Curs 12 1.

COMPORTAMENTUL DUPLICITAR

Comportamentul reprezintă ansamblul reacţiilor de răspuns ale fiinţei umane la un anumit stimul din mediu, în funcţie de particularităţile personalităţii individului respectiv. Atunci când manifestările comportamentale se abat de la normal şi intră sub incidenţa legii (sub formă de faptă) de cele mai multe ori individul încearcă să-şi ascundă, să-şi treacă într-un con de umbră adevăratele intenţii, astfel încât să inducă în eroare, să fie perceput sub o altă imagine decât cea pe care o are în realitate. Se conturează astfel conduita duplicitară, caracterizată prin faptul că persoana respectivă afişează o paletă multicoloră de manifestări (gânduri, sentimente, gesturi etc), jucând în mod intenţionat două roluri, prefăcându-se, pentru a putea înşela. Schematic putem dicotomiza comportamentul duplicitar în: - simulare: latura inventiv-pozitivă; - disimulare: latura inventiv-negativă.

1.1. SIMULAREA
In această „lume teatralizată de minciună” (Barrois, citat de Gorgos) simularea ar putea fi definită ca o manifestare comportamentală a conduitei duplicitare, ce constă în încercarea conştientă şi premeditată de a provoca, imita sau exagera unele tulburări morbide sau boli psihice/somatice, în scopul de a obţine diferite avantaje materiale sau morale ori pentru a se sustrage de la anumite obligaţii sociale sau de la executarea pedepsei. Aşa cum rezultă şi din definiţie, simulantul – fără a fi bolnav psihic - îşi modifică în mod intenţionat comportamentul, pentru a fi considerat bolnav de către colectivitate. Clasificare: A. Raportându-ne la momentul în care se realizează simularea faţă de fapta antisocială comisă, putem deosebi următoarele tipuri de simulare: 1. Simularea prefaptică sau iniţială (simularea preventivă, după T. Butoi), în care subiectul adoptă un comportament menit să sugereze o anumită boală cu mai mult timp înainte de comiterea faptei pentru care ştie că ar putea fi pedepsit; 2. Simularea postfaptică sau tardivă, ce se manifestă după comiterea faptei antisociale; acest tip de simulare ar putea fi divizat în:

a) simulare postfaptică solitară, caracterizată prin aceea că subiectul îşi modifică comportamentul (simulează) fără a fi influenţat de colectivitate, ci doar pe baza resurselor proprii; b) simularea postfaptică asociativă (simularea con-taminativă, după T. Butoi) în care comportamentul simulant este o rezultantă atât a resurselor proprii individului cât şi a influenţelor pe care le suportă din partea mediului; cel mai frecvent, acest tip de simulare se întâlneşte în mediile restrictive de libertate (spre exemplu în penitenciare), unde frustrarea generează reacţii de apărare a subiectului care, uneori, îmbracă haina comportamentului simulant tocmai pentru a putea depăşi momentul/perioada respectivă (să fie pus în libertate, să fie evitat de către ceilalţi deţinuţi etc). B. Cunoscută din cele mai vechi timpuri – Ulise se prefăcea nebun (semăna sare pe câmp cu un atelaj format dintr-un bou şi un cal) pentru a nu pleca -în războiul troian, David, simulând nebunia, se refugiază la regele Goth pentru a scăpa de regele Saul, Petre se preface (de trei ori) că nu-1 cunoaşte pe Isus pentru a nu fi condamnat – simularea (denumită şi pantomimie de către Dieu-lafoy) se poate prezenta sub următoarele forme: (1). Simulare creatoare, caracterizată prin faptul că subiectul îşi provoacă: - o boală; alegerea unei anumite afecţiuni (cele mai frecvente sunt bolile psihice, având în vedere că psihiatria este considerată „o ţară a tuturor posibilităţilor") ţine cont de: • informaţiile pe care le posedă subiectul despre acea boală; • reprezentările şi credinţele proprii atât faţă de boala respectivă cât şi faţă de informaţiile deţinute; • aptitudinile subiectului de a „juca" rolul ales, de a putea susţine în mod credibil patologia pe care o acuză, în faţa personalului de specialitate şi a cunoscuţilor (preluat după Barrois, citat de Gorgos); - (anto)mutilarea; această formă a simulării creative poate îmbrăca fie aspectul brutal al automutilării nemascate - când individul nu vrea să-şi ascundă gestul şi, prin urmare, de cele mai multe ori îl efectuează în locuri publice - fie aspectul ascuns, când automutilarea se realizează sub forma unui accident; şi întrun caz şi în celălalt leziunile traumatice au gravitate diferită, culminând cu sinuciderea. (2). Simulare exagerare, la rândul său cu două forme de manifestare: a) simulare amplificatoare, în care subiectul îşi prezintă mult mai amplu patologia pe care o are în realitate (durerile sunt mult mai intense, tulburările de vedere mai accentuate etc); b) suprasimularea, în care persoana respectivă, pe lângă faptul că accentuează în mod deliberat patologia reală existentă, adaugă simptome noi (spre exemplu, dacă în realitate suferă de o diminuare a vederii, afirmă că nu mai vede şi nici nu mai aude). Deoarece, de cele mai multe ori, cunoştinţele despre o anumită boală sunt obţinute de la personalul medical (prin „contaminare"), suprasimularea se mai numeşte şi simulare iatrotreptică.

