You are on page 1of 6

Adaptarea sistemului endocrin la efort

Omul reprezintă un sistem biologic cu mari posibilităţi adaptative datorită plasticităţii sistemului
nervos, cardiovascular şi respirator, metabolico-endocrin, cât şi a capacităţii de a compensa
deficienţele de mediu. Dar, fatigabilitatea acestor sisteme, graniţele stocării informaţiilor, a
variaţiilor fazice ale capacităţii de efort, suprasolicitarea, pot deveni factori limitativi ai
adaptabilităţii umane în timpul activităţilor de zi cu zi, în procesul antrenamentului. Prin urmare,
sportivul, individul trebuie ocrotit, apărat, păzit, protejat, etc.

Din acest punct de vedere protecţia în sport prezintă două aspecte:


a) protecţia de concepţie, prin care se urmăreşte rezolvarea oricăror nepotriviri în
sistemul sport-efort-mediu ambiant;
b) protecţia de corecţie, care oferă soluţii pentru eliminarea şi combaterea apariţiei
fenomenelor de inadaptare, surmenaj, sau de evitarea accidentelor.

Mijloacele de protecţie ale sportivului au la bază reguli şi principii de prevenire a


traumatismelor, prin traumatism înţelegând lezarea organismului, provocată de acţiunea bruscă şi
spontană pe care o exercită asupra lui condiţiile externe modificate. în lecţiile de educaţie fizică,
în antrenamente şi concursuri, ca reguli de bază în profilaxia traumatismelor, pot fi considerate
următoarele:

1. Asigurarea unei bune organizări, alcătuiri şi desfăşurări a lecţiilor de antrenament, a unei


metodici adecvate procesului instructiv-educativ şi respectarea regulamentului de
concurs.

Omul se caracterizează prin capacitatea de a se adapta la cele mai variate condiţii de viaţă, de
efort fizic şi intelectual. Acest proces, în afara altor factori, se poate realiza şi prin exerciţiu,
instruire şi antrenament. Se impune astfel formarea deprinderilor motrice cât mai raţional, iar
tehnica să fie însuşită corect chiar în perioada iniţială a activităţii sportive. Problemele
fiziologice de analiză a dinamicii capacităţii de efort, ritm, volum, intensitate (analiza
ergonomică a acestora), durată, tip de antrenament, timp şi mijloace de refacere, influenţa lor
asupra organismului şi, dacă ne mai referim şi la siguranţa funcţională a organismului uman sub
influenţa factorilor stresanţi, vom realiza că aceştia tulbură stereotipurile dinamice fixate şi în
final chiar mecanismul coordonării senzitivo-motrice.

Pe parcursul instruirii, dar mai cu seamă la începutul ei, să se elimine factorii perturbatori
(căldura sau frigul excesive, umezeala, zgomotul, praful, iluminatul insuficient sau prea puternic,
să se ţină seama de altitudine şi decalajul de fus orar, echipament sportiv şi materiale
necorespunzătoare) care pot duce la apariţia unor stări de inadaptibilitate. Cu timpul însă, în
evoluţiile superioare, se poate acţiona aproape invers, creând aceşti factori perturbatori, procesul
de antrenament fiind orientat către o adaptare la condiţiile vitrege, astfel ca echipa sau sportivul
să nu fie surprinşi de unele stări anormale din concursuri.

2. Cunoaşterea perfectă şi îndeplinirea condiţiilor şi regulilor de prevenire a traumatismelor


în sport de către conducători, instructori sportivi, îngrijitori ai bazelor, instalaţiilor,
precum şi de către sportivi şi antrenori.

3. Analizarea şi anchetarea fiecărui traumatism produs, pentru a se lua măsuri împotriva


repetării lui şi eventual pentru a se sancţiona cei vinovaţi.

În general, accidentele se produc rar "din întâmplare", cel pai des din cauze precise, când au la
baza lor greşelile oamenilor, înlăturarea acestora este perfect posibilă şi pretinde o activitate
educativă perseverentă, susţinută, convingătoare. Prevenirea accidentelor şi îmbolnăvirilor este o
măsură mult mai utilă decât cele mai prompte şi mai eficace mijloace de prim ajutor şi cele mai
perfecţionate tratamente medicale. Evitând suferinţele, economisim timp şi mijloace, întreţinem
un nivel constant şi ridicat de sănătate, o bună dispoziţie psihică, o bună stare de antrenament,
obţinem progrese şi performanţe sportive înalte.

Sistemul endocrin împreună cu sistemul nervos au rolul de a regla creşterea şi dezvoltarea


organismului, precum şi adaptarea şi corelarea activităţii diferitelor aparate şi sisteme la
condiţiile în permanentă schimbare ale mediului intern şi extern.
Sistemul endocrin este constituit din glande care nu au canal excretor, iar produşii de secreţie
sunt eliminaţi direct în sânge.

Cele mai importante glande endocrine sunt: hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, epifiza,
timusul, cărora li se adaugă pancreasul şi gonadele. Produşii de secreţie ai glandelor endocrine –
hormonii – sunt eliminaţi pemanent în cantităţi minime în sânge sau limfă, fiind transportaţi până
la nivelul structurilor celulare, unde reglează intensitatea şi viteza desfăşurării anumitor procese
specifice, prin activarea sau inhibarea activităţii unor sisteme enzimatice.

Hipofiza sau glanda pituitară se află situată la baza creierului, are o formă ovoidă de mărimea
unui bob de fasole ce cântăreşte aproximativ 0,5 kg şi este formată din 3 lobi – anterior,
intermediar şi posterior. Lobul anterior secretă hormonii adenohipofizari ce au rol în creşterea
organismului. Hormonul de creştere se secretă în tot cursul vieţii iar inaniţia, hipoglicemia,
stările de stres produc descărcări crescute a acestor hormoni. Insuficienţa secreţiei în perioada de
creştere are ca rezultat nanismul hipofizar (piticismul), excesul de hormoni în perioada de
creştere a organismului este urmat de gigantism iar dacă survine la adult provoacă acromegalia,
caracterizată prin creşterea extremităţilor şi a volumului visceral. De asemenea acţionează asupra
activităţii tiroidei, glandelor sexuale suprarenale stimulându-le sau inhibându-le funcţia. Lobul
intermediar produce un hormon care provoacă pigmentarea pielii, ca urmare a dispersiei
granulelor de melanină din celulele melanofore din piele. În lipsa hormonului pielea se
decolorează. Lobul posterior hipofizar, prin hormonii secretaţi, are acţiune în conservarea apei în
organism prin scăderea eliminărilor hidrice renale.

Glandele suprarenale sunt în număr de două, sunt situate la polul superior al rinichiului şi sunt
alcătuite din două organe endocrine diferite ca origine, structură şi funcţie: zona corticală şi zona
medulară. Aceste glande secretă hormoni cu diverse roluri în organism:
- un amestec între adrenalina şi noradrenalină cu rol în metabolismul energetic, relaxarea
muşchilor traiectului digestiv, a bronhiilor şi a vezicii urinare, anxietate şi frică etc;
- mineralocorticoizi, glucocorticoizi şi hormoni sexuali cu diferite roluri în acţiuni
metabolice, sangvine, digestive, renale.
Tiroida – este cea mai voluminoasă glandă endocrină (25 – 30 gr) şi este situată în partea
anterioară a gâtului. Principalul efect al hormonilor tiroidieni este cel calorigen, care constă în
stimularea oxidărilor tisulare şi a consumului de O2, evidenţiat prin creşterea metabolismului
bazal (M.B.)în aproape toate ţesuturile metabolice active, cu excepţia creierului, testiculilor,
uterului. După extirparea chirurgicală a tiroidei scade progresiv M.B., concomitent cu consumul
de O2 al ţesuturilor, iar administrarea de hormoni tiroidieni exercită efecte inverse. Insuficienţa
tiroidiană determină tulburări variate în funcţie de gradul deficienţei hormonale şi de vârsta la
care a intervenit. Incapacitatea genetică a glandei de a secreta hormoni se manifestă prin
cretinismul guşogen, caracterizat printr-o dezvoltare fizică şi psihică deficitară, piele uscată şi
îngroşată, guşă endemică, deformaţii osoase, defecte ale dentiţiei, dezvoltarea întârziată a
organelor genitale. Insuficienţa tiroidiană apărută mai târziu are efecte mai puţin grave, la adult
se manifestă prin mixedem, piele uscată şi îngroşată, stimularea anabolismului, urmată de
creşterea în greutate, căderea părului, anemie, senzaţia permanentă de frig, reacţii motorii şi
psihice întârziate. Hiperfuncţia tiroidiană provoacă stimularea catabolismului, urmată de
nervozitate, intoleranţă la căldură, tremurături ale mâinilor, piele caldă şi umedă, creşteri ale
M.B.

Paratiroidele (două perechi la om) sunt situate pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni. Au rol în
stimularea resorbţiei intestinale a calciului, acţionând în strânsă legătură cu vitamina D; scade
eliminările urinare de calciu stimulând eliminările de fosfaţi şi K; la nivelul oaselor mobilizează
sărurile fosfo-calcice. Insuficienţa paratiroidiană provoacă tetania caracterizată prin scăderea
calcemiei, creşterea fosfatemiei, creşterea excitabilităţii neuromusculare manifestată prin spasme
ale musculaturii striate (cea a laringelui poate provoca moartea prin asfixie). Hiperfuncţia
paratiroidiană este caracterizată prin demineralizări osoase dureroase, cu deformări şi fracturi,
creşteri ale calcemiei, urmate de depuneri fosfo-calcice în ţesuturile moi sau de formare de
calculi urinari.

Pancreasul endocrin secretă doi hormoni foarte importanţi: insulina şi glucegonul. Insulina este
fixată rapid în multe ţesuturi şi în special în ficat şi rinichi. Are rol în reglarea metabolismului
intermediar, stimulează pătrunderea glucozei în anumite celule şi intensifică consumul tisular de
glucoză. Reglarea secreţiei de insulină se face predominant prin nivelul glicemiei. Scăderea
cantităţii de insulină activă la nivel tisular determină diabetul zaharat. Hipersecreţia insulinei
este caracterizată prin hipoglicemie ce are consecinţe în special asupra sistemului nervos central.
Alterările funcţionale ale sistemului nervos, consecutive hipoglicemiei, pot merge până la
instalarea unei stări de comă.

Epifiza (glanda pineală) este situată în partea posterioară a diencefalului. Glanda atinge
dezvoltarea maximă în copilărie şi apoi începe să involueze înainte de pubertate. Funcţiile
epifizei nu sunt încă bine cunoscute.

Timusul este un organ limfoid dotat şi cu rol endocrin situat înapoia sternului. Dezvoltat maxim
în copilărie, după pubertate involuează, dar nu dispare complet nici la vârste foarte înaintate.
Hormonii secretaţi ajută la imunitatea celulară a organismului.

Concluzii

Activitatea fizică poate să menţină/îmbunătăţească structura diferitelor ţesuturi şi organe


(muşchi, tendoane, inimă, vase, etc), să le ameliorezi funcţiile şi să contracareze efectele
degenerative datorate inactivităţii (sedeentarismului) şi înaintării în vârstă. In multe ţări
occidentale este promovată noţiunea de fitness („condiţia fizică") pentru care sunt pregătiţi
specialişti în instituţii de învăţământ superior care au denumiri adaptate la competenţele mai largi
pe care le are absolventul.

Exerciţiul fizic produce efecte pozitive în sfera psihică dar şi asupra unor categorii de boli:
suferinţe lombare, endocrine, cancerigene dar mai ales asupra bolilor cardio-vasculare
(cardiopatia ischiemică, in primul rând) care apar la vârste din ce în ce mai tinere şi produc cel
mai mare număr de decese. Ateroscleroza (depunerea grăsimilor pe pereţii vaselor de sânge) în
artera aortă începe de la aprox. 3 ani şi poate cuprinde arterele coronariene (care irigă muşchiul
inimii), favorizând cardiopatia ischiemică, începând de la 10 ani şi crescând riscul la infarct
miocardic.