Dimensiunea culturala a globalizarii are acelasi ordin de importanta ca si aspectele politice sau economice ale globalizarii.

Argumentele pentru decizia de a acorda importanta globalizarii culturale sunt destul de vizibile, limba, identitatea, stilul de viata nu sunt abstractiuni, ci elemente fundamentale ale existentei noastre private, dar si publice. Unde si cum traim, cine, in ce scop si cu ce mijloace ne influenteaza, care sunt vehiculele schimbarii in lumea de azi, la ce fel de valori aderam – toate acestea sunt intrebari inevitabile pentru cineva care incearca sa se ghideze in mod constient si responsabil in labirintul cotidian. Problema centrala este cea a existentei unei culturi globale. Este, desigur, important sa ne intrebam despre uniformizarea stilului de viata al diverselor comunitati din lume si despre implicatiile acestui fenomen asupra valorilor si identitatii acelor comunitati, dar credem ca astfel de dileme pot fi analizate mai bine intr-un context larg. In ce masura uniformizarea stilului de viata, extinderea ariei de utilizarea a limbii engleze, migratia fortei de munca, impunerea unor standarde tehnologice si de infrastructura care permit o interconectare globala a diverselor servicii pot determina – impreuna – emergenta unei culturi globale? Mai simplu spus, ating toate aceste fenomene incontestabile „masa critica” necesara diferentierii unei culturi in care oamenii sa se recunoasca la nivel global? De la Esperanto la engleza. Limba este un constituent fundamental al culturii. Multi oameni isi determina identitatea si fac distinctia dintre „ei” si „noi” plecand mai ales de la limba. Dezbaterea recenta din spatiul romanesc despre aparitia unui dictionar roman-moldovenesc este semnificativa in aceasta directie. Ramanand in cultura romana, constructia identitatii moderne a romanilor a depins in mod fundamental de trecerea la grafia latina, de insistenta Scolii Ardelene asupra latinitatii limbii si de imbogatirea fondului lexical cu neologisme provenind din limbi latine, mai ales din franceza. Mai recent, grafia cu „i” sau „a” a readus in atentie aspecte de acest gen. S-a spus ca, dupa cel de-al doilea razboi mondial, comunistii au fortat trecerea la grafia cu „i”, inclusiv a numelui tarii si a cuvantului „romin”, pentru a nega latinitatea romanilor si pentru a-i apropia de panslavismul tacit al Rusiei sovietice. Revenirea la grafia cu „a” – mai intai pentru cuvintele din familia lui „roman” – a fost tratata ca o recuperare a unui tezaur cultural, desi o mare parte a populatiei nu a inteles miza acestor controverse. Am dat aceste exemple, apropiate probabil de cititor, pentru a sublinia in ce masura limba conteaza pentru viata culturala a unei comunitati. Sa trecem acum de la aceste exemple romanesti la o perspectiva mai vasta. Intuitiv, o cultura de anvergura globala nu poate exista fara un vehicul lingvistic comun. O astfel de afirmatie, in conditiile actuale, trimite la dominatia limbii engleze pe scena internationala. Intr-adevar, in continuare vom analiza aceasta hegemonie lingvistica incercand sa stabilim daca ea este un simptom pentru un nou tip de universalism cultural. Mai exista vreun dubiu ca limba engleza este in prezent cel mai aproape de idealul unei limbi universale? Da. Si nu e vorba de un oarecare scepticism, ci de rezerve majore. Idealul unei limbi universale este prezent in majoritatea culturilor. Faptul ca oamenii s-au simtit nevoit sa creeze mituri pentru a explica pluralitatea limbilor este semnificativ in acest sens. Intr-o lucrare din 1993, tradusa in 2002 si in limba romana, Umberto Eco realizeaza o impresionanta reconstituire a eforturilor de a depasi granitele lingvistice prin construirea sau impunerea unei limbi universale. Cartea se numeste, deloc intamplator, „In cautarea limbii perfecte”. Eco se refera doar la spatiul european, dar noteaza ca astfel de aspiratii au fost prezente si in alte culturi (Eco, 2002). In functie de viziunea culturala dominanta in epoca, incercarile de a ajunge la o limba universala au imbracat mai multe forme.