(3). Simulare perseverare sau metasimularea (simularea fixatoare) al cărei element distinctiv constă în faptul că subiectul - după ce s-a vindecat (examinările medicale şi investigaţiile de laborator confirmând acest lucru) -continuă să acuze aceleaşi simptome pe care le avea atunci când era bolnav; negarea, neacceptarea vindecării este cu atât mai vehementă cu cât patologia a fost consecinţa unei agresiuni, a unui accident (de trafic rutier, de muncă etc), aşadar după orice eveniment în urma căruia victima poate beneficia de despăgubiri; negarea este practic inexistentă atunci când victima însăşi este responsabilă de afecţiunea respectivă. Aceste forme ale simulării veritabile (simularea propriu-zisă) – care urmăreşte un scop bine determinat -trebuie diferenţiate de: • falsa simulare, în care subiectul, în absenţa vreunei tulburări psihice, simulează fără a urmări un anumit scop utilitar, motivaţia comportamentului său nefiind bine definită sau înţeleasă; • sinistroza, care se manifestă mai ales în cazul invalizilor de război sau a accidentaţilor şi care se caracterizează prin exagerarea unor consecinţe posttraumatice, prin negarea vindecării, prin prelungirea perioadei de incapacitate de muncă etc, în vederea obţinerii unor compensaţii maxime. Diferenţa faţă de simularea propriu-zisă rezidă în faptul că sinistroza apare în cadrul unor afecţiuni psihice axate pe „delirul paranoiac de revendicare" (Bris-soud citat de Gorgos), deci subiectul suferă în mod real şi consideră că nu a fost compensat îndeajuns pentru prejudiciul suferit; uneori atitudinea (deviantă) a subiectului este încurajată de anturaj. Comportamentul simulant Comportamentul simulant al unui individ este rezultanta întrepătrunderii manifestărilor aparente şi a celor inaparente, care vor alcătui în final „tabloul" simulant. Deoarece procedeele şi metodele de simulare sunt foarte variate, depinzând de resursele intelectuale, imaginative, culturale, sociale etc. şi de gradul de rezistenţă al individului respectiv la încercările specialiştilor de a demonstra falsul comportament, probarea simulării este uneori extrem de dificilă. Există diferite modalităţi de exprimare, de manifestare a simulantului; o dată cunoscute, acestea vor permite demonstrarea caracterului neautentic al comportamentului respectiv. A. Comportamentul simulant aparent, „afişat în mod naiv sau abil, dar insistent şi cu persuasiune în scopul dezinformării" (Mitrofan-Butoi), se poate exprima prin: (1) Minciună (simularea verbală sau simularea anam-nestică), definită drept „discursul contrar adevărului" (Gorgos) sau „denaturarea intenţionată a adevărului în scopul de a înşela pe cineva" (D.E.X.); ca manifestare prin limbaj a comportamentului simulant aparent, minciuna trebuie deosebită de situaţiile în care rostirea neadevărului este secundară unor afecţiuni psihice. Astfel, nu trebuie confundate cu minciuna:

• confabulaţia, ce constă în introducerea unor elemente ireale, imaginare (bizare, contradictorii) - despre care subiectul este convins că sunt adevărate (se poate afirma că primul înşelat este autorul însuşi) – în evocarea trecutului, pentru a completa lacunele de memorie (amneziile lacunare), rezultând astfel un veritabil amalgam; datorită tulburărilor de memorie, de fiecare dată individul va prezenta o altă variantă a relatării respective. Confabulaţia se întâlneşte în psihoze (schizofrenie, psihoza senilă etc.) oligofrenie, sindrom Korsakov, deliruri etc. • fabulaţia presupune o naraţiune bazată în totalitate pe elemente ireale, prin care subiectul încearcă să-şi redea trecutul; conţinutul povestirii, ce poate fi credibil, este susţinut cu tărie de autor („bolnavii fabulează şi în ei înşişi" - Regis, citat de Gorgos). Fabulaţia se întâlneşte în debilitate, diferite psihoze etc. • mitomania (pseudologia) este caracterizată prin tendinţa patologică de a denatura, de a construi istorii ireale, fabuloase, astfel încât naratorul să fie în centrul atenţiei anturajului, să se bucure de aprecierea celorlalţi; dacă iniţial mitomanul păstrează o oarecare distanţă faţă de imaginile create, în timp aceasta se reduce treptat, pe măsură ce conţinutul povestirilor satisface anturajul care aşteaptă tot mai mult de la povestitor. Mitomania apare în isterie, la debilii mintali etc. O formă particulară de mitomanie este sindromul Miinchausen, în care subiectul simulează o patologie care reclamă asistenţă medicală de urgenţă; pentru a fi crezut, acest pseudopacient acceptă orice investigaţie şi orice act terapeutic, inclusiv operaţia (de fapt inutilă), ceea ce face ca, în timp, prin multitudinea intervenţiilor medicale sau chirurgicale suferite, individul să se autodistrugă. (2) Mimică sau pantomimică; aceste forme de comunicare nonverbală a stării psihice, ce recurg la expresia feţei sau la diverse gesturi ale corpului (mai frecvent cu membrele), pot fi grupate (A. Porot, citat de Gorgos) în: • atitudini negative: amnezii, mutism, surdo-mutitate, paralizii etc; • atitudini agitate-delir ante: falsă agitaţie (criza de nervi), deliruri, crize epileptice ş.a. • atitudini absurde: bizarerii, manierism, bufonerii etc. (3) Leziuni: a) traumatice - încercând să sugereze o agresiune, un accident rutier sau de muncă - de gravitate diferită, de la cele mai simple (echimoze, excoriaţii, plăgi superficiale) până la cele foarte grave (automutilări ce determină infirmitate/ sluţire); aceste tipuri de leziuni întâlnite în mod frecvent în activitatea practică medico-legală şi criminalistică prezintă următoarele caracteristici: • sunt dispuse, de regulă, în regiuni accesibile propriei mâini; • în general, nu sunt periculoase pentru viaţa subiectului; • localizarea lor concordă cu scopul urmărit (spre exemplu în cazul simulării unui viol, falsa victimă va prezenta leziuni traumatice – excoriaţii, echimoze - la nivelul coapselor şi/sau sânilor);

