0

JEAN-PAUL SARTRE

Morţi fără
îngropăciune
Piesă în patru tablouri

1

2

CUPRINS
PERSONAJELE..................................................................3
DECORUL..........................................................................4
TABLOUL I.........................................................................5
Scena
Scena
Scena
Scena
Scena

I............................................................................................5
II.........................................................................................19
III........................................................................................21
IV........................................................................................23
V.........................................................................................24

TABLOUL II......................................................................28
Scena
Scena
Scena
Scena
Scena
Scena
Scena
Scena
Scena

I..........................................................................................28
II.........................................................................................30
III........................................................................................31
IV........................................................................................35
V.........................................................................................36
VI........................................................................................37
VII.......................................................................................37
VIII......................................................................................38
IX........................................................................................39

TABLOUL III....................................................................41

Scena I..........................................................................................41
Scena II.........................................................................................45
Scena III........................................................................................57

3

PERSONAJELE în ordinea intrării în scenă: FRANÇOIS SORBIER CANORIS LUCIE HENRI JEAN CLOCHET LANDRIEU PELLERIN CORBIER ÎNTÂIUL MILIŢIAN AL DOILEA MILIŢIAN Piesa Morţi fără îngropăciune a fost reprezentata pentru prima oară la Teatrul Antoine. la 8 noiembrie 1946 4 .

. cu un portret al lui Petain atârnat pe perete.DECORUL . 5 .Podul din tabloul întâi. . Costume de maquisarzi şi de miliţieni. un cufăr vechi etc. şi un manechin de croitorie de damă. .O clasă dintr-o şcoală.Un pod cu o grămadă de obiecte disparate specifice locului: un cărucior de copil.Clasa din tabloul al doilea.

şi-şi spun: Uite-l pe cel dinţii care se enervează. Henri doarme. Talmeş-balmeş de obiecte eteroclite: cufere. numai să facă zgomot. Au mâinile în cătuşe. Canoris şi Sorbier stau. E aparatul de radio de la etajul de sub ei. celălalt pe un scaun vechi fără spetează. HENRI FRANÇOIS: Aveţi de gând să vorbiţi odată? SORBIER (ridicând capul): Ce vrei să spunem? FRANÇOIS: Orice. Lucie pe sobă. un manechin de croitorie de damă. (îşi reia mersul şi apoi se opreşte brusc. François umblă de colo-colo. LUCIE. SORBIER.TABLOUL I Un pod luminat de o fereastră. unul pe un cufăr. Scena I CANORIS. o sobă veche. FRANÇOIS. FRANÇOIS: Nu ăsta: ăsta-i zgomotul lor. 6 . lungit pe podea. SORBIER: Poftim zgomot. Şi el are cătuşe la mâini. Răsună deodată o muzică vulgară şi stridentă.) Aha! SORBIER: Ce mai e? FRANÇOIS: Ei mă aud.

LUCIE: Fetiţa de la fermă? Nu trebuia să ne spui asta. parc-ar ţipa şi acum. LUCIE: Avea treisprezece ani. (Pauză. SORBIER: Ei nu acceptaseră să moară. şi ce? Nici noi n-o s-o mai ducem mult. Focul cuprinsese scara. LUCIE (ieşind brusc din visul în care era cufundată): Care fetiţă? SORBIER: Fetiţa de la fermă. Vine şi se postează în faţa lui Sorbier. Nu-i puteam păstra ţipetele numai pentru mine. Dar pe ei nu i-am auzit murind. FRANÇOIS: Îi fac dinadins să scârţâie. A murit din cauza noastră. În curând poate c-o să-i socoteşti norocoşi. SORBIER: François! FRANÇOIS: Ce e? SORBIER: Îţi scârţâie pantofii. încheieturile au să te doară mai puţin. Copii şi femei.) Dar la ce vă puteţi gândi? SORBIER (ridicând capul): Vrei să-ţi spun? FRANÇOIS (se uita la el şi apoi se dă puţin înapoi): Nu. SORBIER: Toţi au murit din cauza noastră. François îşi reia mersul. Pune-ţi mâinile pe genunchi. CANORIS (lui François): Vezi că era mai bine să nu vorbim? FRANÇOIS: Ei. în timp ce ne duceau. Încearcă să dormi sau să cugeţi.CANORIS: Atunci nu te enerva. Fetiţa însă. Şi-apoi taci. Nu spune. SORBIER: Sunt atâţia alţii care au murit. FRANÇOIS: Parcă eu acceptasem? Nu e vina noastră dacă 7 . Stai jos. Am auzit-o ţipând. SORBIER: Mă gândesc la fetiţa care ţipa. FRANÇOIS: La ce bun? Canoris dă din umeri.

FRANÇOIS: Nu se putea să izbutim. Sunt nevinovat! Nevinovat! Nevinovat! LUCIE (cu blândeţe. şi-a păstrat calmul): François! FRANÇOIS (descumpănit. în satul ăsta nu mai există decât miliţieni.) Trei sute. Ea repetă cu şi mai mare blândeţe): Vino! (El se aşază. E vina noastră. morţi şi bolovani. şi soarele îi înnegreşte. Lucie îi trece cu stângăcie mâinile încătuşate peste faţă. Totuşi trebuia să izbutim. Va fi greu să-ţi dai duhul cu ţipetele astea în urechi. Noi le-am spus: „E o prostie.lovitura a dat greş. Din cauza noastră. SORBIER: Ştiu. De la începutul până la sfârşitul scenei precedente. nemţii vor fi preveniţi în douăzeci şi patru de ore”. SORBIER: Da. LUCIE: În buzunarul ăsta? FRANÇOIS: Da. Zac întinşi printre bolovani. cu glas molatic): Ce? LUCIE: Vino să stai lângă mine. probabil că se văd de la toate ferestrele. FRANÇOIS (ţipând): Lasă-ne în pace cu morţii tăi! Eu sunt cel mai tânăr: n-am făcut decât să ascult. Ne-au răspuns: „Urcaţi totuşi şi puneţi mâna pe el”. FRANÇOIS: Am ascultat ordinele. FRANÇOIS: Ne-au spus: „Urcaţi-vă acolo sus şi puneţi mâna pe sat”. 8 .) Cum te-ai încălzit! Unde ţi-e batista? FRANÇOIS: În buzunar. Şi ne-am urcat. (Pauză. Atunci noi am spus: „Bine”. frăţioare. Unde-i vina? SORBIER: Trebuia să izbutim. N-o pot apuca. (El şovăie. Din cauza noastră. SORBIER: Ba da.

FRANÇOIS (se lasă să alunece la picioarele Luciei): Lucie.Lucie bagă o mină în buzunarul hainei lui. Nu mai pot să plâng. A mai rămas atât de puţin timp: aş vrea să fiu peste tot în acelaşi timp. scoate cu greu o batistă şi-i şterge faţa cu ea. îmi vin nişte idei de care mi-e şi ruşine. Spaima m-a uscat. LUCIE: Pune-ţi capul pe genunchii mei. FRANÇOIS: Dac-aş putea să-mi scot haina. LUCIE: Nu te gândi la asta din moment ce e imposibil.. LUCIE: Eşti lac de apă şi tremuri. FRANÇOIS: Trebuie să mă învârt în cerc. 9 . bietul meu copil. înceţi să mi se învârtească gândurile. FRANÇOIS: Nu mă lăsa singur.) Nu mai pot. FRANÇOIS: Pentru ce? Ca să poţi ţipa mai tare. Speranţa doare. (Îşi revine brusc. mă economisesc.) Nu. Dacă cineva ar mai putea săţi zâmbească şi să-ţi spună: bietul meu copil. Economii fără rost. Bietul meu copil. (El trage de cătuşe. totul e foarte greu şi tu eşti atât de mic. Da.. totul e atât de greu. nu trăi cu speranţa c-o să le rupi. (Vrea să se scoale....) Trei sute care nu acceptaseră să moară şi care au murit de… LUCIE: Stai aici. Stai liniştit. respiră încetişor. fă pe mortul: eu sunt moartă şi calmă. în curând. Cum mă opresc. Altădată îţi luăm necazurile asupra mea.. Nu pot să mă uit la feţele voastre: mă sperie. LUCIE: Sărăcuţul de tine. Nu vreau să mă gândesc. nu trebuie să umbli atâta.

Numai el. vor trăi la Paris. LUCIE: Dar îl iubeai. François se ridică brusc..) Jean e cu mine. FRANÇOIS: JEAN? LUCIE: Nu l-au prins. El poate să plângă. Coboară spre Grenoble. FRANÇOIS: Ei şi? A avut noroc. E singurul dintre noi care va trăi mâine. Există cineva care te poate ajuta. încearcă să te vezi cu ochii lui. Apoi războiul se va sfârşi. (Pauză. cu fotografii adevărate pe legitimaţii adevărate şi oamenii îi vor chema pe numele lor adevărate. sunt plopi. Eu nu sunt cu totul singură. dacă ai putea. La ce-mi poate folosi mie asta? LUCIE: JEAN coboară prin pădure. de-a lungul drumului. Până la urmă aş începe să-l urăsc. în toată lumea asta. FRANÇOIS: Şi tu poţi să plângi. vor reîncepe să lucreze în altă parte. O scurtă pauză. 10 . Se gândeşte la mine. FRANÇOIS: Şi pe urmă? LUCIE: Se va duce să-i găsească pe ceilalţi. Nu aşa cum îl iubeai tu. LUCIE: Plâng cu lacrimile lui. FRANÇOIS: Nu... se mai poate gândi la mine cu atâta duioşie.LUCIE: Ascultă. Jos. FRANÇOIS: Destul cu jocul. Lucie plânge. în linişte. Şi la tine se gândeşte. Se gândeşte că eşti un biet copil..

Ah. Dar. aş fi vorbit. SORBIER: Ce? Nu trebuie să-ţi fie frică de ei... 11 . SORBIER: Cum?. Din uimire. CANORIS: Fireşte.. Dacă m-ar fi forţat puţin. apoi închide uşa la loc.. SORBIER: Te-au bătut? CANORIS: Oho! SORBIER: Cu pumnii? CANORIS: Cu pumnii. Nu aşa cum îl iubeam eu. sub Metaxas. cu picioarele. CANORIS: Nu vor veni atât de curând. Atâta vreme cât lovesc.LUCIE: Nu. N-au imaginaţie. Uşa se deschide. Mie. Se aud paşi pe culoar.. prima dată. CANORIS: De mine mi-e frică. Încă mai merge. Au venit să mă aresteze la ora patru dimineaţa. De ce te-ai sculat? LUCIE (aşezându-se la Ioc): Credeam că vin să ne ia. SORBIER (dând din umeri): Se distrează. venea să vorbeşti? CANORIS: Nu. încă mai merge. După zece zile au folosit metodele tari. Lucie se ridică brusc.! (Pauză.) Dar când te izbesc peste tibie sau peste coate? CANORIS: Nu. pe de altă parte.) Sorbier. SORBIER: Îţi.. deloc plăcut să aştepţi când îţi trec prin cap tot felul de idei. nu. ai timp să-ţi vii în fire. încă mai merge. LUCIE: De ce nu? CANORIS: Fac o greşeală: Îşi închipuie că aşteptarea demoralizează. SORBIER: E o greşeală? Nu e. (Blând. dar era prea târziu: rataseră efectul surprizei. Miliţianul se uită la ei. mi s-a întâmplat în Grecia. Nu mau întrebat nimic.

) Aveam dinţii atât de încleştaţi încât mi-au trebuit trei ore până să pot deschide gura.) Îmi închipui că m-aş apăra prin modestie. Ascultaţi! (Pauză.O pauză. tu erai acolo înăuntru şi eu eram afară? (Râde. Era un tip care purta ghete de modă veche. Era la Nauplia. Sub fereastră cântau nişte femei: am reţinut cântecul. CANORI: Dar de ce? N-avem nimic de spus. tu cum ai face? LUCIE: N-aţi putea să tăceţi? Uitaţi-vă la copilul ăsta: credeţi oare că-i daţi curaj? Aşteptaţi numai puţin. Am văzut închisoarea. SORBIER: Află c-am trecut şi eu pe acolo. FRANÇOIS: Dar cum e? CANORIS: N-aş putea să-ţi spun. (Râde. Făceam o excursie. Venisem în Grecia pe vasul Theophile-Gautier. SORBIER: La Nauplia? În ce an? CANORIS: În '36. în fiecare minut mi-aş spune: mai rezist tacă un minut E o metodă bună? CANORIS: Nu există metodă.) Să mori de râs nu alta. Mi le repezea drept în obraz. pe pereţi se căţărau cactuşi. vor 12 . timpul mi S-a părut scurt. SORBIER: Dar tu. CANORIS: Să mori de râs. Uite. Tot ce ştim noi. de pildă. ştiu şi ei. Aşadar.) Nu e deloc aşa cum îşi închipuie unii. SORBIER (brusc): Şi dacă te dichisesc? CANORIS: Cum? SORBIER: Dacă te dichisesc cu aparatele lor? (Canoris dă din umeri. Cu vârful ascuţit.

trebuie să-mi astup şi eu urechile? Nu-mi place să vă aud pentru că mi-e teamă c-o să vă dispreţuiesc. SORBIER (încurcat): E-n regulă! Nervii sunt de vină: am nişte nervi de fecioară! (Se ridică şi se duce spre ea. Aveţi nevoie de toate cuvintele astea ca să vă faceţi curaj? Am văzut murind animale şi aş vrea să mor ca ele: în tăcere.avea ei grijă să vă lămurească.) Dacă 13 . (Pauză. LUCIE: Atunci gândeşte-te la ceea ce ţi-e drag. De ce să nu dormim? SORBIER: Să dormim? Şi să vină să mă scuture ca să mă trezesc? Nu vreau.) Fiecare se apără în felul lui. LUCIE: Eu nu vreau să mă pregătesc. pe vremea când a fost bolnav şi l-am îngrijit într-un hotel din Arcachon. Dacă aş putea să simt durerea mai înainte — numai un pic. SORBIER (cu ironie): Nu zău. la viaţa mea. la ăsta mic. Nu-i vina mea: am fost întotdeauna tipicar. nu te recunosc. Eu nu fac doi bani când sunt luat prin surprindere. atât cât s-o recunosc în trecere . Eu mă gândesc la JEAN. N-am timp de pierdut. SORBIER: Lasă-ne-n pace! Să-şi astupe urechile dacă nu vi să audă. (Pauză. SORBIER: Cine ţi-a vorbit de moarte? Vorbim despre ceea ne vor face înainte. De ce să trăiesc de două ori ceasurile care vor veni? Uitaţi-vă la Henri: doarme. LUCIE: Sorbier.aş fi mai sigur de mine. Dar mă simt singur. n-am timp de pierdut. Trebuie să fim pregătiţi.) Ştii doar că ţin foarte mult la tine. Erau acolo pini şi valuri mari şi verzi pe care le vedeam de la fereastră mea. LUCIE: Dar eu. valuri verzi? Crede-mă.

Fiecare hotărăşte dacă a plătit sau nu. CANORIS: Aşa spun mulţi. FRANÇOIS: Eu prefer rahatul lokum. E unul care şi-a tras un glonţ în obraz cu o puşcă de vânătoare: n-a reuşit decât să se orbească. Un răstimp de tăcere. De când ieşise din închisoare începuse să-i placă rahatul. din moment ce n-avem nimic de spus? SORBIER: Vreau să ştiu. Nu poţi să ştii înainte de a fi trecut prin asta. SORBIER: În orice caz. LUCIE: Faceţi ce vreţi. Canoris! (Canoris înalţă capul.vrei să tac. CANORIS: Hm! SORBIER: Dacă mi-aş da drumul la gură. Pe altul l-am doborât noi într-un bâlci. pentru că-i dulce. FRANÇOIS: Lasă-i să vorbească.. în clipa când îşi cumpăra rahat lokum. 14 . am întâlnit. Ceea ce contează. Puteau să se mai suporte? CANORIS: Depinde. SORBIER: Şi? CANORIS: Ce importanţă poate avea asta pentru tine. Cred c-aş pune mâna pe-o puşcă de vânătoare. nu cred că m-aş iubi din cale-afară după aceea. îl întâlneam uneori pe străzile Pireului. condus de o armeancă.. SORBIER: Norocosul. SORBIER (cu vocea mai coborâtă): Hei. îşi închipuia c-a plătit. e zgomotul pe care-l fac.) Ai întâlnit oameni care au pălăvrăgit? CANORIS: Da. m-aş mira să mă pot consola cu zaharicale.

Eu nu sunt erou. Vă jur că n-am ştiut niciodată la ce mă angajez. am împărţit manifeste şi am transportat arme. ca să poţi turna pe cineva. nici consemn. nu mi-aţi spus că are nevoie de eroi. SORBIER: Mijloacele nu contează. Nici îndatorire.) Pe fetiţa care a murit o plângeţi. aţi spune: e un laş. cere-le iertare. plângi... (Pauză. şi voi spuneaţi că sunt totdeauna bine dispus. François. Dar de mine. FRANÇOIS: Nu mă gândeam niciodată la asta. Să se descurce fiecare cum poate ca să nu sufere prea mult. spuneţi: a murit din cauza noastră. Evident. n-avem de ce să tăcem. Mijloacele nu contează. CANORIS (apropiindu-se de François): Nu mai ai nici o sarcină. dar rămâne abătut. Nu ştim nimic. nu. imploră. Dar nu mi-a spus nimeni despre ceea ce mă aşteaptă la capăt. Urlă. François se linişteşte treptat. Ştiai că Rene a fost schingiuit. scotoceşte-ţi memoria ca să găseşti ceva de mărturisit. de nu cumva mi-aţi trage chiar voi un glonţ în spate. Şi totuşi nu sunt decât cu doi ani mai mare decât ea. şi mi-aţi întinde o puşcă de vânătoare. ce 15 . François? Oare m-a pus în gardă vreunul când am venit la voi? Mi-aţi spus că Rezistenţa are nevoie de oameni. Lucie îl strânge lângă ea. dac-aş vorbi atunci când or să mă ardă cu ţigările. SORBIER: Ştiai.SORBIER: François! FRANÇOIS: Ce. SORBIER: Eu vorbeam pentru mine. eu nu sunt erou! Nu sunt erou! Am făcut ce mi s-a spus.

toate micile murdării vor rămâne strict confidenţiale. „Scheherazade” de la Paris. aici.. îmi închipui. Tresar şi ciulesc urechile. N-am fost niciodată acolo. ce-ai vrea? Să ştii un nume sau o dată. ca să ai ce să le refuzi? SORBIER: Nu ştiu.) Ah.) Alarmă falsă. HENRI (trezindu-se brusc): Ce-i? (Pauză.) Visam că dansez la „Scheherazade”. în fond. Ştiţi. 16 .importanţă pot avea toate astea... Muzica se opreşte. fără putinţă de scăpare. au să mă lucreze cu instrumentele lor. (Pauză. e rândul nostru să dănţuim. n-ăi să găseşti nimic de spus. Poate că e mai bine aşa. HENRI: Şi pe voi vă dor încheieturile? Pesemne că mi s-a umflat carnea pe când dormeam. Ştiam că în cele din urmă mă vor prinde şi că într-o zi mă voi afla la zid. Cât e ceasul? CANORIS: Trei. faţă în faţă cu mine. CANORIS: Tu. Nici măcar nu ştiu dac-aş fi în stare să tac. cu nervi de femeie.) Deşi nu sunt sigur. Dar am fost jefuit: o să sufăr în zadar. Lucie? LUCIE: Nu. CANORIS: Şi-atunci? SORBIER: Aş vrea să mă cunosc. (Se trezeşte treptat. o să mor fără să ştiu câte parale fac. Vrei să dansezi. (Muzica porneşte din nou. înţelegi? Am un trup rău croit.. (Se ridică.) Polca s-a sfârşit. Ei bine. nu există miză. voi sunteţi. clipă a sosit. e trupul meu. îmi ziceam: ai să rezişti? Ceea ce mă nelinişteşte. E ciudat cât de mult le place muzica.

SORBIER: Şi tu? Ah! Îmi pare foarte bine: credeam că sunt singurul. HENRI: Parc-aveai ceas. se roteşte deasupra cadavrelor. Ah! am făcut-o fiartă. (Canoris îi face scară cu mâinile. Intră pe fereastră. Va să zică nu vrei să dansezi? (Pauză. HENRI: Un timp care mi-a fost furat. CANORIS: Nu ştim. Şase. Şi ce-am câştigat cu asta? HENRI: N-aş fi vrut să mor în greşeală.) După soare e ora cinci.) Ce-i cu băiatul? LUCIE: Nu-i e bine. CANORIS: Nu mai e nimeni ca s-o audă. apoi se opreşte deodată. N-a închis ochii de o săptămână. ce mai! (Pauză. M-am simţit atât de singur încât m-a apucat somnul. Ce importanţă poate avea asta? HENRI: A fost undeva o greşeală: mă simt vinovat.. HENRI: Ştiu. CANORIS: Mi l-au sfărâmat la mina. Ceea ce e sigur. bravo: şi eu mă simt vinovat.) Ajutămă.) Primăria mai arde şi acum.. (Îl mângâie pe păr. soarele: tablou.) Ne-a uitat toată lumea.) Urăsc muzica asta. (Lui Canoris. CANORIS (cu indiferenţă): Eh! HENRI: Probabil că se aude de la fermă. (Coboară. (Apropiindu-se de François. Henri se saltă până la ferestruică. Muzica. CANORIS: Ei. Cum ai făcut ca să dormi? HENRI: A venit de la sine. Lui Canoris:) Unde-am greşit? CANORIS: Nu ştiu. Şi trupurile sunt negre de tot. (Râde.) Bietul puşti. e c-ai dormit mult timp. Lucie avea dreptate.LUCIE: Cinci. 17 .

Acum casele acelea ard din vina mea şi morţii aceia sunt nevinovaţi. S-o salveze. Vinovat pentru că trăiam. CANORIS: Pe-a mea? Pentru ce? Cui i-ar fi de folos? E o problemă strict personală. CANORIS: Ai ajunge departe. şi fără să facă buf.. (Pauză. (O pauză. HENRI: Strict personală. dacă poate. Treizeci de ani m-am simţit vinovat. pe un ton sec): Şi-atunci? Ai nevoie de un duhovnic? HENRI: Lasă-l dracului de duhovnic. CANORIS (dând din umeri): Eh! SORBIER: De ce dai din umeri? Are tot dreptul să-şi salveze moartea. Dar. 18 . CANORIS: Bineînţeles. ar însemna să cer prea mult. Nici pentru ale altora. CANORIS (şocat. Da. fireşte. Acum trebuie să-mi dau socoteală mie. nici pentru ale mele. zadarnic. HENRI: Nu mai pot eu de tovarăşi.) Îmi face tot atât de bine dacă te-ai îngriji s-o salvezi pe-a ta: n-avem prea mult timp.CANORIS: Nu-ţi bate capul: sunt sigur că tovarăşii n-au să ne reproşeze nimic. Dacă aş putea descoperi greşeala. Acum trebuie să-mi dau socoteală numai mie. HENRI: Aş putea s-o privesc drept în faţă şi să-mi spun: iată pentru ce mor. HENRI (fără să-l asculte): Măcar dacă mi-aş putea spune cam făcut ce-am putut. iar eu am să mor vinovat. HENRI: Mulţumesc că-mi dai voie. ca un şoarece. apoi adresându-se parcă sieşi:) Lucrurile n-ar fi trebuit să ia o asemenea întorsătură. e tot ce i-a mai rămas.. Ei şi? CANORIS: N-am făcut niciodată pasiune pentru problemele personale. Doamne! un om n-o poate mierli aşa.

Henri. Dar să nu vii să-mi spui mie că mori pentru ea. HENRI: Ce spui? CANORIS: Îţi faci sânge rău pentru că nu eşti modest. Odihneşte-te: noi nu mai contăm suntem nişte morţi fără importanţă. dacă am fi izbutit şi dacă am fi murit pe când eram la lucru. câteva ore pe care trebuie să le omorâm. Eu însă cred că noi am murit de mai multă vreme: exact din clipa când am încetat să mai fim utili. Aşa vor crede tovarăşii. Ai dreptul să te odihneşti din moment ce aici nu mai putem face nimic. (Pauză. Ascultăm. (Pauză. HENRI: Pentru prima dată. HENRI: Da. 19 . aşa se va spune în discursurile oficiale.. poate că atunci. tu ce crezi? CANORIS: Eu nu cred nimic. CANORIS: Nu eşti modest.) Canoris. Canoris se ridică şi se duce spre el. mă regăsesc faţă în faţă cu mine însumi. de fapt pentru ce murim? CANORIS: Pentru că ni se încredinţase o misiune primejdioasă şi n-am avut noroc. Dar tu. Poate. Lasă-te dus de val. Nu mai ai nimic de făcut — doar să-ţi omori timpul Şi să flecăreşti cu vecinii. după trei ani.Viaţa mea n-a fost decât o greşeală. HENRI: Trăiai pentru cauză. Mi se dădeau ordine. Eu trăiam pentru cauză şi am prevăzut totdeauna c-o să am o moarte ca asta.. Henri. Tocmai timpul necesar ca să mă ocup de mine. Mă simţeam justificat.) Pentru prima dată îmi recunosc dreptul la odihnă. Acum ne mai rămâne un petic de viaţă postumă. Un mic crâmpei de viaţă în plus: da. da. odihneşte-te. Acum nimeni nu mai poate să-mi dea ordine şi nimic nu mă mai putea justifica.

la Lille. pentru că le-am executat prost şi moartea noastră nu foloseşte nimănui. Dac-aş putea să-mi spun că aşa.. Sperăm sa' disperăm: tot nimic n-o să iasă. Sau ceva de ascuns faţă de ei. Ea ne-a dat la o parte pentru că suntem inutilizabili: o să găsească ea alţii de care să se slujească: la Tours. Ei mă cred în Anglia. Nimic din ceea ce se petrece între aceşti patru pereţi n-are importanţă. Să nu vorbim de cauză. Atâta vreme cât poţi lucra pentru ea. Dar n-avem nimic! (O pauză. Cauza n-avea nevoie că satul ăsta să fie atacat. cu o linişte din ce în ce mai mare. După aceea. Am încercat să ne justificăm viaţa şi an ratat lovitura. noi hotărâm care-i sunt nevoile. Acum o să murim şi vom fi nişte morţi fă putinţă de justificare.. îmi închipui că acum se aşază la masă: mănâncă devreme. la Carcassonne. ea nu spune niciodată nimic. vor simţi o mică strângere de inimă. Nu aici.(Pauză. Au să mă aştepte ani de zile.) HENRI: Măcar dacă ne-ar rămâne ceva de făcut. În Grecia. Dar sunt sigur că sunt foarte liniştiţi. Indiferent ce. CANORIS (cu indiferentă): Dacă vrei. de întreprins. ceva ca o presimţire. merge. HENRI: Te poţi gândi la ea? CANORIS: Încerc. şi o să mor în inima 20 . trebuie să tăcem şi mai ales să nu ne slujim de ea pentru consolarea noastră personală. deodată. femeile sunt pe cale de-a face copiii care ne vor înlocui..) Tu ai nevastă? CANORIS: Da. Cauză nu dă niciodată ordine.) Vom muri pentru că ni s-au dat nişte ordine tâmpite. E departe.. (Pauză. HENRI (lui Sorbier): Şi tu? SORBIER: Îi am pe babaci. N-avea nevoie pentru că proiectul era irealizabil. Lui Canoris.

Toţi îl avem pe JEAN. Am alunecat afară din lume şi ea a rămas plină. HENRI: Se gândeşte la tine pentru că te iubeşte. Ţi-am spun acum. (Oftează. HENRI (cu blândeţe): Lucie! Oare noi vorbeam mult de morţii noştri? N-aveam timp să-i îngropăm. Apoi se va duce să-şi stropească varza. nici măcar în inima noastră. capetele sunt îndopate până la refuz cu griji mărunte. SORBIER: Pe nimeni pe lume? HENRI: Pe nimeni. pentru că nu mai are nici o importanţă. Intră câţiva miliţieni.) Nu. N-avea într-adevăr nici un rost să mă nasc. Eu nu lipsesc de nicăieri.) Bieţii babaci! De ce să mă gândesc la ei? N-ajută la nimic. N-ajută. (Râde). HENRI: Nu. Trebuie să cred că nu eram indispensabil.) Cu toate astea. Tata vorbeşte probabil despre grădină. Totdeauna vorbea despre grădină. Nu mai are nici o importanţă. aş prefera ca babacii mei să mai fie în viaţă. (Pauză. la masă. Ca un ou. E: Da. Metrourile sunt înţesate. MILIŢIANUL: Pe tine te cheamă Sorbier? 21 .lor fără să-şi dea seama. (Lui Henri. LUCIE (cu vioiciune): Eşti nedrept. Se deschide uşa.) Să ştii. Era şeful nostru şi se gândeşte la noi. SORBIER: Bună ziua. restaurantele ticsite. Lucie. îl ai pe JEAN. că te iubesc. (Pauză. (Pauză. HENRI: Ei vezi.) Ne-au făcut figura asta de trei ori în timp ce tu dormeai. LUCIE: La noi toţi. nu las nici un gol. N-am pe nimeni.

Se îndreaptă spre uşă. LUCIE: Ţi-am spus că nu. (În clipa când iese. Nu ducem lipsă de dansatoare.) La ora asta tatăl meu îşi stropeşte varza. HENRI (lui Canoris): Dă-mi o ţigară. Scena II Aceiaşi. HENRI: Atâta pagubă. îmi convine să înceapă cu mine. SORBIER: La urma urmei. Un nou răstimp de tăcere. fără SORBIER Un lung răstimp de tăcere. (Pauză.Un scurt răstimp de tăcere. 22 . dacă vor să dansăm. CANORIS: Mi le-au luat. HENRI: Cum vrei.) Mă întreb dacă o să mă cunosc. să dansăm. HENRI: Ei bine. SORBIER: Pe mine. MILIŢIANUL: Urmează-ne. Muzica execută o java. Ce zici. Lucie.

Apoi începe să danseze ţinându-l strâns lipit de el. Henri se opreşte. Altfel o să se chinuie singur mai mult decât au să-l chinuie ei. Ascultă cu toţii. îşi ridică mâinile încătuşate şi le lasă să lunece ce-a lungul umerilor şi mijlocului manechinului. HENRI: Nu ţipă. CANORIS: Vreau să spun. FRANÇOIS: Tu ce crezi că-i fac? CANORIS: Nu ştiu. Toţi tresar. E mai greu când n-ai nimic de spus. pune la loc manechinul şi-şi ridică din nou braţele pentru a se desprinde de el. asta e ceva. HENRI: Va rezista negreşit. HENRI: Au început. LUCIE (cu voce grăbită şi mult prea firească): Acum Jean trebuie să fi sosit la Grenoble. (Pauză. M-aş mira să fi făcut mai 23 . CANORIS: S-o crezi tu! Sorbier urlă.) Aş vrea să reziste. FRANÇOIS: Poate că-l interoghează. CANORIS: Auzi ceva? HENRI: Nimic. să reziste pe dinlăuntru. pur şi simplu. Pauză. Muzica încetează.Se apropie de manechin.

uite-i. nu cred. repetând:) O minunată dupăamiaza de vară. 24 . al Luciei urcă. François începe să tremure. Asta uşurează.. Nu-mi plac ţipetele altora... (Ţipete mai puternice. Pe fată şi pe băiat îi vor păstra pentru la urmă. (Cheia se răsuceşte în broască. iar „Le Vercors” nu mai e decât un vis. FRANÇOIS (în pragul crizei): Nu cred. N-are cătuşe. CANORIS: N-o să faci bine.) Se gândeşte la noi. HENRI (lui Canoris): Eu n-o să urlu.) Ah! (Se prăbuşeşte pe un geamantan şi hohoteşte. HENRI: N-aş putea suporta gândul că voi mă auziţi şi că ea plânge deasupra capului meu. Uşa se deschide. e o minunată după-amiaza de vară. Trebuie să se simtă caraghios: oraşul e liniştit.. (Glasul lui Sorbier se amplifică. prin ferestrele deschise aude radioul. soarele străluceşte deasupra munţilor. pe terasele cafenelelor sunt oameni. JEAN este împins înăuntru.mult de cincisprezece ore.) Aş vrea să fiu eu. Paşi pe culoar. CANORIS: Taci. HENRI: Cine vine la rând? CANORIS: Tu sau eu. puştiule.

) Ce-i cu tine? LUCIE: Oh. se uită la munţi. Toţi s-au întors spre el..Scena III Aceiaşi şi JEAN Intrând. JEAN: Abia vă desluşesc. repede.. umblă pe străzi. Îmi spuneam: el e la Grenoble.. Am nimerit peste una din patrulele lor jos. Cine-i acolo? CANORIS: Canoris. JEAN: Puştiul e şi el aici? Bietul copil. Vino aici.. până se duc să vadă dacă am spus adevărul. Nu-mi rosti numele. clipeşte din ochi pentru a se obişnui cu semiîntunericul. LUCIE: JEAN! JEAN: Taci.) Speram c-aţi murit. JEAN: Nu te mai văicări. HENRI (râzând): Ne-am dat toată osteneala. şi. acum totul s-a sfârşit. 25 . Miliţianul iese închizând uşa. HENRI: Cum de-au pus mâna pe tine? JEAN: N-au pus-o încă. totul s-a sfârşit. Bănuiesc.. lingă perete: poate . (Luciei.) Tu eşti! Tu eşti! Credeam că n-o să te mai văd niciodată. Am toate şansele să ies din încurcătură.. M-au adus aici. HENRI: Henri. pe drumul spre Verdone.să se uite la noi printr-o crăpătură de-a uşii. Am spus că sunt din Cimiers.? HENRI: Da. Pierre şi Jacques au. (Cu vocea coborâtă. e un târguşor aşezat în vale.. JEAN. Şi. (O priveşte..

Paşi pe culoar. (Pauză.. HENRI: Tu da. JEAN: Ah.) Ei. Nu trebuie să fim văzuţi vorbindu-i. JEAN: Ce se întâmpla? HENRI: Îl aduc înapoi pe Sorbier. tu o să porneşti. (Pauză. JEAN: Am nişte tovarăşi acolo. au.) Trebuie să ies din încurcătură. Da. O să mă descurc. din altă parte. Scena IV Aceiaşi.LUCIE: Dar la Cimiers.. ce zici de asta? Aşa-i că am făcut-o fiartă? JEAN: O să pornim din nou.. HENRI. Au început cu el. CANORIS: Plecaţi de lângă el. Intră nişte miliţieni susţinându-l pe Sorbier. SORBIER SORBIER (fără să-l vadă pe Jean): M-au ţinut mult? HENRI: O jumătate de oră. au să. 26 . tovarăşii n-au fost înştiinţaţi de cele întâmplate. care ştiu ce trebuie să spună. Miliţienii ies.. HENRI (fluieră): Într-adevăr. care se prăbuşeşte peste un cufăr.

. în ciuda oboselii ai cărat puşca şi raniţa băiatului? 27 .) Cine-i acolo? Jean? HENRI (cu vioiciune): Taci. (Ceilalţi tac.) E nedrept ca un minut să fie de ajuns pentru a terfeli o viaţă întreagă. SORBIER: Crede-mă că aş fi în stare s-o predau şi pe mama. Nu trebuie să te gândeşti. Acum am ceva de ascuns faţă de ei. lipit de perete. SORBIER: Aş prefera să mă fi omorât.) Ce se petrece aici? (Le urmăreşte privirea.) Sigur că m-aţi auzit. Ai tot timpul să vezi. FRANÇOIS: E. (Pauză. CANORIS: Sorbier! Îţi jur că n-o să vorbeşti. CANORIS (cu blândeţe): Trebuie mult mai mult decât un minut Crezi că o clipă de slăbiciune poate terfeli momentul în care te-ai hotărât să renunţi la toate şi să vii cu noi? Şi aceşti trei ani de curaj şi de răbdare? Şi ziua în care. Acum avem toţi ceva de ascuns. Timpul trece repede.. HENRI (surprins): Ce spui? SORBIER: Am spus: ăsta-i ghinionul meu. FRANÇOIS: Ce ţi-au făcut? SORBIER: O să vezi. foarte greu? SORBIER: Nu ştiu. SORBIER: Un om din Cimiers? Ăsta-i ghinionul meu. M-aţi auzit urlând? (Ei nu răspund. cu braţele desfăcute.SORBIER: Jumătate de oră? Aveai dreptate. Nu vei putea să vorbeşti. (Râde. Dar află de la mine un lucru: m-au întrebat unde e Jean şi dac-aş fi ştiut le-aş fi spus-o. Canoris. îl vede pe Jean. Ei cred că e un om din Cimiers. HENRI (aproape cu voioşie): Adevărat.) Vedeţi: acum mă cunosc.

cetăţeni cumsecade. SORBIER: Gura! Paşi pe culoar. data viitoare. Dar dacă aş pălăvrăgi. Uşa se deschide. Scena V 28 .) Sunt pe lume oameni care vor muri în patul lor. când nu voiai să bei pentru a-i da partea ta Luciei? Nu suntem făcuţi pentru a trăi mereu la limita fiinţei noastre. SORBIER: Dar dacă aş face-o? (Canoris tace. Şi în văi există drumuri. Ştiu ce stat cu adevărat CANORIS: Chiar aşa? De ce ai fi mai adevărat astăzi. Tac. (Pauză.SORBIER: Nu-ţi bate capul. cu conştiinţa împăcată. apoi râde. când te lovesc ei. soţi cumsecade. Canoris iese cu miliţianul. ai mai putea să mă priveşti în ochi? CANORIS: N-o să pălăvrăgeşti.) Dar siliţi-mă să tac odată! De ce mă lăsaţi să vorbesc? HENRI: Sorbier. tu eşti cel mai bun dintre noi. părinţi cumsecade. Acum ştiu. SORBIER: Bine.) Vezi? (Pauză. şi nu vor şti acest lucru niciodată. MILIŢIANUL: Grecul. Copii cumsecade. Ehe! sunt nişte laşi ca şi mine. unde-i? CANORIS: Haide. Au noroc. decât ieri.

LUCIE: În ochii mei nu va fi decât dragoste! JEAN: Va trebui să-ţi aud ţipetele. eşti aici! Vor veni să te ia şi te vor aduce înapoi aproape târându-te. JEAN: Ai dreptate. mă urăşti? LUCIE: Arăt eu ca şi cum te-aş urî? JEAN: Dă-mi mâna. (Lui JEAN. ce faci? 29 . Pauză. dacă vrei s-o ştii. Altfel ar fi degeaba. s-a sfârşit cu foamea şi durerea. eu te urăsc. S-a sfârşit cu frica. Eşti aici! Îmi spuneam: cel puţin. JEAN: Dar puştiul va ţipa. (Ea îi întinde mâinile încătuşate. Şi când colo. Se îndreaptă spre uşă. HENRI: Măcar de-ar fi pentru tine. da. sunt sigur. HENRI: Hei. Va ţipa. cum o să-i suport privirea? (Luciei. LUCIE: O să încerc să nu ţip. fără CANORIS JEAN: Va suferi pentru mine. pentru ea totul s-a sfârşit.) Eu.) Mi-e ruşine că n-am cătuşe.Aceiaşi. FRANÇOIS: Taci! Taci! Tăceţi cu toţii! Vreţi să mă faceţi să înnebunesc? Nu sunt erou şi nu vreau să fiu martirizat în locul tău! LUCIE: François! FRANÇOIS: Lasă-mă-n pace: eu nu mă culc cu el.) Spune-mi. JEAN: Când va veni înapoi.

Te vei duce să-i vezi pe părinţii lui Sorbier şi-i vei scrie soţiei lui Canoris. JEAN: Să-l uit! 30 .) Mai bine dă-mi o ţigară. Se aşază. Va trebui să nu-l uiţi. crezând că noi am ocupat satul. îmi place să fumez. Câte ţi-au mai rămas? Una. fără să se sinchisească de François): O să fie grozav când or pomi încoace. vei fi singurul om din toată lumea care l-a cunoscut. HENRI (lui Jean. N-ai dreptul să-l împiedici. FRANÇOIS: Lasă-l să facă ce vrea! Dacă vrea să se denunţe.) Nu te nelinişti. Urca spre fundul încăperii. HENRI: Aprinde-o. (Lui Sorbier): Na.JEAN: N-am obiceiul să-mi trimit oamenii să-şi frângă gâtul în locul meu. apoi o înapoiază. e formidabil. dar nu ştiam că poate să facă atâta plăcere. cu capul plecat. HENRI: Cine-o să-i înştiinţeze pe tovarăşi? JEAN se opreşte.) Îmi pare bine că eşti aici. şi-apoi vei fi martorul nostru. apoi sughiţe. Henri trage două fumuri. (Sorbier ia ţigara fără să spună un cuvânt şi trage de câteva ori. Dacă tu trăieşti. Eu sunt tu. LUCIE: Mâine vei coborî spre oraş. vei purta în ochi ultimul meu chip viu. voi trăi şi eu. (Jean se întoarce înapoi. nervos. Întâi fiindcă mi-ai dat o ţigară. Henri se întoarce spre Jean. de câteva ori. (Jean i-o aprinde. (Jean îi dă o ţigară. FRANÇOIS: Lasă-mă-n pace.) Dă-i una şi băiatului.

Apare Canoris. am fi suferit ca nişte vite. Nu numai pentru tine. dar poate că ne vom putea salva obrazul. dar acum îmi dau seama că există ceva pentru care sunt necesar: cu puţin noroc. Uşa se deschide. SORBIER: El n-a ţipat. CORTINA 31 . Vom lupta. (Pauză. sprijinit de doi miliţieni. HENRI: Rămâi unde eşti şi taci: vin.) Credeam că sunt cu totul inutil. E rândul meu. Ascultă: dacă n-ai fi venit. fără să ştim pentru ce. altfel nu voi avea timp să termin. ci pentru toţi tovarăşii. Am ratat lovitura. Se aud paşi. poate că voi putea să-mi spun că nu mor în zadar. trebuie să mă grăbesc.Înaintează spre ea. Dar eşti aici şi tot ceea ce se va petrece acum va avea un sens.

în fund o uşă. Un aparat de radio pe o măsuţă. Poate că în timpul ăsta aş putea lua interogatoriul unuia. CLOCHET: Îmbucaţi dacă vreţi.) Nu cumva eşti bolnav? CLOCHET: Când lucrez nu mi-e foame. PELLERIN. Bănci şi pupitre. harta Africii şi portretul lui Petain. LANDRIEU (lui Pellerin): Lui Clochet să nu-i fie foame! (Lui Clochet. Pe peretele din fund. La stingă o fereastră. Mai întâi să îmbucăm ceva. ţi-ar face prea mare plăcere. Scena I CLOCHET. Nu ţi-e foame? CLOCHET: Nu. 32 .TABLOUL II O sală de clasă. lângă fereastră. LANDRIEU: Nu. O tablă. LANDRIEU CLOCHET: Trecem la următorul? LANDRIEU: Un moment. Pereţi tencuiţi cu alb. Se duce la aparatul de radio şi întoarce butonul.

LANDRIEU: Nu mai pot eu de asta.nu le place muzica! PELLERIN: Ce spui? CLOCHET: Spun că totdeauna mă mir când văd oameni cărora nu le place muzica. Şi apoi....) L-aş fi pus să cânte foarte încet. PELLERIN: Poate că mie-mi place muzica. fiindcă pe puşti îl păstrăm pentru mâine. Carne. Să spele cineva asta. E scârbos. CLOCHET: Ştiu: pui.. LANDRIEU: Şi pe urmă să ne trimiţi pe… CLOCHET: Ce? Du-te să vezi ce-au găsit şi caută-mi o conservă. Miroase a haleală.. Eu devin nervos când lucrez cu burta goală. PELLERIN: Nu! CLOCHET: Sunteţi nişte brute. Dar nu asta şi nu aici.) Să trimitem după el? LANDRIEU: Ia mai dă-ne pace. Poate să-i impresioneze pe ceilalţi. LANDRIEU: Asta.PELLERIN: Nu ne bate capul. ce Dumnezeu! Avem de examinat trei. (Cu părere de rău. O să ne apuce ora zece seara. Acolo i-a dat grecului sângele.) Astă-seară Radio Toulouse transmite Toşca.. (Pauză. da? Pentru mine. CLOCHET: Mai întâi că n-au mai rămas decât doi. CLOCHET (lui Pellerin): Şi tu? PELLERIN: Şi eu tot conservă de carne. LANDRIEU: Nu mănânc atâta vreme cât porcăria asta 33 . CLOCHET: Nu trebuie să spălăm sângele. cu putină organizare am putea să-i lichidăm în două ore. CLOCHET (bombăne şi se aude): . CLOCHET: A. e destul să cânte. (Pauză. LANDRIEU: Iar! Mi se-apleacă.

(Pauză. nu! Tocmai tu. PELLERIN: Pentru ştiri. pentru că mă bate gândul că Damand o s-o păţească înaintea mea. cred că le cunosc. 34 .rămâne pe parchet. LANDRIEU (rânjind): Ştirile astea. PELLERIN: Tot ce se poate. Are un văr pe lângă Damand. Scena II LANDRIEU. Pellerin manevrează butoanele aparatului. LANDRIEU: Cine comandă aici? Clochet dă din umeri şi iese. LANDRIEU: Nu mai pot eu de el. LANDRIEU: Ce păduche puturos! Dacă vrea să-mi facă vânt trebuie să se grăbească. K trimite rapoarte. LANDRIEU: A.. Oftează şi se îndreaptă spre radio. PELLERIN PELLERIN: Nu te mai lua atâta în beţe cu el.. Cred că el i-a făcut vânt lui Daubin.) Ce aştepţi? CLOCHET: Sângele ăsta nu trebuie spălat. PELLERIN: Ascultă ce-ţi spun eu.

LANDRIEU: Când era asta? PELLERIN: Ei.VOCEA CRAINICULUI: La al patrulea semnal va fi ora opt (Semnale.) Dragi ascultători. PELLERIN: Cine adică? PELLERIN: Eu cred că n-are de ce să-mi pară rău. Repetăm: am găsit. Nemernicii. e duminică. PELLERIN: Ce să facem? S-a zis! LANDRIEU: Da. În sectorul Saint-Loele n-au stăvili o uşoară înaintare a inamicului. înainte de război. Nu vreau să-i aud pe spurcaţii ăia Pellerin învârteşte butoanele. LANDRIEU: Mă doare-n cot. Clochet intră. peste câteva secunde veţi auzi concertul nostru de duminică. agăţam o gagică în Montmartre şi zburăm la Touquet. aducând cutiile de conserve. Am petrecut de minune. VOCEA CRAINICULUI: Am găsit nişte cuie în grădina parohiei. (Se aud primele măsuri ale unei bucăţi muzicale... VOCEA CRAINICULUI: Trupele germane se menţin la Cherbourg şi la Caen. PELLERIN: Duminică.) Închide-i gura. Cel puţin până-n ultima vreme. 35 . îşi potrivesc ceasurile. spurcaţilor! Ia o cutie de conserve şi o aruncă în direcţia aparatului. LANDRIEU (oftând): Adevărat. PELLERIN: Eşti nebun? O să spargi aparatul. LANDRIEU: Gura. îmi luam maşinuţa.

Scena III
Aceiaşi, CLOCHET, apoi UN MILIŢIAN
LANDRIEU: Ascultă, Clochet, ştii că englezii au debarcat la
Nişa?
CLOCHET: La Nişa?
LANDRIEU: N-au întâmpinat nici o rezistenţă, înaintează
spre Puget-Teniers.
Clochet se lasă pe o bancă.
CLOCHET: Sfânta Fecioară! (Pellerin şi Landrieu încep să
râdă.) E un banc? N-ar trebui să faceţi glume de-astea!
LANDRIEU: În regulă. S-o pui în raportul tău de astăseară. (Intră miliţianul.) Curăţă-mi asta. (Lui Pellerin.) Vii
să mănânci?
Pellerin se apropie, ia cutia de conserve, se uită Ia ea;
apoi o pune la loc.
PELLERIN (cască): Mă simt totdeauna cam fistichiu înainte
de-a începe. (Cască.) Nu sunt destul de rău; mă enervez
numai când se încăpăţânează. Cum e tipul pe care-l
interogam?
COCHET: Unul înalt, de treizeci de ani, solid. O să fie vesel.
LANDRIEU: De nu ne-ar face figura grecului.
PELLERIN: Eh! Grecul era o brută.
LANDRIEU: N-are importanţă. E greu de înghiţit când nu
36

vor să vorbească. (Cască.) M-ai făcut să casc. (O pauză.
Landrieu se uită în fundul cutiei lui de conserve fără să
vorbească, apoi deodată, către miliţian.) Ei, du-te şi-l adu.
Miliţianul iese. Tăcere. Clochet fluieră încetişor. Pellerin se
duce la fereastră şi o deschide larg.
CLOCHET: Nu deschide fereastra, începe să fie răcoare.
PELLERIN: Care fereastră? Ah, da... (Râde.) Am deschis-o
fără să-mi dau seama.
E gata s-o închidă.
LANDRIEU: Las-o. E înăbuşitor aici, am nevoie de aer.
CLOCHET: Cum vreţi.
Intră Henri şi trei miliţieni.
LANDRIEU: Aşezaţi-l. Scoateţi-i cătuşele. Legaţi-i mâinile
de braţele fotoliului. (Miliţienii îl leagă.) Cum te cheamă?
HENRI: Henri.
LANDRIEU: Henri şi mai cum?
HENRI: Henri.
Landrieu face un semn. Miliţienii îl lovesc pe Henri.
LANDRIEU: Ei? Cum te cheamă?
HENRI: Mă cheamă Henri, asta-i tot.
Îl lovesc.

37

LANDRIEU: Opriţi-vă, o să-l năuciţi. Vârsta?
HENRI: Douăzeci şi nouă de ani.
LANDRIEU: Profesia?
HENRI: Înainte de război studiam medicina.
PELLERIN: Ai şcoală, măgarule. (Miliţienilor.) Daţi-i!
LANDRIEU: Să nu ne pierdem timpul.
PELLERIN: Medicina! Daţi-i cum trebuie!
LANDRIEU: Pellerin! (Lui Henri.) Unde ţi-e şeful?
HENRI: Nu ştiu.
LANDRIEU: Bineînţeles. Nu, nu-l mai loviţi. Fumezi? Daţi-i
ţigara asta. Staţi puţin. (O bagă în gură, o aprinde şi i-o
întinde. Un miliţian o pune în gura lui Henri.) Fumează.
Ce-ţi închipui tu? Că poţi să ne faci praf? Lasă, Henri,
nu face pe grozavul: nu te vede nimeni. Fă economie de
timp şi pentru tine şi pentru noi: nu-ţi mai rămân prea
multe ore de trăit.
HENRI: Nici vouă.
LANDRIEU: Pentru noi, asta se socoteşte în luni: o să te
îngropăm. Fumează. Şi gândeşte-te. Pentru că eşti un om
cu carte, dovedeşte-te om realist. Dacă nu vorbeşti tu, o
s-o facă tovarăşa ta sau puştiul.
HENRI: Treaba lor.
LANDRIEU: Unde ţi-e şeful?
HENRI: Încercaţi să mă faceţi să spun.
LANDRIEU: Preferi aşa? Scoate-i ţigara. Clochet, dichiseştel.
CLOCHET: Băgaţi beţele în frânghii. (Miliţienii vira două
beţe în frânghiile care strâng încheieturile lui Henri.)
Perfect. O să le răsucim până când o să vorbeşti.
HENRI: N-am să vorbesc.
CLOCHET: Imediat, nu. Mai întâi o să urli.
38

HENRI: Încearcă să mă faci să urlu.
CLOCHET: Nu eşti umil. Trebuie să fii umil. Când cazi prea
de sus te sfărâmi. Răsuciţi, încet. Ei? Nimic? Nu.
Răsuciţi, răsuciţi. Staţi: Începe să sufere. Ei? Nu? Sigur:
durerea nu există pentru un tip cu atâta şcoală ca tine.
Din păcate, ţi se vede pe faţă. (Blând.) Asuzi. Mă doare
pentru tine. (îi şterge faţa cu batista proprie.) Răsuciţi. O
să ţipe, n-o să ţipe? Mişti văd. Poţi să te împiedici să ţipi,
dar nu să mişti capul. Cât de rău te doare? (îşi trece
degetul pe obrajii lui Henri.) Ce încleştate-ţi sunt fălcile:
nu cumva ţi-e frică? „Dacă aş putea să rezist o clipă,
numai o clipă...” Dar după clipa asta o să mai vină una
şi pe urmă încă una, până când o să te gândeşti că
chinul e prea mare şi că e de preferat să te dispreţuieşti.
N-o să-ţi dăm drumul, (îi ia capul în mini.) Ochii ăştia nu
mă mai văd. Dar ce văd ei? (Cu blândeţe.) Eşti frumos.
Răsuciţi. (Pauză. Triumfător.) O să ţipi, Henri, o să ţipi.
Văd ţipătul care-ţi umflă gâtul; îţi urcă spre buze. Încă o
mică sforţare. Răsuciţi. (Henri ţipă.) Ha! (Pauză.) Ce
ruşine trebuie să-ţi fie. Răsuciţi. Nu vă opriţi. (Henri
ţipă.) Vezi: numai primul ţipăt te costă. Acum, încetişor
şi foarte firesc, o să vorbeşti.
HENRI: N-o să scoateţi de la mine decât ţipete.
CLOCHET: Nu, Henri, nu. Nu mai ai dreptul să faci pe
semeţul, „încearcă să mă faci să ţip!” Ai văzut: n-a ţinut
mult. Unde ţi-e şeful? Fii umil, Henri, cât se poate de
umil. Spune-ne unde e. Haide, ce aştepţi? Ţipă sau
vorbeşte. Răsuciţi. Dar răsuciţi, pentru Dumnezeu,
zdrobiţi-i încheieturile. Opriţi-vă: şi-a pierdut cunoştinţa.
(Se duce şi ia o sticlă de alcool şi un pahar, îi dă să bea lui
Henri, cu blândeţe.) Bea, martir prăpădit. Te simţi mai
39

acum începem. LANDRIEU: Eu comand. Clochet îi urmează. trebuia să-mi câştig existenţa. bine. Aduceţi uneltele. O să-l lucraţi acolo. CLOCHET: Dar. CLOCHET: N-avem loc destul. Miliţienii n dezleagă pe Henri şi îl cară afară. Scena IV PELLERIN. LANDRIEU (strigând): Vrei să-ţi ard un pumn peste bot? CLOCHET: Bine. gata. Clochet. PELLERIN: Vorbeşte prea mult. 40 .bine? Ei. LANDRIEU: Sper că va vorbi.) Medicina! Măgarul. (Pauză.. duceţi-l.. LANDRIEU: Duceţi-l alături. Eu am lăsat liceul la treisprezece ani. N-am avut norocul să am nişte părinţi bogaţi care să mă ţină la şcoală. Îţi atrag atenţia pentru a doua oară. LANDRIEU: Nu! CLOCHET: Ce? Landrieu îşi trece mâna pe frunte. Clochet îmi face greaţă. LANDRIEU PELLERIN: Vii? LANDRIEU: Nu.

Muzică şi urlete.PELLERIN: Pe Dumnezeul meu. Landrieu întoarce butonul. Landrieu se duce la uşă şi o închide. care se aud desluşit prin uşă. LANDRIEU: Du-te la ei. Din nou urlete. Nu mai aud nimic. trebuie să fie laş.) Mai încet. Pauză. un intelectual scârbos. Trebuie să ai nervii tari. PELLERIN (uluit): Şi tu. Henri urlă. Aduceţi-l aici. PELLERIN: Să urle! E un nemernic. da: va vorbi! LANDRIEU: E greu de înghiţit un tip care nu vorbeşte.) Trebuie să vorbească. LANDRIEU (se duce la uşă): Opriţi-vă. Scena V 41 . Landrieu? LANDRIEU: Urletele astea sunt de vină. Urletele se opresc. E un laş. (Muzică stridentă. apoi iese. (Pellerin şovăie. PELLERIN: Opreşte muzica. Pellerin se întoarce. LANDRIEU: Ei? PELLERIN: O să-l omoare şi tot n-o să vorbească. palid. Landrieu se duce la aparatul de radio şi întoarce butonul.

PELLERIN: Ei. să-ţi pun din nou cătuşele. Scena VI Aceiaşi.. Ridică din umeri.. nu fi atât de mândru: ai ţipăt.. la un gest al lui Landrieu. LANDRIEU: Nimic. Dacă nu vorbeşte. Ţi-am spus să pleci ochii. (Cu o violenţă bruscă. (Îl mângâie pe păr. (Îl loveşte. MILIŢIENII.) Trebuie să fie unul care să vorbească. nu te teme. 42 .Aceiaşi.. cu foarte multă blândeţe. Mâine o să vorbeşti. LANDRIEU: Fata.. HENRI PELLERIN (se apropie de Henri): Nu s-a terminat..) Măgarule! CLOCHET (apropiindu-se): Întinde mâinile. Ţipase. Pleacă ochii. CLOCHET: Ce? LANDRIEU: E greu de înghiţit un tip care nu vorbeşte..) Doare.) Haide. totuşi ai ţipat. CLOCHET. CLOCHET: Totuşi ţipase.. Miliţienii îl scot pe Henri. E doar o amânare. fără HENRI şi MILIŢIENI PELLERIN: Măgarul! LANDRIEU: E greu de înghiţit. (Îi pune cătuşele. PELLERIN: Aduceţi faţa. ai? Doare rău? Bietul băiat.

Reintră Clochet. LANDRIEU: Dar maquisarzii? PELLERIN: N-o să ni se smulgă unghiile. LANDRIEU: Pellerin! Ce-ai face tu dacă ţi s-ar smulge unghiile? PELLERIN: Englezii nu smulg unghiile. Clochet iese. LANDRIEU PELLERIN: Toţi sunt nişte laşi. CLOCHET: Las-mă să-l interoghez eu. LANDRIEU: De ce? PELLERIN: Nouă nu ni se pot întâmpla asemenea lucruri.PELLERIN: Blondul trebuie adus înapoi. : Blondul? CLOCHET: Sorbier. LANDRIEU: Un laş? Du-te şi adu-l.precedându-l pe Sorbier. E un laş. E tocmai copt. Numai că unii se încăpăţânează. Scena VII PELLERIN. 43 .

Te atrag. asculta! Mai întâi unghiile. Ia arată-mi-i.Scena VIII Aceiaşi. (Face un semn miliţienilor. Ai ajuns din nou pe fotoliul ăsta. Tu şi cu mine.. avem toată noaptea înaintea noastră! O să vorbeşti? SORBIER: Ce mârşăvie! CLOCHET: Ce spui? SORBIER: Spun: ce mârşăvie. CLOCHET: Îţi jur că eşti evreu. Ştii de ce te-am adus din nou? SORBIER: Nu. apoi SORBIER însoţit de MILIŢIENI CLOCHET: Scoateţi-i cătuşele. Nu eşti laş? SORBIER: Ba da. (Se duce spre Sorbier. 44 . Ţi-am citit asta în ochi. nu te prinde. larg deschişi. CLOCHET (către miliţieni): Luaţi cleştişorul şi începeţi. suntem nişte mârşavi. CLOCHET.) Ei da. vezi bine. aşa-i? Nu pe mine mă chinuieşti. iată-te. care încep să-l lovească pe Sorbier.. Bine. CLOCHET: Nu face pe viteazul. ochii ăştia.) Nu eşti evreu? SORBIER: Ba da. Ci pe tine. Asta o să-ţi dea timp să reflectezi! Nu suntem grăbiţi. Atunci. Legaţi-i braţele de fotoliu. Sunt evreu. CLOCHET: Ei vezi.. CLOCHET: Bun. când o să fii spânzurat. SORBIER: Nici pe tine: suntem din acelaşi aluat. SORBIER: Şi tu o să-i ai la fel. CLOCHET: Pentru că eşti un laş şi o să vorbeşti. CLOCHET (brusc): Eşti evreu? SORBIER (mirat): Eu? Nu. Şi noi cât colea..

Dacă vorbeşti te eliberăm.. Miliţienii îl dezleagă. (Sorbier geme. El se repede la fereastră şi sare pe pervaz. CLOCHET: Nu face pe tâmpitul.acolo! (Toată lumea întoarce capul.) Bună seara! Scena IX CLOCHET.) Hei.. SORBIER: Aiurea! (Strigând. Nu mai pot! Nu mai pot! (Un semn al lui Landrieu. PELLERIN.) . unde ţi-e şeful? SORBIER: Dezlegaţi-mă.. CLOCHET (către miliţieni): Trageţi totuşi puţin de-o unghie. (Indicând de îndată un punct din spatele lor.) AM câştigat! Nu vă apropiaţi că sar! Am câştigat! Am câştigat.. LANDRIEU: Pe urmă. n-am vorbit! (Miliţienii se năpustesc asupra lui. voi de-acolo! Henri Canons. Îi cunoşteam secretele. 45 . ca să-i arătăm că-i treabă serioasă. Vă spun tot ce vreţi.) O ţigară. nu mai pot să stau în fotoliul ăsta.SORBIER: Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă! Vorbesc. El se ridică clătinându-se şi se apropie de masă. SORBIER: Ce vreţi să ştiţi? Unde-i şeful? Ştiu. Ceilalţi nu ştiu numai eu ştiu. MILIŢIENII PELLERIN: Măgarul! Fricos împuţit! Toţi se apleacă pe fereastră.) Bun. Este. LANDRIEU. El sare în gol.

Dacă e viu aduceţi-l încoace.LANDRIEU (către miliţieni): Duceţi-vă jos. Miliţienii ies. UN MILIŢIAN: Crăpat! LANDRIEU: Zdreanţă! (Către miliţieni. pe Dumnezeul meu! Au să vorbească! CORTINA 46 . CLOCHET: V-am spus eu să închideţi fereastra. LANDRIEU: Să treci asta în raportul tău. docherul şi-a scos batistă şi se şterge la gură. până când o să crape în mâinile noastre.) Duceţi-vă şi-mi duceţi fata. Miliţienii se întorc.) Au să vorbească. O să fie lucrat la cald. Landrieu se duce la el şi-i dă un pumn drept în faţă. Pauză. Pauză. (Miliţienii ies.

plăcintarul de pe strada Longue? Vinde cornete cu frişca în prăvălia din 47 . au început să dea în mine. Jean se foieşte în jurul lor cu un aer nefericit. Canoris. Formează un grup compact. care-i foarte comunicativ. François. CANORIS.TABLOUL III Podul. mă uitam la ei. Henri stau pe podea îngrămădiţi unul într-altul. M-am uitat la ei şi m-am gândit: am văzut undeva capul ăsta. închis. A venit un tip şi m-a lovit. apoi se stăpâneşte şi continuă să umble de colo-colo. HENRI. Stau de vorbă între ei. După aceea. L-am văzut la Grenoble. Din când în când face o mişcare de parcă ar fi gata să se amestece în conversaţie. JEAN CANORIS: Pe când îmi legau braţele. iar eu încercam să-mi aduc aminte. cu glas scăzut. HENRI: Care dintre ei? CANORIS: Cel înalt. Scena I FRANÇOIS. Îl cunoşti pe Chasieres.

CANORIS: Că e de la poliţie? HENRI: Că Chasieres vinde cornete cu frişca. Râd. în civilie? CANORIS: Cel gras. Ţi-a umblat şi ţie cu iordane? CANORIS: Te cred. HENRI: Cu ce crezi că se ocupă ei. (Ei se opresc din tis şi se uită la Jean. Henri se întoarce spre Canoris.) Dacă mi-aţi fi spus că într-o zi o să mă intimidaţi. Nu-i rău.. O pauză. voi puteţi să râdeţi. ducea un pachet de prăjituri legat cu o sfoară roz. Îl reperasem din pricina mutrei lui scârboase. eu nu-mi dau seama prea bine. Ah.) Dar cum de puteţi fi veseli? 48 .spate. Vrăjeală. JEAN (brusc): Ce spunea? Se întorc spre el şi-l privesc surprinşi. da? Evident. Eu nu l-aş fi putut suporta. în fiecare duminică dimineaţa. tipul ieşea deacolo.) Ştiu. HENRI: Ai fi putut să-mi spui mai devreme. (Pauză. (Pauză. HENRI: De ce? Asta distrează. Ia gândeşte-te: noroc că nu şi-a adus bormaşina. ar putea fi dentist. Se aplecase deasupra mea şi-mi sufla drept în faţă. JEAN (violent): Nu râdeţi. CANORIS: Nimic. Credeam că-i de la poliţie. Şi apoi eu nu mai am ce ordine să vă dau. Voi aveţi dreptul să râdeţi.. care ia note.

HENRI: E femeie. Soţia mea a murit la naştere. se distrează. Peste o săptămână. CANORIS: Nu poţi. Ce faci acolo? JEAN: Vreau să-l mai văd înainte de-a se lăsa noaptea. O să pun oamenii mei să-i castreze. Mă plimbam pe coridorul clinicii şi ştiam c-o să moară. JEAN: Nici a mea. şi nu puteam. Ai noroc că mai poţi încă să-i urăşti. JEAN: Bine-nţeles. apoi îi vine o idee şi trage o sobă veche sub ferestruică. Aş vrea să vă pot ajuta. ciuleam urechea ca să-i aud ţipetele.HENRI: Face omul ce poate. peste o lună. nu v-am spus acest lucru. Asta-i dă omului o conştiinţă curată. Pe voi nu v-au ţinut atât de mult. mă întorc. îi urăsc mai mult ca să-mi abat gândurile. totul e la fel! Aş fi vrut s-o ajut.) Sunt două ore de când au luat-o. CANORIS: Eşti obositor. Acum e al vostru. Am fost însurat. HENRI (cu indiferenţă): Aha! Jean se urcă pe sobă şi pliveşte pe ferestruică. Cu femeile. Umblăm. JEAN: E oare un noroc? Şi-apoi. Mai umblă puţin. JEAN: Ştiu. Nu ţipa. Acum e la fel. HENRI: Pe cine? JEAN: Pe Sorbier. Şi suferiţi pe spinarea voastră. HENRI: Nu e vina noastră. (Cu îndârjire): O să mă întorc. (Pauză. 49 . Rolul cel mare era al ei.

El a încheiat-o: asupra lui. apoi revine şi se opreşte în faţa lui Canoris şi a lui Henri. Vreţi să vă urcaţi? Vă ajut eu. credeam c-o să fiţi în stare să priviţi un cadavru. şi ochii ăştia. are craniul zdrobit. Jean se plimbă în lung şi-n lat. Coboară la loc şi se duce într-un colţ. Pentru ce? Morţii mi-i lăsaţi mie. (Jean îl ajută pe François să se urce. HENRI: Asta nu te mai priveşte: n-o să fii de faţă ca să te vezi. N-ai de ce să iei mortul acesta asupra ta.. FRANÇOIS: O să am capul zdrobit.. Tu însă mai ai încă o bucată de drum de făcut. HENRI: Eu poate că da. Ocupă-te de tine. tăcerea. dar nu şi puştiul.. HENRI (lui Jean): Multă minte mai ai! JEAN: Ei şi ce? Sunteţi atât de tari. tremurând. Au să-l lase să putrezească acolo. FRANÇOIS: Eu vreau să văd. (Lui François.JEAN: E tot acolo..) Are. HENRI: Nu te sfătuiesc. 50 . CANORIS: Pentru ce? JEAN: Da. unde se ghemuieşte. FRANÇOIS (lui Jean): Ajută-mă. JEAN: Va trebui oare să mi se smulgă unghiile ca să redevin tovarăşul vostru? CANORIS: Şi acum eşti tovarăşul nostru. : Ştii bine că nu. Pauză. La rândul lui acesta se uită pe ferestruică.) Discursurile funebre sunt în seama lui Jean.

nu? HENRI: Ei şi? JEAN: Iartă-mă. puţin îmi pasă! N-aveţi decât să râdeţi. Sunt bărbaţi şi ea e în braţele lor. Dar nu mai avem aceleaşi preocupări. Ai dreptate. noaptea. mâinile lor nu vor lăsa nici o urmă. uite.) Poate că eu nici n-aş fi ţipat.. JEAN: Să câştigăm ce? HENRI: Să câştigăm. HENRI: Ei vezi.) Ce-i? JEAN: Până când n-o aduc înapoi. Vino şi stai lângă noi. pierdeţi. HENRI: Ei şi? Şi mie mi-a fost foarte ruşine când m-au făcut să urlu. Ei i-e ruşine cu adevărat. nu pot să stau locului. HENRI: Jean!. Sunt nişte ţipi jalnici. urcaţi scara amândoi.) Ai fi la fel ca noi dacă ai fi în locul nostru. (Jean şovăie. HENRI: Ce importanţă poate avea asta? Important e să câştigăm. m-am întrebat de multe ori dacă o stângi.) Cine vă spune că eu n-aş fi rezistat! (Lui Henri. Acum e goală în mijlocul lor şi ei îşi plimbă mâinile pe trupul ei. Dar asta e tot ce ne-a mai rămas. Tu? HENRI: De ce nu? Şi n-aveam deloc chef de râs seara. JEAN: Câştigaţi. apoi se aşază.. Sunt două echipe: una dintre ele vrea s-o facă pe cealaltă să vorbească. te agiţi: eşti prea viu. JEAN: Şase luni am stat fără să-i spun că o iubesc.(Pauză. cât despre lumină. (Jean se ridică din nou. Eu n-am dreptul decât să tac. am pierdut tot. când o luăm în braţe. Dacă vorbim. brusc. tu te mişti. şi eu o iubesc. (Râde. Dar asta nu ţine mult. stingeam lumina. dar pe echipă n-avem o situaţie prea rea. 51 . şi suferă cu adevărat. Dacă vrei să ştii. Ei au marcat nişte puncte pentru că am urlat eu.) E stupid. Dacă tace. să ştii.

HENRI: Nu. Nu se gândeşte decât la mine. Scena II Aceiaşi. ci ca să câştige. Astăzi sunt mai aproape de ea decât tine.) A spus: Când voi veni înapoi.JEAN: O iubeşti. fără să se uite la ei. JEAN: Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Se gândeşte la mine în timp ce ei o torturează. HENRI: Vine înapoi. LUCIE Jean şi Henri o privesc în tăcere. unde se aşează. Vei putea să-i citeşti în ochi. JEAN: Minţi! (Pauză. rezemat de genunchii ei. în ochii mei nu va fi decât dragoste. Pauză. Dă-mi mantaua 52 . tu? Şi poţi să stai jos. Uşa se deschide: Henri se ridică. şi se duce în partea din faţă a scenei. Plăcerea pe care i-o dăruiai tu ne despărţea mai mult. LUCIE: François! (François vine lângă ea şi se aşază. Ea trece dreaptă. Zgomot de paşi pe culoar. liniştit? HENRI: Suferinţa ei ne apropie. Îndură chinurile şi ruşinea ca să nu mă predea pe mine.) Nu mă atinge.

LUCIE: Nu ştiu.) Cred că.) Nu mai simt nimic. (François ia mantaua de jos. Jean. te mai iubesc. (El face un pas spre ea. (Luciei. (Cu greutate. probabil. Dar nu-mi mai simt iubirea. Tu nu eşti ca ei.) Te rog să nu mă atingi. E a mea. LUCIE: Dragoste? Dă din umed cu tristeţe.) Pune-mi-o pe umeri.) Vorbeşte-mi. CANORIS (care s-a ridicat): Lasă.lui Sorbier. Se înfăşoară strâns. LUCIE: N-o să mai fiu niciodată dragă ta Lucie. FRANÇOIS: Ţi-e frig? LUCIE: Nu. CANORIS (lui Jean): Vino-ncoace. JEAN: Nu mă mai iubeşti. Voi ceilalţi m-aţi părăsit şi n-am nimic de zis. dar pe ea n-o să mi-o luaţi. (Cu un efort.) Ce fac ei? Se uită la mine? De ce nu vorbesc între ei? JEAN (apropiindu-se din spate): Lucie! CANORIS: Las-o! JEAN: Lucie! LUCIE (cu blândeţe): Ce vrei? JEAN: Mi-ai făgăduit că în ochii tăi nu va fi decât dragoste. 53 . De ce nu răspunzi? Eşti supărată pe mine? LUCIE: Nu sunt supărata pe tine. o să vorbeşti cu ea mai târziu. nimic. JEAN (violent): Ia scuteşte-mă. JEAN: Draga mea Lucie. nu-i aşa? Nu e cu putinţă să fii la fel ca ei. (Pauză.

Acum te văd aici. nu-i aşa? Răspunde! FRANÇOIS: Nu mai ştiu. LUCIE (ca şi cum ar vorbi cu ea însăşi): Toate astea n-au o prea mare însemnătate. Nai să vorbeşti. LUCIE: Bine. Lucie. cu părul desfăcut. LUCIE (cu violenţa): Nu m-au atins. Paşii se apropie. cu buza sfâşiată şi ştiu că te-au luat în braţe. Apără-te bine. François se ridică ţipând. (Lui François. La urmă le-a fost frică de mine. O tăcere lungă.Îl trage şi-l sileşte să se aşeze lângă el. apoi zgomot de paşi pe culoar. Eram împietrită şi nu le-am simţit mâinile. înseamnă că m-au violat cu adevărat. (Pauză. e rândul tău. (Pauză. dar n-ar fi trebuit să te mai văd. Îi priveam drept în faţă şi mă gândeam: nu se întâmpla nimic.) François. Vor 54 . Îmi mai rămăsese un pic de curaj.) Spune-le că n-am vorbit.) Cât de frică ţi-e. Stau cu spatele unul la altul. dacă tu vorbeşti. da. apoi se depărtează. să-i sileşti să le fie ruşine. CANORIS: Ştim. Nimeni nu m-a atins. FRANÇOIS (se lasă pe genunchii Luciei): Nu mai pot să suport! Nu mai pot să suport! LUCIE: Uită-te la mine! (îi ridică capul. LUCIE: Ce-i cu tine? Ah. LUCIE: Bine.) Ce fac? FRANÇOIS: S-au aşezat.

Jean. asta-i tot. Vor spune: . Ce vrei? Să te plângem? Nefericitule! JEAN (care şi-a încrucişat braţele): Bine. HENRI (cu glas scăzut): Ei.) Cât de siguri sunteţi de voi. ha! JEAN (strigând): Cel mai nefericit! Cel mai nefericit! FRANÇOIS (se năpusteşte asupra lui Jean): Ia uitaţi-vă la el! Uitaţi-vă numai la el! Cel mai nefericit dintre noi toţi.) Aşadar nu înţelegi că eu sunt mai nefericit decât voi toţi? FRANÇOIS (care s-a ridicat brusc): Ha. sunt ca şi mort. A dormit şi a mâncat. ha. Un moment de tăcere. Dar e cel mai nefericit. m-aş spânzura chiar acum de gratiile ferestruicii de colo. va vedea din nou lumina zilei.spune: „în sfârşit. JEAN: Haide. haide! Dă-i înainte. Nu mai pot nici să-mi înghit saliva. tot i-am dat gata!” Vor zâmbi amintirilor. JEAN: Taci! De ce vrei să mi-o iei? Tu ai de toate. Dar eu n-o am decât pe ea şi voi rămâne în viaţă! HENRI: Nu vreau nimic şi nu eu ţi-o iau. chiar şi pe acela de-a mă chinui: ai plătit anticipat. Mâinile lui sunt libere. o să mori în bucurie şi trufie. cine a avut dreptate? Ea vrea să câştige. Ai să taci? François dă din umeri fără să răspundă. va trăi. E oare destul să suferi trupeşte pentru a avea conştiinţa liniştită? (Henri nu răspunde. (Se ridică.. Tu ai toate drepturile. Dar cel mai nefericit e 55 .Ne-am distrat bine cu puştanca!” Trebuie să-i facem să le fie ruşine: dacă n-aş avea nădejdea c-o să-i mai văd. FRANÇOIS: La toate zgomotele tresar.

O să îndrăzneşti să vorbeşti? FRANÇOIS: Să îndrăznesc! Ce vorbe mari spuneţi voi. să ştii! LUCIE (care se ridică brusc): François! FRANÇOIS: O să te denunţ! O să te fac părtaş la bucuriile noastre! JEAN (cu voce scăzută. Au să ne lase în viaţă. 56 . cu aerul vostru de maniaci. François. LUCIE: N-am nevoie de viaţa asta. FRANÇOIS: Eu am nevoie.dumnealui. HENRI: Eşti sigură? Se privesc. O să fie foarte simplu: ei se vor apropia de mine. FRANÇOIS (arătându-l pe Jean): Cel puţin o să-l văd suferind. Am nevoie de orice fel de viaţă. dispreţul vostru nu mă mai sperie. Ce nevoie e aici de îndrăzneală? Când vă văd palizi şi crispaţi. desigur: eu o să mor în bucurie. Lucie. Chiar dacă vorbeşti. (Cu înverşunare. iar eu voi fi de acord cu gura mea. gura mea se va deschide de la sine. O săl denunţ şi gata.) O să-ţi redau fericirea. HENRI (se ridică şi se duce spre Lucie): crezi c-o să vorbească? LUCIE (se întoarce spre François şi-l examinează atent): Da.) Am să te salvez. CANORIS: N-au să te cruţe. precipitată): Fă-o: nici nu-ţi dai seama cât de mult doresc asta. Ruşinea e ceva care trece când viaţa e lungă. (Pauză. numele vă ieşi singur. LUCIE (apucându-l pe François de ceafă şi întorcându-i capul spre ea): Uită-te în ochii mei.

François. N-ar fi trebuit să te luăm cu noi: există riscuri pe care nu le poţi impune decât unor oameni maturi. tot te-ar omorî. Jocul nostru cere ca acum să te împiedicăm să vorbeşti. FRANÇOIS: Doar n-o să. no să vorbesc. Lăsaţi-mă în pace. îţi cerem iertare.) Din moment ce vă jur că n-o să vorbesc. Şi ai muri în josnicie. CANORIS: Totul e din vina noastră. HENRI: Nu sunt judecătorul tău. (Nu răspund. n-o să vorbesc. François. îţi jur. Credeţi-mă. LUCIE (barându-i trecerea): Tu de ce te amesteci? JEAN: E fratele tău. (Ei nu răspund. Canoris se ridică şi se apropie de Henri.) Lucie. FRANÇOIS (speriat): Ei bine. LUCIE: Trebuie să moară.. Henri se duce spre François. Oricum. Se vor înverşuna asupra ta până când o săţi dai drumul la gură. Mijloacele nu contează. Eşti un copil şi toată treaba asta era mult prea grea pentru tine. HENRI: Nu mai avem încredere. LUCIE: Ei şi? Trebuia să moară mâine. cred că şi eu aş fi vorbit. Am mâinile libere şi sunt de partea ta. ţie. că n-o să 57 . să ştii. n-o să vorbesc. ajutor. Ei ştiu că eşti punctul nostru slab. JEAN: Vă închipuiţi oare c-o să vă las să faceţi asta? Nu te teme. JEAN: Tu să fii oare? Mă înspăimânţi.. FRANÇOIS (dându-se înapoi): Ce înseamnă asta? Ce vreţi să-mi faceţi? HENRI: Nu trebuie să vorbeşti. Amândoi îl privesc pe François. La vârsta ta. puştiule.LUCIE (după o lungă şovăire): Da. nu-i lasă să mă chinuie.

JEAN (apropiindu-se de François): Să nu vă atingeţi de el.) Vă urăsc pe toţi. micul meu drag. singura mea dragoste. Henri. apoi se depărtează încet. LUCIE: Dragul meu. O foarte lungă tăcere. lasă-mă să trăiesc. Alege. HENRI: Câţi vor fi? JEAN: Şaizeci. (Se întoarce din nou. Se uită la el. am cincisprezece ani. 58 . Lucie se întoarce la loc şi ia trupul lui François în braţe. HENRI: Şaizeci care şi-au pus încrederea în tine şi care marţi au să crape ca nişte şoareci. Eşti şeful lor? Hai! Jean ezită o clipă. Aproape că mi-au zdrobit încheieturile. nu în noaptea asta.vorbesc. (Henri îl strânge de gât. LUCIE: S-a terminat? HENRI: E mort.) Lucie! (Lucie întoarce capul în partea cealaltă. apoi începe să strige): Lucie! Ajutor! Nu vreau să mor aici. HENRI: JEAN. când vin tovarăşii în satul ăsta? JEAN: Marţi. Nu mă ucide pe întuneric. O pauză.) Fă-o repede. iartă-ne. JEAN: N-aveţi dreptul să-mi cereţi să aleg. Pauză. HENRI (se apropie de François. HENRI: Nu pot. Capul lui François se odihneşte pe genunchii ei. Ei sau el. apoi Jean începe să vorbească cu glas coborât.

peste douăzeci şi patru de ore te vei fi descotorosit de tine însuţi..Toată conversaţia care urmează se desfăşoară pe un ton coborât.) Ticălosule! HENRI (către Canoris şi Lucie): Dar vorbiţi odată. Să nu veniţi acum să-mi spuneţi că sunt complicele vostru. HENRI: Minţi. ar fi prea comod. Se întoarce spre JEAN. îţi spunea: „Dorm mai bine când eşti tu aici”. (Pătimaş. Martorul vostru. Eu însă voi revedea în fiecare zi pe puştiul ăsta care cerea îndurare şi mutră pe care o făceai tu când mâinile tale îl strângeau de gât.) Cincisprezece ani! A murit în furie şi spaimă. JEAN: Mâinile libere? Dar voi m-aţi încătuşat. (Se duce spre François şi îl priveşte.) Te iubea. (Revine spre Henri. Şi depun mărturie că sunteţi nişte asasini. Dacă spun o vorbă.) Şi tu. HENRI: Crezi că eu mă iubesc? JEAN: Oricum.. JEAN: Până aici aţi ajuns? De ce n-aţi murit împreuna cu ceilalţi? Mă uit la voi cu groază. ia spune. (O pauză. dacă fac un gest. (Pauză. asta-i tot. voi de colo nu mă lăsaţi singur. voi: „Şi tovarăşii?” M-aţi exclus. dac-ai fi pocnit până când aş fi căzut. ca şi asupra morţii mele: cu sânge rece.) L-ai ucis din trufie.) Dac-ai fi lovit. aţi hotărât asupra vieţii mele. tu care mă judeci. adormea cu capul pe umărul tău. trebuia să loveşti. 59 . ce-ai făcut tu ca să-l aperi? JEAN (cu violenţă): Ce puteam eu să fac? Ce m-aţi fi lăsat voi să fac? HENRI: Aveai mâinile libere. Lucie! Canoris! Voi l-aţi ucis cu mâinile mele! (Nici un răspuns..

(Henri se apropie de trupul pe care ea îl ţine pe braţe.. Cât despre ceea ce s-a petrecut în mintea ta. altfel n-aş fi putut niciodată. HENRI: Ei? CANORIS: Asta nu contează.. Henri se întoarce încet înapoi şi se îndreaptă din nou spre Canoris. Pe când mâinile mele se aflau în jurul gâtului lui.. Oare noi l-am ucis din trufie? CANORIS: Eu n-am trufie. vrei să-ţi oferi o moarte frumoasă? Nu-i adevărat? Ne-ai spus chiar tu că vrei să câştigi.JEAN: Din trufie! Te-au făcut să urli. Vrei să-i uluieşti. Oare l-am ucis din trufie? CANORIS: Tu trebuie să ştii.) Nu mă părăsiţi! N-aveţi dreptul să mă părăsiţi. HENRI: Dar eu am! E adevărat că eu am.) Nu trebuia să vorbească. LUCIE: Nu te urăsc. Totul s-a petrecut prea repede şi acum e mort. nu-i aşa? Şi ţi-e ruşine. ca să te răscumperi. HENRI: Canoris! Tu n-ai ţipat: totuşi voiai să moară. nu mai ştiu. apoi cu mare greutate.) Răspunde: crezi că l-am ucis din trufie? LUCIE: Nu ştiu. HENRI: Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Lucie. mi se părea că sunt mâinile noastre şi că suntem mai mulţi cei care strângem.. CANORIS: Trebuia să moară: dacă ar fi fost mai aproape de mine. (Pauză.. (Brusc..) Nu-l atinge. Nu. el face un pas spre ea. aş fi strâns eu. Tu ne-ai spus că vrei să câştigi. HENRI: Mă urăşti? Era fratele tău: tu singură ai dreptul să mă condamni. HENRI: Eu. Cu vioiciune. Nimic nu contează 60 . spune-i că nu-i adevărat! (Lucie nu răspunde.

HENRI (cu blândeţe): Tu n-ai nici un amestec aici.) Doisprezece. când am lansat prima noastră grenadă. Un lung răstimp de tăcere. niciodată. Dar de ce-aş dori să am conştiinţa împăcată? Trebuia ca puştiul să moară. HENRI: E-n regulă. nu poţi nici să înţelegi. HENRI: Poate. citi ostateci au fost împuşcaţi? (JEAN nu răspunde. fără o mână care să-mi mângâie 61 . Trebuia să moară: asta-i tot. Mângâie părul lui François fără să se uite la el. Charbonnel voia să se denunţe şi tu nu l-ai lăsat.între aceşti patru pereţi. şi moartea nu mai are importantă. Destaches a murit. apoi glasul Luciei. Afară sunt trei sute. LUCIE: Ai murit şi ochii mei sunt uscaţi. iartă-mă: nu mai am lacrimi. iar mâine voi fi şi eu îngheţată şi goală. dacă motivele tale erau mai limpezi: ţi-ai putut păstra conştiinţa împăcată. Jean. Îţi aduci aminte: am văzut afişele în rue des Minimes. Eu n-o să mai am niciodată conştiinţa împăcată. JEAN: N-ş vrea să fiu în locul tău. îl chema Destaches. n-o să-l ating. până în clipa când mă vor pune la zid cu ochii legaţi. în grupul lor era un băieţel.) JEAN. (Se apropie de cadavru. Pentru prima oară de la începutul scenei vorbeşte tare. JEAN: Şi? HENRI: Te-ai întrebat de ce nu l-ai lăsat? JEAN: Nu-i acelaşi lucru. Cu atât mai bine pentru tine. Cu toate acestea. Către Lucie.) Nu te teme. apoi se ridică. nici să judeci. (Se apleacă asupra lui şi-l priveşte lung. zăcând printre buruieni.

LUCIE: Să nu mă simt singură? Cu tine? Ah. Atunci o iubesc pe această altă.) Nu mă alunga. JEAN: Nimeni. Parcă în capul meu s-a blocat ceva. Poate că eşti alta. LUCIE: O să mă ţin tare până mâine seară. JEAN: Eşti prea încordată. LUCIE: Eu sunt alta. JEAN: Pe tine. ai făcut ce-ai putut. n-ai înţeles? Nu mai avem nimic comun. Lucie. Dacă te-ai oprit în drum e pentru că n-aveai încă destulă forţă. JEAN: Poate. vie sau 62 . aş vrea să te ajut. Rămâi cu bine. fericită sau nefericită. (Un lung răstimp de tăcere. Nici eu nu mă recunosc.părul. Totul a devenit foarte simplu după moartea băiatului: nu mai am decât grija mea. Vine şi se aşază lingă Lucie. fii sigur că n-aş fi putut să-i supravieţuiesc multă vreme. Cred că ai: mi-e teamă să nu te frângi. ca să mor: oricum. aşadar. n-o să rezişti.) Lucie! (Ea face un gest. dar voi fi aici şi nu te vei simţi singură. LUCIE (mirată): Să mă ajuţi la ce? N-am nevoie de ajutor. Acum du-te. Să ştii că nu-j nimic de regretat: nici viaţa n-are prea mare importanţa. Şi să ştii că n-am nevoie de curaj. Jean.) Eşti chinuit. îţi voi spune adio îndată. LUCIE: De ce-ţi faci griji pentru mine? (Se uită la el. Pe tine te iubesc. când vor veni să mă ia JEAN: Lasă-mă să rămân lângă tine: o să tac dacă vrei. o să te liniştesc şi-apoi o să pleci. Nimeni n-are dreptul să-ţi aducă mustrări. pe tine. Bine. Curajul o să te lase brusc. JEAN: Ai uitat că te iubesc? LUCIE: Pe alta o iubeai tu. JEAN: Ba da. iar mâine o voi iubi pe moartă care vei fi tu.

LUCIE: Viaţa noastră. te iubeam aşteptând. Lucie. aşteptam în fiecare seară: eu nu mai am viitor. mă iubeşti. nu mai aştept decât moartea şi o să mor singură. te 63 . JEAN: Crezi că încerc să te consolez? Îţi văd ochii uscaţi şi ştiu că inima ta e un iad: nici urmă de suferinţă. suntem legaţi unul de altul.moartă. JEAN: Minţi! Ştii bine că minţi. de fapt. totul e ars. LUCIE: Da. da.) Lasă-mă. Şi pe urmă? JEAN: Şi tu mă iubeai. Dacă ai putea să-ţi laşi în voie capul ăsta înţepenit. suferinţa asta care fuge de tine e a mea. Şi-l iubeam pe fratele meu pe care l-am lăsat să fie ucis. Dar răspunde-mi! Uită-te la mine! LUCIE: Nu mă atinge. N-avem nimic să ne spunem. am resimţit totul dinainte. nimic mai mult şi nimic mai puţin decât viaţa noastră. Ah! M-am gândit de sute de ori la tortură. pe tine. dacă ai putea să-l laşi pe umărul meu. am trăit în doi. Trăiesc aşteptând. nici măcar picătura unei lacrimi. aş vrea să-ţi dau puţină milă pentru tine însăţi. pustiit. dar nu mi-am închipuit că tortura poate da naştere acestei oribile suferinţe a orgoliului. Viitorul nostru. ne-au făcut nouă. Iubirea noastră e atât de departe. Era viaţa noastră. orice ai face e în zadar. amândurora. (Pauză. aşteptam ziua când am fi putut să ne cununăm în faţa lumii. Tot ce ţi-au făcut ei. nu sufăr şi n-am nevoie de consolare. de ce vii să-mi vorbeşti de ea? Nu înseamnă. nimic. Cât de mult trebuie să suferi pentru că nu suferi. Tot ce am trăit noi. JEAN: Lucie. Aşteptam sfârşitul războiului. LUCIE: Bine.

Mă simt mai aproape de ei decât de tine. LUCIE: Ce faci? JEAN (întinzându-şi mâna stingă pe podea. Dragostea mea. LUCIE (cu violenţă): O lacrimă? Nu doresc decât să vină din nou să mă ia şi să mă bată. Ceea ce v-au făcut ei pot să-mi fac şi eu: e la îndemâna oricui. nu-i decât o comedie: tu n-ai simţit nimic. 64 . ai încredere în mine şi vom putea spune iarăşi noi. îi urase. Caută în jurul lui. o loveşte cu vătraiul pe care-l ţine în mâna dreaptă): M-am săturat să vă tot aud preamărindu-vă durerile de parcă ar fi nişte merite. să tac Şi să le văd ochii la pândă. se face îndată.) Noi! Vrei să spun: noi! Ai tu încheieturile zdrobite ca Henri? Ai răni la picioare cum are Canoris? Să fim serioşi. (Râde. dar mă au în mina. chiar şi moartea ta. Dacă ai putea să regăseşti o lacrimă. va deveni suferinţa noastră. JEAN (copleşit): Nu mai eşti decât un deşert de orgoliu. Lucie izbucneşte în râs.aşteaptă. Ha! Dacă nu cereţi decât atât pentru a mă primi printre voi. greutatea capului de pe genunchii mei. M-am săturat să mă tot uit la voi cu ochi de om sărac.. Totul e searbăd aici: aşteptarea. Aş vrea că durerea să mă mistuie. ţi-ai închipuit numai. dacă vei veni la mine-n braţe. Şi eu îi am în mina.. descoperă un vătrai greu şi îl apucă. JEAN: Încheieturile zdrobite. pentru a putea din nou să tac şi să-mi bat joc de ei şi să-i înfricoşez... dragostea ta. aş vrea să ard. vom fi o pereche şi vom duce totul împreună. LUCIE: E vina mea? M-au lovit tocmai în orgoliu.

Fiecare durere a noastră este un viol. Avem veşti pentru tine. descoperiţi-i ascunzătoarea asta. mă duc să-i caut trupul. Apoi paşi pe culoar. Apoi se ridică. o să mă ascund în umbră şi nu veţi că exist. nu vă pot ajunge din urmă: voi sunteţi împreună. poţi să-ţi scoţi ochii: tu. Jean aruncă vătraiul şi se uită la ea. Nu ne poţi ajunge din urmă.LUCIE (râzând): Pierdut. Dacă-i dau drumul. MILIŢIANUL (zărindu-l pe François): Ce are? LUCIE: Doarme. Presupun că ăsta e rolul meu în povestea asta şi trebuie să-l accept aşa cum îl acceptaţi voi pe al vostru. Un lung răstimp de tăcere. JEAN: Ai dreptate. pun ceva acte în haina lui şi-l târăsc în peşteră. Se duce în fundul scenei. N-o să mă mai clintesc din loc. Socotiţi patru ore după plecarea lui şi. îşi plimbă felinarul în jurul odăii. MILIŢIANUL (lui JEAN): Ei tu. Asta-i tot. Atunci cred că nu vor mai avea motiv să vă tortureze şi vor termina repede cu voi. Pauză. (Pauză. 65 . Adio. iar eu sunt singur. Apare un miliţian cu un felinar. ai pierdut. Poţi să-ţi sfărâmi oasele. Îl vor găsi pe Pierre şi-şi vor închipui că sunt eu. tu singur hotărăşti asupra durerii tale. vino.) Adineaori mi-a venit o ideea: Pierre a fost ucis lângă peştera de la Servaz unde aveam ascunse armele. pentru că ne-au impus-o alţii. când vor începe din nou interogatoriul. n-o să vă mai vorbesc.

) Trebuia să moară! ştiţi bine că trebuia să moară. (Henri şi Canoris se apropie. L-au ucis cei de dedesubt cu mâinile noastre.) Ah! (Pauză. se uită la toate personajele cu un fel de disperare şi-l urmează pe miliţian. te-am auzit. Gura lui s-a închis asupra unei taine. Întindeţi-vă mâinile peste el: de când a murit e de-ai noştri. (Lui Canoris. LUCIE: Simt că ţi-e ruşine după cum îţi simt căldura. O să-şi regăsească oamenii şi totul va fi cât se poate de bine. Veniţi lângă mine. Henri. Probabil că ţi-e ruşine. Veniţi. Uitaţi-vă ce aspru pare. HENRI.) Mai aproape: acum suntem între noi. dar îl minţeam. Ce vă opreşte? (Se uită la ei şi înţelege. Atingeţi-l. Am scăpat de-o grijă. E ruşinea mea. Da. Cu voi nu mă simt singură. Îi spuneam că sunt singură. sunt sora lui şi vă spun că nu sunteţi vinovaţi. LUCIE: Foarte bine.) Tu n66 . nu-i aşa? CANORIS: Aşa cred. Uşa se închide la loc. HENRI (mângâie părul lui François): Dragul meu! Dragul meu copil! LUCIE: Te-au făcut să ţipi. Scena III CANORIS. LUCIE LUCIE: A scăpat.Jean ezită. HENRI.

LUCIE: E bine.ai ţipat: păcat. Vă simt braţele şi umerii. mi-a fost ruşine. băiatul apasă greu pe genunchii mei. Mâine o să tac. Strângeţi-vă lângă mine. CANORIS: Şi mie mi-e ruşine. CORTINA 67 . Pentru el. pentru voi. cum o să mai tac. Ah. Toţi suntem unul. LUCIE: Zău! Şi pentru ce? CANORIS: Când a ţipat Henri. pentru mine. E bine. pentru Sorbier.

aşezat pe o bancă. LANDRIEU. Clochet stă în picioare lângă fereastră.. Pellerin bea. Scena I PELLERIN. Landrieu izbucneşte în râs. CLOCHET PELLERIN: De ce râzi? LANDRIEU (ducându-şi la ureche mâna făcută pâlnie): Ce? PELLERIN: Te-am întrebat de ce râzi. 68 . Cortina se ridică asupra sălii de clasă. PELLERIN: Cum? LANDRIEU: Da. găsesc că-i o idee nostimă. din când în când. PELLERIN: Ce idee? LANDRIEU: Să pui clopoţei încornoraţilor.TABLOUL IV Înainte de ridicarea cortinei. e pe jumătate beat. are un aer istovit. LANDRIEU (arătând picupul şi strigând): Din cauza asta. E a doua zi dimineaţa. La catedră Landrieu bea. Cască. o voce monstruoasă şi vulgară cântă: „Dacă toţi încornoraţii ar avea clopoţei”.

Se ridică şi se duce la aparatul de radio. îţi dai seama.) Ia să mai caut ceva ştiri. bruiaj.) Nu poţi vorbi franţuzeşte? (Stinge. LANDRIEU: Cine vorbeşte despre încornoraţi? Tu eşti încornorat. LANDRIEU: O să vedem noi acum! Apucă butonul.PELLERIN: Pe dracu! N-aud nimic.) Mi se rupe-n paişpe. (Pauză.C. CLOCHET: Nu sunt. LANDRIEU: Nu sunt ştiri? CLOCHET: Nu e ora.-ul.B. Landrieu manevrează butonul: se aude un discurs în limba cehă. în clipa asta un ceh vorbeşte la Londra. Mare-i lumea. nu pricepi nimic. PELLERIN: Ce-mi spuneai? LANDRIEU: Când? PELLERIN: Despre încornoraţi. Landrieu începe să râdă. Se duce spre aparat. o să ascult B. PELLERIN: Ţi-e frig în luna iulie? LANDRIEU: Ţi-am spus că e frig. ce lungime de undă are? PELLERIN: Douăzeci şi unu de metri. LANDRIEU (râzând): E în ceheşte.) Dă69 . vezi. Muzică.) Vezi. LANDRIEU (strigând): Nu-l opri! (Pellerin întoarce butonul. PELLERIN (nedumerit): Ce să văd? LANDRIEU: Frigul. dom'le (Scutură aparatul. LANDRIEU (adresându-se aparatului): Măgarule! (Pauză. PELLERIN: Ne spargi urechile. Tăcere.

. pe şmecherii ăia mici de sus o să-i lichidăm.) Suntem nişte vite. haide. bea! CLOCHET: Nu pot. Ce. Fiecare la rândul lui. (Pellerin îi toarnă un pahar de vin. LANDRIEU: Ce-i aia. Ce-ai să faci. 70 .mi să beau. (Lui Clochet.) De ce căşti? CLOCHET: Mă plictisesc. CLOCHET (cu vioiciune): Nu-i adevărat! Nu-i adevărat. Uite. Aşa îmi spun.) O dată ce-ai murit. Şi atunci să vezi ce mai burabum.) Ce învârtim noi aici? PELLERIN: Aici sau aiurea. cu englezii. eu mă plictisesc? Tu preferi să ne spionezi. mi-am pierdut ideea. Se duce lingă el şi bea. PELLERIN: Hm! LANDRIEU: Ei da. Azi e rândul lor. şi zău că asta nu-mi ţine nici de cald. Mâine al meu.. LANDRIEU: Aş vrea să fiu pe front. aş vrea să fiu acolo. LANDRIEU: În mare? O să te pomeneşti cu ei în spate. Aici. mâine.. nici de frig.) Bea. Clochet? O să stai în pivniţă! Ha! Ha! În pivniţă! Ce-o să ne mai distrăm! (Lui Pellerin.. (Îl apucă de mânecile tunicii. moarte? Hai? Ce-i aia? În definitiv trebuie să trecem şi pe-acolo.) Să nu-mi spui cumva că mi-e frică de moarte. PELLERIN: Nu spun nimic. Nu-i normal? Eu sunt normal. (Toarnă un pahar de vin şi i-l întinde lui Clochet. în satul ăsta. LANDRIEU: N-ai decât să bei. Englezii vor fi aruncaţi în mare. poimâine sau peste trei luni. bang pe primărie. na. îţi întocmeşti în gând raportul. bang în biserică. bum-tara-ra-bum. (Bea. mă doare ficatul.

Pe tipul ăla vreau eu să-l fac să vorbească. ascultă-mă pe mine. Ascultă în tăcere. PELLERIN: N-au să vorbească. Pocneşte-i. fuge la uşa. PELLERIN: Bine. (O pauză. aşa? (Pauză. (Miliţianul iese.LANDRIEU: Ai să bei paharul ăsta. ia paharul şi bea. Nimic nu face cât mijloacele tari. PELLERIN: Aveţi nevoie de mine pentru interogatoriu? LANDRIEU: Cum adică? PELLERIN: Mă gândeam că poate şeful se ascunde în pădure. Aş putea să iau douăzeci de oameni şi să dau o raită pe-acolo.) Corbier! Corbier! (Apare un miliţian.) Va trebui să le mai vedem o dată mutrele. dar îl pierdem împreună. LANDRIEU (uitându-se la el): A. toţi nişte vite. Sunt nişte vite. Se uită în tavan fără voia lor şi schimbă replicile care urmează cu capul ridicat. apoi Landrieu se răsuceşte brusc. toţi trei ascultă cu capetele ridicate.) O să stai aici. (Învălmăşeală în pod.) Ce zici de asta? Uite că s-au potolit. până când zgomotul va înceta. cineva merge prin pod. 71 . deschide şi strigă. apoi tăcere. Se aud paşi în continuare. Urâtă zi. LANDRIEU: Tot ce se poate. CLOCHET: E timpul să-l aducem jos pe băiat. Clochet întinde mâna. LANDRIEU: Băiatul. LANDRIEU: Ba au să vorbească.) Ha! ha! nişte vite. nu mai pot eu de el. dacă nu vrei să-l primeşti în mutră. (Se aud paşi. Toţi trei ridică privirea. Landrieu e satisfăcut. Landrieu închide din nou uşa şi se întoarce lingă ceilalţi. trebuie să ştii cum să-i iei.) Ne pierdem timpul. Ha! n-am pocnit destul de tare. şi e foarte bine aşa. (Dă din umeri.) Du-te şi fă-i să tacă. Pauză.

Tăcere. CLOCHET: Ar trebui totuşi să începi cu cel mic. noi am intrat în rahat.) Tu vezi toate astea. şi imediat. Apoi revine la catedră. Corbier iese.) Corbier! (Paşi precipitaţi pe culoar. Violent. Nu înţelegi că tocmai asta doresc 72 . Tu te sacrifici. CLOCHET: Landrieu! LANDRIEU: Să pui asta în raportul tău. vede portretul lui Petain.) Cine umblă? CORBIER: Grecul. Se calmează cu greu. LANDRIEU: Aşa? (Pauză. ar fi prea uşor. Apare Corbier. Ea zicea că doarme.) Corbier! (Nici un răspuns. le vezi. Iar noi. În clipa când pune paharul jos. PELLERIN (explodând): Douăsprezece gloanţe. docher ridică fără voia lui capul spre tavan. (Se duce la uşă. îşi toarnă de băut. te dăruieşti Franţei.) Douăsprezece gloanţe. era rece şi avea urme de degete pe gât. dar de micile amănunte te doare-n cot. LANDRIEU: Bine. Să nu-l mai vedem. Tu ai intrat în istorie. CLOCHET : Ce? CORBIER: L-au achitat în timpul nopţii. CORBIER: Pe băiat? L-au achitat. Poţi să pleci.) Du-te şi adu-l pe băiat. L-am găsit cu capul pe genunchii soră-şi. dar te speli pe mâini. (Pauză. Porcăria dracului! Îi aruncă paharul de vin în faţă.Sunt în mod vizibil uşuraţi. Se întoarce spre Pellerin. LANDRIEU: De acord. LANDRIEU: Taci! (Se duce la radio şi întoarce butonul.

(Se duce la radio şi-l opreşte. PELLERIN: Ei bine.şi ei? PELLERIN: Cu atât mai bine pentru ei.) Dacă nil predau pe şef. vreau să vorbească ei. eşti nebun! LANDRIEU: Gura! CLOCHET: Merită de zece ori moartea. PELLERIN: Şi dacă nu vorbesc? LANDRIEU: Nu-ţi bate capul cu asta. LANDRIEU: Fireşte că trimit după ei. ai? Landrieu se îndreaptă brusc spre uşă. CLOCHET: Şi dac-ar fi nişte martiri. Vreau să cedeze. LANDRIEU: Nu-mi pasă ce merită. PELLERIN: Pe fată ai fi putut s-o laşi sus. şeful lor a avut tot timpul s-o şteargă. îi las în viaţă. dacă asta vor. în cele douăzeci şi patru de ore de când sunt aici. PELLERIN: Nu mai au ce să ne spună. LANDRIEU: Coboară. Corbier iese. Nu se mişcă. Clochet izbucneşte în râs. LANDRIEU: Nu-mi pasă de şeful lor. şi să nu-i mai vedem. dacă nu vorbesc? LANDRIEU (ţipând): Ţi-am spus să nu-ţi baţi capul. trimite după ei. CLOCHET: Landrieu. LANDRIEU: Nu vreau să dea ortul popii fără să fi vorbit. Dar să sfârşim odată. PELLERIN: Şi totuşi. Zgomot depăşi deasupra capetelor lor. LANDRIEU: Adu-i. CORBJER (apărând): Pe toţi trei? LANDRIEU: Da! pe toţi trei. N-o să73 .

N-avea nici un rost să-l lăsăm să sufere.mi facă mie aici pe martirii. 74 . Scena II Aceiaşi. trei MILIŢIENI Se privesc în tăcere. CANORIS. hai? Iar voi. Uite-i. că poate ne vor supravieţui şi că toată viaţa lor noi o să însemnăm pentru ei amintirea asta. Nu voia să vorbească Nimeni nu voia să vorbească. LANDRIEU: N-ai de ce să te necăjeşti.. Dacă vor vorbi pentru a-şi salva viaţa. LUCIE (cu violenţă): Nu-i adevărat. HENRI. LANDRIEU: Era un copil cu voi.. ascultă. vor evita amintirile de felul ăsta. voi aţi vrut să-l împiedicaţi. PELLERIN: Eu. PELLERIN: Ucigaşilor! LANDRIEU: Taci! (Celorlalţi.) Voia să vorbească. eu n-aş putea suporta. nemişcaţi. ce-aţi făcut cu el? Ei nu răspund. Aşteaptă toţi trei.. în picioare. LANDRIEU: Şi-atunci? HENRI: Era prea tânăr. LUCIE.. Pellerin se scoală brusc şi ascunde sub scaun sticla şi paharele. Dacă ar fi să mă gândesc că ei vor trăi.

(Arătându-l pe Clochet.) Primiţi? (Pauză. Tot ce am vrut să u1' în noaptea asta. (Ei continuă să tacă. Acum pot s-o spun. Mi-au smuls rochia.) Ăsta-mi ţinea picioarele. CLOCHET: Landrieu! LANDRIEU: Ţi-am spus să taci.) Ieri. îmi amintesc acum cu mândrie. (Celorlalţi. Vânt. (Pauză. poate că n-o să vă mai fiu şef multă vreme. Landrieu e descumpănit. Unde vă sunt cleştişoarele şi răngile? Unde vă sunt bicele? Iar acum. (Arătându-l pe Landrieu. (Arătându-l pe Pellerin.LANDRIEU: Care dintre voi l-a gâtuit? CANORIS: Am hotărât împreună şi suntem toţi răspunzători. LUCIE: Am câştigat! Am câştigat! Momentul acesta ne răsplăteşte pentru o mulţime de lucruri. PELLERIN: Destul! Destul! Loviţi-i! LANDRIEU: Staţi! Pellerin. toate astea sunt doar vorbe. dar atâta vreme cât comand eu. apoi Lucie înaintează spre ei. Nu! Trebuie să vă isprăviţi treaba. LANDRIEU: Bine.) Vă ofer viaţa! Viaţa! Viaţa! Sunteţi surzi? Tăcere. (Arătându-l pe Henri. ne imploraţi să trăim. Ei bine.) Şi ăsta m-a avut cu forţa. Luaţi-i. CLOCHET: Să nu-i lucrăm nici măcar un pic? Fiindcă. să nu mi se discute ordinele. nu.) Dacă daţi lămuririle care vi se cer. amicul ăsta 75 . pot s-o strig: m-aţi violat şi vă e ruşine de ce-aţi făcut. scăpaţi cu viaţă. Nimic altceva decât vorbe.) Refuzaţi? Daţi trei vieţi ca să salvaţi una? Ce absurditate. (Pauză.) Ei? Da sau ba. în definitiv.) Iar ăsta mâinile.

ce dovadă putem avea c-o să ne lăsaţi să trăim? LANDRIEU: Aveţi cuvântul meu. LANDRIEU: Lucrează-i dacă ai curajul. (Către miliţieni.venise aici foarte ţanţoş şi l-am făcut să ţipe că o muiere. stai în faţa ferestrei.) Sunt dispus să vorbesc dacă tovarăşii mei îmi îngăduie. HENRI: Canoris! CANORIS: Pot să rămân singur cu ei? Cred c-o să-i pot convinge. de amorul artei. Voi ceilalţi. LUCIE: Laşule! LANDRIEU: Bine. CANORIS: Care ne vor împuşca. Ai un sfert de oră ca să hotărăşti.) Tu. va trebui să ne mulţumim cu atât. LANDRIEU (privindu-l cu atenţie): De ce vrei să vorbeşti? Ţie frică de moarte? Un lung răstimp de tăcere. veniţi. (Pauză. Iar tu păzeşte uşa.) Puneţi-i pe mese. CANORIS: Da. CANORIS: Da? În sfârşit. HENRI: O să vedeţi voi dacă mă mai faceţi să ţip şi astăzi. LANDRIEU: Nu. chiar de-ar fi nişte martiri. CLOCHET: Oh. Landrieu. îmi place să lucrez aşa. 76 . cât despre mine. Îi lămuresc eu ce-i cu voi. apoi Canoris lasă capul în jos. CANORIS: O clipă. Ce veţi face cu noi? LANDRIEU: Vă predau autorităţilor germane. să ştii că nu m-ar deranja deloc. (Către miliţieni. Dacă primim. CANORIS: Bine. Mergem la noroc. Pellerin şi Clochet ies prin uşa din fund.

Surâde.) De ce vreţi să muriţi? La ce serveşte? Dar răspundeţi odată! La ce serveşte? HENRI: La nimic. Va ploua. Am cu cincisprezece ani mai mult decât tine şi m-au lucrat crâncen. cum ne-a sfătuit Jean. dar coborâtă): Soarele asfinţeşte. pare că discuţia n-o interesează. Revine lingă ei şi. mă rog? Mi-au zdrobit încheieturile. CANORIS: Eu sunt şi mai obosit. nu mi-e frică.Scena III CANORIS. (Pauză. mi-au smuls pielea: n-am plătit oare? Am 77 . I-am minţit adineaori. Vreau pur şi simplu să-i trimit la peştera din Servaz. HENRI (cu blândeţe): Atât de tare ţi-e frică de moarte? CANORIS: Nu mi-e frică. Lucie rămâne tăcută. HENRI: Aşa? Şi de ce nu? De ce nu. HENRI În timpul primei părţi a scenei. Sunteţi nebuni? Vă uitaţi la mine de parcă ar fi vorba să-l predăm pe şef. LUCIE. Cu blândeţe. cu o voce însufleţită. Viaţa pe care mi-o vor lăsa n-are nimic demn de invidiat.) Ne-au cam făcut ei ferfeniţă.) Haide! trebuie să vorbim: nu putem să irosim trei vieţi. (Pauză. CANORIS (se duce până la fereastră şi se întoarce. (Pauză. CANORIS: Şi-atunci? HENRI: Sunt obosit. Dar n-avem dreptul să murim degeaba. dar suntem încă perfect utilizabili.

HENRI: Tu. Dacă nu m-aş fi gândit că peste şase ore o să fim toţi pe aceeaşi grămadă de gunoi. HENRI: O şansa dintr-o sută. O să toarne bine cu găleata. CANORIS: Ei bine. o s-o faci tu. evadăm. HENRI: Oare viaţa îşi mai păstrează vreun sens când nişte oameni izbesc în tine până-ţi sfărâma oasele? Totul e întunecat. HENRI: Ce vorbeşti! Dacă ne vor cruţa viaţa. Nu vreau să trăiesc încă treizeci de ani după copilul ăsta. bineînţeles. CANORIS: Dacă n-o s-o fac eu. 78 . să evadezi? Nu mai eşti decât o zdreanţă. (Se uită pe fereastră. CANORIS: N-avem dreptul să murim degeaba.) Ai dreptate. alb la faţă. Canoris. ne vor trimite în minele de sare. când eu vreau să mor de acord cu mine însumi? CANORIS: Sunt tovarăşi care trebuiesc ajutaţi. femei care nu rezistă. în curând începe ploaia. că aveam să mor în zori. CANORIS: Merită să trăieşti. (Strigând. Ei au nevoie de noi. HENRI: Ascultă. m-am gândit: gata. De ce vrei să încep din nou să trăiesc. HENRI (brusc): Am făcut-o din trufie. mai sunt alţi oameni în mină: bătrâni bolnavi. va fi atât de uşor: n-o să avem nici măcar timpul să ne uităm la ţevile puştilor lor.câştigat. am făcut ce am făcut şi nu regret nimic. Numai că asta presupunea. HENRI: Ce tovarăşi? Unde? CANORIS: Pretutindeni..) Nu vreau să-i supravieţuiesc. Şi chiar dacă nu evadăm. CANORIS: Cerul s-a acoperit de tot.. Când l-am văzut pe băiat pe podea.

CANORIS: Şi tovarăşii. CANORIS: Ce importanţă are asta: trebuia să moară.) Duceţi-vă după ei: nu vom vorbi. CANORIS: Auzi. bilanţul se încheie: l-ai ucis din orgoliu. către miliţieni): Mai avem cinci minute. (Se îndreptă spre miliţieni. pe deasupra te şi salvezi.) Dacă te vei lăsa omorât când mai poţi munci. ei bine. LUCIE: Cinci minute. HENRI: Ei bine? CANORIS: Atunci nu s-a încheiat nimic: fiecare act îţi va fi judecat în raport cu viaţa ta întreagă.) Să-i chem? HENRI (arătând-o pe Lucie): Să hotărască ea.. Şi ce speri? Să mă convingi în 79 . totul e hotărât: spune-le că n-o să vorbim şi să termine repede. (Pauză. Dacă trăieşti. Aşteptaţi.. CANORIS: Ce aiureală! O să ai destul de lucru cu ceilalţi. nimic nu va fi mai absurd decât moartea ta. HENRI: O să târăsc după mine îndoiala asta ca pe o ghiulea. Henri: dacă mori astăzi.. (Pauză. Lucie? LUCIE: Ce să hotărăsc? Ah. Te ocupi prea mult de tine. (Pauză. s-a stabilit odată pentru totdeauna. Na! Trebuie să munceşti. Lucie? LUCIE: Eu nu mai am tovarăşi.) Ascultă.CANORIS: Ce? HENRI: Băiatul... da. CANORIS (urmând-o. În fiecare clipă a vieţii mele îmi voi pune întrebări despre mine însumi.) Nu pot! Nu pot să trăiesc. (Pauză. zău-o să uiţi de tine. da. vrei să-ţi salvezi viaţa. O aduce în faţa scenei. Henri. Cred că l-am ucis din trufie..

cinci minute? CANORIS: Da. dacă puteţi să vă suportaţi. LUCIE: Suflet pur! Ţie-ţi convine să trăieşti. LUCIE (cu violenţă): Le voi spune că minţi. te-au tăbăcit puţin şi asta-i tot. CANORIS: Lucie! Va să zică din orgoliu l-ai lăsat pe François să moară? 80 . tu ai conştiinţa împăcată.) Dac-aş fi ştiut că ai de gând să pălăvrăgeşti. în ochii lor va luci acelaşi triumf. crezi că v-aş fi lăsat să vă atingeţi de fratele meu? CANORIS: Fratele tău voia să-l predea pe şeful nostru. şi voi face ceea ce vei hotărî tu. HENRI: Nu te. LUCIE: O să vorbeşti? CANORIS: Trebuie.) Şi tu. care faci nazuri pentru c-ai sugrumat un puşti. (Lui Henri. Dar pe mine m-au înjosit. că nu-i decât o născocire de-a ta. tot răul a fost spălat. Pauză. LUCIE: E acelaşi lucru. pe când eu vreau să-i trimit pe o pistă falsă. nu există bucăţică din toată pielea mea care să nu-mi facă scârba. Eu mă urăsc şi doresc ca după moartea mea totul să fie ca şi cum n-aş fi existat niciodată. (Pauză. o dată cu mine. CANORIS: Prin urmare trebuie să vă salvez fără voia voastră. trebuie să fiu suprimată şi. Plecaţi! Duceţi-vă să trăiţi. îţi aminteşti că puştiul astă era fratele meu şi că eu n-am spus nimic? Am luat tot răul asupra mea. voi părăsi. Lucie.

CANORIS: Henri! HENRI: Voi face ceea ce va hotărî ea. nu vreau. credeam că va trebui să trăim mereu în soare. Totul e otrăvit. Sunt ca un pom uscat.) De trei luni n-am mai auzit zgomotul ploii. (Pauză. CANORIS (cu blândeţe): Oare nu regreţi chiar nimic? LUCIE: Nimic. Gest resemnat... LUCIE (cu vioiciune): Ce-i asta? (Cu glas domol şi coborât. : Atunci. Henri şi Canoris vin lângă ea. o să miroase a pământ jilav.) Toarnă vârtos. nu pot să mă gândesc decât la mine. începe să cadă ploaia. CANORIS (către Lucie): Ce-ţi pasă ţie de oamenii ăştia? Peste şase luni se vor piti într-o pivniţă şi cea dintâi grenadă care va fi aruncată asupra lor printr-o răsuflătoare va pune punctul final la toată povestea asta.LUCIE: Îţi pierzi timpul degeaba. Nu-mi mai amintesc. (Încep să-i tremure buzele. Face un pas spre miliţieni. LUCIE. 81 . Adică lumea şi ceea ce faci tu în lume.) Nu vreau. apoi în picături mari şi grăbite. Mie n-o să izbuteşti să-mi stârneşti remuşcări.) Ploaia... tovarăşii şi ceea ce faci tu pentru ei. e îngrozitor... mă simt singură. în tot acest timp a fost vreme frumoasă. Ceea ce contează este restul. la început în picături uşoare şi rare. Pauză.) Doamne. (Pauză. UN MILIŢIAN: Mai sunt două minute. (Se duce până la fereastră şi se uită Ia ploaia care cade.

. Oare e bine ceea ce facem. CLOCHET LANDRIEU: Ei. După cincizeci de metri de mers prin pădure veţi da de un desiş.. (Henri o cuprinde în braţe. Canoris? Oare facem bine? CANORIS: Facem bine. CANORIS (după o privire spre Lucie): Du-te şi spune-le şefilor că vom vorbi. Zâmbiţi-mi. LUCIE (venindu-şi în fire): E adevărat? O să trăim? Eu şi trecusem dincolo.) Dă-mi drumul! (Strigând. iar în dosul 82 .HENRI: Lucie! LUCIE: Nu vreau să plâng. Miliţianul iese. (Înaintează spre un miliţian. Scena IV Aceiaşi. De atâta timp n-am mai văzut un zâmbet. MILIŢIANUL (apropriindu-se): Ei? E timpul.) Du-te şi spune şefilor tăi că vom vorbi. Trebuie să trăim. PELLERIN. la kilometrul 42. Pauză. Uitaţi-vă la mine. LANDRIEU...) Îmi plăcea să trăiesc. m-aş muia ca o vită. luaţi-o pe cărarea din dreapta. cum e? CANORIS: Pe drumul spre Grenoble. îmi plăcea să trăiesc! Plânge în hohote pe umărul lui Henri.

Cu amabilitate. PELLERIN. împreună cu armele. Ai văzut cum au ieşit? Erau mai puţin mândri decât atunci când au intrat. LANDRIEU (către miliţieni): Zece oameni. apoi CLOCHET PELLERIN: Crezi c-au spus adevărul? LANDRIEU: Fireşte. 83 .) Duceţi prizonierii înapoi sus. apoi se strecoară în urma lor. (Se aşază la birou.. Clochet face semn că da. Încercaţi să-l aduceţi viu. PELLERIN (lui Landrieu): Îi laşi în viaţă? LANDRIEU: Oh. nu cumva ai.. iam dat. Miliţienii scot prizonierii afară.) Ce este.. Să plece imediat. (Pauză.desişului o peşteră. (Clochet râde încurcat.. Scena V LANDRIEU. Şeful e ascuns acolo..) Ce zici.) Ei? Tot i-am înfrânt până la urmă. cu mâna la gură. (O salvă sub fereastră. Clochet? I-am dat gata? CLOCHET (frecându-şi mâinile cu un aer distrat): Da. da. Clochet ezită o clipă. acum. Sunt nişte vite. continuând să râdă. oricum ar fi.) Clochet. Miliţianul iese.. (Clochet intră.

nimeni nu se va mai gândi la nimic din toate astea. hai. trei e număr sfânt. PELLERIN: Lasă. PELLERIN: Ce obraz am avea în fata supravieţuitorului. LANDRIEU: Nu vreau. LANDRIEU: Ticălosule! A doua salvă. fuge spre fereastră. Muzică. CLOCHET: Într-o clipă.. A treia salvă. Nimeni în afară de noi..CLOCHET: M-am gândit că e mai uman.CORTINA ---- 84 . LANDRIEU: Uf! Clochet se duce la radio şi învârteşte butoanele. Landrieu cade pe un scaun. ---.