1

Uneori este vorba de limbi a priori, sisteme complexe dominate de obsesii combinatoriale, alteori de limbi a posteriori, tentative pragmatice de a optimiza limbile existente. Un exemplu pentru prima categorie este limba artificiala a episcopului John Wilkins (1668) (Eco, 2002; Pinker, 1999); un exemplu pentru a doua categorie – probabil mult mai cunoscut si pentru cititor – este Esperanto. Cum Esperanto este probabil cea mai cunoscuta astfel de tentativa, o vom prezenta pe scurt pentru a avea un termen de comparatie cu situatia din prezent a limbii engleze. Esperanto isi are originea in lucrarile doctorului Lejzer Ludwik Zamenhof, mai ales „Fundamento de Esperanto” din 1905. Zamenhof era de origine iudaica si se nascuse intr-o zona stapanita pe atunci de Rusia tarilor, dar care fusese partea lituaniana a regatului Poloniei, deci in ceea ce Eco numeste „un creuzet de rase si limbi”. Numele „Esperanto” provine de la pseudonimul Doktoro Esperanto – asa semnase Zamenhof prima carte in rusa „Limba internationala. Prefata si manual complet (pentru rusi)” (Eco, 2002). Esperanto si-a castigat aderentii si celebritatea prin simplitate, neutralitate axiologica si sustinere din parte unor personalitati influente (daca am mentiona doar nume precum de Courtenay, Russell sau Carnap). Simplitatea era data mai ales de gramatica: paritatea literelor (28) si sunetelor, un singur articol hotarat si lipsa celui nehotarat, etc. Neutralitatea valorilor este extrem de importanta pentru acceptarea unui astfel de proiect. Latina a fost lingua franca a Evului Mediu european nu numai datorita mostenirii culturale (greaca veche sau araba puteau concura in acest caz) si a eforturilor politice de a restaura Imperiul apusean, dar si pentru ca „in spatele latinei” nu se afla vreo forta politica cu pretentii hegemonice. Latina nu apartinea cuiva anume. (Wallraff, 2000) Esperanto avea calitati comparabile. Lexicul, de exemplu, avea doua mari surse: o parte era compus din termeni bazati pe radacinile cuvintelor comune limbilor europene, o alta parte era construita plecand, in ordine, de la limbile neolatine, de la cele germanice si de la cele slave (un principiu distributiv). Nu era vorba de a privilegia pe cineva, ci de a realiza un obiectiv pragmatic: cat mai multi oameni sa inteleaga si sa invete aproape spontan noua limba. (Eco, 2002). Esperanto a pornit ca materializare a unui ideal umanist al universalitatii, dar in prezent pare mai curand o curiozitate. Totusi, la data la care Eco scria lucrarea citata, existau peste o suta de periodice in Esperanto, precum si o literatura originala. De asemenea, in Esperanto au fost traduse marile opere ale literaturii universale (Eco, 2002). In iulie 1996, miscarea esperantista lansat asa-numitul „Manifest de la Praga” – disponibil pe website-ul miscarii, inclusiv in limba romana. Manifestul contine sapte principii, printre care mentionam: comunicare democratica, educatie transnationala, diversitate lingvistica, emanciparea omului (esperanto.net). Engleza nu este materializarea vreunui ideal, ci o limba „naturala”, legata de o comunitate bine definita. A fost, in secolul al XIX-lea, limba puterii dominante de atunci – Imperiul Britanic – si este si in prezent, intr-o alta forma dialectala, e drept, limba unicei superputeri a planetei – SUA. Asa cum vom arata, aceste asocieri nu sunt lipsite de semnificatie. Unde am putea cauta semnele care sa ne spuna daca engleza este sau nu noua limba universala, motorul lingvistic al globalizarii culturale? Sa desfacem aceasta intrebare in intrebari secundare care suporta verificari empirice. Cati oameni vorbesc engleza ca limba nativa? Cati invata engleza? Cat de accentuata este asimetria dintre engleza si alte limbi de circulatie internationala? Cu ce fel de politici este asociata engleza? Cu ce fel de activitati economice? Cu ce valori si cu ce stil de viata? Pana la urma, are sens sa sustinem astfel de asocieri? Barbara Wallraff este foarte cunoscuta datorita rubricii „Word Court”13 pe care a sustinut-o in prestigioasa „The Atlantic Monthly” sub pseudonimul „Ms. Grammar” (Pinker, 1999). In 2