• de cele mai multe ori se însoţesc de leziuni traumatice de „ezitare" (de „încercare" sau de „tatonare"; „lovitura martor"); se afirmă că „într-un grup de leziuni santinelă există o leziune fatală" (Scripcaru-Terbancea). b) patologice, care încearcă să imite o anumită boală: introducerea subcutanată de fecale, soldată cu un abces local, sau de parafină/vaselină ce va forma o tumoră (parafinom), introducerea în anus a unui săculeţ cu mazăre - prin tracţiune, după ce mazărea s-a umflat, se realizează prolapsul anal, ingestia de săpun - va induce o hemoragie intestinală -, introducerea degetului în canalul inghinal va determina dilatarea acestuia cu apariţia unei hernii inghinale, ingestia de fosfor (din chibrite) induce anemie, introducerea de cuie în cavitatea craniană sau în nas, înghiţirea unor corpi nealimentari (cozi de lingură, periuţe de dinţi, sârme etc.) şi multe alte mijloace prin care individul caută să convingă anturajul de realitatea bolii pe care o afirmă. (4) Trucaje (în accepţiune juridică – falsificare) ale unor documente medicale: adeverinţe medicale care certifică o patologie inexistentă, foi de observaţie (din spital) din care rezultă o evoluţie (posttraumatică, spre exemplu) mult mai gravă decât ar fi fost de aşteptat, radiografii (trucajul tuberculozei pulmonare prin pilitură de fier), ecografii ce aparţin altor persoane etc. Deoarece, aşa cum s-a menţionat, comportamentul simulant aparent nu este întotdeauna uşor de recunoscut şi mai ales de demonstrat („simularea se demonstrează, nu se afirmă") vom enumera în continuare câteva elemente care pot orienta către un astfel de diagnostic: - lipsa de cooperare dintre medic şi aşa-zisul pacient; - discrepanţa între acuzele persoanei (simptome) şi realitatea constatată de examinator (semne); - reunirea unor simptome aparţinând unor boli diferite; - personalitatea antisocială a subiectului care face ca, de cele mai multe ori, individul să fie examinat după comiterea unor fapte condamnabile (circumstanţe medico-legale). B. Comportamentul simulant inaparent, cea de-a doua componentă a „binomului" conduitelor duplicitare, reprezintă partea intimă, nemărturisită, secretizată, pe care orice persoană încearcă să o „apere". Acest lucru face ca obiectivarea componentei ina-parente (element esenţial în „duelul judiciar") să fie dificil de realizat, având în vedere că tehnicile imaginate în acest scop se bazează pe înregistrarea unor parametri fiziologici influenţaţi de emoţie. Emoţia, ca şi dispoziţiile, sentimentele, afectele şi pasiunile (toate au în comun faptul că reflectă relaţia individ-obiect/situaţie-mediu), reprezintă o formă de manifestare a „simfoniei subiective a vieţii interioare a individualităţii şi a personalităţii insului" (Predescu V. – Ionescu G.), adică a afectivităţii. Faţă de celelalte forme enumerate, emoţiile reprezintă reacţii afective puternice, neaşteptate, de scurtă durată, însoţite de modificări ale funcţiilor organismului, ce

apar ca răspuns la stimuli (situaţii, împrejurări etc.) cu un anumit grad de noutate sau cu o anumită semnificaţie. Emoţiile pot fi: - pozitive, însoţite de o stare de confort psihic, de relaxare, de satisfacţie, de bine general, sau negative, ce induc disconfort psihic, sentimentul de insecuritate, de încordare; - primare-reacţii spontane, intense, involuntare, însoţite de manifestări comportamentale şi neurovegetative (expresii, gestică) puternice sau secundare care, beneficiind de un grad mai mare de conştientizare, sunt mai puţin exteriorizate (mai nuanţat, mai rafinat); - provocate, ce apar ca răspuns direct la un stimul „cu încărcătură emoţională" (din mediul extern sau intern), evocate, care apar la amintirea voluntară sau involuntară a unui eveniment petrecut cândva şi anticipative, ce sunt declanşate de imaginarea a ceea ce se poate întâmpla. Fără a fi declanşate de vreun „centru al emoţiilor" cu localizare precisă („cu cât se caută mai mult o zonă anume în sistemul nervos central în raport cu emoţia cu atât mai mult ea scapă" - Brain-Strauss), emoţiile se exteriorizează cu intensitate diferită, în funcţie de particularităţile subiectului, de la manifestări discrete, foarte greu sesizabile, la acte explozive. Scurta prezentare a reacţiilor emoţionale are ca scop înţelegerea faptului că biodetecţia judiciară a comportamentului simulant inaparent se bazează pe modificările neurofiziologice ce survin în organismul uman ca răspuns la un anumit stimul şi pe care subiectul, cu rare excepţii, nu le poate controla. Dintre indicatorii fiziologici folosiţi în diferite tehnici de detectare a nesincerităţii menţionăm: • activitatea cardio-vasculară, respectiv modificări ale pulsului, ritmului cardiac (ECG), tensiunii arteriale; • activitatea respiratorie tradusă prin modificări ale ritmului, frecvenţei, amplitudinii respiraţiei; • rezistenţa electrică a pielii sau reacţia electroder-mică (R.E.D.) tradusă în reacţiile de amplitudine şi durată; • modificarea vocii: intensitate, timbru, fluenţă; • modificarea scrisului: presiunea, viteza scrisului; • temperatura corpului; • tensiunea musculară („crisparea"); • activitatea sistemului nervos, în mod direct prin electroencefalogramă (EEG) sau indirect, prin oculograma ce evidenţiază „jocul pupilelor". Detectarea ştiinţifică a conduitelor simulante se poate realiza, după T. Butoi, cu: - detectorul de stres emoţional în scris - un dispozitiv anexă al poligrafului, care înregistrează trei caracteristici: timpul de latenţă, durata şi presiunea scrisului; - detectorul de stres emoţional din voce (P.S.E.) sau „Dektor";

