Revista Nouă

- apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează:
Corneliu Sântioan CUBLEŞAN Florin DOCHIA
Christian CRĂCIUN Mioara BAHNA
Maria NICOLAI Ioan VIŞAN Iulian MOREANU
Ani BRADEA Florin FRĂŢILĂ
Theodor MARINESCU Serghie BUCUR
Marian DULĂ Dylan THOMAS Liliana ENE
Luca CIPOLLA Omar KHAYYÂM
Paula ROMANESCU George PAŞA
Valentin TUFAN Diana TRANDAFIR
Dan DRĂGUŞ Costel STANCU
Gherasim RUSU TOGAN Elena-Corina CERNICA
Constantin DOBRESCU Carmen BĂLAN
Sorin VÂNĂTORU Octavian ONEA
Ştefan AL.-SAŞA

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887
S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul X nr. 5-6 (84-85) / 2014

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

CUPRINS:
poem de toamnă - Corneliu Sântioan Cubleşan, G L O R I A (in memoriam
Victor Sterom) / 3 u eseu - Florin DOCHIA, Actualitatea lui Kafka. Încă un
secol în labirint (2) / 2 u eseu - Christian CRĂCIUN, Lectura - piatra de pe
fundul râului / 9 u cronica literară - Mioara BAHNA, Un jucător critic:
Emil Lungeanu, Manifestul ludic. formule extreme în critica literară / 12
u eseu - Maria NICOLAI, Vocea dinaintea vocii (Monica Lovinescu) / 16
u note de lectură - Ioan VIŞAN / «Febra» creaţiei lui Iulian Moreanu / 26
u proză - Iulian MOREANU, Ăla care... / 28 u momente - Ani BRADEA,
Ultima lumânare; Acum o scoate din sat! / 41 u carnet - Florin FRĂŢILĂ,
Pacienţii politici / 45 u note de lectură - Theodor MARINESCU, Ion
Ochinciuc - Călugăriţa / 49 u note de lectură - Serghie BUCUR, Trei
autori, trei cărţi (Poezia lui Vasile Ioan Ciutacu; 61 de niţu-vali-sme;
Dublul Mihai Apostol) / 51 u historia mirabilis - Marian DULĂ, Portret de
erou: Stoica M. Ion / 58 u centenar - Dylan Thomas, Nu vă duceţi uşor în
acea noapte bună; Printre cei ucişi în raidul din zori era un om de o sută
de ani (Traducere de Liliana Ene şi Florin Dochia) / 63 u poesis - Luca
Cipolla / 64 u poesis - Ani BRADEA, Desfacerea / 66 u poesis: orientalia
- Omar Khayyâm, Rubaiate (Traducere: Paula Romanescu) / 68 u poesis George Paşa, Valentin Tufan / 69 u poesis - Diana TRANDAFIR / 70 u
poesis – Dan DRĂGUŞ / 71 u poesis - Costel STANCU / 72 u folclor Gherasim RUSU TOGAN, Ielele, Zânele, Cuvioasele şi Neiertătoarele / 73
u eseu - Elena-Corina CERNICA, Estetica în istoria sa / 83 u portret Constantin DOBRESCU, Vasile Pârvan, un magistru al istoriei / 86 u
profil - Carmen BĂLAN, «Criza valorilor ne ţine mult în loc» (de Christian
CRĂCIUN) / 95 u eseu - Sorin Vânătoru, Lumea cealaltă este un spaţiu
matematic / 99 u historia mirabilis - Octavian Onea - Anul Brâncoveanu
la Congresul XV de Dacologie / 101 u actualitate - Diana TRANDAFIR,
Festival literar la Galaţi / 118 u Parodii de Saşa / 120

Cercul Literar «Geo Bogza»

Ştefan Al.-Saşa (secretariat)
Iulian MOREANU (corectură)

Textele propuse spre publicare se trimit în
format digital, cu menţiunea «Pentru Revista
Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau
florindochia@yahoo.com
Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo
Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal
105.600 Câmpina, jud Prahova, email:
casabogza@gmail.com

Acest număr apare cu sprijinul financiar
al Consiliului Local Câmpina

DTP: Flowerin Flow

al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă
Florin DOCHIA (redactor-şef)

5 lei

ISSN 1223 - 429X

Materialele nepublicate nu se înapoiază.
Responsabilitatea pentru conţinutul textelor
aparţine în exclusivitate autorilor.

poem de toamnă

in memoriam

Corneliu Sântioan Cubleşan
GLORIA
Lui Victor Sterom
Se-aude cum moartea
coase, cu răbdare, mişcarea
faţa viitoarei sperietori
cum îşi bate emblema
pe numărul casei,
şi numele se subţiază
gloria trece
ca o cometă aprinsă,
numerele se ascund în pietre.
Tac
precum o vinere
ce-şi aşteaptă răstignitul,
cămaşa mi-e gata de zbor,
obiectele
îşi lasă umbrele şi devin astre.

Grafica: Flow

Cuvinte din vechi scrisori
se trezesc,
bat precum clopotele.
Te îndrepţi
pe partea cealaltă a călătoriei
spre nord
îmi faci semne, vrei să spui ceva –
timpul îţi coase gura
ca un vierme.
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

3

eseu

Florin DOCHIA

Florin DoCHia
actualitatea lui Kafka.
Încă un secol în labirint

2.

Pentru personajele lui Kafka nu
există mântuire, pentru că nu
există Mântuitor. Ele sunt singure în faţa
Sorţii. Iar Soarta este inabordabilă,
există o Tiranie a Autorităţii – fie ea
paternă şi personală, fie ea
administrativă şi impersonală. Lecturi
teologice dintre cele mai variate ale
operei lui Kafka nu au reuşit să discearnă
realmente asupra prezenţei unor valori
aparţinând de credinţa religioasă
comună. În biografia „Kafka” a lui Max
Brod, acesta insistă în a semnala că, în
scrierile praghezului, „voinţa Domnului
ne dezvăluie ochilor un aspect ilogic sau
mai degrabă grotesc opus logicii noastre
umane, mergând mai departe, ea ne
pare crudă şi chiar imorală… […] A se
vedea Procesul, Castelul sau Colonia
penitenciară, în care este reprezentată
sub aspectul unei maşini construite cu
toate rafinamentele unei cruzimi
inumane aproape diabolice şi manevrată
de un excentric care o descoperă. […]
Dar aparenţa pentru privirea umană şi
ultima concluzie, […] este că etalonul de
care omul se serveşte nu este acelaşi cu
cel cu care se măsoară în lumea
Absolutului.” (6) Concluzia ultimă a lui
Brod a fost socotită perfect intruvabilă în
opera lui Kafka! Walter Benjamin (1934)
a constatat primul eroarea grilei de
interpretare critică, „speculaţiile
4

barbare”, „poncifele teologice”
insustenabile şi riguros incompatibile cu
textul kafkian. (7) Mai târziu, Hannah
Arendt (1948) va respinge şi ea lecturile
teologice obişnuite, propunând o
interpretare exact inversă: „blestemul
lumii, în care eroii lui Kafka sunt prinşi,
este tocmai îndumnezeirea, prezumţia
de reprezentare a unei necesităţi
divine.” (8) Departe de a fi simbol al
Graţiei Divine, Castelul pare mai degrabă
a releva o logică infernală. Martin Buber
a sesizat perfect, în opinia lui Michael
Löwy (9), semnificaţia universului
religios din Castelul, atunci când l-a
definit ca o lume infernală suferind de
lipsa mântuirii (unerlöstheit der Welt).
„Mi se pare, totuşi, că se înşeală când se
referă la oficialii castelului ca la «demoni
gnostici» (10). Nimic nu indică faptul că
Franz Kafka era instruit cu privire la
doctrinele gnostice şi acest tip de
interpretare, care se referă la Cabală,
implică o lectură alegorică şi ezoterică
destul de exterioară textului.”
Religiozitatea lui Kafka se manifestă mai
puţin într-un sistem elaborat de figuri
simbolice, cât într-o anume atmosferă,
un sentiment al lumii şi al condiţiei
umane moderne. Nu autoritatea divină
este pusă la îndoială, ci autoritatea
clericală şi oricare alţi gardieni ai legii.
Aşa numita „religie” a lui Kafka ar fi un
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

fel de religie a libertăţii, în sensul cel mai
profund al termenului. Caracteristica
principală a condiţiei umane într-o
epocă „infernală” este, în opinia lui,
absenţa libertăţii şi supunerea fiinţei
umane de către forţa opresoare a unei
autorităţi arbitrare. Critica acestei
autorităţi care ucide traversează
întreaga operă a lui Kafka.
Prima sa scriere majoră, Verdictul,
1912, pare a pune în scenă autoritatea
paternă care se manifestă monstruos,
condamnând fiul, în afara oricărei raţiuni,
la moartea prin înec. Îndemânarea
narativă a lui Kafka oferă aici primele
semne. Atmosfera pare una de calm
burghez, totul se desfăşoară în sensul
banalului previzibil. Ruptura se produce
fără a fi anunţată, odată cu intrarea fiului
în camera tatălui. Deja Georg
Bendermann este altcineva, tatăl său
este altfel decât acela presupus din
descrierea anterioară. Atmosfera devine
sumbră, se încarcă aparent pe
neaşteptate şi orice joc al fiului, orice
încercare de se elibera conduce la eşec.
Eşecul este, de fapt, acela care, la
verdictul tatălui – „Te osândesc acum la
moarte prin înec” – îl trimite spre
împlinirea unui destin incontrolabil. Este
evidentă legătura biografică, subliniată,
din perspectivă psihanalitică, de Marthe
Robert (Introduction à la lecture de
Kafka, 1946; Kafka, 1960; Seul comme
Franz Kafka, 1969;) – relaţia paternală
abuzivă influenţând decisiv întreaga
operă kafkiană.
Kafka descrie un tată care pare să se
bucure, narcisiac, de puterea lui,
zdrobindu-i perspectiva unei deveniri
prin afirmarea inaccesibilităţii. Fiul se
găseşte, prin urmare, captiv într-o poziţie

de inferioritate de nedepăşit, asociată
unei conştiinţe dureroase a
incompletitudinii falice. Este descris
sentimentul de ruşine inerent în
reprezentarea acestei ireductibile
asimetrii, rezultată din interdicţia de a
putea pretinde vreo veleitate de
autonomie: „Am fost puternic apăsat de
tine în tot ce a însemnat gândirea mea,
chiar şi mai ales acolo unde nu se
potriveşte cu a ta.” (Scrisoare unui tată Brief an den Vater). Fiul resimte postura
paternă ca pe o încercare deliberată de
a-l decepţiona în expresia individualităţii
sale, de a-i anihila vehement încercările,
emoţiile, gândurile. Drept consecinţă,
orice afirmare de sine se încarcă de o
trăire a culpabilităţii, în raport cu
senzaţia încălcării ordinii paterne spre a
evita o poziţie de supunere. „Nu mă pot
bucura de tot ceea ce tu mi-ai dat, decât
numai în umilire, oboseală şi slăbiciune,
în conştiinţa slăbiciunii mele”. Altfel,
Kafka pare a se înscrie într-o formă de
„filiaţie persecutivă”, cum afirmă Piera
Aulagnier, (La „filiation” persécutive, în
Un interprète en quête de sens, 1986, pp.
317-327; Bibliothèque Sigmund Freud,
Société Psychanalytique de Paris).
Interesante sunt aceste interpretări
din perspectiva psihanalizei freudiene,
analize care, ca şi la maestru, se sprijină
nu neapărat pe realitatea precisă a unor
cazuri clinice, ci mai degrabă şi cu
precădere pe o selecţie de ficţiuni
reprezentative, astfel că textele
ştiinţifice obţinute par a fi, în realitate,
ficţiuni de gradul al doilea, rezultate nu
din observarea directă a realităţii, ci din
sudierea atentă a observărilor realităţii
devenite acte artistice, respectiv,
obiecte artistice.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

5

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

În 1912, Kafka scrie Metamorfoza,
unul dintre primele texte publicate.
Aventura stranie a lui Gregor Samsa
trezindu-se în corpul unei insecte e
binecunoscută, face parte deja din
patrimoniul fantasmatic universal, e
ataşată de temerile cele mai ascunse şi
mai obscure, mai ales sub forma cuminte
a povestirii ce descrie un univers al
cotidianului celui mai pragmatic şi
devoalează capacitatea acestuia de a
ascunde oroarea şi abjecţia. Pe
fundamentele psihanalizei freudiene,
doamna Aulagnier precizează semantica
„filiaţiei persecutive” prin două
experienţe: 1. aceea care marchează
trecerea primei relaţii Eu-corp, ca spaţiu
corporal sursă a plăcerii şi a suferinţei, la
relaţia care, plecând de la această
întâlnire inaugurală, se instaurează între
Eu şi realitate; şi 2. aceea care poate fi
reperată ca operă a întâlnirii acestui prim
obiect, corpul, vinovat de exersarea unei
puteri susceptibile de a deveni
persecutivă, cu diferitele obiecte cărora li
se va atribui aceeaşi putere pentru a
devia un conflict ce, altfel, ar deveni
mortifiant. Nici legătură, nici deplasare,
nici reîntoarcere, nici transfer, ci filiaţie
care implică o transmitere, cu o
conotaţie nu numai de relaţie cauzală, ci
tot pe-atâta genealogică, deci vectorizată
conform unui sens în principiu ireversibil.
Odată acceptată această filiaţie şi
corolarul său major, potenţialul
persecutiv, Metamorfoza poate fi citită
ca un câmp electiv: filiaţia unui corp spre
altul, de la uman la vermină, cu
amintirile sale omeneşti, şi de la vermină
la uman, explorând în toate stările şi
dereglările filiaţia şi translaţia în care se
produce transferul de suferinţă şi

persecuţie între cei patru membri ai
familiei şi comesenii care vor apărea la
finalul povestirii. Gregor Samsa trăieşte şi
percepe o nouă condiţie corporală; nu e
vis, camera e familiară, „o cameră
adevărată a unui om”, în timp ce el este
transformat în gândac. Încearcă să
adoarmă, poate somnul va face uitată
realitatea insuportabilă, dar actul acesta
îl pune în dificultate, anumite mişcări şi
postúri cer mari eforturi şi o înţelegere a
corpului străin în care mintea lui se află şi
care corp are alte relaţii cu obiectele
înconjurătoare. Balansul repetat pentru a
ajunge de pe spate pe propriile picioare
evocă parodia crudă a legănării nebune
şi jalnice, necontrolate, a unui corp
incomod, voluminos, abuzat, neputincios,
care caută repaosul. În clar-obscurul
acestei treziri diferite de oricare altele,
prin tatonări repetate ale unui corp
ermetic şi ale spaţiului înconjurător, el
caută imaginea familială. Straniul rezidă
în parte în absenţa îndoielii cu privire la
realitatea şi violenţa metamorfozei,
însoţită de acea negociere prudentă,
supusă, dar lucidă care se angajează
pentru Gregor, în contrast cu agitaţia,
furia şi tulburarea familiei lui. Gregor
face eforturi să se adapteze şi să
faciliteze şi adaptarea membrilor familiei,
adică să-i protejeze de el însuşi. E o
discordanţă între acest corp inabil, care
face eforturi considerabile pentru a
înainta, a se ridica, a se deplasa, şi
agilitatea psihică păstrată de Gregor, de
care caută să se agaţe cu adevărat - cum
o va face mai târziu, asemenea
insectelor, pe pereţi - agilitate a
modurilor de gândire, de raţionament,
de speculaţie aparţinând stării sale
anterioare, de fiinţă umană. El va trebui

6

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

să împace vechile deprinderi cu noile
impresii ale noului spaţiu corporal, un
ansamblu incongruent, în care senzaţiile
de foame, somn, suferinţă, plăcere sunt
prezente, dar au altă traducere şi
corespund altor obiecte de satisfacere,
pe care le va descoperi cu stupefacţie. Va
trebui să reconsidere contactul sensibil
cu obiectele, care l-ar putea răni, poziţiile
de care depinde capacitatea de
respiraţie, devenită o activitate nesigură,
laborioasă. Corp imaginat, vorbit,
îmblânzit de Gregor, cu resemnare şi
blândeţe, cum ar face o mamă pentru un
copil cu deficienţe, dar în spatele uşilor
închise, apăsat de singurătate şi angoasă,
într-un corp pe care nimeni nu-l vrea,
nu-l iubeşte, nu-l suportă. Nici chiar
mama reală, pe care Gregor o
înlocuieşte, disimulându-se în dosul unei
draperii, simulându-şi absenţa, dispariţia,
pentru a nu-i ofensa privirea. Află curând
că ajutorul aşteptat cu ardoare de la
părinţii lui nu va veni – mama e
înspăimântată, iar tatăl îl urăşte. Pe
măsură ce Gregor „intră în pielea”
insectei, explorând gesturi, postúri,
obiceiuri, vedem cum tatăl se
redresează, poartă, preţios şi servil, o
livrea strălucitoare, ia o atitudine de
măreţie majestuoasă, chiar pare că
întinereşte.
Asistăm la dezertarea comună din
aşteptarea jubilatoare, oglinda familială
nu oferă decât figura alienării aparenţei
şi privirea nu contemplă decât caricatura
unei forme diferită de oricare alta, de
nerecunoscut şi totuşi identificabilă:
încrucişare tulburătoare care evocă
tatonările oarbe ale papilelor animale,
culegerea vibraţiilor imperceptibile, ca şi
cum convenţia limbajului a fost

suprimată, ruptă de referinţele obişnuite.
Se ştie în ce măsură vocea este un loc
privilegiat pentru obiectul posibil
persecutor. Or, în cursul negocierii sale
interne, dialogului cu el însuşi pentru a
înţelege această trecere de la un corp la
altul, de la un statut la altul, Gregor evită
să tuşească, „temându-se că tusea sa va
suna le fel cu aceea a unui om!”
Inadecvarea vocii şi formei restrânge
certitudinile cele mai intime, legăturile
între percepţie şi reprezentare sunt
minate.
Maurice Blanchot scria, referitor la
„Metamorfoza” că „antrenează cititorul
într-un vârtej în care speranţă şi suferinţă
îşi răspund fără încetare”*. Obiectul
persecutor pare, la Kafka, netransferabil.
Părinţii lui Gregor, deşi denudaţi şi
apărând în toată cruda lor răutate,
meschini, urâţi, sunt prinşi într-un destin
care îi depăşeşte şi care le rămâne închis,
ostil, incomprehensibil. Se cunosc
raporturile dificile şi dureroase între
Kafka şi tatăl său. Astfel, solicitat să
citească un text, tatăl are un răspuns
teribil: „gunoiul obişnuit”. În „Scrisoare
unui tată” găsim răspunsul fiului: „Ai
simţit o aversiune faţă de scrisul meu şi
tot ceea ce, fără să-ţi dai seama, avea
legătură cu asta. A fost o metodă prin
care am reuşit să mă mai distanţez faţă
de tine prin propriile-mi eforturi, chiar
dacă asta mi-a amintit, într-o oarecare
măsură, de viermele care, atunci când îl
calci, încearcă să se smulgă în toate
direcţiile şi se trage deoparte. Într-un fel,
mă simţeam în siguranţă; aveam ocazia
să respir liber. […] În tot ce am scris, am
scris despre tine; tot ce am făcut acolo,
în scris, până la urmă, a fost să mă plâng
pentru că nu am putut plânge pe umărul

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

7

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

tău. Îmi luam un îndelung rămas bun şi
întârziam pe umărul tău.”
Şi de aici rezultă propensiunea spre
ceea ce am numit „religia libertăţii”, dar
redusă la o trăire intimă, interioară, o nu
mai puţin chinuitoare rătăcire în labirint;
protestul se exprimă în scrierile literare,
acolo unde cuvintele oferă accesul la
perfecţiune, la exhibarea prin artă. Iată
analiza lui Blanchot: „Când Kafka scrie
automat fraza: «Privea pe fereastră», se
găseşte, spune, în prezenţa unui fel de
inspiraţie, ca şi cum această frază e deja
perfectă. Aşa că este autor – sau, mai
exact, datorită ei, el este autor: din ea îşi
trage existenţa, el a făcut-o şi ea l-a
făcut, ea este el însuşi şi el este în
întregime ceea ce este ea. De aici,
bucuria sa, bucuria sa fără amestec, fără
cusur. A celui care ar putea scrie «fraza e
deja perfectă». Aceasta este certitudinea
profundă şi ciudată în care arta devine
scop. Ceea ce este scris nu e nici bine,
nici rău scris, nici important, nici
zadarnic, nici memorabil, nici demn de
uitare: e mişcarea perfectă prin care
ceea ce în interior nu era nimic ajunge în
realitatea monumentală dinafară ceva cu
necesitate adevărat, o traducere cu
necesitate fidelă, pentru că acela care a
tradus-o nu există decât prin ea şi în ea.
Se poate spune că această certitudine
este ca paradisul interior al scriitorului şi
că scrisul automat nu a fost decât un
mijloc pentru a face reală această vârstă
de aur, ceea ce Hegel numeşte pura
fericire de a trece de la noaptea
posibilităţii la ziua prezenţei sau, încă,
certitudinea că ceea ce iese la lumină nu
e altceva decât ceea ce dormea în
noapte. Dar ce rezultă de aici? Pentru
scriitorul care adună întregul şi-l

recompune în fraza «Privea pe fereastră»,
în aparenţă nici o justificare nu poate fi
cerută referitor la ea, întrucât, pentru el,
nimic nu există decât ea. Dar ea, cel
puţin, există, şi dacă ea există într-adevăr
pe punctul de a face din acela care a
scris-o un scriitor, atunci nu este doar
frază sa, ci fraza altor oameni, capabili de
a o citi, o frază universală.”**
Citind această interpretare a lui
Blanchot, parcă ar trebui altfel înţeleasă
replica Doamnei Smith din piesa
Cântăreaţa cheală a lui Ionesco: „În viaţă
trebuie să priveşti pe fereastră”.

8

…………..
* „Le thème de «La Métamorphose», est
une illustration de ce tourment de la
littérature qui a son manque pour objet et
qui entraîne le lecteur dans une giration où
espoir et détresse se répondent sans fin…
L’œuvre de Kafka, c’est ce tableau qui est la
mort, et c’est aussi l’acte de le rendre obscur
et de l’effacer. Mais, comme la mort, elle n’a
pu s’obscurcir, et au contraire elle brille
admirablement de ce vain effort qu’elle a fait
pour s’éteindre…” Maurice Blanchot, De
Kafka à Kafka, Collection Folio essais (n°
245), Gallimard, 1981
** op. cit.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

eseu

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCiun
lectura- piatra de
pe fundul râului

P

e data de 2 octombrie anul acesta,
la invitaţia generoasă a Fundaţiei
culturale Conştiinţa, în cadrul Festivalului
anual pe care aceasta îl organizează la
Ploieşti, am avut onoarea de a fi invitat să
conferenţiez, alegând tema acută şi
spinoasă a lecturii. Sala Bibliotecii
Judeţene Nicolae Iorga a fost un mediu, ca
totdeauna, bun conducător de idei.
Tema lecturii e dificilă nu numai în sine,
ci şi contextual, odată pentru că este „la
modă”, auzim tot timpul lamentaţia că „nu
se mai citeşte” (eu însumi o practic,
recunosc!), dar asta nu anulează, în al
doilea rând, necesitatea unei interogaţii
mai profunde asupra actului în sine, dar şi a
cauzelor pentru care asistăm la o schimbare
de canon a lecturii. Altfel spus, lectura nu
mai este astăzi, cum a fost de multe secole
încoace, o chestiune de status social, de
prestigiu, în cazurile în care se mai practică
este redusă la un aspect strict funcţional,
ea trebuie „să folosească la ceva”. Nu mai
trebuie „să fii un om citit” pentru a fi
respectat. Vremea lecturii ca act în sine,
suficient sieşi, pare să fi trecut. Pe de altă
parte, modul acesta „pragmatist” de a citi a
influenţat direct modul însuşi de a scrie?
Sau modul de a scrie a construit treptat
noile modalităţi de lectură? Greu de decis.
Nu e vorba numai de „suport” (hârtie ori
electronic), ci de ceva mai complex. Dar nu
analiza dihotomiei: carte de hârtie – carte
electronică a fost tema mea. Am observat
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

că este oarecum tautologic să faci un elogiu
al lecturii (în sensul umanismului clasic al
cuvântului) într-o bibliotecă, în faţa unor
oameni avizaţi şi deja convinşi. Poate că
militanţii pro lectură sunt în situaţia
primilor creştini, ar trebui să iasă în pieţe şi
să-şi proclame credinţa printre păgâni, cu
riscul de a fi aruncaţi la lei (nu moneda,
fireşte). Lectura este desuetă tocmai pentru
că nu „foloseşte” la nimic, ea deschide spre
un spaţiu ontologic diferit de cotidian şi pe
care lumea de până mai ieri îl accepta
explicit sau tacit iar lumea recentă îl
(re)neagă cu vehemenţă. De aceea literarul
şi lectura în sensul clasic apar azi ca
fundamental anacronice (etimologic
vorbind). Întrebarea bântuitoare este la ce
foloseşte lectura? Am încercat să răspund
deconstruind câteva prejudecăţi care
grevează valorizarea contemporană a
cititului de literatură.
Dacă te situezi pe terenul
preopinentului – cel pragmatic - este
literalmente imposibil să găseşti vreun
argument în favoarea lecturii clasice. Este
exact ca şi cum ai încerca să-i explici unui
orb nativ culorile. Pur şi simplu îţi lipseşte
sistemul de referinţă. În momentul însă
când ne aşezăm amândoi într-un alt plan al
discuţiei, cel al valorilor inactuale, atunci sar putea să găsim câteva puncte comune
de raportare. Un prim mit care se cere
deconstruit este cel al informaţiei. Trăim
într-un adevărat delir informaţional,
9

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

suntem literalmente asfixiaţi de informaţiile
cotidiene, ca de o hrană care ne-ar fi
vârâtă cu sila pe gât, nedigerată. Este
foarte greu: odată să te desprinzi de ele, ca
de un drog, a doua oară să le triezi. Însuşi
acest efort este generator de nevroze.
Sigur, orice carte de literatură conţine o
oarecare cantitate de informaţie, pe baza
ei a fost descoperită Troia de exemplu. Dar
nu pentru a şti cum se trăia în Verona la
1600 citim Romeo şi Julieta. Război şi Pace
spune multe despre Rusia şi Napoleon, dar
nu pentru asta citim romanul. Şi de ce am
citi atunci Albatrosul sau Luceafărul? Care
nu conţin „informaţie” de acest tip.
Modernitatea a produs o ruptură, pe care
postmodernitatea a instituţionalizat-o şi i-a
dat putere de lege, cea dintre valoare şi
sens. Devisurile acestea care aparent ne
uşurează viaţa şi comunicarea insinuează
ideea periculoasă că informaţia este o
valoare. Trebuie să avem curajul de a
afirma răspicat: informaţia în sine nu este o
valoare. Nu merită să i te dedici (acesta ar
fi sensul simplificat al valorii existenţiale).
Şi, în consecinţă: cultura nu se confundă cu
informaţia! Informaţia nu conţine sens.
Cultura ne furnizează criteriile necesare
pentru cernerea informaţiei, pentru
valorizarea ei ierarhică. Cultura e
precedentă informaţiei. Cultura conţine
informaţia, dar informaţia nu conţine
necesarmente cultură. De aceea lectura, cu
accentul ei desuet pe sens, ierarhizează
existenţa. Cultura umanistă (atenţie, simt
nevoia unei precizări, oricât de succinte,
parantetice: includ în cultura umanistă de
azi şi pe cea ştiinţifică, nu poţi fi un om cult
azi fără să şti lucrurile esenţiale despre
genetică sau particulele elementare) se
bazează pe virtutea fundamentală a
discernământului. În aceeaşi ordine de
idei, fără a putea dezvolta, să observăm că
informaţia este identicul, pe când cultura

este diferitul. Aici identicul şi identitatea
sunt riguros antitetice. Numai cultura ne
oferă identitate, informaţia ne striveşte
sub uniformitatea ei colosală. Lectura
literaturii este exclusiv a unicului: avem
numai un Hamlet, o Emma Bovary, un
singur roman Un veac de singurătate şi o
singură dată scris pentru eternitate versul
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.
Scăderea galopantă a numărului celor care
citesc, mă duce cu gândul la distopiile cu
fiinţe robotizate pe care îmi vine greu să le
mai numesc oameni. Cauza finală a cititului
nu este informaţia ci formaţia. O edificare
interioară care nu se vede, nu este
măsurabilă, nu este nici măcar certă
(istoria consemnează destule cazuri de
oameni extrem de culţi care au fost nişte
bestii), dar fără de care omul nu există ca
fiinţă semantizatoare.
Al doilea mit la care vă propun să
medităm este cel al vitezei, evident în
strânsă legătură cu primul. Ca observaţie
prealabilă aş propune o compartimentare
a trei categorii de oameni, după raportarea
lor la chestiunea lecturii: optimiştii spun,
cartea ca obiect va dispărea, lectura nu,
vom citi de pe devisuri sau, în curând,
direct prin cipuri implantate sub piele.
Scepticii spun: unele cărţi nu pot fi citite de
pe Kindle, e greu de imaginat un Platon sau
un Pascal sau un Heidegger citiţi în metrou
de pe ecranul de 10 inci. În sfârşit, pesimiştii
(printre care mă situez din ce în ce mai
des) care spun că nu se va mai citi deloc
literatură, ci, în cel mai bun caz, numai
texte scurtisime, twiterizate. Observând
dificultatea cu care elevii mei procesează
un text mai lung tind să mă abandonez
acestei depresii futurologice. Aici e musai
să facem un popas mai lung, căci chestiunea
lecturii este iremediabil legată de cea a
învăţământului. Când şcoala a schimbat
scara de valori, modelul uman, apoi

10

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

modelul de abordare a textului literar
(pentru o excelentă panoramare a
chestiunii se poate vedea Tzvetan Todorov
Literatura în pericol), nu ne putem aştepta
decât la această finală degradare a lecturii.
Cu adenda că, în ţările care au o adevărată
tradiţie consolidată, există şi insule pe care
se poate scăpa. Ceea ce nu-i cazul la noi.
Însuşi faptul că Todorov îşi poate face o
târzie şi temeinică mea culpa pentru a fi
fost unul dintre pontifii care au celebrat
divorţul dintre textul literar şi om este
deplin semnificativ. La noi, nici pomeneală
de a se supune discuţiei publice programele
de literatură, cantonarea lor aberantă,
abuzivă, absurdă în discutarea formelor în
dauna conţinutului. N-o să înţeleg niciodată
la ce-i poate folosi unui elev să ştie ce-i aia
un narator heterodiegetic şi cum îl poate
atrage asta să citească Ultima noapte de
dragoste…. Elevul nu mai este stimulat să
se gândească la gelozia lui Gheorghidiu,
sau la identitatea metaforică sânge – sevă
din cutare poem blagian, ci să formalizeze
perspective narative, focalizări, recurenţe
formale, niveluri stilistice, reducând limba
la nivelul ei strict funcţional, primar
comunicaţional. Este exact perspectiva
reducţionistă la nivelul informaţiei
elementare de care vorbeam mai sus.
Există, şi nu poate fi ignorată, şi o diferenţă
de principiu, o opoziţie ireconciliabilă, între
literatură şi civilizaţia actuală, centrată
abuziv pe imagine. Imaginea electronică
este a-literară şi a-literală. Ea conţine numai
informaţie brută (şi brutală, adesea). Imaginea
„veche”, dintr-un tablou renascentist de
exemplu, să nu mai vorbesc de cea dintr-o
icoană, avea o discretă dar esenţială
legătură cu Litera, avea o sintaxă. Ea „se
citea”, nu „se vedea”. Imaginea în sine e
doar un surogat de existenţă. Mă întorc
deci la tema vitezei, pe care lumea de azi o
idolatrizează. Ca şi informaţia, viteza nu

este un bine pur şi simplu. Invoc aici acel
minunat scenariu iniţiatic pe care-l conţine
povestea lui Harap-Alb. După ce îşi alege
după modelul bine cunoscut calul, acesta îl
întreabă pe erou: cum să te duc, ca vântul
ori ca gândul? La care Harap-Alb răspunde:
De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar
de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi… E o
învăţătură aici despre limitele binelui în
viteză, de o profunzime inaparentă. Băieţelul
unui prieten, om cu o bibliotecă impresionantă,
supărat că tatăl său citeşte prea mult, în
loc să joace fotbal cu el, i-a spus supărat:
asta este o ocupaţie leneşă. Excelentă
definiţie a lecturii, ocupaţie leneşă. În
Occident, ca reacţie la furia fastfood-ului,
se dezvoltă tot mai mult o mişcare slowfood.
Aş propune un fel de mişcare slowlife ca
definiţie a lecturii. Un ritm interior mult
mai adecvat respiraţiei vitale. Chiar pentru
oamenii care se spune că aveau un ritm de
lectură extrem de rapid, acesta rămâne
esenţialmente încet faţă de galopul nebun
al cotidianului. Nu poţi citi mai repede decât
ţi-e ritmul lăuntric! Lectura presupune
ritual, amânare, oprire inconştientă asupra
unui cuvânt, a unei fraze, a unei idei.
Lectura este fundamental în-târziere.
Amintesc aici doar în trecere complexa
chestiune a re-lecturii. Ştim cu toţii din
experienţă că adevărata lectură este doar
re-lectura. Care, din punctul de vedere al
vitezei existenţiale, este absurditate. Ce
vreţi mai mare „pierdere de timp” decât
re-citirea? Care recitire contrazice la modul
absolut reducerea literaturii la informaţie.
Nu afli nimic nou recitind a zecea oară
Fraţii Karamazov. Şi totuşi… şi totuşi!
Asta demonstrează că un astfel de text
ne transmite ceva ce nu se află nici în
conţinutul pur informativ, nici în viteza de
asimilare. Ci în cu totul altă parte. Unde?
Rămâne de aflat.
(va urma)

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

11

cronica literară

Mioara BAHNA

Mioara baHna
un jucător critic:
emil lungeanu
Manifestul ludic. formule
extreme în critica literară

P

ublicată de Editura Beta din
Bucureşti, în 2013, cartea lui Emil
Lungeanu, Manifestul ludic. formule
extreme în critica literară, este o scriere
sui-generis, în care fuzionează mai multe
genuri literare, într-un conţinut în care se
regăsesc elemente de epopee, de artă
dramatică, de eseu, oratorie, totul vizând
abordarea critică a actului literar al
scriitorilor asupra cărora îşi fixează
atenţia, insolitul acestui demers fiind
exprimat, programatic, încă din titlu.
Alcătuit ca o trilogie, volumul
cuprinde Critica versificată, Critica
teatralizată şi Critica politizată – cu
autonomie fiecare – iar „personajele” pe
care le urmăreşte sunt succesiv
reconstruite pentru cititor, cu
„materialele” lor, demontate şi, iarăşi,
asamblate, ca într-un joc lego. Autorul
aduce aici o impresionantă cantitate de
informaţii, însă nu se rezumă la analiza
cărţilor scriitorilor pe care şi-i alege spre
prezentare – asupra cărora dezvoltă o
perspectivă monografică, prin referirile
atât la creaţia lor, cât şi la biografie –, ci
alcătuieşte o panoramă a literaturii, cu
zone expuse detaliat şi altele estompate,
dar importante toate pentru crearea
12

întregului pe care scriitorul-critic îl aduce
sub ochii cititorului, cu ajutorul a trei
formule compoziţionale, din care nu
lipsesc ironia, parodia, umorul.
O condiţie pe care, indirect, o impune
Emil Lungeanu cititorului cărţii lui, pentru
a-i putea înţelege, dar şi savura modul de
abordare a scrisului autorilor asupra
cărora se apleacă este de a cunoaşte el
însuşi cărţile luate în discuţie.
Scriitorul-critic se opreşte, spre a-şi
formula manifestul ludic, la trei creatori
contemporani: Florentin Popescu, Hanna
Bota şi Eliza Roha.
Consecvent cu ţelul propus şi afirmat
încă din titlu, Emil Lungeanu se joacă
mixând observaţiile sale cu altele emise
de critica literară, iar produsul actului
său critic reduce la maximum impresia
nu de rigurozitate, ci de rigiditate pe care
o creează critica literară, el adăugându-i,
dimpotrivă, o notă de savoare, pentru că
apelează atât la instrumentele ştiinţelor
literare, cât şi la cele ale artei literare,
susţinându-şi aserţiunile teoretice prin
trimiteri la titluri de volume sau
fragmente din scrierile autorului a cărui
creaţie o investighează. De pildă, despre
Florentin Popescu, primul „personaj”,
erou de epopee în 14 cânturi, a cărui
odisee o reiterează pe cea a anticului,
afirmă că l-ar fi găsit la analize doftorii
romantic, din moment ce ar suferi de „o
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

poezie mereu agreabilă” şi continuă,
valorificând efectul etimologiei populare,
prin punerea cuvântului „agreabil” în
legătură cu „bila”! Ar fi, deci, o poezie ce
nu-ţi cade greu la bilă / dacă ai grijă să
n-o citeşti printre rânduri.
Prima parte a cărţii, structurată ca un
lung monolog adresat, este un spectacol,
în care „jucătorul-critic” e un adevărat
one-man show, cu suficientă energie
pentru fiecare cânt din structura acesteia,
unde, fără niciun pic de ezitare, îşi pune
în valoare atât talentul artistic, de poet şi
dramaturg, mai ales, cât şi cunoştinţele
de teorie literară şi flerul de critic autentic.
Spre a spori efectul reprezentaţiei asupra
„publicului”, naratorul-critic dă impresia
că tot timpul are pe cineva care-i priveşte
peste umăr, gata să-l sancţioneze pentru
orice deraiere de la nişte cutume, de
toate felurile, asumate de toţi. Aşa se
explică, de exemplu, oţărârea spre
această prezenţă vigilentă când, după ce
notează numele Bolliac, în paranteză,
ameninţă: zi că n-am scris bine, că te tai!
Atributele scrisului unui autor sunt
sugerate sau expuse în cascadă,
scriitorul-critic aducând, din abundenţă,
nu doar date de istorie literară oficială, ci
şi informaţii din culisele acesteia, încât,
paralel cu prezentarea creaţiei unia
dintre cei care ocupă prima parte a
scenei în carte, scrie pagini de istorie
literară romanţată, pitorească, de
exemplu referitoare la avatarurile câte
unei cărţi. În plus, observaţiile sale sunt
coroborate cu ale unor critici, realizând,
totodată, un istoric al receptării, cu
fluctuaţiile ei inerente.
În privinţa cărţilor asupra cărora îşi
focalizează atenţia, se remarcă uneori
faptul că Emil Lungeanu urmăreşte, pe

lângă reliefarea virtuţilor sau laturilor
mai puţin lăudabile ale unor creaţii şi
resorturile, raţiunile extraliterare care leau determinat scrierea. Spre exemplu,
referindu-se la poezia lui Florentin
Popescu, scrisă în timpul regimului
comunist, explică apariţia unui volum ca
Mereu peregrinul ca pe o manifestare a
nevoii şi a şansei poetului de a evada,
prin creaţie, dintr-un cotidian frustrant.
„Jucătorul critic” nu-l cruţă deloc pe
Florentin Popescu, în acest periplu prin
creaţia lui şi prin receptarea acesteia,
urmărind fluxul şi refluxul angajamentului
său social, trecând în revistă, spre
exemplu, şi faptul că scriitorul şi-a pus
talentul şi în slujba regimului demonic
/demonizat – aspect, de asemenea,
interpretat în fel şi chip de critici – şi,
făcându-se avocatul diavolului, îl citează,
între mulţi alţii, de pildă, pe Frunză
Dumitran care, luându-i apărarea, cu
armele epocii, ar fi afirmat că are şi
versuri patriotice destule, poftim, scrise
acest an / o „Meditaţie în August”
închinată insurecţiei antifasciste / cu
„responsabilitate socială” demnă de
orice reviste. Şi urmează versurile-argument.
Un critic obiectiv e, fireşte, imparţial
şi, de aceea, Emil Lungeanu subliniază şi
scăderile, dar şi aspectele remarcabile,
pozitive ale scrisului „pacientuluii” său.
Din acest motiv, în contrabalans la
referirile la texte care i-ar fi revelat
solidaritatea cu vechiul regim, comunist,
în forme la îndemâna unui scriitor, cu
onestitate, îi dezvăluie şi acţiuni care l-ar
fi putut trimite o ţâră la bulău.
Persiflaţi, desigur, sunt şi unii
comentatori ai creaţiei poetului, pentru
afirmaţiile pe care le fac şi pe care
exegetul ludic le găseşte injuste ori

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

13

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

formulate cel puţin pretenţios, emfatic,
aşa cum e cazul lui Simion Bărbulescu, pe
care citându-l, cu privire la „propedeutica
lirică axată (...) / pe ideea contemplaţiei
comprehensive de identificare / cu tot
ce există” etc., etc., îl pune la loc,
indirect, prin paranteze, al căror conţinut
bate spre sardonic: ce, să vorbesc mai
rar?, se adresează unui potenţial
ascultător al lecturii pe care o face din
observaţiile acestuia, şi continuă: stai că
termin acuş, nu suna la spital! Ori, în
băşcălie, direct, pune eticheta altor
afirmaţii: aiurea-n garaj!
Chiar dacă se desfăşoară parodic,
ironic, „manifestantul” ludic rămâne
mereu atent la trăsăturile creaţiei supuse
analizei, reliefându-i elementele de
originalitate, concomitent cu aducerea
unei mari cantităţi de date referitoare,
aşa cum arătam, la perimetrul literar –
românesc, mai ales – în ansamblu,
obiectivul jocului iniţiat rămânând
formularea unor judecăţi de valoare, pe
cât posibil, incontestabile, dar, în acelaşi
timp, ademenitoare spre un domeniu
care nu e la îndemâna oricui, cel al criticii
literare. În acest sens, prin urmare, Emil
Lungeanu înalţă, din „marteriale” oferite
de opera scriitorului, precum şi din
aprecierile critice, aproape exhaustiv
consultate, formulate în timp, cu privire
la aceasta, potrivind totul cu
ingeniozitate şi ştiinţă adevărată de carte
– liantul întregului –, o nouă construcţie,
dându-i lectorului atât informaţii, cât şi
posibilitatea de a se bucura în tihnă de o
creaţie, trecută prin filtrul atipic al
personalităţii criticului.
Remarcabil este şi faptul că
perspectiva criticului se extinde şi asupra
lumii contemporane, în ansamblu,

făcând rechizitoriul unor laturi
contondente ale acesteia, mai ales
pentru domeniul spiritual. Mai mult: în
aceste condiţii, scriitorul remarcă
impresia de – cel puţin! – desuet pe care
o face orice gest sincer de preţuire a
culturii, de normalitate. Emil Lungeanu
îşi manifestă sarcasmul faţă de acest
statu-quo, subliniind, spre exemplu,
dispreţul, exprimat făţiş de mulţi, faţă de
valorile autentice, de simbolurile culturii
naţionale, chiar faţă de limbă, care, după
unii, ar mai trebui folosită doar pentru
înjurături, atitudine care pare firească
într-un context în care o jună căzătură,
care are microfonu-n gură şi cerebelul ei
de loază mic cât o chiftea afirmă: Păi
cine mai citeşte astăzi Eminescu! Cât
priveşte aplecarea actuală spre surogatul
de trăire permisă de lumea virtuală, la
orice vârstă, autorul îndeamnă la un
exerciţiu de imaginaţie: nu-l văd pe
Eminescu azi să scrie / în veacul ăsta
tehno-idiot /ceva de genul „unde eşti,
copilărie, / cu joaca ta pe Internet cu tot”.
Cea de-a doua parte a cărţii, Critica
teatralizată, consacrată scrisului Hannei
Bota, este spectacol critic şi mitologic în
cinci tablouri şi demonstrează, ca şi
precedenta şi următoarea, aceeaşi
migală cu care se apleacă scriitoul-critic
asupra literaturii, dar şi a surselor ei.
Cercetarea perimetrului literar se
continuă, în acelaşi registru ludic-ironic,
anunţat încă din titlu, de această dată
investigaţiile fiind făcute prin intermediul
unor personaje mitologice, zei, muze, în
frunte cu Apollo, în cadrul unei piese de
teatru. Nu scapă de ironie însă nici
personalităţile mari ale literaturii române
care ajung în obiectivul scriitorului-critic,
dar atitudinea faţă de ei pare mai

14

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

degrabă de alint. Spre exemplu, Eugen
Ionescu este şmecherul ăla negativist cu
Centaurii lui, în timp ce, despre Ion
Barbu, Apollo (pentru că lui îi revine
sarcina de a-i chelfăni pe toţi, verbal,
desigur!) spune: Ăla cu gasteropodele
care preda matematica? Al naibii escroc.
I-am acordaat fonduri parnasiene să-şi
dreagă lira, iar el le-a folosit doar ca să-l
provoace pe Vianu să scrie despre poeziile
lui, după care a dispărut pezevenghiul!
Pentru Emil Lungeanu, un scriitor şi
cărţile lui constituie două mize:
prezentarea lor, pe de o parte, şi crearea
pretextului pentru dezvăluirea unor
dedesubturi ale fenomenului literar, în
ansamblu, pe de altă parte.
Continuând să sancţioneze excesele
de hormoni literari, dar şi absenţa unor
preocupări cu finalitate practică în aşanumita producţie de bunuri materiale, la
nivelul întregii societăţi, încât, astăzi,
fără importurile de la turci nu mai ai nici
după ce te scobi în dinţi, în planul
literaturii, se opreşte, în cea de-a treia
parte a volumului, la cărţile Elizei Roha –
exemplu de productivitate fruntaşă în
scrisul contemporan, fără a fi, totuşi, în
această postură după criterii
stahanoviste înguste – în discutarea
cărora porneşte de la observaţiile lui Alex
Ştefănescu şi Ştefan Mitroi. Obiectul
atenţiei lui Emil Lungeanu, în ce o
priveşte pe Eliza Roha, este
surprinzătoarea schimbare, sub multe
aspecte, pe care o cunoaşte scrisul ei, în
plină maruritate creatoare.
Ultima parte a cărţii e construită ca
discurs al secretarului general al
Partidului Criticist Român – întrerupt
doar de apluzele şi ovaţiile ascultătorilor
–, care analizează şi creaţia scriitoarei

(constatând, de pildă, că deşi textele au
avut succes de scenă şi de librărie, deşi
au avut tiraje consistente şi au apărut la
edituri prestigioase, cărţile doamnei
Eliza Roha nu s-au bucurat de
recunoaşterea critică meritată) avute în
vedere, dar şi alte aspecte ale literaturii
române, aşa cum e abundenţa de
veleitari din acest domeniu cărora deja li
se urcă la cap după un singur volum şi
chiar pretind să fie premiaţi. La acestea
se adaugă şi alte probleme cu care se
confruntă lumea literară actuală
(scăderea interesului pentru lectură,
necesitatea unei critici de întâmpinare
consistente etc.).
Parafrazând titlul şi subtitlul cărţii lui
Emil Lungeanu, se poate spune, în
concluzie, că autorul este un
nonconformist manifestant extremist
care face din actul critic un spectacol
excepţional, în care, cu arme cel mai
adesea neconvenţionale, surprinzătoare,
poate să anihileaze tentativele cititorului
nedeprins cu lectura textelor de critică
literară de a respinge o asemenea
scriere, fiindcă aici primează amestecul
de talent artistic, cunoştinţe teoretice şi
inteligenţă, din a căror interacţiune s-a
născut o carte care oferă satisfacţii
spirituale multiple.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

15

eseu

Maria NICOLAI

Maria niColai
Vocea dinaintea
vocii

Î

ntr-unul din jurnalele sale, Monica
Lovinescu afirma: „Exilul nu poate
decât completa lacunele din ţară,
făcându-se ecoul culturii de acolo” (Jurnal
1981-1984, p. 153) Afirmaţia poartă cu
sine un înţeles care se va completa de-a
lungul activităţii sale literar-radiofonice.
Toată opera sa ţine să demonstreze acest
lucru. Nouă nu ne rămâne altceva de
făcut decât să susţinem cu tărie acest
filon al gândirii sale: raportul exil –
cultură naţională. Asistăm la un exil en
abyme. Iată că un Ovidiu feminin este
„deportat” în Europa şi obligat de
vremurile sub care trăieşte să-şi „scrie”
opera şi să facă din ea o porta voce
pentru cei lăsaţi acasă. În Jurnale,
autoarea nu reconstituie atât o existenţă,
cât o agitaţie (termenii îi aparţin), o
perioadă în care fundamentul existenţei
sale (cultura română) îi este confiscat (ne
este confiscat), iar scriitorul de aici luptă
doar pentru „supravieţuiri” şi mai puţin
pentru libertatea sa de exprimare. Tot
exerciţiul critic al „cuplului de la Paris”
de-a lungul câtorva decenii de febrilă
activitate, va fi dedicat obsesiv,
monomaniacal, eliberării culturii române.
Dar se pare că „e mai bine să-ţi petreci
viaţa având dreptate împotriva tuturor
decât greşind alături de toţi” (idem p.
156) Conştiinţa, această Călăuză
tarkovskiană, este criteriul unei critici
16

literare care nu se supune modelor (şi
modelelor, deşi ele nu lipsesc din
bibliografia fabuloasă a autoarei), ci doar
unui suprem imperativ moral. Este ceea
ce, după 1990, unii s-au grăbit să-i
reproşeze Monicăi Lovinescu, care, vezi
Doamne, ar fi contrazis legatul ilustrului
său Părinte, depăşind sfera strictă a
Esteticului pentru cea, mult mai ambiguă
a Est-Eticului. Este o acuză de două ori
nedreaptă: atât faţă de tată, cât şi faţă de
fiică. Pentru Lovinescu însuşi, prioritatea
esteticului nu excludea câtuşi de puţin
aspectul moral, seria Revizuirilor sale fiind
ilustrativă în acest sens. Într-un cu totul
alt context istoric, Monica Lovinescu
descoperă că inovarea şi independenţa
estetică au o valoare etică intrinsecă.
După cum, nu abdică niciodată de la a
condamna „scrierea cu două cerneluri”:
una pentru poeme strict cantonate în
puritatea esteticului, avangardiste sau
vag critice, şi alta pentru ode adresate
Partidului şi perechii conducătoare. În
articole şi în cronicile literare Monica
Lovinescu susţine necesitatea identităţii
de principii etice şi morale între opera şi
viaţa scriitorilor: „Nu sunt un moralist
dacă prin moralist se înţelege o atitudine
care tinde să facă din morală «un absolut
comandând tot restul» un singur «păcat»
mi s-a părut intolerabil: acela prin cuvânt.
Nu cred că scriitorul dispune de două
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Maria NICOLAI

Maria NICOLAI

feluri de cuvinte, cel prin care minte, şi cel
prin care se exprimă pe el însuşi. Unele
pentru ziar, laudă şi schimonoseli oficiale,
altele pentru «operă». Dovadă:
cernelurile se amestecă; curtenii care au
bătut şi li s-a deschis la porţile
comunismului au văzut ei înşişi cum pata
aceasta de sânge intelectual se întinde pe
paginile cărţilor. Pentru a ne opri doar la
marii noştri scriitori, opera majoră şi-au
semnat-o înainte de marile cedări: Istoria
Literaturii a lui Călinescu, Cuvinte-le
potrivite ale lui Arghezi, teatrul lui Camil
Petrescu. Că Villon ar fi furat – poate şi
mai rău –, că Oscar Wilde s-a văzut
condamnat pentru moravurile sale într-o
epocă rigidă, tot ceea ce un «moralist» în
sensul dintâi al cuvântului (şi nu în cel
strict literar ilustrat de moraliştii francezi),
că un scriitor sau altul a fost imoral din
punctul de vedere al moralei curente, nu
m-a interesat niciodată. Faptul însă de aşi fi îngropat talentul – în cazul acesta,
cuvântul – sub noroiul plecăciunii, de
«Morală» de acest tip aparţine pentru
mine esteticului. E singura, în orice caz,
pe care am practicat-o”
Monica Lovinescu a fost, vreme de
decenii, o Voce. Nici mai mult, dar nici
mai puţin. Este, poate, unicitatea
demersului ei critic, rostit, iară nu scris.
„O dată însă cu Europa Liberă, acelaşi
microfon se personaliza: presimţeam că
poate deveni ceea ce voi face din el. mă
aflu în faţa singurului imperiu ce-ar fi
putut să mă ispitească: îmi voi popula
studioul cu umbrele ascultătorilor
anonimi pe care mi-i închipui complici.
Din moment ce ţara se împarte între EI
(guralivii stereotipului de partid) şi Noi
(paznicii chinuiţi ai tăcerii), mie,
beneficiind, printr-un capriciu geografic,

de avantajul distanţei, îmi revine să
vorbesc şi în numele ultimilor”. Cuvântul
împotriva Zidului. („Microfonul deci
împotriva Zidului. Singurul mijloc de a
mă întoarce când vreau înapoi, de-a
înfrânge interdicţia, de-a rămâne lângă
ai mei” – la apa Vav II p. 6-7). La asta se
reduce acţiunea ei critică.. Trebuie
afirmat răspicat încă de la început:
Monica Lovinescu este unul dintre cei
mai importanţi critici literari din literatura
română. Nu există „canon”, ierarhie de
valori în literatura noastră care să poată
face abstracţie de verdictele acestui
judecător, aflat departe dar mai implicat
şi mai informat de cele mai multe ori
decât cei din ţară. Pentru oamenii de
litere care au trăit acele decenii, se ştie
că evenimentele cele mai aşteptate ale
săptămânii erau joia când apărea România
Literară, cu săptămânala cronică a lui
Manolescu (şi a celorlalţi critici din
excepţionala echipă de critici ai publicaţiei)
şi vinerea seară, când pe undele Europei
Libere se difuza Actualitatea culturală
românească şi venea verdictul Monicăi
Lovinescu. În felul acesta s-a construit
treptat o întreagă literatură, cu bunele şi
relele ei. Este una dintre netrebniciile
(Noica) culturii române, una dintre
multele ei restanţe, aceea că nu există o
monografie Monica Lovinescu, o cercetare
exhaustivă a contribuţiei ei la tabloul
literaturii române postbelice. Şi azi, la 15
ani de la sfâşierea cortinei de fier, sunt
neaşteptat de multe resentimente încă
tenace faţă de cuplul parizian, ei n-au
fost normal integraţi în cultura română
vie, şi, pentru că nu puteau evident fi
ignoraţi, s-a trecut la cât mai grabnica lor
„muzeificare” pentru a fi scoşi din joc. De
altfel, acest proces este mai vast, el

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

17

Maria NICOLAI

Maria NICOLAI

priveşte asimilarea în general a literaturii
din diaspora, aflată într-o nesfârşită perioadă
de tatonare. Dată fiind notorietatea
excepţională, cazul Monica Lovinescu
este ilustrativ pentru acest vinovat defazaj.
Autoarea are de îndurat două existenţe
paralele: a ei şi a mamei sale, care,
lăsându-se omorâtă în puşcăriile comuniste,
„o naşte a doua oară”. Monica Lovinescu
se eliberează de frică nu plecând în exil,
ci prin această traumă originară. Figura
tutelară a Operei (majuscula se impune)
Monicăi Lovinescu nu este, cum ar fi de
aşteptat în astfel de situaţii în care apare
un Tată celebru, cea a figurii paterne
dominatoare, ci cea a Mamei care, prin
sacrificiul ei, o eliberează pe fiică. În felul
acesta, scriitoarea iese definitiv din
superficialitatea mondenă a creatorului,
pentru a-şi asuma o misiune. Asupra
căreia se interoghează permanent, ştie la
ce riscuri, morale şi fizice, se expune, dar
nu poate trăda. Acest „absolutism” a
incomodat şi incomodează cel mai mult
pe observatorii relativişti ai demersului
său critic care o acuză de încrâncenare.
Este numai o intransigenţă „neromânească”,
o „seriozitate” etică de tip kierkegaardian
a unui om fără aplecare religioasă dar
incapabil să facă pactul (fie şi prin tăcere)
cu vremurile şi cu forţele care-i distrug
familia şi poporul. Nu numai prin vocea
sa (în sens fizic şi etic) Monica Lovinescu
a devenit un model, ci prin felul în care a
înţeles să-şi dedice în absolut viaţa
culturii române intrată sub cizma
comunistă, dincolo de care pentru ea
pare să nu mai există altceva. „Viaţa ni se
duce – ni s-a dus – pe emisiuni, ziare şi
români…în trecere. Şi nu mă jelesc. E
pasionant. Şi e mai uşor să trăiesc aşa,
fără răgazul de a mă întâlni cu mine

însămi”. (1990-1993 p. 181) Chestiunea
etică fundamentală este depăşirea fricii,
nici atentatul din 1977 nu a reuşit să o
frângă pe această femeie, altfel atât de
desprinsă de cele ale „realităţii”, şi devenită
inamicul public nr. 1 al regimului securistic
românesc. Ceauşescu cerea – perfect
îndreptăţit din punctul lui de vedere – să
nu fie ucisă, ci să i se taie limba. Dovadă
implicită, dar cât de convingătoare, a
forţei cuvântului. Citându-l pe Ioan
Alexandru din Jurnal de poet, autoarea
face o implicită mărturisire de credinţă:
„Mi-e tot atât de teamă de moarte ca de
cărţile pe care n-am să le scriu niciodată.
De fapt scriu că mi-e frică. Socrate şi Iisus
n-au scris un rând” (Us1 p. 301) La
capătul unuia dintre cele mai complete şi
complexe excursuri în literatura română
postbelică, Monica Lovinescu se
descoperă pe sine însuşi, îşi află
întemeierea existenţială acel l’espace du
dedans al mult iubitului Henri Michaux,
feuiletându-şi existenţa şi căpătând astfel
puterea de „a-şi regăsi proprii paşi şi a-l
regăsi pe cel care a început drumul”.
Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt
reproducerea (cât de fragmentară şi
deloc lirică, autocentrată!) acestui traseu
prin literatura română la capătul căreia
aşteaptă, precară, doar propria identitate.
Sunt, cum spune autoarea, jurnale
indirecte, rescriere a notelor zilnice prin
eliminarea severă a tot ce ţine de perisabilul
cotidianităţii, de subiectivitate, pentru a
lăsa loc singurei, supremei obsesii:
cultura română. Înţelegerea operei
Monicăi Lovinescu începe astfel cu o
chestiune etică. Nu se putea altfel, altfel
toate cărţile ei par o simplă culegere de
cronici şi atât. „Blestemul” sub care stă
întreaga ei viaţă de scriitor este acela ca

18

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Maria NICOLAI

Maria NICOLAI

(legată în fel diferit prin fiecare dintre
părinţi) să nu poată părăsi nici un moment
cultura română. În care, dimpotrivă, se
scufundă zilnic până la uitare de sine.
Viaţa ei este „paginată” (DCM p. 231)
încă de la naştere apare ca un personaj
literar încă în Agendele lovinesciene şi nu
este puţin lucru să te învârţi la câţiva
anişori printre picioarele iluştrilor invitaţi
de la cenaclul Zburătorul, să participe la
botezul tău Rebreanu, Ramiro Ortiz, Bebs
Delavrancea Camil Petrescu, F. Aderca, să
te ascunzi în coşul de hârtii din biroul
părintesc, toate astea marchează indelebil
o biografie. Istoria va face ca aceşti
auguri să fie deturnaţi într-un alt sens,
deloc previzibil dar perfect consubstanţial
magistraturii critice a tatălui. „…la lupta
cu demonii feminităţii, cu ispitele
mondenităţii, cu puseurile larmoaiante,
cu elanurile bovarice ş.a.m.d. se adaugă
marea deturnare, pe care – vedem
acum! – o reprezintă în destinul, Monicăi
Lovinescu politicul. Mai întâi că foarte
greu am fi putut bănui atâta forfotă
interioară, atâta sensibilitate gâlgâind de
lirism la o personalitate judecată zeci de
ani în termeni de tribunal moral, de
instanţă a conştiinţei literare, o persoană
care şi-a deprins […] ascultătorii cu tonul
casant, ricanat, necruţător în verdicte
etc.” (DCM 233) Fără trauma istorică în
care, fără voia ei, a devenit unul dintre
actorii principali n-ar fi avut poate
funcţia esenţială în angrenajul literaturii
române. Întru totul compatibilă, în
circumstanţe radical diferite, cu cea a
tatălui său. Acesta, într-o epocă de
libertate creatoare şi diversitate unice în
istoria românească, a desţelenit (cât i-ar
fi plăcut acest cuvânt sămănătorist!)
calea spre modernizare, sincronizare şi

de-provincializare fără complexe a
literaturii române. Fiica, într-o situare
paradoxală: în afara spaţiului cultural
românesc dar observându-l cu mult mai
multă acuitate decât din interior,
obţinând un fel de distanţă optimă a
privirii, continuă – deşi s-a încercat să se
demonstreze contrariul – strict acest
credo. Comunismul înseamnă pentru
Monica Lovinescu ieşirea noastră din
istorie. Şi o mare minciună. Încurajând
cele mai firave semne de literatură
adevărată, ea are conştiinţa unui posibil
act de salvare. Eugen Lovinescu scria în
1937 aceste cuvinte cutremurător
premonitoare: „Chiar dacă s-ar ridica
spânzurători în Piaţa Teatrului, literatura
acestei ţări nu se va imbeciliza” (vezi E.
Lovinescu Istoria civilizaţiei române
moderne, vol 1, ed. Minerva 1992, p. VII)
În „Piaţa Teatrului” extinsă la dimensiunile
unei întregi ţări se vor ridica, foarte
curând după moartea criticului, mai mult
decât spânzurători, se va declanşa Marea
urgie răsăriteană. Ceea ce nu şi-ar fi
putut închipui ilustrul critic este rolul de
primă importanţă pe care iubita lui fiică
avea să-l joace în stăvilirea procesului de
imbecilizare. O întreagă viaţă dedicată
acestui ţel, neverosimil de optimist.
„Opera mea nu înseamnă nimic dacă n-o
semnez cu viaţa mea”, citează ML din
Pierre Emmanuel US I) Sacrificiul
doamnei Monica a mers şi mai departe:
într-un fel ea şi-a sacrificat însăşi opera.
Când în România au început, după 1990,
să-i apară cărţile mulţi au strâmbat din
nas în faţa precarităţii acestui tip
„aerian” (on air) de jurnalism cultural. Şi
au considerat că, fie şi strânse tardiv între
coperte de carte, aceste texte rostite
sunt departe de a avea consistenţa unei

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

19

Maria NICOLAI

Maria NICOLAI

opere. Nimic din timpuria sa activitate
literară nu prevestea temutul cerber
critic de mai târziu.
La vreo 7-8 ani scrie un basm care îi
este publicat în Dimineaţa copiilor. Debut
sarcastic renegat mai târziu. De pe la 15
ani publică proze scurte în revistele
Vremea şi Kalende, cât şi un roman, În
contratimp, în trei numere ale Revistei
Fundaţiilor Regale. Studentă la Litere
autoarea publică sub numele de Ioana
Tăutu proze, cronici dramatice, eseuri
apreciate de Şerban Cioculescu, Vladimir
Streinu, Camil Petrescu. În februarie
1945 devine membru al Seminarului de
regie experimentală inaugurat de Camil
Petrescu la Universitatea din Bucureşti.
Prozatorul o avertiza că „n-ar fi exclus să
înnebunească de atâta luciditate”. Şi asta
o spunea tocmai marele apologet al
lucidităţii! Iar observaţia rămâne valabilă
pentru opera ulterioară. Îşi trece examenele
cu Basil Munteanu, G. Călinescu şi îşi ia
licenţa cu Michel Dard cu o lucrare
intitulată: Le sentiment de la mort chez
Pascal. Moartea tatălui său, pe când ea
nu avea nici 20 de ani, este un prim şoc
existenţial care îi decide într-un fel
cariera. „Odorul acesta neatins nici de
zefir” are obligaţia de a duce mai departe
povara numelui Lovinescu. Dar încă nu
dă nici un semn că ar interesa-o critica
literară. Aflăm din Repere (manuscris
memorialistic al Monicăi, un jurnal dintre
anii 1941-1943) şocul la aflarea morţii
tatălui, având ca rezultantă surprinzătoare
o simbolică apropiere grafologică, scrisul
ei începe să semene cu al tatălui. „sunt
surdo-mută, nu scot nici un cuvânt, cu
lumea de afară nu mai am contact.
Fiindcă nu înţeleg. Nu vreau să înţeleg.
Zumzăie cuvintele în jurul meu: cancer,

ciroză, parcă sunt pronunţate într-o
limbă străină. Întrerup jurnalul, nu mai
ştiu să ţin un creion în mână. Şocul e atât
de puternic, încât mi se schimbă cu totul
grafia:scrisul meu începe să semene cu al
tatei” (apus Doina Jela p. 89) Fraza din
urmă, citită în sensul figurat poate fi o
cheie de înţelegere a scrisului său. Mai
departe, acest gest asumatoriu: „La 3
noiembrie 1943, când ne mutam, mama
şi cu mine, din strada Wilson 15 în
Bulevardul Elisabeta 95 B, primul meu
gest – deloc teatral – este [mi se pare
extraordinar acest prezent „etern”, ca şi
cum fiica scrie în continuare opera
tatălui] de a pune pe biroul tatei o foaie
albă, de a aşeza tocul de argint, cu care
scrisese Eugen Lovinescu toate cărţile, la
locul lui şi de a nota: « mai are încă de
scris»” (Doina J. p.90)
După război, deţine o cronică
dramatică în revista Democraţia a lui
Anton Dimitriu. În aceeaşi perioadă este
şi asistenta lui Camil Petrescu la
Seminarul său de Artă dramatică.
Absolventă a şcolii Nôtre Dame de Sion
cu Grand Prix d’excellence, studenta
strălucită a lui Camil Petrescu, ajunsă
regizoare, cu doctoratul început şi cu
propunerea de bursă a statului francez
pleacă la Paris în 1947. Fără să ştie
pentru câtă vreme. „Am depus o cerere
de paşaport la prefectura poliţiei care
mi-a fost refuzată. Însă la ora aceea
serviciile nu erau coordonate încă, şi
m-am dus la un scriitor socialist,
zburătorist, la George Silviu, care era la
Interne, secretar de stat […] El a
telefonat mai marelui său şef: «E fata lui
Lovinescu!» «Ei, şi! Cine-i Lovinescu?»
Dar am obţinut paşaportul, şi am plecat
la Paris, trecând frontiera clandestin,

20

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Maria NICOLAI

Maria NICOLAI

pentru că în echipa rusească erau nişte
tineri, nu ştiau să citească decât litere
chirilice”. Experienţa trecerii prin sectorul
sovietic al Austriei a fost relatată într-un
text publicat în revista Înşir-te Mărgărite,
sub pseudonimul Ina Cristu. Până la
sfârşitul anului 1947 trimite colaborări
ziarului Adevărul din Bucureşti (ultima
dintre ele, despre pianista Monique de la
Bruchollerie, apare pe 21 decembrie
1947). Intenţionează să pregătească la
Sorbona o teză de doctorat cu tema
„Shakespeare şi regia teatrală în secolul
XX în Franţa”. În 1948 cere azil politic,
după ce ambasada RPR de la Paris le cere
în termeni ultimativ studenţilor români
din Franţa să se întoarcă în ţară.
În ţară rămăsese însă – prizonieră –
mama ei, Ecaterina Bălăcioiu, eminentă
profesoară de franceză. Ea devine în
timpul celui de-al treilea val al terorii
comuniste în România (1956-1960)
victima unui odios şantaj. Arestată – avea
70 de ani –, implicată într-un obişnuit în
acea vreme proces-înscenare, condamnată
la 18 ani de temniţă grea, i s-a condiţionat
eliberarea de aducerea în ţară a celei mai
dragii fiinţe, fata ei, Monica. Pentru că a
refuzat târgul, a murit în închisoare, lipsită
de asistenţă medicală şi a fost aruncată
în groapa comună. Condamnarea a avut
ca pretext încercarea de trimitere în
străinătate a unor secrete privind
securitatea statului. (la ce astfel de
secrete ar fi putut avea acces venerabila
doamnă este greu de închipuit). De fapt,
era în primejdie încă din 1948 pentru că
era descendentă de boieri şi avea o
broşă moştenită de la o străbunică,
pentru că avea mâinile şi picioarele mici,
pentru că fusese soţia lui Lovinescu.
Motivul ultim şi real era activitatea din

exil a fiicei ei. În final, Ecaterina Bălăcioiu
n-a recunoscut decât că asculta Radio
Paris, ca să audă măcar vocea fetei. Sunt
lucruri pe care le va reconstitui mai târziu
Doina Jela într-o simpatetică carte apărută
în 1998 Această dragoste care ne leagă.
Este, într-un fel, cartea Monicăi Lovinescu
pe care ea n-a putut s-o scrie niciodată.
Dar din care purced toate miile de pagini,
până la ultimul cuvânt pe care ea le-a
scris/rostit. Deşi este o carte târzie, care
aduce clarificări atunci când împrejurările
istorice (desfacerea arhivelor şi
posibilitatea ca puţinii martori rămaşi în
viaţă să vorbească fără frică) din ţară au
permis-o, este „traumatismul originar”
din care s-a născut întreaga operă a fiicei
lui Lovinescu. Pentru a face un fel de
exegeză mitică de care hiperlucida Monica
nu era prea încântată, sacrificiul mamei
este un mod de a o naşte a doua oară,
este momentul în care sunt depăşite
definitiv toate frivolităţile existenţiale şi
ispitele dulci, pentru asumarea unui destin
ultim, fără compromisuri. A nu uita,
înainte de a fi un imperativ etic general,
este unul legat strict de familia sa.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

În primii ani de şedere la Paris
realizează două filme documentare
despre terapia picturii în tratamentul
alienaţilor mintali, premiate la Los
Angeles şi la Moscova. Lucrează ca
regizor al unor companii care
promovează teatrul de avangardă şi, în
această calitate, contribuie la punerea în
scenă a piesei „La cantatrice chauve” de
Eugen Ionesco. Împreună cu Reiner
Biemel, înfiinţează în 1949 la Paris o
agenţie literară de tip anglo-saxon şi
încearcă să intermedieze editarea
romanelor Rusoaica de Gib Mihăescu,
21

Maria NICOLAI

Maria NICOLAI

Sfârşit de veac în Bucureşti de Ion Marin
Sadoveanu, Întoarcerea din Rai de
Mircea Eliade şi Zilele nu se întorc
niciodată de Sorana Gurian. Activitatea
publicistică la Radiodifuziunea franceză
se desfăşoară între anii 1951-1975.
Colaborează cu articole, cronici literare şi
eseuri la: România Muncitoare, Fiinţa
Românească, Revista Scriitorilor Români,
Cuvântul Românesc, Destin, România,
Lupta, Dialog, Prodromos, Contrapunct.
Din 1962 începe să realizeze emisiuni
literare pentru postul de radio Europa
Liberă (din 1967: Teze şi antiteze la Paris
şi Actualitatea culturală românească,
împreună cu Virgil Ierunca. Într-un articol
publicat în 1982 în Cuvântul Românesc
Sanda Stolojan afirma următoarele în
legătură cu activitatea radiofonică a
Monicăi Lovinescu: „Acolo unde emisiunile
doamnei Monica Lovinescu inaugurează,
unde suntem îndreptăţiţi să vorbim de
inventivitate în folosirea «Undelor
Scurte» este în relaţiile ei cu intelectualii
din România. Atunci când, în decursul
celor două ore de antenă săptămânală,
cronicara se mută la Bucureşti. De douăzeci
de ani ea a reuşit nu numai să suplinească
lipsei de informaţii din străinătate, dar şi
să fie în mijlocul intelectualilor români, la
faţa locului, în miezul problemelor lor, ale
culturii româneşti, şi în special ale
literaturii. De două decenii vocea ei este
pentru intelectualii din ţară nu numai o
voce liberă, o instanţă de apel, o judecată
în libertate, ci o prezenţă alături de ei.
Monica Lovinescu a mărturisit adesea că
de fapt ea nu trăieşte la Paris, ci la Bucureşti!
Paradoxul corespunde unui adevăr.
A fost unul dintre principalii
susţinători ai protestatarilor şi dizidenţilor
români: Dumitru Ţepeneag, Paul Goma,

Dorin Tudoran în presa de exil şi prin
intermediul postului de radio Free
Europe. Respinge propunerile făcute
adesea prin tot felul de emisari mai
apropiaţi sau mai depărtaţi de sufletul
său (Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu,
Constantin Noica) de a accepta drepturile
de autor rezultate din editarea operelor
lui Eugen Lovinescu în RSR. În 1976
Securitatea angajează un grup de terorişti
palestinieni care pe 18 noiembrie 1977 o
agresează pe Monica Lovinescu în faţa
locuinţei sale din Paris. În volumul
„Orizonturi roşii” (1988) Ion Mihai Pacepa
rezumă în felul următor ordinul dat în
acest sens la Bucureşti de Nicolae
Ceauşescu personal : „Într-o zi rece de
octombrie 1976, Ceauşescu a chemat pe
ministrul afacerilor interne, pe şeful DIE şi
pe mine la o plimbare prin grădina sa cu
trandafiri. /– Monica Lovinescu trebuie
făcută să tacă, a început el. Nu omorâtă.
Nu am nevoie de nişte investigaţii
franceze şi americane neplăcute… eu
vreau ca ea să devină un cadavru viu.
Folosiţi mână străină de lucru, ca să
evităm bănuiala vreunui amestec
românesc/ Ceauşescu a fost acela care a
hotărât ca «Annette» [Hani Hassan,
«creierul» operaţiunilor teroriste ale
Organizaţiei pentru eliberarea Palestinei]
va trebui să ducă operaţiunea la bun
sfârşit. Hassan a însărcinat trei agenţi
OEP pentru această acţiune. Unul dintre
ei, deghizat ca un poştaş francez, trebuia
să înmâneze o telegramă la uşa Monicăi.
Într-o noapte rece de noiembrie[1977]
Bucureştiul A primit un mesaj de la
Bierut, cu următorul conţinut:
«TELEGRAMA A FOST ÎNMÂNATĂ».
Conform unui raport trimis mai târziu de
către «Annette», «Monique» a fost

22

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Maria NICOLAI

Maria NICOLAI

bătută în mod brutal, dar nu destul de
rău, ca să o facă «un cadavru viu».
Oamenii lui au trebuit să plece grăbiţi,
când câţiva dintre vecinii ei au apărut la
faţa locului”. Într-un Apel al Comitetului
Foştilor Deţinuţi Politici Români (Paris) se
afirmă următoarele: „Oamenii regimului
de la Bucureşti n-au pregetat să comită
un asemenea act de violenţă în intenţia
de a teroriza pe toţi aceia care înţeleg să
slujească cu sinceritate şi abnegaţie
drepturile omului atât de nesocotite la
noi în ţară. Alegerea oraşului şi persoanei
n-au fost întâmplătoare. Parisul, refugiul
de preferinţă al libertăţii prigonite în
România, asociat numelui binecunoscut
al lui Monica Lovinescu, reprezintă
exemplul tipic al terorismului politic, care
se vrea eficace, prin ecoul pe care este
chemat să-l producă”. Ceea ce nu scontau
comanditarii acestui act terorist era că,
departe de a o intimida pe Monica
Lovinescu, acest act avea să-i radicalizeze
şi mai acut hotărârea de a lupta împotriva
regimului criminal de la Bucureşti. Dacă
păcatul prin cuvânt era pentru scriitoare
cel mai grav dintre toate, arma cuvântului
se va dovedi finalmente mai puternică
decât cea a teroriştilor. Dacă ceea ce nu
te doboară, te întăreşte, atunci Monica
Lovinescu a trecut în urma acestei
încercări destinale dincolo de frica de
moarte şi a putut fi (şi) mai liberă pentru
a apăra libertatea.
Iniţial face parte din tinere companii
teatrale şi semnează regia unor piese de
avangardă. Colaborează cu articole şi
studii despre literatura română şi despre
ideologia comunistă în numeroase
publicaţii franţuzeşti şi ale exilului
românesc: L’Alternative, Preuves,
Kontinent, East Europe, Les Cahiers de

l’Est. Semnează capitolul despre teatrul
românesc în Histoire du Spectacle
(Encyclopedie de la Pléiade) Traduce
câteva câţiva autori români sub
pseudonimele Monique Saint-Côme sau
Claude Pascal. [AUTORI] Colaborează la
multele reviste ale exilului românesc:
Luceafărul, Caiete de Dor, Agora,
Contrapunct, Ethos, Fiinţa Românească.
Din 1951 până în 1975 îşi începe cariera
radiofonică prin emisiuni literare şi
muzicale la Radio France International. În
1962 şi-a început colaborarea la Europa
Liberă, postul care avea să o facă atât de
celebră. Din 1967, emisiunile iau o mai
mare amploare, cele mai cunoscute fiind
Teze şi antiteze la Paris şi Actualitatea
culturală românească. Traduce din Ion
Luca Caragiale „Une nuit orageuse”,
„M’sieur Leonida face a la reaction” „Une
lettre perdue” adaptate împreună cu
Eugen Ionesco. Şi totuşi… Impactul
acestor texte (să le spunem provizoriu
doar astfel) asupra dezvoltării literaturii
noastre în deceniile roşii a fost colosal,
chiar dacă este greu de cuantificat. Ar fi
putut Monica Lovinescu să alcătuiască
studii docte sau eseuri subtile despre
temele filosofice sau estetice la modă pe
ambele maluri ale Senei? Fără nici o
îndoială, avea tot ce-i trebuia pentru asta:
cultură, talent, subtilitate, stil. A preferat
(sau a preferat istoria pentru ea) să se
livreze fără rest salahoriei radiofonice din
care însă a făcut o artă şi o armă. Una
dintre cele mai redutabile, cum s-a văzut,
cum au recunoscut-o Ceauşescu, Pleşiţă
şi restul canaliilor, arme de luptă
împotriva minciunii comuniste. Despre
cum funcţiona această armă, vom mai
vorbi. Autoarea nu ne explică în ce fel şi-a
„renegat cu vehemenţă debuturile

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

23

Maria NICOLAI

Maria NICOLAI

literare”, distrugându-şi pe îndelete toate
caietele Jurnalului de adolescentă, jurnal
pe care, totuşi, l-a luat la plecarea din
ţară împreună cu „o cartuşă de Carpaţi”,
probabil că nu degeaba şi-a îngreunat
valijoara cu acel jurnal. Între timp, acest
jurnal va lua proporţii „critice”.
Supunându-se el primul bisturiului
neîndurător al lucidităţii autoarei.
Postul de radio Free Europe devine
pentru cei doi soţi un fel de turn de
control de unde supraveghează şi
îndrumă pe nişte ape foarte agitate şi
pline de capcane arca putredă a literaturii
române, cu toată diversitatea faunei de
pe ea. Emisiunile celor doi devin un punct
de raportare obligatoriu pentru
intelighenţia din ţară. Pentru orice scriitor
român în trecere prin Paris – atunci când
s-a mai putut ieşi din ţară – vizita „la
Monici” era un ritual obligatoriu, ca
pelerinajul la Mecca. Ritual care pentru
cei doi lua adeseori forma unui supliciu,
descris cu o maliţie inegalabilă în paginile
Jurnalului. Dar, în general, cei doi nu
refuză, mediază la nesfârşit, ajută, menţin
contactul cu tot ceea ce se întâmpla în
interior. Recent, a fost publicată în nr. din
1 martie 2005 al Adevărului literar şi
artistic, o mirobolantă stenogramă a unei
întâlniri din 1980 a unui grup masiv de
scriitori din „partida roşie” cu tovarăşul
Nicolae Ceauşescu. În ordinea a ceea ce
ne interesează aici este năucitor să
observăm cât de obsedaţi erau scriitorii
partidului de verdictele celor doi şi, mai
ales, câtă ostilitate trezea perfecta lor
informare. Erau lucruri care se discutau în
cercuri închise, plenare de partid sau
şedinţe ale Uniunii Scriitorilor şi care erau
date a doua zi în emisiunile de la Free
Europe. În situaţia de lagăr în care se afla

România, complet izolată de exterior, cei
doi au îndeplinit funcţia paiului prin care
se putea respira. De cealaltă parte se află
şerpăria exilului, cu toate intrigile şi
taberele ei în perpetuă dihonie între ele,
şi poziţia celor doi, în postura invidiabilă
de putere în care se află şi care constituie
şi un punct de convergenţă al tuturor
frustrărilor şi nemulţumirilor. Prin
apartamentul din Rue de Cassini nr. 14,
apoi din cel din rue François Pinton nr. 8
s-a petrecut, de fapt, o triplă mediere:
între cultura română şi cea occidentală,
între cultura română din ţară şi cea din
exil, şi, poate cea mai importantă, între
cultura română şi sine însăşi. (cu
prezentul şi cu trecutul acestui sine). Ne
aflam în situaţia absolut stranie de a afla
cel mai mult despre ce se întâmpla
realmente în România de la Europa Liberă
şi nu din presa partidului interior. Intră
aici explicitarea a doi termeni cheie ai
est-eticii Monicăi Lovinescu: memoria şi
adevărul. A nu uita, a nu falsifica adevărul
prin omisiune, prin închiderea complice a
ochilor, a nu te obişnui cu „banalitatea
răului” (după formula consacrată, a lui
Hannah Arendt, adeseori citată de
Monica Lovinescu) pare principala
obligaţie a criticului.
Monica Lovinescu aderă la ideea lui
Jules Monnereot care în cartea Sociologie
du communisme (1939) definea
comunismul ca pe un „Islam al secolului
XX”. La fel şi Raymond Aaron în
Dimensions de la conscience historique
vorbea de „conştiinţa istorică a vremii
noastre”. Vremurile acestea sunt încă
marcate de (post)comunism. Despre care
scriitoarea avea să scrie la fel de strălucit
şi după 1990. Dacă am ieşit din comunism
dar suferim de toate sechelele sale

24

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Maria NICOLAI

Maria NICOLAI

Monica Lovinescu ne recomandă chiar
trei autori care s-au aplecat în profunzime
asupra fenomenului comunist: Zinoviev,
Orwell, Beçanson. Comunismul este
înfăţişat ca o utopie iar autoarea se
gândeşte la faptul că „utopiile sunt
realizabile, cum să evităm însă realizarea
lor definitivă?” (US I). Selecţia la sânge pe
care o practică în ceea ce scrie ne
sporeşte curiozitatea. Toate aceste texte
nu reprezintă altceva decât trambulina
care o propulsează spre mult iubitului său
domeniu: critica. Vom privilegia în cele ce
urmează citatul, modul cel mai direct de a
actualiza un demers critic, unul rarisim
pentru că, deşi aplicat deseori din raţiuni
de igienă intelectuală asupra unei cărţi şi
autori azi complet ieşiţi din actualitate,
rămâne exemplar în structura sa
În profund cordialul portret pe care i-l
face în Uşa interzisă (2002), cu o doză de
umor care îi sporeşte căldura; Gabriel
Liiceanu ne prezintă paradoxul unei fiinţe
greu de fixat în tiparele comune. Omul de
frica căruia tremura unul din regimurile
cele mai criminale din istorie se vădeşte
complet rupt de realitatea cotidiană,
descurcându-se greu printre obiecte şi
oameni, incapabilă de gesturile casnice
elementare, pe cât de farmaceutic exactă
în diagnosticele cultural, pe atât de străină
de planul comun al existenţei. De altfel,
undeva în jurnalul ei, trece neobservată
una dintre puţinele mărturisiri „intime”,
aceea că nu doarme decât cu ajutorul
pastilelor. Mi se pare un nesomn simbolic,
poate cel mai fertil nesomn pentru cultura
română din câte cunoaşte ultima
jumătate de veac. Faţă de care îşi exercită
o dublă răspundere: aceea faţă de cuvânt,
de puritatea lui, şi aceea faţă de memorie.
„Cu cât mai deosebită este calitatea

oamenilor din care e alcătuit edificiul
nostru afectiv, cu atât mai subtil, mai
tenace este modul nostru de a persista în
viaţă. Dacă uneori mi se întâmplă să mă
simt invulnerabil este pentru că în câteva
rânduri – şi aceasta a fost şi cazul Monicăi
Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca – am
ajuns, prin altul, la capătul fiinţei mele. În
toate aceste cazuri ştii că e în joc ceva
care nu se dezminte, că indiferent ce s-ar
întâmpla îl vei avea pe celălalt egal cu el
în faţa ta. Or, tocmai asta îţi să garanţia
de continuitate a lumii într-o formă
suportabilă”, scrie Gabriel Liiceanu
(Liiceanu, declaraţie de iubire 86) într-una
din puţinele cărţi care îi face dreptate
modelului Monica Lovinescu. Cuvintele
subliniate de filozof scot în evidenţă
funcţia de reper moral pe care a deţinut-o
vocea care ne păstra intactă speranţa
libertăţii. Şi mai departe: „Pentru că
lumea asta a noastră ajungea la ei sub
formă de murmure, de şoapte, de rumori.
Noi eram căzuţi în fundul gropii istoriei şi
mai degrabă bolboroseam. Cu cât mai
îndepărtate şi neclare erau semnalele
trimise din această lume, cu atât trebuiau
ei să le capteze şi să le desluţească mai
atent. Cu cât mai aluziv şi în suficienţă
era limbajul nostru, cu atât mai răspicată
şi sculpturală trebuia să fie vorbirea lor.
Ce «cuplu» formidabil au alcătuit ei cu
noi! Istoria ne transformase în infirmi ai
expresiei; ei ne înapoiau darul cuvintelor.
Noi eram materia primă, geamătul, iar
ei, prelucrarea lui. Ce terapie formidabilă
a însemnat pentru noi prestaţia lor!”
(Liic.89) Un popor care n-a căzut în
istorie, ci a căzut din istorie. Şi pe care
exilaţii aceştia ce purtau cu ei
întreaga răspundere a salvării
pe o arcă de cuvinte.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

w
25

note de lectură

ioan Vişan
«Febra» creaţiei
lui iulian Moreanu*

Î

n prozele cu titlul „Febra”, dacă
scriitorul Iulian Moreanu foloseşte şi
descrie într-un mod strălucit personaje
din viaţa reală, cu aceeaşi minuţiozitate
de ceasornicar construieşte detaliile
personajelor fictive, reuşind astfel să nu-l
îndepărteze pe cititor de arealul
realităţii, de cele mai multe ori crude, ce
bântuie viaţa cotidiană sau chiar
amintirea celei trăite.
Cititorul pasionat de proze scurte cu
semnificaţii moralizatoare găseşte aici
personaje care (printr-o dramă, o
decepţie, un handicap, având la bază
diverse cauze) se află aruncate dintr-o
lume în alta, dintr-o aşa-zisă normalitate
într-o „altă normalitate”, cum zice autorul;
dintr-o realitate vie, conştientă, într-una
indiferentă, condusă după criterii ce nu se
supun normalităţii şi care contribuie la
demersurile concrete ale echilibrului
social. Descoperim aşadar personaje cu alt
fel de bucurii, alt fel de credinţe, alt fel de
valori care determină în existenţă cerinţe
minimale, stricte şi concrete.
Autorul, aidoma unui strălucit chirurg,
umblă cu bisturiul pe trupul societăţii,
repară şi pune în valoare suflete
traumatizate din varii motive. Scoate pe
cât posibil din acestea o scânteie de geniu
sălăşluită în latenţă în spaţiul realmente
strâmt al minţii celor năpăstuiţi de soartă
şi pe care societatea îi exilează în acea
„altă normalitate” definită de autor, şi pe
26

Ion VIŞAN

care, noi, „ceilalţi”, în contact cu ei, îi
neglijăm, îi ocolim sau, mai rău, îi
zeflemisăm, uitând că nu e nimic de
glumit, fiindcă nici Dumnezeu n-a glumit
când I-a găsit mutilaţi pe posesorii de
conştiinţe şi credinţe creştine, ci I-a salvat
şi le-a pregătit, după puterea minţii ce le-a
mai rămas după victimizare,
supravieţuirea, având grijă să nu ne fie
nouă povară.
Unor astfel de personaje prezente în
carte, autorul le scoate din bisturiul său
scriitoricesc acele particularităţi
profund umane, sensibile şi nobile pe
care mulţi din aşa-zisa lume normală nu
le prea găsim.
Găsim asemenea personaje în prozele
„Micul violonist”, „Un om, plângând”,
„Gigel şoferul Iadului” şi altele. În ultima
citată, de exemplu, e vorba de un
personaj cât se poate de real, cunoscut
probabil până dincolo de graniţele
judeţului. Drama acestui „şofer al
Iadului” este un handicap aproape
limitrof cu normalitatea dacă personajul
nostru n-ar şofa un camion imaginar.
Scriitorul îi scoate în evidenţă excesul
imaginativ în practica circulaţiei auto, pe
care nici cei mai versaţi profesionişti n-o
respectă mai bine. Astfel, închipuitul
şofer Gigel poate imita toate sunetele
emise de mecanismele unui camion de
talie grea (motor, frâne, claxon etc.) şi
execută în acelaşi timp toate manevrele
de mişcare, orientare şi siguranţă
necesare în circulaţie.
„Ca să faci toate lucrurile astea într-un
mod atât de veridic și serios, cu o
asemenea forţă de imitaţie şi imaginaţie,
ne spune autorul, cred că-ţi trebuie şi o
picătură, măcar, de geniu. Dar, de multe
ori, acolo unde este scânteia geniului, este
şi flacăra nebuniei.”
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Ion VIŞAN

Ion VIŞAN

Am înţeles, aşadar, de ce scriitorul
Iulian Moreanu are predilecţie pentru
astfel de personaje: poate tocmai ca în
flacăra unor nebuloase ce bântuie
anumite spirite, plin explorări de
profunzime să dea peste scântei de geniu.
Ce l-a mişcat mai mult pe autor într-un
contact întâmplător cu personajul
(glumind cu el şi atenţionându-l că nu şi-a
parcat bine „camionul”) „şoferul Iadului” îi
replică. Zice: „Nu râde, că nici Dumnezeu
n-a râs!”
Deşi autorul afirmă că încă n-a găsit
tâlcul afirmaţiei personajului ce aparţine
acelei „altă normalitate”, cred că a găsit
răspunsul în proza „Un om, plângând”,
unde decretează că „Dumnezeu îi iubeşte
mai mult decât pe noi, <<ceilalţi>>, cei ce
greşim cu conştienţă”, Aşadar, Dumnezeu
nu glumeşte şi nu râde vreodată vizavi de
cei din această „altă realitate”, ci le-a
construit doar un alt fel de supravieţuire.
Cu aceleaşi instrumente scriitoriceşti,
dar şi cu o dibăcie de practician al
didacticii filosofice, într-o lumină paralelă
cu aceea a operaţiilor pe conştiinţele
împietrite de care am amintit deja,
autorul taie şi despică răutatea înfiptă în
aşa-zisa normalitate socială şi ne-o
prezintă ca pe o atitudine injustă,
inumană, dezonorantă (dar şi mai grav,
tolerată de majoritatea dintre noi), a unor
indivizi aşa-zişi normali faţă de năpăstuiţii
societăţii (fie ei oameni sau alte fiinţe).
Aici, atitudinea autorului nu e una de
acuzare a caracterelor personajelor puse
în scenă, ci mai degrabă ne avertizează
despre ce ravagii pot face anumite
fenomene sociale în sânul normalităţii.
În proza „Coteţ de lux” găsim un astfel
de personaj. E vorba aici de o lecţie de
morală excepţională scoasă din relaţia
dintre „destinul” implacabil al unui biet

câine şi caracterul unui bărbat care, din
sărăcie face un salt neprevăzut spre
opulenţă. O moştenire la care nici nu s-ar
fi gândit l-a ajutat să-şi construiască o casă
impunătoare, o gospodărie cu garduri
înalte şi solide din beton şi camere de luat
vederi spre supraveghere pe la toate
colţurile locaţiei. Ca atare, bărbatul,
nemaiavând nevoie de credinciosul şi
vrednicul patruped salvat de mic de soţia
sa din faţa unei Dacii, se dispensează de
animal într-un chip de-a dreptul criminal.
Se deplasează cu animalul până la
marginea unei prăpastii şi-l împinge cu
piciorul în golul acesteia. Câinele sentoarce instinctiv din zbor şi-şi priveşte în
ochi stăpânul, întrebându-se, probabil:
„de ce…?”
Lăsând din când în când bisturiul
scriitoricesc jos, autorul îşi ia un penel şi,
cu o vie paletă de culori zugrăveşte
tablouri interesante ale unor caractere cu
adevărat umane, capabile să conducă
societatea pe făgaşul normalităţii şi
progresului spiritual, unde oamenii
preocupaţi de extirparea excrescenţelor
tumorale de prin conştiinţele celor
înzestraţi cu normalitate sunt atraşi şi de o
apreciabilă grijă faţă de cei ce se află în
mari nevoi existenţiale.
Cât despre prozele cu copii şi
adolescenţi, găsim la Iulian Moreanu toate
zburdălniciile de magie ale vârstei,
aproape ca la Ion Creangă, dacă limbajul
muntenesc ar fi atât de pitoresc precum
cel al scriitorului moldovean. Primii fiori
de dragoste adolescentini sunt la fel de
bine zugrăviţi, astfel încât, pe lângă
plăcerea lecturii de către copii şi
adolescenţi, cititorul matur îşi poate găsi
aici şi chiar retrăi vârstele pierdute.
* Iulian Moreanu: „Febra”, Editura
Premier, Ploieşti, 2013

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

27

proză

Iulian MOREANU

iulian MoReanu
Ăla care...

C

onstantin a văzut-o pentru prima
dată Ileana la vreo lună după ce
se mutase la acest liceu. Dacă profesoara
de franceză nu ar fi refuzat să-l
primească la oră, probabil că nu ar mai fi
remarcat-o niciodată ori, în cel mai bun
caz ar fi făcut-o mult mai târziu. Poate
prea târziu. Aşa a fost însă să se
întâmple. Pentru că întârziase fix trei
minute, „madame Lautrec”, profesoara
ce le preda limba senzualei BB s-a oprit
din lecţia pe care o începuse cu
cunoscuta-i punctualitate, la două
secunde după ce se sunase de intrare,
s-a uitat la ceas şi, fără alte cuvinte, a
făcut un gest mai mult decât sugestiv cu
degetul: dehors!
Ca atare, Constantin s-a întors pe hol
şi a închis cuviincios uşa în spatele său.
Nou fiind în şcoală, nu voia să facă o
impresie urâtă. Fusese oricum mai mult
decât suficientă scurta notă, un fel de
„caracterizare” care însoţise actele de
transfer, şi pe care directorul de la liceul
de unde venea o ataşase într-un exces de
care dăduse dovadă întotdeauna, sau cel
puţin aşa considerase Constantin, în
raport cu el. Nu mai avea chef, aşadar, să
mai fie adăugată cine ştie ce altă opinie
nefavorabilă, care să întărească cele
scrise în nota aia.
Şi totuşi, ce se spunea exact în acea
hârtie nu reuşise să afle, dar nu era greu
28

de bănuit. De altfel, la câteva zile,
diriginta, profesoara de chimie a intrat în
clasă cu un dosar, a citit câteva minute în
el, apoi l-a întrebat:
- Tu eşti ăla care?...
Aşadar, directorul nu se abţinuse, şi-a
zis, a dat să se ridice în picioare, simţind
că faţa i se va face în scurt timp scrum
dar a rămas jos şi nu a răspuns nimic.
Diriginta nu a mai întrebat şi a doua oară,
ceea ce putea însemna că era mulţumită
cu tăcerea sa, egală cu o recunoaştere.
Aşadar, da, el era „ăla care…” Ăla care,
ce? Toate privirile se îndreptaseră spre el
ca nişte raze laser ce-l vor transforma,
avea atunci impresia certă, într-un atom
ce se va pierde definitiv în neant. Ce nu
ştiau şi trebuiau să afle despre noul lor
coleg? Ce le ascundea?
În zilele următoare, prietenii pe care
şi-i făcuse l-au întrebat ce voise să spună
diriginta, ce însemnase acel „ăla care?...”
Ăla care - ce făcuse? Nu le-a spus decât
că cine ştie ce prostii erau trecute în
hârtiile alea, habar n-avea şi nici nu-l
interesa întrucât el ştia că nu făcuse
nimic. Când va afla, dacă va afla, le va
spune cu siguranţă. Cel mai insistent
dintre ei avea să fie Horia, colegul său de
bancă, cel mai bun elev din clasă, căruia
şi-a zis că până la urmă o să-i spună, şi
chiar i-a promis lucrul acesta cu condiţia
ca treaba asta să rămână între ei, atâta
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

doar că-l ruga să mai aştepte puţin,
pentru că era vorba de nişte răni ce nu
apucaseră încă să se vindece.
Cum nu avea de gând să-şi petreacă
restul orei pe hol, unde putea fi găsit de
vreun profesor sau, şi mai rău, de către
directorul care nu-i făcuse o impresie
prea bună, Constantin a pornit-o spre
ieşirea din liceu, coborând în vârful
picioarelor scara care ducea către parter.
Atunci a zărit-o prin geamul deschis, din
locul acela de la jumătatea drumului,
unde treptele se frâng şi urmează doi
metri de porţiune dreaptă după care
coborârea continuă.
Fereastra dădea către curtea din
spatele şcolii, unde era amenajat şi
terenul de sport, polivalent ca utilizare.
Acum era folosit ca teren de handbal
care nu avea în comun cu acesta decât
cele două porţi „mici”, fără plasă; în rest,
marcajele, toate erau trasate la modul
aproximativ, cu cretă albă pe cimentul
plin de crăpături și spărturi. Şi
dimensiunile lui erau cam la jumătatea
unui teren obişnuit.
În poarta din dreptul ferestrei stătea
ea. Purta un costum albastru de trening
care i se mula pe corp, iar în picioare
avea bascheţi chinezeşti. O coadă prinsă
într-un elastic simplu i se mişca nervoasă
de colo-colo, asimetric cu mişcările
corpului său, dinspre o bară spre cealaltă
şi în modul cel mai inutil pentru că încasa
gol după gol, invariabil, la fiecare şut. Se
vedea că nu avea nici o legătură cu
apăratul, fiind aşezată în acel post pentru
că în poartă trebuia să stea cineva.
Profesorul de sport mai mult le certa
pe fete decât să le înveţe ceva, dar nu-i
mai puţin adevărat că şi acestea nu ar fi
fost în stare pentru nimic în lume să facă

ceva de Doamne-ajută. Prindeau mingea
ferindu-şi în mod reflex şi continuu capul
pe care şi-l prindeau între coate, loveau
mingea de beton cu toată palma
deschisă, făcând ca aceasta să prindă
traiectorii curioase şi o aruncau apoi cu
două mâini, de parcă ar fi jucat baschet.
Se loveau între ele, pierdeau mingea
printre picioare, se întorceau după ea şi
n-o mai găseau, o dădeau cu precizie la
adversare, totul însoţit de ţipete şi într-o
veselie care nu avea cum să nu te facă să
zâmbeşti. Profesorul, că pas, fetelor!, nu
aşa, uită-te la cine dai!, capul sus, capul
sus!, şi-acuma gata, du-te, du-te!, şi voi,
mâinile sus, mâinile sus!, atenţie la faza a
doua!, faza a doua am zis! – dar „fetele”
nu-l băgau deloc în seamă, făceau ce
ştiau şi ce puteau, se distrau de mama
focului, ţipau şi râdeau, habar n-aveau
cât era scorul, nici nu le interesa, mai
uitau şi trăgeau şi la propria poartă, era o
bulibăşeală de nu se putea...
Iar ea nu apăra nici o minge, toate
intrau în poartă parcă pe trasee secrete
de care nu avea idee, dar nici nu o
interesau, şi singura sa treabă era să
aducă mingea de undeva din spate, unde
se oprea într-un zid, şi să o repună în joc.
- Măi-măi, da’ ce mai portăriţă avem
noi!... exclamă Constantin şi scoase un
fluierat de admiraţie. Ea s-a uitat spre
fereastră, de unde venea miştoul ăsta şi
l-a repezit nervoasă:
- Bine că eşti tu mai breaz!
Constantin a izbucnit în râs, ea s-a
întors din nou şi a zâmbit, timp în care
mingea se strecură iarăşi, nestingherită pe
lângă picioarele sale. Constantin râse şi
mai tare, iar ea zâmbi lăsând să i se vadă
gropiţele din obraji, după care se aplecă pe
vine şi începu la rându-i să râdă în hohote.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

29

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

Fluierul profesorului de sport le
chemă pe fete la marginea terenului,
pentru a face schimb cu restul colegelor
care nu jucaseră, iar Constantin plecă de
la fereastră. I-ar fi plăcut ca, întorcânduşi privirea s-o surprindă pe nostima
portăriţă uitându-se după el, dar nu,
aceasta gesticula spre câteva colege
spunându-le ţipat că nu mai stă în poartă
în viaţa ei, să mai joace şi altele pe postul
ăsta, să vadă cum e... Constantin se mai
gândi că ar fi putut să spună „să se mai
facă şi altele de râs” – adică să se facă de
râs în faţa lui, căci cei de pe teren naveau treabă cu antitalentul ei, ceea ce,
nu-i aşa?, ar fi însemnat că nu-i fusese
chiar indiferent. Dar ea nu zise nimic în
sensul ăsta.
Se strecură pe la intrarea profesorilor,
profitând că elevii de serviciu nu erau
prezenţi, trimişi cine ştie cu ce treabă în
oraş şi parcurse cu paşi repezi aleea de la
intrarea în liceu străjuită de brazi argintii,
cu teama de a nu fi zărit de la vreo
fereastră. Era o intrare pe care elevii nu
aveau acces, lor fiindu-le rezervată o
poartă dublă, din spatele şcolii, ce dădea
într-o străduţă desfundată pe care nu se
aflau decât trei case prăpădite şi o
„fabrică de gheaţă” unde se lucra la greu
pentru cele trei restaurante şi câteva
bufete, cu o aparatură din secolul trecut,
numai bună de pus într-o expoziţie a
evoluţiei progresului tehnic de-a lungul
timpului.
Ieşi din raza ferestrelor şcolii şi
rămase câteva minute în loc, în dreptul
Poştei, neştiind ce să facă. Încă nu se
obişnuise cu oraşul, deşi nu-i trebuise
prea mult timp ca să-i cunoască toate
străzile şi locurile frecventabile fără
teama de a da nas în nas cu vreun

profesor. Colegii de clasă de care se
ataşase mai mult făcuseră cu el un tur al
celor trei restaurante la ore mai
înaintate, constatase că aceştia erau
chiar de-ai casei, ba aveau şi o masă
„rezervată” la unul din ele, după o sobă
de teracotă, îl mai prezentaseră şi şefului
bufetului Lacul, o fostă bombă
reamenajată de acesta pe banii lui pe
care îi avea de pe vremea când fusese
„mandatar”, îl duseră şi la Club, apoi
văzuse câteva filme la cinematograful
Munca şi gata, oraşul se cam terminase.
Restul erau străzi şi străduţe, magazinele
de tot felul şi parcul, da, parcul care
făcea toţi banii. Cu alei acoperite de
mozaic alb-gălbui şi bănci pitite sub sălcii
ce-şi coborau draperiile ramurilor până la
spetezele acestora, parcul era un rai al
îndrăgostiţilor, rar profanat de miliţieni
aflaţi în căutarea băieţilor cu plete şi
pantaloni evazaţi, ori a fetelor cu fuste
mini. În mijlocul parcului, un bazin mare,
rotund şi cam de un metru înălţime
găzduia o mulţime de peştişori fără
nume care o duceau minunat în apa
aceea împrospătată continuu prin
ţâşnitoarea din mijlocul său şi prin
mulţimea de găurele făcute în ţeava
circulară, ce urma conturul bazinului.
Dacă s-ar fi dus în parc, Constantin
s-ar fi întâlnit precis cu vreun cunoscut
cu care ar fi putut petrece la o ţigară
timpul ce mai rămăsese din ora aceea pe
care se vedea nevoit s-o chiulească, dar
nu avea nici un chef, şi chiar îi păru rău
că ieşise în oraş. Dar nici în şcoală nu ar fi
avut ce face şi unde se feri, pentru că
profesorii de serviciu erau în permanenţă
în căutarea chiulangiilor. Cumpără de la
chioşcul de ziare din apropiere Flacăra şi
Magazin-ul, revistele sale de sâmbăta,

30

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

făcu la dreapta şi după un lung ocol
ajunse pe „Siliştei”, străduţa din spatele
liceului, locul de intrare al elevilor.
Parcurse în pas alert poteca aia puţin mai
largă şi în faţa porţilor de fier se opri.
Deşi ceasul nu o arăta, ora de sport se
pare că se terminase mai devreme. Pe
teren nu mai era picior de elev.

tot cauţi şi nu găseşti, de bântui ca o
stafie? Hai, ia loc şi dă-mi de ştire!
Dacă ar fi fost altcineva în locul lui
Horia şi i-ar fi vorbit şi s-ar fi purtat aşa
cu el, probabil că nu ar fi ieşit bine, dar
lui Horia nu-i putea refuza o explicaţie.
Şi-aşa, răspunsul la chestia aia de-l
întrebase diriginta, „tu eşti ăla care?...”
nu i-l dăduse, şi din mult bun simţ Horia
nu mai revenise, aştepta ca el să i se
mărturisească atunci când Constantin va
socoti de cuviinţă. Pe de altă parte, dacă
ar fi vrut neapărat, Horia ar fi putut chiar
de a doua zi să afle ce voia, date fiind
relaţiile tatălui său, contabil-şef la Schelă.
Se vorbea că nu era nivel în ierarhia
românească – poate în vârful vârfurilor la care să nu aibă acces direct sau prin
cineva. Aşa că era suficient un simplu
telefon şi profesoara de chimie ar fi
satisfăcut imediat curiozitatea
contabilului-şef.
- Aud? zise Horia, şi Constantin văzu
în privirea lui o sinceră dorinţă de a-i fi
alături şi de a-l ajuta.
Constantin îi spuse ce şi cum, dar
după felul în care chipul lui Horia se
crispa şi avea tendinţa de a rămâne
încruntat înţelese că acesta nu ar avea
habar despre ce fată ar putea fi vorba. Şi
totuşi, începând cu recreaţia următoare
porniră amândoi pe acelaşi traseu pe
care Constantin îl tot parcursese în
ultimele zile. Demersul lor conjugat a
fost la fel de lipsit de rezultate.
Abia spre seară, Horia veni cu ideea
salvatoare. Îl căută pe Constantin acasă
şi, bătându-l pe umăr, bufni în râs.
Constantin îl privi mirat, apoi se
destinse şi el.
- Băi băiete, dar atât de idioţi n-am
crezut că putem fi!

*
Timp de o săptămână, Constantin a
căutat-o pe fata ce făcuse pe portăriţa,
dar nu a fost chip s-o găsească. Pleca din
clasă în fiecare recreaţie, de cum se
suna, şi lua la rând toate sălile, începând
cu cele de la parter şi terminând cu
etajul doi. Intra, privea atent în toate
părţile, mergea chiar printre rândurile de
bănci şi ieşea dezamăgit. Nu era acolo.
Acelaşi lucru îl constata şi în următoarea
sală de clasă. După ce a luat de trei ori la
rând toate clasele, a început să întrebe
dacă lipseşte cineva, şi mai ales dacă
lipsesc fete. Nu lipsea nimeni. Dacă în
memorie i-ar mai fi rămas şi o altă figură,
măcar a uneia dintre celelalte jucătoare
– iată un lucru ce i-ar fi fost cu siguranţă
mai folositor. Pentru că din clasa în care
ar fi întâlnit acea figură ar fi trebuit să fie
şi ea. Dar atunci nu avusese ochi decât
pentru neîndemânatica portăriţă, iar din
toată zăpăceala aia veselă de pe teren
bineînţeles că nu reţinuse nimic. Decât
buna-dispoziţie a fetelor şi nervii inutili şi
cam teatrali ai profesorului de sport.
În a treia zi de căutări, de la prima
recreaţie, văzându-l că se ridică din
bancă imediat ce-a auzit soneria, Horia la tras înapoi de mânecă:
- Nu mai pleci singur nicăieri! Ai
început să dai de bănuit că ceva nu e în
regulă cu tine. Rămâi jos şi spune-mi ce
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

31

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

- Adică? întrezări Constantin o soluţie
în glasul lui Horia.
- Păi, e simplu! Aflăm ce clasă a avut
oră de sport sâmbătă, când noi am avut
franceză, a fost de la 10 la 11, nu?...
Constantin aprobă şi se destinse, cum
de nu se gândise singur la chestia asta?
- …şi gata, continuă Horia, mergem
peste ei şi scotocim. Simplu, nu?
Au aflat în aceeaşi seară. Tatăl lui
Horia a sunat la Secretariat, iar secretara,
care rămânea ca să rezolve problemele
curente ale seralului, îi spuse că era
vorba de clasa a X-a B, o clasă de real,
foarte bună.
- Dar la ce vă trebuie să ştiţi asta? îi
întrebă domnul Ardeleanu şi privirea îi
poposi pe figura lui Constantin, pe care îl
bănuia a fi cel interesat de acest lucru, şi
le turnă câte un păhărel de coniac albanez.
Nu primi nici un răspuns, aşa că
supralicită:
- Dar o ţigară, serviţi? Hai, să nu văd
că vă sclifosiţi!
Nici o şansă, băieţii nu erau atât de
naivi încât să se deconspire că nu le
erau străine viciile acestea. Ba se şi
strâmbară, de parcă era vorba de cine
ştie ce porcării. La rândul său, tatăl lui
Horia nu crezu absolut nimic din această
atitudine a lor.
*
În clasa a X-a B erau doar doi băieţi.
Cam pricăjiţi şi cu aere de tocilari
ineficienţi. Abia li se zăreau nasurile
din ultima bancă de pe rândul de la
mijloc, de unde cu siguranţă că nu
aveau cum vedea bine la tablă. Mai
mult ca sigur că nu avuseseră de ales
aceste locuri. Văzându-i pe cei doi
intrând în clasa lor au ieşit de sub
bănci, dornici să se facă utili.

Când un băiat (cu atât mai mult doi)
intră într-o clasă de uman, în marea
majoritate a cazurilor se vine după o
fată. Constantin şi Horia nu aveau cum
încălca regula pentru că nu păreau a
avea nevoie de o bucată de cretă.
Constantin şi-a rotit ochii de jur împrejur
şi a ridicat nemulţumit din umeri spre
Horia. Nu e, domnule! Câteva fete trag la
modul propriu de ei şi-i întreabă pe cine
caută. Stau cu ochii ficşi ca să afle cât
mai repede cine o fi norocoasa (ori
norocoasele). E peste puterea de
înţelegere a lui Constantin cât de
curioase pot fi aceste puştoaice, capabile
să-i recepţioneze cuvintele cu o aviditate
de neînţeles, literă cu literă.
- Voi aveţi sportul sâmbăta?
- Da-da-da... De ce?, de ce?...
Nici nu ştie cui să i se adreseze.
Fiecare vrea să-i spună ei ce mai are de
spus sau întrebat.
- Azi lipseşte vreo colegă de-a
voastră?
La întrebarea aceasta fetele nu mai
par dispuse să răspundă, se risipesc
încet, încet, iar cei doi prieteni se uită
dezamăgiţi în jur. Constantin o prinde
de mâneca bluzei pe cea mai
apropiată de el.
- Lipseşte careva dintre voi azi?
Aceea îşi retrage mâna, şi se uită de
formă prin clasă:
- Şi ce te interesează pe tine?
Asta era, deci! Dacă nu era vorba
despre una din ele, dintre cele prezente,
nici o alta nu mai era interesată să
vorbească.
Se auzi soneria şi fetele începură să se
adune în clasă şi să se aşeze în bănci.
Constantin şi Horia o porniră dezamăgiţi
spre uşă.

32

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

- Hei, auzi Constantin în urma sa şi,
întorcându-se, îl văzu pe unul din cei doi
pricăjiţi, să veniţi în pauza următoare, că
vă spun eu...
Şi zicând asta, cu o teamă vizibilă ca
nu cumva vreo colegă să bănuiască ce
vorbise, se întoarse în bancă, mimând că
ar fi vrut să mai dea o fugă până la
toaletă dar se răzgândise.
În pauza următoare, însă, Constantin
nu-l mai întâlni, nici pe el şi nici pe
colegul lui. Întrebă de ei, dar nici o fată
nu putu să-i spună unde erau cei doi.
Venind şi în celelalte pauze, situaţia se
prezentă la fel: cei doi lipseau şi nimeni
nu ştia nimic de ei. Ba, fetele întrebate se
uitau dezorientate prin sală de ai fi zis că
se întrebau şi ele dacă cei doi erau colegii
lor. Constantin căută în banca acestora şi
nu găsi nici urmă de servietă, mapă ori
altceva. Nu avea rost să mai întârzie. Era
încă o zi pierdută.

grămadă de fete fără obligaţii. Şi încă
frumuşele foc. Ar fi continuat să fie
alături de prietenul său dar văzând că
acesta nu mai zicea nimic de fata aceea
pe care o căutase atât de mult nereuşind
să dea de ea într-un spaţiu totuşi
restrâns şi-a zis că gata, îi trecuse, ca
atare nu era cazul să mai pună întrebări.
La urma-urmei, Horia nici nu-l întrebase
cum arăta fata aceea şi ce văzuse atât de
deosebit la ea de i se aprinseseră atât de
mult călcâiele.
Într-o după-amiază erau amândoi în
oraş şi aşteptau alţi doi colegi cu care
urmau să-şi petreacă seara. Nu-şi
făcuseră un plan anume. Îi aşteptau pe
cei doi într-o parte a complexului
cooperatist, colţul dinspre piaţă al
acestuia, un fel de „ceas al Universităţii”
local, unde îşi dădeau întâlnire cei mai
mulţi tineri, nu neapărat perechi. Îşi
aprinseseră câte o ţigară şi fumau privind
cu atenţie în jur, pentru a nu fi văzuţi de
vreun profesor care ar fi trecut
întâmplător pe acolo. Nu avură prea mult
de aşteptat. Cei doi prieteni pe care îi
aşteptau îşi făcură apariţia destul de
repede, venind agale dinspre parc,
fluierând nebunia de şlagăr In the
summer time de care aveau habar de la
emisiunile lui Cornel Chiriac.
Saluturile celor doi fură acoperite de
motorul unei maşini de călători ce făcuse
al doilea război mondial şi care încerca
încăpăţânată să ia viteză, făcând curba
dinspre spatele pieţei, unde era autogara
şi strada ce se îndrepta din locul în care
se aflau cei patru colegi şi se întindea
apoi, fără alte meandre către Grundu.
Constantin se uită cu milă la bătrâna
„rată” care gâfâia şi scârţâia din toate
tablele şi şuruburile şi, de unde dăduse

*
Apoi s-a întâmplat ceea ce nu credea
că se va întâmpla. De unde căutase atât
de mult s-o întâlnească pe fata aceea şi
chiar se suspecta că se cam îndrăgostise
de ea, a uitat-o pur şi simplu. Ceea ce ar
fi putut să-i aducă aminte de ea ar fi fost
numai o întâlnire faţă în faţă.
Întâmplătoare ori „provocată” de ea.
Pentru că e greu de crezut că nu aflase că
fusese căutată atâta timp. Şi văzând că
brusc el încetase să mai vină după ea,
era rândul ei să pună în scenă o
neaşteptată întâlnire.
Nici Horia nu-i mai zise nimic de ea,
crezând probabil că toate căutările lui
Constantin nu fuseseră decât rezultatul
unei pasiuni bruşte ce se întinsese ceva
mai mult. În fond, liceul era plin de o
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

33

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

să răspundă saluturilor amicilor, lăsă
cuvintele suspendate undeva în aerul
răcoros de sfârşit de toamnă.
La unul din geamurile maşinii, privind
strada, era ea. Privea cu interes strada
care în acel nod de intersecţie era încă
acoperită cu piatră cubică şi în momentul
în care l-a zărit pe Constantin a avut o
mică tresărire. Era însă ca şi cum nu ar fi
vrut ca el s-o vadă. Nu mai avea însă
timp să-şi întoarcă privirea spre a nu fi
recunoscută. „De ce n-ar fi vrut s-o văd?”
se întrebă Constantin sesizând intenţia
eşuată a fetei de a-şi feri privirea apoi
ridică palma dreaptă şi-i făcu un semn
discret cu degetele. Aceasta dădu uşor
din cap, ca semn că-l văzuse, şi
Constantin putu cu uşurinţă să citească
pe buzele ei un cuvânt, „bună”.
Simţi un fior pe şira spinării şi în
acelaşi timp o căldură plăcută care-l
învălui ca un cocon eteric care parcă îi
anula greutatea, fiind gata-gata să se
desprindă de pământ. Îl recunoscuse! Îl
recunoscuse! Constantin îşi dădu seama,
în secunda următoare, că, în ultima
vreme, nu doar că nu o mai căutase, dar
uitase cu desăvârşire de ea. Dacă în
timpul ăsta, capricioasă şi ascunzându-se
de fiecare dată înainte ca el să-şi facă
apariţia, ea îl aşteptase, totuşi? Cam
alambicat-contradictoriu acest gând, dar
fu singurul ce-i trecu prin minte.
Dumnezeule, să se fi putut întâmpla una
ca alta? Maşina se mişca greoaie, cu un
uşor balans care-i legăna pe pasageri
asemeni unei bărci. Gata, s-a îndepărtat,
nu se mai vede, în câteva zeci de minute
o va lăsa aproape de casă. I-o părea oare
rău că nu mai rămăsese în oraş?
- De unde o cunoşti pe tipa aia? îl
întrebă Tomiţă, unul din cei doi băieţi cu

care aveau întâlnire, observând gestul
reţinut de salut al lui Constantin făcut
fetei din maşină. Hai noroc!
- Dar tu de unde o ştii? îi întoarse
Constantin întrebarea şi strângându-i în
acelaşi timp mâna.
- Asta-i bună! răspunse Tomiţă. Păi
cum să nu o cunosc dacă e din comună
de la noi? Facem naveta cu aceeaşi
maşină.
- Adică e din Grundu? făcu ochii mari
Constantin.
- Nu ştiu, n-am fost clar?
- Bine mă, nemernicule, şi n-ai zis
nimic?
Tomiţă râse:
- Eşti culmea! Ai întrebat şi nu ştiu eu?...
- Hai, lăsaţi-o baltă, interveni Horia în
acest schimb de replici ce nu era decât o
tachinare ca multe altele, ia spuneţi, câţi
bani aveţi la voi, că am vorbit cu nea
Sfârnoiu să ne rezerve masa...
Cei patru începură să scoată banii de
prin buzunare, apoi se îndreptară către
Dunărea, un restaurant interbelic, ce
aparţinuse unui fost patron, Copoiu,
deposedat de el de către puterea
populară, şi unde, dacă îi spuneau din
timp unui chelner care-i simpatiza mult,
aveau rezervată o masă după o sobă de
teracotă din spatele sălii, aproape de uşa
ce ducea afară, către wc-ul situat într-o
clădire anexă.
- Ia, domnule Tomiţă, zise Constantin,
ia stai lângă mine şi scoate pe gură tot ce
ştii despre consăteanca ta!...

34

*
„Tomiţă” venea de la numele de
familie al colegului, Toma Ion, şi, pentru
că din clasele mici colegii îl strigaseră aşa
- ceea ce suna a alint, destul de ciudat,
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

pentru că, de regulă, cei mici se
tachinează pe seama prenumelor lor, fie
asociindu-le cu vreun obiect, fie căutând
un alt cuvânt cu care să rimeze, la modul
ironic -, aşa i se adresau toţi. Tomiţă era
din Grundu şi făcea naveta la liceu
împreună cu alţi colegi cu care din când
în când puneau de câte un chiul la prima
oră, pe motiv că rata nu venise la timp
ori cine ştie ce pană avusese. Îşi aprinse
un Golden deer şi trase adânc două
fumuri care ajunseră cu siguranţă până
în stomac:
- E Ileana! Apoi către Horia, care
întrebase ce vrea fiecare, ca să-i dea
comanda lui nea Sfârnoiu, care
apăruse materializându-se din neant:
Eu beau o bere.
- Ce face băieţiiii?! îi salută bătrânul
chelner.
N-are mai mult de un metru şi
jumătate înălţime, părul cânepiu şi rar şil aranjează cu o cărare pe mijlocul
capului, cum se purta la început de secol
XX, iar o mustăcioară subţire şi cu
vârfurile uşor ridicate îi trădează o
posibilă adorare a vechilor staruri de
cinema. Are haine negre, iar la cămaşa
de un alb impecabil, cu butoni, poartă un
papion micuţ, de mărimea unei lame de
ras. Este singurul chelner din oraş care
încă poartă aşa ceva. În buzunarul de sus
al hainei ţine un creion chimic şi
chitanţierul pe care scrie comenzile şi
face nota de plată, în dublu exemplar,
având şi o bucăţică de indigo la
îndemână. Este de o amabilitate
dezarmantă, şi-ţi lasă impresia că îi eşti
clientul favorit, pentru care este în stare
să facă orice fel de aranjament, numai ca
să te simţi bine. Elevii de liceu îi sunt dea dreptul dragi şi-i tratează ca pe nişte

mici zei în devenire, cine ştie ce amintiri
o fi având din zburdalnica-i tinereţe,
bătrânul chelner, probabil ceva à la
Grigore Bejenaru.
Se vorbeşte că nea Sfârnoiu nu doar
că avea liceul, ci şi ceva facultate, din
care fusese dat afară pe motive de
oarece orientări politice nepotrivite la
vremea respectivă. Mai mult, se zicea
chiar că fusese asociat cu Copoiu,
cunoscut ca fost patron al localului
respectiv, dar că de fapt restaurantul la
care chipurile fusese asociat îi aparţinuse
în totalitate lui. Cu alte cuvinte, nea
Sfârnoiu era chelner în propriu-i local! În
schimb, celuilalt, proprietar al mai
multor magazine din oraş, i se pierduse
definitiv urma, după ce toate acestea îi
fuseseră naţionalizate.
Toată lumea vrea bere, nea Sfârnoiu a
desfăcut deja patru sticle de Azuga, a
turnat în pahare şi a dispărut ca un
titirez, după ce le-a urat, după tipic,
„poftă bună”. Constantin îl lasă pe
Tomiţă să bea jumătate de pahar, apoi îl
înghionteşte:
- Hai, zii odată!
- Ce să zic?
- De Ileana...
- Aaa...
Multe nu avea de zis şi nici nu ştia.
Fata nu era din Grundu. Apăruse aici
astă vară, venise să stea la o mătuşă din
partea mamei care, divorţată fiind, se
recăsătorise undeva printr-o localitate
din Ardeal. Fata nu voise să meargă
acolo, aşa că hotărâseră să se mute
pentru o vreme aici. Dacă se va
acomoda, va rămâne, dacă nu, o să se
ducă la maică-sa. Se pare, aşa se
vorbea, că nu va mai sta prea mult,
fiindcă nu se adaptează...

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

35

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

- Cu ce nu se adaptează? sări
Constantin, nelăsându-l pe Tomiţă să mai
bea o gură de bere; îi luă pur şi simplu
paharul din mână şi-l puse pe masă.
Horia şi celălalt coleg îl priviră miraţi.
- Vedeţi-vă de treabă!... Am ceva de
discutat cu Tomiţă... Cu ce ziceai că nu se
adaptează?
Tomiţă bău totuşi un strop de bere şi
continuă. Nu se adapta cu nimic. Cu
mătuşa care era prea exigentă, cu şcoala,
cu naveta... mai cu nimic.
- Bine, dar ea de unde e de fel?
- Din Ploiești.
Aha, deci tot din judeţ.
- Dar... Constantin ar fi vrut să pună
mai multe întrebări şi nu ştia pe care să o
aleagă, dar... de ce nu stă cu taică-su?...
- Mai vrea băieţii o bere?...
Nea Sfârnoiu venise să vadă dacă
muşterii săi mai doreau ceva.
Deocamdată, nu, peste vreo zece
minute, să mai vină câte un rând.
- Cum vrea băieţii... și nea Sfârnoiu
dispăru ca o părere.
- Pentru că... începu Tomiţă, apoi îşi
mai turnă puţină bere din sticla din faţa
lui Constantin.
Pentru că era la închisoare! Nu se
poate! De ce nu s-ar putea? Nu te poţi
juca după cum vrei cu momentele de
rătăcire. Şi ce făcuse? Crimă! Constantin
păli şi se retrase cu spatele de spătarul
scaunului, de unde până atunci stătuse
aplecat peste masă mai-mai să intre în
sufletul lui Tomiţă. Tatăl fetei acesteia,
criminal?... Nu-i venea să creadă. De
altfel, era pentru prima dată când
cunoştea sau văzuse pe cineva care avea
un criminal în familie. Era de-a dreptul
emoţionant, cu atât mai mult cu cât era
vorba de ea, fata pe care urmărea să şi-o

facă prietenă. Cum să fii prietenul unei
fete al cărei tată era condamnat pentru
crimă? Era, adică, un criminal? Parcă tot
elanul începea să-i scadă, chiar şi
interesul pentru fată, deşi era
indiscutabil că ea nu avea nici o vină
pentru fapta tatălui. Apropo, cum se
întâmplase?
Se întâmplase, continuă Tomiţă
turnându-şi jumătate de pahar de bere
dintr-o sticlă din cele noi aduse de
amabilul Sfârnoiu – „tu nu bei deloc?” îl
întrebă pe Constantin de la care nu primi
decât o ridicare de umeri – din cauza
geloziei tatălui ei. Că avusese sau nu
motive, nu se ştie, oricum, mă-sa e de
nota zece, a văzut-o astă vară, când a
venit prima dată la sor-sa, de unde să
ştie el că vecina lui avea o soră, şi încă
aşa bunăciune?... Ei, şi bărba-su o tot
bănuia că-l înşeală cu fostul ei prieten.
Prietenia asta se consumase în tinereţe,
trecuse atâta vreme de atunci, acum
tipul ăla era învăţător, într-o comună de
lângă Ploiești. Cine ştie ce treabă fusese
între ei, când fuseseră mai tinerei, s-or fi
pupat şi ei de câteva ori, dar acum nu
mai aveau treabă unul cu celălalt, era
fiecare la casa lui, cu copii, mă rog…
Cam asta înţelegea Constantin din ce-i
spunea Tomiţă, oarecum nemulţumit că i
se tot cereau amănunte, altele şi altele...
În loc să-şi vadă liniştiţi de berea asta
bună şi rece, trebuia să-i tot răspundă
înamoratului ăsta, că era clar, i se pusese
pata pe fata asta despre care nici nu ştia
cât o să mai stea în Grundu. Tomiţă
vorbea poticnit şi cu pauze care-l săreau
din sărite pe Constantin, îşi mai
reaprindea ţigara ce se stingea între
timp, schimba câte-o vorbă şi cu ceilalţi
doi şi arunca din când în când câte o

36

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

privire după nea Sfârnoiu care îi făcea
semn că să stea liniştiţi, nu a apărut nici
un profesor...
- Aşa, mai departe... îl înghionti
Constantin.
- Păi, cam atâta ştiu şi eu... zise
Tomiță și se uită mirat în paharul gol.
Se părea că atâta ştiuse, părea confuz,
ce mai voia să ştie ăsta?
- Şi cu crima, cum a fost?...
- Aaaa, cu crima...
Tomiţă se gândi câteva clipe, ca şi
cum voia să pună ordine în nişte gânduri
care i se învălmăşeau în minte şi-i dădu
ultimele amănunte, nu înainte de a se
asigura că acestea erau chiar ultimele:
- Şi pe urmă mă laşi în pace, bine?
- S-a făcut!
Ei, cu crima a fost aşa. Tatăl fetei i-a
văzut de câteva ori pe nevastă-sa şi pe
fostul amic stând de vorbă în câteva
locuri în care nefericiţii se întâlneau
absolut întâmplător, locuri publice, de
altfel, şi ce l-a enervat cel mai tare a fost
faptul că nu i-a spus, domnule, imediat,
că se văzuse cu învăţătorul şi că stătuseră
de vorbă două, trei minute. A luat-o el la
fix, chipurile: e adevărat că azi te-ai văzut
cu cutare? Da, i-a zis femeia. Şi de ce nu
mi-ai spus? N-am crezut că e important.
Da’ ce e important pentru tine? Şi tot
aşa, au început să se certe din ce în ce
mai des, el se cam pilea şi zicea că îl
aranjează el pe ăla... Dar „ăla” habar navea prin ce trecea mama fetei. Ei, într-o
seară, soţul cel gelos s-a întâlnit cu
învăţătorul şi i-a tras una mai zdravăn,
tipul s-a dezechilibrat, a căzut, s-a lovit
cu capul de ceva tare şi ăsta a fost...
Gata!... A plecat de tot…
- Deci, n-a fost vorba de o crimă, până
la urmă...

Constantin răsuflă într-un fel uşurat.
- Nu, lovitură cauzatoare de moarte,
dar a luat câţiva ani bunişori... Nevastăsa a dat divorţ, cam nasol, să laşi un om
la greu, dar şi aşa nu mai avea viaţă cu
el... Ei, eu o cam tai, am o buşeală...
salutare!
Tomiţă aruncă 20 de lei pe masă, se
ridică şi plecă în grabă.
- Ce dracu, măi, Constantine, i-ai
împuiat capul cu atâtea întrebări?... îi
zise Dumi, cel care până atunci încercase
să cadă de acord cu Horia asupra unor
chestiuni legate de cine se afla în spatele
echipei locale de fotbal care în ultima
vreme bătea tot ce întâlnea în cale şi se
ştia deja că va intra în Divizia A. Cine e
fufa? mai întrebă acela.
- Nu e nici o fufă, interveni Horia, iar
Dumi îşi ceru scuze printr-un gest făcut
cu ambele mâini, parcă s-ar fi predat,
„sorry!”
Constantin scoase la rându-i 20 de lei,
îi puse peste cei ai lui Tomiţă şi se ridică
de la masă:
- M-am cărat!
- Hai, mă, acum nu te căca şi tu pe
tine... auzi în spate, dar nu se mai
întoarse.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

*
Se lăsase seara şi un vânt uşor şi rece
îl făcea să se zgribulească sub canadiana
subţire de tercot. Rătăci fără ţintă prin
oraşul destul de animat pentru o aşa
vreme neprietenoasă. Ajunse în zona
lacului, unde la fiecare pas se întâlnea cu
perechi de liceeni ce mergeau îmbrăţişaţi
de parcă ar fi fost la câteva minute de o
lungă despărţire. Pe unii îi cunoştea deja
pe nume, pe alţii doar din vedere, dar cei
mai mulţi îi erau total necunoscuţi. Ce
37

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

treabă aveau! Îşi şopteau precis idioţenii,
se mozoleau în draci, iar pe unii dintre
băieţi îi bănuia că se masturbau din
mers, cu mâna adânc înfiptă în buzunarul
pantalonilor.
Acolo, în acea parte a oraşului fusese
adus prima dată de noii săi colegi şi
introdus rapid în bufetul căruia în
jargonul liceal i se spunea La turturica
obosită, după ce depăşise un mai vechi
nume, La Jegosu. În realitate, pe firmă
scria un banal Bufet Lacul. Aici şi atunci
se cinstiseră cu nişte vermut alb,
Mamaia, cu sifon, o băutură dulceagamăruie din care ai fi băut întruna, de
parcă ar fi fost un sirop puţin mai
acidulat dar care la un moment dat
parcă le retezase picioarele. Fusese
încredințat că acela era locul cel mai
sigur în care puteau să-şi mai facă din
când în când de cap, pentru că
profesorii nu prea frecventau astfel de
localuri, ci în mod special Restaurantul
Central ori Flacăra. Ehei!... Acolo, altă
viaţă, răcoare vara, căldurică iarna,
formaţie, igienă... Pe locul următor şi
ultimul era antica Dunărea, cârciuma în
care nea Sfârnoiu s-ar fi pus de-a
curmezişul în caz că cineva ar fi
îndrăznit să se ia de „băieţii lui”.
Dacă, se întrebă, aşa, prin cine ştie ce
minune, s-ar întâlni cu cea pe care aflase
că o chema Ileana? Să zicem că, văzândul din maşină (şi-l văzuse, cu siguranţă, că
doar d-aia îi şi făcuse semn cu mâna şi
şoptise doar pentru el acel neauzit
„bună”), a coborât la prima staţie şi ar fi
încercat să dea de el. Căci e imposibil ca
până atunci să nu-i fi spus colegele sale
că un tip - şi nu era greu de bănuit că el
era - o căutase zile la rând. S-ar fi plimbat
de câteva ori pe trotuarul străzii

principale („Corso”-ul orăşelului), ar fi
tras cu colţul ochiului şi către parc, apoi
ar fi luat-o către raiul îndrăgostiţilor, în
speranţa că poate şi el o caută. Totul era
să se caute amândoi în acelaşi loc şi în
acelaşi timp.
Erau vise. Reverii induse de lectura
pe sub bănci a cărţilor lui Drumeş. Bun,
să zicem, continuă, că tot ce gândise
până acum s-ar fi putut petrece. Dar ar
fi recunoscut-o? Da, sigur că da, deşi
nu-şi imagina cum ar fi arătat trupul
acela ascuns de trening, în haine de
stradă. Mai degrabă figura ei era
problema şi Constantin îşi dădu seama
cu nelinişte că nu reţinuse prea multe
amănunte ale feţei sale. Nici mai nimic,
dar nici prea mult.
Uite, chiar acum îşi dădea seama:
când o văzuse, în această după amiază, la
fereastra maşinii, parcă a fost ceva, aşa,
neînţeles, ca o mână invizibilă care i-a
întors capul către acel geam afumat de
autobuz. I-a făcut un semn discret, iar ea
i-a răspuns. Cel mai frumos şi mai
romantic lucru - precum în romanele
alea ieftine dar care cât de hulite ar fi te
înaripează şi te fac să visezi frumos - s-ar
petrece dacă ea s-ar opri ea faţa lui,
apărând nu se ştie de unde. Şi-apoi? Ei,
apoi lucrurile ar curge de la sine: bună,
bună, eu sunt cutare, şi eu cutare, îmi
pare bine, şi mie, am auzit că m-ai căutat
de câteva ori, da, te-am căutat dar nu am
dat niciodată de tine şi nimeni nu mi-a
spus unde eşti, parcă ar fi fost cu toţii
juraţi să păstreze un secret (aici ea ar
trebui să spună unde fusese când el o
căutase, n-o găsise şi nimeni nu fusese în
stare ori mai degrabă pur şi simplu nu
voise să-i spună nimic despre ea; şi chiar
şi sfrijiţii ăia doi nu-şi mai făcuseră

38

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

apariţia). Şi aşa mai departe.
Se înnoptase bine de tot când
Constantin se hotărî să se întoarcă acasă.
Şi-atunci, pe acel drum de întoarcere
care nu era atât de lung, se opri la un
moment dat şi se plesni cât putu de tare
cu palma peste frunte. Nemernicul ăla de
Tomiţă îşi bătuse joc de el! Pur şi simplu
îşi bătuse joc de el! Îi îndrugase verzi şi
uscate despre fata aceea şi el pusese
botul ca un idiot. Şi ce poveste comună îi
livrase, desprinsă parcă dintr-un articol
inventat din Scânteia tineretului, ori o
dezvoltare a unei note de la Faptul
divers. Iar el înghiţise totul pe
nemestecate. De ce nu ştia de ea şi
Dumi? că doar stătea lângă Tomiţă, şi ar
fi trebuit să ştie măcar de existenţa
acestei Ilene Cosânzene. Oricum, era de
admirat cum acesta nu izbucnise în râs în
timp ce, stând de vorbă cu Horia, auzea
şi ce discutau Constantin şi Tomiţă. Cum
putuse să creadă toate balivernele alea
cusute cu aţă albă? Exact ca un idiot. Ce
scenariu jalnic! Şi el, ce naiv! Auzi, un soţ
gelos pe un fost prieten al soţiei, o
palmă, ceva, ăla cade, se loveşte, moare,
tipul intră la pârnaie, femeia divorţează,
se recăsătoreşte, pleacă în Ardeal cu altul
şi o lasă pe fi-sa la soră-sa... Ce să-ţi
spun!... Îl omor! Îl bat de-l omor! îşi tot
repeta Constantin în drum spre casă şi,
de nervos ce era, chiar trebui să se
întoarcă pentru că din neatenţie trecuse
de blocul în care locuia cu unchiul care se
oferise să-l găzduiască pe durata acestui
an de transfer disciplinar.

dimineaţa l-a aşteptat la maşină, cu
speranţa că o va întâlni şi pe Ileana, sau
cum o chema-o pe fata aceea. Însă din
niciuna din cele trei maşini care veneau
cu elevi din comunele din sudul oraşului
nu coborî nici Tomiţă, nici fata şi nici
chiar Dumi, care ar fi putut face puţină
lumină în toată treaba asta, confirmând
sau infirmând întreaga poveste pe care
i-o debitase Tomiţă. I-a spus lui Horia
toată povestea - şi-şi dădu seama că
acesta chiar nu fusese atent la ce vorbise
el cu Tomiţă, însă Horia s-a abţinut de la
orice comentariu, spunând că pur şi
simplu nu ştia ce să creadă, dar că totuşi
n-ar prea bănui ca Tomiţă să fi săvârşit o
asemenea ticăloşie, îndrugându-i astfel
de tâmpenii. Ce interes ar fi avut, la
urma urmei?
Ziua a decurs cum nu se poate mai
prost. Nu numai că era obosit pentru că
nu prea reuşise să doarmă în noaptea
precedentă, dar parcă îi dădea târcoale şi
o dispoziţie proastă, ca o stare subfebrilă
pe care o puse tot pe seama nesomnului.
Plus că încasă şi doi de trei pe care i se
păru că profesorul de geografie şi cel de
fizică parcă abia aşteptaseră să i-i
administreze.
După ce la sfârşitul orelor a ieşit
printre ultimii, dacă nu chiar ultimul,
abia târşindu-şi paşii, din tot şuvoiul
acela de elevi ce se revărsa la terminarea
cursurilor de pe poteca aia de străduţă
din spatele şcolii, ieşind în strada
principală, se lovi pur şi simplu de ea.
Ieşise grăbită dintr-un magazin de
încălţăminte situat chiar la ieşirea de pe
„Siliştei”, cum făceai apoi la dreapta, şi
din cauza ciocnirii îi căzu din mâini o
cutie de carton. Cutia se desfăcu şi pe
trotuar se rostogoliră două cizmuliţe. De

*
A trebuit să mai treacă însă două zile
până să dea ochii cu Tomiţă. De
nerăbdare de-a-l lua la zor, luni
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

39

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

fapt, Constantin a văzut-o abia după ce,
aplecându-se şi aşezând la loc cele două
articole de încălţăminte se ridică în
picioare şi îi înmână apoi încurcat cutia
de carton, bălmăjind un fel de scuze ca
venind de la un somnoros.
Încremeni. Un chip minunat i se
înfăţişă în faţa ochilor. Doi ochi de
culoarea muştarului, ca ai unei pisici îl
priveau miraţi şi răuvoitor dar,
recunoscându-l, fata îi zâmbi de parcă i
s-ar fi înmânat un buchet de trandafiri.
- Scu... scu... scuză-mă... reuşi
Constantin să îngaime şi îşi simţi faţa ca
urzicată.
Fata părea mai stăpână pe sine:
- Nu-i nimic...
Apoi Constantin o ocoli cu grijă şi
dădu să plece mai departe. Simţea că nu
mai avea nici un control asupra propriilor
mişcări şi reacţii. Se întoarse după doi
paşi. Fata rămăsese în loc şi îl privea
contrariată după care, văzându-l că se
întoarce, începu să râdă. Buzele acelea
umede, ca două arcuri minuscule unite în
dreptul corzilor se deschiseră brusc,
lăsând la iveală cele două rânduri de
dinţi de-a dreptul perfecţi şi de un alb de
zăpadă. Pistruii de pe pomeţi dansau în
ritmul hohotelor de râs, şi parcă
protejând gropiţele ce se deschiseseră în
obraji. Constantin reuşi să zâmbească şi
el şi căută rapid nişte replici. Sau mai
bine nu va zice nimic. Aşa că tăcu. Fata
nu râse prea mult, se opri după câteva
secunde şi, întocmai ca în închipuirile
sale din urmă cu o zi şi jumătate îi întinse
mâna:
- Elena.
Nu Ileana? fu gata să întrebe
Constantin, dar se abţinu în ultima clipă:
- Constantin.

- „Mother and child” zise fata şi el se
prinse că făcea aluzie nu doar la cei doi
sfinţi ci şi la versurile unui cântec.
Stăteau unul în faţa celuilalt şi
niciunul nu îndrăznea să deschidă
discuţia. Până la urmă, ea fu cea care
îndrăzni:
- Auzi, nu cumva tu eşti ăla care?...
- Ăla care, ce? întrebă Constantin pe
un ton uşor iritat, convins că şi ea făcea
referire la cele scrise în dosarul din care
citise diriginta.
De unde mama dracului află lumea?
se întrebă Constantin şi zise din nou,
încercând pe cât posibil să-şi controleze
tonul vocii:
- Ăla care, ce?
Fata îl privi nedumerită. Se vedea că
ducea o luptă cu sine înseşi: să plece, sau
să-l pună la punct pe acest bădăran?
- Ăla care râdea de mine la ora de
sport, zise şi plecă spre piaţă.
În primele clipe Constantin nu realiză
ce se întâmplase, apoi, după ce fata făcu
mai mulţi paşi, alergă după ea, o prinse
de mână şi o întoarse cu faţa spre el:
- Iartă-mă! Te rog din suflet să mă
ierţi! Am început bine, nu?
Fata îl privi neştiind ce să creadă şi nu
zise nimic.

40

10.01.2013 – 15.02.2014

w
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

momente

Ani BRADEA

ani bRaDea
ultima lumânare

P

loaia măruntă şi rece împungea cu
mii de ace pelerinele bărbaţilor
zgribuliţi de-o parte şi de alta a căii
ferate. Privind când în lungul liniei la
semafoare, când la drumul pietruit şi
îngust pe care nu venea nimeni, poliţistul
strivi între buze o înjurătură. Fusese
trezit din somn de un coleg de la poliţia
feroviară care-l anunţa, gâfâind precipitat
în telefon, că pe raza lui de competenţă,
în dreptul clădirii abandonate şi
devastate a gării, s-a găsit un cadavru
neidentificat. Era un sfârşit de februarie
friguros, ploaia şi lapoviţa alternau de
mai multe zile şi dimineţile întunecate se
desprindeau cu greu din noapte. S-a
îmbrăcat în grabă şi a ajuns în mai puţin
de un sfert de oră, oricum locuia destul
de aproape. Îl aşteptau deja, colegul
care-i dăduse telefon, un acar, ce încă
mai ocupa o aripă a clădirii, abandonată
cu totul acum dar care găzduise odată
una dintre cele mai cochete gări de pe
valea Crişului Repede, şi un paznic al
primăriei, nimerit întâmplător pe-acolo,
condusese pe cineva la personalul de
Cluj. La doar câţiva paşi de capătul
peronului, cu picioarele peste pietrele ce
străjuiesc linia, şi cu restul trupului uşor
chircit înspre poziţia fetală, ascuns în
tufele de măcieş crescute haotic, se
zărea o mogâldeaţă cenuşie, îmbrăcată-n
zdrenţe. Nicăieri vreun bagaj sau lucruri
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

risipite, trupul întreg, cu o rană la tâmplă
din care încă se scurgea sânge şi un braţ
care atârna în poziţie nefirească, era al
unui bărbat cu vârsta greu de ghicit, dată
fiind barba ce-i acoperea în mare parte
chipul şi părul încâlcit şi murdar, adus
peste ochi. Ceea ce se putea deduce din
imaginea de ansamblu era fără îndoială
faptul că omul a fost un rătăcitor, un
boschetar, un amărât, cine ştie de unde
ajuns pe meleagurile acelea fiindcă
niciunul dintre bărbaţii prezenţi nu l-au
putut recunoaşte. Poliţistul a format
imediat numărul de telefon al poliţiei
orăşeneşti şi a chemat echipa
criminalistică. După aproape o oră, biruit
de frig şi enervat de aşteptare, bărbatul a
sunat iar şi i s-a spus că echipa este deja
pe drum. ”Unde mama dracului pe drum,
că doar nu s-au rătăcit în cei nici zece
kilometri pe care-i aveau de străbătut”, a
gândit omul cu voce tare şi ceilalţi au
aprobat imediat, în cor, logica
raţionamentului.
Într-un târziu, pe drumul pietruit, s-au
zărit prin perdeaua de apă, farurile unei
maşini. Echipa a venit şi a constatat că nu
era vorba de o crimă, omul o fi vrând să
coboare în gara întunecoasă, care nici
măcar un bec chior în faţa peronului nu
mai avea, se va fi împiedicat sau
dezechilibrat, cine ştie, a căzut şi în
cădere s-a lovit puternic la cap şi şi-a
41

Ani BRADEA

Ani BRADEA

fracturat o mână. Pe trupul murdar,
sărăcăcios îmbrăcat, nu existau urme de
violenţă şi mai târziu, la morga oraşului,
medicul legist a scris în certificatul
constatator, la cauza morţii:
politraumatism prin accident feroviar.
Mai rămânea o problemă, identitatea
persoanei care, în mod cert, nu era de
prin apropiere. S-au trimis informări la
toate posturile de poliţie din ţară, s-a
scris în presă, dar zilele treceau şi nimeni
nu părea să observe şi să sesizeze
dispariţia vreunui cunoscut. În cele din
urmă trebuia întocmit certificatul de
deces de către primărie, certificat în
care, la rubricile: numele şi şi prenumele
decedatului, ar fi urmat să se înscrie
menţiunea: cadavru neidentificat. În
chiar ziua în care avea să se întâmple
acest lucru poliţiştii au fost înştiintaţi că
într-o localitate din Mehedinţi o familie
reclamă dispariţia unui bărbat în vârstă
de treizeci şi opt de ani, bolnav psihic,
plecat de acasă, nu se ştie unde, în urmă
cu aproximativ doi ani. Din toate
informaţiile care au curs între cele două
instituţii, poliţia de la locul accidentului şi
cea de la locul de domiciliu al
presupusului dispărut, se părea că în
sfârşit identitatea mortului de la gară
fusese stabilită. Au fost aduşi, pe
cheltuiala autorităţilor, tatăl şi fratele
decedatului, care l-au văzut la morgă şi
au declarat fără urmă de dubii că este cel
plecat de doi ani de-acasă, dar că ei sunt
oameni săraci, trăiesc într-o colibă la
marginea localităţii şi nu-şi permit să-l
ducă acolo şi să-l înmormânteze. S-au
dus apoi la gară şi cu biletele de tren şi
două sandvişuri cumpărate de poliţişti au
făcut cale întoarsă la Mehedinţi.
Acum cadavrul neidentificat din

rapoartele poliţiştilor avea un nume, o
stare civilă şi o adresă, Tigvă Iuliu, de 38
de ani, necăsătorit, din localitatea S.,
judeţul Mehedinţi. Primăriei, în zona
căreia se întâmplase nenorocirea, îi
revenea sarcina ca, pe cheltuială proprie,
să îngroape mortul, aşa scrie în legile
româneşti. Oamenii au făcut mai mult
de-atât, după ce l-au convins pe preotul
ortodox că adormitul a fost botezat în
acelaşi cult (Dumnezeu ştia doar unde şi
dacă a fost botezat, dar fără această
asigurare preotul nu i-ar fi permis
intrarea în cimitir), au organizat o
înmormântare după toate datinele şi
credinţele locale. L-au condus pe Iuliu pe
ultimul drum câteva bunicuţe
înlăcrimate, una chiar bocind la propriu
într-atât de zgomotos încât o vecină,
deranjată de plânsete, a scuturat-o de
marginea cojocului, să tacă odată că nu
se mai auzea nici popa. Mai târziu
băbuţa a recunoscut că la intrarea în
cimitir s-a lăsat copleşită de amintirile ei
triste, cu morţii ei, şi nu s-a mai putut
abţine. Din alai au mai făcut parte
poliţistul de la feroviar cu nevasta, o
doamnă trupeşă, îmbujorată peste
măsură şi miloasă din cale-afară, care
repeta mereu: ”săracul de el, cum se
îngroapă el în pământ străin”, o altă
doamnă consilier local din partea unei
minorităţi, care a adus o coroană cu flori
de plastic şi un mesaj pe panglica albă,
pe care răposatul n-ar fi fost în stare să-l
descifreze, scris fiind într-o limbă
necunoscută lui, viceprimarul, preotul şiun cântăreţ din strană. După oficierea
celor trebuincioase în cimitir alaiul s-a
dus la primărie, unde, în sala de şedinţe,
s-a servit cina mortului, preotul
dezlegând bucatele, după ritualul

42

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Ani BRADEA

Ani BRADEA

bisericesc şi obiceiul locului. Între
sărmăluţele aburinde şi cozonacul pufos,
vinul roşu şi gros ca sângele a dezlegat
limbile şi a rupt zăgazul poveştilor spuse
de poliţistul Tică, cel de la feroviară, care
îmboldit de nevastă: ”spune-o şi pe aia,
cu ăla căruia nu i-aţi mai găsit capul”, a
trecut în revistă toţi morţii văzuţi de el
de-a lungul căii ferate, de la absolvire,
când a fost numit poliţist în gara A., şi
până în zilele acelea în care se apropia de
pensie. La şase săptămâni de la
eveniment, bătrânica cea mai îndurerată
care-l condusese pe Iuliu la locul său de
veci, i-a făcut acestuia un parastas, aşa
cum cere legea creştinească, şi toată
lumea dormea de-atunci liniştită pentru
că, uite-aşa Dumnezeu îţi mai iartă din
păcatele tale dacă dai dovadă de
milostenie, bună credinţă şi fapte mult
plăcute în cer.
Trecuse mai mult de un an şi jumătate
peste dealurile şi comunitatea mică
aşezată la poalele lor, din stânga Crişului
Repede. Un an cu bune şi rele, un an în
care de sărbătoarea iluminaţiei sau de
paştele morţilor pe mormântul lui Tigvă
Iuliu a ars de fiecare dată o lumânare,
când, pe neaşteptate, la primăria
localităţii a venit o adresă de chemare în
judecată. Erau citaţi primarul şi ofiţerul
de stare civilă, să se prezinte la
judecătoria oraşului S. din Mehedinţi în
proces cu Tigvă Iuliu! Mortul se întorsese
acasă, îmbrăţişându-şi cu drag tatăl şi
fratele, cei care-l recunoscuseră la morga
din oraşul de departe.
După doi ani de la întocmirea actului
de deces, paginile acestuia au fost barate
în cruce cu două dungi roşii, ca nişte
gratii însângerate, iar alături s-a scris: act
anulat prin sentinţa civilă numărul ... din

data de ... a judecătoriei S. judeţul
Mehedinţi”. Dar asta a fost treaba
instituţiilor şi a celui înviat din morţi,
pentru că în cimitirul satului, de pe malul
Crişului, la mormântul pe a cărui cruce
scrie Tigvă Iuliu, de iluminaţie, de paştele
morţilor, sau cu ocazia vreunei
înmormântări, se aprinde şi arde mereu
o lumânare.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

*

acum o scoate din sat!

C

itesc în grădină, la un moment dat
răzbat, dinspre stradă, lungi şi
insistente claxoane. Realizez că e vorba
despre un alai de nuntă şi brusc, cu
intensitatea unui fulger pe cerul
întunecat al zilei, mă străbate luminos o
amintire din copilărie. Nu ştiu ce o fi
stând la baza tradiţiei cu claxonatul în
draci la nuntă, dar cel puţin eu am o
poveste proprie.
Eram copil şi în toate vacanţele de
vară venea la noi o verişoară, fiica
fratelui tatălui meu, născută şi crescută
în restul anului la Timişoara. De pe la trei
ani a venit mereu, până târziu, când s-a
făcut domnişoară. Era cu şapte ani mai
mică decât mine. Fata asta ne amuza pe
noi, copiii crescuţi la ţară, cu spaima ei
de insecte, cu uimirea şi groaza în faţa
unui broscoi adus pe prispă de o pisică
pentru pui, şi despre care ea avea
credinţa că frecventele şi largile
deschideri ale gurii erau doar exerciţii
înainte să o înghită, sau cu ciudăţenia şi
mai de neexplicat a adaptării
încălţămintei la vremea de afară: când
era cald de te prăpădeai, îşi lua o
pereche de cizmuliţe roşii, iar când ploua
cu găleata, se încălţa cu sandale.
43

Ani BRADEA

Ani BRADEA

Dar să nu mă depărtez prea mult de
legătura cu tradiţia claxoanelor la nuntă.
Într-o vară, cred că avea fata asta cam
cinci ani, liniştea serii de sâmbătă a fost
spartă de tânguirea infernală a unor
claxoane pe strada principală. Fetiţa
mirată: buni, ce se aude? de ce fac
maşinile aşa? Acum o scoate din sat zice bunică-mea, şi atunci am realizat eu
că sunetele astea ar fi un fel de cântec de
jale, manifestare a tristeţii că o fată îşi
părăseşte satul natal, scoasă de
necunoscuţi pentru a o duce în altul,
unde avea să devină femeie măritată.
Alături de întregul ritual privind cerutul
miresei, în care aceasta, mama ei şi alţi
apropiaţi, plângeau ca la mort,

claxonatul lung, a jale, întregea în mintea
mea de copil imaginea unui eveniment,
fericit de altfel, dar, în acelaşi timp,
încărcat de tristeţe. Cred că atunci am
înţeles prima dată că în viaţă aceste două
sentimente nu există separat!
Au trecut câteva zile de la sâmbăta
aceea şi într-o dimineaţă, venind maşina
cu pâine şi negăsind-o pe gestionară,
fugise şi ea până alături, acasă, şoferul
nerăbdător a început să claxoneze
insistent. Timişoreanca noastră,
bucuroasă că a prins şi ea rostul
lucrurilor de pe la noi, exclamă
triumfătoare: buni, auzi? Acum o scoate
din sat!
(File dintr-un posibil jurnal extim)

44

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

carnet

Florin FRĂŢILĂ

Florin FRĂŢilĂ
Pacienţii politici

5

ianuarie 2012. Debut de an cu zile
destul de tihnite. Am reuşit să mă
odihnesc, să citesc mult, să ascult muzică,
inclusiv azi, de ziua mea... Nu mi-am făcut
planuri măreţe pentru noul an. Vreau
doar să fiu sănătos şi, dacă se poate, mai
drept. În loc de chef aniversar, am fost cu
fiul meu la patinoarul din Sinaia. Este deja
un bărbăţel şi sunt tare mândru de el. Ce
repede trece timpul…
17 ianuarie 2012. Unul dintre tinerii
care a lansat pe Facebook ideea
protestelor antibăsiste a fost ridicat de
autorităţi şi luat la întrebări. Între timp,
zvonul că vor exista mişcări de stradă şi
în Câmpina a făcut înconjurul oraşului. La
prânz, în zona pieţei (acolo unde se pune
ţara la cale), se discuta intens despre
manifestaţie. Seara, la ora 18.30, s-a
adunat lume multă în piaţeta de la Ceas.
După mine, aproximativ 300 de cetăţeni.
Foarte mulţi tineri, destul de mulţi
oameni activi şi puţini pensionari. Dotaţi
cu tot felul de mesaje scrise, oamenii au
început să strige împotriva regimului,
înconjuraţi de forţele de ordine prezente
într-un număr impresionant. Peste 100
de jandarmi, poliţişti şi pompieri, toţi
acompaniaţi de şefii lor. Prezenţa acestei
adevărate armate a avut un impact
emoţional destul de mare asupra unora
dintre protestatari, care, din spirit de
frondă, au început să se agite mai mult
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

decât era cazul. În jurul orei 19.00,
protestatarii s-au deplasat încolonaţi pe
trotuar către sediul PDL, flancaţi din
toate părţile de jandarmi. Maşinile de
poliţie mişunau în toate direcţiile, iar
politrucii portocalii, bine ascunşi pe după
colţuri, transmiteau în direct prin telefon
şefilor tot ceea ce se întâmplă, cu lux de
amănunte. Ajunsă în faţa sediului PDL,
coloana protestatarilor a strigat lozinci
anti-Băsescu şi de mai multe ori refrenul
de acum preferat al românilor «Ieşi
afară, javră ordinară». Nimeni nu era
absolut sigur în ce măsura invitaţia era
adresată preşedintelui ori generic
locatarilor stabilimentului politic. După
15 minute, coloana pestriţă şi-a fixat
drept ţintă sediul Primăriei şi filmul a
fost aproape identic. Manifestaţia s-a
încheiat în jurul orei 20.30 cu un mic
incident. Unul dintre protestatari a dat
foc unei hârtiuţe (format A4) cu chipul
lui Băsescu, iar şeful de dispozitiv al
Jandarmeriei, un maior căruia nu-i reţin
numele, a avut momentul său de glorie,
ameninţându-l pe cetăţean că pune
tunurile cu apă pe el. În replică, toţi cei
de faţă i-au „urat” diverse.
15 februarie 2012. De trei ani activez
mai apăsat în politică. Sunt obosit de
toată camaraderia asta falsă ce pluteşte
în jurul meu într-un proiect politic
idealist, cu oameni prea puţin dispuşi să
creadă într-un ideal... Nu ştiu dacă nu
45

Florin FRĂŢILĂ

Florin FRĂŢILĂ

cumva toată construcţia asta nu este doar
o iluzie a mea... În ultima vreme, mi-am
propus să fiu mult mai atent la cei din jur,
pentru că vreau să înţeleg ce îi mână cu
adevărat în luptă. Pe unii deja am reuşit
să-i cunosc şi nu sunt încântat... Se
vorbeşte prea mult despre disciplina de
partid, despre înregimentarea oamenilor
cu orice preţ, despre armate disciplinate
de alegători care să ne susţină şi foarte
puţin de valoare umană... Nu pricep cum
poţi să schimbi ceva în politică şi în
societate dacă nu te bazezi, în primul
rând, pe oameni de calitate! Am încercat,
de mai multe ori (alături de Mirică sau
Liviu), să-i fac pe unii să înţeleagă că
liberalismul se bazează pe valoarea
individului şi că o armată depersonalizată
poate fi lesne manipulată. M-am lovit de
un zid (Vigu) care nu acceptă decât
propriile experienţe. Trebuie să mergem
înainte, cu ceasul de masă la gât, soldatul
sovietic rămânând în continuare modelul
nostru. Nu mă obişnuiesc cu o astfel de
disciplină oarbă...

o face pentru partid. Seara, la o discuţie
între patru ochi, am încercat să aflu de la
Vigu ce se ascunde în spatele acestor
vorbe. A lăsat de înţeles, printre rânduri,
că nu este agreat... Evident, spune mai
puţin decât ştie şi asta mă nelinişteşte!
Ori preferă să ascundă lucruri importante,
care ne privesc pe toţi cei din jurul lui şi
nu e în regulă, ori ne vinde o iluzie,
pentru a evita riscul demobilizării şi
inclusiv al unui eşec usturător in calitate
de conducător.

19 februarie 2012. Vreme câinoasă...
Dimineaţă, şedinţă de organizare pentru
campanie la stabilimentul lui Vigu,
pizzeria din stradă. Încercăm să stabilim,
în linii mari, strategia. Multe idei creţe şi
puţine raţionamente închegate. Se vedea
de la o poştă că lumea nu are chef de
politică într-o zi de duminică. Unul dintre
colegi a făcut vorbire de lista consilierilor
şi condiţiile de acces într-o astfel de
demnitate. S-au trasat sarcini pentru
potenţialii candidaţi, care în mare parte
au părăsit întâlnirea tot atât de
nedumeriţi pe cât erau şi la sosire.
Afectat vizibil de apatia celor prezenţi,
Vigu a ţinut să anunţe că nu îşi doreşte să
candideze la prima funcţie a oraşului, dar
46

23 februarie 2012. Politrucii din
administraţia locală se dau de ceasul
morţii auzind că am să candidez pentru
un loc în viitorul „parlament local”.
Explicabil, după toţi anii ăştia în care am
scris atât de tăios despre complicităţile şi
ilegalităţile lor.
Un amic (altul, am destui) m-a
atenţionat că asupra lui Vigu se fac
presiuni să mă treacă pe linie moartă şi
că nu este exclus ca el să accepte. Aşadar,
îi deranjez rău de tot pe criticabili! Asta
nu face decât să confirme, o dată în plus,
faptul că toată activitatea mea
publicistică şi-a atins scopul. În ce
priveşte o eventuală trădare a lui Vigu,
slabe şanse, pentru că nu este tipul de
om care vinde o asemenea marfă
înaintea războiului. Începe să-mi fie
scârbă de toată flecăreala asta fără rost.
Mizerabilă situaţie!
Seara ne-am întâlnit la partid într-o
„nouă formulă”, staff-ul de campanie,
adică tot noi, cei şase care ducem greul.
Vigu a încercat să pună ordine în
dezordine, dar fără prea mare succes. La
un moment dat, am intervenit în discuţie
cu propuneri pentru strategia de
campanie, însă Vigu mi-a tăiat repede
macaroana, deranjat probabil că am
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Florin FRĂŢILĂ

Florin FRĂŢILĂ

păreri în timpul monologului său. După o
oră de „strategie” am rămas doar cu
monologul, iar majoritatea celor prezenţi
au plecat cum au venit...
După şedinţă, am rămas cu Vigu, din
dorinţa de a-i prezenta un portofoliu de
lozinci electorale şi un text sub formă de
mesaj pentru lansarea oficială a
candidaturii lui. Întâmplarea a făcut ca, în
acest timp, să apară Prinţul idiot şi
consoarta lui. Deja afumat şi aproape
spiritual, personajul s-a oferit să îşi dea cu
părerea pe textele mele care, rând pe
rând, i se păreau interesante, dar totuşi
fără lipici. N-aveam chef de colocvii
publicitare, aşa că am aşteptat o vreme,
din politeţe, să văd ce îi fată mintea.
„Libertatea de a fi lichea” - zice rânjind
Prinţul idiot. „Ăsta e sloganul cel mai
potrivit!” - continuă mamelucul plin de
autorespect. Între cei patru pereţi s-a
făcut linişte. Vigu făcea feţe-feţe, iar eu
strângeam în grabă toate scriiturile. În
trei minute am părăsit locaţia, amuzat
teribil de contemporanul Mîşkin, chip şi
asemănare cu originalul din romanul lui
Dostoievski, la fel de credul, „spiritual” şi
îndrăgostit de curviştina lui...

societăţii româneşti pe parcursul a 100 de
ani. Cred că Dumitriu, dacă nu ar fi fost
român, rămânea un nume greu în istoria
literaturii universale. Dostoievski ori
Tolstoi nu sunt cu nimic mai buni.
După-amiază, de serviciu în faţa Şcolii
Centrale. În fiecare zi îmi aştept fiul. Din
întâmplare, dau peste Valjan, fost
candidat la oraş şi viitor candidat la
comună. Destul de înţepat, politrucul s-a
uitat la mine aşteptând parcă să-l salut.
Pentru că sunt un om educat, asta am şi
făcut, dar cu oarecare ostentaţie. Mi-a
răspuns cu un zâmbet fals şi apoi, cu o
privire ameninţătoare, a ajuns fulgerător
la urechea mea şuierându-mi: „Eşti mult
mai periculos decât Biţă” (fost profesor
de comunism, actual senator democrat).
Dacă era vorba că sunt mai ceva decât
Biţă, deja voiam să aud mai multe. L-am
încurajat şi el a acceptat provocarea. De
trei ani îi stăteam în gât, aşa că a avut un
întreg repertoriu. Am ascultat tot felul de
reproşuri legate de activitatea mea
publicistică şi o avalanşă de explicaţii
penibile referitoare la măgăriile lor din
mandatul care stă să se încheie. Copia
mioritică a eroului principal din
„Mizerabilii” se simţea cu musca pe
căciulă şi pentru mine asta ţinea locul
oricărui schimb de replici…

29 februarie 2012. Zi specială în
calendar… Un timp în plus în care am
încercat să-mi hrănesc spiritul şi să uit de
toate problemele…
De dimineaţă, am discutat cu scriitorul
Ion Ochinciuc. Conversaţie relaxantă şi
utilă despre literatură, obiceiurile
oamenilor şi proiectele mele scriitoriceşti
de viitor.
La prânz am băut un ceai aromat la
cafeneaua de la Teatru şi am citit 20 de
pagini dintr-un romanul „Cronică de
familie” de Petru Dumitriu. Sunt fascinat
de această scriitură, radiografie a
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

3 martie 2012. Recitesc cartea lui
Paler, „Don Quijote din Est”. Mă regăsesc
în fiecare frază a acestui tratat al iluziilor
pierdute. Am sentimental că mă irosesc
într-o luptă care s-a încheiat înainte de a
fi început. Nu sunt deloc compatibil cu
ideea de a face politică pentru a parveni
cu orice preţ în etajul privilegiat al clasei
conducătoare din societate. Mă simt deja
ca o marfă expusă pe tarabă în talciocul
politic!
47

Florin FRĂŢILĂ

5 martie 2012. Au început întâlnirile
cu cetăţenii... Căutăm lideri de zonă care
să activeze în cartiere şi pe lângă secţiile
de votare. Greu de găsit astfel de activişti
buni la toate şi cât de cât isteţi. După
indicaţiile primite la partid, portretul
activistului liberal (ce comunist sună!!!)
trebuie să conţină culori dintre cele mai
pastelate, cum ar fi disponibilitate la
muncă fără recompensă, credinţă
nestrămutată în lideri şi dacă se poate
chiar înclinaţii spre mecenat. Săpăm de
zor după astfel de mici dumnezei care,
odată identificaţi, ne vor purta pe umeri,
probabil către un mare... NIMIC.
De partea cealaltă, opozanţii declaraţi,
dar mai ales cei nedeclaraţi, au o reţetă
mult mai simplă: complicitatea abonaţilor
la capital şi capitalul în sine (mă bate
gândul să-l studiez pe Marx). Nu dezvolt
acum această schemă aproape
imbatabilă, pentru că îmi lipsesc,
deocamdată, anumite personaje cheie.
7 martie 2012. Impresii întârziate...
Altă reuniune USL-istă în sediul liberal.
Conferinţa de presă pentru lansarea
candidaturii lui Vigu. Din nou, delegaţia
social-democrată în toată splendoarea ei,
plus senatorul Biţă şi parte din
conducerea PNL.
Cuvântare cu limbă de lemn a lui Biţă
care, plin de „entuziasm”, a felicitat USLul pentru alegerea lui Vigu în calitate de
candidat comun şi a promis sprijin
necondiţionat pentru victorie. În
momentul ăla, aveam senzaţia că trebuie
să mă bag sub masă ori să ies pe uşă şi să
nu mă mai întorc niciodată. Bomboana de
pe colivă a fost aranjată la sfârşitul
discursului senatorial, când libidinoşenia
a atins paroxismul... Biţă nu s-a mulţumit
48

Florin FRĂŢILĂ

să-i strângă bărbăteşte mâna lui Vigu, ci
pur şi simplu s-a aruncat în braţele lui, cu
intenţia evidentă să-i pupe obrajii. Am
ieşit din încăpere. Tabloul era de
nesuportat. La cinci paşi distanţă, în
secretariat, fierbea un ibric de cafea, iar
pe nu ştiu ce program tv, cancelarul
Germaniei se arăta îngrijorat de
recesiunea economică din Uniunea
Europeană. Merkel ne îndemna să
strângem cureaua, iar noi eram ocupaţi
cu teatrul absurd. Prin uşa de lemn
învechit cu geam înflorat a secretariatului
răzbătea vocea unui alt mesager PSD-ist,
viceprimarul oraşului, care rostea răspicat
un discurs mobilizator încheiat apoteotic:
„O să luptăm împotriva lor cu mâinile
goale, pentru că ştim că au furat şi au la
dispoziţie multe resurse financiare”. Între
timp, pe ecranul tv, în locul doamnei
Merkel, vorbea Simona Sensual, iar eu mă
înecam cu fumul de ţigară şi o gură de
cafea înghiţită în sec. Afară sufla un vânt
rece, iar între zidurile liberale era deja şi
mai rece.
Singura întrebare notabilă a ziariştilor
în conferinţa de presă a fost aceea prin
intermediul căreia senatorul Biţă a trebuit
să-şi exprime „trăirile” faţă de prezenţa
conjuncturală în sediul PNL, partid din
care a fugit şi în care chiar a vrut să se
întoarcă înainte de a intra în PSD.
Autointitulatul geambaş de primari a
umblat pe loc la cutia cu sentimente,
afirmând că îl încearcă nostalgia pentru
liberalismul al cărui fondator ar fi fost
chiar el la Câmpina, în zorii democraţiei
post-revoluţionare din 1990. Nu cred în
nostalgiile liberale ale unui fost profesor
de comunism!
(Fragmente din volumul în lucru cu
acelaşi nume)

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

note de lectură

theodor
MaRineSCu
ion ochinciuc Călugăriţa

C

unoscutul scriitor bucureştean Ion
Ochinciuc, autorul unui număr
impresionant de romane poliţiste şi de
aventuri publicate, multe dintre ele
bucurându-se de o largă audienţă la
public (de exemplu “Îngerul negru” s-a
tipărit în 140.000 de exemplare, vândute
integral), oferă cititorilor săi, pentru
prima dată, un roman de dragoste.
Romanul, ca specie a genului epic, în
proză, greu de definit şi de clasificat,
datorită complexităţii interferenţei lui cu
alte genuri literare, este forma predilectă
a maestrului Ion Ochinciuc.
Recentul volum - «Călugăriţa - în
umbra unei femei», apărut într-o ţinută
elegantă, cu o grafică fină, a întrunit
sufragiile unanime ale criticii de
specialitate: „Intrigă, suspans, crimă,
sinucidere, ingrediente folosite cu
măiestrie de cunoscutul şi apreciatul
scriitor Ion Ochinciuc” (Sofia Şincan); “I.
Ochinciuc are cele două haruri obligatorii
pentru un prozator: 1. construcţia
personajelor vii, care capătă în mintea
cititorului o identitate biografică precisă
şi 2. imaginează situaţii pline de sens, cu
miile de moduri invizibile care colorează
o atmosferă, o istorie care se transformă
continuu în istorisire” (Christian Crăciun).
În acelaşi sens, Cosmin Perţa, în
prefaţa: „Ion Ochinciuc, un maestru al
romanului poliţist, din nou pe scenă”,
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Theodor MARINESCU

remarcă: „Este un prozator clasic, hârşit,
care observă lumea cu delicateţe şi
extrage din ea elementele care nu se
perimează”.
Romanul «Călugăriţa...», „vârful de
lance al cărţilor mele” - mărturiseşte
autorul - este rodul unei activităţi literare
îndelungate, a unei experienţe de viaţă,
al multiplelor funcţii deţinute, toate
împletite armonios cu un indubitabil
talent.
Receptiv la unele sugestii privind
tehnoredactarea manuscrisului (v. p. 26,
73, 111, 141, 143, 175 etc.), autorul a
intervenit prompt, a făcut corecţiile
corespunzătoare şi a compartimentat
întregul material în 49 de capitole,
facilitând cursivitatea, supleţea şi
eleganţa textului final.
Titlul cărţii, «Călugăriţa», însoţit de o
grafică subtilă, ilustrând în paralel insecta
- Mantis religiosa (vorace, carnivoră etc.)
şi o călugăriţă (fermecătoare, nudistă), se
integrează în rigorile structurale şi
compoziţionale ale romanului.
Excelenta corespondenţă dintre
titrare şi grafică, precum şi conducerea
cu abilitate a naraţiunii, asigură strălucit
suspansul întregului roman.
Prin particularităţile compoziţionale proporţia echilibrelor volumelor narative,
construcţia, coerenţa etc. - «Călugăriţa»
se încadrează în tipul romanului tradiţional
de tip balzacian. El are o construcţie cu
acţiune complexă şi de mare întindere,
personaje numeroase şi intrigă complicată.
Prozator clasic, experimentat, fin
observator al mediilor: social, economic,
politic, Ion Ochinciuc îşi alege cu migală
personajele, cu ajutorul cărora
construieşte o poveste plină de suspans.
Întrunind o diversitate de tipuri umane,
49

Theodor MARINESCU

Theodor MARINESCU

personajele romanului sunt prezentate în
raporturile lor cu intriga romanului, cu o
anumită concepţie de viaţă, cu celelalte
personaje, cu atmosfera.
Astfel, după locul pe care îl ocupă în
compoziţia operei, personajele principale
sunt excelent caracterizate: Simona
(Ştefaniu) Dedulescu - grafician, orfană
de la 2 ani, chipul mic, oval, ochii cu
licăriri de opal, graţioasă, frumoasă,
suplă, exuberantă; Rolo Dedulescu inginer mecanic, 35 de ani, cercetător
principal, politicos, ţinută elegantă;
Dezideriu Popică - Pop - fermecător
povestitor, gen bon viveur în saloanele
artistice şi literare; Mircea Cozianu statură atletică, înfăţişare chipeşă, ţinută
elegantă, loc în publicistica românească.
Posturile de radio şi tv se întreceau în a-l
avea colaborator. Romancier şi pamfletar.
Nu era în graţiile criticilor literare.
Romanul este presărat, de asemenea,
cu o serie de personaje secundare: Luli
Cricoveanu, Popa Lae, Dionisie Mogoş,
Ina Manciopol, Ben Colescu, Vlad
Pătraşcu, Dorel Vartic etc.
Pentru dezvăluirea gândurilor şi
sentimentelor personajelor şi a angajării
acestora în acţiune, autorul a folosit un
dialog viu colorat, de o impecabilă

naturaleţe:
„- De ce ţi se spune Călugăriţa?
- Poate pentru că am fost crescută şi
educată într-o familie preoţească şi
pentru faptul că n-am acceptat să fiu
curtată de niciun coleg” (p.32) sau:
„- Mişto limuzina!
- Pe cine o fi aşteptând?
- Individul pare a fi un barosan.
- Hopa! Ia uitaţi-vă la Călugăriţa.
- Joacă tare fata!
- Îmi place că ţine la preţ. (p. 24)
Pline de farmec, substanţă şi
sensibilitate, proverbele, maximele şi
cugetările folosite de autor asigură o
fluenţă deosebită lecturii: “Când dă
Dumnezeu apoi nu se zgârceşte” (p. 17)
sau „Ce-a unit Dumnezeu numai El
desparte” (p. 50) ori „Primum non
nocere”; „Nil novi sub sole” (p. 152).
Meritul incontestabil al maestrului
Ion Ochinciuc constă în asigurarea celor
trei elemente definitorii ale unui roman de
calitate: intriga, caracterizarea
personajelor şi cadrul, realizate impecabil
în structura şi dinamica lucrării.
O carte superbă, scrisă cu mult talent
şi rafinament literar, „care te prinde şi te
sufocă, întocmai ca Mantis religiosa
autentică”.

50

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

note de lectură

Serghie buCuR
trei autori,
trei cărţi
Poezia lui Vasile Ioan Ciutacu

S

tânca pe vârful căreia poetul Vasile
Ioan Ciutacu locuieşte aproape de
cerul Comarnicului, este un Olimp al
metaforelor şi melancoliilor din care
singuratecul scriitor îşi ţese veşmintele
nesomnului şi efluviile cu tristeţi şi
elanuri. Existenţa lui pegasiană a căpătat
forme reale, aşezate, la vremea potrivită,
între coperţile câtorva volume – la ale
căror lansări am avut onoarea să fim
părtaşi. Ne-a îndemnat la o astfel de
reflecţie recenta d-sale carte de versuri,
titlul ei, cu ton de ultimatum, sunând
imperativ: „Iubeşte-mă începe ura”.
Coperta sugerează această ultimă
strigare a Eului către celălalt / cealaltă,
prin două păsări surprinse de un graţios
şi filozofic penel, în clipa în care – îmi
explic – ele se despart zburând,
întorcându-şi, logic, spatele una alteia.
Presupusa împreunare probabil să fi avut
loc, spre a împlini somativul „Iubeştemă”, sau, din contra, spre nereuşita
apropierii pătimaşe, astfel că a „început
ura”, ele refuzându-se reciproc,
deznădăjduite şi furioase. Dacă aşa cum
e precizat în coperta a 2-a, prima
reprezintă o pictură (pesemne şi
macheta) semnată de Gabriela Culic,
semnificaţia din titlu se însumează cu
aceea din reproducerea imaginii pictate,
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Serghie BUCUR

iar conotaţia se confirmă: iubirea
neizbutind, a declanşat opusul ei, ura!
Poemul care a dat titlul acesta cărţii,
închide consistenta tipăritură de peste
140 de pagini, iar lectura lui, câtuşi de
puţin studiată, relevă vocaţia poetică a
autorului – Vasile Ioan Ciutacu – despre
care criticul M. N. Rusu a scris într-un
material apărut în publicaţia „Lumină
Lină” nr. 3 / VII-IX 2013, apărută la New
York: „V. I. Ciutacu este un baladist din
vârf de munte. A luat cu el toată zestrea
şi simţirea din basmele noastre cu
Cosânzene (mai moderne) Feţi Frumoşi
(cam secesionişti), cai albi, Soarele şi
Luna le-a şi descifrat astfel decât
înaintaşii săi simbolişti, într-o semantică
naturistă şi mai ales frisonată emoţional.
E o poezie arhetipală de o rară gingăşie şi
sacralitate muzicală: „Dă-mi, Doamne,
geruri cumplite / să mi se lipească
mâinile / pe clanţe ruginite... / Dar, nu-mi
da, Doamne / nu-mi da / clipa care vine /
fără de ea / şi fără de Tine” (Rugăciune)”.
Poemul sună astfel: „Iubeşte-mă începe
ura / Prelinsă-i pe buze custura / Şi mai
departe-un gând de ceară / Ne mută
drumul într-o seară... / Şi nu mai vii şi nu
mai plec / Şi tot ce ştiu nu pot să cred... /
Şi-n palma ce-ţi păstrează trupul / Se
răscoleşte tot pământul... / Şi-n iadul ce
îl port în mine / Fărâma raiului din tine /
De veacuri îmi şopteşte gura: / Iubeşte-mă
începe ura...”.
Când l-am citit prima oară, versul
acesta, ca de altfel şi (mai ales) titlul,
reflex am respirat după „Iubeşte-mă”;
automat, lăsam aerul să mă oxigeneze,
pentru că apăruse, instinctiv,
caragialeanul semn cu determinări
gramaticale: virgula!, rezonând, prin
urmare, poetic, cum voieşte de peste un
51

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

secol Limba Română: „Iubeşte-mă,
începe ura!” Negreşit, poetul a scris-o
după „tonalitatea muzicii interioare”,
după dicteul „cheii” în care, pe ştima cu
de la sine putere alcătuită, sensurile şi
ritmurile s-au împerecheat (?) conform
stării hipnotice a sentimentului
incontrolabil şi ludic în toată amploarea
lui! Rostită a s t f e l, ca nimeni altcineva,
porunca – edictul salvator sau nu al
împlinirii lui – somează persoana căreia
ea îi e destinată, să înfăptuiască
suprema menire a armonizării dualităţii
El-Ea / Ea-El. Resortul biblic al Iubirii
declanşează euritmiile celor două entităţi
– sub ochii şi pana Poetului, libere să
aleagă alternativa în Da ori în Nu.
Dar de ce n-ar „începe ura” şi pentru
că fericirea durată de / prin „Iubirea”
întâmplată totuşi, ori este copleşitoare,
topeşte într-un corp ambele combatante,
ori reluarea „Iubirii” nu mai e posibilă, a
ars fulgerător (Motive? O mie şi unu’).
Reiau: „Iubeşte-mă, începe ura /
Prelinsă-i pe buze custura / Şi mai
departe-un gând de ceară / Ne mută
drumul într-o seară...” În „seara iubirii”
care va alunga „începerea urii”,
finalmente, fiindcă „Şi-n palma ce-ţi
păstrează trupul / Se răscoleşte tot
pământul...”, datorită implacabilei
soarte: „Şi-n iadul ce îl port în mine /
Fărâma raiului din tine / De veacuri îmi
şopteşte gura: / Iu-beş-te – mă,
(altminteri) în-ce-pe u-ra!” – sublinierea
mea, S. B.
Poezia lui Vasile Ioan Ciutacu este o
succesiune de secvenţe imagistice şi
sonore, înlănţuite într-o simfonie a
celebrării Vieţii în simlutanul pe care
Moartea încearcă să i-l impună
neostotit. O magmă a surdei

încrâncenări curge, de la o pagină la alta,
peste efemer şi speranţă, peste zilele şi
nopţile lumii / individului, peste
nimicnicia cu care ne însoţim în deruta
mascată de nădejdi neputincioase...
Clamarea izbânzii de-o clipă – pe care
numai iubirea ne-o face posibilă şi
credibilă – întoarce pana poetului de-a
lungul şi de-a latul întinderilor
imaginarului împădurit de iluzii şi dorinţi
nevropate. Ca în acest ascunziş al unei
perdanţe eminesciene: „Ca să lumine
umbra ta din uşă / Ce-a fost pe-aici jar şi
cenuşă... // Şi astăzi chiar de-o chem ea
nu mai vine / Din depăratrea ce se
surpă-n mine...” (Veghe, p. 16). Elegiacul
tonifică disperarea, inserţia optimă a
năzuinţei binelui are nervurile reci,
oţeloase. Ni le sugerează poezia
următoare: „Dezmiardă-mă pe rănile
demulte / Ce-au coaja verde-n mine şi
acum / Cu undelemnul candelei durute /
Ce stă nestinsă-n margine de drum... //
Şi-adună-mă la tâmpla ta de zare / Să nu
ascult pironul cum se-ascute / Tot mai
adânc în palmă până-n floare, / Iar dorul
mi-l prelinge prin lăute, / Că poate doar
aşa mai birui clipa / Acestor paşi
mărşăluind departe... // Nu mă-ntreba
de cum se zbate-aripa / C-aud pironu-n
palmă cum se frânge / Din ce în ce mai
des în porţi de cruce / Până-mi pătrund
căderile din sânge...” (Pironul, p. 31).
O sută treizeci şi patru de poeme
întreţes o „Iubire” care de fapt nu e
capabilă să lase să „înceapă ura” nici
dacă ea – Iubirea – nu ar da satisfacţia
partenerului / partenerei strigat /
strigată în ecuaţia cu termeni egali.
Titlurile ele însele emit ecourile
efuziunilor lui Vasile Ioan Ciutacu, din
crenelurile unor cetăţi vitale pentru

52

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

faţetele lui, de Janus contemplându-şi
Începutul şi Sfârşitul în aleatoria lor
devălmăşie. Ne îngăduim – siliţi de
spaţiul restrâns – un fel de sinteză a
poemului cu carea cartea de faţă se
deschide, intitulat „Poetul”: „El, / ce
cară prin sânge / ciorchine de lacrimi şi
pe care le picură în timpuri de secetă...
// (...) // El, / care lasă uşa deschisă
pentru căutătorii de comori / ce-au
plecat în zori / ca urmele lor să vină
până-n conturul icoanei... // (...) // El, /
care îi incomodează pe cei care se
izbesc / de făptura lui firavă ca de un
trunchi viguros / şi din care dau atâţia
lăstari în stare să-l răzbune / –
cuvintele... // El, o rană unde, adeseori,
s-ar odihni până şi soarele...”
Vasile Ioan Ciutacu publică între
coperţile acestui nou volum, „Poezii
scrise în perioada 2010-2013 şi alte
versuri revizuite care au făcut parte din
volumele „Descântece pentru viaţă şi
moarte”, „Spânzurat de-un fir de iarbă” şi
„Indulgenţe pentru un loc pe corabia lui
Noe”, scrise în perioada 1970-2000”

alternativ de câte patru vocale: Vali Niţu!
Ne-am cunoscut în ambianţa literară a
Societăţii Scriitorilor Târgovişteni – care
se apropie, profesionist, de primii 10 ani
de la întemeierea ei, în toamna lui 2015
– de-o parte şi de alta a tabloidului
cultural IMPACT, eu – ahtiat cititor,
dânsul – fondatorul şi editorul stufoasei
reviste. Sincer, citindu-i hectarele de
poeme publicate în paginile acesteia, am
căzut repede de pe malul aprecierii
valorice, în groapa deziluziilor, cele mai
multe din poeziile sale având, în
receptarea mea, reacţia celebrului vers al
Părintelui verbului românesc, Bădia
Mihai Eminescu, „E uşor a scrie
versuri...”. O vreme am stat în banca mea
şi i-am citit, cu încăpăţânată luarteaminte, lucrările atât din hebdomadarul
amintit, cât şi din cele vreo două sau trei
plachete cu care, dezinvolt şi afabil,
Maestrul m-a onorat. Ei bine, prudenţa
mi-a folosit; a 16-a cărţulie (în sensul
sugerat de concepţia şi editarea ei)
aproape că m-a eliberat de suspiciuni şi
îndoieli.
Primită odată cu IMPACTUL în forma
lui tipografică nouă, în martie 2014,
numai bună de purtat în buzunar,
cărticica – intitulată „61 de ecouri din
tăcerea scorpionului” – scoasă la
faimoasa editură „Singur” a poetului
Ştefan Doru Dâncuş, în 2013, aduce la
rampa Poeziei tot atâtea „ecouri” câte
numără clepsidra prin care anii autorului
nostru deja s-au scurs. Ludicul proprietar
de lyră re-înveşmântează Cuvântul în
straie sonore promiţând să înfrunte
supremaţia Timpului, cu secreta forţă a
esteticului. Un prea-plin de stărisentimente-dorinţe-idealuri structurează
aceste „Ecouri” tipărite, încât seva din

61 de niţu-vali-sme

N

e întâlnim – pe imperiala alee a
Aezilor – cu unul dintre aceşti
Cavaleri ai Lyrei, a cărui siluetă de Crai de
Curte Veche fulgeră aerul romanticului
Târgovişte, singuratic ori pe bicicletă,
între două puncte ale existenţei d-sale:
familia şi serviciul, zugrăvind împrejurul
cu gânduri, respiraţii şi speranţe. Numele
absconsului trecător este scurt, mai scurt
decât Bună-dimineaţa, Bună-ziua sau
Bună-seara; are opt litere, egal aşezate în
curgerea / rostirea lui, sonorizat
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

53

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

care ele s-au desprins – acea „tăcere a
scorpionului” (în fapt, a distinsului
autor), iese din rânduri, printre rânduri,
după noimele ce clocotesc în celălalt Vali
Niţu: Alter-Ego-ul său.
M-am supus unei seducţii intuite, aşa,
dintr-o ciudată presimţire, prin a citi mai
întâi titlurile acestor „61 de ecouri”, să
îmi verific apetenţa pe un orizont
filologic aparent banal. Nu am greşit. Din
contra. Ele însele sunt vertebrele unei
suprinzătoare şiri a cărţii, un poem în
grava lui consistenţă (cum bine îi stă
valoric), ca părţi componente ale unei
simfonii lingvistice – dacă poate exista
aşa ceva. Am să le pun în ştimă doar pe
cele mai plastice: „zodia apei”-„ordinea
în pauza mare”-„jilţul serilor”-„apusul
unui răsărit” (tautologie suportabilă)„rever de timp”-„cenuşa din târziu” „primăvara javrelor” (politicianiste?) „şaua unui anotimp”-„desenul buzelor”„e atât de duminică”-„viitorul prezent”.
Aşezate cursiv, de un cititor cu ceva
imaginaţie, aceste sintagme dau un
poem de îndrăzneaţă relevanţă!
Scriitura Niţu-Vali-că încape, între
coperţile acestor „61 de ecorui”, pe
durata filozofică a „mişcărilor”
scorpionice (de rezonanţă brahmsiană),
izvoarele ei vin, din ceţurile eternelor
îndoieli omeneşti, fortificate de un
subtil, chiar ingenios „râsu-plânsu”
intercalând zborurile interioare cu
evidente evadări axiomatice. Izbânzile
versus prăbuşirile rămân incerte
ipotecări ale nimicniciei eu-lui faţă cu
infinitul. Unica raţiune de a fii = a dura, a
Poetului, rămâne Femeia: iubita, visata,
dorita, idolatr(izat)a – fiinţa cu valenţe
senzual-protectoare, pe care autorul le
scoate, cu voluptatea candid-rănită, din

ascunzişuri invizibile, vizualizându-ni-le:
„i-am mulţumit Bunului Dumnezeu / şi
pentru această dimineaţă / m-a lăsat în
grădina casei de pe deal / să mai privesc
răsăritul soarelui / cu florile de nu mă
uita / şi regina nopţii cu mirosul trupului
tău / pe care nu-l voi şti niciodată // eşti
atât de frumoasă cu zâmbetul din ochi /
încât îmi este teamă / că te voi pierde
înainte de a şti / cum este îmbrăţişarea /
trupului şi coapsele ascunse / sub o
rochie largă cu sânii ce desenează /
dorinţa unui muritor // femeie din vis cu
priviri flămânde / înainte de a se aprinde
luminile / de pe strada cu castani / unde
eşti prezentă într-o pagină de carte / a
ultimilor mei ani”. (ştii ceva?, pag. 10).
Subţiri aluzii oximoronice constatăm
într-altă poemă – în care implacabilul
demers al lui Kronos este „sancţionat”
de cititor (inclusiv autorul), „să se ştie”!:
„atât de singur / şi totuşi atât de
împreună / în cuprinsul unor albume
foto / imagini şi fapte din seara de pe
urmă / peste harta nespusă se aşterne
//(...) // o imagine ca un cadran cu linii /
curioase semne cu destule puncte /
posibile simboluri dintr-o cumpănă / a
unei fântâni de suprafaţă / sau din
adâncul unei părţi / a locului şi timpului
/ trecut pe invitaţie”. (invitaţie, pag. 16).
Meandrele sunt o condiţie nu numai
pentru apele curgătoare ori pentru viaţa
oricăruia dintre noi. Osatură
caracteristică şi inevitabilă în orice
scriere, ele construiesc, trasează, sunt
calea pentru traversat conţinutul unei
poezii sau proze. Iscusinţa de a le
„desena” cât mai artistic, cu inserţiile
filozofice de o cât mai pregnantă viziune,
emană din talentul autorului, din
simbioza sentimnetului poetic cu

54

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

orizontul culturii poetice. (De-aci, în
lumea poeţilor de azi, neîndoios, şi
tsunamiul publicistic în versul alb, asiduu
recurent, izbucnind accelerat prin sute
de pagini de reviste, mii de pagini de
cărţi, ajuns la o inflaţie sufocantă, pe
care doar Titu Maiorescu n-ar mai fi
putut-o regla!). „Scorpionul” nostru, dl
Vali Niţu, de faţă aci, cu noi – aplecaţi
peste migniona d-sale carte, focalizează
în „ecourile tăcerii” proprii persuasive şi
emblematice ipostaze ale eu-lui său. Ca
în: „dincolo de lumea unor lumânări albe
/ aparenţe // ochii se ascund după
ochelarii fumurii / sărutul se vrea din ce
în ce mi devreme / în timp ce dorinţa se
aprinde / pe buza unei căni cu vin // (...)
în surdină o chitară plânge un sol / când
perechea-i trece / şi clipele rămân pe
cheie / ca vremea cea rece // nuanţele şi
culorile pastelate / se regăsesc în tabloul
unei vieţi / până când vine umbra / să-şi
danseze propria existenţă / cândva în
prezent” (dansul umbrelor, pag. 26).
Subţiate de câteva explicitări adesea
dăunătoare esenţelor, aceste „61 de
ecouri din tăcerea scorpionului”, la o
reeditare – meritată – au să ne
răsplătească cu asupra de măsură
răbdarea ce ne-o induce încrederea în
arta poetică a scriitorului Vali Niţu.

finele anilor săi de viaţă şi trudă
publicistică, retezaţi brusc în 3 III 2009.
Posteritatea ni-l redă prin ultimele lui
lucrări, apărute susccesiv la Ploieşti:
„Casimir Belcot (1885-1917) Un meteorit
al Scenei”, editura Libertas, 2008” şi
„Mărturii Teatrale” editura Libertas
2010”. Două mari cărţi despre istoria
teatrului românesc şi rezonante
personalităţi prezente în Cultura
României Mari, de la rampa Teatrului
Naţional Bucureşti, via câteva din
Provincie, precum acelea din Bacău,
Craiova şi Brăila, la a teatrului Ploieştiului
anilor 1947, coborâtoare spre hotarnicul
1989, pe scenele cu cortinele ridicate şi
ale travellingului filmelor de cinema,
scene ale epocii care avea să întunece
viaţa locuitorilor României rămasă fără
regele Mihai I, în sinistrul folos – pentru
a câta oară! – al ocupanţilor de dincolo
de Prut, pentru alţi 45 de ani!
Într-o zi de noiembrie 2012, 13, datorită
prieteniei din anii lor de liceu, între fiica
istoricului Mihai Apostol, Irina, de ani
buni custode al Muzeului „Nichita
Stănescu” şi fiica mea, Oana-Rucsandra,
vizita urmaşei ilustrului Mihai Apostol,
acasă la noi, s-a soldat cu un
emoţionant gest, în compania soţului ei:
dăruirea acestor două cărţi – pe care şi
acum le însufleţesc rândurile domniei
sale, drept autograf: „În memoria tatălui
şi socrului nostru iubit. 13. 11. 2012.
Irina şi Petre Codreanu”.
Riscantă pentru însemnătatea şi
valoarea acestor indite contribuţii
istorice şi istoriografice, prezentarea lor
în acelaşi spaţiu cronicăresc e inevitabil
aventuroasă, părând să dăuneze
construcţiei şi conţinutului lor. Promitem
să păstrăm intactă esenţa substanţei lor,

Dublul Mihai Apostol

M

ai adecvat titlu pentru această
cronică nu am stat prea mult să
găsesc, fiind vorba de un cercetător al
istoriei şi istoriografiei literare
excepţional: istoricul Mihai Apostol. Ni-l
amintim sobru şi de modest, prestigios în
scrierile şi luările sale de cuvânt, spre
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

55

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

pulsând de dăruirea elaborării de către
acel bărbat subţirel, cu faţa mereu arsă
de soare, covârşit de gânduri şi vremuri,
de acea ardere interioară ce îi brăzda
chipul încoronat cu zăpezile vârstei, de
tisteţea melancoliilor sub care mocnea
presimţirea că n-o să ajungă la capătul
visat, cu tipărirea metrilor cubi de
manuscrise...!
Remember-ul care susţine elogios
prima carte, „Casimir Belcot – Un meteor
al scenei” aparţine câtorva dintre marii
scriitori ai României interbelice. Tudor
Arghezi: „Casimir Belcot, artist de nuanţe
şi de filigran, de un stil de gravor
japonez, era un artist de comedie.
Umorul lui avea măsura lirismului de
calitate. Izbutea un comic obţinut din
dantelă şi ceea ce n-am văzut nici la
actorii marilor scene din străinătate, o
variaţie care nu-l putea face recunoscut
de la un rol la altul”. Liviu Rebreanu:
„...Belcot, unul din cele mai mari talente
ale noastre”. Sextil Puşcariu: „În câte
roluri a jucat, atâtea feţe ale talentului
său ne-a arătat, rămânând în acelaşi timp
Belcot care cucereşte sala întreagă cu o
vorbă sau cu un gest”.
Travaliul istoric s-a însoţit cu stilul de
povestitor al lui Mihai Apostil, obligat de
spaţiul tiparului, la rigoare şi sobrietate,
la o economie altminteri intrinsecă
muncii de cercetare şi fundamentare a
argumentelor în faţa posterităţii. Pe 170
de pagini, Mihai Apostol reface aura ce
luminează in aeternum personalitatea
actorului Casimir Belcot, epoca
miticismelor caragialeane, împestriţată
de emanciparea pe mai toate planurile,
necruţată însă de moravurile
orientalizării Valaho-Moldavei, după 3
veacuri de asuprire imperială. Mostra lor

este configurată de un suculent text
umoristic ce precedă epoca lui
Constantin Tănase, şi o actualizează şi
pe-aceea trăită de noi, după 22 XII 1989:
„Balamucu-i general / Pe la graniţi e
vlăsie / Ţara a rămas pustie / Vitele au
luat în bandă / Paşaport de contrabandă
/ Liberalii tac din gură / Dar din vite, din
untură, / Din export şi din vagoane, /
Încasează milioane / Ai lui Take stau de-o
parte, / Toţi cu buzele umflate / Dar cu
ghearele crăpate / Şi cu pungile uscate. /
Apoi vin conservatorii, / Patrioţii,
trădătorii, / Se lucrează între ei / Fiind
tovarăşi de idei. / Carp se duce la Viena,
/ Nicu-ar vrea să vadă Sena, / Carp
închină către Tisa / Take trage spre
Tamisa. / Brătianu nu vorbeşte, /
Porumbaru nu crâcneşte, / Ferekide se
tocmeşte / Iar Vintilă o sfecleşte /
Ş-astea toate, vrea să zică, / Într-o
Românie mică. / Doamne, ce-o să fie
oare, / Într-o Românie mare?”.
„Tu faci teatru de atâta vreme, cred că
mă înţelegi. Foile astea par a fi doar nişte
piese la dosarul unui proces şi nimic
altceva... Parcă aş depune mărturie le
tribunal... Mă simt vinovat, într-un fel,
pentru că aşa cum bine ştii, spectacolul
de teatru este fum... El nu este decât
memorie. Memoria celor care au fost
contemporani cu figuri ilustre, despre
care eu... ce fac eu? Nu fac decât să le
înşir, ca nişte umbre pe această canava
imaginară...” Astfel îi vorbea ilustrul
istoric Mihai Apostol, omului de teatru
care şi astăzi este Mihai Vasile –
fondatorul şi mentorul complex al
Teatrului „Equinox” –, oferindu-i tenacul
de manuscrise şi dactilograme din care,
la un an după tragica moarte a
interlocutorului său, apăreau „Memoriile

56

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

teatrale”. Pleiada slujitorilor Thaliei,
scriitori şi actori şi decoratori de teatru,
începe, sub condeiul lui Mihai Apostol,
cu Ion Luca Caragiale, Costache
Caragiale, Domniţa Ralu, Iorgu Caragiale,
se opreşte apoi – înspre finele secolului
XIX, la Alexandrina Alexandrescu-Duduia,
Constantin Murgeanu şi Didina Castriş, la
acelaşi Casimir Belcot şi Sandu Teleajen,
evocă Centenarul naşterii Elenei Zamora
şi, deschizând secolul XX, portretizează
galeria în memorabila ei epocă
ploieşteană: Alice-Sophie Cocea, Forry
Etterle, Nelly Constantinescu, Lilly
Carandino, Marcel Anghelescu, Aristide
Teică, Moţ Negoescu, Toma Caragiu,
Dumitru Palade, Margareta Pogonat,
Vintilă Făcăianu, Corneliu Revent, Florica
Mălureanu şi Irina Borovski.
Mereu tandrul-intempestiv Toma
Caragiu pleca la braţul Thaliei „trudind să
antreneze mişcarea de amatori de pe
lângă Căminul Cultural „Al. I. Cuza” din
Ploieşti” şi a pune temeliile „Brigăzii
culturale Prahova” care va constitui
nucleul viitorului Teatru al Sindicatelor
Unite, transformat, în februarie 1949, în
Teatrul de Stat Ploieşti, care şi astăzi îi
poartă numele”. Marea Doamnă a
Teatrului ploieştean, Margareta Pogonat
respiră în chipul cel mai sentimental şi de
onoare pentru „oraşul găzarilor”: „De
câte ori revin la Ploieşti, mă simt între
prieteni!”, iar aparent-ursuzul Corneliu
Revent rămâne sinteza propriului destin
actoricesc: „...Fără glumă: este o mare
fericire, adesea scump plătită, să te
încumeţi a trăi într-o singură existenţă
atâtea vieţi omeneşti (...) Nu vi se pare
formidabil numai gândul de a putea
trece prin ce au trecut ei?”. „...Am crezut
şi cred în ceea ce fac, pentru că meseria

noastră este o mişcare în care trebuie să
crezi pentru a convinge pe alţii”, spunea
muntele de om şi de actor Dumitru
Palade.
Cele mai multe din aceste fişe
apăruseră în felurite publicaţii
prahovene, printre care şi îndelung
îngrijitele „Pagini Literare” ale neuitatului
Ion T. Şovăială; par exemple, pictoriţa
Teatrului „Ciufulici”, Irina Borovski: „O
căsnicie cu Vintilă Făcăianu, ce părea
fericită, a depăşit un deceniu. Un impas
între soţi, alimentat şi de „binevoitori”
din afară, îi conduce la despărţire. Dar
abia acum au înţeles că au greşit...
amândoi. Şi tocmai atunci intervine
imprevizibilul. Vintilă se stinge
neaşteptat, iar Irina, poate cu căinţă în
subconştient, cade pradă unui banal
accident de circulaţie (10 martie 1986),
la nici doi ani după subita moarte a
fostului soţ”. Aşa se încheie fişa artistei,
apărută în „Pagini Literare” anul II, nr. 13
/ martie 2000, pagina 282, redactor Ion
T. Şovăială.
Repere indubitabile în Istoria teatrului
românesc a secolelor XIX şi XX, scrise cu
acribie şi impecabil profesionalism,
„Casimir Belcot” şi „Mărturii teatrale”
poartă timbrul originalităţii marca Mihai
Apostol.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

57

historia mirabilis

Marian DulĂ
Portret de erou:
Stoica M. ion

I

on M. Stoica s-a născut la data de
15 martie 1915 în frumoasa
localitate Proviţa de Jos, Judeţul Prahova
într-o casă, gard in gard cu primăria, ca
unic fiu al familiei petrolistului Stoica.
Copilăria a fost frumoasă, iar şcoala
primară a absolvit-o în localitatea natală.
Liceul Militar l-a urmat la Târgul
Mureş (un an) şi la Mănăstirea Dealu. La
Târgu -Mureş, „în bonghenime”, cum
zicea cu necaz mama tânărului recrut,
care n-a vrut cu nici un chip să-l lase
acolo. Se ştie, „regăţenii” erau mult mai
şovini decât ardelenii. Aşa că n-a văzut
Targu-Mureşul decât târziu, după patru
ani. Acum, tot răul era spre bine,
fiindcă,urmând primii ani de liceu la
Mănăstirea Dealu, după placul mamei,
avea privilegiul de a fi coleg de clasă cu
voievodul Mihai, viitorul rege al
României. Au fost patru ani deosebit de
agreabili din acest punct de vedere,
tânărul Mihai nefiind nicidecum genul de
persoană care să-şi facă interlocutorii să
simtă că trebuie să-şi cenzureze
comportamentul fiindcă se afla în faţa
unui cap încoronat. Ba chiar avea
obiceiul să-i îndepărteze pe cei doi
aghiotanţi impuşi de protocolul Casei
Regale cu vorbele: „Lăsaţi-mă în pace cu
colegii mei!”. Că erau încă vremurile când
fiecăruia i se dădea ce i se cuvine, o
dovedeşte şi faptul că, la absolvire, şef
58

Marian DULĂ

de promoţie n-a fost declarat neapărat
viitorul rege al ţării, ci un consătean de-al
dlui Stoica, Ştefan Luncaşu, frate al
binecunoscutei d-re Silvia Luncaşu, ani la
rând profesoară la Liceul de Fete din
Câmpina.
Au urmat alte trepte in carieră: Şcoala
pregătitoare de Ofiţeri Infanterie în
Bucureşti, Şcoala de Ofiţeri Artilerie în
Timişoara (1937), Cursul perfecţionare în
Bucureşti (1941), Institutul Politehnic
Bucureşti (doi ani) la fără frecvenţă,
specializare-inginer topometru.
Şi-a început cariera militară cu gradul
de sublocotenent (la data de 1 iulie
1937). A fost trecut în rezervă în anul
1946, în Garnizoana Botoşani şi s-a
stabilit în Garnizoana Câmpina; aici a fost
avansat la gradul de maior în rezervă (25
octombrie 1965), locotenent-colonel în
rezervă (17 octombrie 1994), colonel în
rezervă (17 aprilie 2000) si general de
brigadă în retragere (8 noiembrie 2002).
În cursul carierei militare a îndeplinit
funcţiile de comandant de secţie artilerie
(1937-1941) în Regimentul 30 Artilerie
Chişinău, subordonat Diviziei a 15-a
Infanterie, comandant de Baterie
Artilerie în Regimentul 30 Artilerie,
subordonat Diviziei 21 Infanterie Galaţi.
A participat la campanii militare,
începând cu înăbuşirea rebeliunii
legionare din Bucureşti (ianuarie 1941);
în Est – de la Ţiganca (pe Prut) până la
Dalnik (zona Odessa), perioada 21 iunie
1941 – 16 octombrie 1941; în Vest, până
în Cehoslovacia (septembrie 1944 – mai
1945), fiind rănit uşor la plămânul drept
(13 martie 1945).
Fusese în primele rânduri, la
îndemnul de luptă: „Ostaşi, vă ordon:
Treceţi Prutul!”, şi tot printre primii la
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Marian DULĂ

Marian DULĂ

traversarea Tisei (care, la Vencelo, avea o
lăţime de vreo sută de metri; un întreg
regiment român de infanterie era să se
înece acolo. Recruţii neinstruiţi, care nu
ştiau nici ce-i ăla un tanc. Când au văzut
unul, s-au speriat şi au fugit spre apă,
lăsând tot armamentul pe poziţii. N-ar fi
scăpat de la înec fără prezenţa de spirit a
ofiţerului Stoica). Nu se ştie dacă
salvatorul a aşteptat vreo răsplată pentru
fapta sa. Poate că în sufletul său şi-a
dorit-o. Sau poate a considerat că şi-a
făcut doar datoria. „Servesc Patria!” Aşa
se răspundea pe vremuri (dar şi astăzi) în
armată. Fapt e că nu el, ci nişte camarazi
au descoperit într-un Monitor Oficial că i
se acordase Ordinul „Mihai Viteazul”
clasa a III-a cu spade.
La absolvirea Şcolii Militare fusese
repartizat la Regimentul 30 Artilerie
Chişinău. Regimentul s-a redislocat
dincoace de Prut, după Dictatul de la
Viena, în apropiere de Galaţi. Începutul
războiului l-a găsit în Basarabia, în satul
Ţiganca, de lângă Fălciu. Pod de vase era
peste Prut! Pe o lungime de 10 kilometri.
Infanteria avea nevoie de susţinere, aşa
că imediat în spatele „iepurilor de câmp”
au trecut Prutul ei, artileriştii.
Trecerea Prutului şi-a amintit-o peste
ani, cu precizie. „Era o apă limpede şi
cristalină. Se vedeau peştii cum înoată …
N-am putut să mă abţin. Am lăsat bateria
în grija altora, mi-am făcut o undiţă şi mam oprit pe mal. De copil îmi plăcea să
pescuiesc. Aici, cum băgam undiţa, cum
scoteam peştele. O găleată am prins!
Până au ajuns ceilalţi în sat, aproape iam ajuns din urmă, şi toţi se întrebau de
unde vine mirosul ăsta de peşte”.
Asta a fost partea distractivă a
războiului. Aveau să vină, însă, şi

vremurile grele. Sublocotenentul Stoica
fusese numit comandant de baterie. În
luptele crâncene, regimentul pierduse
patru căpitani deodată. „Cum adică eu?”,
se mirase tânărul sublocotenent. „Eşti
ofiţer activ. Trebuie!”, i se răspunsese.
Erau pe dealul Epureni, la Ţiganca.
Crunte bătălii au dat aici. Bătălii în primul
rând cu nervii proprii. De la 6 dimineaţa
până la 6 seara îi ţinuseră ruşii în rafale
de mitralieră. Din grâul iniţial înalt până
la brâu nu mai rămăsese nimic. Iar
românii nici un deget nu puteau sa
scoată din tranşee. Trăgeau şi ei, dar
numai la obiectiv, nu. Ruşii - la tocarea
nervilor. Până în seara zilei de 5 iulie,
trupele române nu înaintaseră mai mult
de 300-500 de metri de malul stâng al
Prutului; în consecinţă, în luptă a fost
aruncată şi Divizia 21 infanterie. Lupte
deosebit de grele s-au dat în zonele
Ţiganca şi Epureni. Pe flancul drept,
Divizia 21 Infanterie, redusa numeric la
practic numai 4 batalioane, a respins
atacurile a doua divizii sovietice.
Atacurile sovietice au continuat pana pe
14 iulie, dar cu intensitate mai mica. In
aceeaşi zi, Regimentul I Mehedinţi nr. 17
a fost adus pentru a intari Divizia 21
Infanterie. Pe 15 iulie, Corpul 5 a reuşit in
sfârşit sa iasă din capul de pod si sa
avanseze. Batalia de la Fălciu/Ţiganca se
terminase. Pierderile suferite de cele
doua divizii erau foarte mari: 2.473 de
către Divizia de Garda si 6.222 de către
Divizia 21 Infanterie. După stăvilirea
numeroaselor contraatacuri sovietice,
reluarea ofensivei pe românesc s-a
produs la 14 iulie, după adoptarea unei
noi concepţii care prevedea cucerirea
masivului muntos Corneşti, cheia
strategică a Basarabiei. Prin acţiunea

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

59

Marian DULĂ

Marian DULĂ

conjugată a unităţilor germane şi
române, Chişinăul a fost eliberat.
Când au scăpat de-acolo şi-au
continuat înaintarea spre inima Rusiei.
N-au ajuns decât la Odesa. Era greu de
trecut pe aici. Ruşii săpaseră adăposturi
în şanţuri adânci. N-au putut fi biruiţi
decât prin încercuire. De fapt, susţine Ion
Stoica, „Odesa n-am cucerit-o; Odesa a
căzut. Ruşii s-au retras pe mare”.
Comandantul Regimentului 30 artilerie,
colonelul Rosetti-Bălănescu N.
Constantin, a fost decorat cu Ordinul
Militar «i 21 Infanterie a fost decorat cu
Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
Când armata româna a intrat în
Odesa, a găsit un oraş mare, frumos,
cosmopolit. Au fost găsiţi şi mulţi români
acolo, iar aceştia i-au avertizat pe ofiţeri
că multe dintre case sunt minate.
Generalul Glogojanu n-a crezut si
catastrofa s-a produs: aruncarea în aer a
Comandamentul militar român din
Odesa de câtre partizani sau militari
sovietici din armata regulat, explozie în
care au fost omorâţi 16 ofiţeri români,
inclusiv comandantul militar al oraşului,
generalul Ion Glogojanu, 46 soldaţi şi
subofiţeri, mai mulţi civili şi 4 ofiţeri
germani de marină. Militarii români nu au
reuşit să-i prindă pe autorii atentatului şi
s-au răzbunat pe populaţia civilă locală.
Au fost ucişi la întâmplare 5 000 de
localnici civili, majoritatea evrei. Un văr
de-al d-lui Stoica, ofiţer de marină, a
scăpat ca prin minune: ieşise cu numai
două minute înainte de producerea
exploziei.
După Odesa, s-au întors în ţară, în
refacere. În ţară, adică la Bolgrad, în
Basarabia ( „in tara” înseamnă şi
Basarabia). Însă Basarabia înseamnă

chiar mai mult pentru dl Stoica, fiindcă
de-acolo era originară cea cu care s-a
căsătorit atunci, în anii războiului,
regretata sa soţie.
La Bolgrad, comandant al Diviziei 21
Infanterie era General de divizie Nicolae
Dascalescu, între 30 iunie 1941 şi 1
noiembrie 1941.
Întoarcerea armelor l-a surprins pe
Ion M. Stoica la Ploieşti, unde se afla întro nouă refacere de trupe. A stat aici vreo
10 zile, înainte să fie trimis pe Frontul de
Vest. A luptat la Carei. A ajuns apoi până
la Praga. Acolo era pe 9 Mai, la
încheierea păcii. Două săptămâni a făcut
apoi pe drumul spre casă. Pe jos. „Acasă”
a însemnat la momentul acela Botoşani,
unde avea pământul primit ca bonus la
Ordinul „Mihai Viteazul”.
În timpul activităţii desfăşurate în
armată şi în rezervă a fost decorat cu
medaliile: Eliberarea de sub jugul fascist,
Victoria (dată de Guvernul URSS), şi
Crucea Comemorativă a celui de-al
Doilea Război Mondial (dată de
Preşedinţia României) şi ordinele:
Coroana României în grad de cavaler,
Steaua României, clasa a V-a, Apărarea
Patriei, clasa a 3-a şi Ordinul Militar
„Mihai Viteazul”, clasa a 3-a, din 4 mai
1945. Iată cum sună textul regal: Dorind
a răsplăti meritele Locotenentului Stoica
M. Ioan, din Regimentul 30 Artilerie,
„Pentru curajul deosebit şi spiritul de
sacrificiu de care a dat dovadă în luptele
pentru forţarea Tisei la Vencsella cu
primele elemente ale infanteriei, ca
observator înaintat, prin intervenţia
personală contribuie la respingerea
contraatacului inamic şi menţinerea
capului de pod” Noi îi Conferim Ordinul
Militar „Mihai Viteazul” cu spade, clasa a

60

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Marian DULĂ

Marian DULĂ

III-a, cu spade. Drept care îi dăm acest
brevet subscris de Noi şi investit cu
regescul Nostru sigiliu. Dat în Bucureşti la
12 aprilie 1945. Nr. 1494. Cu acest Decret
au fost decoraţi 19 generali şi ofiţeri
activi şi de rezervă. Locotenentul Stoica
M. Ion se găseşte la numărul curent 12.
Drepturi de care se bucură un cavaler
al Ordinului Militar „Mihai Viteazul”:
rentă viageră, în valoarea soldei de grad
şi funcţie a unui sublocotenent, la data
plăţii, 25 de hectare (din 1947, doar 5)
de teren arabil, inventar agricol, compus
din, căruţă, doi cai, doi boi, 10 sape, 10
coase, grapă, semănătoare.
Nicio ceremonie n-a marcat atunci
acordarea ordinului. Astfel, cu atât mai
mult, peste vreme, la vârsta de 88 de ani,
cu câteva zile înainte de a părăsi această
lume, a fost impresionant de festivitatea
în care i s-a pus pe umeri mantia mult
visată. Acordarea ordinului, în 1944,
chiar dacă însoţită de o totală discreţie, a
fost apogeul carierei lui Ion Stoica. O
carieră care a traversat cel de-al Doilea
Război Mondial, din prima până-n ultima
zi în care armata română a fost
combatantă.
Generalul Ion M, Stoica a fost
căsătorit şi a avut o fiică.
După trecerea în rezervă a lucrat în
calitate de inginer proiectant în industria
petrolului până în anul 1976, când a ieşit
la pensie.
Asociaţia naţională a veteranilor de
Război, Filiala Câmpina, în colaborare şi
cu sprijin deosebit de generos al cadrelor
militare în rezervă şi în retragere din
cadrul Filialei Câmpina i-au acordat
ajutor moral şi material cavalerului
Ordinului „Mihai Viteazul”, vizitându-l de
mai multe ori la domiciliu (era bolnav).

Ultima vizită s-a petrecut în ziua de 27
iunie 2003. Iată, pe scurt impresiile
nonagenarului cavaler al Ordinului
„Mihai Viteazul”:
„Am făcut multe pentru tara”, le
mărturisea, plângând de emoţie, celor
prezenţi la festivităţile de la sfârşitul lunii
iunie 2003. „Aştept de mult momentul
ăsta”, a mai spus el, fericit să poarte pe
umeri maiestoasa mantie şi să strângă la
piept steagul tricolor.
Laudă acelora care au adus un strop
de bucurie în sufletul unui om aflat la
sfârşitul vieţii şi care o merită din plin!
„Dragi camarazi, prin grija UNCMRR,
respectiv Filiala Câmpina din Organizaţia
Judeţeană Prahova, am fost onorat, în
ziua de 27 iunie 2003, tocmai când se
sărbătorea ziua Drapelului, de o
delegaţie de cadre militare active şi în
rezervă, precum şi reprezentanţi ai
organelor locale, oferindu-mi o
adevărată sărbătoare ce m-a umplut de
lacrimi, şi totodată de bucurie. De
lacrimi, pentru că mi-am adus aminte
câţi camarazi tineri, în floarea vârstei, au
murit lângă mine, de la Țiganca până la
Dalnik şi apoi până în Cehoslovacia. De
bucurie, pentru ca în curtea casei mele sau adunat atâţia oameni veniţi să mă
salute şi să asculte faptele mele de arme.
În prezenţa unor camarazi, veterani
de război, cadre militare în rezervă şi în
retragere, ofiţeri şi soldaţi de la Centrul
de Perfecţionare de Transmisiuni al
Ministerului de Interne, a comandantului
garnizoanei, colonelul Georgescu Raul, a
profesorului Radu Constantin de la Cultul
Eroilor şi a unor consilieri locali, colonelul
Marian Dulă a prezentat câteva date din
viaţa mea de militar, decoraţiile şi cariera
mea civilă. Colonelul în retragere Juncu

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

61

Marian DULĂ

Marian DULĂ

Neculai a dat citire Decretului MS Mihai I
de conferire a Ordinului Militar „Mihai
Viteazul”, clasa a III-a cu spade, iar
Primarul municipiului Câmpina, inginerul
Gheorghe Tudor a citit decretul
prezidenţial privind acordarea gradului
de general de brigadă.
Cadrele militare în rezervă şi
retragere mi-au dăruit o ţinută de
general cu care m-am îmbrăcat la
ceremonie, Mantia de Cavaler al Ordinul
„Mihai Viteazul” şi drapelul României.
Primarul mi-a oferit un ajutor în alimente
din partea primăriei şi al consilierilor
locali.
Comandantul garnizoanei, col. Raul
Georgescu, a adus o şampanie „Panciu”
pentru a „uda” gradul acordat. Au fost
de faţă televiziunea şi presă locală.
„Niciodată nu am fost înconjurat cu
atâta dragoste şi bunăvoinţă, iar gestul
ofiţerilor mi-a umplut inima de fericire
şi doresc pe această cale să le
mulţumesc din suflet.

Cu salutări camaradereşti,
Al dumneavoastră,
Generalul de brigadă ION M.
STOICA”
Generalul Ion M. Stoica a decedat pe
data de 3 iulie, la câteva zile după
evenimentul emoţionant pe care l-a trăit
alături de cadrele militare în activitate şi
în rezervă din Câmpina, fiind
înmormântat cu onoruri militare şi civile
în ziua de 5 iulie 2003, în Cimitirul din
Câmpina.

62

Surse:
- Simona Luncaşu, „Câmpina de
altădată - a doua călătorie în timp”,
Editura GrafoAnaytis, Ploieşti, pp.
233-238
- General de Brigadă Dr. Constantin
Ucrain & Colonel Constantin Chiper,
„Personalităţi militare prahovene”,
Editura Printeuro Ploieşti 2004, pp.
151-153
- Documente personale (S.M.I.)

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

centenar

Dylan THOMAS

Dylan thomas 100
(27 octombrie 1914 - 9 noiembrie 1953, Swansea – Wales)
„Un poem bun este o contribuţie la realitate.
Lumea nu mai este aceeaşi din momentul în
care un poem bun i s-a adăugat. Un poem
bun ajută la schimbarea formei universului,
ajută la extinderea cunoaşterii de sine şi
despre lumea înconjurătoare, a tuturor.”

mohorâtă,
Blestemă, binecuvântează-mă acum cu
lacrimile tale aprige, te implor.
Nu vă duceţi uşor în acea noapte bună,
Urlaţi, urlaţi împotriva morţii luminii.

Nu vă duceţi uşor în acea noapte bună

Printre cei ucişi în raidul din zori era un
om de o sută de ani

Nu vă duceţi uşor în acea noapte bună,
Bătrâneţea trebuie să ardă şi să urle când
se termină ziua;
Urlaţi, urlaţi împotriva morţii luminii.
Chiar înţelepţii, la sfârşit, ştiu că
întunericul e adevărat,
Întrucât cuvintele nu s-au bifurcat cu
niciun fulger, ei
Nu se duc uşor în acea noapte bună.
Cei buni, la ultimul val, plâng lumina-n
care
Faptele lor fragile ar fi putut dansa în
golful verde,
Urlaţi, urlaţi împotriva morţii luminii.
Oamenii sălbatici care au prins şi au
cântat soarele în zbor,
Şi-au învăţat, prea târziu, lamentându-se
în drumul lor,
Să nu se ducă uşor în acea noapte bună.
Oamenii mormintelor, aproape morţi, cu
privirea oarbă
Ochii orbi ar putea exploda precum
meteoriţii şi ar fi veseli,
Urlaţi, urlaţi împotriva morţii luminii.
Iar tu, tatăl meu, acolo pe culmea
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Când se trezea dimineaţa deasupra
războiului
El s-a îmbrăcat, a mers afară şi a murit,
Încuietorile s-au căscat liber şi o explozie
le-a spulberat,
El a căzut acolo unde a iubit, pe pavajul
de piatră aruncat în aer
Şi pe bucăţile funerare ale podelei
măcelărite.
Spune-i străzii sale că în spatele ei el a
oprit un soare
Şi craterele din ochii lui au crescut alice şi
foc
Când toate cheile au sărit din lacăte şi au
sunat.
Nu mai săpa după lanţurile inimii sale
încărunţite.
Ambulanţa divină a întocmit o rană
Asamblarea aşteaptă ciocanul să răsune
în corp.
Păstrează-i oasele departe de roaba
comună,
Dimineaţa zboară pe aripile vârstei sale
Şi o sută de berze se aşează pe mâna
dreaptă a soarelui.

Traducere de Liliana Ene şi
Florin Dochia
63

poesis

luca CiPolla
Una vita sola
Sopra nuvole di gesso,
Īśvara mi regge dal sogno,
sono pura materia
oggi
ma sotto quale forma?
Ho guidato carri pieni di latta
o forse li ho trainati, il mio alito sull’erba
pesta,
la nebbia di māyā.
Ho fatto voto di silenzio,
ricordo
quando ancora energia sottile
leggevo le carte al mio futuro,
gioco questo ov’è difficile trovare
uno spiraglio.
Non importa più dove e quando
la mia statura proietti un’ombra..
Doar o viaţă
Peste nori de ghips,
Īśvara mă stăpânește din vis,
sunt materia pură
astăzi
dar sub ce formă?
Am condus care pline de tinichea
sau poate le-am tras, respiraţia mea pe
iarba strivită,
ceaţa mayei.
Am făcut jurământ de tăcere,
îmi amintesc
când încă o energie subtilă
ghiceam în cărţi viitorul meu,
jocul acesta unde e greu să vezi
luminiţa.
Nu mai contează unde și când
statura mea să proiecteze o umbră..
64

Luca CIPOLALLA

Imperfetta
Vagoli spersa
tra coni di ginepro
e semi di luna tersa;
l’aroma di gelsomino
carezza i tuoi capelli,
sembri quasi seria
nella timidezza
e la gente ti confonde,
bella ed imperfetta.
Taci nel sorriso
d’aurora boreale,
è nuova vita grazie a te.
Imperfectă
Colinzi pierdută
printre boabele de ienupăr
și seminţe de lună curată;
mireasma iasomiei
mângâie părul tău,
parcă ești cam serioasă
în timiditate
și lumea te confundă,
frumoaso și imperfectă.
Taci în surâsul
aurorei boreale,
e viaţă nouă datorită ţie.
Si è soli nella malattia
Soli si è nella malattia,
c’è chi si diletta nel conto alla rovescia,
chi scommette
o fugge,
chi interpreta e sottolinea,
chi traduce
e racconta, novelli redattori..
e Dio veglia dall’alto,
sereno nel patto
siglato dall’uomo,
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Luca CIPOLALLA

la morte che poi non esiste,
solo un nome
e
banale etichetta
da secoli applicata
sul diario del tempo
e quello dello spazio.
Suntem singuri în boală
Singuri suntem în boală,
cine se delectează cu numărătoarea
inversă,
cine pariază
ori fuge,
cine interpretează și subliniază,
cine traduce
și povestește, proaspeţi redactori..
și Dumnezeu veghează din înălțime,
senin în pactul
parafat de om,
moartea apoi ce nu există,
doar un nume
și
o etichetă banală
de secole aplicată
pe jurnalul timpului
și cel al spațiului.
L’altra finestra
Non potevo concepire,
erano lì - pausa - ad attendermi
nel modo loro d’insegnare
e scherzare.
Il vaso al davanzale
e che candore,
il sole non pareva mai esser tramontato.
Una pellicola
soffiata dal nontempo,
la polenta fumante sulla tavola
imbandita
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Luca CIPOLALLA

ed una festa, storia o lezione
da narrare
e imparare.
Fereastra cealaltă
Nu puteam să înțeleg,
erau acolo - pauză - să mă așteaptă
în felul lor de predat
și de glumit.
Vaza pe pervaz
și ce candoare,
soarele nu părea niciodată să fi apus.
O peliculă
suflată de ne-timp,
mămăliga fumegând pe masa pregătită
și o serbare, istorie sau lecție
de povestit
și de învățat.
Migrazioni
E ti perdevi nella terra promessa,
fuggendo a sentieri
d’infinito
fra le corde dell’oud;
amavi i boschi
e le forme di meditazione,
pietra d’angolo
del tempio di Gerusalemme.
Con quale impeto cadesti a riva...
Migrațiuni
Și te pierdeai în țara făgăduinței,
fugind la căi
fără sfârșit
prin coardele oudului;
iubeai pădurile
și formele meditației,
piatră de temelie
a templului din Ierusalim.
Cu ce avânt ajunseși la mal...
65

poesis

ani bRaDea
Desfacerea
I.
„Nu-mi cere sa te părăsesc sau să fac cale
întoarsă de la tine. Unde mergi tu, voi
merge şi eu şi unde vei sta tu voi sta şi eu.”
(Cartea Rut 1:16)
De când mă locuieşti am grijă cum păşesc,
nu vreau să te doară zdruncinătura
călătoriilor prea lungi. te-am purtat în toate
rătăcirile mele, sub sânul stâng, în dreptul
ieşirii prin care năvălesc fluturii în perioada
lor de împerechere. te-am învelit în
brocartul ce-mi colorează lăuntrul în nuanţe
de purpură, să nu simţi cum îngheaţă totul
pe dinafară. în carne vie am tăiat fereastră
spre suflet, să poţi vedea valurile când se
izbesc de ţărm, îngenunchind sub giulgiu
fotoliul de piatră. târziu, în noapte, luna
coboară în vârful degetelor şi unge cu miere
trupurile uitate în îmbrăţişare. atunci poţi
privi mai departe, până la crucea unde neam rugat şi-am plâns, îngropând sub riduri
de scoarţă jumătate de inimă : eu atriul
drept, tu ventriculul stâng.
De când mă locuieşti am grijă să nu te
strivesc sub o simplă bătaie de aripi, când
dimineaţa mi se aşează pe pleoape, ca o
zdreanţă murdară sub care drumul se
pierde…

Ani BRADEA

rămas netencuit. spinul muşcă perfid din
sânul ce tremură sub simulacrul de
îmbrăţişare. rămâne o cale de maci în
urmă şi un ogor de însămânţat înainte.
Mă întorc, de fiecare dată, în temniţa mea.
prietenoasă, în semn de bun venit, îmi
îngăduie să spânzur, de un cui ruginit,
câmpul tău de soare. acum e loc destul să
apună orice iluzie. îmi pipăi uşor sufletul:
în partea stângă, sub coastă, un rest de
aripă frântă împunge dureros. urmăresc,
pe ecranul ferestrei, cerul înveşmântat cu
anotimpuri. rulează non-color. dar eu voi
învăţa să inventez nuanţe, până când albul
pietrei de căpătâi îmi va pătrunde-n păr
şi-n gene. abia atunci nu voi mai avea
nimic de pierdut: spre răsărit voi imagina o
mare şi-mi voi închide poemul naufragiat,
pe care tu nu-l vei citi niciodată. doar
buzele tale îl vor rosti mecanic, seară de
seară, ca pe o ultimă ştiută rugăciune.
În curând lacrima va străpunge piatra,
călăule, şi zorii vor restabili ordinea lumii,
grăbeşte-te!
„zidul rău mă strânge
viaţa mi se stinge...”

II.
Fiecare Ană îşi poartă-n suflet zidul.

III.
Ţipă un tren de noapte prin liniştea mea,
rostogolindu-se ca o spaimă ascuţită pe
câmpia moale. serile de octombrie, mere
putrede, poartă doar amintirea parfumului
de altădată. treci prin ele şi carnea
descompusă ţi se lipeşte jilav de suflet.
de-acum voi învăţa ce-nseamnă resemnarea.
zidurile îmi vor absorbi din nou speranţele.
tencuiala de igrasie albastră se umflă până
la coşul pieptului meu. muşchiul, crescut în
rănile de piatră, îmi îngroapă inima.

Cad petale de sânge şi se zdrobesc de
lespezi cu ecou, împroşcând peretele

Ştiu, ştiu foarte bine tot ce va urma!
cunosc scenariul acesta în cele mai mici

Mi-ar fi atât de uşor să renunţ, călăule, să
nu te mai aştept, dacă n-aş vedea cerul
dincolo de tăişul săbiei tale.

66

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Ani BRADEA

amănunte. şi totuşi, de fiecare dată, am
visat că poate fi altfel:
Cum, iubindu-mă cu tine, între marginile
biletului dus-întors, aş putea schimba
rânduiala; cum dragostea, declarată cu
disperare pe un peron, ţine de cald în toate
iernile de dincolo de gări; cum buzele
uscate ar fi capabile să reinventeze gustul
sărutului furat la capătul vagonului, înainte
de şuieratul final; cum...
Dar nu e nicio îndoială, în curând se vor
aşterne siberii între noi, peste care doar
viscolul gândului va luneca în voie. vom
împodobi iar, de sărbători, brazii crescuţi
de-a lungul căii ferate. colindătorii mei vor
avea urări şi pentru tine, iar ai tăi ne vor
uita pe amândoi...
Fericirea, călăule, e o iluzie, efemeră ca o
tigvă în faţa tăişului bardei tale!
IV.
Cu adevărat deşertăciune sunt toate...
Doar iubirea pentru tine mă opreşte să fiu o
Karenină, chiar dacă port acelaşi nume cu ea.
tu nu auzi cum, de câte ori deschid
fereastra, chemarea unui tren urcă
tânguitor pe iedera roşie până-n căldura
sânului, înjunghiat de aşteptare;
nici cum din noapte se întrupează
fantasmele singurătăţii şi diluate se scurg
în cerneluri mirosind a femeia care scrie în
aceeaşi poveste.
Eu nu ţi-am vorbit niciodată despre teamă.
din scrisori afli mereu că mi-e bine şi în
fotografii nu poţi vedea, sub pielea
translucidă, harta îngheţată a sângelui.
clătesc în asfinţit o carte. oricât de mult aş
vrea ştiu că nu ne vom închide între
coperţile ei. tu vei rămâne, mereu, tăiat de
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Ani BRADEA

marginea dimineţii.
Mi se-ngrămădesc pietre deasupra
pleoapelor şi zorii-mi vin tot mai
târziu...dacă nu te-aş iubi...ce simplu ar fi
dacă nu te-aş iubi!
Din cupa ce se varsă generos, călăule,
venin vei bea şi tu. veni-va vremea!
V.
Lăsaţi-mă să dorm!
orice somn poate fi mai bun decât această
chinuitoare stare de veghe. chiar unul
întunecat, fără vise, adânc şi solemn ca o
moarte. m-am săturat să-mi păzesc
dimineţile umblând cu tălpile goale pe
jarul asfinţitului, primind în pupilele
dezvelite toate săgeţile care trag în urma
lor cerul peste cicatricea vindecată a lumii.
urma, pe care o sapă în vie prima dâră de
rugină, îmi sfâşie inima.
Ar putea fi ultima noastră toamnă. sau
poate prima, depinde din ce parte a
umbrei priveşti.
Am obosit!
mă dor pleoapele, rulate în sus ca nişte
jaluzele blocate. ochii, lipsiţi de strălucire,
se adâncesc tot mai mult, ferestre căscate
întunecat în peretele chipului cu pielea mai
subţire ca lumina care se sfârşeşte.
cu cele din urmă forţări ale zilei în agonie
scriu, obişnuita ultimă scrisoare. fiecare
cuvânt adăugat şterge marginile visului
care nu mă mai acoperă.
Lăsaţi-mă să dorm după ultimul punct!
acum numai am de spus nicio poveste...
Când te-am inventat, călăule, nu ştiam că
securea ta mă va despărţi pe mine de mine!
67

poesis: orientalia

omar KHayyâM
Rubaiate
13
Zorile mi-au umput de roze cupa
seninului,
Privighetoarea tace, parfumul vinului
E tot mai diafan... Şi mai sunt unii
gata să se lase
Robiţi de vise de măriri! Frumoaso,
părul tău - ce mătase...
L’aurore remplit de roses la coupe du
ciel, le chant
Du rossignol s’endort, le vin est plus
léger.
Dire qu’il y a des fous qui rêvent de
gloire, d’argent...
Ô, tes cheveux de soie, ma bien
aimée...
14.
Atâta graţie, atâta fericire
La începutul poveştii de iubire !
De ce acum, frumoaso, unica vrere-a
ta
E să-mi frângi inima?
Tant de tendresse, tant de bonheur
À l’aube claire de notre amour !
Pourquoi maintenant, ma belle, nuit
et jour
Tu ne fais que mieux déchirer mon
cœur ?
68

Omar KHAYYÂM

15.
Palatul mândrului sultan Bahram*
Ajuns-a adăpost pentru gazele.
Leii ce dau târcoale ştiu de-acele
Jocuri şi cântece din vremi d’antan?
Le beau palais du grand sultan
Bahram*
Est devenu tanière des bêtes
sauvages.
Les lions qui rodent autour ne savent
rien de temps
Des rires, des jeux, des chants de ce
noble, bel âge.
————————
* Bahram Gur (420-430) rege persan
din dinastia Sasanizilor/ roi persan de
la dynastie des Sassanides.
16.
Maculare culoarea sângelui
Vărsat pe câmp de-un împărat uitat
Iar albăstreaua-i cerul din ochii lui
De-adolescent cu zâmbet înstelat.
Le coquelicot a la couleur du feu
De sang versé dans l’herbe par un roi
oublié ;
Le bleuet c’est le ciel de ses yeux
D’adolescent au sourire étoilé.
Traducere: Paula Romanescu
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

poesis

George Paşa
Deplinătate
Tânjeşti, din lumea ta albastră, spre
liniştea de mucava,
ştii bine că acolo-i seara când te aşteaptă
cineva,
să-ţi dea surâsul printr-o ştanţă, făcându-l
sincer şi deplin,
încât să fie mai aproape de nasu-ţi fin şi
acvilin.
Şi, când veţi potrivi măsura, un cântec
plin s-o auzi,
din Răsărit la Soare-Apune, din
Miazănoapte-n Miazăzi.
Hoinari atunci, veţi prinde clipa de un
picior şi, printre maci,
vă veţi juca voioşi de-a prinsa, apoi vă
veţi iubi în draci.
Când noaptea va veni deplină, să cearnă-n
susur de izvor

Valentin tuFan
Surâs
S-a ţesut o crustă între noi,
trăim ca fluturii
într-o iubire nenăscută,
când ieşim la lumină
ne colorăm unul pe altul −
tu arunci scânteia,
iar eu conul de umbră.
Iubirea e un chist,
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

poesis
praful stelar, drog pentru vise, lumina
lunii drept covor,
nu te-amăgi: e dreptul nopţii să lase
gândul ei nebun
celor îndrăgostiţi de vise, uitând că
somnu-i căpcăun.
Căci unde-auzi ades braşoave, chemări
obscure sau hazlii,
decât la noaptea prefăcută, când o apucă
pandalii?
De-aceea-n lumea ta albastră rămâi, nu-i
focul prea aprins,
încât să nu-ţi astupi urechea, să nu rămâi
apoi surprins
că ai dat vamă frumuseţii deşertăciunea
unei veri,
şi-apoi să te scufunzi deodată în
neplăceri şi în dureri.
Mai bine ia ştanţează-ţi visul cu forma
vasului de lut
în care-aduni izvorul vieţii! M-auzi? E
bine. Hai, salut!

un basorelief comun −
o împreunare a mâinilor
ca un balon de energie
ce creşte în el însuşi.
Rotocoale de aer
fac pact cu păpădia
şi se pierd în corpul secundei,
ţi-am rostogolit respiraţia ca pe un cifru,
mă las dus de instinct
ca un orb pipăind o pardoseală Braille −
îţi ating surâsul şi cad în genunchi
ca în faţa unui altar demiurgic.
69

Diana TRANDAFIR

poesis

Diana tRanDaFiR
prin ochii mei văd totul
frânghia
şi linia continuă care
nu duce niciunde
sunt atentă la orice tresărire
urma se regăseşte în mine
după ce am trecut
de frământarea moale
a rămas numai drojdia albă
***
oameni
peisaje
şi toate apele care curg
atât de aproape de moarte
zilnic cineva aprinde o stea
steaua aceea
stă înfiptă ca o lumânare
jumătate spre cer şi
jumătate spre noi
astfel
arde roditor
sub bolta de piatră
***
cu mâinile în buzunare fluieri
gândeşti
uneori nu te alegi cu nimic
zborul asurzitor al gravitaţiei
oraşul cu susul în jos
totul inundat
de valuri mari de căldură
sub soarele roşu
se zbate
roşul fir de nisip

altcineva
fluturi mari de hârtie
cu aripi grele de cerneală şi praf
pe întuneric nu apar
nici prieteni
nici trenuri
nici buze
bătaia în uşă se confundă
cu o inimă întoarsă
***
zăpada îngheţată scârţâie sub călcâi
putem dansa narcotizaţi
un ultimul dans
rotirea
se face pe masa albă
a emoţiilor lumii
***
aş vrea să fii tu
oraşul în care locuiesc
în care mă întorc seara obosită
în care mă trezesc dimineaţa
coborând cu picioarele
direct în carnea ta primitoare
şi înrăită de moarte
aş vrea să fii tu
când încerc să fug
paznicul mă opreşte şi mă închide
ştiu prea bine
dincolo de porţi
nu e nimeni
***
desigur nevroza
rana şi febra
şi totuşi un text
din care nu se poate ieşi în tăcere

***
degetele încalecă ziua
aş vrea ca dublul meu să fie
70

frunzele ce se izbesc de trotuar
sunt de un albastru intens
fără lună
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

poesis

Dan DRĂGuş
*
AM FULGERE la-ndemână
adunate din Cer
de pe pământ
Cu acestea înving infinitul,
adâncul oceanului
continuu sunt
*
AM COBORÂT ateu
în noaptea asta,
în plânsul frunzei
dezlipite
de trunchiul meu
de trunchiul tău
Am coborât în rătăcire,
tu şi eu

Risipire
Consum ziua de azi
şi-mi pare
că e cea de ieri un zaţ pe linoleumul
pe care-l lustruiesc
continuu...
Ziua de mâine
o fac cocoloş în palmă
şi o arunc pe fereastră
ca la un coş de baschet;
sunt singurul aruncător
din acestă cameră,
nu am pe cine învinge
*
GÂND de pâine uscată
felii dureros prăjite
se risipesc haotic
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Dan DRĂGUȘ

prin stomac prin visare...
Între timp în cimitir
iau lecţii de canto simfonii funebre
pentru cei din urmă vii
Pendula ceasului
rotund aruncă
secundele
în dreapta pentru mine
în stânga le comprimă
spre ghilotina timp
Tic-tac tic-tac
Cuarţ neîndurător
şi pentru Zeus din Olimp
Tic-tac tic-tac
*
În Bărăganul
apăsat de ev
de aburul ţâşnit
din loessul transformat
în gheaţă
Grăuntele de grâu
mai transparent
e dorul străbunilor
de viaţă
*
SOARELE,
în fiecare dimineaţă
se ascunde după un nour
ca un întârziat la Cina
virtuală a zeilor...
Mă furişez până-ntr-acolo
şi din păcatele rămase
adun vorbele lor festin de metafore

71

poesis

Costel StanCu
Viaţa
Mă agăţ de tine, viaţă, ca fluturele
de felinar, ca iarba de botul mielului
sacrificat, uneori, în zadar. Ca umbra
de talpa celui ce-o calcă
rupîndu-i şira spinării,
ca mărul de creanga arsă de trăsnet
ori naufragiatul de ceaţa mării.
Mă agăţ de tine, viaţă
ca eşarfa de spiţele unei roţi
cu disperarea celui prins la furat pepeni
şi pus să-i mănînce pe toţi.
Cu inocenţa celui ce mă vinde
pe sîmburi de nucă, nu bani,
mă agăţ de tine viaţă încrezător ca
timbrul lipit pe scrisoarea ce-a
rătăcit prin lume o sută de ani.
Iată, se apropie moartea
cu pas de pisică, latent. Sufletul meu
în acvariul nopţii e un biet peşte
fosforescent. Mă agăţ de tine
pentru ultima oară viaţă,
dar pisica vede peştele, se joacă
o vreme cu el, apoi îl înhaţă.

72

Costel STANCU

Alb-negru
o femeie în rochie albă
împinge pe marginea şoselei
o bicicletă
nu e grăbită
pentru ea totul se sfîrşeşte
azi
inimile noastre
precum roţile bicicletei
nu se vor atinge
niciodată
femeia în rochie albă
îşi duce de coarne
bicicleta
ca pe o cruce
împrejurul lor se rostogoleşte
coroana unui cireş înflorit
miroase a frică de iepure
eu pedalez
în gol
pe marginea unei prăpăstii
indiferentă,
femeia în rochie albă
se apleacă,
ridică de jos
lanţul de bicicletă
şi mi-l întinde
ca pe un şarpe
cu capul strivit.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

folclor

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RuSu
toGan
ielele, Zânele,
Cuvioasele şi
neiertătoarele

S

piritul feminin, val de tentaţii şi
temeri, flux imaginar şi dorinţe, a
stăpânit, credem, omenirea, de la
naşterea ei şi până azi, învăluit într-un
fald magic, încărcat de poezie, de temeri
şi gânduri cu aureolă benefică, dar
niciodată cu o finalitate pe măsură.
Din bogata galerie a imaginarului de
factură feminină, Ielele par să fie cele
mai reprezentative, dar şi cele mai active
în memoria populară, respectivul
imaginar fiind creatorul uneia dintre cele
mai fascinante mitologii, cu proiecţii în
dincolo de „povestea neamului” propriuzis. Ca origine, ele sunt, după Ion
Ghinoiu, „spirite rebele ale morţilor” ce
şi-au refuzat întoarcerea în lăcaşurile
subpământene. Bogata componentă
metaforică sub care se ascunde numele
lor adevărat, s-a născut, se crede, tocmi
din teama ce o inoculează în conştiinţa
tradiţională. De altfel, în majoritatea lor,
fiinţele imaginarului popular înfăţişate în
lucrarea de faţă, poartă cu ele„ stigmatul
unui atribut negativ”, în expresia lui
Ovidiu Bârlea, dar care, credem noi, ne
oferă, în plus, şi explicaţia acestei stări de
bivalenţă comportamentală: „…foarte
probabil sub influenţa bisericii care a
asimilat cu diavolul toate zeităţile
precreştine care continuau să dăinuiască
în conştiinţa straturilor populare,
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

unificându-le sub stigmatul aceluiaşi
atribut negativ, de proscris din panteonul
sacru” (1)
Cu privire la polinomia şi polisemia
ielelor, Romulus Vulcănescu ne
sintetizează următoarele: „Ielele sunt
zâne ale văzduhului silvanic şi campestru
care personifică stările atmosferice ale
aerului în continuă mişcare şi
schimbare”.
Cât priveşte origine lor, acelaşi
mitolog observă existenţa unei
„poligeneze neconcordante”,
exemplificată prin următoarele stări:
- Sunt „suflete de femei care au fost
vrăjite” şi în timpul vieţii nu-şi mai găsesc
liniştea, „în nici o stare, nicăieri, nici în
văzduh, nici pe pământ… iar Fârtatul nu
mai vrea să ştie de ele”.
- O determinare a originii lor, care în
fapt aruncă o lumină chiar asupra
timpului perceperii lor, este următoarea:
„Ielele sunt fiicele lui Rusalim-Împărat
care trăiesc în păduri, pe câmpii şi urăsc
pe creştini, pentru că aceştia ca supuşi ai
tatălui lor, au trecut la creştinism”.
- Cu trimitere înspre fabulosul istoric:
„Ielele au fost trei fete ale lui Alexandru
Macedon…”
Metamorfozare duplicitară: „Ielele
sunt nişte fete frumoase transformate în
«babe urâte» sau nişte babe urâte
73

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

transformate în «fete frumoase», în
urma unor greşeli faţă de Fârtatul sau
Nefârtatul”.
Ca timp şi loc de adast:
„...întotdeauna, noaptea pe lună, în
poieni, în luminişuri de pădure” (2).
Determinarea nominală a ielelor, ca
şi în cazul altor semidivinităţi,
reprezentate de făpturi mitice diverse,
tabuismul este calea prin care le este
evitată forţa de acţiune distructivă.
Sintetizată, această procedură de evitare
a numelui real, tainic şi inaccesibil este
reprezentat de simboluri, grupate pe
două paliere de reprezentare, acceptate
de către aproape toţi cercetătorii acestui
univers magic:
epitete ornante, cu semantică
ambiguă: Iele, Dânsele, Drăgaice, Vâlve,
Rusalii, Vântoase
epitete flatante sau propiţiatoare:
Domniţe, Măiestre, Şoimane,
Împărătesele Văzduhului, Fetele Codrului
(Câmpului), Muşate, Miluite…
De asemenea, folclorul înregistrează
şi forme nominale cu caracter individual:
Ana, Bugiana, Lemnica, Lidiana (3).
Dar galeria totemică poate fi
completată şi de alte nominalizări,
precum: Zânele, Zânioarele, Sfintele de
Noapte, Frumoasele, Mândrele,
Iezmele, Fecioarele, Milostivele, Fie-le
Milă, Puternicele, Ursitoarele,
Doamnele, Împărătesele văzduhului,
Nemaipomenitele, Alea din Vânt,
Graula ş.m.a.
Asemeni, în colinde, uşor descoperim
forme nominale ce ne trimit înspre
universul ielelor: Ion, bunăoară din
„Colindul lui Ion” (colind ce se practică
de Sf. Ion, n.m.), la vânătoare este gata
„să săgeteze o Lidioară”, care îl roagă

să-şi înfrângă cutezanţa: „Ioane, nu
săgeta”etc.
Etimologia numelui pare să fie un
punct de referinţă, de un interes la fel de
tentant,deşi termenul de „iele” implică o
serie de controverse, inerente într-o
mitologie bântuită de influenţe multiple.
Lazăr Şăineanu susţine originea
termenului de la cuvântul cuman „Zel”,
însemnând „vânt”; B. P. Hasdeu crede că
derivă din sanscritul „vel”, a se mişca sau
„vela”, moarte năprasnică sau maladie.
Vasile Alecsandri le-a denumit
„stăpânele văzduhului”.
Intervenţia bisericii se descoperă de
asemenea, cu uşurinţă: Cuvântul „iele”
se consideră „demonic”, deci, „nu
trebuie în nici-o formă rostit” (4).
Reamintim de asemenea că ielele, în
ţesătura de fapte şi întâmplări apar ca o
forţă emanată de o grupare de natură
feminină, de la trei în sus, dar
nepereche, pe undeva într-o construcţie
apropiată de cetele de feciori, de căluşari
şi chiar a grupului de colindători.
Grupate ca reprezentante a
„spiritelor nopţii”, după concept feminin,
respectiva grilă ne demonstrează faptul
că, în spaţiul cunoaşterii, aceste imagini
vin înspre noi dintr-o perioadă a
dedemultului, respectiv din cea în care
spiritul feminin era predominant.
Concret, nici o poveste a lumii, indiferent
de timp şi de spaţiu, din acel moment
apoteotic, din care femeia a fost
întronată ca spirit al universului
reproductiv, n-a mai putut denatura
valoarea de emblemă universală a
femeii, ea purtătoarea vasului de apă vie,
ea proiecţie de imaginar etern
proteguitor al beneficului dar şi al
corecţiei lumii, în care ne rotim destinul

74

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

vieţii şi nu numai…!
În privinţa atitudinii faţă de aceste
vieţuitoare, conştiinţa mitică îşi rezervă o
atitudine ambivalentă, respectiv, în jocul
imaginativ, aceste produse ale
fantasticului, pot fi atât expresii ale
maleficului, cât şi ale sacrului, în totală
dependenţă faţă de ceea ce structurile,
ca fapte de comportament şi de gândire
mitică, le-a promovat, cândva.
Contrar forţei ce o emană, din punct
de vedere comportamental, ielele sunt
contradictorii, astfel, sunt inofensive,
când rătăcesc singure prin locuri retrase
şi când se întâlnesc din întâmplare cu
oameni în vârstă şi total diferite, atunci
când sunt în grup şi întâlnesc mai ales
oameni tineri. Comportamentul în grup
este adeseori pricinuitor de boli, pocituri,
dereglări, toate pricinuite feciorilor
singuratici şi încă neprinşi în jocul
dragostei, uneori fiind chiar pricinuitor
de moarte timpurie. (5)
Practic, Ielele îşi exprimă potenţele
malefice prin joc, iar în zbenguiala lor
ele fac şi multe şotii. Hora lor e
îndrăcită şi „joacă, învârtindu-se ca
nişte nebune”. (6)
Dar există şi remedii, dovadă că
tinereţea nu-şi anulează potenţele atât
de uşor. În fapt, prudenţa, măsura şi de
ce nu, autocontrolul, sunt tot atâtea
mijloace de ieşit de sub seducţia
„neostoitelor”: „Cel ce va călca mai întâi
pe locul unde au jucat Şoimanele sau va
bea apă din fântâna în care s-au scăldat,
sau va dormi sub nucul pe sub care au
trecut şi nu va lăsa semn, adică o mică
streamătă - câteva fire rupte din brâu sau
din haină, acela va rămâne pocit” (7).
Forţele care le ţin la distanţă,
încurcându-le intenţiile sunt plantele

magice, precum: leuşteanul, odoleanul,
avrămeasa şi mai ales usturoiul. Desigur,
descântecul se înscrie ca mijloc prin care
se înlătură agenţii malefici care
perturbează la un moment dat existenţa
individului. Dar despre acest panaceu,
într-un capitol aparte.
Momentele prolifice acţiunii Ielelor
sunt: în apus de soare, în anotimp de
primăvară şi vară; pe lună plină, în zori,
după apusul „găinuşei”, iar în zilele
ploioase de vară pot să acţioneze chiar
şi-n plină zi, departe însă de aşezări
omeneşti.
La Tudor Pamfilie descoperim chiar şi
descrierea unui dans al Ielelor, cules
dintr-o poveste bucovineană: „…şapte
sau nouă, după cum sunt ele strânse, se
înşiră mai întâi în rând şi după aceea se
învârt în fel şi fel de forme, iar la urmă
când vine ceasul să se despărţească, se
învârtesc roată şi aşa de iute, încât se
pare că se vede un cerc de foc ca cel
făcut de un tăciune, dacă s-ar învârti
repede…” (8). Apoi exuberanţa, înclinaţia
spre petrecere ; libertinajul în genere
sunt trăsăturile ce le caracterizează
comportamentul, de unde se pare că le
vine şi pornirea de a face rău oamenilor,
aşa,ca o răzbunare că ele „sunt suflete
însemnate de Dumnezeu” (9).
Povestea ce urmează, le sintetizează
oarecum comportamentul: „Era pe la
cântatul cocoşilor, în noaptea primei
duminici de după Rusalii. Îmi aduceam
caii de pe Valea Hârţii şi eram singur, cuc.
Aveam patru cai şi eu călăream pe
Murgul, după nume, un cal bătrân şi
cuminte, iar după mine se înşirau cele
două iepe şi mânzocul în etate de un an.
Eram şi eu fecior, abia intrat în joc, în
primăvara aceea. Şi ce să vezi, m-a

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

75

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

învăluit aşa, un vârtej de se legănau
sălcile ca la o închinăciune şi în bătaia
lunii se făcuse o lumină ca ziua, dar aşa,
aurită şi holdele din Faţa Hârţei se
învăluiau într-o goană parcă fără sfârşit.
Şi-atunci s-au arătat Frumoasele, aşa, ca
un nor alb, că erau îmbrăcate în alb ca
nişte albeţe, vesele şi guralive ca nişte
zălude. Dar n-am înţeles ce vorbeau.
Erau stăpâne peste lunci şi peste
pădurea de sălcii, şi ca ele parcă nu mai
era nimeni altcineva. Mă luase cu fiori şi
noroc de mine că nici murgul şi nici
ceilalţi cai n-au dat semne de sperietură!
Când se pornise volbura m-am oprit şi-am
descălecat, apoi caii mei, săracii, s-au
împrăştiat, poate de frica lor, nu ştiu,
apoi i-am fluierat lung şi le-am auzit
tropotul întoarcerii, iar mai pe urmă
chiuitul zăludelor a făcut să-mi ţiuie
urechile. M-au luat fiorii dar ce să vezi,
Murgul meu, săracul, a început să
necheze, rotindu-se pe loc o vreme, după
care, când l-am încălecat, că s-a apropiat
de mine parcă îndemnându-mă să curăţ
locul,mă purtase pe vale în jos, până spre
Pădurea Satului, unde, şi iepele şi
mânzocul meu ne-au ajuns din urmă şi sau pornit să pască în linişte, deşelaţi şi ei
de atâta alergătură.
Mijeau zorile şi roşeaţa răsăritului
parcă îmi lumina mintea, ca după un
somn lung şi binefăcător. Şi când Murgul
se apropie, frecându-se de sura cea
bătrână, aşa, parcă să o recunoască, am
încremenit. Iepele şi mânzul aveau
coama încurcată, aşa, numai noduri şi
noduri şi coada împletită în şuviţe subţiri,
strălucitoare. Şi-abia atunci mă prinsese
frica şi mulţumesc lui Dumnezeu că nu
m-au dibuit şi pe mine, ori le-o fi fost
teamă, că am la mine iarba fiarelor, nu

ştiu, dar am fost lăsat în pace, că s-au
dus unde-au văzt cu ochii, n-au avut
vreme de mine! De mă dibuiau, cine ştie
cu ce pocitură de oase şi suflet mă
alegeam!” (10)
Nu putem trece fără să amintim şi
viziunea întâiului nostru savant, Dimitrie
Cantemir, cel puţin pentru prospeţimea
imaginii sub care se înnobilează
Frumoasele, în expresia sa: „Cred că sunt
nişte nimfe din văzduh, adeseori
cuprinse de iubire pentru tinerii frumoşi.
Din această cauză, dacă vreun tânăr este
cuprins deodată de paralizie ori de
apoplexie, această fărădelege o atribuie
nu altuia decât acestor Frumoasele, şi zic
că prin aceasta, schimbând iubirea în ură
şi furie, pedepsesc neascultarea
iubiţilor”. (11)
Caracterul ambivalent al comportării
lor constituie, probabil, şi forţa
seducţiei care se manifestă obsesiv,
chiar până şi-n zilele noastre, respectiv,
într-o modernitate aglutinată de
intruziuni ce vin înspre noi din
adâncurile timpului. În fapt,
neverosimilul are asupra imaginarului
uman o forţă de seducţie ce dăinuie şi
peste corola vârstelor dar şi a educaţiei.
Să luăm ca model,bunăoară, datele ce
ni le furnizează sintetic Mircea Eliade
ale cărui studii au ocolit pământul. Cu
trimitere înspre folclorul nostru, univers
în care, atrage atenţia autorul, „ne
confruntăm cu o cultură arhaică, care
s-a dezvoltat sub un control ecleziastic
mai puţin rigid decât în Europa”, şi-n
cadrul căreia, seducţia fabulosului a
rămas activă, precum imaginea ielelor:
„…sunt nemuritoare dar arată ca fetele
frumoase, jucăuşe şi fascinante. Sunt
îmbrăcate în alb, au sânii goi şi sunt

76

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

invizibile în cursul zilei. Au aripi şi zboară
prin aer,în special noaptea. Vrăjitoarelor
le place să cânte şi să danseze, iar pe
câmpurile unde au dansat, iarba pare
pârjolită. Ele îi îmbolnăvesc pe cei care
le surprind dansând sau care nu
respectă anumite interdicţii. Printre
bolile pe care le pricinuiesc, cele mai
întâlnite sunt: afecţiunile psihice,
reumatismul, hemiplegia, epilepsia,
holera şi ciuma”… (12)
Asemenea, între ielele şi căluşarii,
mitologul nostru vede o înlănţuire
firească pe axa timpului, urmare a
faptului că ielele „ilustrează
autenticitatea unui scenariu precreştin”
iar căluşarii, asemeni tuturor dansurilor,
„a fost creat in illo tempore, în epoca
mitică… iar ritmurile coreografice îşi au
modelul în afara vieţii profane a omului”
(13). Faptul în sine se constituie, credem,
ca o inflorescenţă a perpetuării prin
vremi a unor concepte privind
interacţiunea dintre benefic şi malefic,
ale lumii din totdeauna.
Includem ca exemplaritate şi
interacţiunea perpetuă dintre spiritele
strămoşilor şi urmaşii dintr-un sânge,
concretizată în întâlniri ocazionate de
zile unice, sfinte, precum Moşii, drept
marcă atât a calendarului popular, cât şi
a celui creştin…
Cu referire la Căluşari, ei se
reprezintă ca forţă benefică, brutală şi
temătoare, ce urmăreşte purificarea
lumii şi readucerea echilibrului iniţial.
Ajunşi în respectivul spaţiu, ceva ne
îndeamnă să revenim la motivarea
acestei „eterne reîntoarceri”, în expresia
clasicizată de către Mircea Eliade.
Respectiva cauzalitate, credem că uşor o
identificăm ca origine în însăşi existenţa

noastră actuală, mereu şi mereu aflată
într-o stare conflictuală. Nemulţumiţi,
stresaţi, înşelaţi, amăgiţi, pe scurt,
persecutaţi cu armele aurite ale
democraţiei, omul de rând îşi
redeşteaptă, chiar şi fără un impuls
anume, fragmente din vechi structuri
magico-religioase, echilibrându-şi astfel
starea, violentată de acele comportări
anacronice, oferite de lumea cotidiană,
stresantă şi aberantă, totodată! De altfel,
nici o stihie nu se redeşteaptă din
somnul timpului, decât atunci când o altă
forţă, ca din senin apărută, nu-i
revitalizează efectele.
Dar să revenim la scenariul
interacţiunii celor doi factori opoziţionali,
ielele şi căluşarii.
Citându-l pe Liuba Sofroniu, Ovidiu
Bârlea este în totalitate de acord cu
faptul că nici un tânăr solicitat pentru a
intra în Căluşar nu refuză şi aceasta o
face din teama de iele, iar veneraţia şi
teama sunt în fapt cele două
componente ale oricărui cult al fiinţelor
sacre. Dar în cazul Căluşarilor, observă
Ovidiu Bârlea, teama de iele apare „doar
izolat, ca individ, pe când în ceată,
dimpotrivă, se simt imuni, atâta timp cât
respectă restricţiile mărturisite la
jurământul de intrare sau de natură
secretă comunicate de vătaf” Asemenea,
convinşi fiind e forţa acestor făpturi, „Ei
afirmau astfel fără înconjur că se închină
la trei zâne lăsate de Dumnezeu a poci
lumea”. Cu referire la Banat, folcloristul
nostru aduce noi relaţii: „În Banat, aceste
zâne sunt nouă, câţi şi căluşari în ceată,
fiecare cu nume deosebit. Mai mult
chiar, bănăţenii credeau că jocul
călucenilor ar fi cel mai plăcut miluitelor
(zânelor, sfintelor)” ( 14).

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

77

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Relaţiile dintre căluşari şi zâne „sunt
în mod paradoxal ambivalente,
concluzionează Eliade, iar dansatorii cer
şi contează pe protecţia Herodiadei, dar
totodată riscă să devină victimele alaiului
care o însoţeşte, a vrăjitoarelor”. Ei,
observă mitologul nostru, „imită zborul
zânelor, dar în acelaşi timp îşi manifestă
solidaritatea lor cu calul”, reprezentat ca
simbol zoomorf salvator (15) .
Accesoriile Căluşarilor, de care s-a
amintit deja, implică printre atributele
sale, aşa cum s-a amintit, steagul, în
care, însă, se agaţă şi plante
medicamentoase cu caracter magic,
precum funie de usturoi, măgheran,
vâsc, mătrăgună, calapăr, leuştean.,
mijloace de apărare în contra maleficului
produs de aceste închipuite ale
văzduhului şi firii umane. De asemenea,
grupul de căluşari poartă la ei căţei de
usturoi, iar când îl termină îşi
completează rezerva din traista prinsă în
vârful steagului. Mai mult, ei amestecă
pe tot drumul şi perioada lor activă
usturoi, pe care-l împroşcă peste
bolnavul ce le intră-n atenţie.
Interesantă este relatarea ce ne-o dă
Dimitrie Cantemir despre Căluşarul din
Moldova, privind recuzita grupului:
„...haine femeieşti, cu o cunună pe cap,
împletite din frunze de pelin, presărată
cu diferite flori, imită glasul femeiesc şi
ca să nu poată fi recunoscuţi îşi acopăr
faţa cu o pânză albă. Toţi poartă în mâini
săbii goale cu care îndată ar fi străpuns
pe orice profan care ar îndrăzni să le
scoată acoperirea feţei lor, căci acest
privilegiu i l-a dat un vechi obicei, aşa că
din această cauză nici la judecată nu pot
fi acuzaţi de omor” (16). Ambele
atribute, îmbrăcămintea şi cununa, sunt

comune şi se constituie ca o dovadă
certă a faptului „ că în vechime căluşarii
se străduiau să le semene ielelor” (17).
În scopul aceloraşi similitudini
comportamentale, Ovidiu Bârlea aduce
în discuţie şi rezultatele răspunsurilor la
Chestionarul lui B. P. Hasdeu,
menţionându-se faptul că, în sudul
Moldovei persista credinţa „că ielele
poartă cununi pe cap”, iar în Banat „se
credea că au şi ele steag dus de un stegar
care merge înaintea lor”. Dar însuşi jocul
căluşarilor se subordonează acestui
concept, încercând „de asemenea să
imite dansul ielelor. Căci potrivit
credinţei generale, ielele ar fi cele mai
iscusite dansatoare, întrucât nu le poate
întrece nimeni la joc” (18)
Apoi, deşi în lanţul relaţiilor de mai
sus, Ovidiu Bârlea contestă menţiunea
Elenei Niculiţă Voronca privind „legătura
cu jocul căluşarilor de Sântoader” şi ca
atare că „legătura între iele şi cultul
cabalin nu îşi dezvăluie cauzalitatea”
(19), totuşi atari rezerve sunt anulate de
un alt fapt comportamental, de dincolo
de dansul ca moment calendaristic al
prezenţi lui. Credinţa că ielele încurcă
noaptea coama cailor pe care-i călăresc,
răpindu-i de la feciorii ce nu se abat din
calea lor, ori a celor pe care-i lasă
nesupravegheaţi noaptea, la păscut (20).
Comportamentul tainic al căluşarilor
este un atribut arhicunoscut şi
semnificat de toţi cercetătorii,
comportament comun şi în cazule
ielelor, incluzând printre altele şoptitul
la ureche a denumirii jocului pe care
urmează să-l interpreteze, deplasarea pe
drum într-o tăcere tainică, muţenia fiind
starea adeseori întâlnită în diversele
procesiuni magice, de la adusul apei

78

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

neîncepute şi până la executarea unor
practici în sine, la care se mai adaugă
comportamentul dur, chiar războinic, la
întâlnirea a două sau mai multe cete.
Înfruntările dintre cetele de Căluşari
sunt în mare parte dictate tocmai de
forţa magică proteguitoare pe care şi-o
asumă fiecare, şi teama ca nu cumva,
odată cu amestecul ielelor, cealaltă
ceată să le ia puterea. De o asemenea
confruntare avea cunoştinţă şi Cantemir,
dovadă certă că respectivul
comportament era parte din esenţa şi
conştiinţa ritualică a Căluşarilor. „Apoi
dacă o bandă de căluşari s-a întâlnit în
drum cu o alte, ele trebuie să se bată şi
cei învinşi se supun celor învingători, şi
după ce s-a făcut pacea, timp de nouă
ani trebuie să recunoască că sunt
inferiori celeilalte bande” (20).
Mai apropiată de zilele noastre este şi
menţiunea lui Ilarion Cocişiu, despre
întrecerea altor două cete de Căluşari,
cea de la Ighiş, Târnava Mare, la sfârşitul
secolului trecut şi mărturisită de către un
fost vătaf, cu o altă ceată care venea
dinspre Rupea: „Ighişenii au avut drac
mai mare, căci ceilalţi n-au putut trece
hotarul comunei, până ce nu i-a dezlegat
vătaful echipei biruitoare, în schimbul
unui butoi cu vin” (21).
Comportamentul războinic al cetei îl
convinge pe eminentul folclorist Ovidiu
Bârlea de faptul că „fiecare jucător este
întâi de toate un oficiant în slujba unor
puteri superioare, de aceea jocul cetei
are în primul rând substanţă sacrală,
menită să asigure fertilitatea şi sănătatea
colectivităţii” (22).
Dar elementul iniţiatic, prezent în
căluşari, se manifesta prin practicile de
vindecare, în care victima era trecută

dintr-o stare într-alta, cu participarea
directă a jucătorilor din ceată. Vătaful
loveşte cu steagul pe unul dintre ei şi
acesta, după un joc năvalnic se
prăbuşeşte în stare de hipnoză, el este
scos din joc şi frecat cu usturoi şi oţet,
până ce-şi revine din transă, după care
reintră în joc. Odată cu el, este tratat şi
bolnavul. Concret, asistăm la o moarte
simbolică şi trecere într-o altă stare, în
centrul căreia persistă ideea de
purificare.
Dar personajul cu cea mai bogată
semantică simbolică, prezent în căluş
este, desigur, Mutul. Şi dacă Vătaful este
simbolul „ordinii”, cel care dirijează totul,
acoperind oamenii şi faptele lor sub
faldul magicului, Mutul reprezintă forţa
tainică diriguitoare a acţiunilor în sine. El
este cel care dă poruncă, prin gestică
anume, la deschiderea marelui
spectacol, tot el este cel care pune în
acţiune elementele de factică, după cum
urmează: înaintea pornirii suitei de
jocuri, el primeşte farfuria cu apă şi
usturoi aşezând-o în mijlocul jucătorilor,
după care le dă „pornirea jocului”, iar el
se dezlănţuie frenetic cu falusul în mâini
prin mulţime, aruncând într-o parte şi
alta buruieni şi plante magice, prin care
se face trimitere la ideea de fertilitate,
atât în plan uman cât şi cel vegetal.
Dar jocurile căluşarilor includ în ele şi
alte calităţi, precum vindecarea de
friguri, epilepsie şi chiar nebunie. Un caz
de acţiune magică, în una din aceste
situaţii, pare încă relevantă: „Ca elev, de
Rusalii, am participa La Mestecănei, la
maialul tradiţional, ce mobiliza locuitorii
satelor de pe Valea Hârtibaciului - Sibiu.
Pe când nu se aştepta nimeni, apăruse o
formaţie de Căluşari, de pe Valea Buii -

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

79

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Sibiu. După o suită de jocuri nebuneşti şi
scălâmbăielile Mutului ce băgase spaima
în neveste şi fete, când toată suflarea
încremenise ore în şir, trăind pierdută
momentului acela unic, se auzi strigătul
disperat al unei femei: „Ajută-mă
vătafule de căluşari, nu pleca!”. Femeia
apăruse mai apoi în faţa mulţimii cu un
copil de mână, niţel cocoşat şi cu privirea
pierdută. De el se apropie vătaful,
prinzându-l oarecum brutal de umăr şi
trecându-l spre el. Apoi, după o scurtă
convorbire cu mama copilului, aceasta îl
aşeză pe spate, direct pe iarbă. Apoi se
dezlănţui vacarmul. Vătaful roti steagul
deasupra capului, apoi peste copil, de-a
lungul şi de-a latul, după care ceata se
porni năvalnic, într-o suită de sărituri,
aplecări, şi joc de picioare, rotite
fulgerător, cu salturi dintr-o parte în alta.
Lângă steagul înfipt alături de copilul
încremenit la pământ, o femeie aşeză o
cratiţă cu apă, apoi o altă femeie
aruncase un pui de găină ucis de curând.
Mutul gemea greoi în rostogoliri pe o
parte şi alta, apoi în zvâcniri şi opintiri,
până ce vătaful începu să-i lovească pe
dansatori, pe rând, cu steagul. Aceştia îi
răspundeau cu salturi şi mai năprasnice,
până ce cădeau leşinaţi alături de ceată.
După ce erau frecaţi pe frunte şi piept cu
oţet şi usturoi, ei se ridicau şi reintrau în
joc. Apoi, după ce toţi trecuseră prin
această cădere şi revenire, bătrânul vătaf
aruncă aproape deasupra copilului
cratiţa cu apă, odată cu puiul abia
sacrificat. Stropit cu apa aruncată spre
cer, copilul a fost ridicat în picioare de
vătaf, ajutat de mut şi retras din
mulţime. Apoi cineva strigă uimită:
„Uitaţi-l cum merge de bine, l-au
vindecat!” (23)

După o vreme, la un zvâcnet al
mutului, un fel de geamăt, ceata se trezi
din moleşeala în care căzuse şi cu paşi
săltăreţi, se pierduse pe drumul
hotarului…
Aşadar, dacă intratul în ceată nu se
refuză, ca urmare că persistă „teama de
iele”, ceata inoculează indivizilor forţe de
excepţie: „se simt imuni, atâta timp cât
respectă restricţiile mărturisite la
jurământul de intrare sau e natură
secretă comunicate de vătaf” (24).
Mai mult, ceata de căluşar este forţa
penetrantă a oricăror temeri ce-ar fi
provocate de către iele în cadrul
colectivităţilor. Imunitatea cetei se
concretizează atât prin alungarea lor din
mediile străbătute de căluşari,tămăduind
totodată bolile „celor luaţi din căluş”, boli
sintetizate, conform mărturiilor, în relaţie
cu relele de iele provocate: „au puterea
să vindece de nebunie”; „îmbolnăvirea
de dorul jocului” (vezi cazul preotului,
după mărturia lui Şofroniu Liuba);
„puterea de a vindeca frigurile”; iar
„copiii mici sunt luaţi în braţe de căluşari
şi jucaţi în credinţa că oricare dintre
aceştia va fi sănătos, vesel şi apărat de
boli” etc. (25).
Desigur că procedurile prin care
bolnavi erau vindecaţi sunt multiple şi
diferite de la o zonă la alta, dar întrucât
altul este motivul invocării acestui joc
încărcat de mister, de sacralitate şi
valenţe magice, ne rezervăm doar la
aceste enunţuri, lăsând spaţiu deschis
altor jocuri ale imaginarului, din
concentrul ce-l avem în vedere.
Reveniţi în universul Ielelor,
încercarea de penetrare a tabuului se
pare că implică temeri, în fapt,în întregul
panteon mitic, vizând, deopotrivă, atât

80

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

divinităţile cât şi semi-divinităţile acestui
univers.
Asemenea, interesant ca stare etică,
absolut contrară comportamentului
firescului uman, este aglutinarea dintre
situaţia de stare-fecioară şi cea de
„babă-urâtă”, folosite fiind „aceleaşi
mijloace de seducţie” în ambele stări.
„Utilizând starea în care sunt
transformate, din fete frumoase în babe,
când sunt refuzate de flăcăi se răzbună
pocindu-i, chiar omorându-i” (26).
Este momentul, credem, să reliefăm
un fapt de excepţie, respectiv stare de
etică, prin excelenţă marcată ca
tradiţie şi definitorie pentru o lume
„dominată de o tentă onirică, în care
trăirea timpului este una infinită, din
perspectiva căreia nici o ancorare
temporală determinată nu e posibilă,
şi nici o viziune relativă asupra lumii
nu se poate închega… Lumea ca şi
timpul, nu are grade, nu are etape, nu
are trepte…” (27).
Se poate deci vorbi despre „o
libertate dezordonată a imaginaţiei”,
trăsătură „reziduală” din precreştinism
moştenită. Drept corolar, adăugăm încă
câteva din aceste perle-relicte ale jocului
imaginarului magic specific românesc, cu
referire la „Frumoasele”:
Numai ceata Ielelor frumoase „este
impară, de 7-9, ceata ielelor urâte
cuprinde 3”. În plus, ceata fetelor
frumoase cuprinde în porul lor
ornamente din recuzita fetelor de la
ţară: „poartă în mâini flori parfumate,
un brâu de zale şi clopoţei la picioare”.
Sunt justiţiare, folosindu-se de
proceduri prin care comportamentul
ritualic, „precum li-e vestita”, îmbracă
forme justiţiare, totuşi: „Când le iese

un om rău în cale şi vor să-l
pedepsească pentru răutatea lui, îl
dezmiardă prin cântece, îl adorm în
visuri plăcute…joacă de trei ori hore
împrejurul lui, blestemându-l fiecare
limba să i se lege, mintea să-i sară, să
nu-şi mai dea de leac” (28).
Aşadar, imaginarul oniric n-are de
altfel limite! Dovadă şi descântecele care
urmează (29):
„Deascântec de Iele: Voi, Ielelor,
Măiestrelor, / Duşmane oamenilor, /
Stăpânili vântului, / Doamnili
pământului. / Prin văzduh zburaţi, / Pe
iarbă lunecaţi / Şi pe apă călcaţi / Vă
duceţi în locuri depărtate, / În baltă,
trestie, pustietate, / Unde popa nu toacă
/ Şi cocoş nu cântă / Şi fată nu joacă! /
Vă duceţi la vântul turbat, /Unde
ciocârlanul se dă peste cap ; / Vă duceţi
la gura vântului/ Să vă loviţi de toarta
pământului! /Ieşiţi din mână, trup, picior
/ Să vă pierdeţi sus într-un nor. / Daţi
omului sănătate / Că sabie de foc vă
bate!” // „Descântec de alungat Ielele:
Voi, duşmanele oamenilor, / Stăpânele
vântului, / Doamnele pământului, /Ce pe
văzduh umblaţi, /Pe iarbă lunecaţi, / Pe
valuri de apă umblaţi. / Ieşiţi din mână şi
din picior / Să vă duceţi sus într-un nor /
(X) să rămână curat / Şi luminat / Ca
roua din crâng, / Ca maica Domnului
care l-a lăsat!”

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Note
1 Ovidiu Bârlea, Eseu despre dansul
popular românesc, Editura Cartea
Românească, 1982, p. 44.
2. Romulus Vulcănescu, Mitologie
Română, Editura Academiei, 1985, p. 428.
3. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie
generală, Editura Albatros, 1983, litera
respectivă
81

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

4. Vezi: T. Rodica şi T. Costea, Aspecte
psihologice în mituri, legende şi credinţe
populare…; Tudor Pamfilie, Mitologe
Românească…
5. Marcel Olinescu, Mitologie
Românească, Editura Saeculum I. O., 2003, p.
45.
6. ibidem, p. 45.
7. ibidem, p. 324
8. Tudor Pamfilie, op.cit.,p. 46,.
9. ibidem, p. 47.
10. Mărturie de la tatăl meu, în 1967.
11. Dimitrie Cantemir, Descrierea
Moldovei, Editura Tipografiei Române,
Bucureşti, 1938, p. 22.
12 Mircea Eliade, Ocultism, vrăjitorie şi
mode culturale, Editura Humanitas, 2006, p.
103.
13. Vezi şi Mircea Eliade, Mitul eternei
reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic,
1999, p. 32.
14. Ovidiu Bârlea, op. cit., p. 43.

15. ibidem
16. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 22.
17. Ovidiu Bârlea, op. cit., p. 44.
18. ibidem, p. 44.
19. ibidem, p. 45.
20. ibidem.
21. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 222
22. ibidem.
23. Vezi: Gherasim Rusu Togan,
Dimensiuni ale imaginarului popular… Cap.
Căluşarii…
24. Ovidiu Bârlea, op. cit., p. 48. ibidem
25. Rusu Augustin, 32 ani (1977), Ghijasa
de Sus - Sibiu
26. Romulus Vulcănescu, op. cit, p.428.
27. Mihaela Czabor-Lupp, Fiinţa morală
românească între pasiune şi raţiune, în: Firea
românilor, Editura Nemira, 2004, p. 139.
28. Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 429.
29. Adriana Rujan, Folclor poetic din
Argeş. Descântece, Editura Alean, Piteşti,
2006, pp. 215-216.

82

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

eseu

Elena-Corina CERNICA

elena-Corina
CeRniCa
estetica în istoria
sa

modului în care el îşi va aborda
problemele. Aceste dualităţi se referă fie
la obiectul esteticii („studierea frumosului
şi studierea artei”; „estetica obiectivă şi
estetica subiectivă”; „estetica psihologică
şi sociologică”; „faptele esteticii şi
explicaţia estetică”), fie la statutul
disciplinei („estetică descriptivă şi
normativă”; „estetica filosofică şi cea
particulară”), fie la tipul de explicaţie prin
care ea capătă chip („teoria estetică
propriu-zisă şi politica estetică”; „estetica
artelor şi estetica literaturii”).2
Dualităţile esteticii condiţionează
existenţa unor dualităţi ale istoriei
esteticii. Acestea exprimă atitudini
posibile ale istoricului esteticii. Acesta din
urmă trebuie să decidă, de exemplu, dacă
se ocupă de estetică începând cu
momentul în care este folosit termenul
„estetică” (pe la 1750, de către Alexander
Baumgarten, un gânditor german), sau
ţine seama de multe fapte importante
petrecute înainte de acest moment.
Tatarkiewicz nu prezintă în sine faptul
estetic purtător de semnificaţie istorică. El
este atent la condiţiile exterioare ale
acestuia, căci este convins că faptele
oamenilor nu pot fi izolate, ci doar în
strânsă legătură unele cu altele. El admite
însă şi ideea că aceste condiţii nu sunt de
acelaşi tip. Uneori anumite condiţii sociale,
economice, politice, alteori unele
ideologice şi filosofice sunt foarte
puternice. Alteori arta a influenţat în cea
mai mare măsură estetica. Istoricul esteticii
trebuie să ţină cont de aceste influenţe,
căci el vizează, alături de sensul faptului
estetic, adică rostul său pentru un anumit
mod de viaţă, şi originea sa. Prin urmare,
nici un fapt estetic nu apare din nimic. Dar
de aici nu trebuie să înţelegem că esteticul
nu are propria sa autonomie. Tatarkiewicz

E

stetica este o disciplină filosofică
având ca obiect una dintre valorile
fundamentale: frumosul. Există însă şi
punctul de vedere după care estetica ar
avea ca obiect arta şi experienţa estetică,
fiind, din acest motiv, o ştiinţă. Statutul ei
de disciplină filosofică îi asigură însă
cuprinderea, în obiectul său, pe lângă
frumos, şi a experienţei estetice şi artei.
Cu toate acestea, chiar unii dintre
esteticieni o consideră astăzi o ştiinţă a
frumosului.
În cartea sa Istoria esteticii, Wladyslaw
Tatarkiewicz se ocupă de evoluţia acestei
discipline, de la începuturile ei,
considerate de el a se afla în Grecia antică,
până în perioada de început a
modernităţii, adică prima parte a secolului
al XVIII-lea. „Ideile şi interesele estetice
s-au schimbat foarte mult de-a lungul
veacurilor”1, consideră autorul. De aceea
este natural să vorbim despre estetica
antică, despre cea medievală (care începe
cu estetica creştină răsăriteană), apoi
despre cea postmedievală întinsă de la
Dante (început de secol XIV) pînă la anul
1700. Înainte de a prezenta istoria
propriu-zisă a esteticii, Tatarkiewicz
propune o mică Introducere, în care găsim
schiţa unei teorii a esteticii. Autorul
susţine că esteticii îi sunt caracteristice
câteva dualităţi, fiecare parte a dualităţii
exprimând o atitudine posibilă din partea
esteticianului, o opţiune în privinţa
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

83

Elena-Corina CERNICA

Elena-Corina CERNICA

este foarte atent cu acest aspect. Riscul de
a pierde specificului faptului estetic este cu
atât mai mare cu cât el se manifestă printre
alte fapte sociale şi de multe ori nu apare
calificat ca atare. Istoricul esteticii trebuie
să-l găsească, să-l scoată la iveală, să-l
descrie şi să-i evidenţieze întemeierea; cu
alte cuvinte, să pună la punct dovada
calităţii sale estetice. Ţinând seama de
aceste exigenţe, esteticianul polonez
ajunge la o istorie a esteticii interesată nu
doar de arta şi frumosul diferitelor epoci, ci
şi de modul în care oamenii unei epoci au
trăit arta şi frumosul, de felul în care
estetica a intrat în viaţa lor.
A reface estetica unei epoci (gusturile,
conceptele estetice, atitudinile estetice,
concepţiile despre frumos şi despre artă
etc.) înseamnă a contextualiza social,
cultural fenomenul estetic. De aceea
esteticianul trebuie să lucreze cu metoda
de care se foloseşte şi istoricul care reface
modul de viaţă al oamenilor dintr-o
anumită epocă. Tatarkiewicz lucrează şi el
în acest mod, referindu-se la aspecte ce
par a fi exterioare faptului estetic. Astfel,
propunându-şi să vorbească despre
estetica arhaică greacă, el prezintă
condiţiile etnice, condiţiile geografice,
condiţiile sociale şi credinţele religioase
proprii acelei perioade, toate având
importanţă pentru originea şi devenirea
fenomenului estetic respectiv. De
asemenea, el pune în discuţie punctele de
vedere ale altor cercetători ai
fenomenului. În privinţa artei arhaice
greceşti, el se foloseşte de ideile lui
Nietzsche, ale lui Zielinski, H. Koller ş. a.
Foarte importante pentru istoricul artei
sunt semnificaţiile conceptelor estetice.
Căci acestea concentrează teorii despre
frumos şi artă, viziuni asupra faptului
estetic, variate experienţe estetice. Pentru

aceeaşi perioadă a esteticii arhaice
greceşti, Tatarkiewicz stabileşte, sub
genericul „postulatelor estetice curente ale
grecilor”, semnficaţiile următoarelor
concepte: frumos, artă, poezie, creaţie,
contemplaţie. Primele două, întrucât
reprezintă termeni primi, par a nu fi
problematice, căci ele se află dintotdeauna
în spaţiul avut în vedere, cel al esteticii, iar
ceea ce putem crede noi despre
semnificaţia lor dintr-o anumită perioadă
este în mare măsură dependent de
propriile noastre concepţii. Nu acelaşi este
cazul conceptelor secunde, care intră în
spaţiul esteticii pe temeiurile celor dintâi
sau pe temeiuri convenţionale. Sunt însă
problematice şi primele două concepte
(frumos şi artă), fiindcă noi nu mai suntem
în stare să observăm cu precizie diferenţele
dintre semnificaţiile de atunci şi cele de
acum. Frumosul, de exemplu, avea o sferă
mai largă: „Dacă includea ceea ce place
ochiului şi urechii, ceea ce place în virtutea
formei, termenul îmbrăţişa şi o multitudine
de alte lucruri care plac în diferite moduri şi
din motive diferite. Semnifica privelişti şi
sunete, dar şi o calitate a spiritului şi
caracterului uman în care noi vedem azi o
valoare de alt ordin şi pe care o numim
«frumoasă» conştienţi fiind că dăm
cuvântului acesta o utilizare metaforică.”3
De asemenea, în privinţa artei există o
mare diferenţă între semnificaţia
cuvântului grecesc téhne (tradus prin
„artă”) şi ceea ce noi înţelegem astăzi prin
artă. De fapt, cuvântul modern care pare a
traduce téhne este “tehnică”. Totuşi, câtă
diferenţă există între cuvântul grecesc şi
cel modern. Ne putem aştepta însă ca
termenul grecesc în discuţie, tradus
curent prin „artă”, să însemne mai mult
decât acesta din urmă. Aşteptările ne sunt
onorate: Tatarkiewicz arată că prin artă

84

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Elena-Corina CERNICA

Elena-Corina CERNICA

grecii înţelegeau nu doar arhitectura,
sculptura, pictura, ci şi anumite meserii,
de exemplu, tâmplăria, ţesutul etc. De
asemenea, téhne avea mai multe
înţelesuri, iar printre ele şi pe acela de
cunoaştere. „Arta” nu putea fi practicată
decât în urma unei iniţieri prin care se
dobândea cunoaşterea corespunzătoare.
Grecii considerau că practicarea unei arte
presupune talent, îndemânare, aşa încât
nu oricine putea deveni artist
(„tehnician”); însă foarte preţuită era
cunoaşterea implicată de artă.
Nu doar cuvântul téhne a suportat
modificări semantice semnificative în
veacurile ce au urmat perioadei arhaice
greceşti, ci şi altele, importante în spaţiul
esteticii. Dintre acestea, evoluţia poiesisului este foarte interesantă. Cuvântul
însemna „orice tip de producţie” (el
provenea de la poiein, care însemna a
face), iar poietes era producătorul.
Diferenţele dintre estetica unei epoci şi
cea a altei epoci sunt fireşti; experienţele
trăirii frumosului, conceptele folosite
pentru a transmite aceste experienţe se
schimbă continuu. Apar experienţe noi şi
concepte care nu aveau loc într-o
configuraţie spirituală mai veche. Aşa se
întâmplă, de exemplu, cu conceptul de
„creaţie”. Acesta nu avea vreo funcţie
pentru cultura arhaică greacă. Cercetătorii
moderni ai creaţiilor din acea perioadă
constată, aşa cum o face şi Tatarkiewicz,
că oamenii de atunci preţuiau nu
originalitatea unui produs – ceea ce
constituie argumentul valorii acestuia
pentru noi – ci respectarea canonului, a
ansamblului de reguli valabile pentru o
anumită artă. Tradiţia reprezenta cel mai
important criteriu în aprecierea valorii
artei. Şi pentru noi contează tradiţia, însă
ne interesează mai mult originalitatea,

spontaneitatea artistului, depărtarea lui
de ceea ce a constituit model pentru alte
creaţii din acel domeniu artistic. Această
depărtare nu este nici pentru noi
absolută. Dacă ar fi aşa, atunci creaţia în
cauză nu ar primi validare, nu ar fi primită
în spaţiul artei.
Din cele câteva probleme la care am
făcut referire, urmând textul lui
Tatarkiewicz, putem înţelege că estetica
aparţine unui spaţiu problematic, în care
căile nu sunt deja trasate. Fiecare
estetician, fiecare istoric al esteticii
trebuie să-şi croiască propria cale de
înţelegere a fenomenului estetic dintr-o
anumită perioadă. Se pare însă că există,
în acest spaţiu, câteva repere şi reguli.
Raportarea firească la ele poate deschide
calea unui demers a cărui finalitate este
înţelegerea fenomenului estetic. Printre
repere găsim şi conceptele pe care le-am
amintit aici. Printre reguli se află şi aceea
a „empatiei”, care pretinde o anumită
sensibilitate artistică pentru esteticianului
creator. Căci nu putem şti despre alţii,
care au trăit în alte perioade istorice, dacă
nu ştim despre noi înşine. Estetica este,
asemenea altor demersuri prin care omul
încearcă să se lămurească în privinţa
propriei lui condiţii, o disciplină reflexivă.
Din ceea ce am întâlnit în lucrarea
citată a lui Tatarkiewicz am înţeles că
estetica nu a fost niciodată o disciplină
neutră, fără miză, rătăcind într-un spaţiu
care poate fi controlat de alte discipline.
Dimpotrivă, estetica este o disciplină care
ne lămureşte în legătură cu una dintre
cele mai importante dimensiuni ale
existenţei noastre: trăirea frumosului.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

W. Tatarkiewicz, Istoria esteticii,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1978, p. 20.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 55.
1

85

portret

Constantin
DobReSCu
Vasile Pârvan, un
magistru al istoriei
(fost director al Arhivelor Naţionale
Prahova şi membru de onoare al Asociaţiei
Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere
din Serviciul Român de Informaţii, filiala
Prahova)

V

asile Pârvan s-a născut la 28 februarie
1882, în comuna Humeşti, judeţul
Bacău în familia unui modest învăţător,
Andrei Pârvan. Mama sa Aristiţa era vară
primară cu filozoful Vasile Conta. Istoricul a
mai avut trei surori: Lucreţia, Elvira şi Eugenia.
Şcoala primară o urmează la Bereşti cu
tatăl său, apoi la Bârlad, după care urmează
liceul „Codreanu” din localitate, unde
învăţase şi Al. Vlahuţă, având printre
profesori pe D. Evolceanu, S. Mândrescu, etc.
În amintirea anilor de liceu care pentru
Pârvan s-au dovedit a fi faşti, istoricul va
dărui în anul 1924 acestui liceu bârlădean
renumit în epocă suma de 10000 lei pentru
internatul liceului, cu ocazia întrunirii foştilor
absolvenţi ai liceului.
Cred că este cazul să amintim că, de mic
copil, a cunoscut lipsurile şi sărăcia. O scurtă
vreme a fost ucenic la o cizmărie, iar de la
clasa a II-a medita elevi spre a-şi ajuta mama
rămasă fără sprijin. În anii liceului participa,
în perioada 1899-1900, la Concursurile
societăţii „Tinerimea Română”, fiind premiat
pentru istorie. De menţionat că mai târziu, în
1912, devine vice-preşedinte al acestei
prestigioase societăţi cultural-ştiinţifice. În
semn de omagiu, această societate va
contribui după moartea sa cu fonduri la
86

Constantin DOBRESCU
ridicarea unui monument la Bucureşti.
Urmează, din anul 1900, Facultatea de
Litere şi Filozofie din Bucureşti şi
concomitent şi Facultatea de Drept, de la
care se va retrage ulterior. A avut profesori
de renume ca N. Iorga, D. Onciul, I. Bogdan,
Grigore Tocilescu, S. Mehedinţi, T. Maiorescu,
Pompiliu Eliade, C. Rădulescu-Motru etc.
Fiind lipsit de mijloace materiale,
primeşte la recomandarea lui N. Iorga o
bursă de 100 lei cu care îşi ajută şi familia. Va
lucra şi ca pedagog în timpul studenţiei la
diverse licee particulare.
Încă din studenţie colaborează la ziarele
„Voinţa naţionalăˮ, „Epocaˮ, „Tribuna
poporuluiˮ etc.
În afara istoriei este preocupat şi de
literatură, artă, filozofie şi începe, din anul
1902, cercetările sistematice la Biblioteca
Academiei.
Imediat după finalizarea studiilor
universitare pleacă în Germania, înarmat cu
o „scrisoare de introducere pe la profesorii
nemţi” din partea lui N. Iorga, I. Bogdan şi Al.
Sturdza. La Berlin va face cunoştinţă cu
Octavian Goga, venit ca bursier al Societăţii
„Transilvania” şi se împrieteneşte cu M.
Simionescu-Râmniceanu, C. Sandu-Aldea şi
alţi tineri veniţi la studii în Germania. Din
perioada specializării în Germania continuă
să trimită corespondenţe pentru revistele
„Luceafărulˮ, „Convorbiri Literareˮ,
„Sămănătorulˮ, „Voinţa Naţionalăˮ.
După revenirea în ţară va funcţiona ca
profesor la Bacău, apoi la Iaşi unde preda
latina şi germana, iar între anii 1908 şi 1913 îl
găsim pe istoric ca profesor de latină la liceul
„Gh. Lazăr” din Capitală.
În anul 1908 N. Iorga îi solicită
colaborarea la Universitatea de la Vălenii de
Munte, în cadrul căreia Vasile Pârvan va
activa ani de-a rândul. Astfel, în anul 1910 va
ţine la Vălenii de Munte patru conferinţe cu
subiecte din filozofia grecilor antici.
În timpul perioadei ieşene va cunoaşte
personal pe M. Sadoveanu şi Garabet
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

Ibrăileanu iar între 8 şi 30 iulie 1908 ţine un
ciclu de prelegeri la cursurile de vară de la Iaşi
cu privire la „istoria cea mai veche a românilor”
la solicitarea ministrului Instrucţiunii.
În anul 1909, Consiliul Facultăţii de Litere
şi Filozofie îl recomandă pe istoric ca
suplinitor la Catedra de istorie antică rămasă
vacantă prin moartea lui Grigore Tocilescu,
fiind călduros susţinut de N. Iorga. Va rosti la
9 noiembrie 1909, în prezenţa lui N. Iorga, D.
Onciul şi I. Bogdan, prelegerea inaugurală a
cursului vorbind despre Istoria culturală
antică: naşterea, izvoarele, metoda, şi
problemele ei. În această perioadă va fi o
prezenţă activă şi la Societatea pentru
literatura şi cultura română în Bucovina.
Depune la Academie, pentru concursul
Premiului Adamachi, studiul privind pe
Marcus Aurelius. La 29 mai 1910, Academia îl
înştiinţează pe Vasile Pârvan că i-a fost
premiată lucrarea cu 1800 lei.
În anul 1910 are un conflict ce era pe
punctul să se încheie tragic cu I. Petrovici la
Ministerul Instrucţiunii. I. Petrovici îl
provoacă la duel şi trimite martori pe G.
Bogdan Duică şi C. Bugeţianu. Intervenţia lui
Traian Bratu este hotărâtoare în aplanarea
conflictului.
A fost numit director al Muzeului Naţional
de antichităţi în locul lui G. Murnu, în
decembrie 1910, fiind cooptat şi membru în
Comisia monumentelor istorice.
În anul 1911 este ales membru
corespondent al Academiei Române, pentru
ca în luna mai 1913 să fie ales, în urma
propunerii lui Ion Bogdan cu 22 de voturi,
membru al Academiei în locul rămas vacant
prin moartea lui C. Erbiceanu, care murise la
7 martie 1913. La 28 mai 1914 rosteşte
discursul de recepţie la Academie „In
memoriam Constantin Erbiceanu”. Şedinţa
solemnă era prezidată de Dr. C. Istrati, iar N.
Iorga va citi răspunsul. Cel căruia îi urma
Pârvan în fotoliul de academician, C.
Erbiceanu (1838-1913) era autor a
numeroase studii asupra istoriei

învăţământului românesc, a relaţiilor greco –
române, a istoriei bisericii române, editor de
documente.
În februarie 1913 a publicat împreună cu
V. Arion şi G. Bogdan-Duică revista
„Românismul” axată pe problema orientării
spiritului public în direcţia desăvârşirii unităţii
naţionale.
Vasile Pârvan a participat la al doilea
război balcanic, fiind detaşat la Armata de est
(divizia X din Dobrici), iar comandantul
Brigăzii de Balcic îl trimite la Regimentul 71
rezervă, Batalionul II spre a-i înlesni
cercetarea ruinelor din Cadrilater.
Va subscrie, alături de N. Iorga şi G. M.
Murgoci, actul de întemeiere a Institutului de
studii sud-est europene, inaugurat în iunie
1914. Scopul Institutului era, cum spunea N.
Iorga în anul 1911, să fie un mijloc de a
sprijini în ordinea ştiinţifică dreptul României
în această parte a lumii. Practic, înfiinţarea
Institutului a fost accelerată de criza
balcanică şi era şi un efort de integrare în
istoria universală.
În anul 1913 se căsătoreşte cu Silvia
Cristescu (nepoata lui I. Bogdan) alături de
care va cunoaşte câţiva ani de fericire deplină.
Iată ce scria în Memoriile sale S. Puşcariu
despre soţii Pârvan „Era cu tânăra lui soţie, o
copilă încă, un suflet de mimoză. Văzându-i cum
se uitau în ochi, ea cu admiraţie neţărmurită,
el cu o iubire adâncă, mi se părea că nicicând
o fericire nu era mai meritată.”
Prin atitudinea sa prudentă faţă de
izbucnirea Marelui Război, susţinând
„intangibilitatea sacrosanctă a idealului
naţional” recomanda prudenţă politică şi o
foarte serioasă pregătire pe toate planurile .
Această poziţie pe care V. Pârvan o
asemăna parabolei cu fecioarele înţelepte îi
va crea neplăceri. Take Ionescu l-a atacat, ca
şi ziarele „Adevărulˮ, „Dimineaţaˮ,
„Acţiuneaˮ, „Epocaˮ. Va fi exclus din Liga
Culturală. Îşi va explica poziţia într-o broşură
(Părerile unui trădător de neam), relevând
absurditatea acuzaţiilor ce i se aduceau în

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

87

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

presă şi în adunări publice. Câţiva fanatici, în
frunte cu un „avocat Cazimir” îl acostează la
ieşirea din Muzeul naţional de antichităţi.
Vasile Pârvan va fi molestat sub învinuirea de
trădare. Va comenta acţiunea brutală
împotriva sa afirmând că „în mine e insultată
şi Academia.” Protestând contra brutalei şi
nedreptei agresiuni împotriva sa, considerat
germanofil, Corpul academic îl asigură de
stima sa colegială. Astfel, în plenul Academiei
se citeşte textul redactat de D. Onciul prin
care se spune că „Academia Română luând
cu indignare cunoştinţă de agresarea brutală
comisă în stradă asupra membrului său,
dl.Vasile Pârvan în ziua de 20 aprilie 1915,
deploră adânc acest fapt incalificabil şi
exprimă d-lui Pârvan părerea sa de rău,
încredinţându-l de stima sa colegialăˮ.
La 21 aprilie 1915, V. Pârvan a fost atacat
în stradă de un grup de indivizi, care îl acuzau
de trădare de neam. Deoarece trebuia să
plece urgent în Dobrogea la săpături
arheologice, V. Pârvan trimite lui I. Bianu o
declaraţie rugându-l să o citească în plenul
Academiei.
În şedinţa Academiei din 24 aprilie, s-a
adoptat o moţiune de solidaritate cu savantul
N. Iorga va publica în „Neamul românescˮ din
26 aprilie 1915 articolul „Un atentatˮ în care
condamna atacul asupra savantului pentru
vederile sale politice.
N. Iorga se întreba retoric „Nu ştiu de
când ideile politice ale unui om învăţat şi de o
superioară inteligenţă se «rectifică» pe
stradă cu pumnul de cine s-a întâmplat a fi
mai voinic decât domnul. Dacă e o inovaţie
tristă deplorabilă inovaţie! Mai reprobabil e
faptul că împotriva domnului Pârvan s-a
ţesut o legendă de nepatriotism pe care te
întrebi ce o justificăˮ.
Va subscrie propunerii făcute de St. C. Hepites
pentru alegerea lui G. Enescu ca membru de
onoare al Academiei în mai 1916.
Vasile Pârvan va oferi, împreună cu alţi
academicieni Grig. Antipa, V. Babeş, G.
Coşbuc, B. Delavrancea, N. Iorga, Dr. C.

Istrati, Titu Maiorescu, S. Mehedinţi, L.
Mrazec, I.C. Negruzzi, I. Nistor, D. Onciu,
Anghel Saligny, G. Ţiţeica, pe tot timpul
războiului, diurna de academician şi
drepturile de autor. Va pleca în Moldova
odată cu retragerea autorităţilor, fiind
mobilizat. La Iaşi este găzduit de D. Gusti.
Pârvan se duce în refugiu la Odesa
împreună cu soţia sa, care era însărcinată. În
august 1917, soţia sa moare la naşterea
copilului, o fetiţă care o urmează
numaidecât. Este doliul cel mai crud al vieţii
lui V. Pârvan. Zdrobit sufleteşte istoricul are
gânduri sinucigaşe. Se va cufunda într-o
muncă încordată fără răgaz. „Simt că am să
înnebunesc!”, se confesa el lui I. Andrieşescu.
V. Pârvan îi apărea lui E. Lovinescu, după
moartea tragică a soţiei, ca o fiinţă
descompusă trupeşte şi sufleteşte cu masca
unei tragice suferinţe.
Munca îl ajută să-şi înfrângă disperarea.
În memoria soţiei, Vasile Pârvan a creat la
Universitate „Premiul Amintirii” (1920), iar în
memoria mamei sale, pe care a iubit-o
nespus de mult şi care murise în 1919 la
vârsta de 58 de ani va institui un premiu la
Liceul din Bârlad.
Întors din refugiu, contribuie în aprilie
1918 la întemeierea de către D. Gusti la Iaşi a
Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială
menită să elaboreze soluţii de reorganizare
ştiinţifică a societăţii româneşti. În anul 1919
istoricul va fi ales în Comitetul de patronaj al
Institutului social românesc alături de D.
Gusti, N. Iorga, A.D. Xenopol, S. Mehedinţi, I.
Simionescu ş.a.
Înfiinţându-se Partidul Ţărănesc, Ion
Mihalache caută să-l capaciteze şi pe Vasile
Pârvan. „Am fost rugat să iau şefia partidului,
va mărturisi el însuşi, şi am declinat această
onoareˮ. Ion Mihalache, în articolul
„Profesorul Pârvan şi Ţărănismul” arată că
Partidul Ţărănesc datoreşte mult istoricului
Pârvan. „Primele consfătuiri prin 1919 le
ţineam în marea cameră a profesorului de la
Muzeul Universităţii din Bucureşti. Aici sub

88

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

preşedinţia sa se discuta crezul cel nou şi
programul partidului. Aici s-a pus la cale
contopirea Partidului cu Partidul Ţărănesc şi
Muncitoresc al profesorului universitar de la
Iaşi în frunte cu Bujor şi Costăchescuˮ.
Va întemeia împreună cu Aristide Blank,
D. Gusti societatea „Cultura naţională”
pentru ca în anul 1921 să întemeieze
împreună cu prietenul său D. Gusti societatea
culturală „Învăţătorul român”.
În octombrie 1921 a fost numit prin
decret regal la propunerea Academiei,
director al Şcolii Române din Roma. Va
încerca, în această calitate, să cumpere casa
în care a locuit N. Bălcescu la Palermo, spre a
o transforma în adăpost pentru istoricii şi
artiştii români care călătoresc în Italia de
Sud. Tot el este cel care a insistat să se înalţe
o cruce de piatră în stil românesc la Palermo,
în anul 1921, în amintirea lui N. Bălcescu.
Vasile Pârvan s-a bucurat de prietenia şi
preţuirea Martei Bibescu. Şerban Cioculescu
vorbeşte chiar de o „prietenie amoroasă”
între un aristocrat al spiritului şi aristocrata
din naştere.
Pentru activitatea sa ştiinţifică şi
culturală, în anul 1922, este decorat cu
ordinul „Steaua României” în gradul de
Comandor, iar în Italia ordinul Corona d’Italia
în gradul de Mare Ofiţer.
Participă la numeroase congrese şi
reuniuni ştiinţifice, ca cel de al V-lea Congres
Internaţional al Ştiinţelor Istorice de la
Bruxelles din anul 1923, împreună cu N.
Iorga, la Congresul de Arheologie din Italia în
anul 1912, la Comisia Internaţională de
Cooperare intelectuală de la Geneva, care
funcţiona pe lângă Liga Naţiunilor. În anul
1926 a reprezentat Academia Română la al
III-lea Congres internaţional de educaţie
morală, în anul 1924 a participat la primul
Congres de bizantinologie organizat la
Bucureşti, în anul 1926 a participat ca
reprezentant al Academiei la al IV-lea
Congres internaţional de educaţie morală. A
participat, în anul 1926, ca invitat al

Asociaţiei Istorice Americane la întrunirea de
la Geneva pentru constituirea Comitetului
internaţional Ştiinţelor Istorice, fiind ales
alături de N. Iorga în acest Comitet.
La toate aceste manifestări ştiinţifice
internaţionale a reprezentat cu autoritate
ştiinţa istorică românească şi a militat pentru
o evaluare justă a poziţiei românilor în lume,
pe măsura sacrificiilor făcute de-a lungul
istoriei. Cu puţin timp înainte de moarte,
savantul a fost ales membru al Academiei dei
Lincei, după ce în anul 1924 fusese ales
membru al Societăţii Romana di storia Patria
şi membru corespondent la Pontificia
Accademia Romana di Archeologia şi la
Numismatiche Gessellschaft din Viena.
Bolnav deja în aprilie 1927, a participat la
inaugurarea Institutului de cultură italiană
condus de Ramiro Ortiz şi a susţinut ultima
sa confruntare cu spiritul italic.
Simţindu-şi sfârşitul îşi întocmeşte la 25
mai 1927 când se afla în Germania la BadenBaden testamentul mistic prin care lăsa toată
averea sa. Ion Bianu arata că Vasile Pârvan
„statornic în iubirea sa pentru Academia
Românăˮ îşi lasă întreaga avere în numerar şi
efecte aflătoare la băncile „Marmorosch
Blank” şi „Credit Român” Academiei pentru a
publica lucrări şi a acorda premii în domeniul
arheologiei. Biblioteca sa o lasă Şcolii de la
Roma. A stabilit o prevedere testamentară
cel puţin ciudată şi anume ca toate
însemnările, scrisorile particulare şi amintirile
de la soţia sa să fie distruse prin ardere.
La Academie, locul istoricului este luat de
Silviu Dragomir. În memoria ilustrului
dispărut Academia instituie un premiu cu
acelaşi titlu pentru arheologie. Un premiu cu
acelaşi titlu se instituie şi la Universitatea din
Cluj. La Bucureşti ia fiinţă Asociaţia
academică Vasile Pârvan a foştilor membri ai
şcolii din Roma.
În semn de omagiu, Fundaţia universitară
din Iaşi, „Regele Ferdinandˮ a acordat, în vara
anului 1929, Asociaţiei academice „Vasile
Pârvanˮ a foştilor membri ai Şcolii Române

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

89

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

din Roma, o subvenţie de 100.000 lei pentru
mărirea fondului „Vasile Pârvanˮ. Din venitul
acestui fond, Asociaţia urma să acorde în
fiecare an premii celor mai bune lucrări ale
membrilor Şcolii de la Roma.
În anul 1928 Vasile Pârvan a fost
comemorat la Şcoala Română din Roma, iar
în anul 1930 s-a inaugurat la Roma bustul lui
Vasile Pârvan, realizat de O. Han, acţiune
iniţiată de Asociaţia Academică „Vasile Pârvan”.
Universitatea Cluj, unde Vasile Pârvan a
fost profesor o perioadă, dar mai ales în
1919, a fost a fost printre organizatorii
acestei Universităţi, a hotărât să-i cinstească
memoria prin dezvelirea unui bust în anul
1934. Istoricul Ioan Lupaş a fost însărcinat de
Academia Română de a o reprezenta la acest
eveniment.
În cuvântul său, aceasta lăuda proiectul
studenţimii clujene de a aşeza bustul
istoricului, lângă sala de cursuri care-i poartă
numele. Aceasta dovedeşte că studenţii au
citit monografia istoricului – premiată de
Academie în anul 1910 – despre împăratul
filozof Marcus Aurelius. Acesta avea obiceiul
să aşeze efigiile profesorilor săi în aur printre
zeii săi Lari şi la comemorarea morţilor, el
însuşi mergea să aducă ofrande la
mormintele lor, pe care le încununa cu flori.
La 22 iunie 1927 a fost supus unei
operaţii de apendicită, afecţiune care nu a
fost tratată la timp devenind cronică, în urma
căreia moare. Este înhumat la cimitirul Bellu.
Nu putem trece cu vederea faptul că
decesul savantului a survenit din cauza unei
peritonite apendiculare, provocată de
neglijenţa medicilor. La acest capitol se
înscrie şi moartea lui I.C. Brătianu.
Ion Bianu propune ca N. Iorga să
rostească cuvântul de despărţire, iar
preşedintele Academiei, Emil Racoviţă, care
nu era în ţară, să fie chemat telegrafic.
Pentru lumea academică, moartea
cărturarului „unul din cei mai iluştri
reprezentanţi ai erudiţiei şi ai ştiinţei istorice”
este „o pierdere ireparabilă cât şi pentru

înalta cultură românească”.
Descriind personalitatea ilustrului
dispărut Dem. Teodorescu spunea „Avea şi în
atitudinea şi în făptura lui de stoic înverşunat
în idee ceva din misterul şi ciudăţenia
nelimitată a vechilor eremiţi ai neîmpăcării
lui Faust, ca şi ei toţi ca mari posedaţi ai
cunoştinţii mereu nesatisfăcute, Pârvan era
un pustnic şi un străin în lumea gălăgiilor
noastre diverse.”
Pamfil Şeicariu condamna în ziarul său
„Curentulˮ faptul că nu s-au decretat funeralii
naţionale pentru Vasile Pârvan. Corpul
neînsufleţit a fost depus la Biserica Sf.
Nicolae Tabacu din Calea Victoriei (vis–à–vis
de Academie). Din partea Regelui Ferdinand I
cel Loial „s-a depus o frumoasă coroană de
flori naturaleˮ. Din partea Palatului Regal a
asistat colonelul Scheleti, aghiotant regal.
Serviciul religios a fost oficiat de către
arhiereul Tit Simedrea, vicar al Patriarhiei,
înconjurat de numeroşi preoţi. Din partea
Ministerului Educaţiei Naţionale a participat
prof. dr. C. Angelescu, D. Gusti, N. Iorga, Emil
Racoviţă, preşedintele Academiei, Gh.
Țiţeica, Tudor Vianu, Grigore Antipa. Printre
cei care au rostit alocuţiuni au fost C.
Angelescu, Emil Racoviţă, Ion Bianu din
partea Universităţii Bucureşti, prof. P.P.
Panaitescu de la Universitatea Cluj, prof.
Sanciuc Soveanu de la Universitatea Cernăuţi
şi I. Andreescu în numele Muzeului de
Antichităţi.
Anul 1927 s-a dovedit a fi un an fatidic,
care avea să cuprindă nu numai jertfa unuia
dintre cei mai mari istorici, dar şi a unor
mari ziditori de istorie românească, precum
Regele Ferdinand I la 20 iulie sau o prim
ministrului I. C. Brătianu la 24 noiembrie.
Vasile Băncilă, la cererea unui grup de
foşti elevi ai lui Vasile Pârvan, a scris un
amplu studiu în anul 1934, dedicat
istoricului, în care descria aspectele sufleteşti
ale acestui titan al gândirii, de sufeltul şi
suferinţa căruia V. Băncilă a ştiut să se
aproprie cu obiectivitate. Pentru V. Băncilă,

90

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

psihologia lui V. Pârvan este percepută ca a
unui om neobişnuit.
V. Pârvan „a trăit realitatea cosmicăˮ şi
„datorează mult, ereditar, ţăranului român, iar
prin cultură, antichităţii elineˮ. Pentru V.
Băncilă, V. Pârvan „a trăit, deopotrivă de
intens, perspectiva cosmică şi individualitateaˮ.
La Universitatea „Nicolae Iorga” de la
Vălenii de Munte în anul 1942 s-a organizat
un parastas pentru pomenirea
conferenţiarilor morţi între 1908 şi 1942,
printre care se număra şi Vasile Pârvan.

Astfel în 27 nov./10 dec. 1915 istoricul
dăruieşte Academiei Române un set de cărţi
rare, printre care şi lucrarea De Imperia
magni Vragalis sive India vero Commentarius
et varijis auctoribus congestius tipărită în
1631 la Leyda. Această carte are deasupra
titlului figura lui Mihai Viteazul, cum apare în
gravura lui Sodeler şi tabloul lui Hans Franken
junior descoperit de D.A. Sturdza în galeria
imperială din Viena.
La solicitarea lui Vasile Pârvan, Academia
Română dăruieşte în anul 1921 Universităţii
din Cluj 9.246 de volume.
Vasile Pârvan a fost secretar la Clubul
Poeţilor, Eseiştilor şi Nuveliştilor din
România, al cărui preşedinte era Marcu Beza.
Istoricul îşi făcea timp în ciuda programului
său încărcat să susţină diverse conferinţe.
Astfel, în noiembrie 1912 Vasile Pârvan a
vorbit la o Şcoală militară de infanterie despre
Românii din Dobrogea, iar la Teatrul din Galaţi
despre nevoia de a pregăti poporul pentru
realizarea idealului naţional, ideal de unitate
şi de creaţie în spirit latin. Scopul conferinţei
de la Galaţi era strângerea unui fond pentru
monumentul eroilor independenţei. Istoricul
va mai ţine o conferinţă în noiembrie 1914 la
Constanţa, organizată de Muzeul local,
precum şi o conferinţă în Gorj, la Aninoasa,
despre Datoria vieţii noastre în 1919,
precum şi la Cernăuţi.
De asemenea, va conferenţia şi la Caracal
şi de nenumărate ori la Ateneul Român sau la
întruniri studenţeşti.
În concepţia lui V. Pârvan a fi istoric
„trebuie să fii un bun adunător de izvoare, iar
pentru a fi istoric trebuie să fii un adânc
cunoscător al faptelor şi gândurilor omeneşti,
pe care să le ştii explica şi cântări după
adevărata lor valoare; să fii, dacă e să punem
termenul, însuţi un filozof în înţelesul serios şi
înalt al acestui cuvânt.”
Practic, V. Pârvan oferă poate cea mai
concentrată definiţie a istoricului din tripla
ipostază adunător de izvoare, istoric propriu-zis
şi filozof al istoriei, stabilind componentele

Opera lui Vasile Pârvan depăşeşte epoca
pentru că se adresa „prin ce are ea mai bun
mai valoros tuturor timpurilor.” Istoricul a
fost un exemplu de muncă tenace şi de
rigoare, de respect suveran pentru valori.
Istoricul a fost „un europeist” şi totodată un
mare patriot care n-a sacrificat tradiţiile locale.
Pentru el istoria era o formă spirituală prin
care cultura da seamă de propriul ei trecut.
La 6 august 1927 din iniţiativa Asociaţiei
studenţilor tutoveni „Al. Vlahuţă”, Vasile
Pârvan a fost comemorat la Bârlad. Cu
această ocazie vor vorbi reprezentanţi ai
Academiei bârlădene, liceul Codreanu, şi cu
acestă ocazie s-a hotărât să se înfiinţeze în
Humeşti satul de naştere al istoricului un
cămin cultural şi o bursă şcolară care să-i
poarte numele pentru cel mai silitor elev.
Societatea de editură „Cultura naţională” va
institui şi ea un premiu de 50000 lei purtând
numele lui Vasile Pârvan, premiu care urma
să se acorde anual prin concurs pentru
lucrări de istorie. Ion Bianu este ales în
comisia de decernare a premiului pe anul
1928. De asemenea, şi Societatea de
numismatică îl comemorează pe V. Pârvan.
Vasile Pârvan donează 2000 lei pentru
organizarea Concursului de limba latină
iniţiat de Societatea „Amicii culturii clasice”
în anul 1926, sugerând organizarea de
concursuri similare şi pentru limba greacă.
Mai descoperim o latură a personalităţii
istoricului şi anume aceea de donator.
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

91

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

istoriografiei: informaţia, metoda, adunarea,
selecţia şi valorificarea materialului. Dacă
„N. Iorga la catedră era agitat, tumultuos
mereu plin şi în revărsare”, Vasile Pârvan
„vorbea interiorizat, concentrat parcă plutind
peste lume.”
„Getica” este opera fundamentală a lui
Vasile Pârvan, după titlul mai vechi al
monografiei istorice scrise de grecul Criton,
medicul lui Traian. Apariţia acestei lucrări a
fost un eveniment de primă mărime al
culturii naţionale.
În „Memorialeˮ (din anul 1923) istoricul
tratează teme generoase menite să
stârnească interesul cititorilor spre istorie.
Nae Ionescu a fost adept al sistemului
filozofic al lui Vasile Pârvan.
Numele lui Vasile Pârvan se leagă de
săpăturile de la Histria, centru arheologic de
seamă pentru viaţa grecească şi romană
dintre Dunăre şi Marea Egee. Vasile Pârvan
avea o faimă de arheolog larg răspândită în
comunitatea academică europeană. Pârvan a
fost cel mai strălucit student al lui N. Iorga şi
a colaborat la Revista istorică a acestuia.
Al. Zub a fost şi este cel mai profund
biobibliograf al operei marelui istoric al
antichităţii, V. Pârvan.
Vasile Pârvan a publicat numeroase studii
în revista bucureşteană „Convorbiri literareˮ,
alături de D. Onciul, Al. Lapedatu, C.
Giurescu, N. Iorga etc.
De asemenea a condus revista „Daciaˮ a
Institutului arheologic român, iar graţie lui
Vasile Pârvan, revista „Convorbiri literareˮ a
devenit, în perioada în care a fost condusă de
Ion Bogdan, o revistă de istorie.
Vasile Pârvan a făcut parte din
numeroase comisii ştiinţifice academice.
Astfel, împreună cu N. Iorga a făcut parte
din Comisia care urma să aprecieze valoarea
istorică a colecţiei istorice şi de artă, rămase
de la Dr. C. Istrati în anul 1919.
De asemenea, alături de N. Iorga, D.
Onciul şi I. Bianu, a făcut parte din Comisia
pentru stabilirea stemei ţării în anul 1919, pe

temeiul căreia se vor alcătui emblemele
corpurilor de armată.
Vasile Pârvan a fost membru în Comisia
de reorganizare a Muzeului militar naţional şi
de constituire a unor secţii militare în cadrul
Muzeelor regionale, în anul 1923.
Deoarece a fost membru din anul 1911 al
Comisiei monumentelor istorice, Vasile
Pârvan a stăruit pentru organizarea unui
serviciu arheologic, muzee regionale şi a
stăruit pentru crearea unui Institut arheologic.
Ca şi Mihai Eminescu, cu care se înrudea
din punct de vedere filozofic, istoricul a
căutat prietenia ardelenilor.
Astfel, a fost prieten cu I. Lupaş, I. Bianu,
Traian Bratu, Sextil Puşcariu, Oct. C.
Tăslăuanu, A. Bârseanu - preşedintele
„Astreiˮ (1912-1922) şi cu Horia Petra
Petrescu (1884-1962) - secretar literar şi
bibliotecar al „Astrei”, autorul unei teze de
doctorat în anul 1910 la Leipzig despre Viaţa
şi opera lui IL Caragiale, prima exegeză de
proporţii a marelui scriitor.
În anul 1926 a susţinut un ciclu de patru
conferinţe în Anglia, ca invitat al „Special
Board for Classics” din Cambridge, fiind
găzduit la St. John’s College.
La Londra, N. Titulescu pe atunci şeful
legaţiei române i-a asigurat o frumoasă
primire şi i-a facilitat o întrevedere cu istoricii
britanici.
Prelegerile ţinute în limba engleză se
refereau la carpato-danubieni în
raporturile lor cu viillanovienii, cu sciţii, cu
grecii, cu celţii şi cu romanii, relevând
originalitatea civilizaţiei de la Dunărea de
jos. Istoricul era adeptul concepţiei
universaliste despre cultură şi preocupat ca
şi A.D. Xenopol şi N. Iorga despre sensul
istoriei şi destinul umanităţii.
Împreună cu N. Iorga istoricul face
demersuri pentru înfiinţarea unui Institut de
Bizantinologie, întocmind în toamna anului
1925 anteproiectul de lege.
Vasile Pârvan a reprezentat o fericită
îmbinare a omului de ştiinţă cu artistul, filozoful.

92

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

Pentru N. Iorga, Vasile Pârvan era „un
geniu viforos şi năvalnic”, care „a inaugurat o
nouă eră în istoria veche şi preistoria ţării
noastre.”
Vasile Pârvan a fost un exemplu de
tenacitate, de muncă şi dăruire, care a
exercitat o influenţă puternică asupra
contemporanilor.
Vasile Pârvan „migălosul cercetător de
cioburi” era un adept fanatic al specializării,
fiind creatorul şcolii româneşti de arheologie.
Vasile Pârvan era un istoric erudit de
aleasă ţinută una din conştiinţele neamului
exemplu de înţelepciune şi dragoste pentru
el „istoria omului este doar ultima verigă a
îndelungatei istorii a naturiiˮ.
Printre legăturile sale cu Prahova, în afară
de participarea la cursurile Universităţii de la
Văleni, amintim şi faptul că a iniţiat săpături
arheologice la Tinosu.
În ziarul „Semănătorulˮ din 12 sept. 1904,
Vasile Pârvan menţiona excelenta organizare
a bibliotecii liceului „Sfinţii Petru şi Pavelˮ din
Ploieşti, considerând că bibliotecile bine întocmite
sunt „un mijloc de cultură intensivă a provinciei.”
De asemenea, savantul a fost membru în
anul 1925 în comisia pentru premiile „Toma
şi Ioan Socolescu”, alături de I. Scorţeanu.
Vasile Pârvan a semnat memoriul
adresat de un grup de profesori universitari
Regelui Ferdinand la 26 octombrie 1914, în
care protestau solemn contra persecuţiilor
din Transilvania şi Bucovina, pledând
pentru înfăptuirea idealului naţional.
Printre cei care semnau acest memoriu
amintim pe G. Ţiţeica, S. Mehedinţi, Traian
Lalescu, dr. Mina Minovici, C. RădulescuMotru, P.P. Negulescu.
Vasile Pârvan subscria alături de Grigore
Antipa, I. Bianu, I. Bogdan, D. Onciu, V.
Babeş, Telegrama de salut către Comitetul
naţional cu ocazia Unirii Transilvaniei cu
patria mamă, în numele Academiei Române,
la 26 nov./6 dec. 1918.
Vasile Pârvan a sprijinit în anul 1919
înfiinţarea la Torino societatea „Aurel Vlaicuˮ

cu scopul de a promova în Italia personalitatea
marelui nostru constructor şi aviator.
Spiritul în care a conceput V. Pârvan
activitatea şcolii s-a păstrat în linii mari de
urmaşii lui, în toată perioada interbelică.
Bursierii îşi publicau rezultatele stagiului
roman în analele Şcolii Ephemeris
Dacoromana şi Diplomatarium Italicum,
asistau la ciclurile de conferinţe susţinute de
cei mai mari specialişti ai vremii, se
familiarizau cu monumentele Romei, dar şi cu
cele de la Ostia, Pompei, Florenţa etc. Anual
mergeau în excursii de studii în peninsulă şi în
Sicilia, uneori chiar în nordul Africii.
V. Pârvan a avut dispute ştiinţifice cu
profesorul ploieştean Gh. Petrescu-Sava
(Zagoriţ) în legătură cu localizarea
arheologică a localităţii Malva, centrul
provinciei romane Dacia Malvensis, pe care
istoricul V. Pârvan o plasa la Răcari, localitate
dâmboviţeană.
Nu putem încheia modestul nostru
medalion dedicat istoricului V. Pârvan, fără să
menţionăm următorul episod: cu ocazia
comemorării a două decenii de la moartea
acestuia, avocatul naţional ţărănist George
Brănescu (fost student al lui V Pârvan ca şi
prof. N. Simache) a încercat să prezinte, sub
auspiciile Căminului cultural „Sfântul Vasile”
şi a Universităţii Libere şi Populare Ploieşti, în
ziua de 22 iunie 1947, o conferinţă despre
personalitatea şi opera savantului Vasile Pârvan.
Poliţia locală nu a aprobat
manifestarea. Textul conferinţei l-am găsit
în arhiva Inspectoratului de Poliţie Prahova
şi era însoţit de o poezie în latină în
hemistihuri elegiace, intitulată Parvani in
memoriam, datorată latinistului Ştefan
Bezdechi, ploieştean de origine şi prieten
al lui Vasile Pârvan.
Putem spune că figura savatului e una
dintre cele care se sustrag definirii complete.
Este atributul oamenilor cu carismă,
meniţi să lase urme adânci pe un plan mai
vast decât domeniul în care s-au distins
adesea, în împrejurări nu prea simple.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

93

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

Vasile Pârvan stăruie în memoria
istoricilor ca un element destinat la care se
face apel dincolo de orice motivaţie impusă
de aniversări. El a împăcat mereu erudiţia cu
metoda ştiinţifică.
Pe linia valorificării „moştenirii cultural
ştiinţifice” a lui Pârvan, iniţiată de Academia
română în 1957, după o sincopă de câţiva ani
în care asemenea figuri erau escamotate
programatic, arheologul Radu Vulpe a
reeditat una din marile cărţi pârvaniene
Dacia Civilizaţiile străvechi din regiunile
carpato-dunărene.
Prezentul articol este un modest omagiu
adus istoricului prin adăugarea la patrimoniul
pârvanian a unor secvenţe ignorate sau mai
puţin cunoscute.

presă şi literatură, Editura Minerva,
Bucureşti, 1989;
12. C. Dobrescu, O aniversare interzisă în
1947, în Anuar, editat de Fundaţia pentru
Istoria Prahovei, vol. VII/1995;
13. N. Iorga, Oameni care au fost, Editura
Militară,1975;
14. Al. Zub, De la istoria critică la
criticism, Editura Academiei, Bucureşti, 1985;
15. Al. Zub, Efigia cărturarului,1974;
16. Gh. Zagoriţ, Urme romane de la Răcari,
în „Convorbiri literareˮ, Bucureşti, nr. 9/1913;
17. Alma Mater Napocensis, Idealul
Universităţii moderne, Fundaţia Culturală
română, Cluj-Napoca, 1994, Ediţie studiu
introductiv şi note Vasile Puşcaş;
18. Dorin Popescu, Vasile Pârvan şi şcoala
arheologică românească în Studii şi materiale
privitoare la trecutul istoric al judeţului
Prahova, Ploieşti, 1968;
19. E. Lovinescu, Memorii Aqua Forte,
Editura Minerva, Bucureşti, 1998, ediţie
îngrijită de Gabriela Omăt;
20. Mihai Bărbulescu, Accademia di
Romana din Roma la 90 de ani, în „Tribuna”,
16-31 decembrie 2012;
21. Mircea Duţu, Vasile Pârvan, o victimă
a neglijenţei medicilor, în Historia, nr. 18,
aprilie 2003;
22. Octav Onicescu, Vasile Pârvan în
„Naturaˮ, revistă pentru răspândirea ştiinţei,
Anul XVI, nr. 7, 15 iulie 1927;
23. Paul Papadopol, Un omagiu lui V.
Pârvan, în „Cuget clarˮ, 1937 revistă editată
de N. Iorga;
24. Vasile Băncilă, Tragicul lui Pârvan şi
tragicul modern, 1937;
25. Constantin Dobrescu, Carmen
Băjenaru, Societatea literar-ştiinţifică
„Tinerimea Românăˮ 1877-1948, Editura
Premier, Ploieşti, 2013;
26. Georgeta Răduică, Nicolae Răduică,
Calendare şi Almanahuri româneşti, 17311918, Dicţionar bibliografic, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

Bibliografie:
1. Discursuri de recepţie la Academia
Română, Editura Albatros, Bucureşti, 1980,
ediţie îngrijită de Octav Păun şi Antoaneta
Tănăsescu;
2. Al. Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan,
Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1983;
3. Al. Zub, Dilemele unui istoric, Institutul
European, Iaşi, 2002;
4. Al. Zub, Vasile Pârvan, bibibliografie,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1975;
5. P. Paliu, Din activitatea lui V. Pârvan ca
director al Muzeului Naţional de Antichităţi,
Revista Arhivelor, nr.1/1969;
6. Ion Gh. Şendrulescu, Probleme de
educaţie şi învăţământ în opera lui Vasile
Pârvan, Studii şi articole de istorie XLVIIXLVIII/1983;
7. Revista nouă, nr. 7 din 15 iulie 1927;
8. Viitorul, 25 iunie 1929;
9. Lucian Boia, „Germanofilii. Elita
intelectuală românească în anii primului
război mondialˮ, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2009;
10. Al Zub, Junimea - implicaţii
istoriografice, Iaşi, 1976,
11. Tudor Teodorescu-Branişte, Între
94

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

profil

Carmen bĂlan
«Criza valorilor ne
ţine mult în loc»

A

ctivitate artistică – născută la
Drăgăsani - Vâlcea absolventă a Univ.
de Arte Bucureşti, membră U.A.P. R. din
1990, designer la Arta Casnică Breaza, după
1990 profesor de arte vizuale şi istoria artei
la liceul N. Grigorescu Câmpina, desfăşoară o
bogată activitate artistică-plastică la
Saloanele naţionale Dalles, Teatrul Naţional
Bucureşti, Muzeul de Arta Bucureşti, Galeriile
Apollo, Eforie, Căminul Artei şi judeţene –
Vaslui, Ploieşti, Bacău, Galaţi, Tulcea, Buzău,
Târgovişte, Chişinău etc., dar şi expoziţii
personale în ţară şi în străinătate, Paris,
Skiatos-Grecia, Stockholm. Are lucrări în
colecţii din tara şi din străinătate (Grecia,
Franţa, Danemarca, Belgia, Canada, Anglia)
şi în muzee judeţene (Bacău, Ploieşti etc.)

Christian Crăciun: Câteva cuvinte
despre activitatea artistică recentă.
Carmen Bălan: Am avut o expoziţie
personala la Galeria U.A.P. Calderon şi în
august o expoziţie de grup în foaierul
Casei Municipale de Cultură Câmpina cu
prilejul jubileului 300 de ani de la martiriul
Sf. Brâncoveni. Personalitatea artistică şi
diplomatică a principelui Constantin
Brâncoveanu mi s-a părut de mare
actualitate în România de azi, care, din
păcate, traversează o perioada de criză a
valorilor culturale şi morale, incompatibilă
cu aspiraţia ţării noastre de a deveni parte
a culturii şi a artei europene. Poate doar
Festivalul G. Enescu şi alte câteva oraşe
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Carmen BĂLAN

mari ale ţării care au activitate culturală se
fac remarcate la nivel european şi e păcat,
deoarece avem talente valoroase, atât
pictori şi scriitori de mare talent,
insuficient cunoscuţi de public, dar şi
tineri absolvenţi ai Universităţii de Arte
Bucureşti, care întimpina opoziţia inerţiei
forurilor culturale de a se afirma la
adevărata lor capacitate artistică. Aceasta
este tot o consecinţă a lipsei de
profesionalism ce se manifestă la nivel
general, cu o piaţă de artă confuză şi
aservită kitsch-ului din dorinţa de a vinde
cu orice preţ orice.
C.C.: Ce ne spui despre crezul tău
artistic?
C.B.: Viata unui artist plastic e
complexă şi dificil de analizat.
Traversează perioade bune, dar şi altele
mai puţin faste. Chiar azi, pictând, îl
ascultam pe Freddy Mercury, al celebrei
formatii Queen, şi impresia e la fel de
percutanta ca şi acum 20 de ani, cu toate
că solistul vocal a murit în 1991. Rock-ul
presupune multa cultură, poetică,
artistică, muzicală - Conservator,
instrumente muzicale, folclor etc., nu
ceea ce se crede îndeobşte. Queen poate
sta liniştit alături de Corelli, Mozart,
Ceaikovski, Wagner sau Grieg. Reuşeşte
să-ţi înalţe sufletul, să-ţi transmită un
mesaj pozitiv în pofida dramei pe care a
trăit-o artistul care a murit atât de
dramatic tânăr fiind. That time will come,
one day yu’ ll see, when we can all be
friends! …it’ s peace on earth and end to
all, a Miracle we need…
Important, în viaţa oricărui artist, dar
şi a oricărui om este să rămână optimist,
să cheme îngerul alături, cum spunea
Nichita, să nu-şi piardă speranţa în Bine,
Frumos şi Adevăr. Acesta este crezul meu
95

Carmen BĂLAN

Carmen BĂLAN

artistic. Mi l-au transmis maeştrii şi
profesorii mei la facultate, dar si
modelele exemplare din istoria artei pe
care am predat-o la liceu, în jubilaţia de a
vedea noi tineri interesaţi de muzică,
literatură şi artă adevărată, călătorii de
studii în Europa. Îţi schimbă complet
modul de a gândi şi simţi, te civilizează în
sensul de a vedea altfel lucrurile. Noi,
românii, avem tendinţa de a deveni
fatalişti, de a dramatiza excesiv lucrurile,
ne pierdem cumpătul uşor. Şi eu traversez
o perioadă dificilă, am lucrări multe,
trebuie să găsesc resursele necesare să
fac expoziţii pe cont propriu, U.A.P. nu ne
mai acorda nici un sprijin financiar,
dimpotrivă. De aceea, mulţi
abandonează. Tineri valoroşi termină
arhitectură, arte, conservator, teatru,
medicină şi pleacă din ţară. Astfel,
pierdem enorm, ei fiind o forţă capabilă

ducă ţara înainte. Este clar că, la noi, criza
valorilor ne ţine mult în loc, iar Europa
profită de aceasta pentru a ne discredita
cu fiecare prilej. De asemenea, nu
suntem uniţi. Părerea mea e că Imnul
nostru naţional ar trebui să fie: Pe-al
nostru steag e scris Unire. Cu Deşteaptă-te,
Române ne tot căznim sa ne deşteptăm,
dar parcă nu reuşim. În ocult, treaba asta
nu e chiar o glumă. Chiar în branşa
artistică nu suntem uniţi, ar trebui să
luăm exemplu de la ardeleni, care parcă,
totuşi, apreciază altfel lucrurile. Mie nu-mi
place să mă laud, dar în tabăra
internaţională I. I. Micu Klein de la Blaj
am luat de două ori Diploma de onoare,
iar fiul meu sculptor Andrei Bălan Premiul
de excelenţă, ca şi în tabăra de la
Dervent. Fiica mea Maria a absolvit
grafica şi a avut expoziţie la Simeza, iar
nora mea, Maria Petreanu, la Dalles, cu

96

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Carmen BĂLAN

Carmen BĂLAN

profesorii de la arte. Sunt începuturi în
care trebuie să persevereze. Arta de
calitate necesită timp mult timp petrecut
cu folos, cum bine spunea părintele de
vrednică pomenire Arsenie Papacioc.
Ce este supărător e lipsa de informaţie
la cataloage şi albume de artă a publicului
amator de artă. Ar fi o piaţa de artă, dar
aşa oamenii cumpără de la Carrefour, Ikea
sau de unde nimeresc, tablouri şi icoane
ieftine şi de prost gust. Tot lipsa de cultură
determină publicul amator de artă să
creadă că pictura e un fel de distracţie
care nu trebuie plătită, munca artistului
fiind considerată un fel de hobby. Nimic
mai neadevărat. Ca orice meserie trebuie
să stăpâneşti tehnica şi asta vine muncind
mult, făcând şi refăcând mereu, lucru greu
şi costisitor. Îţi trebuie condiţii adecvate,
atelier, culori, materiale de lucru, unele
extrem de toxice – diluanţii, culorile,

uleiul de in etc. Pictura nu se face
aşezându-te la şevalet şi colorând ca şi
cum ai mânca dulceaţă, ci cu multă trudă,
lacrimi şi dezamăgiri. Pentru cine se ia în
serios privind la Rembrandt, Luchian,
Iacob Lazăr sau Horia Bernea, Anghel,
Gorduz sau Mihai Marcu, în sculptură,
arta e o meserie grea, care ar trebui
apreciată şi plătită ca atare. În anii 19831996, soţul meu sau eu, vindeam o
lucrare care valora leafa noastră de
profesori pe 3-4 luni, lucru care ne
permitea să cumpăram albume de artă,
materiale sau să facem o excursie de
studii prin ţară, organizată de U.A.P. având
atâtea frumuseţi de văzut. Chiar aceste
minunate împrejurimi ale Câmpinei, de
care nu mă pot nicicum despărţi şi pentru
care nu am rămas în străinătate, sunt
motive de lucru inepuizabile. Priviţi şi veţi
vedea, zicea Brâncuşi.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

97

Carmen BĂLAN

Carmen BĂLAN

C.C.: Care sunt temele şi subiectele
favorite de lucru?
C.B.: Unii plâng perioada antedecembristă. Zilele trecute am revăzut
întâmplător un catalog Magistralele
Socialismului şi m-am îngrozit ce orori
sub flamuri roşii şi propagandă sinistră
era. Acum mulţi din aceeaşi care ieri
pictau flamuri şi tractorişti au schimbat
partitura cu una la modă, religioasă – e la
modă o blasfemie discretă, acolo nu poţi
să minţi, să mimezi religiozitatea, cum o
fac chiar nume cu reputaţie din cultura
noastră. Sau imită mode fumate,
happening, picturi comestibile etc. Alte
nume mari îşi repetă partitura până la
platitudine, de o viata întreagă aceleaşi
teme care au căzut în desuet, dar
numele îi recomanda şi se vând cu mii de
euro, deşi tablourile lor sunt fantoşe pale
ale unei realităţi fictive şi moarte. Aşa că
am învăţat să mă feresc de a mă
autocopia, deşi aş face, cum ar zice
Eminescu, carieră. Eu rămân la pictura de
peisaj, lucrul în natura fiind cel mai
aproape de adevărul pe care trebuie să-l
exprime artistul plastic. Îi invit mereu pe
oameni să privească cerul, norii,
asfinţiturile acestea minunate ale
Câmpinei, freamătul arborilor pe Muscel,
codrul neclintit toamna, valurile marii, o
plaja cu bărci vechi în Deltă, zidurile
Sibiului sau turnurile Sighişoarei,
Stockholm-ului arhipelagul grec, dar şi
Marea Neagră, cam astea ar fi subiectele
abordate până acum. Intenţionez să trec
la o tematică mai intimistă, la interioare,
portrete etc.
De asemenea, încerc să schimb
cromatica spre una mai atenuată, să
realizez lucrări care să abordeze o
tematică simbolistă, cum au fost câteva

lucrări de la expoziţia de la Casa de
Cultură, apreciate de cei ce au venit la
expoziţie şi pentru care le mulţumesc
mult! Cea mai mare bucurie a unui pictor
e să fie văzut apreciat şi cumpărat de
colecţionari şi prietenii care admiră arta.
Doar aşa îşi simte menirea împlinită,
munca şi experienţa de o viaţă nefiind
astfel inutile. E un câştig şi pentru o
societate tot mai înstrăinată de natură şi
de Frumos. Artistul lucrează continuu. Ca
şi un violonist care nu exersează zilnic,
lipsa lucrului îţi trădează stângăcia,
ezitarea. Ciucurencu ne spunea ca nu
trebuie să se usuce niciodată culorile tale
pe paletă, lucru greu în condiţiile în care
am profesat şi în învăţământ, am fost
mamă a doi copii, soţie de artist. A fost
greu, cu pauze în lucru de luni şi ani, dar
se pare că, în final, şi pauzele au fost
benefice pentru a mă autoevalua în
pleiada artiştilor contemporani. Am
păstrat mereu o legătură respectuoasă
cu maeştrii şi profesorii mei, de la care
mă străduiesc să preiau seriozitatea
lucrului bine făcut. Sunt oameni de o
moralitate şi o modestie rară, care nu
ezită să-ţi dea un sfat bun oricând. Eu mă
străduiesc să ajung la nivelul lor,
deocamdată sunt pe drum.
C.C.: Proiecte de viitor?
C.B.: O expoziţie cu lucrările soţului
meu, un acuarelist apreciat în timpul
scurtei sale vieţi. Şi poate şi cu fii mei,
Maria şi Andrei, şi cu Irina Maria, deşi
sunt foarte diferiţi ca maniera de lucru.
Nu vreau să fiu superficială, deoarece ei
sunt moderni, abia au terminat artele,
dar au beneficiat de avantajele
informaţiei media, sunt talentaţi şi
ambiţioşi. Iar eu mă străduiesc să ţin
pasul cu ei, ceea ce nu e prea uşor.

98

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

eseu

Sorin VânĂtoRu
lumea cealaltă
este un spaţiu
matematic

Î

n momentele morţii clinice - care este
un proces - conştiinţa individului în
agonie trece, treptat, într-o zonă necunoscută
(pe care conştiinţa noastră nu o poate
percepe - e ceea ce am numit transconştiinţă
- dincolo de conştiinţă), acolo unde se află
matricea, destinul său cosmic. Trecând în
moartea biologică, conştiinţa lui aşteaptă,
într-o probabilitate de actualizare, un fel de
trezire, dar pe alt itinerariu, obscur, într-o
fericire moleculară de revenire la viaţă.
Conştiinţa „de aici”, din viaţa prezentă,
anticipează punerea în mişcare a unor canale
de regenerare, într-o sintaxă deterministă a
transconştiinţei, cu înfăţişare aleatoare, o
necesitate matematică complementară cu
aceea de veni în viaţă, de a te naşte.
Universul îşi păstrează memoria, şi o
concretizează continuu în evenimente de
conştiinţă. Este un proces similar celui arătat
la Big-bang. Moartea este reintrarea în
condiţia abstractă, pe care o îndeplineşti în
viaţă, este un altfel-de-acelaşi al propriei
fiinţe. Dar, nu numai moartea este un fapt
inexorabil, ci şi acela de a nu putea fi câine.
Un fenomen este manifestarea unei funcţii
interne a unui sistem. Fenomenul nu apare
întâmplător. El este consubstanţial cu acel
sistem, care, la rândul său, este introdus în
necesitatea altui sistem. Este ceea ce putem
numi mediul în care se manifestă acel
fenomen. Să luăm exemplul ciclonului. După
ştiinţa noastră, el apare cu o anumită
perioadă într-un anumit loc. De ce apare
tocmai în acel loc, ne putem întreba? Desigur
că se pot da şi alte exemple. Ciclonul este
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Sorin VÂNĂTORU
legat structural de profunzimea mediului în
care apare - ocean, curenţi, vegetaţie etc.
Spunem structural deoarece, dacă privim de
foarte aproape braţele şi centrul ciclonului,
vom constata că, de fapt, el este format din
molecule de apă aranjate într-o anumită
ordine, la momentul, să zicem, t1. În acest
moment, structura lui corespunde biunivoc
unei necesităţi matematice interne a
mediului, adică este vorba de o simbioză
geometrică în reţea, ea însăşi evoluând
infinitezimal şi ciclic, după cum cere natura
acestui gen de interconectare naturală. Dacă
vom trasa câte o linie pentru fiecare
corespondenţă a moleculelor ciclonului cu
moleculele mediului, va rezulta o figură
geometrică compusă din miliarde de
segmente de dreaptă. Fiecare moleculă de
apă a ciclonului este absorbită, în cele din
urmă, de mediu, dintr-un unghi strict, cu o
geometrie - modelabilă pe calculator - extrem
de complicată. După absorbţia ciclonului de
către mediu, urmează o nouă apariţie a lui, în
urma unei adevărate mistici a interconectărilor
moleculare ale mediului care îl preced.
Cu organismul uman se petrece la fel. El
nu putea apărea, să spunem, pe Marte sau
în Galaxia Andromeda, ci numai într-un
sistem - adică mediu - consubstanţial cu
natura sa, cu structura fundamentală care îl
defineşte, deci pe Pământ. Dar nu este
exclus ca această structură să prindă viaţă
chiar şi pe Alfa Centauri, dacă mediul de
acolo corespunde acestei structuri. Aici este
vorba de viaţă în condiţii naturale, nu de
inginerii genetice. Considerând totalitatea
manifestărilor fiinţei umane - dar şi animale,
e acelaşi principiu - de la mişcările fizice,
până la geometria produsă de mişcările
moleculelor de mediator chimic din creier,
ca reprezentând, în final, şi privind de foarte
aproape fenomenul, o structură
matematică, vom conchide că, în interiorul
neantului de după moarte, agitaţia
ordonată a corelaţiilor moleculare este
tocmai informaţia pe care o emite conştiin99

Sorin VÂNĂTORU

Sorin VÂNĂTORU

ţa, intrată în zona obscură şi germinativă a
realităţii. Necesitatea revenirii la viaţă este
expresia conservării funcţiei pe care trebuie
să o îndeplinească fiinţa umană, în relaţia,
mai întâi matematică - şi apoi biologică -,
dintre structură şi sistem, dintre om şi
cerinţele arhaice ale mediului său. Moartea
omului este ca şi cum ai arunca în cosmos o
mână de bilete de loterie. În momentul
morţii,structura informaţională care eşti
trimite un semnal în central Galaxiei
noastre, cel mai apropiat soft care distribuie
căile pe care o va apuca conştiinţa ta. După
multă vreme, vei primi răspuns la semnal,
numerele vor fi cu necesitate câştigătoare,
vei afla trupul unei alte minţi, care va fi
chiar a ta, fără să-ţi dai seama („aruncă-ţi
pâinea pe ape, şi după multă vreme o vei
găsi iarăşi”- citim în Ecleziastul). Te vei înfiinţa într-o altă conştiinţă, prin alţi părinţi.

Aceştia vor corespunde determinist cu
părinţii tăi adevăraţi, după cum părinţii
adevăraţi sunt expresii filogenetice şi
cosmologice ale genetici a neantului în care
te aflai, înainte de a te naşte. L. Boltzman
spune că entropia nu este un principiu
absolut şi că revenirea la starea iniţială a
sistemelor nu este imposibilă, ci
improbabilă din cauza fluctuaţiei microstărilor. Dar, credem că dacă s-ar studia
geometric şi prin simulare numerică
raportul microstare-macrostare din
statistica Boltzman, am putea scăpa de
monopolul mărimilor scalare, cum ar fi
temperatura şi presiunea termodinamice.
Pe această cale, am putea introduce un tip
de ordine algebrică prin care să descriem
abstract toate mecanismele fizice ale
interacţiunii materie –conştiinţă,cu
consecinţele care decurg de aici.

100

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

historia mirabilis

octavian onea
anul brâncoveanu
la Congresul XV de
Dacologie

L

a 18 şi 19 Iulie 2014 a avut loc, la
Oradea, Congresul XV Internaţional
de Dacologie, organizat de Fundaţia Dacia
Revival International, cu sediul la New
York. Lucrările, deschise în sala de
concerte a Filarmonicii de Stat, de
Preşedintele-fondator, Dr. Napoleon
Săvescu, s-au desfăşurat în patru secţiuni:
Dacologia la George Coşbuc, Dacii în
conştiinţa lumii, Anul Brâncoveanu şi
Oradea – filă de istorie.
Pentru Prahoveni, Anul Brâncoveanu
are o semnificaţie cu totul aparte. Mama
Sf. Constantin, Stanca, era fiica
Postelnicului Constantin Cantacuzino.
Născut la 15 August 1654 şi rămas orfan
de tată de la 15 Februarie 1655, când
seimenii şi dorobanţii răsculaţi l-au ucis, la
Bucureşti, în casele sale de pe Dealul
actualei Patriarhii, pe Papa Brâncoveanu,
Sf. Constantin Brâncoveanu a deschis
practic ochii în neasemuitul conac de la
Filipeştii de Târg al Postelnicului, bunicul
său matern, şi s-a format intelectual în
biblioteca de la Mărgineni a unchiului său,
Constantin Cantacuzino Stolnicul („pe
dumnealui, tata Costandin, l-am cunoscut
părinte în locul tătâne-meu”). S-a
căsătorit cu Maria, fiica lui Neagoe
Postelnicul / Neagul Vodă şi nepoata lui
Antonie Vodă din Popeşti (tot din
Prahova), a avut un conac la Urlaţi şi a
fost ctitor la mănăstirile de la Brebu şi de
la Târgşor. Etc.
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Octavian ONEA

Înainte de a aduce în faţa cititorilor o
parte din cele presentate de comunicanţi
– de toate vârstele şi în toată simfonia
profesiilor – o cunună de lauri pentru Dl.
Dr. Napoleon Săvescu şi un buchet de
laude excelentei sale echipe operative, “ex
toto orbe romano”, care aici este de
tradus aparte: din toată lumea
românească, adică din America şi până în
Australia, inclusiv Europa, cu urbile
Bucureşti, Tulcea şi Oradea cu tot. În
frunte cu D-na Mariana Terra – nume
predestinat – redactora şefă a ziarului
„Romanian Journal” din New York.
Mănăstirea Brâncoveni
Spicuesc din comunicările de la
Secţiunea 3 – Anul Brâncoveanu, la care
am avut onoarea să particip. Şi încep cu
vatra paternă a Sfântului Constantin
Brâncoveanu, aflată în Oltenia, la
Brâncoveni, localitatea eponimă a familiei,
aproape de lunca Oltului, mai jos de
Slatina.
D-nii Traian, muzeograf, şi Aristotel
Cristian Zorzoliu, tată şi fiu, s-au înscris cu
lucrarea Mănăstirea Brâncoveni – vatră de
istorie şi civilizaţie. Presentarea a făcut-o
dr. ing. Cristian Zorzoliu, într-un simultan
cu un film proectat pe ecran şi un Scurt
istoric al Sfintei Mănăstiri Brâncoveni, de
Maica Evdochia Niculae şi Sora Maria
Văduva. Filmul este impecabil realizat – din
el am desprins imaginile cu care ilustrez
secvenţa de faţă –, iar istoricul celor două
cucernice măicuţe este făcut după regulile
ştiinţei, indicându-se sursele în subsolul
paginilor. De-aş fi avut ziarul meu, aş fi
cerut permisiunea autoarelor să-l reproduc
în întregime.
La 1582, Mihnea Turcitul întărea
mănăstirii daniile făcute de jupâniţa Calea.
Matei Basarab a reparat şi „a fortificat
101

Octavian ONEA

Octavian ONEA

mănăstirea, împreună cu nepotul său
Preda Brâncoveanu; a înconjurat-o cu
ziduri puternice, dându-i aspect de cetate,
şi a construit la intrare un turn-clopotniţă,
după modelul celor de la Argeş şi Brebu,
care s-a păstrat până astăzi. De asemenea,
a «zugrăvit» bisericile «strămoşilor săi» şi a
refăcut chiliile. Tot el a construit în colţul
Nord-Estic al incintei casele domneşti şi
beciurile care mai dăinue şi azi, cu toată
vitregia istoriei, şi în care va fi adăpostit
vremelnic o tipografie.”. Aici aveau să fie
aduse osemintele Predii şi fiului său Papei
Brâncoveanului, de Stanca, soţia Papei, şi
puse sub aceeaşi lespede: „†Aicea zac
oasele răposaţilor întru Duhul Sfânt, fericit
jupan Preda vel Vornic Brâncoveanul şi al
fiu-său Papei post. Cărora li s-au întâmplat
perire: întâi Papei Post[elnicul] în zilele lui
Costandin Şerban Voevod, pe vreame ce
s-au rădicat dorobanţii (i) călărăşii
hoţeaşte asupra Domnu-său şi a neamului
boeresc; atuncea au ucis pre Papa Post
fiind leat 7163 [1655]. Iară pre tată-său
Preda Vornicul, l-au ucis Mihnea Vodă cel
Rău în casele domneşti în Târgovişte,
nefiind vinovat nimic. Şi s-au pus această
piatră de dumneaei jupăneasa Stanca
Cantacuzini care au fostu jupăneasă Papei
Postelnicul, M[e]s[e]ţa [=luna] Iunie 8 dni
(zile) leat 7176” (1668).
„Într-un act de danie al doamnei
Stanca, din 20 Ianuarie 1674, prin care
dărueşte Mănăstirii Brâncoveni moşia
Obârşia, moştenită de la Preda
Brâncoveanu, se aminteşte că tot aici se
află înmormântat şi Barbu, mort la
Constantinopol, unde împlinise rosturi
temeinice, dar şi tainice, pe lângă
capuchehaia ţării. O dovadă în plus este şi
candela ce străjuia mormântul lui, găsită la
Mănăstirea Brâncoveni şi aflată în prezent
în muzeul Mănăstirii Clocociov.” Barbu era
fratele cel mai mare al lui Constantin;

mijlociul, Matei, va muri şi el tînăr (Ionescu
şi Panait).
„În 1674 Sf. Constantin Brâncoveanu
se căsătoreşte cu Marica, fiica lui Neagoe
şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti
(1669-1672).”
Doamna Stanca a făcut un pelerinaj „de
cinci ani (1682-1687) la Sfintele Locuri, la
Ierusalim, împreună cu mama sa, Doamna
Elina, şi cu fratele său, Mihai”. Trece la cele
veşnice la 10 Februarie 1699, „sicriul fiind
adus de la curtea din Brâncoveni până la
mănăstire, unde are loc înhumarea, după
ultima sa dorinţă”. Sub „lespedea de
marmură albă cu stema Cantacuzinilor,
încadrată de ghirlande de flori şi cu slove
chirilice”, odihneşte şi acum:
„†Suptu această marmoră zace ţărâna
jupanesii Stancăi Cantacuzeanii fata lui
jupan Costandin den vechiu şi împărătescu
rod Cantacuzino biv vel posteal(nic) a
doamnii Ilincăi featii bătrănului lui Io
Şerban Basarab Voevod, jupăneasă lui
jupan Papei Brâncoveanului postelnic
feciorul lui jupan Predii Brâncoveanului biv
vel Vornic şi mumă bl(a)goce(stiv)ului
Domnu Io Costandin Brâncoveanu Basarab
voevod, carea, cu mari blîndeaţe, cu multe
milostenii şi cu nespuse alte bunătăţi
trăind şi umplând vârsta ei de ani 66 (loc
rupt), den cari 44 văduvă săracă de soţul ei
i-a petrecut creştineaşte, s-au săvîrşit la
anul (de) la zidirea lumii 7807 şi de la
spăsenia ei 1699, Fevruarie 10, într-al
unsprăzecelea anu al Domniei fiului său,
mai sus numitul Io Costandin,
B(râncoveanul) B(asarab) Voevod, carele
cu mare cinste şi cu toate creştineştile
pomeniri şi mile aici la Mănăstirea
Brâncoveanii, unde ei însăşi la moartea-i
au lăsatu aducând-o lângă soţul ei Papa
Post(elnicul) şi socru-său Preda Vornic, o
au astrucatu”.
Stricată de trupele imperiale la 1689,

102

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Octavian ONEA

Octavian ONEA

mănăstirea a fost refăcută de Sf.
Constantin Brâncoveanu. El a rezidit „din
temelie biserica mare «pentru multa
evlavie ce o avea pentru maica sa, Stanca,
de câteva luni adormită» [citat Radu
Greceanu]. Pentru aşezarea pietrei de
temelie, la 9 Iunie 1699, sunt trimişi ca
reprezentanţi ai domnului fiii săi mai mari,
Constantin şi Ştefan, împreună cu
Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Teodosie,
pentru a binecuvînta începerea lucrărilor”.
„Construcţia era încheiată pe data de 15
August 1699, când are loc târnosirea, deşi
pictura se va termina abia în 1704.” Scrie
în „pisania de deasupra uşii bisericii: «Întracesta loc unde acum acest sfânt lăcaş
iaste, fost-au de moşii lu Matei Băsărabă
Voevod şi ai Predi vel vornic făcută o mică
biserică hramul dându-i a Prea curatei
Maiciii Domnului şi spăsitoriului Hs.
Adormire aceaia. Apoi Matei Vodă
domnind o au zugrăvit la leatul de la
zidirea lumii 7140 [1632] şi aşa au fost
până ce, den orânduiala lui Dumnezeu au
stătut Domnu Ţărăi luminatul Ioan
Constandin Băsărabă Voevod, fiul Papei
Postelnicul, feciorul Predei Vornecul,
carele văzând-o aşa mică şi maica sa
Stanca Cantacuzina prestăvindu-se dupre
ani 44 ai văduvii sale şi aducând-o lângă
soţul ei, Papa Postelnecul aicea, de o au
astrucat, s-au îndemnat şi bisearica acea
mică, bătrână o au rădicat şi aceasta ce
acum, să veade den temelie au zidit
făcând-o şi înfrumuseţând-o dăplin
mănăstire, în slava şi mărirea prea sfânt şi
veacinic numele lu Dumnezeu, spre
pomana a tot bătrân neamului şi spre
buna pomenire a bunelor sale fapte
începându a o lucra într-al 11 an al domnii
lui curând anul de la spăşenia lumii 1699;
ispravnic lucrului puiind pre Radul Golescu
vel Comis.»”
„Un an mai târziu, Sf. Constantin

Brîncoveanu construeşte paraclisul-bolniţă,
reluând arhitectura şi proporţiile vechii
biserici ctitorite de strămoşii săi şi repictate
de Matei Basarab. Pictura acestuia, care se
păstrează şi astăzi, a fost realizată de
meşterii din şcoala de la Hurezi, conduşi de
un artist grec, Constantinos.” Pisania
bolniţei: «†Sfânta şi dumnezeiasca
besearicuţe aceasta care bolniţă s-au făcut
ia(ste) aseamenea şi tocma ca ceaia ce
dentăi mănăstire era, într-al căriia loc
acum să veade ceastă mare şi frumoasă şi
iarăşi de prealuminatul şi înălţatul Io
Costantin B[râncoveanu] Basaraba
Voevodul, den temelie rădicată, făcută şi
închinată marilor arhistratighi Mihail şi
Gavriil şi al altor tuturor îngereşti ceate la
anul de la Hs. Domnul 1700 M-ţa (luna)
Mai 20 dni (zile)».
Domnitorul vizitează mănăstirea în
1702, după finalizarea lucrărilor: «La
August 21 au purces măria sa, împreună cu
boierimea şi altă curte a măriii sale, spre
Brâncoveni», unde a stat câteva zile” (Radu
Greceanu).
În această perioadă Sfânta Mânăstire
Brâncoveni cunoaşte maxima înflorire,
ridicându-se la statutul de lavră cu schiturile
Robăneşti (Vlaşca), Slătioara-Hurez, Mamu
[Mănăstirea Mamu (1696) din judeţul
Vâlcea, ctitorită de Buzeşti şi refăcută din
lemn de D-na Stanca Cantacuzino, a fost
rezidită din temelie din piatră de
Domnitorul Constantin Brâncoveanu, iar
biserica a fost pictată în 1699 de Pârvu
Mutu şi Marin] şi Târnăviţa.
Odată cu moartea martirică a marelui
voevod, şi viaţa lavrei începe să se stingă.”
„După capturarea, la 14 Noembrie 1716, a
lui Nicolae Mavrocordat, mănăstirea şi
curtea domnească din Brâncoveni sunt
prădate şi arse.
După pacea de la Passarowitz, din 21
Iulie 1718, Oltenia este ocupată oficial de

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

103

Octavian ONEA

Octavian ONEA

austrieci – neoficial încă din 1716 – şi
rămâne aşa până în 1739”. Estimp,
„căpitanul Dettine von Pivoda ocupă
mănăstirea și palatul domnesc din sat în
anul 1721, alungând călugării și
transformând-o în cazarmă austriacă.”
„Ataşată de mănăstirea care-i adăpostise
clipele de restrişte, Doamna Maria
Brâncoveanu petiţionează la Viena încă din
1725 pentru îndepărtarea trupelor.
Generalului comandant al Transilvaniei,
Karl von Tige (? – 1730), i se cere de către
consilierul de răsboi un raport asupra
memoriului Doamnei Maria cu privire la
eliberarea mănăstirii. La 6 Decembrie 1727
von Tige aprobă evacuarea mănăstirii,
operaţiune care se închee în aceeaşi lună.
Din 1728 începe o perioadă
tumultuoasă în viaţa Sfintei Mănăstiri
Brâncoveni.” Lung şir de avataruri: ocupată
şi prădată de turci în 1774 şi 1787, stricată
de cutremurele din 1802 şi 11 Ianuarie
1837 şi de incendiul din 1825, secularizată
în 1863. „În 1876 trece în veşnicie «ultimul
egumen» al Sfintei Mănăstiri Brâncoveni,
preotul Radu Şapcă [revoluţionarul
paşoptist], şi este înmormântat în incintă,
lângă biserică. / Din 1885 chiliile sunt
folosite pentru un ospiciu.” „În perioada
1916-1918 adăposteşte trupe germane,
ceea ce accentuează starea de degradare a
corpului de chilii şi chiar a bisericii.” „În
1944 trec pe aici trupele ruseşti”.
„În 1959 este aprobat nemilosul decret
410. Acesta prevedea ca monahii şi fraţii
sub 55 de ani, monahiile şi surorile mai
tinere de 50 de ani să se reîntoarcă în viaţa
laică. Ca urmare, mănăstirea este din nou
părăsită. În corpul sudic de chilii este
găzduit un azil de bătrâni.” Alte chilii,
adaugă D-l Zorzoliu, au fost transformate
în crescătorie de porci.
„În 1975 începe restaurarea turnuluiclopotniţă şi a caselor domneşti, sistată

după 1977, când se desfiinţează Direcţia
Monumentelor Istorice, iar din 1985, este
reluată timid viaţa monahală, numai cu
câteva vieţuitoare, sub îndrumarea Maicii
Stareţe Mihaela Tamaş. Î.P.S. Calinic la
Argeşului, pe atunci episcop vicar al
Râmnicului, trudeşte aici, în cei mai grei
ani, alături de maici, muncitori şi săteni
pentru reînvierea sfântului lăcaş.
Doamna Elena Bărbulescu [sora de la
Slatina a lui Nicolae Ceauşescu] sprijină
substanţial această importantă lucrare, în
aceeaşi perioadă în care, în Bucureşti,
ultimele din cele 20 de biserici şi mănăstiri
condamnate la distrugere plătesc tribut
ateismului, astfel încât numele său este pe
drept pomenit în rând cu ctitorii.”
De la D-nii Zorzoliu citire: „În 1999 a
fost inaugurat Muzeul Sfintei Mănăstiri
Brâncoveni” după proectul Prof. Traian
Zorzoliu, Directorul Muzeului Câmpiei
Boianului din Drăgăneşti Olt. Cu piese din
epoca marilor dărîmâturi. După zisa fiului,
Preşedinte al Societăţii de Istorie şi
Retrologie Agrară din România, Filiala Olt,
tatăl Traian a mai înfiinţat încă 10 astfel de
muzee pe la mănăstiri. Oameni şi sfinţi.

104

Constantin Brâncoveanu şi istoria locală
Mai multe comunicări au pus în lumină
ecuaţia Brâncoveanu şi istoria locală:
Adriana Grigorescu (Brăila) – Constantin
Brâncoveanu şi Brăila, Ecaterina Chifu –
Constantin Brânco-veanu pe meleaguri
Buzoene, Adriana Grigorescu, Constantin
Brâncoveanu şi Buzăul , Eugen-Marius
Constantinescu (Buzău) – Constantin
Brâncoveanu şi Buzăul, Domniţa Raţiu
(Braşov) – Constantin Brâncoveanu şi
Ardealul, Traian şi Aristotel Cristian
Zorzoliu – Mănăstirea Brâncoveni – vatră
de istorie, Constantin Mănescu (Urşani,
Vâlcea) – Biblioteca mănăstirii Hurezi în
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Octavian ONEA

Octavian ONEA

vremea voevodului Constantin
Brâncoveanu, ş. a.
Am presentat mai sus comunicarea
complexă a D-lor Traian şi Aristotel Cristian
Zorzoliu despre Mănăstirea Brâncoveni.
Vorbesc acum despre celelalte. Despre
cele pe care le-am ascultat. Şi fac această
precisare pentru că, slujitor de o viaţă al lui
Bogdan Petriceicu Hasdeu, m-am deturnat
puţin de la Secţiunea Anul Brâncoveanu,
spre Secţiunea Oradea – filă de istorie,
spre a asculta comunicarea D-lui Prof. univ.
dr. Ioan Laza despre Revista „Familia”,
tribună culturală naţională. Autor al tezei
de doctorat despre cenzura comunistă la
revista „Familia” (1966-1977), lăudată pe
drept, atât în preambul, cât şi după, de D-l
Mircea Bradu, conducătorul lucrării şi
moderatorul secţiunii, d-l Lazu este un
excelent cunoscător al revistei în toată
istoria ei. Bine-nţeles că Hasdeu,
colaborator al „Familiei” şi prieten cu Iosif
Vulcan, n-a lipsit. Au fost menţionate
traducerile lui Hasdeu din Ovidiu,
preocupările sale de cultură populară –
articolul despre basm, includerea sa şi a
tatălui său, Alexandru Petriceicu Hasdeu,
în Panteonul român, etc. Am rămas şi la
Sistemul de apărare al Cetăţii din Oradea,
limpede descifrat de ing. Alexandru Pop,
apoi m-am predat Anului Brâncoveanu. Cu
regretul de a nu fi fost părtaş şi la
expunerile Prof. univ. dr. Sever Dumitraşcu
– Despre cetăţile dacice din Bihor, Prof.
univ. dr. Ioan Godea şi Prof. univ. dr. Aurel
Chiriac – Despre bisericile de lemn din
Bihor, Dr. Augustin Ţarău – Heraldica
oraşului Oradea şi a judeţului Bihor, Dr.
Mihai Georgiţa – Cucerirea cetăţii Oradea
de către austrieci, alungarea turcilor, ca să
menţionez numai o parte dintre ele. Din
păcate, nu puteam fi peste tot în acelaşi
timp. Comunicările din plen ale D-lui
Lucian Silaghi, Dir. Judeţeană pentru

Cultură Bihor – Rolul cercetărilor istorice în
viaţa Cetăţii, Dumitru Noane – Cetăţi
Dacice în Nord-Vestul României, Mircea
Bradu, Monografia judeţului Bihor (Editura
Arca, 12 volume), îmi lăsaseră deja
impresia unor cercetători solizi, cărora
merită să le acorzi toată atenţia. Feciunt
meliora potentes!
În prima comunicare, D-na Prof.
Adriana Grigorescu a urmărit temeinic un
plan tematic în 6 puncte: 1. Brăila – târg,
schelă, cetate turcească şi raia, 2.
Răsboalele ruso-turce 1710-1711, 3.
Restabilirea hotarelor Ţării Româneşti cu
Raiaua Brăilei, 4. Mitropolia Proilavei, 5.
Mănăstirea Măxineni – cetate de cultură
şi civilisaţie, 6. Documente inedite
publicate de Muzeul de Istorie al Brăilei.
Am spus temeinic, pentru că D-sa se
sprijină pe o bogată bibliografie,
cuprinzând Lucrări generale, Lucrări
speciale şi Periodice. Nu pot să mă întind
prea mult, aşa că voi aminti doar că Brăila
a fost ocupată de turci „între Iunie 1539 şi
30 Octombrie 1540”, domnitorul Radu
Paisie (1535-1545) cedând-o lui Soliman
Magnificul în schimbul ajutorului primit
pentru recâştigarea domniei pierdute în
Iunie 1539 (C. C. Giurescu, Istoricul
oraşului Brăila). În 1540 turcii au ridicat în
Nordul aşezării o cetate cu 5 intrări. „După
construirea cetăţii a urmat înfiinţarea
Raialei Brăilei în 1542”, iar „după anul
1544 s-a făcut prima alegere a hotarului
raialei. Faţă de încălcările făcute de turcii
din raia, domnii Ţării Româneşti au făcut
mereu jalbe (plângeri): Alexandru II (15681577), Mihnea Turcitul (fiul său;
1571-1583 şi 1585-1591) şi Antonie Vodă
din Popeşti (1669-1672), care a trimis la
sultan o delegaţie de boieri condusă de
Spătarul Şerban Cantacuzino, viitorul
domn, pentru a restabili hotarul. Este
trimis un agă şi împreună cu cadiul vor

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

105

Octavian ONEA

Octavian ONEA

pune semne şi pietre în 1670, întărind
hotarul vechi. În timpul lui Constantin
Brâncoveau, şi anume în anul 1694, s-a
cerut din nou restabilirea hotarului.”
Aceasta se va face în 1695, de un CapegiBaşa şi cadiul Maravela, stabiliţi de sultan,
şi de Spătarul Mihai Cantacuzino şi marele
Clucer Constantin Ciorogârleanu,
desemnaţi de domn (Ilie Corfus, Hotarul
Raialei Brăilei la 1695, şi Radu Greceanu,
Istoria domniei lui Brâncoveanu).
Până în 1540 judeţul Brăila „a aparţinut
de Episcopia Buzăului, împreună cu
judeţele Buzău, Râmnicu-Sărat şi Săcueni”.
După aceea „s-a constituit într-o unitate
bisericească aparte, sub numele de
Mitropolia Proilavei, numele grecesc al
Brăilei, cu reşedinţa în acest oraş.” Ea „era
cârmuită de ierarhi greci şi subordonată
direct Patriarhiei Ecumenice din
Constantinopol” (Pr. Prof. Mircea
Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, Chişinău, 1993).
Constantin Brâncoveanu este
considerat al doilea ctitor al Mănăstirii
Măxineni, după Matei Basarab, care o
ridicase la 1639 şi o înconjurase cu „ziduri
înalte şi groase de 1,5 m, ceea ce îi atribue
rol de apărare, mai ales în faţa năvălirilor
tătare”. Ca şi la Brebu – spunem noi –
domnul scutea, la 5 Septembrie 1692
(7201), şase liude, de bir de ţară şi alte
dări, „ca să fie de treabă şi ajutor”
mănăstirii (Ionel Cândea, Mănăstirea
Măxineni, Brăila, Ed. Istros, 1996). Iar la 18
Aprilie 1702 (7210), milueşte „această
cinstită şi dumnezeească mănăstire care se
numeşte Măxineni ot sud Slam Râmnic”,
„ca să aibă a luarea părinţii călugări... în
toţi anii vieţii noastre de la ocna ce se
chiamă Slănicul pre anu bolovani de sare
cinzeci” (Ibid.). Slănicul este Slănicul
nostru, iar sud Slam Râmnic era judeţul
Râmnicu Sărat, D-na Grigorescu având în

vedere, desigur, actuala configuraţie a
judeţului Brăila şi nu a raialei. Sfatul
Domnesc, dintr-un hrisov din Aprilie 1708
(7216), privind moşia Plopul: Banul
Constantin Ştirbei, Vornicul Şerban
Cantacuzino, Logofătul Şerban Greceanu,
Spătarul Toma Cantacuzino, Vistierul
Şerban Bujoreanu, Clucerul Radu Golescu,
Postelnicul Ştefan Cantacuzino, Postelnicul
Ianache Văcărescu, Comisul Pană
Negoescu, Slugerul Iorga, Pitarul
Constantin Corbeanu, ispravnic Barbu
Brăiloiu logofăt (Ionel Cândea, Documente
şi studii, Muzeul de Istorie Brăila, 2011).
Pană Negoescu era cumnatul Domnului,
fiind fratele Doamnei Maria.
Este presentat „Turcologul
(osmanistul) român de renume
internaţional Mihai Maxim, născut în
comuna Vorniceni, Judeţul Botoşani în
anul 1943”, Noembrie 9, care „a făcut
studii universitare la Iaşi, Baku şi Moscova
(1961-1968)”, etc. Aşa, pentru istoria
locală: D-l Profesor Maxim şi-a construit o
casă de deal în Prahova. A publicat la
Muzeul Brăilei, Editura Istros, O istorie a
relaţiilor româno-otomane, cu documente
noi din arhivele turceşti, de la 1400 la
fanarioţi, în două volume. „În volumul II,
legat de perioada domniei lui Constantin
Brâncoveanu (1688-1714) şi Brăila, sunt
prezentate trei documente inedite.
Un arz (petiţie colectivă, memoriu) din
17 Mai 1703 – 5 Mai 1704 al Raialelor
(contribuabililor) şi ulemalelor (clerul
musulman) adresat Divanului Imperial
împotriva lui Constantin Brâncoveanu,
domnul Ţării Româneşti, îl învinueşte că ar
fi încălcat hotarul kazalei Brăila şi a produs
pagube comunităţii musulmane (Mihai
Maxim, p. 193).”
D-l “Maxim presintă în volumul său şi
arzul Doamnei Maria Brâncoveanu. Este
pentru prima dată când o Doamnă a Ţării

106

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Octavian ONEA

Octavian ONEA

Româneşti se adresează direct Divanului
Imperial, organul judiciar suprem în Statul
Otoman după Padişah (p. 205). Doamna
Maria a fost «o soţie şi [o] mamă de mare
curaj [şi] energie». Aceasta «sugerează că
în spatele multor iniţiative şi demersuri ale
domnescului ei soţ se va fi aflat această
puternică personalitate feminină» (p. 210).“
Profesorul “Mihai Maxim are în
pregătire, pentru anul acesta, monografia
Brâncoveanu şi Înalta Poartă – Documente
noi din Arhiva Otomană, aşteptată cu
deosebit interes.” Ne înşirăm şi noi, la rând
cu nerăbdarea colectivă.
Din păcate, n-am ascultat comunicarea
D-nei Chifu (autoarea cărţii Prin luminile
din Ţara Luanei – Buzău). Prezint, dar,
aceeaşi temă, în versiunea D-nei
Profesoare Adriana Grigorescu: Constantin
Vodă Brâncoveanu şi Buzăul. Cu obişnuitul
plan: 1. Argument, 2. Episcopia Buzăului,
3. Biserica Banului, 4. Pe drumurile
Buzăului, 5. Râmnicu-Sărat, 6. Epilog.
“Episcopia Buzăului a fost întemeiată în
anul 1500 de către domnul Radu cel Mare
(1495-1508), iar primul episcop a fost
Paisie. Biserica Episcopiei a fost ctitorită în
1504 şi reconstruită în 1649 de către
domnul Matei Basarab.”
„În 1595 Mihai Viteazul a înființat Bănia
de Buzău și Brăila condusă de Banul
Mihalcea și care cuprindea: Brăila,
Dobrogea, cetățile de la Dunăre și sudul
Basarabiei.
Ierarhii și domnitorii Țării Românești și
Moldovei au ajutat întotdeauna Mitropolia
Proilaviei, existând multe dovezi care
atestă această grijă a lor. Strălucitul
voevod, Sântul Constantin Brâncoveanu a
reconstituit, în 1698, Biserica Adormirea
Maicii Domnului din Ismail, după ce
această biserică arsese („Analele Brăilei”,
1993, p. 35).”
„Constantin Brâncoveanu a înfiinţat în

1691, la Episcopia Buzăului, o tipografie,
care era atunci păstorită de Episcopul
Mitrofan (1691-1702). S-au tipărit aici 20
de cărţi în limba română.” Dintre care, în:
“1691 – Provoslavnica mărturisire, de
Petru Movilă, tradusă de Radu Greceanu;
1697 – Evanghelia, dăruită de domnul
Constantin Brâncoveanu la Hațeg,
Sâmbăta și Roma; 1698 – Mineiul (cele 12
Mineie); 1700 – Octoihul, în Precuvîntare
Episcopul Mitrofan arată că Constantin
Vodă Brâncoveanu a fost precedat în opera
sa de strămoșul patern, Matei Basarab și
de ruda sa maternă, Șerban Cantacuzino.
A urmat Episcopul Damaschin Dascălul
(1702-1708) care, îndemnat de
Mitropolitul Teodosie și patronat de
Constantin Vodă Brâncoveanu, a tradus
din slavonă comentariile Apocalipsei făcute
de Episcopul Andrei al Cezareei.
Constantin Vodă Brâncoveanu a clădit
Palatul Episcopal, în stilul specific
brâncovenesc, cu o frumoasă loggie și o
scară monumentală. Chipurile Basarabilor
sunt pictate în frescă pe arcada de la
intrarea în incinta Centrului Episcopal.”
Constantin Brâncoveanu a construit şi
la Râmnicu Sărat: “În al 8-lea an din
domnia Măriei Sale, s-au săvîrșit
mănăstirea care au făcut Măria Sa în târgul
Râmnicului… împreună cu unchiul Mihaiu
Cantacuzino vel Spătar, însă monastire
mare cu chilii de piatră și cetate împrejur,
pentru că fiind loc ca acela este în calea
oștilor și mai mult a tătarilor… ca multora
scăpare și apărare să fie.” (Radu
Greceanu). “Ansamblul, care cuprindea
biserica Adormirea Maicii Domnului și casa
domnească, era înconjurat de ziduri
puternice. La intrarea în biserică este un
portal de piatră cu vechea stemă a Țării
Românești, pisania și ornamentele florale,
mai ales floarea de dovleac cu lujere ce
înconjoară oblic capitelurile. Coloanele din

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

107

Octavian ONEA

Octavian ONEA

nartex și naos aveau capiteluri susținute de
îngeri din piatră, cu decorații representând
coarde de viță cu struguri, frunze și flori.
Din iconostasul inițial au rămas crucea și
doi dragoni de sus. Conducătorul
meșterilor sculptori a fost Lupu Sărățean,
meșter cioplitor a fost Miro, care a lucrat și
la biserica din Sinaia. Pictura aparține
celebrului Pârvu Mutu.
În nartex sunt pictați Constantin
Brâncoveanu cu cei patru fii și șase fete
(lipsește Smaranda) și doamna Maria.
Alături este Mihail Cantacuzino cu soția
Marga și copiii lor: Mihail, Safta, Păuna,
Maria, Ancuța și Ilinca. În partea de Sud
este pictat Papa Brâncoveanu (tatăl lui
Constantin Brâncoveanu) și Stanca
Cantacuzino (mama) precum și bunicii,
Preda Brâncoveanu, mare vornic și soția sa
Păuna. În pictură mai apar fratele mai
mare al lui Constantin Brâncoveanu,
Barbu, care a murit de tânăr și strămoșul,
domnul Matei Basarab. În partea de Nord
sunt zugrăviți domnul Șerban Cantacuzino
(unchi), jupânița Ilinca și Postelnicul
Constantin Cantacuzino. Această pictură
este o adevărată genealogie a familiilor
Brâncoveni, Basarabi și Cantacuzini.
Interesant este stâlpul Atlant din
trapeză, cunoscut ca Samson călărind un
leu, ce apare și la Biserica Stavropoleos din
București.
Din tot complexul se mai păstrează
doar turnul Clopotniță de pe latura
sudică.”

dr. Eugen-Marius Constantinescu, în
lucrarea Constantin Brâncoveanu şi Buzăul.
Din motivele arătate, cu atât mai atenţi am
fost la comunicarea D-Sale, mai ales că
primul ei capitol, Proprietăţile lui
Constantin Brâncoveanu în judeţul Buzău.
Sintagma Drumul Vinului, ne-a captat de la
început. Cum şi anul trecut – fapt deja
remarcat de D-na Adriana Grigorescu,
care, la apa Buzăului, a scris un adevărat
jurnal de călătorie – Dumnealui a vrăjit
întreg Congresul, fiindu-ne ghid în cele
două excursii de la Pietroasele şi Măgura
Buzăului. Ascultaţi şi Dumneavoastră:
„Autorul moral al acestei sintagme este
Domnitorul-Sfânt Constantin Brâncoveanu,
urmaş al lui Matei Basarab, a cărui uriaşă
avere a moştenit-o în 1674”. ”La căsătoria
sa în 1674, viitoarea Doamnă Marica,
nepoată de frate [o mică scăpare: frate-frate
era, în realitate, fiu; O. O.] a lui Antonie
Vodă din Popeştii Prahovei (domn 16691672), a primit întinse moşii/vii situate între
Istău şi Teleajen. Moşiile primite ca zestre
de soţia sa Marica se adăugau celor
recuperate de Constantin Brâncoveanu din
moştenirea rămasă de la bunicul său, Preda
Brâncoveanu, aflate pe pantele Dealului
Istriţa, între Verneşti şi Istău.
Foarte bun gospodar, Constantin
Brâncoveanu a înţeles că cea mai
productivă folosire a acestor pământuri
este cultivarea lor cu viţă de vie. De aceea
plantează întinse vii între Verneşti –
Greceanca – Vadu Săpat – Iordăcheanu –
Săseni – Scăeni, defrişază o dumbravă la
Tohani şi crează celebra podgorie de aici,
lucrează susţinut [cu araci, O.] aceste vii,
din care obţine recolte însemnate de
struguri, construeşte crame la Merei, la
Sărăţeanca – pe Musceleanu, la
Greceanca, la Tohani, la Ceptura, la
Iordăcheanu-Urlaţi, la Săseni şi la Scăeni.”
La “Musceleanu”, D-l Constantinescu

Drumul Vinului
Un simpatic „imperialism” Buzoian,
întinzându-se peste Prahova până în Valea
Teleajenului, la Scăeni, ca şi când Buzăul
ar fi moştenit în întregime Judeţul
Săcuenilor, ne-a presentat fostul nostru
coleg, de la Muzeul de Istorie şi
Arheologie al Judeţului Prahova, D-l Prof.
108

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Octavian ONEA

Octavian ONEA

trimite în notă: „Aicea însemnezu că având
Domnul ceva răsuflu şi cunoscând puţină
linişte dăspre Poartă, făcând şi Sfânta
Mănăstire a Râmnecului şi 2 pivniţe dă
piatră la Sărata [una la Merei, cealaltă la
Sărăţeanca, pe Musceleanu, între
Borcăniţa şi Nenciuleşti], s-au îndemnat
dempreună cu toată boerimea şi cu casa
Mării Sale şi au mersu tocma până acolo
de le-au văzut (titlul capitolului 11 din
Istoria de taină a domniei lui Constantin
Brâncoveanu)”. Mai departe: “În zona
Buzăului, crama de Pe Musceleanu este
singura care mai există astăzi. Crama este
formată dintr-o încăpere de 8,40 x 8,40 m,
înaltă de circa 7 m, cu un stâlp în mijloc, în
jurul căruia tavanul este format din patru
bolţi în semicalotă – specifice construcţiilor
Brâncoveneşti – pe care se sprijinea
podeaua casei de deasupra, cu mai multe
încăperi, cu ziduri groase de 0,80 – 0,90 m,
din care astăzi se păstrează numai bazele,
pe mică înălţime. Accesul în cramă se face
printr-un gârlici lung, în pantă, cu trepte
din cărămidă.
Crama de la Merei avea patru alveole
cu un stâlp în mijloc şi cu câte patru bolţi în
semicalotă, accesul făcându-se printr-un
gârlici lung de 15-16 m, larg de circa 3 m,
cu trepte din cărămidă pe lângă ambii
pereţi, pe centru având două grinzi din
lemn groase de 28-30 cm, aşezate la 0,80 –
0,90 m una de cealaltă; pe aceste grinzi
erau scoase budanele din cramă pentru a fi
spălate, după care erau coborîte înapoi;
manevrarea budanelor se făcea cu două
frânghii groase, fixate un cap de pragul
uşilor pivniţei, unde erau montate special
două cârlige groase din fier, frânghiile erau
întoarse peste budană, iar de capătul liber
trăgeau oameni sau o pereche de boi.
Peste cele patru alveole ale pivniţei era o
construcţie / o casă cu mai multe încăperi,
cu ziduri exterioare din piatră, groase de

0,90 – 1,00 m, cu prispă în faţă şi pridvor la
mijlocul laturei de Sud, peste gârliciul
pivniţei. În 1986, această casă a fost
dărîmată cu buldozerul şi astupată cu
pământ”, de un alt Ahmed III, sultan de
Buzău sau Merei. Nefericitul Brâncoveanu,
cum de aşezase el acea cramă, exact în
calea socialismului biruitor?! De cele două
cârlige de fier – tot ce a mai ajuns până la
noi din acel punct de piper – avea să-şi
atârne biruitorul uneltele şi simboalele
sale: secera şi ciocanul. “Din crama de la
Greceanca nu se păstrează nicio urmă,
cramele de la Tohani, Ceptura,
Iordăcheanu-Urlaţi, Scăeni-La Prasa (!) şi
Săseni există şi astăzi.
Toamna târziu, după 15 Noembrie,
după două pritociri, oamenii Domnului
încărcau vinul din cramele de pe Istriţa şi
Dealul Mare, din cramele de la Potlogi,
Novaci, Brâncoveni şi de pe alte moşii pe
care Domnul le avea în Nordul Olteniei, în
butii de câte 200 de vedre fiecare (circa
2000 de litri, o vadră avea 10 l), cetluite
(fixate) cu chingi de metal, pe care trase de
câte două perechi de boi. Se forma, astfel,
un convoi de circa 200 de care cu butii,
trimis(e) prin Banat spre Nordul Italiei, sub
paza unui detaşament de cuirasieri/ostaşi
călări în armuri şi cu armament greu. Vinul
era vîndut la Florenţa, la Milano, la
Veneţia, la Siena şi în alte centre din
Nordul Italiei. Primăvara, înainte de Buna
Vestire, 25 Martie, convoiul se întorcea în
ţară, una din butii fiind plină cu bani de
aur, preţul vinului vîndut. Aceasta era una
din sursele marei bogăţii a lui Constantin
Brâncoveanu, supranumit de turci Altân
Bei/Prinţul de Aur.” Desigur că Domnul
n-avea mintea unui Năstase de azi, pe care
masmedia şi poporul înţelept îl jelesc mai
dihai decât pe Sfinţii Brâncoveni,
Dumnezeu să-i ierte!
„Transportul acesta a creat sintagma

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

109

Octavian ONEA

Octavian ONEA

«Drumul vinului», drum care începea la
Verneşti-Buzău şi se termina, în ţară, la
Turnu Severin, de unde continua până în
Nordul Italiei. «Vinovat» [vin, vinovat,
frumos!; O.] cel puţin în parte pentru
această idee este Anton Maria del Chiaro,
medicul italian, secretar şi prieten al lui
Constantin Brâncoveanu.
În anul 1703 Domnul Costantin
Brâncoveanu a construit Casa Domnească
de la Cetatea Bradu, pe valea Nişcovului,
ctitorie a boerilor din neamurile Cândeşti,
Mihalcea Banul Pătârlăgeanul şi Barbu
Bădeanu. Aici, la cetatea Bradu, s-a
adăpostit Domnul un timp, cu familia şi
avutul său, în 1708, când ţara era în
primejdie, şi, se pare, în 1711, dar de
această dată nu există o dovadă certă.”
Şi D-l Constantinescu a ţinut-o tot aşa.
Cu Ctitorii Brâncoveneşti în judeţul Buzău –
Palatul Episcopal de la Buzău, „o tipografie
la Episcopia Buzăului, a şasea în Ţara
Românească”, terminarea Mănăstirei
fortificate de la Râmnicu Sărat, zidită
“împreună cu unchiul Mării Sale, Mihai
CantacuzinoVel Spătar” – şi cu Buzoeni în
slujba lui Constantin Brâncoveanu. Cine
vrea mai mult, găseşte şi va găsi în revista
D-Sale “Origini”. De la Buzău. Fiindcă nu
putem să-i copiem chiar toate capitolele.
Din prietenie faţă de D-l Constantinescu
de la Musaios, musai vom nedreptăţi alţi
comunicanţi. Noroc că, în compensare,
lucrările Domniilor Lor au fost deja
publicate în “Dacia magazin”, Serie nouă,
Director fondator Dr. Napoleon Săvescu
(indic revista DM şi numerele ei, în
parantese). Voi fi nevoit doar să menţionez
unele titluri. Mea culpa.
Domniţa Raţiu, Constantin
Brâncoveanu şi Ardealul (DM, 102-103):
„Boerii din opoziţie, care-l voiau domn pe
nevârstnicul fiu al lui Şerban Cantacuzino –
Iordache, sau pe ginerele acestuia – Aga

Constantin Bălăceanu, se refugiază în
Ardeal, sperând să fie sprijiniţi de
imperiali. Voevodul se supără pe Şcheeni
că îl găzduesc pe Bălăceanu cu familia sa,
dar după moartea acestuia în 1690,
Brâncoveanu le acordă ajutorul şi protecţia
sa, mai ales că aceştia se confruntă cu mari
presiuni legate de catolicizare.” D-na Raţiu
a adus cu sine şi o carte a Pr. Prof. Vasile
Oltean, Album Constantin Brâncoveanu şi
Braşovul (pe copertă: Sfântul Constantin
Brâncoveanu şi Braşovul), Braşov, Editura
Transilvania Expres, 2014, în care sunt
reproduse, între altele (numai în
fotocopie), cu etichete sumare, şi
documentele: Declaraţia prin care
Braşovenii fac cunoscut Sinodului de la
Alba Iulia că nu vor să ştie despre unirea
bisericii Romei, Iunie 1700; Catastif al
bisericii scris de David Corbea, 30 Ian.
1701, şi un alt Catastih, al aceluiaşi Corbea,
omul lui Brâncoveanu; David Corbea
îndeamnă pe Braşoveni să meargă la
soborul de la Alba Iulia să se opună unirii
cu biserica Romei, 1701; Antim Ivireanu
scrie preoţilor şi ispravnicilor din Şchei
îmbărbătându-i împotriva Uniaţiei, 2 Dec.
1708; Antim Ivireanu scrie preoţilor din
Şchei că le-a hirotonit pe trimişii lor, 15
Febr. 1713; etc.

110

Gheorghe Şeitan, Elemente de
continuitate dacică în vremea Voevodului
Constantin Brâncoveanu (DM, 102-103);
Maria Radu, Brâncoveanu şi dacii.
Constantin Brâncoveanu, protector al
valorilor strămoşeşti: protector al
Mănăstirii Sfânta Ecaterina, de pe muntele
Sinai; Prof. dr. Mihai Popescu, Constantin
Brâncoveanu şi unirea spirituală a
locuitorilor Vechii Dacii (DM, 102-103):
„Cărţile tipărite în Ţara Românească au
circulat intens în Moldova şi Ardeal, însă
au ajuns şi la preoţii şi la comunităţile
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Octavian ONEA

Octavian ONEA

româneşti mai depărtate, din Peninsula
Balcanică şi din Orientul Mijlociu. Daniile
Domnitorului Muntean au susţinut
bisericile şi mănăstirile ortodoxe din
Imperiul Otoman, de la Muntele Athos
până la Mănăstirea Sfânta Ecaterina (unde
se găseşte unul dintre cele mai frumoase
portrete ale Voevodului)”; Elena
Armenescu, Constantin Brâncoveanu –
Domn al culturii Europene şi sfânt ortodox
(DM, 102-103): “Călătoreşte în Europa, se
minunează de arta sculpturală şi pictura
văzute în Italia, visitează Bizanţul. Ceea ce
vede îl impresionează profund şi doreşte să
vadă şi în ţara sa clădindu-se mândre
palate şi biserici unice, cu amprenta
tradiţională dar trecute prin mintea şi
gusturile sale rafinate, din care s-a născut
stilul Brâncovenesc.”

care au dat, prin el, acestor pământuri acel
ceva inconfundabil: stilul Brâncovenesc:
«gloria cea mai curată a domniei lui» [N.
Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii
religioase a românilor, vol. 2, Ed.
Ministeriului de Culte, Buc., 1930]. / Dar el
s-a învrednicit, înainte de toate, de a avea
Sfânta Euharistie în ziua martiriului său - zi
considerată a «naşterii din nou», ziua sa
spirituală. / Prin cultul morţilor, Biserica
Sfântul Gheorghe cel Nou a devenit loc de
prohodire şi de ridicare a panaghiei pentru
personalităţile neamului, ca şi pentru
oamenii de rând. Dar şi gropniţă a familiei
voevodale. / Sfânta Euharistie face, prin
sfintele oseminte aflate în altare, «legătura
între jertfa lui Hristos pe Cruce, jertfa
martirilor şi jertfa fără sânge euharistică»,
după cum a avertizat şi Evanghelistul, în
Cartea Revelaţiei: «Am văzut sub jertfelnic
sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvîntul
lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au
dat-o» [Apocalipsa, 6, 9]. / Or, tocmai în
acest verset, îl găsim desăvârşit pe
Brâncoveanu, deodată cu opţiunea sa
fundamentală. Opţiune care, din
Săptămâna Patimilor (mazilirea, prin «prin
năframa de mătase neagră»), până la 15
August (martiriul, «în picioarele goale, la
locul de osândă»), nu s-a modificat ci a
rămas «rugul aprins», care a vorbit până
astăzi despre rostul sacrificierii sale: el a
venit «din stîmtorarea cea mare şi şi-a
spălat veşmintele şi le-a făcut albe în
sângele Mielului» [Apoc., 7, 13-14]. Precum
Sf. Ignaţiu, şi Domnitorul valah ar fi putut
spune: «Sunt grâu al lui Dumnezeu şi voi fi
măcinat… ca să fiu găsit pâine curată a lui
Hristos». Doar el, Sf. Brâncoveanu a spus:
«Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru, câte
a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de
ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi
nu vă mişcaţi, nu vă clătinaţi în credinţa
cea pravoslavnică»… «să ne mântuim cel

Martiriul Sfinţilor Brâncoveni
Desprind, totuşi, comunicarea D-nei
Nazaria Buga, Martiriul – anonimatul
sacrificial: “Odată cu actele martirice
[trimite la: Actele martirice, studiu şi
traducere de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Ed.
Institutului Biblic, Buc., 1982] care, prin
autenticitatea lor, fixează istoria eclesiastică
a Daco-României dintotdeauna, tema a
intrat în martirologiile şi în calendarul
creştin”. “După Clement Alexandrinul,
«martir fericit şi adevărat este într-adevăr
cel ce mărturiseşte desăvârşit poruncile
(divine), pe Dumnezeu şi pe Hristos, pe
Care iubindu-L L-a recunoscut ca frate şi s-a
dăruit Lui cu totul» [Clement din
Alexandria, Stromata, IV, 1960, p. 290]. /
Astfel, avem în ceruri un Intercesor, în
personalitatea desăvârşită, ideală a
Voevodului român, cel care a ştiut, prin
învăţătura clasică şi parenetică primită la
timp, ce este Statul, ce este Administraţia,
ce este Arta: structura şi suprastructura
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

111

Octavian ONEA

Octavian ONEA

puţin sufletul, spălându-ne păcatele în
sângele nostru»”.
„A fost adus pe ascuns de pe Insula
Principilor, din pământul Mănăstirii
Kamariotissa, spre a fi aşezat «acasă»,
într-una din ctitoriile sale, care a înfruntat
veacurile; «această sfântă casă, una din
cele multe,… zidite, înzestrate şi
împodobite de dânşii». Şi a fost întins în
anonimatul tradiţional, pentru multă
vreme, străjuit fiind doar de o candelă în
filigran, pe care cea mai aleasă dintre
făpturile pământului – soţia sa – I-a pus-o
la căpătâi: «Această candelă ce s-au dat la
Sveti Gheorghe cel Nou, luminează unde
odihnesc oasele fericitului Domn Io
Constantin Brâncoveanul Voevod şi iaste
făcută de Doamna Măriei Sale Maria carea
şi Măria Sa nădăjdueşte în Domnul iarăşi
aice să I se odihnească oasele. Iulie în 12
zile 7228» [1720]. Acest epitaf [În 9 Iulie
1914, la două sute de ani de la Martiriu,
Virgiliu Drăghiceanu identifică mormîntul
cu «oseminte martiriceşti», după epitaful
de pe candela aflată lângă policandrul cel
mare (şi nu pe mormîntul Voevodului,
datorită deplasării diverselor obiecte de
cult, în timpul restaurărilor de după
incendii şi cutremure), n. a.] era înscris
aşadar pe candelă, care avea reliefate
stema Ţării Româneşti, sceptrul domnesc şi
sabia de investitură, ornamente
Brâncoveneşti. Catagrafia din 1838
înregistrează, pe lespedea funerară, fără
inscripţie, «o poală mere, roşie, de mătase,
în biserică, pe mormîntul Brâncoveanului».
În veacul XX, Principele intră în apoteoză.”
„În anul 1914, la Mănăstirea Hurezi, la
cererea lui N. Iorga, Parlamentul României
a comemorat două sute de ani de la
Martiriul Voevodului Român. Tot aici s-a
interpretat şi inscripţia de pe candela
aşezată la mormîntul soţului său de către
Doamna Maria.”

„În Decembrie 1932, Comisia
Monumentelor Istorice a făcut săpături
arheologice «sub lespedea de marmură a
mormîntului», vizitând şantierul arheologic
Patriarhul Miron Cristea şi N. Iorga, iar
pentru expertiza antropologică, mediciiantropologi Francisc Rainer şi Mina
Minovici, precum şi pentru înrudirile târzii
ale Domnitorului. «Mă închin în faţa ta,
Mare Domn şi bun creştin al neamului
românesc» - a spus atunci, la mormînt,
istoricul Nicolae Iorga.”
Apoteotic, „în luna Iunie, 1992,
Constantin Brâncoveanu şi fiii săi,
Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi
sfetnicul său, Ianache Văcărescu, au fost
canonizaţi şi au intrat în Sinaxarele
neamului. Ne sunt, de atunci, intercesori.”

112

Semnificaţia martiriului Sfinţilor
Brâncoveni în istoria naţională şi
universală
O comunicare măgulitoare pentru noi
ca români a făcut conjudeţeana noastră
(are o casă la Aluniş) D-na Nabila BecharaCuza, jurnalistă de origine arabă: Sfântul
Voevod Constantin Brâncoveanu, primul
ctitor al cristalizării naţiunii arabe (DM,
102-103). Pentru curentul diminualist,
instalat de o vreme în istoriografia noastră,
titlul dat de D-na Nobila (mi-am îngăduit
tête-à-tête acest joc cu numele Dumneaei)
poate fi de-a dreptul scandalos. Totuşi, noi
nu putem coborî Istoria noastră până la
nivelul ei de azi, când s-au pus bazele
desfiinţării României ca Stat, prin ultima şi
definitiva deposedare de pământ a
românilor şi înstrăinarea lui, străinilor. Cu
acordul a 60, 70, 80, 90% – cifrele variază,
după cum galeria este mai mult sau puţin
mai mult înfierbântată – dintre pământenii
care, peste un ciclu de ani, vor dori iar o
împroprietărire agrară, acum se produce
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Octavian ONEA

Octavian ONEA

pe faţă vînzarea de ţară (terra = pământ,
terra → ţară). Negându-se astfel întreaga
noastră istorie, milenară sau seculară (cum
vreţi să-i ziceţi). Şi când s-a cedat către
ţigani însuşi numele de român, cu o
inconştientă voioşie, ce anunţă şi ea
iminenta noastră neantizare. Decepţionaţi
noi înşine de timpul pe care-l trăim – ce
uşor s-a dat laoparte deviza liberală “Prin
noi înşine!” – nu putem mărunţi absolut
totul, numai de dragul de a fi la modă şi de
a ne înscrie şi noi în turbionul abia înfiinţat,
care lucră deja cu resultate la neantizarea a
ceea ce a fost. Îi dăm dar crezare D-nei
Nobila. Scrie Dumneaei:
„În anul 1701 d. H. în palatul voevodului
Valahiei a avut loc ceremonia căsătoriei
fiicei acestuia, la care a fost invitat
Patriarhul Antiohiei şi a Întregului Orient,
ATANASIUS DABBAS al IV-lea, pentru a
conduce serviciul religios. În cursul întâlnirii
cu Domnitorul, oaspetele i-a presentat
trebuinţele bisericii sale din Antiohia, în
special nevoia de a avea cărţi liturgice în
limba arabă, ce erau scrise până atunci în
limba greacă, şi care au devenit necesare
odată cu trecerea la arabizarea ritualurilor
religioase, când la această vreme în lume
apărea tendinţa exprimării cuvîntului
bisericii în limba naţională a credincioşilor. /
Domnitorul Constantin Brâncoveanu a
încredinţat această sarcină lui Antim
Ivireanul, care, în acelaşi an, a tipărit la
Snagov, la Mănăstirea Maicii Domnului, un
liturghier în limba arabă şi greacă, care va fi
prima carte tipărită în lomba arabă din
istorie. Liturghierul este editat în două
culori – roşu şi negru – textul fiind inserat
pe două coloane paralele, în partea dreaptă
textul arab, iar în a doua coloană textul
grecesc, adică o juxtă.”
Semnificaţia martiriului Sfinţilor
Brâncoveanu-Basaraba în istoria naţională
a fost titlul comunicării D-lui Conf. univ. dr.

Gheorghe D. Iscru, presentată de
„purtătoarea sa de cuvînt” (expresia îmi
aparţine), D-na Maria Ionescu, şi deja
publicată în „Dacia Magazin”, 102-103.
(D-na Ionescu a avut, la Secţiunea Dacii în
conştiinţa lumii, şi o comunicare proprie:
Mihail Kogălniceanu dacolog.) „Cu
Cantacuzinii, Brâncoveanu Basaraba a fost,
poate, prea îngăduitor. N-a mers cu gândul
până la actul extrem al trădării din partea
lor, în primul rând din partea înţeleptului şi
cândva ocrotitorului său unchi, Constantin
Stolnicul, ajuns prima autoritate a familiei.
Numai că la aceştia nostalgia Bizantină,
poate, le «reactivase» gândul la o Domnie
Cantacuzină pur sânge în Valahia (nepotul,
Domnul de acum, fiind Cantacuzin «doar»
după mamă). Poate, alţi Cantacuzini vor fi
avut acest gând şi cu Mihai Viteazul, cel cu
paternitate Cantacuzină [pe larg - prof. dr.
Marin Al. Cristian, Mihai Viteazul,
restauratorul Daciei şi al Bisericii
Strămoşeşti, Ed. Nicolae Bălcescu,
Bucureşti, 2011].” „Oricum, evoluând sau…
involuând, discret dar şi vizibil în ultimii ani
ai Domniei lui Constantin Brâncoveanu
Basaraba, la începutul anului 1714
Cantacuzinii finalizau în mare taină odiosul
act al trădării de Domn şi Ţară.” “Din
punctul de vedere al interesului naţional,
al rudeniei de sânge şi general uman,
«soluţia» Cantacuzinilor a fost greşită, iar
politic suprem vinovată. Iar greşelile în
politică sunt crime! Căci pentru acea înaltă
trădare Ţările Dacice Dunărene au plătit nu
doar cu secolul dublei xenocraţii turcofanariote, ci şi suportând fanariotismul cel
de viaţă lungă în timp.”
Andreea Solomon, de la Cercetaşii
Brăileni, a vorbit despre Însemnătatea lui
Constantin Brâncoveanu, iar profesorii Ion
Scarlat şi Gheorghe Vlad, din Roşiorii de
Vede, despre Constantin Brâncoveanu în
conştiinţa românilor (DM, 102-103),

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

113

Octavian ONEA

Octavian ONEA

explorând şi o sursă vie, Domniile Lor
având norocul să se împrietenească şi să se
întreţină îndelung cu Doamna Maria
Brâncoveanu din Bucureşti, aflată la
venerabila vârstă de 94 de ani, urmaşă a
soţilor Safta Brâncoveanu şi Iordache
Creţulescu. Cu D-l Gică Vlad – şi el
absolvent de Istorie – am avut surpriza să
mă reîntâlnesc după aproape o jumătate de
secol, reamintindu-mi cum, în vremea
ocupaţiei Cehoslovaciei de trupele
sovietice şi aghiotante, mărşăluiam pe
lângă pista de beton ud şi pe câmpiile
Otopenilor, în noaptea cu pricina
Ceauşescu sburând cu o flotilă de reactoare
la Belgrad, unde s-a întâlnit cu Tito (piloţii,
echipaţi de sbor, erau încă la masa de
dimineaţă când am intrat noi în sală şi n-au
făcut niciun secret din misiunea lor), pentru
ca, la orele 10,00, să-l vedem la televizor
tunând la mitingul din faţa CC (azi Piaţa
Revoluţiei); cum am participat noi la
aplicaţiile de la Daia ale trupelor Tratatului
de la Varşovia – mai exact ale trupelor
noastre, urmărite din corturi de ofiţerii
Statelor Majore aliate, printre care ne
învârteam de voe şi fără nicio comandă noi,
teriştii, singurii odihniţi din toată masa
aceea de oameni (soldaţii noştri, cu ochii
roşii, erau atât de rupţi de nesomn înainte
de începerea atacului, de credeam că nimic
şi nimeni n-o să-i scoată din şanţurile
înnoroiate); cum cărau ei, tabacherile
grupelor, armamantul greu al plutonului
(n-am înţeles niciodată de ce tocmai ei, şi
nu uriaşii şi brazii din faţă: Dan Grigore,
Petre Mărculescu, Avadic, Bodnăraş,
William Kindisch, Ţiţeica). Obişnuit de mic
cu greutăţile, colegul Vlad a cărat la
Congres şi ne-a presentat opul său despre
Constantin Brâncoveanu, martirul şi sfântul
românilor, precum şi primele trei apariţii
din monografiile despre Regii României:
Carol I ctitorul Independenţei şi

modernizării României, Alexandria, Editura
TipoAlex, 2013, Ferdinand I, Maria - singura
Regină a României Mari, TipoAlex, 2008
(Premiul „Gheorghe Brătianu” al Societăţii
de Ştiinţe Istorice din România) şi Carol al
II-lea, o speranţă neîmplinită, TipoAlex,
2011, Majestatea Sa Regele Mihai I
rugându-l să amâne publicarea cărţii despre
MS până după moartea Sa. Citez din
lucrarea colectivă: „Brâncoveanu era present
în conştiinţa contemporanilor săi ca un om
distins, plin de vigoare, frumos, svelt, cu
gesture alese, intelligent, cultivat, vorbind
limbile greacă, turcă, latină, italiană.” Şi
îndemnul: „Nu credeţi că evenimentele ce
au loc sub privirea noastră ne arată că
trebue să se producă o schimbare în viaţa
noastră de fiecare zi?” Morala: „Părintele
nostru, martirul nostru, sfântul nostru ne
priveşte din cer şi aşteaptă se fim demni de
el şi de fiii săi.” Şi speranţa: „Dumnezeu să-I
binecuvînteze pe români!”
Maestra – este o pictoriţă înzestrată şi
deosebit de harnică, a umplut în timpul
Congresului câteva carnete şi blocuri de
desen cu schiţe – Andana Călinescu, bună
memoratoare a poesiei române
contemporane, aproape că a recitat Un
destin de baladă – Constantin
Brâncoveanu (DM, 102-103): „Memoria
colectivă a poporului înregistrează pentru
eternitate chipul martirului celui care a
fost: boier vechi şi domn creştin, sublimând
adevărul istoric în versuri de negrăită
frumuseţe şi durere.” Sfânt „drept şi
neclintit în credinţa sa: / Alelei, tâlhari
păgâni, / Alehoi, feciori de câni ! / Patru fii
eu am avut, / Pe toţi patru i-am pierdut. //
Câini turbaţi şi liftă rea / De-aţi mânca şi
carnea mea, / Să ştiţi c-am murit creştin, /
Brâncoveanu Constantin!”
Povestea ultimului Basarab („Povestea
este leacul împotriva uitării.”), spusă de D-l
Gheorghe Sporiş, membru al Cercului de la

114

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Octavian ONEA

Octavian ONEA

Râmnic „România, grădina Maicii
Domnului”, a iscat discuţii aprinse, cărora
le-am dat tonul. Apelul lansat la reuniunea
de la Cozia, din 31 Iulie 2013, a membrilor
Cercului, „pentru aducerea «unui pumn de
ţărână» din trupul… spiritualizat al
domnitorului martirizat, în mormîntul gol,
aşteptându-l de trei veacuri, la Horezu”, a
fost preluat de un grup de parlamentari şi
de alţi politicieni, şi maximalizat,
ajungându-se să se susţină mutarea
osemintelor de la Biserica Sf. Gheorghe
Nou din Bucureşti, la Mănăstirea Horezu.
Vă aduceţi aminte că acum doi ani, la
celebrarea lui Brâncuşi, un scriitor
năzdrăvan iniţia o cruciadă pentru
aducerea de la Paris a osemintelor
măiastrului sculptor, promiţând să se lege
de piatra mormântului de la Père Lachaise,
de nu i se va da satisfacţie. Probabil că
săracul om zace şi acum pe lespedea caldă
sau rece (după anotimp), stingându-se de
foame şi de sete. Şi va mai zăcea mult şi
bine. Am fost acum doi ani, cu Congresul
XIII de Dacologie, la Hobiţa, şi l-am însoţit
pe D-l Dr. Napoleon Săvescu la depunerea
unei coroane de flori în Cimitirul Părinţilor
lui Brâncuşi (de strămoşii săi nu se ştie,
căci nici mormintele lui Nicolae/Radu şi al
Mariei Brâncuşi nu au cruci). Păi ce
şerpărie şi ce savană-s acolo, de nu se văd
nici crucile bieţilor răposaţi, mamă-mamă!
Dacă nici Atotputernicul şi reputatul
Mischie, dornic de o proximitate postumă,
n-a îndrăsnit să-şi facă un cavou la Hobiţa,
de teama de a nu fi copleşit de vegetaţie
până la înmormîntare, riscând el să rămână
pe-afară şi lăsând Gloria numai pe seama
lui V. Tudor. Nevoit, din lipsă de bani de
buzunar ca să cumpere o coasă, să-şi
lipească monumental – Crucea lui Vadim!
– de colţul Bisericii. Ca să se vadă. Vede-te,
Vadime!, căci numai tu o să te mai vezi la
Hobiţa, unde şi cea de-a doua Casă

memorială Brâncuşi, după ce prima a ars,
se va prăpădi curând-curând, fiind atacată
de ciuperca Merulius lachrimans. Nu zic că
la fel se va întâmpla şi la Horezu. Deşi, cum
s-a putut înţelege din prima secvenţă a
acestui serial, unde am arătat avatarurile
Mănăstirii Brâncoveni, şi Horezu a avut la
fel de suferit.
Într-adevăr, Sfântul Constantin
Brâncoveanu şi-a pregătit mormînul la
Mănăstirea Hurezi. Dar a venit mazilirea lui
şi posibilitatea unui sfîrşit sumbru. În cartea
aflată la îndemâna oricui (eu n-o am acum
îndemână, ca să citez exact), a lui Ştefan
Ionescu şi Panait I. Panait, despre
Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1969, se poate citi că, după
mazilirea din Vinerea Patimilor 1714,
Brâncoveanu a mers spre Constantinopol în
aceeaşi caleaşcă cu Doamna Maria. Multe
au discutat cei doi. Între care, desigur, şi
varianta cea mai întunecată. Ori, alegerea
locului de veci la Sfântu Gheorghe Nou
trebue că a fost hotărîtă de cei doi soţi. Din
momentul în care osemintele Sfântului
martir Brâncoveanu au fost depuse la
Bucureşti, acolo s-a fixat punctual din care
se măsoară întreg spaţiul românesc. A
schimba acum, după fantezia oricui, acest
punct, ar fi şi o impietate şi o joacă ce nu
mai trebue commentate mai mult.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Doamna Maria, jumătatea Prahoveană a
Sf. Constantin Brâncoveanu
Alte comunicări s-au referit la Doamna
Maria, jumătatea Prahoveană a Domnului
Constantin Brâncoveanu: Cornelia-Viorica
Popescu, Doamna Maria Brâncoveanu
(1659-1729) (DM, 102-103), Stanca Desa,
Virtuţile femeilor dace regăsite la Marica
Brâncoveanu, doamna voevodului martir
(DM, 102-103), Octavian Onea, Doamna
Maria, jumătatea Prahoveană a Sfântului
115

Octavian ONEA

Octavian ONEA

Constantin Brâncoveanu, şi la una dintre
fiice: Andrada-Bianca Ilarion, elevă clasa a
VIII-a, Şcoala generală nr. 200, sector 3,
Bucureşti, Domniţa Bălaşa Brâncoveanu
(1693-1752).
Cornelia-Viorica Popescu (Bucureşti):
„Medicul italian Antonio Corea aflase, în
timp ce consulta un bolnav în
Constantinopol, vestea căderii în dizgraţie a
domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Amintindu-şi de zilele minunate petrecute
la curtea voievodului muntean, italianul
riscă şi îl avertizează printr-o scrisoare, ce
ajunge la Bucureşti cu câteva zile înaintea
turcilor trimişi să-l mazilească.” „Singura
persoană care a presimţit, cu instinctul ei
femeiesc, apropierea unei primejdii, a fost
doamna Maria, care şi-a sfătuit soţul să
meargă la Târgovişte, «căci mai în siguranţă
se simţea lângă graniţa Ardealului, decât în
apropierea celei turceşti.»
Nepoata domnului Antonie Vodă din
Popeşti s-a căsătorit cu viitorul domn
Constantin Brâncoveanu în 1674 şi i-a
născut unsprezece copii, patru băieţi şi
şapte fete. Mamă bună, soţie credincioasă
şi o fiinţă foarte evlavioasă, doamna era
frumoasă, bogată şi înţeleaptă. Chipul ei
era zugrăvit într-o frescă din paraclisul
mănăstirii Văcăreşti din Bucureşti.
Încercările prin care a trecut, pieirea sub
ochii ei a celor patru fii şi a soţului,
pierderea întregii averi, au fost
supraomeneşti, iar tăria de caracter cu
care a îndurat cele mai grele lovituri ale
sorţii, aducând totuşi în ţară şi îngropând
în taină trupul voievodului martir, o aşează
foarte aproape de martirele creştine şi de
sfintele mironosiţe.”
„Cu mari cheltuieli şi cu deosebite
precauţii, osemintele au fost aduse şi
îngropate în taină, în 1720, în Biserica
Sfântul Gheorghe Nou, ctitorită de
Constantin Brâncoveanu. Cavoul pe care

domnitorul şi-l pregătise la mănăstirea
Horezu a rămas gol, pentru că Oltenia
fusese cedată Imperiului Habsgurgic după
pacea de la Passarowitz din 1716.”
Stanca Ileana Desa: „Şi Domnul
Constantin Brâncoveanu a avut o bunică,
Elina Cantacuzino, pe care o iubea şi o
asculta. Căci mama lui, Stanca, fiica
bunicii, rămasă văduvă de tînără, din
1655 când papa Brâncoveanu fusese ucis
de seimeni în timpul revoltei lor, îi
încredinţase educarea copilului. Bunica
avea o pupilă, pe mica Marica, nepoată a
lui Antioh [Antonie, n. O.] Vodă .
Constantin, boier mândru, bogat şi fălos,
jinduit de feţele simandicoase ale vremii
spre a le fi ginere, a ascultat-o şi s-a dus
să o vadă pe jupâniţa cea puţin avută.
Căci tatăl ei, Neagu, cu mulţi copii, nu îi
putea da ca zester decât o moşie, la
Popeşti, lângă Târgşor, şi câteva locuri în
Bucureşti. Se pare însă că a fost deajuns
să o vadă, ca inima să o aleagă. Şi
degrabă s-a făcut nunta! La palatal Elinei
Doamna din Târgşor, în 1674 sau 1675.
Stelele au fost propice casei, căci între
Constantin şi Marica a domnit buna
înţelegere. Toate isvoarele istorice o
alătură realizărilor măritului Domn. Tot
din mărturii ştim că Doamna nu era avidă
de putere, dar când a fost obligată să
schimbe scurteica de jder a boieroaicelor
cu samurul Doamnelor, a făcut-o cu
naturaleţe şi eleganţă, dând strălucire
Curţilor Domneşti.”
Octavian Onea: „Contemporanii au
avut o impresie favorabilă despre Doamna
Maria, soţia Sfântului Constantin
Brâncoveanu: „luminata şi prea creştina
doamnă Mariia”, „asemenea măriii sale”
(Radu Greceanu, 198). Spre deosebire de a
doua sa fiică, tot Maria, măritată la Iaşi,
doamna lui Costandin-Vodă Duca: „Acolo
la Moldova mergând, fiind Doamna Mariia

116

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Octavian ONEA

Octavian ONEA

mândră şi semeaţă, având pe tată-său
domnu mare Ţării Rumâneşti, au început a
necinsti jupânésele boiarilor, cu multe
cuvinte réle şi mai vîrtos aceasta, că într-o
zi de Paşti, viind o jupâneasă cu işlic,
precum le iaste obicéiul de poartă
jupânésele işlice în toată vrémea, i-au luat
işlicul din cap şi l-au băgat în foc şi-au lăsato cu capul gol, zicând că numai doamnelor
să cade să poarte işlice, iar nu şi
jupânéselor” (Radu Popescu, 474-475).
Doamna Maria semăna, se vede,
bunicului său, Antonie Vodă din Popeşti,
care lăsase contemporanilor şi urmaşilor
impresia unui om chibzuit. “Antonie Vodă,
strămoş din partea tatălui, al Principesei
Maria, văduva Principelui Constantin
Brâncoveanu, a fost un domnitor blajin şi
iubitor de pace. Ducea o viaţă foarte simplă
şi departe de uneltirile boierimei, ceea ce
într-adevăr e un lucru rar în viaţa
domnitorilor din aceste provincii. Muri după
o domnie liniştită, lăsând poporului său
dorinţa unui urmaş la fel.” (Del Chiaro, 33).
„Fiul său Ştefan o numea, într-un
Cuvînt panegiric, de la 15 August 1703,
„muma cea prea blândă”, „blânda
stăpână”, „stăpâna prea pioasă” şi
„iubitoarea de Christos mumă”. Şi fiindcă
ne poartă în dimensiunea intelectuală a
familiei Sfântului Constantin
Brâncoveanu, am să citez întreagă
predoslovia acestui Cuvînt panegiric la
Prea mărita adormire a Născătoarei de
Dumnezeu pururea Fecioară, Compus de
Ştefan, fiul prea blândului şi prea piosului
Domn a toată Ungro-Vlahia, Domn,
Domn, Ioan Constantin Basarab, şi cu
umilinţă afierosit blândei şi iubitoarei de
Christos mume Doamna, Doamna, Maria
Doamna, ca dovadă de respect fiesc,
pronunţat de Radu fratele său [şi tipărit]
În Bucureşti de Anthim Ieromonahul din
Ivir [în] 1703”.

Andrada-Bianca Ilarion: “Domniţa
Bălaşa era a şasea fiică a domnitorului
Constantin Brâncoveanu şi a doamnei
Maria, fiind căsătorită, cam fără voia ei, în
1708, cu paharnicul Manolache Lambrino.”
„Cu puţin timp înainte de mazilire,
domnitorul Constantin Brâncoveanu voia
să obţină o împăcare cu familia rivală a
Cantemireştilor, care dăduse Moldovei trei
domni, Constantin, Antioh şi Dimitrie. Fiul
său Radu urma să se căsătorească cu fiica
fostului domnitor Antioh Cantemir. Pentru
pregătirea ceremoniilor a fost aleasă
domniţa Bălaşa care, împreună cu soţul ei,
a plecat la Constantinopol, încărcată cu
giuvaeruri şi cu 100 de pungi cu galbeni, în
martie 1714.” „A contribuit la eforturile
mamei sale de a aduce în ţară şi a îngropa
creştineşte osemintele voievodului
Constantin Brâncoveanu.
Neavând copii, în anul 1750, Domniţa
Bălaşa a ctitorit biserica Înălţarea
Domnului, pe care a înzestrat-o cu o şcoală
şi cu un azil de bătrâni. În «blestemul de
întărire», se spunea că acela care va
îndrăzni să se atingă de o cărămidă din
aceste aşezăminte «să fie ucis cu tot
neamul lui, grabnic şi nemilos, în zi de
mare sărbătoare.» Se spune că în biserică
au fost oficiate doar căsătorii şi botezuri,
deoarece Domniţa Bălaşa a cerut să nu se
facă slujbe de înmormântare.
Aşezămintele Brâncoveneşti din
Bucureşti au fost demolate în 1984, după
mai mult de 230 de la înfiinţare. Cel care a
hotărât demolarea lor a avut parte de
soarta prevăzută în «blestemul de
întărire». Astăzi, biserica Domniţa Bălaşa
este paraclis patriarhal, iar statuia
domniţei, realizată de sculptorul Karl
Storck, în anul 1881, veghează în dreapta
intrării”.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

117

actualitate

Diana tRanDaFiR
Festival literar la
Galaţi

E

xistă evenimente în viaţă despre
care pot spune că au fost aşezate
sub o lumină miraculoasă; am multe
amintiri de toamnă pe care încă le port în
mine cu bucurie… Întâlnirea cu prietenii
scriitori din 26-28 septembrie, la Galaţi,
întâlnire dedicată memoriei poetului
Grigore Hagiu, a devenit deja o astfel de
amintire. Este vorba despre Festivalul
Naţional de Poezie „G. Hagiu”, desfăşurat
în zilele menţionate în oraşul Galaţi şi în
localitatea Tg. Bujor. Festivalul şi-a propus
un scop nobil, şi anume promovarea
culturii româneşti sub toate formele ei,
precum şi reintroducerea în spaţiul public
a conceptului de poezie contemporană
„vizibilă şi interactivă”. Aşadar, timp de trei
zile coordonatele spaţiului şi timpului au
fost umplute cu poezie de cea mai bună
calitate. Un adevărat regal de cultură...
Printre invitaţi, mulţi poeţi, prozatori,
dramaturgi, realizatori de reviste şi de
evenimente literare, critici, conducători de
cenaclu, directori de muzeu, cei mai mulţi
cu cărţi de vizită impresionante, totul
patronat de inimosul om de cultură şi poet
gălăţean Sterian Vicol, secondat fiind de
fermecătoarea Angela Baciu.
Oraşul de pe Dunăre îmbrăcat în straie
de toamnă ne-a întâmpinat cu o ploaie
scurtă, cu picuri rari. Dinspre faleza
Dunării adia un vânticel subţire. Primul
popas la Librăria „Donaris”, un moment cu
totul inedit prin ambient şi prin expoziţia
118

Diana TRANDAFIR

de cărţi ale autorilor locului. Următorul
popas a fost dedicat lui Eminescu, cu flori
de aducere-aminte şi un vers şoptit la
vestita statuie din centrul urbei. Au
formulat câte un gând aproape toţi
invitaţii prezenţi, dintre care amintesc pe:
Ion Bâcu, Dan Angelescu, Mihaela Albu,
Liviu Apetroaie, Liliana Spătaru, Vasile
Burlui, Mihai Haivas, Gelu Șoric Șipote,
Dionisie Duma, Coriolan Păunescu, Sterian
Vicol, Gheorghe Andrei Neagu, Gheorghe
Lupaşcu,Viorel Dinescu, Angela Baciu,
Cristina Dascălu, criticii Paul Gorban şi
Constantin Trandafir, precum şi
subsemnata. Poeţi cenaclişti sau alţi
autori gălăţeni ne-au însoţit şi la alte
evenimente.
Onorată cu premiul „Cartea anului”,
oferit în cea de-a doua zi de festival de
către primarul orăşelului Tg. Bujor (loc
aflat la ceas aniversar), m-am simţit
copleşită de frumuseţea momentului şi de
spiritul pământului. Premiul mi-a fost
înmânat chiar în faţa altarului bisericii
„Adormirea Maicii Domnului”, unde s-a
fost botezat poetul Grigore Hagiu şi unde
s-a făcut întru cinstirea sa o pioasă slujbă
de pomenire.
Aşadar, m-am simţit de două ori
fericită şi de două ori gălăţeancă: o dată
prin „locul naşterii mele”, iar apoi prin
această semnătură pusă în „Cartea de
poezie” din zona Dunării de Jos,
înconjurată fiind de o asistenţă atât de
creativă şi de prietenoasă. Oaspeţii erau
sosiţi din cele patru zări, de pe la
Bucureşti, Iaşi, Focşani, Brăila, Botoşani,
Câmpina, iar poetul Ion Bâcu tocmai din
Ucraina (raionul Reci, regiunea Odessa).
Nicolae Dabija, invitat de onoare, nu a
putut participa şi a anunţat într-un ultim
moment că treburi importante îl reţin la
matcă, în dulcea Moldovă de peste Prut.
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR

Localnicii, personalităţi ale târgului,
profesori, elevi, preoţi, autorităţi locale, sau întrecut în a produce un eveniment
deosebit, plin de căldură şi încărcat de
miez (slujba de pomenire, recitări, lansări
de carte, omagii). Cu această ocazie am
devenit cu toţii membrii ai Clubului
„Prietenii lui Grig”… Bujorenii, iubitori de
poezie cei mai mulţi, se autonumesc, nu
în glumă, ci la modul cel mai serios,
„hagii”. Mai ales generaţia tânără e
încântată de acest apelativ... În primitorul
Târg al Bujorului am poposit mai bine de
opt ceasuri şi peste tot am fost
întâmpinaţi cu braţele deschise, în bine
ştiuta ospitalitate moldovenească.
Târguşorul, scăldat de această dată de un
soare gălbui ca o gutuie pârguită în
toamnă, se află la o aruncătură de băţ de
malul Prutului, la 25km de Bereşti, 50 km
de Tecuci, 50km de Bârlad, 28km de
Oancea şi la 33km de Cahul. Şipotul apei la inspirat pe poetul Grig… La şcoala
generală care poartă numele său ne-au
impresionat recitările micilor „hagii” şi
implicarea deosebită a cadrelor didactice
care îi îndrumă; la muzeu, vestigiile de tot
felul; la Bibliotecă, fondul de carte
impresionant şi titlurile unul şi unul, atât
din literatura română, dar mai ales din cea
universală (nume importante: Ecco,
Hemingway, Pierce etc.), cât şi autori ai
zonei, ai locului. Aici s-au depănat amintiri
despre Poet, aici s-a lansat cartea lui
Vasile Burlui, aici am lăsat şi noi, invitaţii,
câte un volum sau chiar mai multe, ca dar
pentru bibliotecă şi cititorii săi. De jur
împrejur, dealuri molcome încărcate cu
vii… Bujorenii se mai mândresc cu un
nume ilustru, cel al generalului Eremia
Grigorescu, a cărui statuie secondată de
„Monumentul eroilor neamului” stă la loc
de cinste în centrul acestui orăşel

înconjurat de dealuri înmiresmate, dealuri
dulci, scăldate în lumină blândă şi
încărcate cu rod de toamnă, cu fructe
felurite şi cu strugurii cu boabe
chihlimbării. M-am plimbat, într-unul din
puţinele momente de pauză, prin centrul
cu case de oameni gospodari, am tras cu
ochiul în curţi şi am observat că respirau
multă împăcare şi rost…
În a treia zi a festivalului, programul,
încărcat şi variat, ne-a purtat paşii către
faleza Dunării, apoi către muzee şi
expoziţii, la primărie şi în Grădina
botanică, la Casa „A. I. Cuza”, în pragul
Bibliotecii „V. A. Urechia”, la seminarii,
colocvii, lansări de carte, lecturi publice şi
recitări poetice. Momentul culminant l-a
marcat însă înmânarea premiilor acestui
festival unor tineri poeţi debutanţi, de
către acelaşi neobosit amfitrion, scriitorul
Sterian Vicol, aplaudaţi de o însufleţită
asistenţă. A urmat colocviul intitulat
„Grigore Hagiu şi Nichita, efigia unei
generaţii” şi recitalul „Septembrie cu
poeţi”, gustat de toţi, dar mai ales de
marele public. Aflat la cea de-a 22-a
ediţie, evenimentul s-a desfăşurat
conform graficului, adică fără cusur,
organizatori fiind Societatea Scriitorilor
„C. Negri” şi Revista „Porto Franco”, iar ca
parteneri Primăria şi Consiliul Local,
Uniunea Scriitorilor din România, Filiala
Iaşi şi Reprezentanţa Galaţi/ Tecuci,
Biblioteca „V. A. Urechia”, Atelierele de
Creaţie Angela Baciu, Muzeul de Istorie
Galaţi etc. Dar bucuria mai sus amintită nu
a fost doar a mea, ci a tuturor scriitorilor
prezenţi la întâlnirea aceasta de minte şi
de suflet... Din valurile Dunării clipocind
printre luminile oraşului, sub aripa
prieteniei literare, în aceste zile dintr-un
septembrie târziu, la Galaţi s-a născut din
nou Poezia.

Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

119

parodii

Ştefan AL.-SAŞA

MIRCEA DINESCU

MAGDA MIREA

ZIUA PLOUĂ

toate ţărăncile din comună poartă
budigăi înflorate

Într-o cârciumă stricată
la un ţoi fără de rost
scuip nepăsător pe gheată
cherchelit şi-aproape prost,
suie musca pe oglindă
curge fumul în tejghea
mi-este fierea suferindă
când rachiului spun da.
Ziua plouă broaşte-ndată
(norul e din accident)
mă acuză lumea toată
că sunt încă dizident.

MIRCEA DINESCU
RETRAS PE-O COAJĂ DE SICTIR
Bifează-n statistici castelele verii
bifează ţânţarii veniţi de sub pod
fii ursul cu lanţul şi greierii serii
ce-mping în prăpastii al petrei exod.
În smârcuri cu şerpii ţintaş al naturii
să-ţi iei din afaceri cât poţi să mai
minţi
la bursa condusă de acele urii
mai cheamă dulceţuri uitându-i pe
sfinţi…
Pe loc la popas aşterne sictirul
să-i poţi înjura de mamă şi vin
pe cei ce ţi-au spart cu sete clondirul
în capul statuii numită Stalin.
120

borşul e gata mâine
tărâţe de ovăz
şi o turtă de muşeţel
îmi hrănesc gripa
mă culc precum un bonus
sunt excitată
linie blocată în bujaverca zânei
toate ţărăncile din comună poartă
budigăi înflorate
toate ţărăncile umblă bete
şi noaptea face cale-ntoarsă
alterată

MAGDA MIREA
manual de putrefacţie a tristeţii
o regulă a parvenirii
mă cheamă pe la sindrofii
unde mă prostituez sărutând
boşorogi
aşa am găsit savantul
degusta esenţe de pe raftul unei clipe
de parcă dăruia stomacul şi ficatul
unei nişe din cimitir
lângă, într-o tabletă
un drogat contabiliza gărgăunii
Revista Nouă nr. 5-6 (84-85) /2014

Related Interests