noiembrie 2000, tot in „The Atlantic”, Wallraff a publicat un articol intitulat „What Global Language?” care trateaza tocmai tema perspectivelor limbii engleze de a deveni o limba globala. Autoarea porneste de la a constata, in urma propriilor cercetari, un anumit consens privind globalizare a limbii engleze. Acest consens popular nu este insa impartasit de specialisti. Un fapt este cert: „Engleza a atins, in mod incontestabil, un anumit tip de statut global.” (Wallraff, 2000). Cum se manifesta acest statut? Comunicam prin e-mail cand ne plictisim de chat, ne cautam joburi in care boss-ii ne aloca task-uri, exclamam „Oh, my god!”, ba chiar si unele invective pe care le folosim sunt imprumutate din limba engleza. Copiii germani le marturisesc parintilor: „Ich bin so happy!”, pana si francezii au inceput sa vorbeasca Wallraff a publicat si o carte cu acelasi nume pornind de la articolele sale. hulita „franglais”. Fostele colonii ale Imperiului Britanic, din Australia si India pana in Nigeria si Canada, folosesc in mod curent limba engleza, fie ca limba oficiala, fie ca lingua franca peste dialectele locale, fie ca limba a unei parti a media sau a altor institutii culturale. O mare parte din presa internationala este editata in engleza, iar studiile dedicate Internetului vorbesc de o „diviziune digitala” [eng. digital divide], de o adevarata prapastie intre resursele accesibile celor ce cunosc limba engleza si resursele in alte limbi, fie ele si de circulatie internationala (spaniola, franceza, chineza mandarina, rusa etc.). Majoritatea filmelor pe care le vedem sunt in limba engleza; la fel stau lucrurile si in cazul jocurilor electronice, precum si al altor tipuri de entertainment. Multi dintre noi sunt nevoiti sa citeasca literatura de specialitate in limba engleza pentru ca traducatorii nu pot face fata avalansei de publicatii. In pietele oraselor noastre observam de multe ori banner-e cu reclame in limba engleza. Nu de mult, in Gara de Nord din Bucuresti se putea citi „How much do you pay for a room?”. Reclama in engleza, intro gara romaneasca, pentru un grup hotelier francez. Congresele, intrunirile stiintifice, intalnirile oamenilor de afaceri, summit-urile la nivel inalt accepta tacit sau explicit folosirea limbii engleze. Revenind la Wallraff, aceasta il citeaza pe jurnalistul Ted Anthony, amintind ca, in 2000, vizitand Orientul Mijlociu, Papa li s-a adresat credinciosilor crestini, musulmani si evrei in engleza, nu in latina, araba sau ebraica. Autoarea ofera si alte exemple: ASEAN foloseste ca limba de lucru engleza; 98% din fizicienii germani si 83% dintre chimistii germani folosesc engleza – situatie extrem de relevanta, tinand cont ca germana a detinut statutul de limba a stiintei la inceputul secolului al XX-lea; Banca Centrala Europeana are ca limba de lucru tot engleza, desi Marea Britanie nu este parte a Uniunii Monetare Eropene. (Wallraff, 2000). Am spus mai sus ca exista totusi rezerve puternice in ceea ce priveste globalizarea limbii engleze si am mentionat ca Barbara Wallraff face o distinctie intre impresia majoritatii si opinia specialistilor. Cum se explica aceste reactii? In primul rand, datele demografice nu confirma dominatia limbii engleze. In lume exista de trei ori mai multi vorbitori nativi de chineza decat de engleza: 1, 113 miliarde fata de 372 de milioane. (Wallraff, 2000). Mai mult, in circa 50 de ani se pare ca engleza va ceda locul secund grupului de limbi sud-asiatice (hindusa si urdu mai ales). Prin 2050, engleza va avea aproximativ 508 de milioane de vorbitori nativi, fata de 1,384 miliarde de vorbitori de chineza si 556 de milioane de vorbitori de hindusa si urdu. Spaniola si araba se vor apropia de engleza cu 486 si 482 de milioane de vorbitori nativi fiecare. (Wallraff, 2000). Acuratetea acestor predictii poate fi pusa la indoiala, dar semnificatia lor este greu de eludat. Engleza domina lumea doar ca limba a doua. Ori insusirea unei limbi straine este o investitie serioasa care presupune o motivatie puternica. Hegemonia limbii engleze nu poate fi astfel despartita de mostenirea coloaniala a britancilor si de puterea colosala a americanilor. Engleza, 3

spre deosebire de Esperanto, este purtatoarea valorilor unei anumite culturi. In acest proces, ea beneficiaza de forta si prestigiul acelei culturi. Umberto Eco noteaza cu umor in lucrarea pe care am citat-o mai sus ca, „daca Hitler ar fi invins, iar Statele Unite ar fi fost reduse la o confederatie de statulete la fel de puternice si de stabile ca acelea din America Centrala, nu sar putea oare formula ipoteza ca intregul glob ar vorbi astazi cu aceeasi usurinta germana, iar in duty-free shop-ul (sau Zollfreier Waren) de pe aeroportul din Hong Kong publicitatea la tranzistoarele japoneze ar fi facuta in limba germana?” (Eco, 2002). Suntem oare la un pas de a vorbi de americanizare? Nu. Nu tocmai. Pentru ca tot am amintit de Statele Unite, sa ne indreptam atentia spre situatia lingvistica de aici. Daca limba engleza este acasa la ea oriunde in lume, atunci ea nu ar trebui sa aiba nici un fel de probleme tocmai in tara care o promoveaza. Si totusi... Numarul vorbitorilor de limba spaniola din SUA a crescut cu 50% intre 1980 si 1990, cel al vorbitorilor de chineza cu 98% (2,4 milioane pe la inceputul acestui secol), cel al vorbitorilor de coreeana cu 127%, cel al vorbitorilor de vietnameza cu 150% (Wallraff, 2000). Si acestea sunt date oficiale. Multi dintre acesti imigranti vorbesc foarte prost engleza sau nu o vorbesc deloc. In partea de sud a SUA, exista deja canale de televiziune care emit in limba spaniola, iar publicatiile in aceeasi limba nu mai sunt o raritate. Inscriptiile bilingve au devenit obisnuite pe strazile din Los Angeles. In aceste conditii, populatia hispanica este supusa unei presiuni de asimilare si implicit de invatare rapida a englezei mult mai redusa. Unii autori atrag atentia ca nu se mai poate vorbi in aceste conditii de identitati mixte, de tipul „Mexican-American”, ci de o suprapunere mult mai vaga, de tipul „Mexican and American”. Dincolo de demografie, in al doilea rand, exista o opozitie sistematica in lume fata de primatul limbii engleze. Asa cum s-a vazut in cazul Québec, situatia limbii engleze este precara in aceasta provincie a Canadei, guvernul local discriminand puternic limba engleza in favoarea francezei. Canada, subliniem, este majoritar anglofona. Uniunea Europeana impune limitarea proportiei productiilor noneuropene difuzate de televiziunile din Uniune; tacit, acest tip de legislatie vizeaza productiile americane. Costa Gavras recomanda intr-un interviu din 1995 implementarea unei legislatii asemanatoare si in cinematografie. (Gavras, 1995) Tarile europene isi promoveaza propriile limbi si culturi, atat prin arhitectura institutionala a UE, care acorda statut egal limbilor din Uniune, cat si independent, prin intermediul unor oficii culturale specializate precum Goethe Institut si Intitut Français (Kellner, Soeffner, 2002). De multe ori, aceste organizatii colaboreaza pentru promovarea unei identitati europene vazuta ca alternativa la cultura „zgomotoasa” a Americii (Kellner, Soeffner, Ideea aceasta este exprimata si in Eco, 2002. 2002). Uniunea Europeana a lansat o televiziune proprie pe 16 octombrie 2004 care va emite in toate limbile din Uniune. In afara Europei opozitia imbraca forme diverse. India produce mai multe filme decat SUA, iar Brazilia, cel putin in anii ’90, depasea SUA in ceea ce priveste productiile de televiziune (Eisner, 1991). Telenovelele in spaniola sau portugheza au invadat, de altfel, si Romania postdecembrista. Asiaticii se arata mai deschisi fata de productiile din regiune, cele din Japonia – de la filme de animatie si benzi desenate la melodrame si telenovele – fiind apreciate in mod special (Aoki, 2002). Este de retinut ca rezistenta fata de dominatia limbii engleze nu este neaparat apanajul elitelor. Chiar daca ea domina ca limba a afacerilor si a stiintei, in cadrul comunitatilor, fie ele si de imigranti, nu se poate vorbi de aceeasi situatie. In alta ordine de idei, aceasta rezistenta nu este sporadica. Ea imbraca forma unui proiect politic si civic legat de conservarea valorilor si identitatilor locale si a patrimoniului cultural in general. In acest sens, nici opozitia si temerile legate de dominatia limbii engleze nu sunt libere de valori.