- poligraful sau „detectorul de minciuni" (lie-detector) care înregistrează, sub forma unei diagrame, modificările pulsului, tensiunii arteriale, respiraţiei, rezistenţei electrice a pielii şi ale tensiunii musculare. Inregistrările se fac numai cu acordul persoanei - după ce aceasta a fost informată în ce constă proba - şi după un consult medical somatic (cardiovascular, respirator, digestiv, neurologic etc.) şi psihic. Testarea poligraf (primară şi devolutivă) se realizează prin întrebări (neutre, de control, relevante - cu încărcătură emoţională - sau incriminatorii, ce pot fi directe sau indirecte) la care subiectul trebuie să răspundă prin DA sau NU. Sintetizând elementele obţinute, se stabileşte diagnosticul pentru biograma respectivă: • biograma pozitivă - aptă pentru conversie în probă de vinovăţie; • biograma negativă - inaptă pentru conversie în probă de vinovăţie (aptă ca probă de nevinovăţie); • biograma incertă - nu oferă posibilitatea conversiunii în probă şi reclamă menţiunile speciale pe care expertul psiholog înţelege să le facă în explicitarea concluziilor. In concluzie, biodetecţia, ce reprezintă o componentă a psihologiei judiciare („feriga din buchetul de flori al metodelor poliţieneşti" - Ceacanica) va căuta să surprindă emoţia negativă, primară, provocată şi evocată involuntar, materializată în perturbarea funcţionalităţii normale a organismului, în condiţiile în care persoana examinată nu prezintă tulburări (somatice sau psihice) care ar putea să modifice diagramele.

1.2. DISIMULAREA
Cea de-a doua ipostază a conduitei duplicitare trebuie înţeleasă ca o manifestare comportamentală ce constă în încercarea conştientă şi premeditată de a ascunde unele tulburări morbide sau boli, în scopul de a obţine diferite avantaje materiale sau morale sau pentru a se sustrage de la anumite obligaţii sociale ori de la executarea pedepsei. In timp ce în simulare subiectul caută să convingă anturajul că este suferind, în disimulare el încearcă contrariul, şi anume să simuleze normalitatea; aşadar, individul suferă de o anumită afecţiune, dar pe care nu vrea să o facă cunoscută. Uneori, se poate ajunge la aşa numita disimulare întârziată sau simularea simulaţiei, când cel în cauză susţine că, de fapt, atunci când a fost declarat bolnav era sănătos, dar a păcălit medicii simulând boala („am făcut pe nebunul"). Reiterăm că şi în disimulare subiectul este conştient de implicaţiile gestului său, urmărind sau numai acceptând producerea efectului benefic pentru el (disimulare în scop personal) sau pentru anturajul intim (disimulare de necesitate). Se exclude din categoria disimulării cu conotaţii juridice disimularea profesională: a actorului (care exprimă, prin rolul interpretat, alte stări,

sentimente decât propriile trăiri), a medicului (care afirmă faţă de pacient că încă nu cunoaşte diagnosticul, că mai trebuie să efectueze analize etc, pentru a-1 proteja de aflarea patologiei grave de care acesta suferă) etc. Metodele de evidenţiere a disimulării sunt, în linii mari, identice cu cele folosite pentru demonstrarea comportamentului simulant, cu menţiunea că uneori se poate recurge la examinări medicale interdisciplinare repetate, în diferite unităţi sanitare, astfel încât verdictul final să nu poată fi supus echivocului. In final, apreciem că numai printr-o colaborare reală între organele de anchetă, psihologi, cadre medicale în general şi medici legişti, conduitele duplicitare vor putea fi probate, astfel încât finalitatea procesului juridic să nu treneze iar cel vinovat să poată fi pedepsit în timp ce persoana cu adevărat bolnavă să poată fi tratată. Altfel, vom asista la situaţia paradoxală în care puşcăriile se vor transforma în „stabilimente de tratament", în timp ce adevăraţii infractori vor continua să persifleze justiţia. In prezent se află în detenţie un număr important de debili mintali, oligofreni, bolnavi psihici etc. sau cu boli organice grave, condamnaţi pentru fapte de mai mică gravitate socială.

2.

EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PENTRU AMÂNARE/ÎNTRERUPERE A EXECUTĂRII PEDEPSEI PE MOTIV DE BOALĂ

Expertiza medico-legală pentru amânare/întrerupere a executării pedepsei pe motiv de boală este o activitate specifică instituţiei medico-legale, ce constă în examinarea persoanelor care au săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală, pentru a se stabili dacă, din punct de vedere medical, persoana respectivă poate: 1. participa la desfăşurarea etapelor procesului penal: de urmărire penală (art. 239 C.p.p. - suspendarea urmăririi penale) sau de judecată (art. 303 C.p.p. suspendarea judecăţii); 2. executa pedeapsa la care a fost condamnată: - la locul de muncă - prin închisoare (art. 453 C.p.p. - amânarea; art. 455 C.p.p. - întreruperea). Examinarea medico-legală se realizează prin consultul nemijlocit al persoanei respective, în cadrul instituţiei medico-legale. De asemenea, se efectuează numai în baza unei dispoziţii scrise (ordonanţă sau adresă emisă de către o instituţie abilitată a statului (instanţă de judecată sau organ de urmărire penală) care, pentru a putea fi luată în consideraţie, trebuie să prezinte:

- antetul unităţii emitente; - numărul de înregistrare/numărul de dosar; - data emiterii; - elemente referitoare la persoana ce urmează a fi examinată, identitatea, data naşterii şi părinţii, dacă se află în libertate sau în detenţie (în acest caz se va menţiona locul de deţinere) şi calitatea de: învinuit, inculpat sau condamnat; - numele şi titlul/gradul (în clar) al persoanei care a solicitat expertiza; - ştampila unităţii emitente; - obiectivele la care trebuie să se răspundă, şi anume: bolile de care suferă persoana respectivă, dacă acestea pot beneficia de asistenţă medicală în cadrul reţelei sanitare a Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi dacă persoana examinată poate executa pedeapsa sau poate participa la desfăşurarea procesului penal. Examinarea persoanei este efectuată de către o comisie medico-legală, formată din: - medicul legist - preşedintele comisiei, desemnat de către medicul legist şef/directorul unităţii medico-legale respective; - medicul reprezentant al reţelei sanitare a Direcţiei Generale a Penitenciarelor sau a Ministerului de Interne (acolo unde nu există unităţi sanitare aparţinând Direcţiei Generale a Penitenciarelor); - medici de diferite specialităţi medicale, în funcţie de afecţiunile pe care le are sau pretinde că le are persoana supusă examinării (cardiologi, neurologi, oftalmologi etc), din reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi Familiei. Fiecare dintre membrii comisiei au atribuţii precise, astfel: - medicul din cadrul reţelei sanitare a Ministerului Sănătăţii si Familiei stabileşte diagnosticul real – prin investigaţiile clinice şi paraclinice pe care le consideră necesare - şi precizează tratamentul ce trebuie urmat; - medicul din cadrul reţelei sanitare a Direcţiei Generale a Penitenciarelor se pronunţă asupra posibilităţii de asigurare a tratamentului preconizat, în cadrul reţelei sanitare a Direcţiei Generale a Penitenciarelor; - medicul legist stabileşte concluziile finale. După finalizarea consulturilor necesare stabilirii diagnosticului, se redactează un raport de expertiză medico-legală care cuprinde următoarele părţi: 1. preambul: • membrii comisiei medico-legale; • documentul prin care a fost solicitată expertiza; • data la care a fost efectuat raportul de expertiză; • locul examinării. 2. cuprins, în care sunt menţionate: • documentele medicale prin care se susţine diagnosticul; • consulturile medicale de specialitate, actuale. 3. concluzii, referitoare la: • bolile pe care le prezintă persoana examinată; • dacă asistenţa medicală poate fi asigurată în cadrul reţelei sanitare a Direcţiei Generale a Penitenciarelor;

• dacă persoana respectivă, din punct de vedere medical, se află sau nu în imposibilitatea de a executa pedeapsa (sau, după caz, de a participa la desfăşurarea fazelor procesului penal); In situaţia în care medicul legist constată că în perioada de amânare/întrerupere a executării pedepsei pe motiv de boală, acordată de instanţa de judecată, persoana respectivă nu a respectat tratamentul recomandat (spre exemplu nu a efectuat intervenţia chirurgicală propusă), va preciza acest lucru în concluziile raportului de expertiză. Examinarea medico-legală se efectuează conform principiului: A. teritorialităţii: - prima expertiză medico-legală pentru amânare/ întrerupere a executării pedepsei pe motiv de boală se poate efectua la nivelul unităţii medico-legale teritoriale, în funcţie de domiciliul sau locul de deţinere respectiv, şi anume la nivelul Serviciului Judeţean de Medicină Legală, Institutelor de Medicină Legală sau al Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici" Bucureşti, în cadrul primei comisii. - noua expertiză medico-legală pentru amânare/întrerupere a executării pedepsei pe motiv de boală (art. 125 C.p.p.) se efectuează numai la Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici" Bucureşti (de către o comisie specială, alta decât cea care a efectuat prima expertiză), atunci când: • există motive temeinice de contestaţie a primei expertize; • au fost propuse perioadele de amânare/întrerupere a executării pedepsei pe care au dreptul să le recomande comisiile medico-legale ce efectuează prima expertiză. Numai după o nouă expertiză medico-legală pentru amânare/întrerupere a executării pedepsei pe motiv de boală, organele de anchetă sau instanţele de judecată pot solicita avizul Comisiei de Control şi Avizare şi/sau al Comisiei Superioare din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici" Bucureşti. B. competenţei: - comisiile medico-legale care efectuează prima expertiză pentru amânare/întrerupere a executării pedepsei pe motiv de boală (de la nivelul Serviciilor Judeţene de Medicină Legală, Institutelor de Medicină Legală sau Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Mino-vici" Bucureşti - prima comisie) pot propune (pentru aceeaşi persoană şi indiferent de numărul dosarului penal!) numai două perioade de amânare/întrerupere a executării pedepsei, de câte cel mult 3 luni de zile fiecare; • în situaţia în care prima expertiză a fost efectuată la nivelul Serviciilor Judeţene de Medicină Legală, după ce au fost propuse două perioade de amânare/întrerupere a executării pedepsei (de câte cel mult 3 luni de zile fiecare), Institutele teritoriale de Medicină Legală au dreptul de a mai efectua o expertiză medico-legală aceleiaşi persoane şi, în cazul în care consideră că acest termen se impune, mai pot propune o perioadă de maxim 3 luni de zile;

• în cazul în care prima expertiză a fost efectuată la nivelul Institutelor de Medicină Legală teritoriale sau în cadrul primei comisii din Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici" Bucureşti, nu pot fi propuse mai mult de două perioade de amânare/întrerupere, de câte cel mult 3 luni de zile fiecare. - noua expertiză medico-legală pentru amânare/ întrerupere a executării pedepsei este efectuată (numai la nivelul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici" Bucureşti) de către o comisie unică pe ţară; concluziile rapoartelor de nouă expertiză sunt semnate şi de către directorul general al Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici" Bucureşti: Deţinuţii care urmează a fi prezentaţi comisiei de nouă expertiză sunt internaţi iniţial în Spitalul Penitenciar Bucureşti, unde li se întocmeşte un referat medical în care sunt menţionate afecţiunile diagnosticate în timpul internării. • raportul comisiei de nouă expertiză medico-legală anulează orice raport de primă expertiză redactat la nivelul Serviciilor Judeţene de Medicină Legală, Institutelor de Medicină Legală teritoriale sau de către prima comisie din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici" Bucureşti; • după efectuarea unui raport de nouă expertiză medico-legală nu se mai poate solicita sau efectua expertiză medico-legală pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei la nivelul Serviciilor Judeţene de Medicină Legală, Institutelor de Medicină Legală teritoriale sau de către prima comisie din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici" Bucureşti. Precizăm că prin boală care îl pune pe condamnat în imposibilitatea executării pedepsei se înţelege acea afecţiune care nu poate beneficia de asistenţă medicală în cadrul reţelei sanitare a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, fie la nivelul cabinetului medical al locului de detenţie, fie într-unui din spitalele ce aparţin acestei reţele de asistenţă medicală şi care, în lipsa instituirii tratamentului indicat, are o evoluţie gravă, posibil mortală.

(bibliografie – Dr.Valentin Iftenie, dr.in stiinte medicale in Medicina Legala pentru Facultatile de Drept, ed. Stiintelor Medicale)

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful