You are on page 1of 14

-1-

TEMA 14
CURTEA PENALA INTERNATIONALA

14.1 Trăsături caracteristice, rolul acesteia


Curtea Penală Internaţională este o instanţă judiciară cu caracter permanent şi universal,
competentă să judece persoanele care au comis crimele cele mai grave având un răsunet
internaţional.
Eforturile pentru constituirea unui tribunal internaţional cu competenţă universală şi
caracter permanent şi-au găsit, după multe tergiversări şi întreruperi, o fericită încununare prin
semnarea la Roma, la 7 iulie 1998, a Statutului Curţii Penale Internaţionale, al cărui text fusese
stabilit în cadrul Conferinţei Diplomatice convocată în acel oraş în baza unei rezoluţii a Adunării
Generale a ONU din decembrie 1997 (Rezoluţia nr. 160, Doc. ONU A/RES/52/160).
Înfiinţarea Curţii Penale Internaţionale semnifică împlinirea aspiraţiilor mai multor
generaţii de politicieni, diplomaţi şi jurişti de drept internaţional, între care şi marele penalist
român Vespasian V. Pella, care în forme specifice militaseră pentru edificarea unui sistem
instituţional internaţional care să facă posibilă într-o mai mare măsură sancţionarea autorilor celor
mai grave crime comise împotriva întregii omeniri.
Celelalte tribunale penale constituite anterior cu caracter ad-hoc pentru pedepsirea
autorilor unor crime internaţionale săvârşite într-o perioadă de timp şi pe teritorii determinate
îndepliniseră misiuni judiciare importante. Tribunalele militare penale de la Nürenberg şi Tokio,
apoi Tribunalele penale internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi pentru Ruanda constituie, fără
îndoială, paşi importanţi în activitatea internaţională orientată spre sancţionarea unor importante
crime ce interesează întreaga omenire.
Caracterul limitat în timp şi spaţiu al acestora, ca şi legătura lor prea strânsă cu ţările
învingătoare în al doilea război mondial, respectiv Consiliul de Securitate al ONU, în cazul
ultimelor două şi cu sarcina politică a acestui Consiliu de a menţine şi restabilit pacea şi
securitatea internaţională sunt, însă, departe de a satisface nevoile societăţii internaţionale de a
dispune de o instanţă penală cu caracter permanent şi cu competenţă universal, care să nu depindă
de conjuncturi politice şi de acţiunile subiective sau pregnant politice ale Consiliului de Securitate
sau ale unor state care fac parte din acesta, instanţă care, alături de organele judiciare ale statelor,
să asigure legalitatea internaţională într-un domeniu atât de important şi de sensibil cum este acela
al pedepsirii celor mai grave crime împotriva intereselor tuturor statelor lumii, indiferent de către
cine ar fi săvârşite acestea.
Curtea Penală Internaţională este concepută prin Statutul său să îşi exercite competenţa cu
caracter universal şi independent, în strânsă legătură cu jurisdicţiile naţionale, Statutul Curţii
realizând o balansare între rolul instanţelor penale naţionale şi cel al Curţii.
Curtea Penală Internaţională trebuie să funcţioneze ca un stimulator al jurisdicţiei
naţionale şi în completarea acestei jurisdicţii, preambulul şi art. 1 ale Statutului Curţii prevăzând
în aceste sens în mod expres că exercitarea jurisdicţiei sale "este complementară jurisdicţiilor
penale naţionale".

1
-2-
Se poate vorbi, astfel, de un principiu al complementarităţii în funcţionarea Curţii Penale
Internaţionale. Potrivit acestui principiu sistemele judiciare ale statelor părţi la Statut sau care, fără
să fie părţi, au recunoscut jurisdicţia Curţii, trebuie să fie primele care să-şi asume
responsabilitatea pentru cercetarea şi pedepsirea crimelor ce interesează în cea mai mare măsură
comunitatea internaţională, Curtea însăşi investindu-se cu judecarea unor cauze numai dacă statele
îi cedează direct o asemenea competenţă ori dacă statele se dovedesc inactive în urmărirea
autorilor faptelor respective, dacă acestea nu sunt capabile să asigure un proces imparţial şi
echitabil, cu respectarea garanţiilor prevăzute de convenţiile internaţionale şi cu asigurarea
independenţei judecătorilor, ori nu doresc să se angajeze procedurile juridice de sancţionare
încercând să sustragă răspunderii anumite persoane sau prelungind în mod nejustificat un proces
în acelaşi scop (art. 17).
Curtea penală Internaţională este un organism judiciar independent, legăturile sale cu
ONU, sub egida căreia s-au dus tratativele de constituire şi ale cărei organisme au pregătit
proiectul de Statut, nefiind de subordonare, ci de cooperare.
Curtea Penală Internaţională nu este o instituţie specializată a ONU sau organul său
judiciar, aşa cum este Curtea Internaţională de Justiţie, şi nici un organ subsidiar al Consiliului de
Securitate, ca în cazul tribunalelor penale internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi pentru Ruanda,
ea fiind înfiinţată pe baza unui tratat internaţional multilateral la care sunt invitate să fie părţi toate
statele lumii.
Curtea trebuie să menţină, însă, legătura cu ONU. In acest sens art. 2 al Statutului prevede
că relaţiile dintre cele două instituţii internaţionale cu vocaţie universală se stabilesc printr-o
înţelegere aprobată de Adunarea statelor părţi la Statut, dar nici una din prevederile Statutului
Curţii nu lasă să se înţeleagă posibilitatea vreunei interferenţe a ONU în activitatea Curţii Penale
Internaţionale.
Statutul Curţii acordă un rol limitat Consiliului de Securitate al ONU în raporturile cu
Curtea Penală Internaţională. Art. 16 din Statut prevede în acest sens doar obligaţia Curţii de a nu
angaja cercetări şi a nu adopta o hotărâre într-un caz anume dacă Consiliul de Securitate, în baza
Capitolului VII al Cartei, care-i conferă răspunderea principală pentru asigurarea păcii şi
securităţii internaţionale, îi cere aceasta în baza unei rezoluţii a Consiliului. Măsura nu se poate
lua decât pe o perioadă de 12 luni şi în cazul în care se consideră necesar, prelungirea se poate
face pe aceeaşi perioadă şi în aceleaşi condiţii, adică în baza unei noi rezoluţii a Consiliului de
Securitate.
Curtea Penală Internaţională are sediul la Haga (Olanda).
Curtea are personalitate juridică internaţională. Ea are, de asemenea, capacitatea juridică
necesară pentru a-şi exercita funcţiile şi îndeplini misiunea.
Curtea poate să îşi exercite funcţiile şi competenţele, potrivit prezentului statut, pe
teritoriul oricărui stat parte, iar printr-o convenţie în acest scop, pe teritoriul oricărui alt stat.
Curtea se bucură pe teritoriul statelor părţi de privilegiile şi de imunităţile necesare îndeplinirii
misiunii sale.

2
-3-
Statutul Curţii a intrat în vigoare în 2002 când s-a întrunit numărul necesar de 60 de
ratificări prevăzut de art. 126 al acestuia.
România este parte la Statutul Curţii în baza Legii nr. 111/2002 pentru ratificarea
Statutului Curţii Penale Internaţionale.
Statutul Curţii Penale Internaţionale cuprinde numeroase reglementări (128 articole) care
se pot grupa pe următoarele categorii: organizarea şi funcţionarea, competenţa, procedura de
cercetare şi judecare a cauzelor, cooperarea cu statele părţi şi cu alte entităţi internaţionale.

14.2 Organizarea şi funcţionarea Curţii


14.2.1. Organizarea Curţii
Organele Curţii, prevăzute în art. 34 al Statutului, sunt următoarele:
a) Preşedinţia;
b) Secţia apelurilor, Secţia de primă instanţă şi Secţia preliminară;
c) Biroul procurorului;
d) Grefa.
Curtea este compusă din 18 judecători, aleşi dintre persoane cu înalte calităţi morale,
caracterizate de imparţialitate şi integritate, care deţin calificarea necesară pentru a fi numiţi în
statele din care provin în cele mai înalte funcţii judiciare şi care trebuie să satisfacă următoarele
exigenţe:
a) să aibă competenţă recunoscută în domeniile dreptului penal şi procedurii penale,
precum şi experienţa necesară procesului penal, fie în calitate de judecător, de procuror ori avocat
sau în orice altă calitate similară; sau
b) să aibă competenţă recunoscută în domeniile pertinente ale dreptului internaţional, ca
dreptul internaţional umanitar şi drepturile omului, precum şi o mare experienţă într-o profesiune
juridică ce prezintă interes pentru activitatea judiciară a Curţii.
c) să aibă o excelentă cunoaştere şi o practică curentă a cel puţin unei limbi de lucru a
Curţii (engleza, rusa, franceza, spaniola, chineza şi araba).
În alegerea judecătorilor statele părţi ţin seama de necesitatea de a asigura în componenţa
Curţii:
a) reprezentarea principalelor sisteme juridice ale lumii;
b) o reprezentare geografică echitabilă;
c) o reprezentare echitabilă a bărbaţilor şi a femeilor.
Statele părţi ţin, de asemenea, seama de necesitatea de a asigura prezenţa judecătorilor
specializaţi în anumite domenii, inclusiv în problemele legate de violenţa împotriva femeilor şi
copiilor, dar fără să se limiteze la acestea.
Judecătorii sunt aleşi pentru un mandat de 9 ani, fără a putea fi realeşi, de către Adunarea
statelor părţi, Curtea neputând cuprinde mai mult de un cetăţean al aceluiaşi stat
14.2.2 Preşedinţia Curţii este formată din preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Ei sunt aleşi
pentru 3 ani sau până la expirarea mandatului lor de judecător, dacă acesta se încheie înainte de 3
ani. Ei sunt reeligibili o singură dată.

3
-4-
Preşedinţia este însărcinată:
a) cu buna administrare a Curţii, cu excepţia Biroului procurorului; şi
b) cu alte funcţii care îi sunt conferite conform prezentului statut.
Imediat ce este posibil, după alegerea judecătorilor, Curtea se organizează în 3 secţii:
Secţia apelurilor se compune din preşedinte şi alţi 4 judecători; Secţia de primă instanţă şi
Secţia preliminară sunt compuse fiecare din cel puţin 6 judecători. Repartizarea judecătorilor la
secţii se bazează pe natura funcţiilor încredinţate fiecăreia dintre ele şi pe competenţele şi
experienţa judecătorilor aleşi la Curte, în aşa măsură încât fiecare secţie să cuprindă proporţia
dorită de specialişti în drept penal şi în procedură penală şi de specialişti în drept internaţional.
Secţia preliminară şi Secţia de primă instanţă sunt, în principal, compuse din judecători având
experienţa proceselor penale.
Funcţiile judiciare ale Curţii sunt exercitate în fiecare secţie prin Camere.
Camera de apel este compusă din toţi judecătorii Secţiei apelurilor.
Funcţiile Camerei de primă instanţă sunt exercitate de 3 judecători ai Secţiei de primă
instanţă.
Funcţiile Camerei preliminare sunt exercitate fie de 3 judecători ai Secţiei preliminare, fie
de un singur judecător de la această secţie, conform Statutului şi Regulamentului de procedură şi
de probe.
Judecătorii îşi exercită funcţiile în deplină independenţă.
14.2.3 Biroul procurorului
Biroul procurorului constituie un organism care acţionează independent ca organ distinct
în cadrul Curţii. El este însărcinat să primească comunicările şi orice informaţie justificativă în
forma cuvenită privind crimele ce ţin de competenţa Curţii, să le examineze, să conducă anchetele
şi să susţină acuzarea în faţa Curţii. Membrii săi nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la
nici o sursă exterioară.
Biroul este condus de procuror. Acesta are autoritate deplină asupra gestiunii şi
administraţiei Biroului, inclusiv personalului, instalaţiilor şi celorlalte resurse. Procurorul este
sprijinit de unul sau mai mulţi procurori adjuncţi, abilitaţi să procedeze la orice acte pe care
prezentul statut le cere procurorului. Procurorul şi procurorii adjuncţi sunt de naţionalităţi diferite.
Ei îşi exercită funcţiile cu normă întreagă.
Procurorul şi procurorii adjuncţi trebuie să se bucure de o înaltă consideraţie morală şi să
aibă o competenţă solidă şi o mare experienţă practică în materie de urmărire sau judecată în
procese penale. Ei trebuie să aibă o excelentă cunoaştere şi o practică curentă în cel puţin una
dintre limbile de lucru ale Curţii.
Procurorul este ales prin vot secret de Adunarea statelor părţi, cu majoritatea absolută din
rândul membrilor acesteia. Procurorii adjuncţi sunt aleşi în acelaşi mod pe o listă de candidaţi
prezentată de procuror. Procurorul prezintă 3 candidaţi pentru ocuparea fiecărui post de procuror
adjunct. Cu condiţia să nu se fi stabilit un mandat mai scurt în momentul alegerii, procurorul şi
procurorii adjuncţi îşi exercită funcţiile pe o perioadă de 9 ani şi nu pot fi realeşi.
14.2.4 Grefa

4
-5-
Grefa răspunde de aspectele nejudiciare ale administraţiei şi serviciului Curţii, fără
prejudicierea funcţiilor şi atribuţiilor procurorului definite.
Grefa este condusă de un grefier, care este responsabilul principal al administraţiei Curţii.
Grefierul îşi exercită funcţiile sub autoritatea preşedintelui Curţii.
Grefierul este ales pe o perioadă de 5 ani, este reeligibil o dată şi îşi exercită funcţiile cu
normă întreagă. Grefierul adjunct este ales pe o perioadă de 5 ani sau pentru un mandat mai scurt,
potrivit celor decise de majoritatea absolută a judecătorilor; el este chemat să îşi exercite funcţiile
potrivit cerinţelor serviciului.
14.2.5 Personalul
Procurorul şi grefierul numesc personalul calificat necesar în serviciile lor respective,
inclusiv anchetatorii, în cazul procurorului.
Grefierul, în acord cu Preşedinţia şi cu procurorul, propune statutul personalului, care
cuprinde condiţiile de numire, de remunerare şi de încetare a funcţiilor. Statutul personalului este
aprobat de adunarea statelor părţi.
Înainte de preluarea funcţiilor prevăzute în Statutul Curţii, judecătorii, procurorul,
procurorii adjuncţi, grefierul şi grefierul adjunct îşi iau în şedinţă publică angajamentul solemn de
a-şi exercita atribuţiile în deplină imparţialitate şi conştiinţă.
14.2.6 Limbi oficiale şi limbi de lucru
Limbile oficiale ale Curţii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza şi rusa.
Hotărârile Curţii, precum şi celelalte decizii prin care sunt reglementate problemele de fond cei îi
sunt supuse sunt publicate în limbile oficiale. Preşedinţia determină, ţinând seama de criteriile
stabilite de Regulamentul de procedură şi de probe, care decizii pot fi considerate în scopurile
prezentului paragraf ca reglementând probleme de fond.
Limbile de lucru ale Curţii sunt engleza şi franceza. Regulamentul de procedură şi de
probe defineşte cazurile în care alte limbi oficiale pot fi folosite ca limbi de lucru.
La cererea unei părţi într-o procedură sau a unui stat autorizat să intervină într-o procedură
Curtea autorizează folosirea de către această parte sau de acest stat a unei alte limbi decât engleza
şi franceza, dacă ea consideră acest fapt ca fiind justificat.

14.3 Principii generale de drept penal


În activitatea sa Curtea Penală Internaţională se va ghida după principiile generale de drept
penal recunoscute în plan internaţional, prevăzute în Capitolul III al Statutului :
- Nullum crimen sine lege
- Nulla poena sine lege
- Neretroactivitatea ratione personae
- Răspunderea penală individuală
- Lipsa de competenţă în privinţa persoanelor sub 18 ani
- Lipsa pertinenţei calităţii oficiale
- Răspunderea şefilor militari şi a altor superiori ierarhici
- Imprescriptibilitatea crimelor ce ţin de competenţa Curţii

5
-6-
- Elementul psihologic, implică răspunderea pentru o faptă comisă cu intenţie şi în
cunoştinţă de cauză
- Luarea în considerare a motivelor de exonerare a răspunderii penale, inclusiv eroarea de
fapt sau eroarea de drept, precum şi ordinul ierarhic şi ordinul legii
- non bis in idem.

14.4 Dreptul aplicabil


În judecarea cauzelor şi darea hotărârilor, Curtea aplică, potrivit art. 21 al Statutului:
a) Statutul, Elementele crimelor şi Regulamentul de procedură şi de probe;
b) tratatele aplicabile, principiile şi regulile de drept internaţional, inclusiv principiile
stabilite de dreptul internaţional al conflictelor armate;
c) în lipsă, principiile generale de drept desprinse de Curte din legile naţionale
reprezentând diferite sisteme juridice ale lumii, inclusiv, după caz, legile naţionale ale statelor sub
jurisdicţia cărora s-ar afla în mod obişnuit crima, dacă aceste principii nu sunt incompatibile cu
prezentul statut şi nici cu dreptul internaţional, regulile şi normele internaţionale recunoscute;
d) principiile şi normele de drept aşa cum ea le-a interpretat în deciziile sale anterioare
(jurisprudenţa proprie).

14.5 Finanţarea Curţii


În afara unei dispoziţii contrare exprese, toate problemele financiare care se referă la Curte
şi la reuniunile Adunării statelor părţi, inclusiv ale biroului şi ale organelor subsidiare ale acesteia,
sunt reglementate de Statut, Regulamentul financiar şi de regulile de gestiune financiară adoptate
de Adunarea statelor părţi.
Cheltuielile Curţii şi ale Adunării statelor părţi, inclusiv ale biroului şi organelor subsidiare
ale acesteia, înscrise în bugetul hotărât de Adunarea statelor părţi, sunt finanţate din următoarele
surse:
a) contribuţiile statelor părţi;
b) resursele financiare furnizate de Organizaţia Naţiunilor Unite, sub rezerva aprobării date
de adunarea generală îndeosebi în cazul cheltuielilor legate de sesizarea Curţii de către Consiliul
de Securitate;
c) contribuţii voluntare.

14.6 Competenţa de judecată a Curţii Penale Internaţională


Potrivit art. 5 al statutului, competenţa Curţii este limitată la crimele cele mai grave care
privesc ansamblul comunităţii internaţionale. Curtea are competenţă în ceea ce priveşte
următoarele crime:
a) crima de genocid;
b) crimele împotriva umanităţii;
c) crimele de război;
d) crima de agresiune.

6
-7-
Curtea îşi va exercita competenţa în ceea ce priveşte crima de agresiune când va fi
adoptată o dispoziţie care va defini această crimă şi va fixa condiţiile exercitării competenţei
Curţii în ceea ce o priveşte. Această dispoziţie va trebui să fie compatibilă cu dispoziţiile
pertinente ale Chartei Naţiunilor Unite.
Trebuie menţionat mai întâi că, în condiţiile în care sunt enumerate crimele ce intră în
competenţa Curţii fără a se preciza în amănunţime conţinutul acestora, aşa cum se procedează în
orice cod penal, s-a simţit nevoia stabilirii ulterioare a elementelor componente ale crimelor
respective, care să-i ajute pe judecătorii Curţii în interpretarea şi aplicarea prevederilor Statutului.
Sarcina aceasta va reveni Adunării statelor părţi, care va analiza şi va decide asupra propunerilor
făcute în acest sens de către oricare din statele părţi, de către majoritatea absolută a judecătorilor
ori de către procurorul Curţii, în cuprinsul unui document intitulat "Elementele crimelor".
14.6.1 Crima de genocid
Genocidul este definit de art. 6 al Statutului în formularea dată de Convenţia pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948.
În scopurile prezentului statut, prin crimă de genocid se înţelege oricare dintre faptele
menţionate mai jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, un grup
naţional, etnic, rasial sau religios, şi anume:
a) uciderea de membri ai grupului;
b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale privind membri ai grupului;
c) supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să antreneze distrugerea
sa fizică totală sau parţială;
d) măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
e) transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup.
14.6.2 Crime împotriva umanităţii
Prin crimă împotriva umanităţii se înţelege una dintre faptele menţionate mai jos, când
aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii
civile şi în cunoştinţă de acest atac:
a) omorul;
b) exterminarea;
c) supunerea la sclavie;
d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie;
e) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispoziţiilor
fundamentale ale dreptului internaţional;
f) tortura;
g) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau
orice altă formă de violenţă sexuală de o gravitate comparabilă;
h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile din motive de ordin
politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori în funcţie
de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, în corelare cu orice
act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competenţa Curţii;

7
-8-
i) dispariţiile forţate de persoane;
j) crima de apartheid;
k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenţie suferinţe mari sau vătămări
grave ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice sau mintale.
14.6.3 Crime de război
Curtea are competenţă în ceea ce priveşte crimele de război, îndeosebi când aceste crime
se înscriu într-un plan sau o politică ori când ele fac parte dintr-o serie de crime analoge comise pe
scară largă.
Prin crime de război se înţelege:
a) infracţiunile grave la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare
dintre faptele menţionate mai jos, dacă ele se referă la persoane sau bunuri protejate de dispoziţiile
convenţiilor de la Geneva ;
ex. : omuciderea intenţionată; tortura şi tratamentele inumane, inclusiv experienţele
biologice ; fapta de a cauza cu intenţie suferinţe mari sau de a vătăma grav integritatea fizică ori
sănătatea; distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de necesităţi militare şi executate pe
scară largă într-un mod ilicit şi arbitrar; fapta de a constrânge un prizonier de război sau o
persoană protejată să servească în forţele unei puteri inamice, luarea de ostatici, etc.
b) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate
internaţionale în cadrul stabilit al dreptului internaţional;
ex. : fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva populaţiei civile în general sau împotriva
civililor care nu participă direct la ostilităţi; fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva bunurilor
cu caracter civil, adică a celor care nu sunt obiective militare; fapta de a lansa intenţionat atacuri
împotriva personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei
misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia
ca acestea să aibă dreptul la protecţia pe care dreptul internaţional al conflictelor armate o
garantează civililor şi bunurilor cu caracter civil; fapta de a omorî sau răni prin trădare indivizi
aparţinând naţiunii sau armatei inamice; jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu
asalt; fapta de a utiliza otravă sau arme otrăvitoare, etc.
c) în caz de conflict armat care nu prezintă un caracter internaţional, violările grave ale art.
3, comun celor 4 Convenţii de la Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare dintre faptele
comise împotriva persoanelor care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate
care au depus armele şi persoanele care au fost scoase în afara luptei din cauza bolii, rănirii,
detenţiei sau din orice altă cauză ;
ex.: atentatele la viaţa şi la integritatea corporală, mai ales omorul sub toate formele sale,
mutilările, tratamentele cu cruzime şi tortura; atingerile aduse demnităţii persoanei, mai ales
tratamentele umilitoare şi degradante; luările de ostatici; condamnările pronunţate şi execuţiile
efectuate fără o judecată prealabilă, date de un tribunal legal constituit şi cu respectarea garanţiilor
judiciare general recunoscute ca indispensabile.
d) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu
prezintă un caracter internaţional, în cadrul stabilit de dreptul internaţional.

8
-9-
14.6.4 Crima de agresiune este prevăzută ca intrând în competenţa Curţii Penale
Internaţionale. Exercitarea acestei competenţe este însă puţin probabilă un timp destul de
îndelungat după intrarea în vigoare a Statutului. Deşi în dreptul internaţional există încă din 1974
o definiţie a agresiunii adoptată prin rezoluţia nr. 3314 (XXIX) a Adunării Generale a ONU, în
cuprinsul căreia sunt menţionate elementele definitorii ale actelor de agresiune, Statutul cuprinde
o dispoziţie de trimitere, în sensul că jurisdicţia Curţii în ce priveşte crima de agresiune se va
exercita numai după ce se va adopta o prevedere în concordanţă cu art. 121 şi 123 ale Statutului
care să definească această crimă şi să stabilească condiţiile în care Curtea să-şi poată exercita
jurisdicţia. Adoptarea unei asemenea definiţii va fi posibilă după expirarea unei perioade de 7 ani
de la intrarea în vigoare a Statutului, prin procedura depunerii de amendamente prevăzută de art.
121, care să fie analizate apoi de o Conferinţă de revizuire a Statutului la care să participe membrii
Adunării statelor părţi (art. 123). O asemenea conferinţă ar putea să modifice şi lista crimelor
prevăzute de Statut ca intrând în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale, inclusiv în sensul lărgirii
acesteia.
Toate aceste categorii de crime fac parte din ceea ce dreptul penal internaţional denumeşte
infracţiuni grave comise în numele sau în contul unui stat, la săvârşirea cărora sunt implicate şi
statele sau autorităţile guvernamentale în numele sau din însărcinarea cărora acţionează autorii
faptelor respective.
În acest fel sunt excluse ab intio numeroase alte crime internaţionale, întreaga categorie a
infracţiunilor comise pe persoane particulare, prevăzute şi incriminate prin numeroase convenţii
internaţionale, care prezintă de asemenea o gravitate deosebită pentru întreaga omenire şi care
vizează domenii foarte variate. Între aceste sunt de menţionat: terorismul internaţional, pirateria
maritimă, traficul de stupefiante, traficul de persoane etc.
Cel puţin pentru terorismul internaţional sunt tot mai numeroase opiniile că această crimă
ar trebui să intre în competenţa Curţii Penale Internaţionale, având în vedere că săvârşirea acesteia
este adesea inspirată, încurajată şi sprijinită de către unele state, de organizaţii politice sau de
reţele internaţionale de crimă organizată şi că terorismul internaţional constituie astăzi o
ameninţare la adresa păcii şi securităţii tuturor statelor lumii.

14.7 Procedura de cercetare şi de judecare a cauzelor


14.7.1 Cercetarea penală
Curtea poate să îşi exercite competenţa faţă de crimele prevăzute la art. 5 din Statut, prin
una din modalităţile următoare:
a) deferirea cauzei procurorului de către un stat parte;
b) deferirea cauzei procurorului de Consiliul de Securitate care acţionează în baza cap. VII
al Cartei Naţiunilor Unite;
c) deschiderea unei anchete de către procuror cu privire la crima în discuţie.
Oricare stat parte poate deferi procurorului o faptă în care una sau mai multe crime ce sunt
de competenţa Curţii par să fi fost comise şi să roage procurorul să ancheteze această faptă pentru
a stabili dacă una sau mai multe persoane identificate ar trebui să fie acuzate pentru aceste crime.

9
- 10 -
Statul care procedează la trimitere indică pe cât posibil circumstanţele pertinente ale cauzei
şi prezintă documentele justificative de care dispune.
Procurorul poate deschide o anchetă din proprie iniţiativă, pe baza informaţiilor privind
crimele care ţin de competenţa Curţii. Procurorul verifică seriozitatea informaţiilor primite. În
acest scop el poate cere informaţii suplimentare statelor, organelor Organizaţiei Naţiunilor Unite,
organizaţiilor interguvernamentale şi neguvernamentale sau altor surse demne de încredere pe
care le socoteşte corespunzătoare şi poate strânge depoziţii scrise sau orale la sediul Curţii.
Dacă consideră că există motive întemeiate de a deschide o anchetă, procurorul prezintă
Camerei preliminare o cerere de autorizare în acest sens, însoţită de orice element justificativ
obţinut. Victimele pot fi reprezentate la Camera preliminară conform Regulamentului de
procedură şi de probe.
Camera preliminară exercită atribuţii conform art. 57 şi 58 din Statut.
Dacă după examinarea cererii şi a elementelor justificative care o însoţesc Camera
preliminară consideră că se justifică deschiderea unei anchete şi că pare să fie de competenţa
Curţii cauza, Camera preliminară îşi dă autorizarea, fără prejudicierea deciziilor pe care Curtea le
va lua ulterior în materie de competenţă şi admisibilitate.
Un răspuns negativ al Camerei preliminare nu împiedică procurorul să prezinte în
continuare o nouă cerere bazându-se pe noi fapte şi probe având legătură cu aceeaşi situaţie.
Dacă după examenul preliminar prevăzut la paragrafele 1 şi 2 procurorul conchide că
informaţiile care i-au fost supuse nu justifică deschiderea unei anchete, el avizează despre aceasta
pe cei care i le-au furnizat. Acestuia nu îi este interzis să examineze, în lumina noilor fapte sau
probe, alte informaţii care i-ar putea fi comunicate în legătură cu aceeaşi cauză.
14.7.2 Judecarea cauzelor
Judecarea cauzei penale se face de către o Cameră de primă instanţă.
Dacă nu s-a decis altfel, procesul se ţine, de regulă, la sediul Curţii, în prezenţa
inculpatului.
Funcţiile şi competenţele Camerei de primă instanţă
Funcţiile şi competenţele Camerei de primă instanţă, enunţate în prezentul articol, sunt
exercitate conform Statutului şi Regulamentului de procedură şi de probe.
Camera de primă instanţă veghează ca procesul să fie condus în mod echitabil şi cu
operativitate, cu respectarea deplină a drepturilor acuzatului şi ţinând pe deplin seama de
necesitatea de a asigura protecţia victimelor şi a martorilor.
Când cauza este trimisă spre judecare, conform Statutului, Camera de primă instanţă căreia
i-a fost atribuită:
a) consultă părţile şi adoptă toate procedurile utile conducerii echitabile şi operative a instanţei;
b) determină limba sau limbile procesului; şi
c) sub rezerva oricăror alte dispoziţii aplicabile din prezentul statut, asigură divulgarea de
documente sau de informaţii încă nedivulgate, suficient de devreme înaintea deschiderii
procesului, pentru a permite o pregătire suficientă a acestuia.
Fapte care aduc atingere administrării justiţiei

10
- 11 -
Curtea are competenţa de a judeca următoarele infracţiuni care aduc atingere administrării
justiţiei, când sunt comise cu intenţie: mărturia mincinoasă; prezentarea de elemente de probă
false sau falsificate în cunoştinţă de cauză; coruperea de martori, distrugerea sau falsificarea
probelor ori împiedicarea strângerii unor astfel de probe ; intimidarea unui membru sau agent al
Curţii, etc.
Principiile şi procedurile care guvernează exercitarea de către Curte a competenţei sale faţă
de faptele care aduc atingeri administrării justiţiei în baza prezentului articol sunt enunţate în
Regulamentul de procedură şi de probe. Modalităţile de cooperare internaţională cu Curtea la
punerea în aplicare a prezentului articol sunt reglementate de legislaţia naţională a statului
solicitat.
În caz de condamnare Curtea poate impune o pedeapsă cu închisoarea, care să nu
depăşească 5 ani, sau o amendă prevăzută de Regulamentul de procedură şi de probe ori ambele.
Decizia Camerei de primă instanţă
Toţi judecătorii Camerei de primă instanţă asistă la fiecare fază a procesului şi la
integralitatea dezbaterilor.
Camera de primă instanţă îşi întemeiază decizia pe aprecierea probelor şi în raport cu
ansamblul procedurilor. Decizia sa nu poate depăşi faptele şi circumstanţele descrise în învinuirile
şi modificările aduse acestora. Decizia se întemeiază exclusiv pe probele prezentate şi examinate
la proces.
Judecătorii depun eforturi să ia decizia în unanimitate, în lipsa căreia o iau cu majoritate.
Decizia este prezentată în scris. Ea conţine expunerea completă şi motivată a constatărilor
Camerei de primă instanţă asupra probelor şi concluziilor. Dacă nu există unanimitate, decizia
conţine opiniile majorităţii şi ale minorităţii. Se dă citire deciziei sau rezumatului ei în şedinţă
publică.
Pedepse aplicabile
Curtea poate pronunţa contra unei persoane declarate vinovată de o crimă prevăzută la art.
5 din Statut una dintre următoarele pedepse:
a) o pedeapsă cu închisoarea pe timp de cel mult 30 de ani;
b) o pedeapsă cu închisoare pe viaţă, dacă gravitatea extremă a crimei şi situaţia personală
a condamnatului o justifică.
La pedeapsa cu închisoarea Curtea poate adăuga:
a) o amendă stabilită conform criteriilor prevăzute de Regulamentul de procedură şi de
probe;
b) confiscarea de profituri, de bunuri şi de averi provenind direct sau indirect din crime,
fără prejudicierea drepturilor terţilor de bună credinţă.
Împotriva unei decizii pronunţate de Camera de primă instanţă se poate face apel conform
Regulamentului de procedură şi de probe.
Procurorul poate introduce apel pentru unul dintre următoarele motive:
a) viciu de procedură;
b) eroare de fapt;

11
- 12 -
c) eroare de drept;
Persoana declarată vinovată sau procurorul în numele acestei persoane poate introduce
apel pentru unul dintre următoarele motive:
a) viciu de procedură;
b) eroare de fapt;
c) eroare de drept;
d) orice alt motiv de natură a compromite echitatea sau regularitatea procedurii sau a
deciziei.
Apelul se judecă de către Camera de apel, care are toate competenţele Camerei de primă
instanţă.
Dacă Camera de apel consideră că procedura ce face obiectul apelului este viciată în
măsură de a aduce atingere regularităţii deciziei sau a condamnării sau că decizia de condamnare
făcând obiectul apelului este în mod serios viciată de o eroare de fapt sau de drept, ea poate:
a) să anuleze sau să modifice decizia sau condamnarea; sau
b) să ordone un nou proces în faţa unei Camere de primă instanţă diferite.
Persoana declarată vinovată sau, dacă ea este decedată, soţul, copiii, părinţii sau oricare
persoană în viaţă în momentul decesului său, căreia i-a dat în scris mandat expres în acest scop,
ori procurorul acţionând în numele acestei persoane poate sesiza Camera de apel cu o cerere de
revizuire a deciziei definitive asupra vinovăţiei sau pedepsei, pentru următoarele motive:
a) s-a descoperit un fapt nou care:
- nu era cunoscut în momentul procesului fără ca această circumstanţă să poată fi imputată,
în întregime sau în parte, solicitantului; şi
- dacă ar fi fost stabilit în timpul procesului, ar fi condus în mod verosimil la o hotărâre
diferită;
b) s-a descoperit că o probă decisivă, reţinută în timpul procesului şi în baza căreia s-a
stabilit vinovăţia, era falsă, contrafăcută sau falsificată;
c) unul sau mai mulţi judecători care au participat la luarea deciziei asupra vinovăţiei sau
care au confirmat învinuirile au comis în această cauză un act care constituie o greşeală gravă sau
o abatere de la îndatoririle lor de o gravitate suficientă pentru a justifica eliberarea din funcţiile
lor.
Camera de apel respinge cererea dacă o consideră nefondată. Dacă ea consideră că cererea
este fondată pe motive valabile, ea poate, conform celor convenite:
a) să reunească din nou Camera de primă instanţă care a pronunţat hotărârea iniţială;
b) să constituie o nouă Cameră de primă instanţă; sau
c) să rămână sesizată asupra cauzei, cu scopul de a determina, după ascultarea părţilor
potrivit modalităţilor prevăzute de Regulamentul de procedură şi de probe, dacă hotărârea trebuie
să fie revizuită.
14.7.3 Executarea pedepselor
Pedepsele cu închisoarea sunt executate într-un stat desemnat de Curte din lista statelor
care i-au făcut cunoscut că sunt dispuse să primească condamnaţi.

12
- 13 -
Când declară că este dispus să primească condamnaţi, un stat poate însoţi acceptarea de
condiţii care trebuie să fie acceptate de Curte şi să fie conforme dispoziţiilor stabilite în Statut.
Statul desemnat într-o cauză dată face cunoscut Curţii, cu promptitidine, dacă el acceptă
sau nu desemnarea.
Executarea unei pedepse cu închisoarea este supusă controlului Curţii. Ea este conformă
regulilor convenţionale internaţionale general acceptate în materie de tratament al deţinuţilor.
Condiţiile de detenţie sunt reglementate de legislaţia statului însărcinat cu executarea. Ele
sunt conforme regulilor convenţionale internaţionale general acceptate în materie de tratament al
deţinuţilor. Ele nu pot în nici un caz să fie nici mai mult nici mai puţin favorabile decât cele pe
care statul însărcinat cu executarea le rezervă deţinuţilor condamnaţi pentru infracţiuni similare.

14.8 Cooperarea internaţională şi asistenţa judiciară


Conform dispoziţiilor prezentului statut, statele părţi cooperează deplin cu Curtea în
anchetele şi urmăririle pentru crime ce ţin de competenţa sa.
Curtea este abilitată să adreseze cereri de cooperare statelor părţi. Aceste cereri sunt
transmise pe cale diplomatică sau pe orice altă cale potrivită pe care fiecare stat parte o alege în
momentul ratificării, acceptării sau aprobării prezentului statut ori de aderare la acesta. Orice
modificare ulterioară a alegerii căii de transmitere este făcută de fiecare stat parte conform
Regulamentului de procedură şi de probe.
Cererile pot fi, de asemenea, transmise prin Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală
(INTERPOL) sau prin oricare organizaţie regională competentă.
Curtea poate cere informaţii sau documente oricărei organizaţii interguvernamentale. Ea
poate, de asemenea, să solicite alte forme de cooperare şi de asistenţă convenite cu o organizaţie
interguvernamentală şi care sunt conforme competenţelor sau mandatului acesteia.
Dacă un stat parte nu este de acord cu o cerere de cooperare a Curţii contrar celor
prevăzute în prezentul statut şi o împiedică astfel să îşi exercite funcţiile şi competenţele care îi
sunt conferite de prezentul statut, Curtea poate lua act de aceasta şi să informeze Adunarea statelor
părţi sau Consiliul de Securitate când a fost sesizată de acesta din urmă.
Statele părţi veghează pentru a prevedea în legislaţia lor naţională procedurile care să
permită realizarea oricărei forme de cooperare prevăzute în prezentul capitol.
Statele părţi au dreptul, conform dispoziţiilor prezentului capitol şi procedurilor prevăzute
de legislaţiile lor naţionale, la cereri de asistenţă ale Curţii, legate de o anchetă sau de urmăriri şi
privind: identificarea unei persoane, locul unde se află aceasta sau localizarea bunurilor;
strângerea probelor, inclusiv a declaraţiilor făcute sub jurământ, şi producerea de probe, inclusiv
expertizele şi rapoartele de care Curtea are nevoie; interogatoriul persoanelor care fac obiectul
unei anchete sau urmăriri; executarea de percheziţii şi sechestre; transmiterea de dosare şi
documente, inclusiv dosarele şi documentele oficiale, etc.
Dacă primeşte o cerere în acest sens, Curtea poate coopera cu statul parte care conduce o
anchetă sau un proces privind un comportament care constituie o crimă ce ţine de competenţa
Curţii sau o crimă gravă potrivit dreptului intern al acestui stat şi să acorde asistenţă acestui stat.

13
- 14 -
Conlucrarea eficientă a Curţii Penale Internaţionale cu autorităţile statelor părţi la Statut
sau care au acceptat în alt mod jurisdicţia Curţii, realizarea cu înţelepciune a unui echilibru între
poziţia Curţii şi rolul statelor şi al jurisdicţiilor naţionale vor constitui cheia unei funcţionări
normale a justiţiei penale internaţionale, în ultimă instanţă garanţia succesului Curţii Penale
Internaţionale.
Dacă se va realiza această cooperare, constituirea Curţii Penale Internaţionale şi activitatea
sa concretă ulterioară vor avea, fără îndoială, un impact considerabil asupra vieţii internaţionale,
iar Curtea va juca un rol important în consolidarea ordinii juridice internaţionale şi în dezvoltarea
dreptului internaţional penal.

14.9 Adunarea statelor părţi


Fiecare stat parte are în cadrul ei un reprezentant, care poate fi asistat de supleanţi şi de
consilier. Celelalte state care au semnat statutul sau Actul final pot să participe cu titlu de
observatori.
Adunarea:
a) examinează şi adoptă, dacă este cazul, recomandările Comisiei pregătitoare;
b) dă preşedinţiei, procurorului şi grefierului orientări generale pentru administrarea Curţii;
c) examinează rapoartele şi activităţile biroului stabilit în baza paragrafului 3 şi ia măsurile
cerute;
d) examinează şi hotărăşte bugetul Curţii;
e) decide, dacă este cazul, să modifice numărul judecătorilor;
f) examinează orice problemă referitoare la necooperarea statelor;
g) se achită de orice altă funcţie compatibilă cu dispoziţiile prezentului statut şi ale
Regulamentului de procedură şi de probe.
Adunarea statelor părţi are un birou compus dintr-un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi 18
membri aleşi de ea pe o perioadă de 3 ani.
Preşedintele Curţii, procurorul şi grefierul sau reprezentanţii lor participă, după cum se
convine, la reuniunile Adunării statelor părţi şi ale biroului.
Adunarea statelor părţi se reuneşte o dată pe an şi, când circumstanţele o cer, ea ţine
sesiuni extraordinare la sediul Curţii sau la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite. În afară de cazul
în care prezentul statut dispune altfel, sesiunile extraordinare sunt convocate de către birou fie din
oficiu, fie la cererea unei treimi a statelor părţi.
Fiecare stat parte dispune de un vot. Adunarea statelor părţi şi biroul se străduiesc în
măsura posibilităţilor să adopte deciziile prin consens. În cazul în care consensul nu este posibil şi
dacă prin statut nu se dispune altfel:
a) deciziile asupra chestiunilor de fond sunt luate cu majoritatea de două treimi a celor
prezenţi şi votanţi, majoritatea absolută a statelor părţi constituind cvorumul pentru vot;
b) deciziile asupra chestiunilor de procedură sunt luate cu majoritatea simplă a statelor
părţi prezente şi participante la vot.

14