4

In al treilea rand, extinderea ariei de folosire a englezei ascunde un aspect familiar lingvistilor. Limbile unitare sunt de fapt niste fictiuni culturale. Nu exista o engleza, ci o suma de dialecte, mai mult sau mai putin reciproc inteligibile. Barbara Wallraff insista asupra acestei idei in articolul citat mai sus. In 1998, de exemplu, un film scotian („My Name Is Joe”), in limba engleza, a fost complet subtitrat pentru difuzarea in Statele Unite (Wallraff, 2000). Engleza vorbita de unii membri ai comunitatii de culoare din SUA este partial ininteligibila pentru un vorbitor al englezei americane standard, ca sa nu mai vorbim de vorbitorii de engleza britanica. Exista studii care arata ca aceasta varianta si-a dezvoltat chiar si o gramatica distincta. Pe masura ce engleza se extinde, ea se va fractura. Desigur, performantele tehnologiei informatiei si comunicarii relativizeaza aceasta fragmentare. Ea nu este si nu va fi vizibila la nivelul superficial al limbii, dar fisurile devin imediat evidente cand se joaca jocuri de limbaj mai complexe, cand avem de-a face cu ambiguitati sau nuante. Eco noteaza ca Destutt de Tracy, cel care a vorbit prima data de ideologie la sfarsitul secolului al XVIII-lea, a intuit acest pericol: „Chiar daca astazi toti oamenii de pe fata pamantului ar cadea de acord sa vorbeasca aceeasi limba, foarte curand, prin insasi influenta uzului, aceasta s-ar altera si s-ar modifica in mii de modalitati diferite in diferitele tari, dand nastere la tot atatea idiomuri distincte, care s-ar indeparta progresiv unul de celalalt.” (de Tracy – „Elements d’idéologie”, II, in Eco, 2002). Asa cum am sugerat mai sus, afirmatia lui de Tracy ar putea fi falsificata usor in conditiile actuale. Totusi, merita sa meditam asupra ei atunci cand ne intrebam, cu Barbara Wallraff, „care limba globala?”. Identitate si stil de viata. Am aratat mai sus ca exista atat argumente pro, cat si contra globalizarii englezei. Unele sunt descriptive (datele demografice), altele sunt normative (diversitatea culturala in UE). Este important sa retinem ca acel „statut global” al limbii engleze de care vorbea Wallraff nu poate fi identificat cu universalitatea sau cu statutul de limba globala propriu-zisa. Vom incerca in continuare sa completam tabloul schitat mai sus cu o analiza a stilului de viata si a relatiei acestuia cu identitatea culturala a comunitatilor si indivizilor. Ca si in cazul limbii, engleze, si in ceea ce priveste modul in care oamenii isi desfasoara activitatile zilnice exista temeri legate de uniformizare si impunerea unui model dominant. Aceasta temere este sustinuta de ideea ca felul in care traiesc oamenii construieste pana la urma imaginea de sine si identitatea. Putem insa vorbi de o uniformizare a stilului de viata? Si aceasta intrebare contine de fapt un numar de intrebari secundare: unde, cat si cum muncesc oamenii, cum se informeaza, cum au evoluat relatiile din familie si comunitate, cum se distreaza si cum isi petrec timpul liber, cat si unde calatoresc etc. Nu putem acoperi toate aceste intrebari, dar vom oferi raspunsuri pentru unele dintre ele. Ca si in cazul limbii engleze, partea vizibila a aisbergului sugereaza ca, intr-adevar, asistam la o uniformizare a stilului de viata la nivel planetar, uniformizare care ia de cele mai multe ori forma americanizarii si este paralela cu o uniformizare a valorilor. O analiza mai atenta arata insa ca fenomenul pe care il avem in vedere este departe de a fi univoc. Intr-un articol celebru din 1992, profesorul Benjamin Barber afirma: „Planeta se faramiteaza rapid si, in acelasi timp, fara tragere de inima, se unifica.” (Barber, 1992 – traducerea noastra). Aceasta afirmatie ar putea fi folosita pentru a descrie oricare din dimensiunile globalizarii, dar credem ca ea rezuma intr-un mod stralucit ce se intampla pe plan cultural. Nimeni nu poate contesta emergenta unui proces de „nivelare”. Acesta este sustinut de ubicuitatea noilor tehnologii media, mai ales de televiziune si Internet, de corporatiile multinationale care isi importa in filiale propria cultura organizationala si identitatea de marca, de ieftinirea 5

transporturilor si comunicatiilor, de migratia fortei de munca etc. Cateva date pot fi relevante: numarul de televizoare raportat la 1000 de locuitori s-a dublat intre 1980 si 1998 (de la 121 la 247) si este intr-o crestere continua. De asemenea, numarul calatorilor care viziteaza o tara straina s-a dublat intre 1980 si 1996 (de la 260 de milioane la circa 600 de milioane). Intre 1990 si 1996, durata convorbirilor telefonice internationale a crescut de la 33 de miliarde de minute la 70 de miliarde de minute. In 1930, o convorbire de trei minute New York – Londra costa 245 de dolari (cursul din 1990), in 1960, 50 de dolari, in 1990, 3 dolari, in 1999, 35 de centi. (Novak, 2003). In Japonia, marile lanturi de restaurante fast-food au inceput afacerile in anii ’70. In 1976, McDonald’s era deja pe locul al saptelea ca cifra de afaceri, in 1977, pe locul al treilea, in 1980, pe locul al doilea si, in 1982, pe primul loc. KFC a intrat in topul primelor zece lanturi de restaurante in 1980. In 1990, era pe locul al doilea, dupa McDonald’s. Vanzarile restaurantelor McDonald’s in 1996 au insumat 298,3 miliarde de yeni (Aoki, 2002). Japonia are o cultura dominata de conservatorim si totusi noul stil de viata, numit de Tamotsu Aoki „fast-food-izare”, a avut succes. Germania ar putea fi un alt exemplu in acest sens. Turistii trebuie sa faca eforturi pentru a descoperi ceva autentic german intr-o tara care pare mai apropiata de America decat celelalte state europene (Kellner, Soeffner, 2002). Este prematur, chiar si dupa acest sir de exemple sa tragem concluzia ca stilul de viata al majoritatii oamenilor se compune din munca in mari corporatii, distractie televizata, calatorii cu avionul, convorbiri internationale si un meniu format din hamburgerii si Coca-Cola. Am folosit exemplul Japoniei si am mentionat si Germania. Este posibil ca aceste cazuri sa nu fie relevante. Cele doua tari au pierdut cel ce-al doilea razboi mondial si aceasta trauma s-a tradus printr-o mai mare permeabilitate fata de modelul cultural al invingatorilor. Deviza „Nie Wieder” [aproximativ „Sa nu repetam niciodata!”] a Germaniei postbelice este relevanta in aceasta privinta (Kellner, Soeffner, 2002). Africa de Sud este un exemplu asemanator, in acest caz fiind vorba insa de alt tip de trauma colectiva – aparheid-ul. Nici sud-africanii nu sunt extrem de preocupati de conservarea unui specific local. Studiile au aratat ca numai 2 – 3% din populatie prefera o „cale africana” modelului occidental (Bernstein, 2002). Nici chiar in aceste cazuri speciale nu putem vorbi totusi de o uniformizare consistenta. E adevarat ca japonezii sunt lideri in industriile de varf si, in consecinta, sunt foarte familiarizati cu tehnologiile media si de comunicare. E la fel de adevarat ca intr-o cultura dominata de ceremonial si politete, s-a ajuns sa se manance in picioare in fast-food-uri. Un american sau un european ar fi totusi suprinsi sa afle ca, in ciuda similaritatilor, Japonia isi conserva diferentele. Restaurantele traditionale supravietuiesc si chiar cunosc o dezvoltare, cultura orezului si pestelui nu a fost inlocuita ci doar a pierdut monopolul. Companiile japoneze sunt printre cele mai moderne din lume, dar stilul lor de management este substantial diferit de cel vestic: duratele de angajare sunt mult mai mari, loialitatea este un factor fundamental in realizarea obiectivelor de calitate si fiabilitate, ierarhiile sunt mult mai stricte si au la baza de multe ori relatii mentor-discipol, femeile au deocamdata un rol secundar. Media japoneze sunt si ele „altfel”. De exemplu, din cauza diferentierii rolurilor si statusurilor in limba, invitatii de la televiziune se adreseaza intotdeauna unei femei tinere din studio [jpn. Kikite = ascultatoare], cu statut vizibil inferior, pentru a nu jigni pe cineva din public care ar putea avea un statut superior invitatului (Aoki, 2002; Schneider, Silverman, 1997). In India, tara cu trecut colonial si in care limba engleza si fosta metropola sunt inca importante, stilul de viata este totusi incomparabil cu cel vestic. Marile companii si industria de publicitate si 6

media care le insoteste sunt prezente si aici, dar, de exemplu, marile lanturi de restaurante fastfood nu au avut mare succes din cauza specificului bucatariei locale. McDonald’s a incercat sa aplice politica specificului local, construind chiar bucatarii separate pentru preparatale vegetariene, dar nici aceasta masura nu i-a convins pe consumatorii indieni (Srinivas, 2002). In Egipt, o alta fosta colonie britanica, diferentele pe care le-ar putea constata un european ar fi poate si mai mari. Cultura egipteana este dominata de Islam; desi Egiptul nu este condus de fundamentalisti, nu se poate vorbi de un stat laic sau secular in sens european. Rolurile pe care le joaca religia, clasa sociala si genul in societatea egipteana sunt in mod clar distincte de ce se intampla in Vest. Clerul islamic este prezent in chestiunile de interes obstesc, iar unele organizatii religioase exercita functii de asistenta sociala. Spatiul public egiptean – la fel ca in majoritatea societatilor musulmane – este aproape exclusiv masculin. Probabil ca europenii ar fi socati sa afle ca de cealalta parte ma Mediteranei, in ciuda legilor guvernului de la Cairo si a opozitiei clerului islamic, se estimeaza ca 50% din femei au suferit asa-numita „purificare” (circumcizie feminina) (Schneider, Silverman, 1997). Date din 1985-1987. Sursa: Schneider, Silverman, 1997. Nu numai ca permeabilitatea culturilor locale fata de modelul dominant nu este totala, dar insusi acest model – identificat vag drept american sau vestic – este supus la randul sau unui bombardament cultural dinspre culturile locale. Misticii indieni au de multe ori audiente impresionante in Occident. Restaurantele chinezesti sunt nelipsite din marile orase ale lumii. Este posibil ca ceea ce Barber a numit „McWorld” sa nu fie o realitate atat de unilaterala pe cat se credea. Fracturarea lumii, prezenta, dupa acelasi Barber, in chiar procesul de unificare si uniformizare, se manifesta in sensul pe care il urmarim aici prin aparitie a ceea ce cercetatorii numesc „enclave ale stilului de viata”. Lumea nu devine un continent unic, ci un arhipelag. Subculturile abunda, de la gamer-ii care traiesc din competitiile de jocuri pe computer, la elita intelectuala care colinda lumea pentru a participa la congrese si conferinte, de la hacker-ii preocupati de democratie in spatiul virtual, la partizanii vegetarieni ai drepturilor animalelor. Am mentionat intentionat doar exemple care par la prima vedere in avantgarda globalizarii culturale. Simpla lor pluralitate demonstreaza ca nu poate fi vorba de o cultura globala. Ca si in cazul politicului, anumite aspecte culturale sunt pur si simplu mai putin ancorate in teritoriu. A se nota insa ca subculturile rezistente la globalizare, puternic legate de pamant si sange, sunt cel putin la fel de numeroase si puternice. Revolutia tehnologica si schimbarile politice au insemnat nu numai colapsul distantelor si slabirea unor culturi mai mici, dar si explozia diversitatii. Rolul femeilor Femei de peste 15 ani angajate; Femei manageri si administratori; Femei in parlament; Femei in invatamantul universitar (profesori); Statele Unite 56%; 38%; 10%; 24%; Japonia 51%; 7%; 7%; 11%; Egipt 30%; 14%; 2%; 33%; Ne referim aici nu numai la comunitati, ci si la indivizii care le compun. In multe locuri din lume riscul deviantei a scazut si indivizii sunt mai liberi sa decida asupra propriului stil de viata si asupra propriei identitati. Exista din ce in ce mai multe state in care identitatile mixte, hibride sau suprapuse nu mai sunt considerate un pericol. Mai mult, ele sunt privite de multe ori ca o resursa de creativitate (Soojung-Kim Pang, 2000). Nu este doar cazul SUA, un stat al imigrantilor. Germania are o minoritate turca substantiala in ciuda unor masuri limitative (Kellner, Soeffner, 2002), 13% dintre francezi sunt imigranti, iar in Paris proportia este mult mai mare (Caldwell, 2000), Europa crestina pare decisa sa se deschida spre cei 60 de milioane de musulmani turci.

7

Dificultatile acestor identitati complexe produc atat anxietate, cat si speranta intr-o lume mai rationala si mai toleranta. Chiar si acolo unde ne-am putea astepta ca uniformizarea sa fie cuvantul de ordine, lucrurile nu stau deloc asa. Am sugerat deja o astfel de viziune mai sus. Vom incerca in continuare sa argumentam aceasta afirmatie discutand despre retele culturale si media. Media si retele culturale. Nu ne propunem, in aceasta sectiune, sa-i spunem cititorului ceea ce stie deja despre media din exeprienta sa cotidiana. Ca si in celelalte sectiuni, ridicam o seama de probleme pe care le consideram importante prin analiza catorva fenomene sau situatii relevante. Ne intereseaza mai ales perspectivele pe care le au media electronice, precum si anumite aspecte de obicei neglijate ale situatiei din prezent. Media electronice au capatat o pozitie dominanta in lumea de azi, fara insa a elimina tiparul. Internetul, care a pornit ca un sistem militar, este in prezent zona in care se cauta resursele urmatoarei revolutii media. Se vorbeste din ce in ce mai mult de o unificare a sistemelor de comunicare si entertainment prin compatibilizarea tehnologiilor de emisie si a interfetelor. Televizorul, sistemul audio hi-fi, telefonul, faxul, computerul, web-cam-ul si consola de jocuri ar putea fi „unificate” in viitor. Televiziunea digitala de inalta rezolutie, explozia Internetului si accentul pe interactivitate anunta deja aceste transformari. Spectatorul este deja din ce in ce mai mult un utilizator care, daca isi permite, ia ce si cand place din ofertele „furnizorilor”. Cuvantul de ordine incepe sa fie si in aceasta zona „retea”. Intr-o lucrare recenta, profesorul Mark Taylor citeaza dintr-un articol din 1990 al editorialistului Thomas Friedman de la New York Times: „Simbolul razboiului rece a fost zidul, care despartea toata lumea. Simbolul globalizarii este Word Wide Web-ul, care uneste toata lumea.” (Friedman citat in Taylor, 2001 – traducerea noastra). Taylor explica: „Pe cand zidurile separa si sechestreaza in efortul de a impune ordinea si controlul, retelele leaga si apropie [eng. relate], unind pe toata lumea in conexiuni multiple, evolutive si definite reciproc pe care nimeni nu le controleaza cu adevarat.” (Taylor, 2001). Dupa Taylor, fenomenul la care asistam este aparitia unei culturi a retelelor [eng. network culture] in conditiile in care acesta este „un moment al complexitatii” (Taylor, 2001). Complexitatea presupune depasirea unui mod de gandire si organizare bazat pe opozitii binare – valoare – nonvaloare, dreapta – stanga, comunism – capitalism, emitator – receptor, actor – spectator. Stephen Hawking, cel mai cunoscut fizician al timpurilor noastre, face urmatoarea comparatie: pe de o parte, evolutia innoieste ADNul cu circa un bit de informatie pe an; pe de alta parte, in fiecare an sunt publicate circa 200 000 de carti noi, informatia atingand valori de peste 1 000 000 de biti pe secunda. Chiar daca numai un bit dintr-un milion ar fi folositor, procesul ar fi de 100 000 de ori mai rapid decat evolutia (Hawking, 2001). Daca am mai adauga faptul ca, de la 90 000 de articole stiintifice publicate in 1950, in 2000 se ajunsese la 900 000, iar viteza si complexitatea computerelor se dubleaza la fiecare 18 luni (asa-numita „lege a lui Moore”) (Hawking, 2001), tabloul ar deveni si mai clar. Traim intr-un „sos” de informatie. Un intreg curent de gandire dezvoltat mai ales dupa anii ’60 pe continentul european, deconstructivismul, incearca sa dea seama de transformarile din domeniul culturii – si nu numai – vorbind de depasirea „gandirii tari” si a idealurilor modernismului. Dupa Gianni Vattimo, societatea postmoderna este una „transparenta”, a comunicarii generalizate (Vattimo, 1995). In ciuda criticilor, precum Adorno, care vorbea de masificarea produsa de „industriile culturale”, dupa Vattimo, mass-media au condus la promovarea diversitatii: „Acest efect al mass-media 8

apare exact contrariu fata de imaginea pe care si-o facea despre ele un filozof ca Theodor Adorno. Pe baza experientei sale de viata din Statele Unite in timpul celui de-al doilea razboi mondial, Adorno [...] prevedea ca radioul (si doar mai tarziu televiziunea) ar avea efectul de a produce o omologare generala a societatii, permitand si chiar favorizand [...] formarea de dictaturi si de guverne totalitare, capabile, precum „Marele Frate” din 1984 de George Orwell, sa exercite un control capilar asupra cetatenilor, cu ajutorul distribuirii de sloganuri, de propaganda (comerciala, ca si politica), de viziuni stereotipizate ale lumii. Ceea ce s-a petrecut, insa, de fapt in ciuda oricarui efort al monopolurilor si al marilor centrale capitaliste, a fost mai degraba ca radioul, televiziunea, jurnalele au devenit elemente ale unei explozii si multiplicari generale de Weltanschauungen, de viziuni ale lumii.” (Vattimo, 1995) Ne indreptam spre o perspectiva paradoxala, care sugereaza ca nu are nici un sens sa vorbim de o cultura globala, ci de un ansamblu quasiglobal, un hibrid dinamic, asimetric, uneori aproape amorf, poliglot, caracterizat prin diversitate si nelipsit de tensiuni si fracturi. In fond, un portret al multiculturalismului. Imaginea pe care ne-o ofera mai ales mass-media este nu atat aceea a unei culturi, cat a unor retele culturale, care acopera planeta, fara insa a-i include pe toti locuitorii ei. Nu este vorba insa doar de media, ci si de alte fenomene de mai mica anvergura, dar a caror importanta nu trebuie subestimata. Exista organizatii ale specialistilor in diferite domenii, precum si a elitelor culturale si politice care functioneaza dupa aceleasi principii ale retelei: comunicare permanenta, flexibilitate – geometrie variabila, asimetrie, constituire pentru o functionare indelungata sau ad hoc. Organizatiile neguvernamentale formeaza si ele retele pentru a promova diverse idei: de la protectia mediului si lupta impotriva fumatului, la interzicerea minelor terestre si libertatea consumului de marihuana. O conferinta organizata in 2002 de New York Universiy si Columbia University a avut in vedere efectele globalizarii culturale asupra Paris-ului si New York-ului. Unele lucrari s-au axat asupra elitelor culturale din cele doua orase, asupra legaturilor dintre aceste elite si a migratiei dintr-un oras in celalalt. Metafora retelei este adecvata si in acest caz (Beaugard, 2002; Savitch, 2002). Imaginea aceasta este cu atat mai clara daca avem in vedere Internetul. Abonatii listelor de discutii tematice cunosc desigur empiric ce inseamna o retea culturala. Ar fi insa o eroare grava sa consideram Internetul o resursa de acceasi categorie cu sistemele de comunicare si interactiune pe care le-am avut pana acum la dispozitie. Reteaua globala este structural diferita. Cine nu intelege acest lucru va avea de pierdut masiv in lumea de maine, spune o specialista in cultura digitala si publicitate. Nu este vorba doar de interactivitate, ci si de revalorizarea comunicarii unu-la-unu (interviu cu E. Dyson in Berger, 2001). In Romania sunt circa patru milioane de utilizatori de internet, iar ritmul de crestere este de un milion de utilizatori pe an. Viitorul anunta schimbari semnificative in ce intelegem prin media, spatiu public, interactiune, interactivitate. Unul din specialistii in realitate virtuala, Nobuyoshi Terashima, arata ca suntem pe punctul de a trece de la experimentele cu spatii virtuale la un concept integrat de „hiperrealitate” [eng. hyperreality], bazat pe confluenta inteligentei umane cu inteligenta artificiala si a realitatii fizice cu realitatea virtuala. Cercetarile desfasurate intre 1986 si 1996 au aratat ca aplicatii de genul teleconferinta in spatiu virtual sunt fezabile cu tehnologia actuala. Exista deja aplicatii pentru educatie sau asistenta medicala (Tiffin, Terashima, 2001). Concluzii. Criticii globalizarii culturale nu sunt putini. Ar trebui insa sa nu reactionam nepotrivit fata de o 9

falsa amenintare. Nu traim intr-o cultura unica si nimeni nu a interzis deocamdata folosirea verbelor neregulate (Orwell, 2002; Pinker, 1999). Desigur, unele critici sunt bine fundamentate si au la baza preferinta pentru anumite principii. Iata ce spune conservatorul Horia Roman Patapievici despre scandalul care a fost produs de pozitiile conservatoare ale lui Allan Bloom: „Valul de propaganda furioasa orchestrata de ’progresisti’ impotriva criticilor formulate de Allan Bloom la adresa ’revolutiei multiculturaliste’ din universitatea americana ne-a reamintit ca a te fi eliberat de anumite intolerante traditionale nu te scuteste de bigotismul altora, care inca nu si-au semnalat potentialul destructiv.” (Patapievici, 2001). Alte critici au capatat insa un caracter obsesiv. Probabil fragmentul de mai jos va suna familiar cititorului. „Americanizarea, ca o boala vicleana, ar pune in pericol cele mai adanci radacini ale sufletului occidental; in cateva decenii, fara sa observe procesul imprceptibil, francezii ar deveni neo-americani. De dragul mandriei noastre nationale, acceptam o mica rezerva: americanizarea, desi inevitabila, se va desfasura mai lent in Franta decat in Elvetia, Germania, Suedia, Anglia si in general toate tarile occidentale. Chiar si asa, perspectiva parea destul de sumbra, caci ce este un american? Un robot uman, un adorator al masinilor, spalat pe creier de filme, publicitate si televiziune, lipsit de traditie, viata de familie sau intimitate, un facator de bani pentru care dolarul este unica valoare universala [...].” (Emmanuel, 1958). Dincolo de familiaritate, atragem atentia ca este vorba de un articol ironic, scris chiar de un francez. In 1958! Credem ca randurile lui Pierre Emmanuel sunt un bun prilej de meditatie asupra globalizarii culturale si a stereotipurilor legate de ea.

10

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful