ISTORIA VINULUI

ȘI CELE MAI PRESTIGIOASE SOIURI DE VIN
Vinul este o băutură obţinută prin fermentaţia alcoolică totală sau parţială a strugurilor proaspeţi,
zdrobiţi sau nu, sau a mustului de struguri. Este un produs agroalimentar, la care folosirea de arome sau de extracte este interzisă. Singura aromatizare acceptată este cea datorată contactului cu
lemnul de stejar al butoaielor în care se păstrează. Nu se pot numi „vinuri” băuturile obţinute prin
fermentaţia unor fructe, flori sau din alte ingrediente (de exemplu vin de soc) prin termenul „vin”
înţelegându-se întotdeauna vin de struguri.

Vinurile se clasifică după:
- culoare (la vinul alb, fermentaţia mustului are loc separat de pieliţe şi seminţe, la cele roşii şi în
mai mică măsură la cele rosé, se practică maceraţia peliculară);
- conţinutul în alcool (vinul are între 8,5 și 15% alcool);
- conţinutul în zahăr (vin sec, vin demisec, vin demidulce, vin dulce);
- efervescență (se realizează adăugând înainte de îmbuteliere licoare de tiraj – zahăr şi levuri selecţionate la Champagne și la vinul spumant, sau bioxid de carbon la vinul spumos).
Tipuri de vinuri
- Vinuri superioare din struguri albi (Chardonnay, Furmint, Muscat Ottonel, Pinot Gris, Riesling,
Sauvignon Blanc, Gewürztraminer sau Traminer roz).
- Vinuri din struguri albi, de consum curent (Aligoté, Neuburger, Rkațiteli, Saint Emilion).
- Vinuri din struguri roșii, superioare (Cabernet Sauvignon, Gamay, Grenache, Merlot, Pinot Noir,
Pinot Meunier, Nebbiolo, Sangiovese, Syrah sau Shiraz, Tempranillo, Zinfandel).
- Vinuri din struguri roșii, de consum curent (Alicante Bouschet, Oporto, Burgund Mare).
- Vinul pelin este condimentat cu pelin.
- Vermutul se obține prin întreruperea fermentației cu spirt de vin, de cereale sau de cartofi.
- Din vestitul strugure Nebbiolo, care crește doar într-o zonă mică în Italia, se fac vinurile Barolo
şi Barbaresco, care se numără printre vinurile cu cel mai bun potențial de învechire.
- Cele mai importante tipuri de vinuri de la noi sunt: Muscat Ottonel, Pinot Alb, Riesling, Sauvignon Blanc, Fetească Neagră, Fetească Albă, Fetească Regală, Grasă și Tămâioasă Românească.

ISTORIA VINULUI
Istoria vinului începe acum 8.000 de ani, când viţa de vie a fost adusă din Asia Mică în regiunea
mediteraneană. În anul 2000 î.e.n., arta vinului era deja cunoscută în Egipt, în insula Creta şi pe
teritoriul Israelului şi al Palestinei de astăzi, fapt dovedit de numeroase inscripţii în piatră şi papirusuri egiptene.
1

Grecia. Multe personaje mitologice sunt legate de vin şi vinificaţie. În
Grecia, zeul vinului era Dionysos. Se povestește că acesta călătorea
prin diverse ţări, învăţând oamenii să sădească viţa de vie şi să facă
vin. Pentru a-şi arăta puterile de zeu, obișnuia să facă minuni. Într-o
zi, fiind confundat cu un tânăr nobil, Dionysos a fost răpit de piraţi.
Aceștia deja socoteau cât aur vor primi pe el, vânzându-l la târgul de
sclavi. Dar n-a fost să fie. Dionysos și-a arătat puterea. Ca prin minune, funiile s-au dezlegat, iar catargul s-a acoperit în întregime de o
plantă căţărătoare, care a şi înflorit. Întreg vasul se înfrumuseţase cu
viţă de vie. Piraţii, uimiţi şi speriaţi, au sărit în apă, iar Dionysos i-a
transformat în delfini.
Egipt. Zeul vinului la egipteni era Sai. Spre deosebire de Dionysos, acesta avea o fire mai calmă. Vinificatorii nu s-au putut hotărî mult timp cărui zeu să-i slujească – al pământului şi fertilităţii, care le-a dat viţa-de-vie, sau al apei, care uda planta? Au rezolvat problema uşor: au creat un
nou zeu. Aşa a apărut Sai – micul zeu al viţei de vie. Cu timpul, a fost din ce în ce mai apreciat,
devenind şi zeul bogăţiei şi al belşugului. Mai apoi, a fost invitat la judecata lui Asiris, fiind considerat de zei ca cel mai bun cunoscător al naturii umane, capabil să spună cu exactitate cât timp îi
este rezervat fiecărui om.
Imperiul Roman. La Roma, protectorul viilor, vinificaţiei şi vinului era zeul Bachus, pe care îl
mai numeau și Libero. Înfășurat într-un cârcel de viţă de vie pe care atârnau struguri, însoţit de o
companie gălăgioasă de pani şi sileni, se plimba pe coline şi prin păduri. Ziua de 17 martie era
sărbătorită în cinstea lui, ca ziua Liberaliei. În acea zi, se bea mult vin și se organizau spectacole
de teatru şi jocuri amuzante. În Imperiului Roman vinul era foarte răspândit, romanii învățând și
popoarele cucerite arta vinificaţiei.
În antichitate, vinul se lăsa mult la păstrare. Sigilat în vase din lut (amfore) şi îngropat în sol răcoros, vinul se păstra 15-20 ani, şi doar după aceea era considerat bun pentru consum. Păstrarea vinului în butoaie de lemn a fost inventată de gali. Romanii însă foloseau butoaiele pentru transportarea vinului pe cale maritimă, iar pentru păstrare continuau să folosească amfore cu dopuri de
ceară, pentru a preveni contactul vinului cu aerul. După căderea Imperiului Roman, dopul a încetat
să mai fie folosit şi conceptul de păstrare a vinului a dispărut pentru mult timp. În Evul Mediu,
multe vinuri se păstrau în butoaie care nu se acopereau niciodată; fiind în contact continuu cu aerul, ele deveneau în timp tot mai acide, de aceea cantităţile cele mai mari se beau în anul următor.
Franța. Primului căruia i-a venit ideea de a crea un vin lăsat la păstrare mult timp a fost proprietarul celebrei podgorii Château Haut-Brion, de lângă Bordeaux, Franța. Când a obţinut şampania,
călugărul Dom Perignon a fost condus de aceeaşi idee a perfecţionării băuturii. Trucul lui a conferit vinului o aşa varietate de gust şi aromă, încât aristocraţia stătea la rând, implorându-l pe călugăr
să-i servească cu un păhărel. În tendinţa sa de a menţine în vin gustul cel nou, puţin gazat, el a recurs la dop, îmbinându-l cu vasul de sticlă, modernizat pe atunci. Pe parcursul a mai mult de o mie
de ani, dopurile erau nişte țăruși din lemn, înveliți în câlți şi înmuiați în ulei de măsline, pentru a
garanta o maximă ermeticitate.
Folosirea recipientelor din sticlă cu dopuri a revoluţionat tehnica de păstrare a vinului. Aceste vinuri se deosebeau mult de celelalte existente pe atunci. Descrierea lor se întâlnește foarte rar, dar
se ştie că vinurile de Bordeaux erau de culoare roz şi nu roşii. Volnay, cel mai elegant dintre vinurile roşii moderne de Burgundia, a fost roz până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În Champagne,
nimeni nu ştia ce culoare va avea vinul în anul următor, dar aici s-a făcut următorul pas în istoria
vinificaţiei. Ca în multe alte zone climaterice răcoroase, vinurile din Champagne aveau tendinţa
naturală de a „juca” pronunţat. Această particularitate este rezultatul acţiunii temperaturii, care

2

încetineşte procesul de transformare a zahărului natural din struguri în alcool. Cantitatea de zahăr
rămasă continua încet să fermenteze, producând bioxid de carbon.
Cam în aceeaşi perioadă a fost descoperit încă un secret – proprietăţile miraculoase ale unei ciuperci de mucegai. Din neglijență, vinificatorii din Tokay (Ungaria) au întârziat cu recolta şi au fost
constrânşi să facă vin din struguri veștejiți. Au obţinut un vin formidabil, cu un gust nou, un elixir
miraculos, care în curând a fost onorat la masa regelui Ludovic al XIV-lea.
Odată cu răspândirea europenilor în toată lumea, s-a răspândit şi vinul lor. La mijlocul secolului al
XVI-lea, spaniolii au început să cultive viţa-de-vie în Mexic şi mai apoi în Peru, Chile şi Argentina. În Africa, viţa-de-vie a apărut pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. California şi Australia au
fost sădite cu viţă de vie la sfârșitul secolului al XVIII-lea iar în Noua Zeelandă, câteva decenii
mai târziu.
Europa în secolele XVIII-XIX. La începutul secolului al XVIII-lea, britanicii au devenit renumiţi
pentru vinurile lor alcoolizate, mai ales Portwine. Aceasta s-a întâmplat din cauza războaielor când
taxele pentru vinurile rafinate franțuzești deveniseră prea mari. La început, englezilor nu le-a prea
plăcut Portwine-ul, dar cu timpul s-au obişnuit cu el şi au ajuns să-l considere drept ceva naţional,
ca şi fulgii de ovăz.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, lumea vinificaţiei a redobândit, în sfârșit, majoritatea capacităţilor pierdute. Părea că evoluţia va garanta o lentă dar stabilă îmbunătăţire a fabricării de vinuri.
Dar curând a urmat cea mai mare catastrofă din istoria vinificaţiei. În 1863, nu departe de plantaţiile sudice din Valea Rhônului, a apărut un păduchi de rădăcină – filoxera. Aceasta a ajuns în Europa din America, odată cu vița de vie americană, adusă în scop de selecţie. Filoxera, în timpul
celei mai periculoase faze de dezvoltare, trăieşte între rădăcinile plantei şi se hrăneşte cu acestea.
Plantele americane elaboraseră un sistem natural de apărare împotriva filoxerei, pe când cele europene nu aveau o asemenea imunitate. Parazitul sorbea din ele viaţa, lăsând răni incurabile; frunzele cădeau, iar plantele mureau.
„Ciuma” se răspândea cu o viteză îngrozitoare. Către sfârșitul anilor ‘60
ai secolului al XIX-lea, întreaga Vale a Rhônului şi regiunea Bordeaux
erau infectate, filoxera ajungând repede și în Portugalia. Mulţi vinificatori din Bordeaux s-au mutat în Rija, Spania; insecta i-a ajuns peste 5
ani. Alţi vinificatori din sudul Franţei s-au mutat în Algeria şi au sădit
acolo primele plante de viţă-de-vie; în 1887 filoxera i-a urmat. În anii
‘70 ai secolului al XIX-lea, Madeira, o parte însemnată a Spaniei, Burgundia, Australia, Germania şi Ungaria au devenit și ele victime. Procesul ireversibil al acestei infecţii nu a fost înțeles mult timp şi pe parcursul acestei perioade negre plantele europene erau duse în Australia, California şi Africa de Sud.
Italia a fost atacată de filoxeră în 1888, Champagne în 1891 şi Xeres din Spania în 1894.
Au fost folosite diferite mijloace pentru a lupta cu filoxera. Până la urmă, problema s-a rezolvat
simplu. Plantele americane aveau imunitate împotriva filoxerei, dar vinul lor era de calitate slabă.
Dar după ce planta europeană a fost altoită pe rădăcina americană, vinificatorii au observat că au
obţinut tot ce poate fi mai bun din ambele plante și în plus au scăpat de filoxeră în mod natural.
Astfel, dacă nu ar fi fost planta americană, n-am fi ştiut vinul în starea lui modernă.
De atunci, arta altoiului a evoluat mult. Primele altoiuri se prindeau foarte greu, dar creau un vin
de excepţie şi mult timp s-a considerat (în mod corect) că vinurile din perioada filoxerei erau mai
fine şi se păstrau mai bine decât urmaşele acestora. Acum există o mulţime de butaşi obţinuţi de la
plantele americane rezistente la filoxeră, fiecare dintre ele corespunzând unui anumit soi de viţăde-vie, unei anumite structuri de teren şi unei anumite clime, în diverse combinaţii. Astfel, butaşii
corespund plantelor din care astăzi se obţin vinurile cele mai fine şi care au fost obținuți prin selecţie – mii de mutaţii, adaptări la climă, la structura solului şi la relief.

3

CELE MAI PRESTIGIOASE SOIURI DE VIȚĂ DE VIE
Cabernet Sauvignon este soiul de vin ideal când vine vorba de îmbunătăţirea calităţilor prin îmbătrânire. Cu trecerea timpului, aroma sa distinctă de stafidă neagră
poate dezvolta un buchet cu nuanţe de cedru, violete sau tabac şi o aromă puternică de tanin. Este soiul cu cea mai largă răspândire în rândul celor cinci varietăţi
dominante din districtele Médoc și Graves ale regiunii franceze Bordeaux, precum
şi cel mai de succes vin roşu produs în California. Boabele de Cabernet Sauvignon
sunt mici, sferice, cu o peliculă groasă şi foarte dură. Această duritate face ca strugurii să fie relativ rezistenţi la boli şi stricăciuni, trecând de ploile de toamnă fără
prea mari pagube. Este un soi cu maturizare medie spre târzie. Aceste caracteristici, împreună cu aroma lui atrăgătoare au făcut din Cabernet Sauvignon unul dintre cele mai populare varietăţi de vin roşu din lume.
Proprietăți: De obicei, vinurile Cabernet Sauvignon au un miros de stafidă neagră,
cu un iz de ardei gras verde, variind în intensitate în funcţie de condiţiile climatice,
practicile viticultorilor şi tehnicile de vinificație. Climatul şi perioada culesului,
care sunt fie prea reci, fie prea calde, solurile bogate şi fertile, prea puţină expunere solară, culesul precoce şi macerarea prelungită sunt factori ce pot duce la un
caracter vegetativ, prea puţin fructos al vinului astfel obţinut. Valoarea sa gustativă se intensifică după minimum 18 luni de păstrare.
Aroma: Când este gustat, Cabernet Sauvignon poate avea vioiciune şi chiar o tentă
de opulenţă, deşi de obicei încheie cu o astringenţă fermă. Aromele cel mai des
menţionate de degustători sunt:
Fruct: stafidă neagră, afină, cireașă neagră
Stejar (uşor): vanilie, cocos, lemn dulce
Vegetal: ardei gras verde, sparanghel, măslină verde
Stejar (dur): stejar, fum, pâine prăjită, smoală
Condimentat: ghimbir, ardei iute verde, ardei iute roşu
Vârstnic: cedru, tabac, mosc, ciupercă, pământ
Consum: Adevărata valoare a vinurilor Cabernet Sauvignon (ca şi a majorității vinurilor) se observă atunci când sunt servite alături de alimente. Se consumă preferabil după o îmbătrânire de 510 ani, la o temperatură de 16-18°C, în general la carne roşie, fripturi sau grătar în sânge, mâncăruri grase, gâscă, piept de raţă, miel, paste cu sos, midii, brânzeturi puternic aromate, salate de legume amărui, mâncăruri cu sos concentrat de tomate şi ciocolată (de preferat neagră, amăruie).
Aligoté este o varietate de viţă de vie utilizată pentru a produce sortimentul de vin
cu acelaşi nume. Este un vin alb, cu un gust specific, uşor de pelin şi de cicoare,
alţii identificând miasme de fructe. Este un vin demisec spre sec, originar din zona
Burgundia (Franţa), de unde s-a răspândit, aclimatizându-se foarte bine în România, Bulgaria, Crimeea, Caucaz etc. Mulţi preferă acest soi Chardonnay-ului provenit din aceeaşi zonă. Merge foarte bine la mesele copioase, cu vânat, fripturi şi
grătar. Marile podgorii din Vrancea şi Dobrogea cultivă acest soi de „cursă lungă”.
Chardonnay este un vin obţinut din struguri albi. Nu are origine cunoscută, dar se
cultivă de secole în Franţa. În Romania se cultivă în podgoria Murfatlar. Varianta
dulce a acestui vin se servește la temperatura de 11-15°C, alături de carne albă sau
vițel. Chardonnay sec este un vin elegant, cu o aromă florală distinctă şi se recomandă a fi servit rece, alături de preparate din peşte, crustacee sau fructe de mare.
Vinul este catifelat, suav, tandru, cu o aromă ce aminteşte de cea a fânului proaspăt cosit.
Istorie: Probabil de origine franțuzească, soiul a pătruns în sortimentul românesc
în perioada postfiloxerică. Se cultivă cu cele mai bune rezultate pe solurile calca4

roase din podgoria Murfatlar, dar merită să fie extins în mai multe regiuni, mai ales în Muntenia şi
Oltenia. Vinurile seci Chardonnay se bucură de o bună apreciere. Sunt caracterizate prin finețe şi
aromă discretă. În condiţiile speciale ale podgoriei Murfatlar, din soiul Chardonnay se obţin vinuri
demidulci şi dulci, cu însuşiri complexe de aromă şi buchet, ce evoluează bine prin învechire.
Note degustare: este o gamă de vinuri tinere și moderne, ușor de băut. Chardonnay-ul sec, mai neobișnuit pentru consumatorul român, își câștigă totuși din ce în ce mai mulți prieteni datorită prospețimii și clarității mesajului pe care-l transmite. Gustul de pepene galben, lămâiță și busuioc fac
deliciul acestui vin. Se recomandă bine răcit, ca partener la salate, plăcinte, rulade, carne de pui cu
sos alb, ciulama și alte preparate cu smântână și brânză, care completează foarte bine nuanțele
ușor citrice din vin. Proveniența în România: Dealurile Drancei.
Merlot este un soi de vin vechi franțuzesc din regiunea viticolă GirondeBordeaux, podgoria Médoc, unde se cultivă alături de Cabernet Sauvignon și Malbec și se obțin renumitele vinuri din această zonă. Strugurii
sunt mijlocii, cilindrici, biaripați, cu boabele așezate normal ca desime pe
ciorchine. Bobul este de mărime mijlocie, sferic, cu pielița subțire, de culoare negru violaceu, acoperit cu un strat subțire de pruină. Pulpa este
zemoasă, cu mustul necolorat și gustul plăcut.
Însușirile agrobiologice: Soiul Merlot are o perioadă mijlocie de vegetație
(170-180 zile) are vigoare mare de creștere și dezvoltă un frunziș bogat.
Prezintă o bună fertilitate (70-75% lăstari fertili) și o productivitate mai
mare decât a Cabernetului, deoarece strugurii sunt mai mari. Maturarea
deplină se realizează la circa 3-4 săptămâni după soiul Chasselas doré.
Rezistență biologică: soi cu rezistență slabă la ger și la secetă, sensibil la
mană, mijlociu rezistent la făinare și putregai, sensibil la molii și acarieni.
Miros: afine, scorţişoară, piper
Gust: taninuri subtile, minunat încorporate, aromă de prune, de fragi şi de fructe de pădure bine
coapte, un final persistent, însoţit de arome de vanilie
Cu ce meniu se serveşte: vânat, preparate din carne roșie, brânzeturi
Temperatura de servire: temperatura camerei (18ºC)
Merlot-ul este de departe cel mai răspândit soi de struguri plantat în regiunea Bordeaux și ocupă
locul trei ca varietate de struguri roșii în Franța, devenind cel mai îndrăgit dintre vinurile rosé!
Vinul de cea mai înaltă calitate se obține din viile plantate pe soluri stâncoase, în zone aride cu
mult soare, unde toamnele lungi permit coacerea târzie. Plaiurile Drancei oferă condiții ideale!
Note degustare: Fructe, foarte multe fructe – de la cireșe, vișine, coacăze, mure până la nuanțe mai
sofisticate de curmală coaptă, toate bine echilibrate de o aciditate și o astringență
plăcute! Se recomandă a fi consumat imediat, ușor răcit, alături de grătar, mici, iahnie sau pulpă la cuptor.
Pinot Noir este o varietate nobilă de viţă de vie, un strugure de culoare roşie, folosit
în general în procesul de producere al vinului. Acesta creşte în mai multe zone geografice de pe glob, dar este asociat în special cu regiunea Côte d'Or din Bourgogne,
Franţa, unde se produce unul dintre cele mai înalt calitative şi scumpe vinuri din
lume. Este unul dintre cele trei varietăţi de struguri permise de legislaţia franceză în
producerea şampaniei, alături de Pinot Meunier şi Chardonnay.
Pinot Noir este una dintre cele mai vechi varietăți de struguri din lume și a fost denumit așa după forma de con de pin pe care o are înainte de a fi cules. O altă variantă susține faptul că a fost denumit după familia Pinot, al cărei arbore genealogic datează de 2.000 de ani. Legenda spune că Pinot-ul a sosit pe teritoriul galez încă de
pe vremea romanilor, deși există istorici care susțin că romanii ar fi găsit această
varietate acolo când au cucerit teritoriul cunoscut astăzi sub numele de Bourgogne

5

(secolul I î.e.n.). Cert este că prima atestare istorică datează din anul 1345, când călugării francezi
au adus strugurele în Rheingau (Alsacia), unde a fost cultivat începând cu anul 1470.
Pinot Noir de o notabilă calitate se găseşte în Germania, Austria, Franţa, Italia, Elveţia, Spania
(Catalania), Noua Zeelandă, Australia, regiunea de coastă a Californiei în Statele Unite ale Americii, Canada, Chile, Africa de Sud, precum şi unele ţări din Asia. În România, plaiurile Drancei
sunt vestite pentru calitatea excepțională a vinurilor roșii!
Caracteristici: Pinot Noir este un strugure genetic instabil, ceea ce înseamnă că se modifică foarte
uşor, fapt care are ca rezultat dificultatea menţinerii constante a parametrilor săi. Se estimează că
există în lume peste 1000 de clone diferite ale familiei Pinot. Unele dintre acestea au devenit cunoscute ca varietăţi independente: Pinot Blanc, Pinot Gris, Pinot Meunier. Instabilitatea sa genetică în combinaţie cu condiţiile meteorologice pretenţioase, cerute de această varietate, face din Pinot Noir un strugure dificil de crescut şi întreţinut, chiar şi pentru cel mai experimentat enolog.
Note degustare: Un vin tânăr, cu aromă complexă și intensă de fructe roșii, coapte, combinată cu
parfumuri florale (violete și petale de trandafir) și îmbogățită de savoarea mirodeniilor (rozmarin,
mentă, scorțișoară). Pe măsură ce se maturează, devine mai complex și apar nuanțe de stafide, fân,
tutun sau piper negru. Culoarea este roșu-maroniu transparent, cu nuanțe violacee. Face pereche
ideală cu carnea de miel, rață, fazan și cu paste. Este responsabil pentru celebritatea preparatului
franțuzesc Coq au vin (pui fiert în vin roșu). Alcool: 12,5%.
Pinot Meunier este o varietate de strugure de culoare neagră, folosit frecvent în producerea şampaniei. Pinot Meunier este o mutaţie a varietăţii Pinot Noir. Îşi trage numele (meunier = morar) de
la praful alb depus pe partea inferioară a frunzelor, care se aseamănă cu făina. Pinot Meunier este
una dintre cele trei varietăţi de struguri folosite în producerea şampaniei, celelalte două fiind Pinot
Noir şi Chardonnay). Recent, Meunier a devenit recunoscut internaţional datorită pulpei și aromei
bogate cu care contribuie în producerea şampaniei. Pinot Meunier nu este eligibil în a primi statutul de grand cru, de aceea şampaniile produse în întregime din Pinot Meunier sunt mult mai rare
decât şampaniile pe bază de Pinot Noir. Un mare avantaj al Meunier-ului este că înfloreşte târziu
şi se coace devreme, excluzând în acest fel riscul îngheţării în primăvară şi cel al ploilor abundente
din toamnă. Producătorii de vin spumos din alte regiuni au încercat să planteze Pinot Meunier cu
scopul de a produce şampanie, dar în general este foarte rar găsit ca varietate independentă. Vinul roşu Meunier este foarte plăcut, asemănător cu un Pinot Noir rustic
cu arome florale. În Germania se produce un vin ieftin demisec din Pinot Meunier,
numit Schwarzriesling.
Riesling este considerat cel mai bun dintre vinurile albe. S-a născut în Burgundia,
unde a fost cultivat încă din anul 1400, sau poate chiar dinainte. Apoi a fost cultivat
în diverse părți ale lumii, cu soluri și climate diferite. La fel de bine s-a adaptat și
condițiilor geo-climatice din România, producând vinuri fructoase și pline de tinerețe, europene prin identitate dar universale prin calitate.
Note degustare: Aroma puternică și distinctivă a Riesling-ului italian reprezintă un
mix perfect de parfumuri florale (sânziene, trandafiri, violete), fructe (mere, pere,
piersici, pepeni) și minerale (cremene, calcar) acestea din urmă imprimându-i și
calitatea de vigurozitate. Acest Riesling nebaricat este un vin echilibrat, uniform și
sprinten în același timp, care invadează cerul gurii cu savoarea lui desăvârșită. Este
companionul potrivit pentru mâncăruri ușor picante, însoțite de sosuri, indiferent de
tipul cărnii cu care au fost preparate.
Sauvignon Blanc. Charles Wetmore, fondatorul Cramei Cresta Blanca, a fost cel care a adus în
California primele vițe de Sauvignon Blanc în 1880, provenind din faimosul Sauternes Château
Y'Quem, care produce cel mai scump și mai faimos vin de desert. Deoarece vițele au prins viață și
puteri în noua lor casă din Livermore Valley, Sauvignon Blanc a devenit unul dintre marii favoriți
ai vinurilor albe consumate în California.
6

Note degustare: Un vin tânăr și vibrant, proaspăt și aromat. Identitatea îi este dată de aromele de
iarbă, ardei și grepfrut. Dar însoțirea lor cu gustul de pepene și lămâie verde și combinarea cu
arome de vanilie, unt și minerale este de-a dreptul delicioasă! De culoare galben-pai cu tente ușor
verzui, cu o aciditate naturală ridicată, este un vin nervos, însuflețit, deosebit de plăcut. În plus,
mirosul pregnant de frunză de viță și de iarbă proaspăt cosită îl face ușor de recunoscut. Val Duna
Sauvignon Blanc este vinul perfect, cu ajutorul căruia te poți relaxa în lumea haotică de azi. Este
ușor de asortat la mâncare și provoacă plăcerea de a-l bea, de la primul până la ultimul strop!
Châteuneuf du Pape – celebrul vin orchestră. Franţa este una dintre marile
ţări viticole ale lumii, ocupând locul 3 ca suprafaţă după Spania şi Italia, cu
943.000 hectare, şi locul 2 la producţia de struguri şi de vin. Actualmente, suprafaţa viticolă a Franţei este cantonată în 14 regiuni: Bordelais, Bourgogne,
Beaujolais, Champagne, Alsace, Jura, Savoie, Côtes du Rhône, Provence, Corse, Languedoc, Roussilon, Sud-Oest Garone şi Vallée de la Loire. Iată povestea unui vin celebru, obţinut în sudul Franţei, lângă Avignon, regiunea Côtes
du Rhône, în a cărui compoziţie intră 13 soiuri, fiecare dintre ele asigurând o
anumită însuşire și formând vinul orchestră Châteauneuf du Pape:
În secolul al XIV-lea, Avignon devenea cetatea Papei. Jan al XXII-lea, suveranul pontif, pune să se construiască un castel încăpător şi liniştit, departe de agitaţia de la Curte, care dă satului din apropiere numele de Châteauneuf du Pape
(Noul castel al Papei). Legenda spune că Papa a dat ordin ca în gradina castelului să se planteze viţă de vie, cultivată în secret, spre folosirea exclusivă a
celor din castel. Viţa de vie se răspândeşte în zonă începând cu secolul al
XVIII-lea. În timp, din raţiuni pur negustoreşti, s-au comis numeroase erori în
plantaţii, printre care și aceea că s-au luat în cultură soluri în afara arealului
castelului și s-au plantat soiuri din alte zone. Hotărât să pună lucrurile la punct,
energicul baron Pierre le Roy de Boisaumarie, jurist şi viticultor, înființează în
anul 1923 primul sindicat pentru apărarea denumirii de origine, care fixează şi
regulile calitative de producţie. Graţie acestei inițiative, pe 28 iunie 1929, Tribunalul civil din Avignon hotărăşte acordarea denumirii de origine
Châteauneuf du Pape, stabilind soiurile ce pot fi cultivate, sistemul de tăiere,
producţia maximă pe hectar, regulile de vinificare a strugurilor, tăria alcoolică minimă etc.
Repere geografice. Terenul situat pe malul stâng al Rhônului, între Orange şi Avignon, cuprinde
comuna Châteauneuf du Pape şi localităţile Bedarrides, Courthézon, Orange şi Sorguies. Marea
Mediterană, în retragerea ei de-a lungul anilor, şi apoi Fluviul Rhône au desăvârşit opera de eroziune, marcându-şi cu fermitate traseul. Prezenţa pietrişului pe o mare suprafaţă din zonă constituie
motiv de mirare pentru vizitatori. Acest teren, dispus în terase sau platouri, pare destinat pentru
viticultură. La calităţile solului se adaugă şi Mistralul – vânt dominant, care atenuează insolaţia şi
împiedică excesul de umiditate din atmosferă.
Datorită calităţilor sale excepţionale – tărie, catifelare, culoare, forţă, nuanţe, arome, buchet, armonia gustului, vigoare, marii degustători ai vremii au numit vinul Châteauneuf du Pape
,,simfonia celor 13 soiuri”. Astfel, din fiecare instrument (soi) se revarsă cele mai frumoase sunete: Grenache, Syrah, Murvedre, uvertura celor trei soiuri dominante, dă vinului tărie şi catifelare,
culoare şi forţă; celelalte soiuri, cu nuanţe insolite şi fine, vin să completeze armonia prin tonuri
uşoare şi subtile. Vinul excelează, oferind buchete cu aromă intensă. Simfonia celor 13 soiuri dă
naștere unei pasiuni fără egal pentru acest vin de excepție, care este Châteauneuf du Pape. Iată și
numele membrilor orchestrei: Grenache, Syrah, Murvedre, Cinsault, Counoise, Muscardin,
Vaccarese, Terret Noir, Clairette, Grenache Blanc, Burbulenc, Picpoul și Picardon.
Vinul de Porto. Douro Valley este defileul săpat în munte de râul cu acelaşi nume. În ciuda greutăţilor, într-un loc bogat în şisturi de piatră, tenacitatea şi sârguinţa de generaţii a portughezilor au

7

mers până la a transforma această regiune într-o zonă viticolă. Vinul de Porto este o
adevărată epopee a unei moşteniri fabuloase.
Această regiune începe la cca 100 de kilometri est de Porto, la graniţa cu Spania.
Acoperă 250.000 de hectare, dintre care 40.000 numai cu viţă-de-vie. Podgoriile
sunt plantate de-a lungul unor prăpăstii şi dealuri spectaculoase, de pe care se deschide superba panoramă a râului Douro şi a afluenţilor săi. Generaţii de femei şi
bărbaţi au reuşit să construiască terase folosind piatră și creând un impresionant peisaj, de o frumuseţe neasemuită, unde verile sufocante şi secetoase sunt urmate de
ierni aspre şi ploioase. Este o regiune cu un sol sărac, cu un climat aspru, dar care
contribuie la producerea unuia dintre cele mai apreciate vinuri din lume: vinul de
Porto. Principalul soi de struguri care creşte în această regiune este folosit atât pentru vinurile de masă, cât şi pentru cele de Porto. Se extrag în jur de 90 de soiuri, între cele mai bune remarcându-se Touriga Nacional, Touriga Roriz, Gouveio,
Malvasia Fina şi Viosinho.
Dulcele vin de Porto a evoluat în prima parte a secolului al XVIII-lea, când în vin a
fost adăugată o măsură de brandy, pentru a-l stabiliza pe timpul transportului la destinaţie. Ce
anume îl face deosebit? Cele 20 de grade de alcool. Să spunem doar că, în cazul Porto, este cu
20% mai mult veritas in vino. La mijloc stă, într-adevăr, un secret: în vinul tânăr de Porto se adaugă aguardente, un fel de ţuică aspră din struguri cu o tărie de 77°, care opreşte fermentaţia şi transformarea zahărului în alcool. Porto nu seamănă cu celelalte vinuri. Este bogat, parfumat şi remarcabil de aromat. Cu un grad ridicat de alcool şi zahăr, este totodată cald şi dulce. Şi, fără îndoială,
a intrat în istorie. De secole, oamenii din Douro produc cantităţi uriaşe de vin de masă râvnit de
nobili. În secolul al XVII-lea, ca urmare a luptelor politice survenite între Anglia şi Franţa, englezii s-au gândit să importe cantităţi mai mari de vin din Portugalia. Curând, ei au descoperit că vinurile din Douro ar putea înlocui cu succes vinurile fine franțuzești.
Vinul de Malaga poartă numele oraşului Malaga din Spania. Se obţine dintr-un sortiment de struguri în structura căruia ponderea o deţin soiurile Pedro Ximenes,
Malvasia şi Muscadel. Strugurii se culeg la supra-maturare, se zdrobesc, iar mustuiala se presează. Mustul ravac şi cel de la prima presare se asamblează şi se lasă la
fermentat. Corecţia de alcool este redusă. Vinul se lasă pe drojdie 3-4 luni şi se foloseşte pentru prepararea celor mai reputate mărci, cum sunt Lagrima, Moscatel,
Malvasia (Tinto). Pentru obţinerea acestor vinuri, vinul materie primă se amestecă
cu vino maestro sau mistela, cu vino tierno, arropa şi color (caramel). Vino maestro
este must obţinut din struguri foarte bine copţi, în care, după declanşarea fermentaţiei, se adaugă distilat de vin, pentru obţinerea unui grad alcoolic de 16-17% vol.
Vino tierno se obţine din stafide din soiul Pedro Ximenes, mărunţite şi transformate
într-o pastă cu ajutorul apei (în raport de 1/3 greutate). Această pastă se presează şi
se obţine un must cu concentraţie mare de glucide, care se alcoolizează până la tăria
de 8% vol. Aroppa este un must fiert în cazan la foc direct, până se evaporă 2/3 din
volumul iniţial. Produsul are o culoare închisă. Color se obţine din aroppa, prin fierbere până la 2/5 din volumul iniţial. Produsul, cu aspect de sirop puternic caramelizat, se diluează cu apă sau must până la volumul iniţial. Color are o culoare aproape neagră şi un
gust amar. Aroppa şi colorul au calitatea de a masca gustul dulce pronunţat al produsului. Vinurile
de Malaga au o longevitate mare şi sunt foarte scumpe, în top aflându-se marca Lagrima.
Malaga își revendică, în mod justificat, titlul de a fi una dintre cele mai vechi zone viticole din Europa, existând încă de acum 2000 de ani, de pe vremea fenicienilor, cărora li se atribuie această
istorie a vinului, devenită în timp tradiție. Ulterior, grecii și romanii au continuat producerea vinului în această regiune. Chiar și atunci când arabii au ocupat zona, timp de 8 secole, comerțul cu vin
de Malaga a înflorit. În acest răstimp, ei au insistat să numească vinul Almalaqui, adică „sirop”,
ceea ce a permis consumul acestuia, în pofida legilor stricte ale Coranului.

8

Din secolul al XV-lea, comerțul cu vin de Malaga s-a dezvoltat și mai mult, iar spaniolii au înființat o castă a vinului în oraș. Apogeul comerțului cu vin de Malaga a fost atins în secolele XVII și
XVIII, statisticile oficiale arătând că exporturile de vin de Malaga erau mai mari decât cele de vin
de Porto și Sherry la un loc. Chiar și astăzi arheologii continuă să găsească rămășițe antice de pe
vremea fenicienilor, grecilor și romanilor, cum ar fi prese și amfore pentru vin, fapt ce dovedește
că Malaga este unul dintre cele mai vechi locuri din Europa în care s-a produs vin. Timp de secole,
numeroși scriitori faimoși au făcut referire la vinul de Malaga, printre ei numărându-se William
Shakespeare și creatorul stilului de jurnal personal, Samuel Pepys.
Vinul de Madeira. Regiunea Madeira include insulele Madeira și Porto Santo (Portugalia) care sunt foarte diferite din punct de vedere climatic, prima fiind împădurită
și cu o climă temperată, iar cea de-a doua mai degrabă uscată și caldă. Solul este
vulcanic, iar viile sunt așezate în terase până la malul mării. Shakespeare menționează într-una din piesele sale, Henry I, vinul de Madeira. Vinul de Madeira a fost
servit și în 1776, la toastul în cinstea votării Declarației de Independență a Americii.
Astfel, acest vin este unul special, băut la ocazii memorabile, istorice.
Vinul de Madeira a devenit faimos din întâmplare. Inițial nu s-a vândut așa cum
sperau producătorii și s-a întors cu vasele pe mare. A ajuns înapoi după mai multe
zile de furtună și vreme caldă, timp în care a căpătat o aromă specială, ușor învechită, calitatea lui crescând miraculos. Astfel, vinul a ajuns să valoreze greutatea lui în
aur. Astăzi este amestecat și întărit cu coniac portughez cu 20% alcool, metodă portugheză. Din acest motiv, rămân câteva urme de zahăr în vin. Imediat după fermentare este încălzit între 30° și 60° și ținut cam 6 luni, timp în care este răcit și încălzit
alternativ în butoaie de stejar, realizându-se o oxidare gradată. Acest sortiment este
făcut din struguri roșii și albi, astfel culoarea lui este de la maroniu deschis până la
închis, în funcție de gradul de oxidare.
Vinul de Madeira se găsește în patru variante, în funcție de soiul de struguri folosiți: sec, Verdelho
demisec, Boal demidulce și Malvasia dulce. Este un vin versatil, perfect pentru desert, având o
aciditate naturală ridicată. Nu se deteriorează repede după desfacerea sticlei. Una dintre companiile care se ocupă de producerea acestui vin se numește chiar Compania de vin Madeira. La fel de
cunoscut este și vinul produs de compania Vihnos Barbeitos. În America se comercializează vinul
Rainwater, tot un vin de Madeira.
Vinurile de Madeira sunt unice în lume prin caracteristicile atribuite lor de solurile vulcanice și
prin procedeul curios de preparare și îmbuteliere. Madeira este singurul vin care nu se alterează la
contactul cu aerul, dat fiind procesul de producție. Vinul rămâne bun de băut în orice condiții climatice. Băutura a fost preferata multor oameni de stat, printre care George Washington, Thomas
Jefferson și Theodore Roosevelt. Calitățile acestui vin au fost descoperite în urmă cu 400 de ani de
către englezi. Ulterior, locuitorii insulei au profitat de pe urma comercializării excepționalului vin.
În secolul al XVI-lea, odată cu expansiunea Marii Britanii, în drumul lor spre Indii, corăbierii englezi s-au oprit pe insula Madeira din vecinătatea Portugaliei pentru provizii. Ei au dus vinul până
în Indii, unde nu au reușit să-l vândă, și l-au adus apoi înapoi, deschizând butoaiele abia la întoarcere. Englezii au observat că vinul lor nu numai că a supraviețuit temperaturilor ridicate la care
fusese supus în timpul călătoriei care tăiase de două ori Ecuatorul, ci și-a schimbat chiar gustul,
devenind mai bun. În scurt timp, aceste plimbări au devenit baza preparării vinului, chiar dacă mai
târziu practica a fost abandonată. Locuitorii insulei au tras foloasele de pe urma acestei descoperiri, astfel că, în prezent, vânzătorii de vinuri de Madeira sunt printre cei mai bogați negustori din
lume. Odată cu plecarea englezilor de pe teritoriul lor, localnicii au sădit butași de viță-de-vie pe
aproape toată insula. După 30-40 de ani, vinul a fost preparat și după alți 20 de ani, comercializat.
Tot în secolul al XVI-lea, Madeira a fost atacată de corsari, care, chiar dacă devastau și furau tot
ce prindeau, au contribuit la recunoașterea vinului pe plan mondial. Unul dintre cei mai brutali și
mai cruzi pirați era Bertrand de Montluc, care, pe lângă ulei, zahăr și icoane din aur și argint, a
furat și vin, pe care mai târziu l-a vândut în Franța și Anglia pe bani mulți. Acesta și mulți alți pi9

rați, jefuind și vânzând bunurile în țări străine, au contribuit la cunoașterea și aprecierea vinului în
întreaga lume. Totuși, de abia în secolul al XVII-lea insula Madeira a ajuns cunoscută în toată Europa pentru vinurile ei și a început să-și comercializeze produsele în cantități impresionante.
Din 1668 și până în 1750, importul de băuturi alcoolice spre America a fost interzis, cu o singură
excepție: cea a vinurilor de Madeira. O dată în plus, istoria este de partea locuitorilor micii insule
portugheze, iar vinul fabricat de ei este pus în valoare, devenind preferatul unor personalități politice ale vremii. Se organizau petreceri la care, alături de mâncăruri simandicoase, se consumau
doar vinuri de Madeira.
Astăzi, vinurile de Madeira continuă să aibă mare căutare, ele putând fi cumpărate de la magazinele de vinuri vechi și scumpe. Recent, la o licitație de vinuri vechi din New York, o sticlă de vin de
Madeira datând din 1800, și care a aparținut lui Thomas Jefferson, a fost vândută cu 22.000 dolari!
În prezent, vinul este preparat prin îmbuteliere în butoaie speciale, încălzite în niște bazine enorme
pline cu apă la temperatura de 40-45°C. O lună în aceste căzi echivalează cu 2-3 ani de maturizare
normală, la soare. După trei luni, temperatura se scade gradat până la cea a atmosferei exterioare.
Vinul este lăsat încă 15 ani în aceste butoaie la decantat, apoi încă 2-3 ani în sticle, astfel încât o
sticla de vin de Madeira este comercializată după 20 de ani de la culegerea strugurilor.
Există și un festival al vinului în insula Madeira, datând din secolul trecut. Sărbătoarea debutează
la începutul lunii septembrie și durează 3 săptămâni, timp în care locuitorii insulei își amintesc de
vechile obiceiuri de preparare a vinului din secolul al XVI-lea. La Estreito de Camara de Lobos,
localitate situata la 12 km de Funcham, capitala insulei, unde se află cea mai bogată și mai întinsă
vie, ei culeg strugurii, pe care îi toarnă în niște butoaie imense și-i zdrobesc cu picioarele, dansând
și cântând.
Vinul de Xeres (Jerez sau Sherry) se produce în sudul Spaniei, în regiunea Jerez de
la Frontera, din soiurile de bază Palomino și Pedro Ximenes. Din soiul Palomino se
obțin cele mai fine mărci.
Vinurile de Xeres sunt vinuri de desert oxidate biologic, denumite și vinuri de lichior. Vinurile de desert oxidate biologic se prepară prin alcoolizare sau alcoolizare
și îndulcire, folosindu-se distilat de vin, must concentrat mai mult sau mai puțin caramelizat și must alcoolizat.
Vinurile de desert sunt vinuri bogate în alcool și zahăr și au calități gustativolfactive specifice. Sunt băute în timpul sau după servirea desertului. Ele sunt obținute din strugurii anumitor soiuri de viță de vie, cultivate în anumite podgorii, care
la maturitatea tehnologică trebuie să acumuleze un conținut de zahăr specific tipului
de vin de desert. În principiu,vinurile de desert rezultă în urma fermentării incomplete a mustului, sistarea fermentației obținându-se pe cale artificială sau naturală.
După conținutul de zahar și conform legislației, se obțin următoarele sortimente:
demiseci 4-12 g/l: demidulci 12-50 g/l; dulci 50-80 g/l; licoroase cu peste 80 g/l. Se
numesc vinuri de lichior deoarece compozițional (tăria alcoolică și conținutul de
glucide) și organoleptic, aceste vinuri se apropie de lichioruri. Ele sunt numite și
vinuri de desert și nu trebuie confundate cu vinurile licoroase. Vinurile de lichior se produc fără să
se folosească bioxid de sulf, sunt foarte rezistente la alterări microbiene și au o viață foarte lungă.
Vinurile de Xeres sunt vinuri generoase, cu un conținut de 16-20% vol. alcool, 10-40 g/l zaharuri,
de culoare galben pai până la galben închis, specifică vinurilor oxidate, cu buchet pronunțat caracteristic, complex și fin.
Vinul Tokay. Pentru Ludovic al XIV-lea, Tokay era regele vinurilor. În epocă, acesta era vinul cel
mai gustat („prise”) în Europa, apreciat pentru proprietăţile lui medicinale, dar şi pentru aroma
intensă şi efectul înviorător. Şi astăzi el rămâne remarcabil, chiar şi numai pentru originalitatea
elaborării sale, potenţialul de păstrare (conservare) fiind uimitor: cele mai bune vinuri (din anii de
recoltă cei mai buni) se pot învechi timp de două secole.

10

Cele 7.000 de hectare de vii de Tokay sunt plantate pe un sol de natură vulcanică,
în Ungaria, dar şi în estul Slovaciei, nu departe de frontiera rusă. Ele domină valea râului Bodrog, unde brumele toamnei provoacă mucegaiul nobil Botrytis
cinerea asupra celor două soiuri principale, Furmint şi Hárslevelü. Al treilea soi,
Muscat galben, este uneori comercializat separat.
Viticultorii aşteaptă, în general, începutul lunii noiembrie pentru a culege strugurii. Ei speră astfel să recolteze aszîi - strugurii atinşi de mucegaiul nobil, zaharisiţi
şi concentraţi sub acţiunea mucegaiului Botrytis. Ciorchinii sunt depozitaţi în
puttonyos, vase care pot conţine în jur de 25 kg de fructe. Caracteristica esenţială
a vinului de Tokay rezidă în faptul că strugurii nu sunt vinificaţi imediat. După ce
sunt striviţi, ei sunt vărsaţi într-un butoi de 136 l care conţine vin sec, produs la
început din ciorchini neafectaţi de Botrytis şi recoltaţi în sezon. Acest curios
amestec de vin şi ciorchini atinşi de mucegai nobil este astfel lăsat la macerat, și
nu întârzie să provoace o fermentaţie alcoolică. O parte din zahărul din struguri se
transformă în alcool, ceea ce creşte tăria la 2%, pentru a atinge 14% vol. În timpul
fermentaţiei secundare, care poate dura mai multe luni, vinul Aszú este plasat,
pentru a se învechi, în butoaie mici, depozitate în tuneluri subterane lungi şi umede, numeroase în această regiune. După o învechire în butoaie care poate să dureze între 5 şi 12 ani, vinul este asamblat şi apoi îmbuteliat.
Vermutul este o băutură alcoolică, asemănătoare cu vinul, la care se mai adaugă alcool, dar care se deosebeşte de acesta prin faptul că este aromat cu un
amestec de pelin şi alte ierburi sau condimente. Primul care a folosit cuvântul
vermut ca denumire comercială este Antonio Benedetto Carpano, din Torino,
Italia, în 1786. El s-a inspirat din reţeta germanilor pentru vinul pelin, în limba
germană pelinul şi vinul pelin numindu-se vermut.
Există trei sortimente de vermut, de la cel mai sec, la cel mai dulce: extra sec,
bianco/alb, rosso/roşu. Vermutul roşu este servit fie ca aperitiv, răcit şi nediluat cu alte băuturi, fie ca ingredient de bază în cocteiluri de tip Manhattan.
Vermutul alb este de obicei sec şi se poate bea ca aperitiv simplu, dar mult
mai mult se foloseşte în cocteilurile de tip Martini, alături de gin sau votcă.
Vermuturile roşii mai sunt numite și vermuturi italiene, iar cele albe, vermuturi franţuzeşti, deşi aceste denumiri nu respectă realitatea.
În funcţie de sortiment, diferă şi concentraţia de alcool şi zahăr a băuturii. Astfel, vermuturile
rosso și bianco au o concentraţie de alcool de 16-17° şi un conţinut de zahăr de 16-18%. Vermutul
extra sec are alcool în concentraţie de 18-19° şi un conţinut de zahăr nu mai mare de 3,5%.
Punt e mes este un vermut italian. Are o culoare maro închis şi este amărui. În piemonteză, punt e
mes înseamnă literal punct şi jumătate. Poate fi folosit ca substitut pentru vermutul rosso obişnuit,
în băuturi precum Americano, Manhattan şi Negroni. Punt e mes are o aromă puternică, distinctă,
între vermutul rosso obişnuit şi Campari. Punt e mes a fost făcut de familia Carpano din Torino
până în 2001, când Distillerie Fratelli Branca i-a cumpărat.
Vermutul sec trebuie refrigerat şi poate fi păstrat aproximativ 6 luni. Alte tipuri de vermut ţin până
la un an, dacă sunt depozitate în locuri uscate şi reci sau refrigerate.
Vinuri albe dulci din Grecia şi Cipru. Istoria viticulturii şi vinificaţiei grecilor este strâns legată
de dezvoltarea şi decăderea acestor insule din nordul Mării Egee. Cu 5 secole înaintea erei noastre,
podgoriile din Macedonia şi din câteva insule din Marea Egee (Thassos, Pella, Stagira) erau cunoscute pe tot întinsul Greciei. Cu vinul din această zonă s-a făcut războiul împotriva Troiei şi cu
acelaşi vin l-a adormit Ulise pe uriaşul Ciclop. Dintre toate centrele de vinificaţie, cele din
Thassos erau cele mai apreciate, Aristotel însuşi având o vie pe insulă.
Vestigiile unor crame şi pivniţe antice, descoperite pe versanţii de vest ai Acropolei, precum şi în
multe alte părţi ale Greciei insulare, peninsulare şi continentale, atestă că tehnica şi arta vinificaţiei
11

erau cunoscute în antichitate. Prin poziţia sa geografică, beneficiară a unui climat mediteranean de
mare favorabilitate pentru cultura viţei de vie, Grecia se înscrie între ţările recunoscute pentru producţia de vinuri de înaltă calitate. Relieful frământat, solul pietros, situat pe un subsol de marnă
calcaroasă sau de tuf friabil şi marea luminozitate, căreia Grecia îi datorează prestigiul de ţară cu
cel mai frumos cer albastru, favorizează obţinerea unor vinuri de calitate.
Datorită aşezării insulare, peninsulare şi continentale, Grecia prezintă numeroase şi variate mici
regiuni vitivinicole cu microclimate şi condiţii ecologice specifice. La condiţiile naturale generoase se adaugă şi numărul mare de soiuri, despre care poetul latin Virgiliu spunea că „ar fi mai uşor
de numărat firele de nisip ale mării decât varietăţile de viţă de vie”. Această situaţie avantajează
obţinerea unei largi palete de vinuri cu originalitate şi personalitate. Dintre acestea, ca urmare a
unei tradiţii ce vine din antichitate, vinurile în mod natural dulci ocupă primele locuri.
Conform legislaţiei vitivinicole elene, vinurile în mod natural dulci sunt elaborate plecând de la
musturi bogate în zahăr, a căror fermentaţie alcoolică se opreşte în mod natural, fără niciun adaos
de alcool sau alţi fortifianţi. Conţinutul în alcool al unor astfel de vinuri nu trebuie să fie mai mic
de 13% vol., iar conţinutul în zahăr trebuie să depăşească 50 g/L. Aceste vinuri trebuie să fie elaborate pornind de la struguri cu un conţinut de zahăr de cel puţin 252 g/L şi care, prin stafidire la
soare, să ajungă la o bogăţie mai mare de 300 g/L. Într-un vin astfel obţinut, zahărul şi alcoolul
trebuie să provină exclusiv din strugurii vinificaţi, fiind interzis orice adaos de zahăr, alcool, must
concentrat etc.
Dintre vinurile în mod natural dulci care se produc în Grecia, cu caracter mai mult
sau mai puţin permanent, în funcţie de gradul de favorabilitate a anului, sunt de
menționat cele de Santorini, Samos, Lesbos şi Muscatul de Rhodos.
Vinul de Santorini. Insula Santorini, numită şi Thera, este cu adevărat de neuitat.
Santorini a fost mult mai mare, dar jumătate din insulă s-a scufundat în anul 1450
e.n., în urma unei erupții vulcanice. Fira, capitala insulei, se află chiar lângă crater,
la aproape 300 de metri de nivelul mării, oferind o imagine spectaculoasă. Coasta
de vest oferă și peisajele cele mai interesante, iar arhitectura insulei se remarcă prin
specificul său. Coasta dinspre sud-est este acoperită de plaje. Pe insulă poți găsi felurite vinuri, de o savoare deosebită şi printre cele mai bune din Grecia, făcute
dintr-un două soiuri de struguri, numite Assyrtiko și Aidani. Assyrtico este considerat de greci soiul cel mai bun din bazinul mediteranean, iar Aidani se impune prin
gustul său uşor de muscat. Culese la supracoacere, ele dau vinuri care sunt cunoscute încă din cele mai vechi timpuri sub numele de Nycteri, denumire ce se înscrie şi
astăzi pe etichetele sticlelor. Tot în insula Santorini şi tot din aceleaşi soiuri se produce şi un „vin de paie” numit Liastos sau Helios.
Vinul de Samos, în mod natural dulce, este produs în insula Samos, situată în partea de est a Mării Egee. Se obţine din struguri stafidiţi în urma expunerii la soare timp de mai multe zile. Prin
deshidratare, concentraţia în zaharuri poate ajunge la 500 g/L, iar în urma fermentării mustului,
rezultă un vin de 12-15 % vol. alcool şi un conţinut în zahăr de la 50 la 200 g/L. Culoarea sa aurie
şi gustul atrăgător, la care se adaugă aroma de muscat şi cea dobândită prin maturare şi învechire,
îi conferă o notă originală, fiind îndreptăţită denumirea de „nectar”, sub care este livrat în consum.
Cele mai reuşite vinuri sunt cele obținute din plantaţiile aşezate pe pantele dintre oraşele Samos și
Karlovassi, unde se întâlnesc şi cramele cele mai importante în care se elaborează acest faimos
nectar de Samos.
Vinul de Lesbos este un vin în mod natural dulce, produs în insula Lesbos, pe care turcii au numit-o ulterior „grădina imperiului”, datorită bogăţiei, fertilităţii şi minunatelor sale privelişti. Vinurile de aici sunt cunoscute şi apreciate încă din antichitate. Se povesteşte că atunci când a venit
vremea ca marele gânditor Aristotel (384-322 î.e.n.), să-şi desemneze urmaşul la conducerea şcolii
peripatetice, el a avut de ales între Eudemos din Rodos şi Teofrast din Lesbos. Nedorind să jig12

nească pe niciunul dintre ei, Aristotel a cerut să i se aducă două cupe cu vin, una din Rodos şi una
din Lesbos. Gustând vinul din Rodos, filozoful a exclamat „iată un vin sănătos şi plăcut”. Cu toţii
au crezut că-şi exprimase astfel hotărârea. Dar gustând şi din vinul de Lesbos, adăugă imediat
„acesta însă este cu mult mai dulce”. Alegerea a fost făcută!
Vinurile dulci produse în Cipru. Ciprul este un stat insular, situat în bazinul
oriental al Mediteranei, la circa 100 km de coasta Libanului. Conturată de ţărmuri ca nişte dinţi de ferestrău, insula este scăldată de soarele mediteranean
care, din primăvară până în toamnă, încălzeşte dealurile acoperite cu plantaţii
viticole, iar în iarnă face să strălucească zăpada pe culmile munţilor.
Pe insulă, viţa de vie se cultivă de mai bine de 3.500 de ani. În secolul al XVlea î.e.n., insula era locuită de ahei, una dintre cele patru ramuri ale vechilor
greci. În antichitate era cunoscută ca insula Afroditei, datorită cultului dedicat
de greci Zeiţei Dragostei. În templul din Paphos, în sud-vestul insulei, se desfăşurau mari festivităţi şi un pelerinaj anual, de la care nu lipsea vinul local.
În epoca miceniană (sec. XIII î.e.n.) locuitorii aveau relaţii comerciale cu celelalte populaţii din Marea Egee. Există dovezi că mai târziu, vinul a făcut parte
din produsele pe care coloniile greceşti şi feniciene de pe insulă le schimbau
cu alte produse de pe arii tot mai largi din lumea antică. Vinurile de Cipru erau
cunoscute şi apreciate în Egipt, Grecia continentală şi chiar la Roma. La un muzeu din Cipru se
află o amforă care datează din anul 900 î.e.n. Lucrările arheologice au scos la iveală mozaicuri şi
alte obiecte care atestă îndelungata tradiţie cipriotă în practica vitivinicolă. Vechea literatură greacă descrie calităţile excepţionale ale vinului dulce din Cipru, care se bea îndoit cu apă, câteodată
chiar cu apă de mare.
În decursul timpului, insula a fost stăpânită de egipteni, hitiţi, fenicieni, asirieni, perşi, macedoneni, romani, bizantini, arabi, de armate ale cruciaţilor, de veneţieni, de turci şi de englezi. Situată
la răscrucea drumurilor comerciale dintre Europa, Asia Mică şi Africa de Nord, insula atrăgea şi
prin zăcămintele ei de cupru, renumite în antichitate, când acest metal era deosebit de important.
De altfel, însăşi denumirea de Cipru derivă din kypros, care înseamnă cupru.
Din istoria ei agitată, merită semnalat faptul că Richard Inimă de Leu a cucerit insula în anul 1191,
în timpul celei de-a treia cruciade. Cronica acestei cruciade povesteşte că la prima sosire a regelui
în Cipru i s-a organizat un banchet, la care s-au servit cele mai bune vinuri locale şi că acestea
„erau diferite de vinurile din toate celelalte ţări”. Richard Inimă de Leu a vândut insula mai târziu
cavalerilor templieri, care la rândul lor au cedat-o ex-regelui Ierusalimului, păstrându-şi doar câteva teritorii, numite comandarii. Termenul de „comandarie” desemna domeniul acordat unui ordin
religios sau militar, precum şi reşedinţa comandorului acelui ordin. Pe aceste comandarii, templierii au avut fericita inspiraţie de a cultiva viţă de vie, producând un vin care era consumat mai mult
pe plan local. Datorită cavalerilor templieri şi ulterior celor ioaniţi, vinul devine celebru, fiind cunoscut în Occident sub denumirea de Commandaria, nume păstrat şi în prezent.
Vinul de Commandaria este cel mai cunoscut vin alb, în mod natural dulce, produs în Cipru. Poartă în sine darurile unui sol generos şi ale unui climat prielnic, precum şi bogăţia unei tradiţii viticole milenare, marcată de fluctuaţiile unei istorii zbuciumate. Filip al II-lea August, rege al Franţei,
l-a supranumit „Apostolul vinurilor”. Henri d’Andeli scrie în 1223, în poemul său „Bătălia vinurilor” (La bataille des vins), că vinul de Commandaria se situează în fruntea vinurilor creştinătăţii.
În 1352, la Londra, s-a servit vin Commandaria la un celebru banchet, rămas în istorie sub numele
de „Banchetul regilor”. Henry Richard, şeful corporaţiei viticultorilor, l-a oferit în cinstea regelui
Petru I al Ciprului. La banchet au participat şi alţi patru monarhi: Eduard al III-lea al Angliei, David al Scoţiei, Valdemar al Danemarcei şi Jean al II-lea al Franţei. Două secole mai târziu, regina
Elisabeta I a Angliei i-a acordat lui Walter Raleigh monopolul importului vinurilor de Cipru prin
portul Southampton. Spre gloria acestor vinuri şi spre nenorocirea ţării care le producea, în anul
1571, sultanul Suliman al II-lea, poreclit „beţivanul”, i-a ordonat comandantului armatei să cucerească insula Cipru, pentru că „acolo se află acea comoară pe care numai regele regilor e demn să
13

o posede”. Sub dominaţia turcească şi din cauza interdicţiei impuse de religia islamică, producţia
vinului a scăzut foarte mult, nu însă şi faima lui. Producţia vinurilor Commandaria a început să se
redreseze după anul 1878, când englezii au luat în stăpânire insula. Suprafaţa plantaţiilor creşte la
circa 22.000 ha, reprezentând 10% din terenurile cultivabile.
Zona de producere a vinurilor Commandaria se află pe versanţii sudici ai masivului central Troodos, la altitudini de 400-800 m, pe terenuri ce aparţin unui număr de 14 sate, dintre care cele mai
importante sunt Kalo, Choria, Agios și Constantinos. Solurile, foarte superficiale, sunt formate pe
rocă vulcanică în partea de sus sau pe formaţiuni sedimentare în partea de jos. Creşterea şi dezvoltarea viţei de vie este condiţionată aici de precipitaţiile foarte variabile şi de frecvente perioade de
secetă. De notat că viile din Cipru au contribuit la crearea unor podgorii şi vinuri celebre din alte
părţi. Astfel în secolul al XV-lea s-a plantat viţă din Cipru în insula Madeira, celebră azi pentru
vinul ei. Aceeaşi origine i se atribuie Tokay-ului din Ungaria, precum şi Marsalei din Sicilia.
Principalele soiuri de viţă de vie cipriotă sunt: Mavro negru, Xynisteri alb şi Muscat de Alexandria. O menţiune foarte importantă este că filoxera nu a pătruns în Cipru, fapt pentru care viţa de
vie se cultivă pe rădăcini proprii. Producătorii se limitează la soiurile locale, evitând introducerea
unor soiuri din afară, care ar putea prezenta riscul aducerii acestui dăunător.
Producerea vinului de Commandaria, întemeiată pe o tradiţie străveche, se face după o metodă
specifică, numită mana. În anul 1580, în lucrarea sa intitulată „Descriere insulei Cipru”, Étienne
de Lusignan, referindu-se la metoda mana, arată că „Există o viţă anume, cu struguri negri, care se
coc la sfârşit de iulie, dar care se recoltează în septembrie. Odată recoltaţi, ei sunt aşezaţi pe acoperişul caselor şi lăsaţi la soare timp de 3 zile, astfel încât căldura să elimine din conţinutul de apă.
După aceea, strugurii sunt zdrobiţi, iar ciorchinii şi seminţele se îndepărtează înainte de fermentaţie”. Mustul obţinut era pus la fermentare în ulcioare de lut cu fundul conic, îngropate pe jumătate
în pământ. Vinul rezultat rămânea așa mai mulţi ani. În Evul Mediu, vinurile de Commandaria se
păstrau 30 şi chiar 100 de ani. Astfel, în 1683, Wilbrand van Oldenburg nota că se poate găsi vin
de 100 de ani şi că pe măsură ce se învecheşte, devine tot mai bun. Mai spunea că, după obiceiul
locului, la nunta fiului, tatăl scotea cel mai vechi vin, vasul fiind apoi reumplut cu un vin mai tânăr. De-a lungul timpului, această practică s-a dezvoltat, devenind un procedeu specific de maturare şi învechire a vinului, descris de abatele Mariti în anul 1781, sub aceeaşi denumire, mana.
În zilele noastre, după cules şi triere, țăranii ciprioți întind strugurii pe acoperişurile relativ plate
ale caselor, pe care au aşternut frunze de viţă. Uneori strugurii sunt aşezaţi pe bucăţi de pânză întinse pe pământ printre butuci şi rânduri. După cca 20 de zile de expunere la soare, strugurii ajunşi
la supramaturaţie (semi stafidiţi) au un potenţial alcoolic de 18-20% vol. În mod tradiţional, zdrobirea lor se face cu o roată şi apoi cu picioarele. În prezent se face cu ajutorul zdrobitului mecanic.
Mustul este colectat în ulcioare mari de lut sau în butoaie de stejar, unde are loc fermentaţia alcoolică. După desăvârşirea acesteia, vasele se menţin pline. Tragerea vinului de pe drojdie şi alte 2-3
pritociri cu completarea necesarului de dioxid de sulf se efectuează la locul de producere a vinului.
În toamna celui de-al doilea an, mai precis cu câteva săptămâni înainte de declanşarea culesului,
micii producători vând vinul la Limassol, unde există mari antrepozite şi firme de condiţionare,
stabilizare şi comercializare. Există şi obiceiul ca vinul să se păstreze timp îndelungat pe drojdie,
care nu numai că nu-i dăunează, dar chiar îl îmbunătăţeşte.
Conform reglementărilor vitivinicole cipriote, strugurii destinaţi producerii vinului Commandaria
trebuie să aibă la recoltare minimum 212 g/L zahăr la soiul Xynisteri, şi 258 g/L la soiul Mavro.
Prin expunerea lor la soare, trebuie să crească la 390-450 g/L. În prezent, operaţiile de vinificare
dar mai ales cele de maturare, condiţionare, stabilizare şi învechire se fac după procedee moderne,
practicate de marile firme din oraşul port Limassol.
Sub raport organoleptic, vinul Commandaria are un parfum asemănător celui de fructe uscate, un
gust de miez de nucă şi o culoare galben pai când este tânăr. Prin învechire, devine galben auriu şi
căpătă o savoare foarte plăcută. Este dulce siropos, catifelat, dens, particularizându-se net de alte
vinuri dulci de mare marcă.
Commandaria, cel mai renumit vin al Ciprului, este şi cel mai vechi vin din lume. Este un vin dulce de desert, a cărui producţie este ţinută în secret. Un lucru este totuşi sigur: gustul acestui vin
14

este irepetabil, datorită faptului că producătorii nu termină niciodată un butoi până la capăt, ci în
fiecare an îl amestecă cu vinul nou. Astfel, şi un vin gustat azi are picături ale unor epoci demult
apuse. Commandaria rămâne mândria, arta și tradiţia producătorilor ciprioți.
Soiuri de struguri din România
- Dobrogea: Pinot Gris, Pinot Noir, Cabernet Sauvignon.
- Dealurile Moldovei : Grasă de Cotnari, Frâncușă de Cotnari, Tămâioasă Românească, Fetească
Albă, Muscat Ottonel, Merlot.
- Dealurile Munteniei și Olteniei : Sauvignon Blanc, Fetească Albă, Fetească Regală, Pinot Noir,
Fetească Neagră, Merlot.
- Dealurile Banatului: Riesling, Pinot Gris, Fetească Albă, Sauvignon Blanc, Cabernet Sauvignon, Pinot Noir.
- Podișul Transilvaniei: Fetească Regală, Fetească Albă, Muscat Ottonel, Traminer.
- Soiuri autohtone: Crâmpoșie selecționată, Fetească Neagră, Negru de Drăgășani, Novac, Băbească Neagră, Cadarcă, Busuioacă de Bohotin.
Feteasca Neagră. Toate lucrările de specialitate apărute în România și în alte țări subliniază faptul
că soiul Fetească Neagră are caracter de unicitate. Ca plantă, este practic unul dintre puținele soiuri dacice care se mai întâlnește azi în cultură. Longevitatea lui se explică prin calitatea bună a
vinurilor roșii obținute, marea rezistență la ger și secetă, vigurozitatea deosebită de care dispune.
Glumind, putem spune ca Feteasca Neagră are în sevă sânge de dac. De-a lungul timpurilor, Feteasca Neagră a fost cunoscută în popor și sub alte denumiri: Poama Fetei Neagra, Păsăreasca
Neagră, Coada Rândunicii. Datorită vechimii sale de peste 2000 de ani de când este luat în cultură,
ca și prestigiului calitativ, soiul Fetească Neagră poate fi numit pe drept cuvânt decanul de vârstă
al soiurilor românești, demonstrând o dată în plus că în România, viticultura are o tradiție.
Note degustare: Feteasca Neagră are toate caracteristicile tipice soiului: de la culoare – roșu-purpuriu cu nuanțe pământii, până la gustul tipic de prună afumată.
Este soiul cel mai îndrăgit de români, pentru personalitatea lui deosebită, pentru
savoarea și plăcerea inegalabilă pe care o creează. Se recomandă a fi consumat după ce „a respirat” puțin. Se potrivește foarte bine la antreuri calde (cârnăciori, ficat,
creier) sau la platourile reci românești, cu toba și șuncă afumată, icre, salată de vinete, ardei copți și telemea.
Feteasca Regală este un soi autohton, dominant între vinurile albe, seci, pentru
prospețimea, vinuozitatea și fructozitatea lui, cu un parfum mai puțin pronunțat dar
cu o aromă care îl diferențiază. Se impune prin echilibrul lui în componente. Aciditatea, deseori mai ridicată decât la multe alte vinuri, îi imprimă o notă de vioiciune,
atrăgătoare pentru mulți consumatori, convinși și de aroma specifică, ușor de recunoscut. Este un vin demi-dulce, cu 12% alcool, indicat a fi savurat pe loc și nu păstrat. Vinul Fetească Regală este de culoare galben-verzui și, după 1-2 ani de maturare, atinge nuanța paiului de grâu. Este apreciat pentru lejeritate, echilibru și armonie. Prospețimea și fructozitatea specifică fac din Feteasca Regală vinul alb cel
mai băut din România. Cu ușoare nuanțe aurii, se simte aciditatea de lămâie și
aroma de miere. Se intuiesc arome de caramel și flori de câmp. Se asortează cu pește afumat, fructe de mare, sos de usturoi, pastramă și carne albă. Are un echilibru foarte bun, o corpolență suficientă, un parfum mai puțin pronunțat dar o aromă specifică. Limpiditatea strălucitoare, armonia și
stabilitatea sunt argumente în favoarea sa.
Muscat Ottonel este un soi de origine franțuzească, din categoria soiurilor aromate, răspândit în
aproape toate podgoriile din România, dar nu pe suprafețe mari, fiind folosit mult în cupaje (amestecarea mai multor varietăți de vin). Este o varietate de struguri foarte veche și, datorită parfumu15

lui său puternic și distinctiv, a fost probabil unul dintre primele soiuri identificate și cultivate.
Aproape orice țară mediteraneană produce un vin faimos, bazat pe acești struguri.
Note degustare: Este un vin modern, ușor, delicat și fructos. Tipicitatea soiului este ușor de recunoscut – miere de albine, pere, iasomie, lămâiță, lăcrămioare, nuanțe de mosc. Trebuie consumat
bine răcit și este un partener plăcut al mâncărurilor condimentate cu chili, curry, piper verde, coriandru sau al fripturilor cu ananas, portocale marinate ori glasate. Ca vin de desert, este prietenos și
generos. Conținutul în alcool: 12,5% vol., demisec.
Podgoria Cotnari face parte din regiunea viticolă a Podișului Moldovei, fiind situată în cea mai mare parte a sa pe Coasta Cotnari - Hârlău, un segment important din
marea Coastă Moldavă. Reputatul academician Valeriu D. Cotea o apreciază ca fiind
„una dintre cele mai renumite regiuni viticole din țara noastră”. Această regiune se
distinge prin versanții bine însoriți, personalitatea viței de vie, finețea vinurilor albe
obținute aici și mai ales prin dragostea tradițională a locuitorilor pentru cultura vinului. „Podgoriile sfinte” de la Cotnari, cum le-a numit Dimitrie Cantemir, sunt rodul
unei îndeletniciri străvechi. Din antichitate și până astăzi, vița de vie a îmbrățișat neîntrerupt dealurile molcome ale zonei, profitând din plin de particularitățile acesteia.
Podgoria este adăpostită de vânturi și de curenții locali reci, datorită fenomenului de
phoenizare a maselor de aer, ce determină un proces de încălzire. Perioada mai - septembrie este caracterizată de o nebulozitate redusă, favorizând insolația, creșterea
strugurilor și acumularea zahărului în boabe. Solurile sunt extrem de favorabile culturii de viță de vie. Au o textură luto-nisipoasă, sunt bogate în humus și baze schimbabile. Iată de ce Grasa de Cotnari nu s-a adaptat în nicio altă podgorie din România
sau din lume. Podgoria a fost mereu dăruită cu „buna potrivire de oameni înțelepți și
de la natură”, cum spunea Mihail Sadoveanu.

CUM ASOCIEM VINUL CU MÂNCAREA
- la peşte, stridii, melci, crustacee – vinuri albe seci, spumoase ușoare, şampanie brută;
- la antreuri şi aperitive – vinuri albe, seci sau demiseci, vinuri rosé;
- la carne albă (viţel, miel, porc) şi la carne de pasăre – vinuri roşii buchetoase, uşoare, mai puţin
pline, vinuri albe seci aurii;
- la carne roşie (ovină, bovină) – vinuri de marcă roşii, pline, generoase şi puternice;
- la vânat, aceleaşi recomandări ca mai sus, rezervându-se însă vinurile delicate şi elegante pentru
vânatul cu pene şi vinurile pline pentru vânatul cu păr;
- la sfârșitul mesei – vin roşu sau vin alb licoros;
- la brânzeturi, după cum urmează:
 la cele fermentate, de consistenţă moale – vinuri roşii puternice, de mare sevă;
 la cele de consistenţă semi-dură, cu pete verzi în interior – vinuri roşii uşoare;
 la brânză de oi – vinuri rosé, albe seci, roşii nesăţioase şi fructuoase;
 la brânză proaspătă, ca o pastă topită – vinuri albe şi rosé dulci;
- la desertul zaharat – vinuri spumante, demidulci, vinuri dulci naturale;
- la fructe – vinuri albe dulci, spumante, demidulci;
- la cafea – vinars (distilate învechite, de tip coniac), rachiu de fructe, lichioruri de marcă.
La recomandarea gastronomilor și somelierilor, ordinea de servire a vinului este următoarea:
Vinurile ușoare înaintea celor cu tărie alcoolică mai ridicată;
Vinurile seci înaintea celor dulci;
Vinurile albe mai întâi și apoi cele roșii;
Vinurile tinere mai întâi și apoi vinurile vechi;
Antreurile sunt însoțite de vinuri albe, seci, ușoare, tinere sau spumante brute;
La supe și ciorbe nu se servesc vinuri;
La pește, vin alb sec; cu cât peștele este mai gras, cu atât vinul trebuie să fie mai acidulat;
16

La carnea de pasare se servesc vinuri albe, seci, de calitate;
La carnea de porc și vită se servesc vinuri roșii, vechi;
La vânat se servesc vinuri roșii, vechi, de mare calitate;
Brânzeturile se servesc cu vinuri roșii vechi, seci și tari;
Desertul este însoțit de vinuri dulci și aromate.
Fiecare categorie de vinuri se servește la o anumită temperatură:
- Vinurile roșii și cele fine se servesc la temperatura camerei.
- Vinurile albe seci, demiseci, dulci, precum și cele spumante se servesc răcite, dar nu refrigerate.

17