2

Asist. univ. drd. Laura MUREŞAN Ec. drd. Cristian POŢINCU

ETICA ÎN AFACERI

Editura Universităţii TRANSILVANIA din Braşov 2007

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

3
CUPRINS
1. Noţiuni introductive privind etica în afaceri ........................................4 1.1. Aspecte generale privind etica în afaceri. Perspective filosofice ..........4 1.2. Etica în marketing ................................................................................11 1.3. Norma morală, norma juridică .............................................................16 2. Concurenţa comercială .........................................................................20 2.1. Competiţia. Perspective socio-filosofice ..............................................20 2.2. Concurenţa. Perspective juridice ..........................................................21 3. Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale. Noţiuni generale .......................................................................................................28 3.1. Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale. Perspective socio-filosofice ............................................................................................28 3.2. Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale. Perspective economice ....................................................................................................35 4. Protecţia consumatorului. Componentă a responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale ...............................................................................44 4.1. Consumatorii și consumerismul ...........................................................44 4.2. Protecţia consumatorului. Perspective filosofice .................................47 4.3. Protecţia consumatorului. Perspective juridice ....................................56 5. Etica ecologică. Protecţia mediului, componentă a responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale ...............................................................73 5.1. Marketingul ecologic ............................................................................73 5.2. Mişcarea ecologistă şi rolul său în protecţia mediului .........................86 5.3. Protecţia mediului. Perspective juridice ...............................................87 6. Protecţia angajaţilor. Codurile etice ..................................................135 6.1. Protecţia angajaţilor. Perspective socio-filosofice .............................135 6.2. Protecţia angajaţilor. Perspective juridice ..........................................149 6.3. Codul etic. Aspecte filosofice şi juridice ............................................166 7. Etica în politică ....................................................................................176 7.1. Comportamentul consumatorului. Comportamentul de vot ...............176 7.2. Etica în politică. Manipularea electoratului .......................................182 Bibliografie ................................................................................................189

4

1. Noţiuni introductive privind etica în afaceri
1.1. Aspecte generale privind etica în afaceri. Perspective filosofice
Doctrina de specialitate filosofică1 defineşte etica în afaceri: 1. domeniul care urmăreşte să clarifice problemele de natură morală ce se ridică în mod curent în activitatea agenţilor economici dintr-o societate capitalistă. 2. perspectiva etică, ori implicită în comportament, enunţată explicit de către o societate comercială sau de un individ ce face afaceri. Comportamentul şi declaraţiile pot, în practică, să se contrazică, astfel încât despre o societate comercială se poate spune uneori că, deşi afişează un credo etic pus chipurile în serviciul comunităţii, daunele teribile provocate mediului înconjurător arată care îi sunt adevăratele convingeri. Etica în afaceri este situată la nivelul unei simple descrieri a ceea ce declară şi face efectiv un agent economic, în raport cu anumite considerente etice. 3. un ansamblu de principii sau argumente care ar trebui să guverneze conduita în afaceri, fie la nivel individual, fie colectiv. Dacă suntem de acord că există numeroase lucruri pe care oamenii de afaceri nu ar trebui să le facă, etica în afaceri în acest se referă la ceea ce oamenii ar trebui să facă în afaceri. Astfel, etica în afaceri este delimitată ca problematică la nivelul normelor de comportament moral care indică agenţilor economici ce trebuie şi ce nu trebuie să facă în activitatea lor specifică. 4. domeniul de investigaţii filosofice, ce are propriile sale probleme şi teme de discuţie, specialişti, publicaţii. Etica în afaceri urmăreşte să evalueze şi să susţină cu argumente raţionale valorile
1

Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp.11-36.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

5
şi normele morale care ar trebui să guverneze jocul economic, cu speranţa că explicaţiile sale pot contribui la ameliorarea practicii morale în mediul de afaceri. 5. studiul modului în care normele morale personale se aplică în activităţile şi scopurile societăţii comerciale. Nu este un standard moral separat, ci studiul modului în care contextul afacerilor pune persoanei morale, ce acţionează ca agent al acestui sistem, propriile sale probleme specifice. 6. studiul situaţiilor, activităţilor şi deciziilor de afaceri în care se ridică probleme în legătură cu ceea ce este moralmente bine şi rău. 7. ansamblul de valori şi norme care definesc, într-o anumită societate, omul de caracter şi regulile de comportare justă, demnă şi vrednică de respect, a căror încălcare este blamabilă şi vrednică de dispreţ (în cadrul societăţii româneşti). În aceast sens spunem că etica promovează anumite valori, cum ar fi: cinstea, dreptatea, curajul, sinceritatea, mărinimia, altruismul etc., cerând a fi respectate norme de genul: „Să nu minţi!”, „Să nu furi!”, „Ajută-ţi aproapele!”, „Respectă-ţi părinţii!”, „Creşte-ţi copiii aşa cum se cuvine!”, „Respectă-ţi întotdeauna promisiunile!” etc. Specific culturii româneşti, ansamblul acestor reguli de „bună purtare” poartă numele de morală, iar condiţia omului care aspiră să trăiască potrivit unor idealuri şi principii cât mai înalte se numeşte moralitate. Se vor analiza, în continuare, răspunsurile date de comercianţii americani întrebărilor următoare: Întrebare: Etica are de a face cu ceea ce sentimentele mele îmi spun că este bine sau rău? Răspuns: Majoritatea oamenilor sunt tentaţi să asocieze etica şi sentimentele, gândindu-se probabil la un soi de vibraţie empatică faţă de aproapele nostru. Dar etica nu este legată în mod necesar de anumite stări afective, deoarece acestea sunt schimbătoare, capricioase şi nu pe deplin supuse raţiunii, astfel încât foarte frecvent tocmai sentimentele sunt acelea care ne îndeamnă să ne abatem de la normele etice: să fim invidioşi fată de cei ce ne sunt

6 cumva superiori, să-i detestăm pe unii oameni doar pentru că fac parte dintr-o anumită categorie socială stigmatizată etc. Întrebare: Etica este legată de credinţa mea religioasă? Răspuns: Etica nu se află într-o relaţie necesară cu religia, deşi majoritatea religiilor susţin standarde etice înalte. Dar dacă etica n-ar fi decât un apanaj al religiei, atunci ea nu ar fi valabilă decât pentru persoanele religioase. Or, etica se adresează în egală măsură ateilor şi celor religioşi, astfel încât nu poate fi în nici un caz confundată cu religia sau pe deplin subordonată ei. Întrebare: A fi etic înseamnă să respecţi legea? Răspuns: A te comporta etic nu se indentifică cu respectarea legii. Deşi legea încorporează anumite convingeri morale, pe care le împărtăşesc numeroşi cetăţeni ai unui stat, legea, ca şi sentimentele, se poate abate faţă de ceea ce este etic. Sclavia negrilor din America înainte de războiul de secesiune, politica de apartheid din Africa de Sud sau discriminarea femeilor în ţările fundamentalist islamice oferă exemple de relaţii sociale inumane, impuse prin forţa unor „legi” inacceptabile din punct de vedere etic. Întrebare: Etica reprezintă modelele de comportament acceptate în societate? Răspuns: A fi etic nu se confundă cu a te conforma pe deplin unor modele de conduită acceptate în societate. Majoritatea oamenilor cultivă într-adevăr tipare comportamentale juste sub aspect etic, dar nu în toate cazurile. Uneori, aceste modele sociale de comportament se pot afla în conflict cu principiile etice. Se poate întâmpla ca aproape o întreagă societate să fie moralmente coruptă; Germania nazistă, Rusia bolşevică sau România ceauşistă. Din alt punct de vedere, dacă a te comporta etic ar fi totuna cu a imita modelele social acceptate, atunci, pentru a şti ce este corect din punct de vedere etic, individul ar trebui să afle ce anume se consideră acceptabil în societatea din care face parte. Etica sau filosofia morală este o interpretare teoretică a ethosului şi a fenomenelor morale. Reflecţia etică îşi propune să

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

7
clarifice cu instrumente teoretice o serie de probleme, precum: Putem fi morali? De ce să fim morali? Cum să fim morali? Ce sunt binele şi răul, plăcerea şi datoria, dreptatea, demnitatea sau mărinimia? În ce constă fericirea şi cum poate fi ea atinsă şi păstrată? Ce fel de argumente raţionale pot susţine în mod consistent o anumită angajare sau decizie morală? Cât de puternică este influenţa factorilor iraţionali în atitudinile noastre morale? etc. Etica nu încearcă să răspundă la aceste întrebări din perspectiva specifică a vreunei categorii particulare de oameni, ci se străduieşte să afle răspunsuri cu valoare universal valabilă. Eticile aplicate pun şi ele exact aceeaşi întrebare, însă o fac din perspectiva unei anumite categorii sociale particulare. Cum ar trebui să se comporte un om al legii, fie el judecător, procuror sau avocat, pentru a se apropia cât mai mult posibil de optimitatea profesiei sale - actul de justiţie? cum trebuie să acţioneze un bun om de faceri spre a-şi împlini vocaţia? care sunt responsabilităţile şi datoriile morale de care omul de afaceri trebuie să se achite pentru a-şi face treaba cât mai bine? Primii care sunt dezamăgiţi atunci când aud vorbindu-se de „etica” afacerilor sunt oamenii care nu fac afaceri, „spectatorii” (consumatorii). Ei simt câteodată pe pielea şi în buzunarul lor consecinţele unor practici comerciale incorecte, pe care le remarcă pe bună dreptate cu indignare, dar nu acordă mare atenţie situaţiilor „normale”, totuşi mult mai frecvente, în care produsele şi serviciile pe care le plătesc nu ridică vizibile semne de întrebare din punct de vedere etic. Dar cea mai mare parte din tot ceea ce ştiu ei despre lumea afacerilor nu rezultă dintr-o experienţă directă, ci din informaţiile pe care le culeg din mass-media, fie din sursele de informaţii sau cele de divertisment. În acest context, a fost gândit următorul experiment mintal: încercaţi să vă amintiţi când aţi văzut ultima dată un film artistic, o emisiune de televiziune sau un articol de ziar în care să fi fost prezentat un mare om de afaceri ca un exemplu de virtute: cetăţean responsabil şi activ în lupta pentru cauze nobile, „familist”, membru proeminent al fundaţiilor caritabile etc. În general, omul de afaceri ca personaj mediatic este mai degrabă un manipulator mârşav, cinic, insensibil, ahtiat după bani şi putere, lipsit de orice scrupule.

8 Un documentar american intitulat Hollywood’s Favorite Heavy pretinde că „până la vârsta de 18 ani, un copil [american] a apucat să vadă la televizor, la ore de maximă audienţă, peste 10.000 de crime comise de către nişte oameni de afaceri”. Copiii români sunt bombardaţi de presă şi televiziune nu numai cu personaje fictive din filme şi seriale americane, ci şi cu o mulţime de exemple reale de oameni de afaceri cel puţin dubioşi, dacă nu de-a dreptul nişte hoţi şi escroci de ultima speţă. Repetiţia obsedantă a acestor clişee are un efect puternic asupra opiniei publice. Drept urmare, etica în afaceri „este frecvent asociată de mass-media cu dezastre ecologice şi scandaluri financiare, cu mita şi hărţuirea sexuală sau concurenţa în care abundă tot felul de „trucuri murdare”. Ca rezultat direct, mulţi oameni sunt sceptici când aud de etică în afaceri, o dată ce au ajuns să creadă cu toată convingerea că afacerile ignoră prin natura lor scrupulele morale, urmărind doar profituri maxime cu orice preţ. Aparent, insistenţa mediatică asupra evenimentelor scandaloase ce au loc atât de frecvent în mediul de afaceri ar trebui să aibă un efect pozitiv asupra eticii în afaceri, sporindu-i importanţa şi capacitatea de a stârni interesul. În realitate, goana după scandaluri răsunătoare joacă un rol ambiguu, negativ, făcând eticii în afaceri serioase deservicii. Există cazuri în care demascarea în mass-media a afacerilor scandaloase este benefică: ◙ riscul de a fi expuşi oprobriului public îi poate face pe unii „infractori” să îşi tempereze apetitul pentru afaceri dubioase. ◙ o dată avertizat asupra mecanismelor şi consecinţelor unor maşinaţiuni, publicul poate să-şi apere mai bine interesele, nefiind o victimă uşoară pentru escrocii ingenioşi. Oare această „foame” insaţiabilă a presei după scandaluri de răsunet poate duce la o schimbare în bine a climatului moral din întreaga societate românească? Scandalurile cu mare tam-tam, care fac deliciul presei, scot în evidenţă doar marile societăţi comerciale şi tranzacţiile de anvergură, creând multora falsa impresie că etica în afaceri se referă în primul rând, poate chiar exclusiv, la corporaţiile mamut, cu cifre de afaceri astronomice şi cu mii de angajaţi.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

9
În privinţa riscurilor morale, se constată faptul că unele dintre acestea sunt mai ridicate pentru societăţile comerciale mici. O societate comercială de construcţii cu doar câţiva angajaţi, societate comercială ce supravieţuieşte de la un contract la altul, este mai expusă riscului de a-şi solicita excesiv forţa de muncă şi de a înşela aşteptările clienţilor, decât o mare companie, care îşi poate redistribui personalul în funcţie de priorităţi. Preocupările etice se întâlnesc la toate nivelele activităţii de afaceri, deoarece astfel de preocupări sunt inerente oricărei forme de activitate umană. Principalul deserviciu pe care goana presei după scandaluri îl aduce nu numai eticii în afaceri ca disciplină academică, ci întregii societăţi este înrădăcinarea în adâncul opiniei publice a convingerii că orice luptă împotriva imoralităţii în afaceri este inutilă atâta timp cât „afacerist cinstit” pare tuturor o contradicţie în termeni, iar „afacerist veros” pare un pleonasm. Specialiştii în „business ethics” care abordează afacerile dintr-o perspectivă lărgită consideră că toţi membrii societăţii au diferite nevoi materiale, pe care trebuie să le satisfacă sistemul economic, prin activităţi de producţie, prestări de servicii, distribuţie, repartiţie etc. Pentru că oamenii au nevoie de hrană, a fost creată agricultura şi industria alimentară; pentru că oamenii au nevoie de îmbrăcăminte a fost creată industria textilă; pentru că oamenii au nevoie de locuinţe a fost creată industria de construcţii etc. Afacerile nu reprezintă singurul mod posibil în care pot fi satisfăcute aceste nevoi materiale. Ele s-au impus, o dată cu ascensiunea capitalismului, ca fiind soluţia cea mai eficientă de a susţine o creştere economică rapidă şi constantă, o sporire a eficienţei economice, a calităţii şi varietăţii produselor şi serviciilor, o scădere relativă sau absolută a preţurilor etc. Afacerile există pentru a satisface nevoile sociale, nu societatea există pentru ca oamenii de afaceri să profite de pe urma ei. Societatea comercială consideră că există o piaţă, un capital disponibil, o serie de furnizori şi competitori, din care un individ sau

10 un grup cu iniţiativă poate scoate nişte profituri mai mult sau mai puţin frumuşele; condiţia este ca el să procedeze aşa cum trebuie. O anumită societate comercială poate considera că există şi funcţionează datorită iniţiativei deţinătorilor de capital (acţionarii) datorită competenţei managerilor şi datorită hărniciei şi abnegaţiei salariaţilor, că sunt „în business” datorită strădaniei de a oferi produse ori servicii mai bune decât competitorii lor, datorită eficienţei şi corectitudinii lor. Prin urmare, succesul în afaceri al respectivei societăţi comerciale este numai rezultatul muncii, al inteligentei şi corectitudinii acesteia (de la portari şi şoferi până la cei aflaţi în vârfurile Consiliului de administraţie). Dar, fără nevoile de consum ale populaţiei, n-ar exista afaceri, de nici un fel. Managementul şi conjuncturile determină o activitate profitabilă sau nu a societăţilor comerciale. Existenţa societăţilor comerciale în general este cu totul altceva şi, la acest nivel de analiză, raportul dintre afaceri şi societate se modifică radical: scopul unei societăţi comerciale este de a scoate un profit cât mai mare pentru proprietarii ei; dar scopul, funcţia social-economică, a societăţilor comerciale ca sistem de piaţă concurenţială nu mai este profitul întreprinzătorilor, ci satisfacerea în cât mai bune condiţii a nevoilor sociale ale consumatorilor (nu numai nevoile de consum, ci şi nevoia unui loc de muncă şi a unor mijloace de trai, nevoia de a trăi într-un mediu natural nepoluat sau nevoia unor servicii publice vitale, precum educaţia, sănătatea, justiţia etc). O veche fabulă spune că pasărea îşi închipuie că ar zbura cu mult mai uşor dacă n-ar întâmpina rezistenţa aerului, fără să ştie că în vid s-ar prăbuşi la pământ. Deşi ar trebui să fie ceva mai inteligenţi decât păsările, unii oameni de afaceri (din fericire nu toţi) gândesc şi se comportă ca şi cum nevoia de a ţine cont de pretenţiile şi de interesele puhoiului de stakeholders reprezintă un inconvenient în afaceri, pe care îl acceptă mârâind cu gândul la faptul că, făcându-le pe plac unora şi altora, în cele din urmă tot ei vor ieşi în câştig. Se consideră2 că aceste societăţi comerciale ar trebui să reflecteze însă mai profund asupra faptului că, în absenţa acestor
2

Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp. 294 - 295.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

11
antipatice grupuri de consumatori, salariaţi, furnizori sau simpli locuitori ai oraşelor în care îşi au sediul firmele lor, aceste societăţi comerciale nu ar mai avea obiect de activitate şi s-ar prăbuşi la fel ca nişte păsări puse să zboare în vid. Adepţii perspectivei lărgite nu încearcă să impună oamenilor de afaceri alte datorii şi obligaţii morale decât acelea pe care le susţine şi egoismul luminat sau interesul raţional. Toată disputa se poartă asupra motivelor pe care se întemeiază şi prin care se legitimează aceste datorii şi răspunderi morale. Pentru mulţi oameni gândul că sunt trataţi corect numai din calcul interesat este pur şi simplu inacceptabil. Consistenţa - absenţa contradicţiilor - poate fi considerată piesa de rezistenţă a eticii. Se aşteaptă ca etica să ne ofere un ghid al vieţii morale; ca să realizeze acest deziderat, ea trebuie să fie raţională; iar pentru a-şi susţine raţionalitatea, trebuie să nu conţină contradicţii. Dacă ni se spune: „Deschide fereastra, dar las-o închisă”, vom fi cu totul derutaţi şi nu vom şti ce să facem. Ordinul primit este contradictoriu şi, ca atare, iraţional. La fel, dacă principiile noastre etice şi comportamentul nostru moral sunt inconsistente, în calitate de fiinţe raţionale, vom fi derutaţi şi nu vom şti ce trebuie să facem şi cum să ne trăim viaţa în chip armonios. Consistenţa etică presupune ca normele, valorile şi actele noastre morale să nu fie contradictorii. Scrutarea critică a propriei noastre vieţi pentru a-i descoperi contradicţiile şi modificarea standardelor noastre morale şi a modului în care ne comportăm, astfel încât convingerile şi faptele noastre să fie consistente, joacă un rol major în dezvoltarea personalităţii morale. 3

12 într-o epocă, într-o anumită societate. Moral este considerat şi efortul de a se conforma acestor prescripţii şi de a le urma neabătut.4 Etica marketingului cuprinde ansamblul problematicii normelor ce se trebuie îndeplinite şi a valorilor ce trebuie realizate în cadrul prestaţiilor tuturor partenerilor actelor de piaţă, pentru ca acestea să se desfăşoare într-un cadru moral. Etica marketingului cuprinde şi pretenţiile grupelor sociale, pretenţii atinse de consecinţele fluxurilor ofertei de bunuri, servicii şi idei, pe termen scurt, mediu şi lung. Etica marketingului s-a cristalizat în perioada postbelică, pe fondul dezbaterilor privitoare la responsabilitatea socială a societăţii comerciale în raporturile sale cu furnizorii şi clienţii. Dezvoltarea spiritului critic al purtătorului de cerere şi responsabilitatea socială a întreprinzătorului faţă de actele sale reprezintă fundalul provocărilor la care trebuie să facă faţă marketingul în societatea contemporană. Etica marketingului este parte componentă a eticii afacerilor. Modul etic de abordare a marketingului derivă din finalitatea concepţiei de marketing, care constă în satisfacerea superioară a nevoilor clientului. Etica marketingului se concentrează asupra problemelor de conducere ce rezultă din orientarea spre piaţă a unei societăţi comerciale, mergând până la suprapunerea problematică a eticii marketingului cu etica afacerilor. Etica afacerilor este determinată de faptul că viaţa economică este un subsistem social, şi, astfel, în evaluarea ei trebuie folosite şi criterii extraeconomice, unul dintre acestea fiind cel etic. În plus, în contextul actualei civilizaţii, existenţa relaţiilor economice nu poate fi concepută fără ca ele să se bazeze pe corectitudine, respectarea angajamentelor luate, loialitate între parteneri etc. Etica afacerilor nu este etica aplicată afacerilor, ci însuşi fundamentul afacerilor: cu cât o societate comercială are o reuşită mai mare, cu atât ea acordă o atenţie mai mare codului moral. Etica afacerilor nu se reduce la un ansablu de reţete, tehnici, probleme şi prescripţii, ci constă într-o atitudine de a privi dincolo de
4

1.2. Etica în marketing
Termenul de etică provine de la grecescul „ethos” tradus ca moravuri, ştiinţă a principiilor moralei. Acest termen este folosit şi ca sinonim al moralei. Sunt considerate morale prescripţiile admise
3

Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp. 106-107.

Druţă, M. E., Pop, N. Al. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003. p. 238.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

13
problemele profesionale, de rezultatele financiare, atitudine bazată pe un set de valori morale. Există autori ce apreciază că societăţile comerciale nu au altă responsabilitate decât aceea de a câştiga bani; iar dacă încearcă şi alte responsabilităţi, fac mai mult rău decât bine.
Spre exemplu: moderarea preţurilor poate aduce pe termen scurt beneficii pentru unii consumatori, dar pe termen lung are efecte nedorite (penurie de produse, apariţia pieţei negre etc.)

14 h) regula „cel care supravieţuieşte are dreptate” sau stilul darwinist: dacă am câştigat, am avut dreptate; dacă ei câştigă, înseamnă că ne-am păcălit. A doua jumătate a secolului al XX-lea a marcat şi trecerea de la modelul economic (elementul dominant fiind afacerea) la modelul socioeconomic (elementul dominant fiind calitatea generală a vieţii). Acest proces a condus şi la: ◙ dezvoltarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale, ◙ o abordare altruistă, ◙ imperative morale în derularea afacerilor. Preocupările de etică - responsabilităţi pe termeni lung legate de reputaţia societăţii comerciale se înscriu într-o viziune globală şi sistematică a raporturilor dintre societăţi comerciale şi salariaţi, acţionari, clienţi, furnizori, pentru a menţine un stil etic acceptabil din punctul de vedere al eficienţei afacerilor şi al codului moral. Marketingul, circumscris afacerilor economice, reprezintă un domeniu cu profunde implicaţii ale eticului. Deoarece activitatea de marketing se desfăşoară în contact permanent cu publicul, s-a creat falsa impresie că marketingul se caracterizează şi printr-o serie de practici neetice. În acest context, obligaţia specialistului în domeniu (marketerului) este de a infirma prin faptele sale aceste supoziţii. Comportamentul marketerului trebuie să se caracterizeze printr-o conduită etică, indiferent de factorii perturbatori ai mediului ambiant al societăţii comerciale în care aceasta acţionează. Anii 1980 au confruntat specialiştii în economie cu problemele etice ale conducerii strategice a societăţii comerciale. În acest context, s-a dezvoltat în SUA o etică a marketingului, bazată pe ştiinţele experimentale, în timp ce în spaţiul vest-european s-a cristalizat o etică a societăţii comerciale în raporturile sale cu piaţa, ce a încorporat o serie de componente relevante ale marketingului (în special, din domeniul responsabilităţilor faţă de consumator). Orientarea marketingului spre aspectele extraeconomice are rezultatul următor: lărgirea problematicii eticii marketingului în domenii precum macromarketingul, marketingul organizaţiilor non-profit, marketingul ecologic etc. Domeniile eticii marketingului pot fi conturate în raport de criteriul de discriminare folosit.

Literatura de specialitate economică5 enumeră, printre altele, următoarele stiluri de etică, nascute din motivaţii specifice: a) regula „înainte de toate”: nu ia în consideraţie excepţiile, circumstanţele şi consecinţele; b) regula „consecinţe pentru toţi”: apreciază că principiile şi normele nu au decât un caracter orientativ, important este cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de oameni; c) regula „societatea comercială mai întâi”: susţine că orice decizie se evaluează în funcţie de avantajele aduse societăţii comerciale sau reputaţiei acesteia; d) regula „avantajul nostru pe termen lung” sau stilul prudent: cere ca în luarea deciziilor să se revadă consecinţele pentru propriile interese, dar întrevăzând întotdeauna (pe termen lung) reputaţia societăţii comerciale, încrederea publicului, relaţiile cu clienţii şi furnizori, capacitatea de a obţine profit; e) regula „reputaţia pe primul plan sau stilul virtuos”: orice acţiune se măsoară prin gradul în care reflectă reputaţia societăţii comerciale sau caracterul persoanei (cum ar fi: filantropii); f) regula „raţionamente (decizii) spontane” sau stilul intuitiv: ia decizii numai după conştiinţa sa, fără deliberare, fără o analiză profundă; g) regula „a se pune în locul altuia” sau stilul empatic: îşi urmează instinctele, în general, sentimentul de simpatie sau compasiune, în particular;

5

Druţă, M. E., Pop, N. Al. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003. pp. 238-240.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

15
Dacă accentul cade pe componentele normative, se poate vorbi despre un domeniu prescriptiv al eticii marketingului, ce priveşte conduita decidenţilor în relaţiile lor de piaţă. Dacă accentul cade pe valorile morale ale diferitelor grupe de purtători ai cererii (valorificarea rezultatelor ştiinţelor experimentale în atenuarea cadrului conflictual privitor la rolul marketerului în relaţiile de piaţă, la conflictele interpersonale dintre compartimentul de marketing şi celalte structuri funcţionale ale societăţii comerciale, la conflictele dintre societate comercială şi mediul său de piaţă) vorbim despre domeniul eticii descriptive sau explicative. Dacă accentul cade pe obiectul activităţii, vorbim despre următoarele domenii: etica cercetărilor de marketing, etica acţiunii strategice de marketing (de la stabilirea obiectivelor la etica relaţională generată de legăturile cu concurenţii şi cu propriii clienţi), etica folosirii instrumentarului de marketing. Dar într-o serie de situaţii se încalcă, totuşi, regulile şi principiile etice în activitatea de marketing: Un domeniu în care se întâlnesc astfel de situaţii este reprezentat de cercetarea de marketing. Existenţa şi respectarea consecventă a unui cod etic în activitatea de cercetare reprezintă o condiţie esenţială a reuşitei pe termen lung a investigaţiilor de marketing. Semnificaţia valorilor etice în activitatea de cercetare de marketing este, în ultimă instanţă, o problemă de cultură a organizaţiei. Concentrarea exclusivă a cercetării pe o finalitate materializată în productivitate şi profit nu deschide perspectiva cultivării, pe termen lung, a surselor de informaţii. Informaţia nu trebuie captată cu orice preţ, ci numai în corelaţie cu principiile morale ale societăţii în care se desfăşoară investigaţia. Protecţia persoanei şi a drepturilor omului cunoaşte standarde foarte ridicate în ţările dezvoltate economic, în timp ce, în celelalte state, „navigarea” în căutarea informaţiei pertinente se realizează, nu rareori, în ape tulburi. În acest spirit, se impune o activitate educativă consecventă, pornită din familie, continuată în şcoală şi consolidată în facultate, astfel încât cercetătorul, în activitatea practică, să respecte fără abatere cerinţele cultivării şi protejării surselor de informaţii de piaţă. Manevrarea inadecvată a instrumentelor mixului de marketing conduce, deseori, la practici neetice precum: ◙ crearea de produse pentru false nevoi (politica de produs);

16 ◙ necorelări în raportul calitate-preţ, ducând la apariţia pe piaţă a unor mărfuri cu preţuri „fără acoperire” (politica de preţ); ◙ pierderea identităţii de origine a mărfii, ca urmare a lanţului complex de intermediari folosiţi în canalele de distribuţie externă (politica de distribuţie); ◙ informaţii false şi/sau fără acoperire difuzate în media, ◙ publicitate mincinoasă, ◙ invocarea neadecvată a unor stimuli cu conotaţie „tabu” pentru un public aparţinând unei anumite etnii, religii, regiuni geografice etc. (politica de comunicare). Problematica eticii marketingului cunoaşte o potenţare semnificativă în procesul trecerii de la marketingul tranzacţional la marketingul relaţional. Demersul de conducere a relaţiilor cu clientela are drept obiectiv, în această situaţie, permanentizarea legăturilor societăţii comerciale cu purtătorii cererii, în vederea fidelizării acestora în timp. Ţelul suprem al acestui demers este crearea premiselor pentru exclusivitate în selecţia ofertei societăţii comerciale, ce practică astfel de raporturi de piaţă. El cere o schimbare de atitudine, cu o puternică încărcătură etică, din partea factorilor de decizie ai respectivei societăţi comerciale.

1.3. Norma morală, norma juridică
Etimologic cuvântul „drept” este o metaforă, ce provine de la cuvântul latin „directum” (ceea ce este conform regulei legii). Regulile legale ce formează dreptul poartă denumirea de norme juridice. Norma juridică înseamnă o limitare a posibilităţilor de manifestare a voinţei, o obligativitate de comportament.6 O diferenţiere timpurie (secolul XVIII) a normelor de drept (justum), normelor de morală (honestum) şi de politeţe (decorum) a fost realizată de Christian Thomasius. El considera că deosebirea dintre normele de drept de celelalte categorii de norme sociale o constituia faptul că: aplicarea lor este asigurată prin forţa de
6

Poenaru, E.: Drept civil. Teoria generală. Persoanele. Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001, pp. 3-7.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

17
constrângere a statului. Cu toate acestea nu putem afirma că celelalte tipuri de norme sociale nu sunt sancţionate, spre exemplu: normele de politeţe sunt sancţionate prin opobriul public, conform afirmaţiei lui Durkheim: „socialul implică constrângere” (toate normele care orânduiesc convieţuirea socială, indiferent de natura lor, implică un anumit fel de constrângere). Deci, în raport de alte categorii de norme sociale sancţionate specific, normele juridice au un gen de sancţiune fixată şi aplicată de organe create de societate în acest scop (urmând pentru acesta o procedură prestabilită). Dar, conform concepţiei lui Albert Gallowai Keller: majoritatea normelor juridice sunt rezultatul unui proces de normare socială, care a fost urmat în mod spontan, ducând la fixarea unor cutume, a unor obiceiuri reglementate de comportamente, care mai târziu au fost legiferate. Diferenţa primordială între normele sociale/morale şi cele juridice (deşi acestea din urmă îşi au, în majoritatea cazurilor, rădăcinile în primele) constă în faptul că normele juridice sunt recunoscute de către o lege, care le protejează. Deci, normele juridice sunt elaborate, conservate şi garantate în aplicarea lor de stat, teama de sancţiuni juridice constituind, în multe cazuri, temeiul aplicării acestui tip de norme. S-a ajuns până la afirmaţia lui Rudolf von Ihering că „o lege fără constrângere este un foc care nu arde, o torţă care nu liminează”7. La fel ca şi alte norme sociale, normele juridice sunt rodul aspiraţiei spre instaurarea în societate a spiritului de dreptate (a spiritului etic).

18

TEST DE EVALUARE
Œ Din perspectiva oamenilor de afaceri americani, cei care aplică principiile etice în afacerile lor, etica are de a face cu ceea ce sentimentele lor le spun că este bine sau rău. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. • Din perspectiva oamenilor de afaceri americani, cei care aplică principiile etice în afacerile lor, a fi etic nu înseamnă numai să respecţi legea. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. Ž Prin termenul „etică” în cadrul societăţii româneşti se înţelege: A) Să nu minti! B) Ajută-ţi aproapele! C) Respectă-ţi întotdeauna promisiunile! D) Răspunde pentru greșelile tale! • Insistenţa mediatică asupra evenimentelor scandaloase ce au loc frecvent în mediul de afaceri are un efect pozitiv asupra eticii în afaceri. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. • Vechea fabulă ce spune că pasărea îşi închipuie că ar zbura cu mult mai uşor dacă n-ar întâmpina rezistenţa aerului, fără să ştie că în vid s-ar prăbuşi la pământ are relevanță în raportul societăților comerciale cu: A) angajații, B) consumatorii, C) producătorii, D) acționarii. ‘ Sunt considerate morale: A) prescripţiile admise într-o epocă, într-o anumită societate, B) efortul de a se conforma prescripţiilor admise într-o epocă, într-o anumită societate şi de a le urma neabătut.

7

Ungureanu, O.: Drept civil. Introducere. Editura All Beck, Bucureşti. 2000, p. 19.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

19
’ Etica marketingului s-a cristalizat: A) în perioada interbelică, B) în perioada postbelică, C) în perioada anterioară celor două războaie mondiale. “ Consistenţa este considerată: A) un element exterior dar complementar eticii în afaceri, B) un element component al eticii, C) piesa de rezistenţă a eticii. ” Consistenţa presupune absenţa contradicţiilor. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. • Termenul de etică excede termenul de moravuri. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă.

20

2. Concurenţa comercială
2.1. Competiţia. Perspective socio-filosofice
În cazul în care sunt întâlnite practicile monopoliste consumatorul are nevoie de protecţie legală. Justificarea morală a reglementărilor juridice care încurajează competiţia şi care interzic practicile anticoncurenţiale pare cât se poate de solidă. În condiţiile în care comercianții apar în viziunea consumatorilor ca fiind în competiţie unii cu ceilalți, orice înţelegere secretă între comercianți în ceea ce priveşte preţurile de pe piaţă ale produselor lor reprezintă o manevră necinstită şi o violare a consensului social. Cei care se pretează la astfel de înţelegeri sunt incorecţi atât faţă de ceilalți comercianți de pe piaţă, cât şi faţă de consumatori. Aceştia din urmă sunt dezavantajaţi deoarece societățile comerciale cartelate continuă să opereze ca şi cum prețurile pe care le practică ar fi dictate de legile pieţei, astfel încât consumatorii iau nişte preţuri artificial umflate drept preţurile cele mai mici pe care le poate oferi piaţa. Pe de altă parte, ceilalți comercianți primesc informaţii false despre condiţiile de competiţie de pe piaţă, calculând greşit efectele strategiilor lor de lărgire prin politica de preţuri a segmentului de piaţă ocupat. Ori de câte ori nişte comercianți deţin o poziţie monopolistă şi ori de câte ori un mic număr de furnizori controlează efectiv canalele de distribuţie în anumite sectoare economice, atât micile afaceri, cât şi consumatorii au nevoie să fie protejaţi de abuzurile forţelor monopoliste. O altă practică anticoncurenţială este politica unei mari societăți comerciale de a invada piaţa cu produse la prețuri sensibil mai mici decât media pieţei, nu de dragul consumatorilor, ci pentru a-şi elimina competitorii. Este un proces cu bătaie ceva mai lungă, pentru că, o dată scoşi competitorii de pe piaţă, firma care practică „preţuri de jaf” (predatory prices) nu urmăreşte altceva decât să-şi scoată paguba temporară instituind apoi prețuri de monopol, mult peste cele normale, impuse unor consumatori „captivi”. De regulă,

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

21
numai companiile mari, cu resurse financiare importante, sau cele care beneficiază de anumite avantaje pe piaţă îşi pot permite preţuri de dumping. Politica antidumping a ţărilor dezvoltate este de înţeles în măsura în care nu urmăreşte altceva decât protecţia consumatorilor (absenţa concurenţei este, pe termen lung, în dezavantajul acestora). Dar sunt situații în care în numele combaterii prețurilor de dumping, S.U.A. şi ţările din U.E. adoptă severe bariere protecţioniste, care împiedică sau limitează accesul pe pieţele lor ai unor produse din ţările în curs de dezvoltare, ale căror preţuri nu sunt mai scăzute decât media pieţei din cauza unor politici „de jaf”, ci pentru că, îndeosebi datorită costului scăzut al forţei de muncă, sunt mult mai competitive. 8

22 decât în ţara importatoare, durata mai mare a programului de lucru zilnic şi săptămânal, contribuţii la asigurări sociale mai mici, impozite mai reduse, subvenţii de la buget la produse alimentare, chirii reduse etc. 9 Legea penală română10 prevede o serie de infracţiuni conexe anumitor activităţi economice. Atfel, specula11 presupune săvârşirea uneia dintre următoarele fapte: cumpărarea în scop de revânzare a produselor industriale sau agricole care potrivit dispoziţiilor legale nu pot face obiectul comerţului particular; cumpărarea de produse industriale sau agricole, în scop de prelucrare în vederea revânzării, dacă ceea ce ar rezulta din prelucrare nu poate face, potrivit dispoziţiilor legale, obiectul comerţului particular. Înşelăciunea la măsurătoare este definită legal ca fiind acțiunea de înşelare prin folosirea unui instrument de măsurat inexact ori prin folosirea frauduloasă a unui instrument de măsurat exact. Acest tip de infracține pedepsește chiar și tentativa de a înșela la măsurătoare. Înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor presupune falsificarea ori substituirea de mărfuri sau orice alte produse, precum şi expunerea spre vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri, cunoscând că sunt falsificate ori substituite. La fel, tentativa se pedepseşte. Divulgarea secretului economic este acținea de divulgare a unor date sau informaţii care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta este de natură să producă pagube. Deturnarea de fonduri constă în schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor materiale, fără respectarea prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a activităţii

2.2. Concurenţa. Perspective juridice
Faptele de dumping apar, cel mai frecvent ca fapte de concurenţă neloială, în operaţiunile de comerţ exterior de mărfuri şi servicii. Literatura de specialitate juridică distinge: 1. Dumpingul de mărfuri, care este o formă extremă a luptei de concurenţă şi constă în vânzarea de mărfuri la preţuri mult mai mici decât preţurile pieţei, chiar sub nivelul costurilor de producţie (pentru păstrarea şi acapararea pieţei şi înlăturarea concurenţei). Un produs este considerat ca fiind „dumped”, adică „aruncat” (vândut în spaţiul comercial al altei ţări la o valoare inferioară celei normale) dacă preţul de export al produsului exportat, dintr-o ţară în alta, este inferior preţului comparabil, calculat în condiţii comerciale normale, al unui produs identic destinat consumului în ţara de origine. 2. Dumpingul social, care se realizează prin: a) procedeul ieftinirii preţului produselor pe piaţa de export, b) aplicarea de către ţara exportatoare (agentul economic exportator) a uneia din următoarele măsuri: acordarea de salarii mai scăzute
8

Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp. 452 – 454, 458 – 460, 475.

Mureşan, L.: Structura şi răspunderea pe care le implică dumpingul. Sesiunea Internaţională de comunicări ştiinţifice a Universităţii din Piteşti: Economia contemporană. Prezent şi perspective Editura AGIR, Bucureşti. 2004, pp. 391-392. 10 Legea nr. 15 din 20 iunie 1968. 11 Art. 295 Legea nr. 15 din 20 iunie 1968.
9

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

23
economico-financiare sau a produs o pagubă unui organ ori unei instituţii de stat sau unei alte unităţi prevăzute de lege. Concurenţa neloială presupune fabricarea ori punerea în circulaţie a produselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de provenienţă false, precum şi aplicarea pe produsele puse în circulaţie de menţiuni false privind brevetele de invenţii, ori folosirea unor nume comerciale sau a denumirilor organizaţiilor de comerţ ori industriale, în scopul de a induce în eroare pe beneficiari. Concurența neloială este reglementată și prin lege specială: Legea nr. 11 adoptată în anul 1991. Astfel, comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale. Acest act normativ definește o serie de termeni astfel: 1. Este considerată ca fiind contrară uzanţelor comerciale cinstite utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzului de încredere, incitării la delict şi achiziţionării de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică astfel de practici, de natură să afecteze poziţia comercianţilor concurenţi pe piaţă; 2. Constituie secret comercial informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret; protecţia secretului comercial operează atâta timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite. 3. Constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale. 4. Constituie concurenţă neloială orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor,

24 de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii. 5. Prin menţiuni false asupra originii mărfurilor se înţelege orice indicaţii de natură a face să se creadă că mărfurile au fost produse într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau într-un anumit stat. Nu se socoteşte menţiune falsă asupra originii mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic şi indică în comerţ numai natura lui, în afară de cazul în care denumirea este însoţită de o menţiune care ar putea face să se creadă că are acea origine. Sunt integrate în categoria contravenţilor (fapte de o gravitate redusă, comparativ cu infracțiuniile): 1. Oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte; 2. Divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite; 3. Încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare; 4. Comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie de favoare în dauna unor concurenţi; 5. Comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente; 6. Oferirea, promiterea sau acordarea (mijlocit sau nemijlocit) de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

25
7. Deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant; 8. Concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale. Sancţiunea pentru săvârșirea acestor contravenții poate fi aplicată atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice responsabile. Constituie infracţiune următoarele fapte: 1. Folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant; 2. Punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului mărcii şi induce în eroare consumatorul asupra calităţii produsului/serviciului; 3. Folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi chimici noi; 4. Divulgarea unor informaţii prevăzute la lit. c), cu excepţia situaţiilor în care dezvăluirea acestor informaţii este necesară pentru protecţia publicului sau cu excepţia cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comerţ, dacă aceste informaţii provin de la autorităţile competente; 5. Divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, fără consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial sau industrial; 6. Divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparţinând autorităţilor publice, precum şi de către persoane împuternicite de deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor publice;

26 7. Producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.

TEST DE EVALUARE
Œ O înţelegere secretă între comercianți în ceea ce priveşte preţurile de pe piaţă ale produselor lor: A) reprezintă o încălcare a drepturilor consumatorilor, B) nu reprezintă o încălcare a drepturilor consumatorilor. • Politica unei mari societăți comerciale de a invada piaţa cu produse la prețuri sensibil mai mici decât media pieţei pentru a-şi elimina competitorii, presupune utilizarea unor: A) preţuri legale, B) preţuri de jaf, C) preţuri concurențiale. Ž Faptele de dumping sunt: A) fapte de concurenţă loială, B) fapte de concurenţă neloială. • Dumpingul de mărfuri se realizează prin procedeul ieftinirii preţului produselor pe piaţa de export. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. • Înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor este definită legal ca fiind acțiunea de înşelare prin folosirea unui instrument de măsurat inexact.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

27
A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. ‘ Constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. ’ Oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent constituie: A) infracțiune, B) contravenție, C) o faptă legală. “ Divulgarea secretelor comerciale de către persoane aparţinând autorităţilor publice constituie: A) infracțiune, B) contravenție, C) o faptă legală. ” Concurența neloială este reglementată legal prin: A) Codul penal, B) Codul Consumului, C) Legea nr. 11 din 1991. • Deturnarea de fonduri constă în schimbarea destinaţiei resurselor materiale, cu nerespectarea prevederilor legale. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă.

28

3. Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale. Noţiuni generale
3.1. Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale. Perspective socio-filosofice
Din perspectivă filosofică se conturează o serie de întrebări. Prima întrebare ar fi: „Pot societăţile comerciale să aibă responsabilităţi sociale?” În 1970, imediat după prima afirmare viguroasă a eticii afacerilor în Statele Unite, viitorul laureat al Premiului Nobel pentru Economie, Milton Friedman, publică un articol mult dezbătut şi astăzi, întrucât este considerat un text clasic al celor care contestă rolul social al societăţilor comerciale. Sub titlul provocator „Responsabilitatea socială a afacerilor este aceea de a spori profiturile”, Friedman respinge categoric ideea de responsabilitate socială a societăţilor comerciale, în virtutea următoarelor trei argumente12: ◙ Numai fiinţele umane sunt moralmente responsabile de acţiunile lor. Societăţile comerciale nu sunt fiinţe umane şi, prin urmare, nu pot să îşi asume cu adevărat răspunderea morală pentru ceea ce fac. Întrucât societăţile comerciale sunt alcătuite din indivizi, numai aceştia sunt fiecare în parte responsabili pentru acţiunile lor în cadrul corporaţiilor. ◙ Unica responsabilitate a managerilor este aceea de a acţiona în interesul acţionarilor. Atâta timp cât o societate comercială se supune cadrului legal pe care societatea l-a instituit pentru afaceri, singura responsabilitate a managerilor unei societăţi comerciale este aceea de a realiza un profit, deoarece acesta este scopul pentru care a fost creată societatea comerciale şi pentru care au fost angajaţi managerii. A acţiona în vederea oricărui alt scop
12

Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp.300-302.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

29
înseamnă abandonul răspunderii lor şi un adevărat „furt” din buzunarele acţionarilor. ◙ Problemele sociale sunt de competenţa statului şi nu îi privesc pe managerii societăţilor comerciale. În concepţia lui Friedman, managerii nu trebuie şi nici nu pot să decidă ce anume serveşte cel mai bine interesele societăţii. Aceasta este treaba guvernului. Managerii societăţilor comerciale nu sunt nici pregătiţi să fixeze şi să urmărească ţeluri sociale şi, spre deosebire de politicieni, nici nu sunt aleşi în mod democratic să se ocupe de aşa ceva (Friedman, 1970). Toate aceste contraargumente ale lui Friedman merită atenţie. Vom expune o analiză critică a celor prezentate anterior, analiză la care ne raliem. Mai întâi ideea că o societate comerciale nu poate fi moralmente responsabilă pentru acţiunile sale, de vreme ce deciziile aparţin indivizilor ce compun acea societate comerciale. Pentru a atribui responsabilitatea morală societăţilor comerciale, este necesar să specificăm faptul că, pe lângă independenţa legală faţă de membrii lor, societăţile comerciale contează şi ca agenţi independenţi faţă de indivizii care le alcătuiesc. Prezentăm două argumente în acest sens: ◙ Primul argument: pe lângă indivizii care iau decizii în cadrul unei societăţi comerciale, fiecare societate comerciale posedă o structură decizională internă, care orientează deciziile acesteia în direcţia anumitor obiective predeterminate. Această structură decizională internă devine manifestă în diferite elemente care, însumate şi sincronizate, dau naştere unor situaţii în care majoritatea acţiunilor societăţii comerciale nu pot fi puse pe seama unor decizii individuale şi nu angajează doar responsabilităţi individuale. Structura decizională internă a societăţii comerciale se afirmă în statutul acelei societăţi şi în politicile şi strategiile societăţii care determină acţiunile acesteia dincolo de orice contribuţie individuală. Această viziune nu exclude faptul că indivizii păstrează o marjă de acţiune independentă în cadrul societăţii comerciale şi că există un număr apreciabil de decizii care pot fi urmărite până la agenţii individuali ce le-au adoptat. Aspectul crucial este acela că în mod normal societăţile comerciale posedă un cadru decizional organizat, stabilind explicit sau implicit scopul final al deciziilor,

30 scop care transcende în mod evident cadrul responsabilităţilor individuale.
Spre exemplu: dacă scopul strategic al unei societăţi comerciale constructoare de automobile sau de aparatură electronică constă în cucerirea şi consolidarea de noi pieţe prin oferta de produse de calitate medie şi la preţuri mici, indivizii cu atribuţii decizionale în cadrul societăţii comerciale au libertatea de a-şi asuma răspunderi pentru realizarea obiectivului strategic al societăţii comerciale, dar nu şi libertatea de a pune în discuţie şi de a modifica după cum crede fiecare acest obiectiv. Altele vor fi criteriile de decizie managerială în cazul unei societăţi comerciale al cărei obiectiv strategic constă în păstrarea locurilor de muncă, menţinerea poziţiei dominante pe piaţa internă sau creşterea cotaţiei la bursă a acţiunilor sale.

◙ Al doilea argument: toate societăţile comerciale au nu numai o structură decizională internă, ci şi un set de valori care definesc ceea ce se consideră a fi corect sau incorect în cadrul societăţii comerciale - o cultură organizaţională. Aceste convingeri şi valori exercită o puternică influenţă asupra deciziilor şi comportamentelor individuale.
Spre exemplu, mulţi comentatori economici au pus politica firmei Levi Strauss & Co. de combatere a muncii salariate a copiilor şi de promovare a altor drepturi ale omului în ţările în curs de dezvoltare pe seama convingerilor etice şi ale valorilor centrale pe care firma le cultivă de multă vreme cu remarcabilă consecvenţă.

Putem trage concluzia că societăţile comerciale au un anumit nivel de responsabilitate morală ce reprezintă mai mult decât responsabilităţile însumate ale indivizilor din alcătuirea lor. În afară de faptul că, în majoritatea ţărilor dezvoltate, cadrul legal tratează societatea comercială ca pe o persoană „juridică” artificială, răspunzătoare legal pentru acţiunile sale, societăţile comerciale se manifestă totodată şi ca un agent autonom, în măsura în care scopurile şi climatul său axiologic intern modelează şi predetermină deciziile indivizilor ce intră în componenţa lor.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

31
O a doua întrebare ar fi: „De ce au societăţile comerciale responsabilităţi sociale?” Autori consacraţi în domeniul eticii în afaceri 13 analizează o serie de argumente de ordin economic ce pot determina ca societăţile comerciale să îşi asume responsabilităţi sociale în măsura în care efectele sunt benefice pentru profiturile lor. Exemple în acest sens sunt următoarele: ◙ Societăţile comerciale percepute ca fiind socialmente responsabile pot beneficia de o clientelă mai largă şi mai satisfăcută, în vreme ce o percepţie publică de iresponsabilitate socială se poate solda cu un boicot sau alte acţiuni ostile din partea consumatorilor.
Spre exemplu: în 2001 gigantul petrolier ExxonMobil a avut de suportat boicotul unui mare număr de consumatori din Europa, drept reacţie faţă de refuzul companiei de a semna protocolul de la Kyoto privind prevenirea încălzirii globale, protocol împotriva căruia ExxonMobil a dus o foarte activă campanie de lobby.

32 Pe lângă aceste argumente de ordin economic există şi o serie de argumentele morale în favoarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale: ◙ Societăţile comerciale dau naştere unor probleme sociale şi, prin urmare, au responsabilitatea de a le soluţiona şi de a preveni apariţia unor noi probleme.
Prin inovaţii tehnologice şi creşterea eficienţei, firmele duc la dispariţia anumitor ocupaţii şi implicit la creşterea şomajului, migraţia forţei de muncă, depopularea unor zone afectate de o recesiune structurală şi suprapopularea zonelor de boom economic; corporaţiile poluează mediul, exploatează resursele neregenerabile etc.

◙ Angajaţii pot fi atraşi să lucreze pentru acele societăţi comerciale pe care le percep ca fiind socialmente responsabile şi pot fi chiar devotaţi şi mândri să lucreze la astfel de societăţi comerciale. ◙ Implicarea voluntară în acţiuni şi programe sociale a societăţilor comerciale poate preveni iniţiativele legislative ale guvernelor, asigurând astfel o mai mare independenţă a societăţilor comerciale faţă de controlul guvernamental. ◙ Contribuţiile pozitive la dezvoltarea socială pot fi considerate de către societăţile comerciale drept investiţii pe termen lung în consolidarea unei vieţi comunitare mai sigure, mai bine educate şi mai echitabile, de care pot profita şi societăţile comerciale, desfăşurându-şi activitatea într-un mediu de afaceri mai dinamic, mai potent şi mai stabil. Motivele economice enumerate pot determina avantaje societăţilor comerciale şi motive ca acestea să îşi asume anumite obligaţii faţă de diferite grupuri sociale.

Este incorect din punct de vedere moral ca mereu alţii să suporte consecinţele acestor fenomene, de pe urma cărora societăţilor comerciale au numai de câştigat. ◙ În calitate de actori sociali puternici, cu acces la resurse importante, societăţilor comerciale trebuie să îşi utilizeze puterea şi resursele în mod socialmente responsabil.
Spre exemplu: o societate comercială multinaţională, care a acumulat un capital enorm prin munca şi creativitatea angajaţilor săi din ţara de origine, bucurându-se vreme îndelungată de sprijin din partea guvernului, nu procedează corect atunci când, urmărind să-şi maximizeze profiturile, se delocalizează, mutându-şi activele în ţările din Lumea a Treia, unde salariile sunt mult mai mici, iar reglementările de protecţie a mediului mult mai puţin severe, fără să-i pese de salariaţii care îşi pierd locurile de muncă „acasă”.

13 Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp. 302 - 304.

◙ Toate activităţile societăţilor comerciale au un anumit impact social, fie prin produsele şi serviciile pe care le oferă sau locurile de muncă pe care le asigură, fie indirect, prin efectele lor asupra altor companii. Drept urmare, societăţilor comerciale nu pot să eludeze răspunderea pe care o incumbă acest impact, indiferent dacă este unul pozitiv, negativ sau neutru. ◙ Departe de a depinde exclusiv de ceea ce fac acţionarii lor, activitatea societăţilor comerciale se bazează pe contribuţia unor largi şi variate grupuri socio-profesionale (angajaţi, consumatori, furnizori, comunităţi locale - într-un cuvânt stakeholders), având,

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

33
prin urmare, datoria de a ţine seama şi de interesele acestor grupuri.” Aceste variate grupuri socio-profesionale cuprind: angajaţii, consumatorii, furnizorii, comunităţile locale care sunt denumite în literatura de specialitate: stakeholders. Responsabilitatea socială a societăților comerciale este definită, din punct de vedere filosofic, ca fiind ceea ce societatea aşteaptă din partea unei societăți comerciale din punct de vedere economic, legal, etic şi filantropic într-un anumit moment. 3.1.1. Responsabilitatea economică Societățile comerciale au variate grupuri socio-profesionale, numite stakeholders, grupuri ce cuprind: ◙ acţionarii care pretind un câştig rezonabil pentru investiţiile lor, ◙ angajaţii care doresc slujbe sigure şi bine plătite, ◙ clienţii care cer produse de bună calitate la preţuri accesibile. Prima responsabilitate a unei afaceri este considerată aceea de a fi o unitate economică funcţională şi de a se menţine pe piaţă. Primul strat al responsabilităţii sociale a societății comerciale reprezintă baza celorlalte tipuri de responsabilităţi, pe care le susţine şi le face posibile. De aceea satisfacerea responsabilităţilor economice este pretinsă (chiar solicitată imperativ) tuturor societăților comerciale. 3.1.2. Responsabilitatea legală Responsabilitatea legală a societății comerciale solicită ca afacerile să se supună legilor şi să respecte "regulile jocului". În majoritatea cazurilor, legile codifică vederile şi convingerile morale ale societăţii, astfel încât respectarea lor este o condiţie necesară a oricărei reflecţii ulterioare privind responsabilităţile sociale ale unei societăți comerciale.
Spre exemplu, mai multe societăți comerciale cunoscute au avut de plătit penalităţi în urma dovedirii în justiţie a unor practici de concurenţă neloială, materializate în strategii ilegale menite să le asigure păstrarea sectorului lor de piaţă şi creşterea nejustificată a profitabilităţii (aceste societăți comerciale s-au concentrat în mod excesiv asupra responsabilităţii lor economice). Astfel, Microsoft a pierdut un proces de lungă durată, în care corporaţia a fost acuzată

34
de violarea legilor antitrust, abuzând de poziţia sa monopolistă pentru a-şi dezavantaja competitorii; procesul s-a soldat cu pierderi drastice pentru companie.

3.1.3. Responsabilitatea etică Responsabilităţile etice obligă societățile comerciale să facă ceea ce este just, corect şi echitabil chiar dacă nu sunt silite să procedeze astfel de actele normative existente.
Spre exemplu, atunci când Shell a vrut în 1995 să pună în exploatare platforma marină Brent Spar din Marea Nordului, compania a avut toate aprobările legale ale guvernului britanic şi totuşi a căzut victimă campaniei viguroase iniţiate de către organizaţia Greenpeace şi boicotului consumatorilor. În aceste condiții, decizia legală de instalare a platformei marine a fost în cele din urmă nepusă în aplicare, deoarece societatea comercială nu a ţinut cont de aşteptările etice mai pretenţioase ale societăţii (sau cel puţin ale grupurilor de protestatari).

Responsabilităţile etice constau în ceea ce societatea aşteaptă din partea societăților comerciale, dincolo de cerinţele economice şi legale. 3.1.4. Responsabilitatea filantropică În vârful piramidei, cel de-al patrulea nivel al responsabilităţii sociale a societății comerciale cuprinde acţiunile filantropice. Cuvântul grecesc "filantropie" înseamnă literal "iubirea de oameni". Utilizarea acestui termen în contextul mediului de afaceri are în vedere toate acele situaţii în care societatea comercială are libertatea de a decide, fără nici o constrângere exterioară, să se implice în acţiuni ce vizează îmbunătăţirea calităţii vieţii angajaţilor, a comunităţilor locale şi, în ultimă instanţă, a societăţii în ansamblu. Acest nivel de responsabilitate socială cuprinde o mare varietate de iniţiative: ◙ donaţii caritabile, ◙ construcţia unor facilităţi recreative pentru salariaţi şi familiile lor, ◙ sprijinul acordat şcolilor locale, ◙ sponsorizarea unor evenimente artistice sau sportive etc. Responsabilităţile filantropice sunt numai dorite din partea societăților comerciale, fără a fi pretinse ori aşteptate.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

35

36

3.2. Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale. Perspective economice
După 1970 marketingul se extinde în domeniile noneconomice, dezvoltându-se şi conceptul de marketing societal. Marketingul societal reflectă apariţia unei noi exigenţe în concepţia şi acţiunea de marketing: luarea în considerare a intereselor de ordin general ale societăţii. Orientarea către piaţă, către satisfacerea cerinţelor consumatorilor individuali, a pus în evidenţă faptul că nu întotdeauna ceea ce este bun pentru individ este bun şi pentru societate în ansamblul său. Poluarea, tendinţa de epuizare a unor resurse naturale, evoluţiile demografice complexe, sărăcirea unor categorii de oameni, extinderea unor maladii grave, devin probleme presante nu numai pentru naţiunile lumii, dar şi pentru comunitatea mondială. Agenţii economici, organizaţiile în general, nu mai pot face abstracţie sau trata îngust şi limitat aceste probleme complexe şi grave. 14 Au existat voci care au pus la îndoială caracterul adecvat al concepţiei de marketing, ca filosofie de afaceri într-o eră a deteriorării mediului natural, a penuriei de resurse, a exploziei demografice, a foametei şi sărăciei în lume şi a neglijării serviciilor sociale. Se poate spune oare că firmele care acum satisfac cu succes dorinţele consumatorilor răspund totodată şi intereselor pe termen lung ale consumatorilor şi ale societăţii? Concepţia de marketing ocoleşte potenţialele conflicte dintre dorinţele consumatorilor, interesele acestora şi binele pe termen lung al societăţii. Situaţiile de acest gen impun introducerea unui termen nou, care să extindă concepţia de marketing. S-au propus mai multe denumiri, printre care cea de „marketing umanist” si; cea de „marketing ecologic”. Termenul care s-a consacrat, însă, a fost „concepţia de marketing societal”. Concepţia de marketing societal susţine că sarcina societăţii comerciale este aceea de a determina nevoile, dorinţele şi interesele pieţelor-ţintă şi de a furniza satisfacţiile dorite în mod mai eficient şi mai operativ decât
14 Lefter, C., Brătucu, G., Bălăşescu, M., Chiţu, I., Răuţă, C., Tecău A.: Marketing. Vol. I, Editura Universităţii Transilvania din Braşov. 2006, p. 26.

concurenţii, şi de o manieră care să protejeze sau să sporească binele consumatorului şi al societăţii. Activităţile de marketing trebuie să aibă la bază o filosofie întemeiată pe principiile eficienţei, utilităţii şi responsabilităţii din punct de vedere social, spune Kotler15. Există în concepţia acestui autor şase tipuri diferire de concepţii în baza cărora societăţile comerciale îşi desfăşoară activităţile de marketing: concepţia orientată spre producţie, concepţia orientată spre produs, concepţia orientată spre vânzare, concepţia de marketing, concepţia orientată spre client şi concepţia de marketing societal. Concepţia de marketing societal susţine ca sarcină a societăţii comerciale determinarea nevoilor, dorinţelor şi intereselor pieţelor-ţintă şi furnizarea satisfacţiilor dorite în mod mai eficient şi mai operativ decât concurenţii, dar şi de o manieră care să protejeze sau să sporească binele consumatorului şi al societăţii. Această concepţie le cere marketerilor să păstreze un echilibru între trei considerente: profiturile societăţii comerciale, satisfacerea dorinţelor clientului şi interesul public.
Unul dintre cele mai populare produse al corporaţiei Dexter era o foiţă specială din hârtie care oprea dezintegrarea pliculeţului de ceai în apa fierbinte. Din nefericire, însă, materialele utilizate pentru producerea acestui tip de hârtie reprezentau 98 la sută din totalul anual al deşeurilor toxice rezultate din activitatea firmei. Pentru a rezolva problema, s-a constituit o echipă operativă alcătuită din angajaţi reprezentând departamentul de protecţie a mediului, cel juridic, cel de cercetare-dezvoltare şi cel de marketing. Echipa operativă a reuşit să găsească o soluţie, iar Dexter şi-a majorat cota de piaţă, diminuând practic cu această ocazie şi deşeurile toxice aferente.

Concepţia de marketing societal îl îndeamnă pe marketeri să ţină cont de consideraţiile sociale şi etice în practicile lor de marketing. Ei trebuie să menţină în echilibru trei tipuri de criterii adesea contradictorii: profiturile firmei, satisfacerea dorinţelor consumatorului şi interesul public. Totuşi, o serie de firme - printre care Ben & Jerry’s, The Body Shop şi Patagonia - au obţinut succese
15 Kotler, P.: Managementul marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005, pp. 22, 35, 36, 40.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

37
notabile în materie de vânzări şi profituri adoptând şi practicând marketingul societal.
Iată exemplul firmei Patagonia: Alpinistul de clasă mondială Yvon Chouinard a fondat firma Patagonia în 1966, când vindea echipament special de căţărat direct din portbagajul maşinii proprii. În momentul în care firma a început să-şi schimbe direcţia de concentrare, pe la mijlocul deceniului 1970, adăugându-şi în ofertă accesorii şi piese vestimentare, cele două scopuri declarate erau următoarele: să furnizeze echipament de cea mai înaltă calitate pasionaţilor de sport în aer liber şi „să implementeze soluţii la clauza mediului natura”. Firma a început să doneze unu la sută din vânzări sau zece la sută din profitul înainte de impozitare („taxa pentru pământ”) „activiştilor care iau măsuri radicale şi strategice pentru protejarea habitatului, a zonelor naturale şi a biodiversităţii”. Dar, pe măsură ce Patagonia se extindea ca afacere, multe segmente ale activităţilor sale contribuiau la poluarea mediului - pe care firma se străduia cu atâta ardoare s-o combată! După un studiu intern derulat la începutul deceniului 1990, firma a încercat: să utilizeze materiale şi ţesături cu efect nociv minim asupra mediului, cum ar fi „blana Synchilla”, făcută din sticle de plastic reciclabile, şi bumbacul sută la sută organic, utilizat în absolut fiecare produs confecţionat din bumbac. Cultura corporativă susţine fervent activistul, aşa cum o demonstrează şi un program corporativ prin care angajaţii sunt plătiţi să lucreze până la două luni într-o organizaţie de protecţie a mediului. Pe parcursul anului 1999, Patagonia şi-a trimis 70 dintre cei 900 de angajaţi în străinătate, în astfel de deplasări. Paragonia practica o variantă a marketingului societal pe care am putea-o denumi marketing legat de cauze sociale. Pringle şi Thompson definesc acest concept ca fiind „activitatea prin care o companie care are de promovat pe piaţă o imagine, un produs sau un serviciu construieşte o relaţie sau un parteneriat cu o «cauză» sau un număr de «cauze», în avantaj reciproc”.

38
Un alt exemplu îl putem întâlni în sectorul alimentaţiei publice de tip fast-food. Majoritarea oamenilor consideră că lanţurile-gigant de localuri fast-food oferă mâncare gustoasă la preţuri rezonabile şi în condiţii de comoditate pentru consumatori. Dar există şi multe grupuri militante pentru protecţia consumatorilor şi a mediului natural care şi-au exprimat îngrijorarea faţă de efectele acestui tip de consum. Vocile critice atrag atenţia că hamburgerii, cartofii prăjiţi, friptura de pui şi majoritatea celorlalte preparare pe care le vând localurile fast-food au un conţinut ridicat de grăsime şi sare. Produsele sunt ambalate în pungi comod de folosit, dar acest lucru duce la risipă de materiale şi la poluare. Prin urmare, în efortul de a satisface dorinţele clienţilor, ultra-prosperele lanţuri fast-food s-ar putea să aducă prejudicii sănătăţii consumătorului şi să dăuneze mediului înconjurător.

Pentru societăţile comerciale, marketingul legat de cauze sociale reprezintă o posibilitate de a-şi întări reputaţia, de a spori cunoaşterea pe piaţă a mărfurilor proprii şi de a simula fidelitatea clienţilor, volumul vânzărilor şi atenţia acordată de presă. Convingerea lor este că tot mai mulţi clienţi vor dori să vadă demonstraţii de conştiinţă cetăţenească din partea societăţilor comerciale, dincolo de furnizarea unor avantaje pur raţionale şi emoţionale.

Responsabilitate socială este principiul etic fundamental care exprimă faţă de CINE şi pentru CE este responsabilă o societate comercială, prin prisma sistemului etic acceptat şi promovat de aceasta. În baza acestui principiu, respectarea legilor şi a prevederilor contractuale, precum şi onestitatea nu sunt suficiente, ci trebuie considerate simultan şi dezideratele diferitelor grupuri interesate în existenţa şi funcţionarea unei societăţi comerciale. 16 Responsabilitatea socială a corporaţiei sau a companiei (RSC) reprezintă un concept care, în doar câţiva ani, a reuşit să capteze atenţia comunităţii ştiinţifice şi de afaceri, la nivel internaţional. Conform definiţiei date de Comisia Europeană, RSC „se referă la acel comportament prin care companiile decid, fără a li se impune, să integreze diferite obiective de ordin ecologic sau social în preocupările lor, instituind în acest sens un nou tip de relaţiei şi parteneriate cu diferite grupuri de interes (stakeholders)”17. Începând cu anii 1950 a apărut la nivel internaţional o propunere populară şi eficientă: ca societăţile comerciale, în mod voluntar, să-şi asume răspunderea pentru multe aspecte sociale. Răspunderea socială a devenit predominantă în anii 1990, fiind
16

Schreiner, C., Ciobanu, R. C., Huţu C. A.: Etica tehnică şi a afacerilor. Editura Gh. Asachi, Iaşi, 2002, pp. 145 – 147. 17 Ciutacu, C., Chivu, L., Preda, D.: Responsabilitatea socială a companiei - o provocare pentru lumea contemporană. în Revista Română de Economie Nr. 2/2005, Editura Centrul de Informare şi Documentare Economică, Institutul de Economie Naţională, Bucureşti. p. 79.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

39
cunoscută ca o teorie societăţii comerciale în ceea ce priveşte stakehoder-ii, adică respectiva societate comercială trebuie să acorde atenţie tuturor celor care au un interes (stake) în desfăşurarea activităţii ei. 18 Stakeholderii se împart în două mari categorii: externi parteneri de afaceri, furnizori, consumatori, comunităţi locale, mediu natural, generaţii viitoare - şi interni - angajaţi, acţionari şi manageri/proprietari. Pornind de la cele două categorii de stakeholderi, putem distinge, fără a exclude interesul şi impactul diferitelor practici de responsabilitate socială asupra tuturor categoriilor de stakeholderi, între ceea ce se poate numi responsabilitate socială externă (RSE) şi responsabilitate socială internă (RSI). 19 Responsabilitatea socială a devenit un important scop al corporaţiilor. Nu mai este suficient ca scopurile dorite de stakeholders, iar corporaţiile sunt din ce în ce mai mult evaluate în funcţie de etica societăţii şi valorile morale. Tendinţa de globalizare pune accentul mai nou pe resonsabilitatea consumatorului individual. Consumerismul etic pune consecinţele sociale şi consecinţele asupra mediului înconjurător în seama comerţului global. Alegerea etică a consumatorului devine, şi ea, un factor privind stilului de viaţă al consumatorului. Practica de afaceri etică şi constantă pretinde că nici consumatorul, nici corporaţiile nu pot ignora consecinţele propriilor acţiuni. Corporaţiile trebuie să-şi accepte responsabilitatea pentru modul în care îşi desfăşoară afacerile, pentru ca consumatorul să poată lua decizii etice constante. Astăzi consumatorii pot alege dintro mare varietate de produse şi producători. Un consumator activ şi cunoscător poate folosi efectiv bunurile şi serviciile în concordanţă cu propriul interes. Ca un rezultat al competiţiei globale consumatorii pot prefera şi producătorii locali sau produsele tradiţionale datorită
18 Frederick, C. W.: Corporate be Good! The Story of Corporate Social Responsibility. Dog Ear Publishing, Idianapolis. 2006, p. 138. 19 Racolţa-Paina, N. D., Mateescu, V. M.: Responsabilitatea socială internă şi producţia de tip lohn. Studiu de caz: o întreprindere mică, cu capital străin, din industria confecţiilor. în Management & Marketing Nr. 3/2006, Editura Economică, Bucureşti. pp. 99-100.

40 siguranţei şi familiarităţii oferite de aceştia. Practica de afaceri etică şi constantă este un avantaj competitiv atunci când valorile consumatorilor se bazează pe aceasta.20 Răspunderea socială a societăţilor comerciale este o răspundere morală, voluntară, a respectivelor societăţilor comerciale privind interacţiunea propriei activităţi cu mediul înconjurător, cu clienţii/consumatorii şi cu proprii angajaţi. Iniţiativele sociale ale societăţii comerciale sunt activităţile majore realizate de o societate comercială de a sprijini cauzele sociale şi de a-şi îndeplini obligaţiile de responsabilitate socială.21 Un exemplu pozitiv în domeniul responsabilităţii sociale îl constituie Nike. Nike practic a instituţionalizat responsabilitatea socială în interiorul companiei. Ea a fost una dintre primele mari companii care a depăşit limitele existente în domeniu: ◙ primul său vicepreşedinte cu atribuţii în domeniul responsabilităţii sociale a fost numit încă din 1998, ◙ Comitetul său de Responsabilitate Socială a fost înfiinţat în septembrie 2001, ◙ primul său raport de responsabilitate socială a fost publicat în octombrie 2001. În plus, Nike a fost prima companie care a făcut publică lista propriilor furnizori globali (listă ce cuprindea peste 700 de fabrici furnizoare) încă din aprilie 2005. Una dintre motivele atitudinii inovatoare a companiei Nike în domeniul responsabilităţi sociale l-a constituit experienţa sa negativă datorată criticilor formulate de organizaţiile nonguvernamentale (private) din timpul anilor 1990. Atitudinea sa a fost ideală: o companie trebuie să fie capabilă să privească înainte şi să integreze responsabilitatea socială în strategiile propriei organizaţii ca nişte măsuri preventive, decât să
20

Uusitalo, O., Oksanen, R.: Ethical consumerism: a view from Finland. In International Journal of Consumer Studies Volume 28, Number 3, June 2004, Blackwell Publishing, p. 214. 21 Kotler, Ph., Lee, N.: Corporate Social Responsability. Doing the Most Good for Your Company and Your Cause. John Wiley & Sons, New Jersey. 2005, p. 3.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

41
reacţioneze la mediul extern doar după de „răul a fost făcut” înţelegând pericolul de a nu face nimic. Nike a fost capabilă să reacţioneze rapid la schimbările mediului extern (comparativ cu alte companii din acelaşi domeniul de activitate sau din alte domenii de activitate) şi continuă să acţioneze progresiv raportat la domeniul responsabilităţii sociale, fiind de mare ajutor firmei de atunci şi până în prezent. Nike nu va reuşi să satisfacă toate criticile care îi sunt aduse, dar astazi ea consultă şi comunică cu marea majoritate a stakeholder-ilor săi legat de oricare dintre activităţiile desfăşurate de ea. 22 B) afirmaţia este falsă.

42

• Angajaţii pot fi atraşi să lucreze pentru acele societăţi comerciale pe care le percep ca fiind socialmente responsabile şi pot fi chiar devotaţi şi mândri să lucreze la astfel de societăţi comerciale, constituie: A) un argument de ordin juridic în favoarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale, B) un argument de ordin economic în favoarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale, C) un argument de ordin moral în favoarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale. ‘ Societăţile comerciale dau naştere unor probleme sociale şi, prin urmare, au responsabilitatea de a le soluţiona şi de a preveni apariţia unor noi probleme, constituie: A) un argument de ordin juridic în favoarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale, B) un argument de ordin economic în favoarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale, C) un argument de ordin moral în favoarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale. ’ Societăţile comerciale percepute ca fiind socialmente responsabile pot beneficia de o clientelă mai largă şi mai satisfăcută, constituie: A) un argument de ordin juridic în favoarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale, B) un argument de ordin economic în favoarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale, C) un argument de ordin moral în favoarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale. “ Responsabilităţile filantropice obligă societățile comerciale să facă ceea ce este just, corect şi echitabil chiar dacă nu sunt silite să procedeze astfel de actele normative existente. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă.

TEST DE EVALUARE
Œ Marketingul societal înseamnă: A) luarea în considerare a intereselor de ordin general ale societăţii, B) marketingul realizat de o societate comercială. • Marketingul societal presupune: A) contribuția la profiturile societăţii comerciale, B) satisfacerea dorinţelor clientului, C) satisfacerea interesul public, D) doar contribuția la profiturile societăţii comerciale. Ž Pentru societăţile comerciale, marketingul legat de cauze sociale reprezintă o posibilitate de a-şi întări reputaţia. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. • Societăţile comerciale au un anumit nivel de responsabilitate morală ce reprezintă responsabilităţile însumate ale indivizilor din alcătuirea lor. A) afirmaţia este adevărată,
22

Werther, B. W. Jr., Chandler, D.: Strategic Corporate Social Responsibility. Stakeholders in a Global Environment. Sage Publications, Thousand Oaks. 2006, p. 286.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

43
” Responsabilitatea filantropică cuprinde: A) donaţii caritabile, B) construcţia unor facilităţi recreative pentru salariaţi şi familiile lor, C) sprijinul acordat asociațiilor consumatorilor. • Responsabilităţile filantropice sunt: A) dorite din partea societăților comerciale, B) pretinse din partea societăților comerciale, C) aşteptate din partea societăților comerciale.

44

4. Protecţia consumatorului. Componentă a responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale
4.1. Consumatorii și consumerismul
Pentru a înțelege mai bine instituția protecției consumatorului, privită din perspectiva responsabilității sociale a societăților comerciale vom defini consumerismul ca fiind o mişcare socială cu menirea de a-i determina pe investitori (producători şi comercianţi) să acorde o mai mare atenţie nevoilor şi dorinţelor consumatorilor. 23 Această mişcare reprezintă un protest contra abuzurilor şi neglijenţelor manifestate în sistemul de realizare şi comercializare a bunurilor şi serviciilor, fiind inclusă într-o mişcare mai largă, ce are drept scop transformarea drepturilor consumatorilor în responsabilităţi sociale, responsabilităţi sociale ce urmează a fi asumate, totuși, în aceeași măsură, şi de celelalte sectoare ale societăţii. Consumatorul este definit legal24 ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse în afara activităţii sale profesionale sau comerciale, dar care acţionează în contractele aflate sub incidenţa prezentei legi. Protecția consumatorului, privită din perspectiva responsabilității sociale a societăților comerciale se raportează la o piaţă de consum mondială de peste 6 miliarde de oameni, iar în condiţiile ratelor de creştere anuale, ajungând la aproape 8 miliarde până în anul 2025.25
23

Patriche, D. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 169. 24 Legea nr. 449 din 12.11.2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, art. 2, lit. a. 25 Kotler, Ph., Gary, A.: Principiile marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005, p. 220.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

45
Pentru producător este importantă, atât găsirea soluţiilor pentru a produce în condiţii de maximă eficienţă, dar şi cunoaşterea motivelor pentru care se cumpără bunurile şi serviciile lui, descoperirea informațiilor privind consumatorul, adică: cine, ce, de unde, de ce, când, cum şi cât de mult cumpără şi cât de des, într-un cuvânt de ce oamenii răspund într-un anume fel la produsele şi serviciile care le sunt oferite, de ce au o anumită atitudine faţă de ele. Comportamentul consumatorului reprezintă, deci, această conduită a oamenilor în cazul cumpărării şi/sau consumării bunurilor şi serviciilor.26 În societatea contemporană progresul tehnico-ştiinţific creează tendințe de înlocuire a producătorului–om cu producătorul–maşină, în multe domenii. Aceasta necesită studierea comportamentului de consum, în plus resursele rare cu întrebuinţări alternative pe care societatea umană le are la dispoziţie impun producerea numai a acelor bunuri şi servicii care satisfac nevoile în cantităţile necesare. Astfel ignorarea modului de manifestare a acestuia poate produce grave dezechilibre. Comportamentul consumatorului este o interacţiune dinamică referitoare la impresie şi percepţie, conduită şi întâmplări naturale comune, prin care fiinţele umane îşi dirijează schimbările survenite în propriile vieţi.27 Adică: ◙ comportamentul consumatorului este dinamic, în continuă schimbare şi evoluţie; ◙ comportamentul consumatorului determină interacţiuni: este necesar să ştim ce cred consumatorii (percepţie), ce simt (impresie) şi ce fac (conduită); care sunt lucrurile şi locurile care influenţează sau care sunt influenţate de ceea ce aceştia cred, simt şi fac (mediul înconjurător); ◙ comportamentul consumatorului determină schimburi între fiinţele umane.

46 În concluzie, comportamentul poate fi privint ca rezultanta unei interacţiuni complexe a mai multor factori cu preponderenţă variabil de la un subiect la altul.28 Afacerile au nevoie de consumatori. Ce sens ar avea fabricarea unui produs dacă nu ar avea cine să îl cumpere? Sau prestarea unui serviciu de care nimeni nu ar fi interesat? Afacerile şi consumatorii sau clienţii coexistă într-o relaţie intetdependentă: publicul depinde de oferta de bunuri şi servicii necesare existenței de zi cu zi (aceste bunuri şi servicii sunt produse de societăți comerciale şi comercializate încontinuu pe piaţă); iar întreprinzătorii depind de cererea neîntreruptă de bunuri şi servicii a consumatorilor pentru ca societăţile lor comerciale să supravieţuiască şi să se dezvolte. Economia de piaţă presupune relaţii între întreprinzători şi consumatori mult mai complicate în baza raportului dintre cerere şi ofertă. Pe piaţa liberă, producătorii se concurează acerb unii pe alţii spre a-i atrage pe consumatori, oferindu-le bunuri şi servicii de cât mai bună calitate, la preţuri cât mai convenabile. Libertatea de a alege produsele şi serviciile pe care le cumpără conferă, consumatorului o poziţie mult mai puternică, întrucât el nu este obligat să cumpere ceea ce producătorii şi comercianţii comercializează, în condiţii impuse de ei; dimpotrivă, consumatorul poate să respingă produselor care nu îl satisfac, astfel încât producătorii şi comercianţii au de ales între a-şi mulţumi clienţii sau a falimenta. Astfel, putem spune că în economia de piaţă consumatorul este suveran, el decizând care producători şi comercianţi rămân pe piaţă şi care dau faliment, dar deseori el decizide corect, datorită lipsei de pregătire. Cu alte cuvinte, deşi deţine o poziţie mai puternică pe piaţă, consumatorul poate fi şi de multe ori chiar este pus în inferioritate de inabilitatea sa de a percepe şi de a contracara subtilele tactici de manipulare la care recurg producătorii şi comercianţii, al căror plus de pricepere şi dibăcie le conferă un net avantaj. Se remarcă, deci, o asimetrie informaţională şi de pregătire între oamenii de afaceri (persoanele fizice și juridice sau
28

26

Lefter, C., Brătucu, G., Bălăşescu, M., Chiţu, I., Răuţă, C., Tecău A.: Marketing. Vol. I, Editura Universităţii Transilvania din Braşov. 2006, pp. 306 – 310. 27 Blyte, J.: Comportamentul consumatorului. Editura Teora, Bucureşti. 1998, p.11.

Teodorescu, N. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 155-157.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

47
reprezentanții acestora) şi consumatori. Forţa economică însumată a tuturor consumatorilor este mult disproporţionată în raport cu orice societate comercială, oricât de importantă este aceasta din urmă. Mesajul este următorul: întrucât este mic şi slab faţă de societățile comerciale mari şi puternice de la care cumpără, consumatorul are nevoie de protecţie, morală fiind apărarea celui slab de abuzurile şi excesele celui mai puternic.29

48
locuitorii foarte săraci din aceste ţari, alăptatul are un efect natural contraceptiv şi, de cele mai multe ori, constituie singurul mijloc eficient de control al fertilităţii. Atunci însă aceste aspecte nu erau pe deplin clarificate; în vreme ce unii medici avertizau asupra consecinţelor negative ale utilizării laptelui praf pentru sugari, destui alţii au încurajat ideea. Pentru potenţialii consumatori, avertismentele unor nutriţionişti oricum nu aveau nici o greutate, ei având nevoie de foarte puţine stimulente pentru a cumpăra produsul. Pe lângă încrederea lor necondiţionată în prestigiul oricărui produs occidental, acei oameni extrem de sărmani au fost încântaţi de posibilitatea ca femeile să revină la muncă la scurt timp după naştere, nemaifiind nevoite să stea acasă pe toată perioada de alăptat. Din nefericire, aceşti consumatori foarte disponibili erau săraci şi lipsiţi de educaţie. Mulţi dintre ei nu ştiau să citească instrucţiunile de utilizare ori, dacă le puteau citi, nu erau în stare să le priceapă cum trebuie semnificaţia. Din aceste motive, mulţi obişnuiau să subţieze laptele nepermis de mult, ceea ce ducea la malnutriţia sugarilor şi la dese îmbolnăviri, de multe ori cu efecte fatale. Pe măsură ce aceste efecte au ieşit la iveală, opinia publică din ţările dezvoltate a fost din ce în ce mai scandalizată, ajungându-se la proteste şi chiar la boicotarea produselor Nestle în Occident. Compania elveţiană a avut cel mai mult de pierdut datorită faptului că multă vreme nu şi-a recunoscut nici o vină, respingând cu vehemenţă şi cu argumente foarte tehnice toate criticile şi acceptând cu mare greutate şi întârziere să îşi modifice strategiile de marketing. În opinia contestatarilor, compania era culpabilă deoarece vânduse nişte produse ştiind că acestea pot fi utilizate impropriu, ceea ce ar fi implicat obligaţia morală a acestei societăți comerciale de a monitoriza întrebuinţarea lor, de a înregistra efectele negative şi de a le retrage de pe piaţă dacă ar fi persistat posibilitatea utilizării lor dăunătoare.

4.2. Protecţia consumatorului. Perspective folosofice
Legislaţiile naţionale şi documentele internaţionale prevăd problema protecţiei consumatorilor ca pe o problemă a puterii de stat, ce trebuie să intervină pentru a rectifica dezechilibrul dintre părţile contractante, sancţionând şi, mai ales, prevenind, prin sisteme organizatorice adecvate, procedeele şi manifestările care implică exploatarea lipsei de informare şi a poziţiei de inferioritate a consumatorilor în cadrul contractelor pe care le încheie. 30 Există, însă, situaţii în care a-i servi clientului tot ceea ce doreşte acesta poate fi moralmente păgubitor, fără a lua în discuţie acele activităţi comerciale care sunt legal interzise (cum ar fi: vânzarea de droguri sau de armament, prostituţia minorilor etc.) ne vom raporta la activităţile legale, care pot fi etic discutabile. 31
Spre exemplu: prin anii 1970, compania elveţiană Nestle a încercat să îşi extindă activitatea promovând printr-o reclamă agresivă consumul de lapte praf pentru sugari în Lumea a Treia. Acum se cunoaște faptul că alimentaţia cu biberonul a nou-născuţilor este un substitut foarte puţin recomandabil al alăptatului, mai ales în ţările cu nivel scăzut de dezvoltare. În afară de riscurile de îmbolnăvire datorate dificultăţilor de procurare a biberoanelor şi suzetelor sterilizate, precum şi calităţii precare a apei potabile de care dispun
29 Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp.452–483. 30 Diaconescu, M. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 95. 31 Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp.452–483.

Motivele comerciale de a-i face clientului pe plac sunt contracarate de motivele morale pentru a nu face acest lucru sau pentru a nu avea datoria de-a o face. Dar astfel de cazuri sunt destul de rare.
Spre exemplu situaţiile în care liniile aeriene vând un număr de locuri mai mare decât cel disponibil pe o anumită cursă. Drept urmare, un număr oarecare de călători care şi-au rezervat locuri află cu neplăcută surpriză, când ajung la aeroport, că trebuie să plece cu altă cursă. Această practică este deliberată şi are drept cauză faptul că mulţi călători obişnuiesc să rezerve locuri la mai

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

49
multe zboruri, la ore şi companii aeriene diferite, hotărându-se în ultimul moment cu care să zboare, contramandând prea târziu sau deloc rezervările de care nu mai au nevoie. Datorită acestui comportament al călătorilor, companiile aeriene riscă să zboare cu multe locuri goale. Ca să contracareze acest fapt economic dezavantajos, recurg la rezervări supranumerice. Aici avem de-a face cu un caz de comportament etic incorect drept răspuns faţă de unul la fel de incorect. Călătorii sunt iresponsabili dacă fac rezervări pe care nu intenţionează să le onoreze, iar companiile aeriene sunt iresponsabile dacă acordă mai multe locuri decât pot să asigure, chiar dacă, la rigoare, incorectitudinea călătorilor este aceea care provoacă incorectitudinea companiilor aeriene. Nu este un răspuns pe deplin convingător, însă greutatea argumentului depinde de situaţie - mai precis de ponderea şi efectele neglijenţei călătorilor asupra situaţiei financiare a unei linii aeriene. Dacă o companie riscă să dea faliment ori să fie înghiţită de competitori din cauza încărcării insuficiente a avioanelor sale şi dacă (din cauza legislaţiei sau a condiţiilor de piaţă) renunţările neanunţate nu pot fi sancţionate prin amenzi semnificative, se poate susţine cu oarecare temei că, în scopuri de autoapărare, societatea comercială respectivă este îndreptăţită să distribuie locuri peste capacitate, dacă îi recompensează integral pe călătorii rămaşi pe dinafară.32

50 adică produse şi servicii care nu le pun în pericol integritatea psihosomatică, eficace şi adecvate scopurilor pentru atingerea cărora sunt fabricate. Respectarea acestui drept este atât în interesul cumpărătorului, cât şi în interesul producătorului sau distribuitorului întrucât cei care vin pe piaţă cu produse de calitate inferioară şi nesigure au toate şansele să iasă din afaceri mai devreme sau mai târziu. Acest motiv, chiar nesusținut de reglementări juridice, într-o economie de piaţă funcţională determină ca majoritatea vânzărilor să urmărească deplina satisfacţie a ambelor părţi ofertant şi cumpărător. Cu toate acestea, multe produse cât se poate de frecvent întâlnite pe piaţă pot fi dăunătoare, periculoase sau chiar mortale, mai ales atunci când sunt utilizate într-un mod impropriu. Produsele ce pot fi dăunătoare, periculoase sau chiar mortale nu sunt: produsele din tutun, arme sau produsele alcoolice, ci şi cele care fac parte din categoria: automobilelor, bicicletelor, sculelor, medicamentelor, transportului public, serviciilor de investiţii sau de catering. Nu există segment al consumului care să elimine orice posibilitate de a se produce consumatorilor unele daune fizice, emoţionale, financiare sau psihice. Problema care se pune este până unde trebuie să meargă preocuparea producătorilor de bunuri şi a prestatorilor de servicii faţă de siguranţa produselor şi serviciilor pe care le scot pe piaţă şi în ce măsură sunt ei răspunzători de felul în care le utilizează consumatorii?33 Pe măsură ce progresul tehnic a sporit enorm complexitatea produselor de pe piaţă, legislaţia s-a orientat spre principiul: caveat vendor. Producătorul şi distribuitorul au obligaţia să se asigure de faptul că pun în vânzare produse şi servicii sigure şi de calitate. Deşi numai cumpărătorul este acela care îşi poate stabili priorităţile şi singurul care decide ce anume vrea să cumpere, cade în responsabilitatea celui care pretinde că este gata să-i ofere ceea ce vrea, să ia toate măsurile necesare astfel încât cumpărătorul să obţină realmente ceea ce doreşte. Astfel atât cumpărătorul, cât şi ofertantul îşi împart responsabilităţile, fiecare având obligaţiile sale: primul trebuie să ştie ce vrea şi cum să ceară, celălalt să îi ofere produse menite să satisfacă nevoile şi exigenţele cumpărătorului, fără a-l
33

Libertatea de alegere a consumatorului depinde în mare măsură de calitatea informaţiei de care dispune acesta în legătură cu bunurile şi serviciile de pe piaţă. Date fiind extrema complexitate a economiei actuale, varietatea şi natura sofisticată a produselor care le sunt oferite cumpărătorilor, industria de publicitate dobândeşte o poziţie extrem de influentă pe piaţă. Această poziţie face posibilă şi, câteodată, atractivă manipularea consumatorilor naivi sau pur şi simplu duşi de nas. Este rezonabil să ne gândim că cele mai relevante caracteristici ale unui produs asupra cărora consumatorul trebuie să fie informat corect sunt acelea referitoare la siguranţa şi garanţiile de funcţionalitate ale produsului respectiv. A-i înşela pe cumpărători prin practici monopoliste şi prin umflarea preţurilor este o faptă destul de rea, însă a le pune în pericol sănătatea prin vânzarea unor produse nesigure este o faptă de-a dreptul iresponsabilă. Consumatorii au dreptul, susținut legal în majoritatea ţărilor dezvoltate, de a li se oferi pe piaţă numai produse şi servicii sigure,
32 Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp.452–483.

Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp.452–483.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

51
minţi asupra caracteristicilor şi limitelor produsului, fără a-l înşela la preţ şi având grijă ca produsul să nu pericliteze integritatea şi interesele clientului. Dar trebuie să existe o limită până la care i se poate pretinde legal şi moral producătorului sau comerciantului să asigure interesele cumpărătorului. În aria problematică a eticii afacerilor legate de consumatori, probabil că nici un alt subiect nu a fost atât de intens şi îndelung dezbătut pe cât a fost publicitatea. Totuşi, reclama nu este decât un aspect al comunicării de marketing, alături tehnicile şi stilurile de desfacere, campaniile promoţionale, sondajele de marketing, relaţiile publice şi alte mijloace de comunicare cu consumatorii. Criticile aduse tuturor acestor aspecte ale activităţii de marketing sunt extrem de variate, dar pot fi clasificate pe două niveluri: cel al consumatorului individual şi cel social. La nivelul consumatorului individual, criticile ţintesc îndeosebi practicile de înşelare sau dezinformare, care urmăresc să creeze false credinţe şi aşteptări ale cumpărătorului fără de anumite produse sau companii, pentru a-l stimula să cumpere. La nivel social, preocupările principale sunt legate de impactul social şi cultural al comunicării de marketing, în particular de rolul acesteia în promovarea materialismului şi a recficării consumeriste. În privința practicilor de înşelare şi dezinformare prin care societățile comerciale dezavantajează consumatorii, vom lua drept punct de plecare două funcţii atribuite comunicării de marketing: ◙ funcţia de informare a consumatorilor în legătură cu oferta de bunuri şi servicii ◙ funcţia de persuasiune, care are drept scop determinarea consumatorilor de a cumpăra diferite produse. Dacă mesajele publicitare nu ar avea decât o funcţie de pură informare, atunci problema practicilor de amăgire a publicului ar fi exclusiv legată de adevărul sau falsitatea unor afirmaţii pe care le conţin diferitele reclame. Dar nici un act de comunicare interumană nu transmite numai propoziţii declarative, referitoare exclusiv la chestiuni factuale. Consumatorii pot fi amăgiţi chiar şi prin intermediul unor mesaje care conţin expresii pur factuale, aranjate însă într-o configuraţie derutantă, fără a fi propriu-zis mincinoasă. În legătură cu mesajele publicitare am putea completa faptul că publicul acestora are nu numai dreptul de a fi informat corect şi de

52 a nu fi manipulat prin tactici persuasive amăgitoare, ci, în plus, şi dreptul de a nu fi agresat prin imagini sau texte indecente chiar dacă unele categorii de consumatori ar putea fi atraşi tocmai de asemenea ingrediente. Unii autorii34 care tratează protecția consumatorului din perspecitivă filosofică consideră că publicitatea ar trebui să fie şi “educativă”. Ei susțin faptul că mesajele publicitare educă publicul chiar dacă nu îşi propun acest lucru, și îl educă foarte prost. Încercând să pătrundă pe sub pielea consumatorilor, gâdilându-le orgoliul şi vorbindu-le pe limba lor, mesajele publicitare scot la iveală şi consolidează anumite tipologii umane şi promovează un anumit stil de viaţă. O simplă trecere în revistă a temelor dominante în publicitatea românească din ultimul deceniu arată că motivele cele mai frecvente sunt hoţia, şmecheria, păcăleala şi minciuna.
Spre exemplu: o marcă de bere îşi promovează produsul printr-un întreg serial de reclame, în care scenariul se repetă: cu complicitatea unor amici ieşiţi parcă din peşteri, bărbatul îşi minte soţia că se duce să facă o treabă “serioasă” (repară antena de pe casă, joacă fotbal sau participă la şedinţa de bloc), după care, exuberant, se dăruie alături de amicii săi plăcerii de a bea, într-o veselie gălăgioasă, bere, foarte multă bere - “aliment” consumat raţional de către o persoană matură şi responsabilă, conform faimosului acquis comunitar.

La nivelul impactului social şi cultural al publicităţii asupra vieţii sociale, criticile - de ordin filosofic - vizează nu efectele sau tehnicile de manipulare ale unei anumite campanii publicitare asupra consumatorilor ca indivizi, ci consecinţele negative ale activităţii de advertising asupra climatului în care se desfăşoară viaţa oamenilor moderni, supuşi unui adevărat bombardament informaţional şi unui permanent asediu persuasiv care, pe lângă stimularea vânzărilor, modifică percepţia socială şi sistemul de referenţiale valorice ale receptorilor, de multe ori fără voia şi fără ştiinţa lor. Vom dezvolta în continuare cele mai cunoscute critici aduse publicităţii: ◙ Reclamele ne violează intimitatea şi ne asaltează de pretutindeni. În fiecare zi suntem expuşi la sute de reclame, la radio şi
34

Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp. 452 – 483 .

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

53
televiziune, pe Internet, în magazine, pe stradă, la concert, întreceri sportive etc. Aproape că nu mai există spaţii publice neîmpănate şi, nu rareori, de-a dreptul desfigurate, de omniprezentele e mesaje publicitare. ◙ Publicitatea creează dorinţe artificiale. Publicitatea stimulează nevoi artificiale, a căror satisfacere iroseşte cantităţi disproporţionate de timp şi de efort atât din partea producătorilor, cât şi a consumatorilor. Cel mai mult are de pierdut publicul, pentru că cu cât cheltuim mai mult pentru achiziţia şi consumul individual de bunuri şi servicii inutile, cu atât dispunem de mai puţine resurse pentru înlăturarea sărăciei şi pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii noastre, construind parcuri, spitale, şosele sau şcoli. Agenţii publicitari sunt comparați cu adevăraţi demoni, care ne hrănesc continuu foamea de a avea şi consuma tot felul de lucruri de care, de fapt, nu avem nevoie. Dacă nevoile individului sunt presante, atunci ele trebuie să izvorască cu adevărat din el însuşi. Ele nu pot fi presante dacă trebuie să fie stimulate. ◙ Publicitatea întăreşte consumerismul şi materialismul. Saturaţia vieţii cotidiene de un torent de mesaje publicitare generează şi perpetuează o ideologie materialistă şi face ca în cultura din zilele noastre consumul să fie identificat cu fericirea. În prezent consumul a devenit forma principală de autodefinire a identităţii personale, ajungând totodată să fie folosit în politică, educaţie, sănătate sau în relaţiile interpersonale. Astfel, crizele emoţionale şi psihice provocate de ruperea unei relaţii, de stări depresive ori de scăderea respectului de sine nu mai sunt tratate apelându-se la specialişti în terapii tradiţionale, ci mai degrabă se încearcă depăşirea lor prin „terapia mersului la cumpărături” sau prin „consum compensatoriu”. ◙ Publicitatea generează insecuritate şi perpetuă insatisfacţie. Vă este jenă de telefonul vostru mobil demodat sau de marca ieftină de cafea pe care o serviţi invitaţilor? Astfel de „frământări” şi angoase sunt create şi amplificate de campaniile publicitare pentru a stimula vânzările. Criticii industriei de advertising susţin că, asaltându-ne cu imagini seducătoare ale unei fericiri şi îndestulări adesea intangibile pentru cei mai mulţi dintre noi, publicitatea generează în mod premeditat o constantă insatisfacţie

54 faţă de propria noastră viaţă actuală, care este invadată astfel de un inconfonabil sentiment de insecuritate. ◙ Publicitatea perpetuează stereotipurile sociale. Publicitatea este învinuită şi de faptul că propagă în societate anumite stereotipuri dăunătoare privind anumite categorii de persoane şi stiluri de viaţă. În România iritantă este masiva prezenţă a vulgarităţii în reclame în care gospodinele arată ca nişte ţoape, iar frumuseţile feminine menite să ne seducă arată ca nişte pipiţe de gang. Stereotipurile noastre cele mai nocive din reclame sunt şmecheria şi golănia, dublate de o disociere explicită între muncă, valoare şi merit personal, pe de o parte, şi lustrul strident al unei bunăstări sfidătoare. Nenumărate reclame ne îndeamnă să cumpărăm anumite produse nu pentru că ar avea cine ştie ce calităţi, ci numai pentru că ni se oferă şansa de a câştiga ceva răzuind etichete sau participând la tombole. Nimeni nu ne îndeamnă să ne cheltuim banii pe ceva care ne-ar ajuta să muncim mai cu spor, să învăţăm mai mult şi mai repede, să ne sporim capacitatea de efort şi valoarea personală. Ni se spune însă de nenumărate ori: „Cumpără-mă şi nu vei mai munci toată viaţa”. ◙ Problema preţurilor stă în centrul criticilor adresate societăţilor comerciale, deoarece pe acest teren se poate observa cel mai clar divergenţa de interese între producători şi consumatori. Pe de o parte consumatorii ar dori să cumpere produse şi servicii de calitate la preţuri cât mai mici, pe de altă parte producătorii urmăresc să maximizeze câştigurile obţinute din vânzări la preţuri cât mai mari. Problema preţurilor de desfacere este puternic influențată de însăşi ideea schimbului echitabil dintre cele două părţi, dreptul la un preţ echitabil fiind considerat unul dintre drepturile esenţiale ale consumatorilor, în calitate de participanţi la jocul economic. ◙ Majorarea excesivă a preţurilor, principala sursă de conflict între producători şi distribuitori, pe de o parte, şi consumatori, pe de altă parte, este sentimentul cumpărătorilor că le sunt impuse preţuri exagerat de mari.
Spre exemplu, compania Nintendo a fost recent amendată de Comisia Europeană cu 149 de milioane de Euro pentru că în anii 1990 a menţinut preturi artificial de mari la jocurile pe computer,

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

55
împiedicând distribuitorii să vândă pe piaţa europeană versiuni mult mai ieftine, produse în ţări din afara U.E.

56 Atunci când publicul european şi-a manifestat îngrijorarea faţă de efectele alimentelor modificate genetic, guvernele diferitelor state din U.E. au făcut foarte puţin pentru reglementarea situaţiei, pe când multe lanţuri de supermarketuri au scos din standurile lor astfel de produse.

◙ Fixarea arbitrară a preţurilor. Problema umflării excesive a preţurilor este mai greu abordabilă atunci când nu este rezultatul politicii duse de către o singură societate comercială, ci are loc datorită unei înţelegeri între firmele competitoare de a fixa preţuri mai mari decât media pieţei. Deşi aceste acorduri între concurenţi sunt ilegale în ţările dezvoltate, ele se produc cel mai adesea în mod tacit, fără negocieri explicite.
Spre exemplu recent Comisia Concurenţei din Marea Britanie a început să investigheze acuzaţiile potrivit cărora cei patru “mari” de pe piaţa telefoniei mobile engleze - Orange, Vodafone, T-Mobile şi O2 supraîncarcă tarifele clienţilor la convorbirile dintre reţele diferite - o practică avantajoasă pentru toate companiile concurente, însă dezavantajoasă pentru consumatori.

4.3. Protecţia consumatorului. Perspective juridice
Sediul instituției protecției consumatorului îl reprezintă, în principal, Codul Consumului, lege ce are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între agenţii economici şi consumatori, cu privire la achiziţionarea de produse şi servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse şi servicii, informării lor complete şi corecte despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori. Singura condiție care poate limita protecția consumatorilor este prevăzută în art. 3 din Codul Consumului: actele normative privind protecţia consumatorilor nu trebuie să includă bariere în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor. Garanţia acordată de societatea comercială producătoare sau distribuitoare a unui produs ori serviciu este definită legal ca fiind orice angajament asumat de vânzător sau producător faţă de consumator, fără solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, dacă acesta nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie sau în publicitatea aferentă. Iar repararea este definită ca acea operațiune de aducere a produsului care nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile de garanţie sau în publicitatea aferentă, la specificaţiile prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare. 35
Legea nr. 449 din 12.11.2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, art. 2, lit. e și f.
35

◙ Preţuri amăgitoare. O inechitate în politica de prețuri are loc atunci când societățile comerciale stabilesc preţurile în aşa fel încât clienţii sunt cu bună ştiinţă şi cu rea voinţă îmbrobodiţi.
Spre exemplu, o serie de companii aeriene “fără fasoane” (no frills) din Europa, precum Ryanair, Buzz, British European sau Bmybaby, au fost supuse unor critici vehemente datorită amăgirii călătorilor amatori de bilete ieftine. Preţurile la care se face reclamă sunt disponibile pentru un mic procent al zborurilor şi impun anumite restricţii de rezervare a biletelor care adesea nu sunt foarte clar aduse la cunoştinţa publicului.

La noi această amăgire a clienţilor este o practică des întâlnită,
spre exemplu politica de preţuri a multor agenţii de turism sau firme de transport auto peste hotare.

Consumatorii exercită un control social asupra afacerilor. Dacă ei solicită prin mecanismul pieţei un comportament etic mai exigent din partea societăților comerciale, acestea percep semnalul şi îi răspund. Consumatorii utilizează actele lor de cumpărare ca „voturi” pro sau contra anumitor practici de afaceri mai eficient decât prin depunerea la urne a voturilor politice, în favoarea unor reglementări legislative ale problemelor care îi preocupă.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

57
Vânzătorul este obligat legal să livreze consumatorului produse care sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare. Vânzătorul devine răspunzător faţă de consumator pentru orice lipsă a conformităţii existentă la momentul când au fost livrate produsele. În cazul lipsei conformităţii, consumatorul are dreptul să i se aducă produsele la conformitate, fără plată, prin reparare sau înlocuire, în funcţie de opţiunea consumatorului sau să beneficieze de reducerea corespunzătoare a preţului ori de rezoluţiunea contractului privind acele produse. În cazul lipsei conformităţii, consumatorul are dreptul de a solicita vânzătorului, ca măsură reparatorie, înlocuirea sau repararea produsului în funcţie de opţiunea sa, în fiecare caz fără plată, cu excepţia situaţiei în care această solicitare este imposibilă sau disproporţionată. O măsură reparatorie va fi considerată ca disproporţionată, dacă ea impune vânzătorului costuri care sunt nerezonabile în comparaţie cu cealaltă măsură reparatorie, în funcție de: ◙ valoarea pe care ar fi avut-o produsele, dacă nu ar fi existat lipsa de conformitate; ◙ importanţa lipsei de conformitate; ◙ dacă cealaltă măsură reparatorie ar putea fi realizată fără un inconvenient semnificativ pentru consumator. O măsură reparatorie va fi considerată ca imposibilă dacă vânzătorul nu are un produs identic pentru înlocuire. Orice reparare sau înlocuire a produselor va fi făcută în cadrul unei perioade rezonabile de timp, stabilită de comun acord între vânzător şi consumator, şi fără nici un inconvenient semnificativ pentru consumator, luându-se în considerare natura produselor şi scopul pentru care acesta a solicitat produsele. Consumatorul poate solicita o reducere corespunzătoare a preţului sau rezoluţiunea contractului, dacă se află în unul dintre următoarele cazuri: ◙ dacă nu beneficiază nici de repararea, nici de înlocuirea produsului, ◙ dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într-o perioadă de timp rezonabilă,

58 ◙ dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie, fără inconveniente semnificative pentru consumator. Consumatorul nu are dreptul de a solicita rezoluţiunea contractului, dacă lipsa conformităţii este minoră. Garanţia este obligatorie din punct de vedere juridic pentru ofertant, în condiţiile specificate în declaraţiile referitoare la garanţie şi în publicitatea aferentă. Garanţia trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la drepturile conferite prin lege consumatorului şi să ateste în mod clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin garanţia oferită. Acest act juridic trebuie să precizeze elementele de identificare a produsului, termenul de garanţie, modalităţile de asigurare a garanţiei (întreţinere, reparare, înlocuire) inclusiv denumirea şi adresa vânzătorului şi ale unităţii specializate de service. De asemenea, garanţia trebuie redactată în termeni simpli şi uşor de înţeles. La cererea consumatorului garanţia va fi oferită în scris sau pe orice alt suport durabil, disponibil şi accesibil acestuia. Clauzele contractuale sau înţelegerile încheiate între vânzător şi consumator înainte ca lipsa de conformitate să fie cunoscută de consumator şi comunicată vânzătorului, care limitează sau înlătură, direct ori indirect, drepturile consumatorului prevăzute legal sunt nule de drept. În cazul produselor folosite, consumatorul şi vânzătorul pot conveni reducerea termenului de garanție, dar nu la mai puţin de un an de la data livrării produsului.36 Normele în vigoare solicită producătorilor să dea dovadă de grija necesară pentru a garanta că s-au luat toate măsurile care să asigure că produsele lor nu au defecte de concepţie sau de fabricaţie şi că utilizarea lor nu prezintă riscuri. Este greu de definit ce înseamnă „grijă necesară”, dar prevederea legală ţinteşte combaterea neglijenţei, sancţionând orice întreprinzător despre care se poate dovedi că a dat dovadă, cu sau fără ştiinţă, de neglijenţă în asigurarea protecţiei consumatorului. Deci ține de responsabilitatea producătorului garantarea faptului că produsele sale sunt funcţionale

Legea nr. 449 din 12.11.2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, art. 5, 9-14, 19-22.
36

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

59
şi nepericuloase, iar dacă nu sunt, atunci producătorul răspunde pentru orice consecinţă nedorită a utilizării produselor sale. Dar siguranţa utilizării diferitelor produse depinde şi de precauţiile şi de comportamentul consumatorului. Presupunând că producătorii au dat dovadă de „grija necesară” pentru protecţia consumatorilor, luând în calcul atât condiţiile obişnuite de utilizare a produselor, cât şi unele situaţii neprevăzute sau chiar extreme, consumatorii trebuie să îşi asume la rândul lor responsabilitatea utilizării riscante sau improprii a produselor cumpărate.
Spre exemplu: nu putem condamna un producător de îngheţată sau de ciocolată dacă un consumator mănâncă deodată atât de multe porţii încât se îmbolnăveşte - afară de cazul în care este îndemnat să se comporte astfel de o publicitate inadecvată, cum este cazul acelui slogan publicitar: “Berea după bere e plăcere”.37

60 Cheltuielile legate de înlocuirea produselor defecte, de remedierea sau de restituirea contravalorii acestora trebuie să fie suportate de vânzător şi recuperate de acesta de la producător sau, după caz, de la importator sau de la furnizorul anterior aflat pe lanţul de distribuţie, dacă prin contractul încheiat între aceştia nu s-a stabilit altfel. Orice persoană care are calitatea de producător, distribuitor sau vânzător de produse alimentare are obligația de a comercializa numai acele alimente care prezintă siguranţă pentru consumator, sunt salubre şi apte pentru consum uman. Consumatorii au dreptul de a primi toate informaţiile necesare pentru o utilizare corespunzătoare, potrivit destinaţiei iniţiale a bunurilor. În cazul în care agenţii economici iau cunoştinţă, la o dată ulterioară punerii pe piaţă a produselor comercializate, despre existenţa unor pericole care, la momentul punerii pe piaţă nu puteau fi cunoscute, trebuie să anunţe, fără întârziere, autorităţile competente şi să facă aceste informaţii publice. În cazul produselor identificate sau identificabile cu defecte, producătorii şi/sau distribuitorii au obligaţia de a le retrage de pe piaţă, de a le înlocui sau de a le repara, iar în situaţia în care aceste măsuri nu pot fi făcute într-o perioadă rezonabilă de timp, stabilită de comun acord între vânzător şi consumator şi fără nici un inconvenient semnificativ pentru consumator, consumatorul trebuie să fie compensat în mod corespunzător. În cazul lipsei conformităţii, astfel cum este prevăzut în actele normative în domeniul conformităţii produselor, constatate de consumator, acesta are dreptul de a solicita vânzătorului, ca măsură reparatorie, repararea sau înlocuirea produselor, în fiecare caz fără plată, cu excepţia cazului în care această solicitare este imposibilă sau disproporţionată. Orice reparare sau înlocuire a produselor va fi făcută în cadrul unei perioade rezonabile de timp, stabilită de comun acord între vânzător şi consumator şi fără nici un inconvenient semnificativ pentru consumator, luând în considerare natura produselor şi scopul pentru care acesta a solicitat produsele. Ambalajele produselor trebuie să asigure integritatea şi protecţia calităţii acestora, fiind, totodată, conforme prevederilor

Legea nr. 296 din 28/06/2004 (Codul consumului) stipulează o serie de drepturi ale consumatorilor, acestea vor fi prezentate în cele ce urmează. Legea nr. 296 din 28/06/2004 prevede în sarcina agenţiilor economici obligaţia de a pune pe piaţă numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive. Codul Consumului interzice importul, fabricaţia, distribuţia, precum şi comercializarea produselor falsificate ori contrafăcute, periculoase sau care au parametrii de securitate neconformi care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor. Legea interzice, de asemenea, condiţionarea vânzării către consumator a unui produs, de cumpărarea unei cantităţi impuse sau de cumpărarea concomitentă a unui alt produs sau serviciu; dar și prestarea unui serviciu către consumator, condiţionată de prestarea altui serviciu sau de cumpărarea unui produs. Orice vânzare forţată este interzisă. Expedierea unui produs sau prestarea unui serviciu către o persoană se face numai în baza unei comenzi prealabile din partea acesteia.
37 Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp.452–483.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

61
legale referitoare la protecţia muncii, mediului şi a securităţii consumatorilor. Agenţii economici sunt obligaţi să comercializeze: alimente care sunt însoţite de documente care le atestă originea, provenienţa şi securitatea; alimente care sunt manipulate şi comercializate în condiţii corespunzătoare de igienă, care nu pun în pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor şi care respectă normele sanitare în vigoare; alimente care nu afectează viaţa şi sănătatea consumatorilor. Este interzisă legal comercializarea produselor ce imită produsele alimentare, fără a fi astfel de produse şi care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor, conform reglementărilor legale în vigoare. Cele mai importante obligaţii ale producătorilor sunt următoarele: 1. Să răspundă pentru prejudiciul actual şi cel viitor cauzat de produsul cu defect, precum şi pentru cel cauzat ca rezultat cumulat al produsului cu defect cu o acţiune sau o omisiune a unei terţe persoane; 2. Să pună pe piaţă numai produse sigure şi, dacă actele normative în vigoare prevăd, acestea să fie testate şi/sau certificate; 3. Să pună pe piaţă numai produse care respectă condiţiile prescrise sau declarate; 4. Să oprească livrările, respectiv să retragă de pe piaţă sau de la consumatori produsele la care organele abilitate sau specialiştii proprii au constatat neîndeplinirea caracteristicilor prescrise, declarate sau care ar putea afecta viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor, dacă această măsură constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformităţile respective; 5. Să asigure, în cursul procesului de producţie, condiţii igienicosanitare conform normelor sanitare în vigoare. Cele mai importante obligaţii ale distribuitorilor sunt următoarele: 1. Să se asigure că produsele oferite spre comercializare sunt sigure şi respectă condiţiile prescrise sau declarate; 2. Să nu comercializeze produse despre care deţin informaţii sau consideră că pot fi periculoase;

62 3. Să anunţe, imediat, autorităţile publice competente, precum şi producătorul, despre existenţa pe piaţă a oricărui produs de care au cunoştinţă că este periculos; 4. Să retragă de la comercializare produsele la care organele abilitate de lege au constatat că nu îndeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, dacă acesta constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformităţile respective; 5. Să asigure condiţiile tehnice stabilite de producător, precum şi condiţiile igienico-sanitare pe timpul transportului, manipulării, depozitării şi desfacerii, conform normelor în vigoare. Cele mai importante obligaţii ale prestatorilor de servicii sunt următoarele: 1. Să folosească, în cadrul serviciilor prestate, numai produse şi proceduri sigure şi, după caz, dacă actele normative în vigoare prevăd, acestea să fie testate şi/sau certificate şi să anunţe imediat existenţa pe piaţă a oricărui produs despre care au cunoştinţă că este periculos; 2. Să presteze numai servicii care nu afectează viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora; 3. Să respecte condiţiile prescrise sau declarate, precum şi clauzele prevăzute în contracte; 4. Să asigure, la prestarea serviciilor, condiţiile tehnice stabilite de producător, precum şi condiţiile igienico-sanitare, conform normelor în vigoare; 5. Să răspundă pentru prejudiciul actual şi cel viitor cauzat de serviciul defectuos prestat. Agenţii economici au, în plus, următoarele obligaţii: 1. De a comercializa sau oferi, cu titlu gratuit, numai produse sigure, aflate în cadrul termenului de valabilitate şi care nu prezintă riscuri pentru viaţa, sănătatea şi/sau securitatea consumatorilor; 2. De a nu comercializa, în spaţii în care nu pot fi asigurate condiţiile de păstrare cerute de producător pentru a se preveni perisabilitatea accelerată, produse alimentare preambalate sau ambalate; 3. De a nu comercializa, în alte condiţii decât cele cerute de legislaţia în vigoare, produse nealimentare noi, folosite sau recondiţionate, fără a putea fi, acolo unde este cazul, probate, verificate sau

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

63
asigurate condiţiile de păstrare cerute de producător, pentru a se asigura menţinerea caracteristicilor iniţiale ale produselor; 4. De a nu importa, în vederea distribuţiei cu titlu oneros sau gratuit, produse periculoase, expirate sau care pot afecta viaţa, sănătatea şi/sau securitatea consumatorilor prin utilizarea acestora. Importanţa reţinerii acestor obligaţii o constituie faptul că acestea sunt fapte ce sunt considerate ca fiind săvârşite de comercianţi, în cazul în care aceştia din urmă încalcă aceste caracterizări legale. Cele mai importante drepturi de care beneficiază consumatorii sunt următoarele: 1. De a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime; 2. De a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori; 3. De a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate; 4. De a fi despăgubiţi în mod real şi corespunzător pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege; 5. De a se organiza în asociaţii ale consumatorilor, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor; 6. De a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze abuzive, conform prevederilor legale în vigoare; 7. De a nu li se interzice de către un agent economic să obţină un beneficiu prevăzut în mod expres de lege. Este interzise legal refuzul vânzării unui produs sau prestării unui serviciu către un consumator fără un motiv justificat conform prevederilor legale în vigoare. Statul român trebuie să realizeze şi să încurajeze folosirea de programe menite să asigure consumatorilor o informare şi o educare corespunzătoare, pentru a permite acestora să acţioneze în mod distinct, în vederea unei alegeri corecte bazate pe o informare

64 corespunzătoare asupra bunurilor şi a serviciilor şi să fie cunoscători ai drepturilor şi responsabilităţilor ce le revin. Programele de educare şi informare a consumatorilor pot să cuprindă, ca aspecte importante ale protecţiei acestora următoarele elemente: 1. Legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor, agenţii şi organizaţii ale consumatorilor; 2. Sănătatea, alimentaţia, prevenirea îmbolnăvirilor şi prevenirea achiziţionării de produse alimentare falsificate; 3. Riscurile produselor; 4. Interesele economice ale consumatorilor la achiziţionarea de servicii, inclusiv a celor financiare; 5. Etichetarea produselor, cu precizarea informaţiilor necesare consumatorilor; 6. Informaţii despre dificultăţi şi măsuri de rezolvare a acestora, preţuri, calitate, condiţii de creditare; 7. Protecţia mediului, dacă este cazul. Programele ce privesc educarea şi informarea consumatorilor pot fi implementate şi prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale ale consumatorilor. Având în vedere necesitatea asigurării unei informări complete, concrete şi inteligibile a consumatorilor există posibilitatea de a fi iniţiate programe privind informarea consumatorilor prin mass-media. Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către agenţii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate. Informarea consumatorilor despre produsele şi serviciile oferite se realizează, în mod obligatoriu, prin elemente de identificare şi caracterizare ale acestora, înscrise la vedere, în mod vizibil, lizibil şi uşor de înţeles, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare sau în cartea tehnică, instrucţiunile de folosire ori

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

65
altele asemenea, ce însoţesc produsul sau serviciul, în funcţie de natura acestuia. Consumatorii trebuie să fie informaţi despre riscurile la care sunt supuşi prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor. Scopul etichetării este de a oferi consumatorilor informaţiile necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel produs care corespunde exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi posibilităţilor lor financiare, precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi. Informaţiile de pe etichetele produselor trebuie să fie înscrise în limba română, indiferent de ţara producătoare, fără a se exclude prezentarea lor şi în alte limbi, să fie vizibile, lizibile şi inscripţionate într-un mod care să nu permită ştergerea lor. Pentru produsele alimentare, producătorul are obligaţia de a informa despre denumirea produsului, denumirea şi/sau marca producătorului, adresa producătorului, cantitatea şi, după caz, termenul de valabilitate sau data durabilităţii minimale, lista ingredientelor, despre eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare sau păstrare, despre contraindicaţii, menţiuni suplimentare pe grupe de produse, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege. Pentru produsele de folosinţă îndelungată, acestea trebuie să fie însoţite de certificatul de garanţie şi, dacă reglementările în vigoare prevăd, de declaraţia de conformitate, precum şi de cartea tehnică ori de instrucţiunile de folosire, instalare, exploatare, întreţinere, eliberate de către producător, conform prevederilor legale. Vânzătorul trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului şi să ofere acestora toate informaţiile şi documentele tehnice care trebuie să însoţească produsul. În cazul prestărilor de servicii, informaţiile trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului, după caz, timpul de realizare, termenul de garanţie şi postgaranţie, preţurile şi tarifele, riscurile previzibile şi, după caz, alte documente prevăzute expres de lege. În cazul serviciilor financiare, agenţii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.

66 La punerea pe piaţă a produselor de folosinţă îndelungată, agenţii economici pot efectua demonstraţii de utilizare, în public sau prin intermediul mass-media, în scopul promovării produsului respectiv. Obligaţia informării consumatorului privind elementele esenţiale referitoare la produsul achiziţionat nu poate fi înlăturată, de către agentul economic care l-a comercializat, prin invocarea secretului comercial sau profesional, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Este obligatorie, de asemenea, afişarea, în mod vizibil, a denumirii unităţii, a autorizaţiei de funcţionare, a avertismentelor obligatorii prevăzute de lege, precum şi afişarea orarului de funcţionare. Agentul economic care, în reţeaua de distribuţie, oferă spre vânzare produse/servicii trebuie să indice preţul de vânzare/tariful practicat şi preţul pe unitatea de măsură, conform reglementărilor legale în vigoare. Preţurile şi tarifele trebuie indicate în mod vizibil şi într-o formă neechivocă, uşor de citit, prin marcare, etichetare şi/sau afişare. În situația în care livrarea produsului sau prestarea serviciului se face ulterior plăţii unei sume de bani cu titlu de avans, agentul economic este obligat să elibereze consumatorului, la plata acontului, un document fiscal conform legislaţiei în vigoare sau, după caz, un contract scris şi să respecte condiţiile contractuale. Agenţii economici care, potrivit legislaţiei în vigoare, sunt obligaţi să utilizeze aparate de marcat electronice fiscale vor elibera bonuri fiscale consumatorilor de produse/servicii, consumatorii având obligaţia de a păstra aceste documente, cel puţin până la momentul părăsirii spaţiului comercial respectiv. Publicitatea realizată de către agenții economici trebuie să fie decentă, corectă şi să fie elaborată în spiritul responsabilităţii sociale. Codul consumului interzice: 1. Publicitatea care este înşelătoare; 2. Publicitatea care este subliminală; 3. Publicitatea care prejudiciază respectul pentru demnitatea umană şi morala publică;

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

67
4. Publicitatea care include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine, origine socială, identitate etnică sau naţionalitate; 5. Publicitatea care atentează la convingerile religioase sau politice; 6. Publicitatea care aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnităţii şi vieţii particulare a persoanelor; 7. Publicitatea care exploatează superstiţiile, credulitatea sau frica persoanelor; 8. Publicitatea care prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violenţă; 9. Publicitatea care încurajează un comportament care prejudiciază mediul înconjurător; 10. Publicitatea care favorizează comercializarea unor bunuri sau servicii, care sunt produse ori distribuite contrar prevederilor legale. Autorul, realizatorul de publicitate şi reprezentantul legal al mijlocului de difuzare răspund solidar cu persoana care îşi face publicitate, în cazul încălcării prevederilor prezentului Cod. Persoana care îşi face publicitate trebuie să fie în măsură să probeze exactitatea afirmaţiilor, indicaţiilor sau prezentărilor din anunţul publicitar şi este obligată, la solicitarea instituţiilor şi autorităţilor publice abilitate să aplice şi să constate contravenţii în domeniul publicităţii, să furnizeze documentele care să probeze exactitatea acestora. În cazul în care documentele nu sunt furnizate în termen de maximum 7 zile de la solicitare sau dacă sunt considerate insuficiente, afirmaţiile din anunţul publicitar în cauză vor fi considerate inexacte. Statul poate adopta măsuri de interzicere totală sau parţială a publicităţii anumitor produse în scopul protejării vieţii, sănătăţii, securităţii şi informării corecte a consumatorilor. Codul Consumului definește legal o serie de termeni și expresii. Astfel: 1. Agentul economic este persoana fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii; 2. Autoritatea cu atribuţii de protecţia consumatorilor este autoritatea administraţiei publice centrale şi serviciile sale

68 deconcentrate abilitate să constate şi să aplice sancţiuni pentru nerespectarea dispoziţiilor privind protecţia consumatorilor; 3. Calitatea constituie ansamblul de proprietăţi şi caracteristici ale unui produs sau serviciu, care îi conferă aptitudinea de a satisface, conform destinaţiei acestuia, necesităţile explicite sau implicite; 4. Consumatorul ori consumatorul final este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii în afara activităţii profesionale; 5. Contractul încheiat cu consumatorii repezintă contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, inclusiv certificatele de garanţie, bonurile de comandă, facturile, borderourile sau bonurile de livrare, biletele, tichetele care conţin stipulări sau referiri la condiţii generale prestabilite; 6. Data durabilităţii minimale este data stabilită de producător, până la care un produs alimentar îşi păstrează caracteristicile specifice în condiţii de depozitare corespunzătoare; produsele pentru care se stabileşte data durabilităţii minimale nu trebuie să fie periculoase nici după această dată; 7. Declaraţia de conformitate este declaraţia făcută de către un producător sau un prestator, prin care acesta informează, pe propria răspundere, despre faptul că un produs sau un serviciu este conform cu un document tehnic normativ; 8. Durata medie de utilizare reprezintă intervalul de timp, stabilit în documente tehnice normative sau declarat de către producător ori convenit între părţi, în cadrul căruia produsele de folosinţă îndelungată trebuie să îşi menţină caracteristicile funcţionale, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare; 9. Eticheta este orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine elemente de identificare a produsului şi care însoţeşte produsul sau este aderent la ambalajul acestuia; 10. Garanţia presupune orice angajament asumat de vânzător sau producător faţă de consumator, fără solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, în cazul în care acesta nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie sau în publicitatea aferentă;

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

69
11. Paguba reprezintă prejudiciul creat consumatorilor prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte, precum şi cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator. Prejudiciul poate fi material, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi pierderea vieţii; 12. Practicile comerciale abuzive sunt metodele de vânzare restrictive sau condiţionate care afectează interesele consumatorilor; 13. Produsul este un bun material a cărui destinaţie finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă; sunt considerate produse energia electrică, energia termică, apa şi gazele livrate pentru consumul individual; 14. Produsul cu defecte este produsul la care modul de prezentare, utilizarea previzibilă şi data achiziţionării nu oferă siguranţă consumatorilor, producând pagube acestora; 15. Produsul de folosinţă îndelungată este produsul relativ complex, constituit din piese şi subansambluri, proiectat şi construit pentru a putea fi utilizat pe durata medie de utilizare şi asupra căruia se pot efectua reparaţii sau activităţi de întreţinere; 16. Produsul contrafăcut reprezintă orice bun, inclusiv ambalajul acestuia, la care se constată utilizarea fără autorizare a unei mărci care este identică cu o marcă legal înregistrată, sau produsul care nu poate fi diferenţiat în aspectele sale esenţiale de un produs de marcă, prin care se încalcă drepturile prevăzute de lege ale deţinătorului legal al mărcii respective; 17. Produsul falsificat este produsul la care se constată alterarea sub orice formă a elementelor de identificare a unei mărci, denumiri, sigle ori desen industrial legal înregistrate, de natură a induce în eroare asupra provenienţei sale, la produse care nu au fost fabricate de deţinătorul legal al mărcii ori împuternicit al acestuia, sau la care s-a constatat utilizarea mărcii legal înregistrate fără a exista acordul titularului; 18. Produsul folosit este produsul folosit de un alt consumator, reparat şi testat, corespunzător din punct de vedere tehnic şi funcţional unui produs similar nou sau recondiţionat, şi care este un produs sigur; 19. Produs recondiţionat este produsul nou cu ambalaj deteriorat, aspect fizic exterior necorespunzător, mici defecte de fabricaţie,

70 dar care este adus la parametrii tehnici de funcţionare iniţiali daţi de producător prin remediere; 20. Produsul periculos este produsul care nu poate fi definit ca produs sigur; 21. Produsul sigur este produsul care, folosit în condiţii normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime, ţinând seama de întrebuinţarea acestuia; riscul se consideră acceptabil şi compatibil cu un grad înalt de protecţie pentru siguranţa şi sănătatea consumatorilor, în funcţie de următoarele aspecte: a) caracteristicile produsului, ale ambalării şi ale instrucţiunilor de montaj şi întreţinere; b) efectul asupra altor produse, împreună cu care acesta poate fi folosit; c) modul de prezentare a produsului, etichetarea, instrucţiunile de folosire şi orice alte indicaţii şi informaţii furnizate de producător; d) categoria de consumatori expusă riscului prin folosirea produsului; 22. Termenul de garanţie reprezintă limita de timp, care curge de la data dobândirii produsului sau serviciului, până la care producătorul sau prestatorul îşi asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii produsului ori serviciului achiziţionat, pe cheltuiala sa, dacă deficienţele nu sunt imputabile consumatorilor; 23. Termenul de valabilitate este limita de timp, stabilită de producător, până la care un produs perisabil sau un produs care în scurt timp poate prezenta un pericol imediat pentru sănătatea consumatorilor îşi păstrează caracteristicile specifice, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi păstrare; pentru produsele alimentare acesta reprezintă data limită de consum. Importanţa reţinerii acestor definiţii o constituie faptul că aceste definiţii/caracterizări legale constituie etalonul după care sunt analizate legal sau de către instanţa de judecată şi condamnate diversele fapte săvârşite de comercianţi, fapte care la rândul lor sunt reglementate legal.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

71

72

TEST DE EVALUARE
Œ Consumerismul este o mişcare economică cu menirea de a-i determina pe investitori să acorde o mai mare atenţie nevoilor şi dorinţelor consumatorilor. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. • Consumatorul este: A) o persoană fizică, B) o persoană juridică, C) un grup de persoane fizice, D) un grup de persoane juridice. Ž În economia de piaţă consumatorul este suveran, el decizând care producători şi comercianţi rămân pe piaţă şi care dau faliment. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. • A-i servi clientului tot ceea ce doreşte: A) poate fi moralmente păgubitor, B) poate constitui activităţi comerciale legal interzise. • Actele normative privind protecţia consumatorilor nu trebuie să includă bariere în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. ‘ Respectare dreptului consumatorilor de a li se oferi pe piaţă numai produse şi servicii sigure, adică produse şi servicii care nu le pun în pericol integritatea psihosomatică, eficace şi adecvate scopurilor pentru atingerea cărora sunt fabricate: A) este în interesul cumpărătorului, B) este în interesul producătorului, C) este în interesul distribuitorului.

’ Garanţia acordată de societatea comercială producătoare a unui produs este definită legal ca fiind orice angajament asumat de producător faţă de consumator, cu solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, dacă acesta nu corespunde condiţiilor enunţate în publicitatea aferentă. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. “ Codul Consumului definește legal Autoritatea cu atribuţii de protecţia consumatorilor ca fiind: A) o autoritate a administraţiei publice locale, B) o autoritate a administraţiei publice centrale, C) oricare dintre autoritățile de mai sus. ” Produsul sigur este: A) produsul care, folosit în condiţii normale sau previzibile, nu prezintă riscuri, ţinând seama de întrebuinţarea acestuia, B) produsul care, folosit în condiţii normale sau previzibile, prezintă riscuri minime, ţinând seama de întrebuinţarea acestuia. • Termenul de valabilitate este limita de timp: A) stabilită de consumator, B) stabilită de producător, C) stabilită de distribuitor.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

73

74 consumatorii sunt cei care creează probleme ambientale. În consecinţă, responsabilitatea deteriorării mediului, ca şi stoparea acestui fenomen, revine nu numai societăţilor comerciale, ci şi consumatorilor. Studii efectuate39 privind comportamentului neecologic al consumatorilor stau următoarele motive: ◙ 26% deoarece nu au alternative; ◙ 23% pentru că sunt leneşi; ◙ 21% pentru că nu le convine; ◙ 12% din lipsă de timp; ◙ 10% deoarece nu înţeleg problema. Aceste rezultate arată că, la data realizării studiului, consumatorii nu erau angajaţi în întregime pentru îmbunătăţirea mediului în care trăiesc şi par să lase cea mai mare responsabilitate în această privinţă în sarcina societăţilor comerciale şi guvernelor. Dar, consumatorii par să fie de cinci ori mai conştienţi decât manageri de faptul că rezultatele obţinute de societăţile comerciale în domeniul protejării mediului sunt un factor important în deciziile lor de cumpărare. Problematica de mediu depăşeşte graniţele unei simple ştiinţe juridice prin aceea că principiile sale, drepturile pe care le consacră şi le garantează evidenţiază o preocupare pentru respectarea şi aplicarea eticii în finalizarea demersului de salvare a naturii şi a supravieţuirii speciei umane. Consacrarea principiilor precauţiei şi a prevenirii au la bază idei puternic preocupate de preîntâmpinarea situaţiilor cu impact negativ asupra vieţii omului, deoarece repararea efectelor acestora este grea, uneori imposibil de realizat. Precauţia şi prevenirea ţin foarte mult şi de latura morală, etică, în sensul că este etic - corect, să avem o atitudine de preîntâmpinare a unor evenimente şi situaţii negative, care să pericliteze starea mediului. Principiul „poluatorul plăteşte” - principiu fundamental al dreptului mediului, deşi inspirat din practica economică, are o
39

5. Etica ecologică. Protecţia mediului, componentă a responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale
5.1. Marketingul ecologic
Omenirea trăieşte tot mai multe drame, ca urmare a propriei civilizaţii. Cele mai afectate sunt mediul înconjurător şi sănătatea. Viaţa actuală pe planeta albastră a devenit extrem de dificilă. Fiecare componentă a mediului este un motiv de îngrijorare. Contextul actual arată astfel: ◙ jumătate din pădurile planetei au dispărut în ultimii cincizeci de ani, ◙ suprafaţa oceanică s-a încălzit în medie cu o jumătate de grad Celsius în ultimii patruzeci de ani, în special din cauza emisiilor de carbon din combustibilul fosil şi din arderea pădurilor. Nici viitorul nu pare mai luminos. Accelerarea încălzirii globale ar putea pune în pericol echilibrul natural şi crea ameninţări nemaiîntâlnite, pentru colectivităţi tot mai numeroase. Modul în care oamenii vor proteja mediul sau vor abuza de el va determina în mod decisiv standardele de viaţă în viitor. Acest aspect trebuie să menţină îngrijorarea şi să accelereze măsurile pentru protejarea mediului. Omul, cel care este la originea acestor probleme ecologice, joacă un rol dublu38: ◙ este la originea deteriorării mediului ambiant. În calitate de consumator, prin comportamentul său, el acţionează în sensul deteriorării mediului, prin consum tot mai mare şi deşeuri tot mai multe. ◙ este victima acestei degradări. Chiar dacă societăţile comerciale trebuie să suporte o parte importantă a sabilităţii degradării mediului, în ultimă instanţă
38 Danciu, V.: Marketing ecologic. Etica verde a producţiei şi consumului. Editura Economică, Bucureşti. 2006, pp. 13-15.

Polonsky, M. J.: An Introduction to Greener Marketing. Electronic Green Journal, vol. 1, nr. 2, November 1994, p. 7, http://egj.lib.uidaho.edu/index.php /egj/article/view/2566/2524; Ottman, J.: Green Marketing. Opportunity for Inovation. McGraw Hill, Columbus. 1998, p. 8.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

75
oarecare incidenţă cu etica, prin faptul că este moral ca cel care greşeşte să răspundă pentru prejudiciul creat, prin aceasta restabilindu-se ordinea de drept într-un stat. Dezvoltarea durabilă este un alt principiu de drept al mediului în strânsă interdependenţă cu etica. Prin aceast principiu se urmăreşte folosirea resurselor, de orice fel, în mod rezonabil şi cu respect, astfel încât să fie satisfăcute atât cerinţele generaţiilor prezente cât şi celor viitoare. Legiferarea şi impunerea anumitor limitări şi restricţii în problematica organismelor modificate genetic, imprimă ideea unei reale preocupări şi faţă de alimentaţia omului. Nu este sănătos, nici etic ca omul să consume anumite produse modificate genetic despre a căror efecte pe termen lung nu se cunoaşte mare lucru. Interferenţa dintre dreptul mediului - etica este întregită şi prin consacrarea unor principii cu profundă tentă morală: dreptul de a consuma şi de alege în cunoştinţă de cauză, biosiguranţa alimentară, etc. În acest context îşi pune amprenta şi principiul precauţiei prin maxima diligenţă de care trebuie să dăm dovadă când dorim să introducem pe piaţa astfel de organisme modificate genetic. Nu este deloc etic şi este prohibit de lege a modifica genetic genomul uman!!!40 Cele mai importante motive pentru care societăţile comerciale utilizează tot mai mult marketingul ecologic sunt: ◙ Ocaziile: societăţile comerciale percep marketingul verde ca reprezentând o ocazie ce poate fi valorificată pentru a realiza obiectivul lor. ◙ Responsabilitatea socială: societăţile comerciale consideră ca fiind obligaţia lor morală de a fi mai responsabile din punct de vedere social. ◙ Presiunile autorităţilor: autorităţile guvernamentale forţează societăţile comerciale să devină mai responsabile social şi faţă de mediul înconjurător. ◙ Presiunile competitive: activităţile ecologice desfăşurate de concurenţi exercită presiuni asupra societăţile comerciale de a
40 Cobzaru, A.: Perspectiva interdisciplinară a dreptului mediului. Revista Română de Drept al Mediului Nr. 1 (7) din 2006, Asociaţia Română de Drept al Mediului. Universitatea Ecologică. Bucureşti. pp. 96-97.

76 schimba activităţile lor de marketing în unele cu caracter ambiental. ◙ Probleme de cost şi profit: costurile asociate cu evacuarea deşeuri lor sau pentru reducerea cantităţilor de materiale utilizate forţează societăţile comerciale să-şi modifice comportamentul. Marketingul tradiţional urmăreşte să aducă pe piaţă bunuri şi servicii care satisfac exigenţele clienţilor, la preţuri rezonabile, susţinând oferta cu ajutorul comunicării orientate spre sublinierea valorii ei pentru consumatori. O asemenea orientare urmăreşte mărirea consumului, ca rezultat al efortului de marketing. Se poate afirma că scopul marketingului tradiţional este de a crea valoare pentru consumator şi profit pentru societatea comercială. Deoarece multe societăţi comerciale apelează la practici îndoielnice, imorale de marketing (reclame înşelătoare, stabilirea unor preţuri exagerate, oferta unor produse de slabă calitate, metode discutabile de vânzare, manipularea consumatorilor, lipsa garanţiilor etc.) s-a ridicat problema rolului responsabilităţii sociale şi eticii în marketing. Marketingul, chiar dacă are merite incontestabile în evoluţia societăţii, are şi serioase „obligaţii”, chiar datorii faţă de aceasta. 41 În condiţiile în care tabloul global se schimbă cu rapiditate, societatea comercială trebuie să monitorizeze, sub aspect economic, şase forţe principale: demografice, economice, naturale, tehnologice, politico-legale şi socio-culturale. Operatorii de piaţă ar trebui să acorde atenţie interacţiunii dintre acești factori, întrucât această interacțiune poate conduce la noi ocazii şi ameninţări.
De exemplu, creşterea explozivă a populaţiei (demografia) poate conduce la consumarea mai multor resurse şi la poluare (natura). Aceste acțiuni negative asupra mediului înconjurător vor determina consumatorii să solicite mai multe legi (forţe politico-legale). Legislația ce va fi adoptată astfel, va stimula noi soluţii şi produse tehnologice (tehnologia). Dacă aceste soluții și produse tehnologice sunt accesibile (economia), pot, de fapt, să schimbe atitudinile şi comportamentul (factorii socio-culturali).

41 Răhău, L., Oroian, M., Neagu, Gh.: Marketing. Editura Risoprint. Cluj-Napoca, 2005, pp. 18 – 22.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

77
Mediul natural cuprinde resursele naturale de care este nevoie în procesele economice sau care sunt afectate de activităţile de marketing. Preocuparea faţă de protejarea mediului natural s-a accentuat constant pe parcursul ultimelor două decenii. Unii analişti ai tendinţelor au etichetat deceniul 1990 drept “Deceniul Pământului”, deoarece se considera, pe drept cuvânt, că mediul natural este principala problemă mondială cu care se confruntă lumea afacerilor şi publicul. 42 Deteriorarea mediului natural constituie o preocupare globală majoră. În multe oraşe de pe glob, poluarea aerului şi a apei a atins niveluri periculoase. Există o preocupare deosebită în legătură cu: ◙ “gazele de seră” din atmosferă cauzate de arderea combustibililor fosili, ◙ deteriorarea stratului de ozon din cauza anumitor produse chimice şi insuficienţa din ce în ce mai pronunţată a apei. În Europa occidentală, grupurile “verzi” au făcut presiuni pentru o acţiune politică prin care să se reducă poluarea industrială. În Statele Unite ale Americii, experţii au scos în evidenţă deteriorarea ecologică, iar grupurile de veghe (Sierra Club şi Friends of the Earth) au transformat aceste preocupări în acţiuni politice şi sociale. Noile reglementări au lovit foarte dur anumite sectoare de activitate.
Spre exemplu societățile comerciale producătoare de oţel şi utilităţile publice au fost nevoite să investească miliarde de dolari în echipamente pentru controlul poluării şi în combustibili mai ecologici. Societățile comerciale din sectorul auto au introdus dispozitive scumpe pentru controlul emisiei de gaze toxice. Societățile comerciale producătoare de săpun au mărit bio-descompunerea produselor lor.

78 ◙ nivelurile crescute ale poluării; ◙ rolul în schimbare al guvernelor. A. Lipsa de materii prime Dominaţia unei culturi risipitoare în lumea occidentală (“throw-away culture”) generează probleme tot mai greu de controlat în ceea ce priveşte depozitarea şi reciclarea deşeurilor, fenomenul fiind agravat de excesele industriei ambalajelor. 43 Unele materii prime ale pământului sunt infinite, altele finite, dar regenerabile, iar altele finite, dar neregenerabile. Resursele infinite (aerul şi apa) devin o problemă. Lipsa de apă constituie deja o problemă politică, iar pericolul nu se mai manifestă doar pe termen lung. Grupurile ecologice au făcut lobby pentru interzicerea anumitor elemente folosite în ambalajele cu aerosol (de tipul sprayurilor) din cauza distrugerilor pe care le pot provoca stratului de ozon. Resursele finite regenerabile (pădurile şi alimentele) trebuie folosite inteligent. Firmele forestiere sunt solicitate să facă reîmpăduriri pentru a proteja solul şi pentru a asigura lemnul necesar a fi folosit ca și materie prima în industria producătoare de mobilă și nu numai. Datorită faptului că pământul arabil este fix şi că zonele urbane se extind constant pe terenul arabil, oferta de alimente ar putea constitui, de asemenea, o problemă. Resursele finite neregenerabile (petrolul, cărbunele, platina, zincul, argintul) vor ridica o problemă serioasă pe măsura ce ne apropiem de punctul de epuizare. Societățile comerciale ce folosesc aceste resurse minerale din ce în ce mai deficitare în procesul de producție se confruntă cu o creştere substanţială a costurilor. Este posibil ca lor să nu le fie uşor să treacă aceste creşteri de costuri pe seama clienţilor. Societățile comerciale angajate în cercetare şi dezvoltare au o ocazie excelentă de a dezvolta materiale substituente. B. Costurile în creştere ale energiei Una dintre resursele finite neregenerabile, petrolul, a creat probleme serioase economiei mondiale. În octombrie 2000, preţul
43

Operatorii de piaţă au conştientizat ameninţările şi ocaziile asociate cu cele patru tendinţe din mediul natural: ◙ lipsa de materii prime, în special apă; ◙ costul crescut al energiei;
42 Kotler, Ph., Gary, A.: Principiile marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005, pp. 130 – 132.

Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp. 409 – 411.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

79
petrolului a crescut până la 34 de dolari pe baril, dând naştere unei noi căutări a formelor alternative de energie. Societățile comerciale au căutat mijloace practice pentru a exploata energia solară, nucleară, eoliană, precum şi alte forme de energie. În domeniul energiei solare, sute de societăți comerciale au lansat produse de primă generaţie pentru a exploata energia solară în vederea încălzirii locuinţelor, dar şi pentru alte utilizări. Alte societăți comerciale sunt angajate în construcţia unor automobile electrice practice, cea care va reuşi având să câştige miliarde de dolari.
Vehicule hibride, cum ar fi Toyota Prius, sunt deja disponibile.

80 D. Rolul în schimbare al guvernelor Guvernele diferă din punctul de vedere al preocupărilor şi eforturilor lor de a promova un mediu curat.
Spre exemplu, în Uniunea Europeană, guvernul german urmăreşte cu vigoare calitatea mediului, în parte datorită puternicei mişcări verzi din Germania şi devastării ecologice din fosta RDG.

C. Presiunile anti-poluare O serie de activităţi industriale pot dăuna inevitabil mediului natural. Spre exemplu nivelurile periculoase ale mercurului din ocean, cantitatea de DDT şi de alţi poluanţi chimici din sol şi din alimente, dar şi sufocarea mediului cu sticle, ambalaje de plastic şi alte materiale de ambalat. Cam 42% dintre consumatorii din S.U.A. sunt dispuşi să plătească preţuri mai mari pentru produsele “verzi”. Această cerere dă naştere unei pieţe mari pentru soluţiile de control al poluării, cum ar fi firmele de epurare de gaze, centrele de reciclare şi sistemele de depozitare a reziduurilor. Aceasta a condus la căutarea unor moduri alternative de a produce şi ambala bunurile.
3M derulează programul Pollution Prevention Pays, care a condus la o reducere substanţială a poluării şi a costurilor. Dow Chemical a construit o nouă fabrică de etilenă, în Alberta, care foloseşte cu 40% mai puţina energie şi eliberează cu 97% mai puţina apă uzată. AT&T foloseşte un pachet special de software pentru a alege materialele mai puţin dăunătoare, a reduce reziduurile periculoase şi a îmbunătăţi reciclarea produselor în cadrul operaţiunilor sale. McDonald’s şi Burger King au eliminat cutiile de polistiren şi folosesc acum ambalaje reciclabile de hârtie şi şerveţele de hârtie.

Multe naţiuni sărace fac puţin pentru a reduce poluarea. Aceasta deoarece le lipsesc fondurile şi voinţa politică. Este în interesul naţiunilor mai bogate să ajute naţiunile mai sărace să controleze poluarea, dar chiar şi naţiunilor mai bogate le lipsesc astăzi fondurile necesare. Speranţa majoră este că societățile comerciale vor adopta din ce în ce mai mult practici care vor proteja mediul natural. În cartea lor Natural Capitalism, Paul Hawken şi Amory şi Hunter Lovins cheamă firmele să practice “un nou tip de industrialism” care va aduce profituri şi locuri de muncă în paralel cu protejarea mediului. Ei imaginează maşini hibride care vor rula 130 de kilometri cu 4 litri de benzină, producători care îşi reciclează neobosit produsele, clădiri super-eficiente, surse alternative de energie, precum şi alte evoluţii care vor reduce consumul de energie şi materiale cu 90%. Ocazii imense stau în faţa societăților comerciale şi operatorilor de piaţă care pot crea noi soluţii pentru a asigura reconcilierea între prosperitate şi protecţia mediului.44 Preocuparea faţă de mediul natural a dat naştere aşa-numitei mişcări “verzi” sau ecologiste. Societățile comerciale progresiste nu se rezumă doar la a aplica prevederile legii. Ele îşi elaborează strategii şi practici sustenabile ecologic, în efortul de a crea o economie mondială pe care planeta s-o poată susţine pe termen nelimitat. Aceste societăți comerciale răspund cererilor continue din partea consumatorilor cu produse sigure din punct de vedere ecologic, ambalaje reciclabile sau biodegradabile, sisteme mai bune de control al poluării şi operaţiuni mai eficiente din punctul de vedere al consumului de energie. Din ce în ce mai mult, societățile
44 Kotler, Ph.: Managementul marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005, pp. 208 – 219.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

81
comerciale recunosc legătura dintre o economie sănătoasă şi un mediu natural sănătos. Apariţia şi agravarea problemelor care afectează protecția mediului înconjurător au creat un larg curent de opinie în favoarea necesităţii de a regândi pe baze cu totul noi obiectivele şi consecinţele activităţilor de afaceri. După Rio Earth Summit din 1992, un anumit concept s-a impus cu tot mai multă autoritate drept nucleu al unui nou mod de evaluare nu numai a diferitelor activităţi specifice de afaceri, ci a dezvoltării industriale şi sociale în general. Este vorba de conceptul de sustenabilitate. Conceptul de sustenabilitate se bazează pe ideea de nedepăşire a limitelor sistemului global de a funcţiona în continuare la parametri acceptabili.45
Un exemplu ar fi necesitatea de a asigura ca impactul activităţilor economice asupra pământului sau a biosferei să nu pună în pericol viabilitatea lor pe termen lung.

82 biosistemele au resurse şi capacităţi finite de conservare, astfel încât activităţile umane sustenabile trebuie să se desfăşoare la un nivel care să nu ameninţe sănătatea acestor sisteme. Sustenabilitatea ecologică presupune, în același timp, abordarea unor probleme critice, cum ar fi: ◙ impactul industrializării asupra biodiversităţii, ◙ utilizarea continuă a resurselor neregenerabile (hidrocarburi, minereuri), ◙ producţia unor substanţe poluante (emisii de gaze generatoare ale efectului de seră) etc. Dar preocupările ecologice privind sustenabilitatea sunt legate și de problema creşterii economice ca atare, analizându-se posibilitatea ca generaţiile viitoare să nu mai poată beneficia de acelaşi nivel de trai pe care 1-au atins societăţile cele mai evoluate din prezent, dacă acestea nu renunţă să producă şi să consume din ce în ce mai mult.46 Marketingul ecologic, verde sau ambiental are ca stimul esenţial creşterea conştiinţei ecologice a consumatorilor. El poate fi văzut ca o continuare a adaptării filosofiei de marketing la exigenţele fiecărei ere a marketingului. Marketingul erei ecologice încearcă să conecteze componentele clasice ale marketingului şi managementului la problemele ecologice. 47 Conceptul de “Marketing în ecologie”, se străduieşte să obţină o ameliorare a activităţii publice cu privire la îngrijirea peisajului şi protecţia mediului natural. Îmbinarea celor două noţiuni a condus spre conceptul de “Marketing ecologic”, care, în viziunea creatorilor săi, trebuie să fie strâns legat de politica de piaţă a întreprinderilor moderne, urmărind să ţină seama de cerinţele consumatorilor, în special prin politica de produs, prin modificări în procesul de producţie şi distribuţie, precum şi prin importantele reorientări ale politicilor promoţionale. 48

Legând dezvoltarea sustenabilă de potenţialul generaţiilor viitoare de a-şi satisface la rândul lor nevoile nu mai rău decât cele prezente, sustenabilitatea pune în discuţie problema echităţii intergeneraţionale. Echitatea intergeneraţionale presupune egalitatea şanselor de bunăstare ale diferitelor generaţii. Avându-şi rădăcinile în mişcarea ecologistă, sustenabilitatea a fost multă vreme sinonimă cu grija faţă de conservarea mediului natural. În ultimul deceniu însă, conceptul de sustenabilitate a căpătat o mai mare amplitudine, cuprinzând în aceași timp aspecte economice dar şi sociale. Din cele prezentate anterior se poate înțelege faptul că sustenabilitatea este privită ca o noţiune concepută din perspectivă ecologistă. În prezent, este răspândită, în special în mediul de afaceri, impresia greşită că sustenabilitatea este un concept legat exclusiv de protecţia mediului înconjurător. Principiile de bază ale sustenabilităţii din perspectivă ecologică se referă la managementul resurselor fizice astfel încât acestea să fie conservate pentru viitor. Se consideră că toate
45 Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp. 409 – 411.

46

Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp. 413 - 414. 47 Danciu, V.: Marketing ecologic. Etica verde a producţiei şi consumului. Editura Economică, Bucureşti. 2006, pp. 15-21. 48 Lefter, C., Brătucu, G., Bălăşescu, M., Chiţu, I., Răuţă, C., Tecău, A.: Marketing. Vol. II, Editura Universităţii Transilvania din Braşov. 2006, pp. 650 – 662.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

83
Componentă a marketingului social, marketing ecologic este concept nou, concept apărut în contextul dezvoltării intensive a marketingului clasic, pe fondul sensibilizării publicului larg asupra problemelor mediului înconjurător. Ecomarketingul este definit în doctrina economică ca fiind acea activitate de marketing orientată spre satisfacerea nevoilor consumului de bunuri /servicii ecologice, indiferent dacă este vorba de bunuri industriale sau bunuri de larg consum. Ecomarketingul este o parte componentă a marketingului general, ce ia în considerare atât nevoile şi preferinţeleimediate ale consumatorilor, cât şi interesele de protecţie ale acestora şi a mediului înconjurător pe termen lung, indefinit.49 Marketing ecologic desemnează totalitatea eforturilor şi mijloacelor de intervenţie orientate spre investigarea nevoilor, conceperea, crearea şi/sau schimbul permanent al bunurilor materiale şi serviciilor ecologice, care să asigure bunăstarea individuală şi colectivă, ţinând seama atât de obiectivele pe termen lung de protecţie a mediului şi sănătăţii umane, cât şi de obiectivele întreprinderii.50 Marketing ecologic constituie transpunerea practică a conceptului de eco-marketing, respectiv ansamblul activităţilor care dirijează, influenţează şi dirijează fluxul de bunuri şi servicii ecologice, pe parcursul intregului ciclu de viaţă al produsului, de la producţie până la utilizarea sa finală, depozitarea sau reciclarea deşeurilor. 51 Apariţia efectelor nocive şi conştientizarea pericolelor pe care le prezintă poluarea pentru viitorul omenirii au impus reconsiderarea politicilor adoptate, în sensul integrării problemelor de protecţie a mediului în programele de dezvoltare economică. În ţările cu o economie modernă, avansată, mediul înconjurător a devenit o prioritate politică de vârf. Astfel au devenit obligatorii adoptarea şi aplicarea de urgenţă a unor mecanisme şi
49

84 politici de promovare a dezvoltării durabile, incluzând obiective ecologice clar conturate pentru fiecare domeniu de activitate economică. Astfel, s-au cristalizat şi au evoluat o serie de termeni, cum ar fi: “ecodezvoltare”, “ecobusiness”, “management ecologic”, “ecotehnici”, “ecoproduse”, “excelenţă ecologică” dar şi, “ecomarketing”. Marketingul ecologic este, deci, un concept şi totodată o practică în plin proces de cristalizare şi evoluţie. El constituie şi în prezent obiectul unor dezbateri naţionale şi internaţionale, care, alături de demersurile practice, permit realizarea unor importanţi paşi evolutivi. Marketingul ecologic ca ansamblu de mijloacelor utilizate pentru sensibilizarea societăților comerciale şi a publicului larg cu privire la procesul de degradare a mediului ambiant, se dezvoltă pe două planuri52: ◙ la nivel macoeconomic, are ca principal obiectiv prevenirea mediului ambiant prin acţiuni conjugate ale statului şi ale unor organisme publice, ◙ la nivel microeconomic, unde fiecare agent economic este chemat să încurajeze componenta ecologică din politica sa de marketing. Mediul de markering este format dintr-un micromediu şi un macromediu. Micromediul este compus din forţele aflate în apropierea societății comerciale (forțe care îi influenţează capacitatea de a-şi servi clienţii) din respectiva societate comercială, furnizorii săi, societățile comerciale din canalul de marketing, pieţele de clienţi, concurenţii şi grupurile de public. Macromediul este format din forţele societale de ansamblu care influenţează micromediul: forţe demografice, economice, naturale, tehnologice, politice şi culturale. 53 Marketingul verde include o largă paletă de activităţi referitoare la:
52

Pârvu, C. (coordonator): Dicţionar enciclopedic de mediu. vol. 1. Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2005, pp. 534. 50 Bucur-Sabo, M. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 406. 51 Pârvu, C. (coordonator): Dicţionar enciclopedic de mediu, vol. 2, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2005, pp. 983.

Brătucu, G. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 433 – 435. 53 Kotler, Ph., Gary, A.: Principiile marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005, p. 111.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

85
◙ modificarea produsului, ◙ schimbarea proceselor de producţie, ◙ modificări ale ambalajului, ◙ reorientarea publicităţii şi a distribuţiei. Toate aceste activităţi reclamă noi strategii de gestiune şi de piaţă care să fie în măsură să înfrunte în mod eficace provocările cruciale legate de definiţia termenului „ecologic, verde sau ambiental” de procesele de dezvoltare a produselor ecologice şi comunicării, de agajamentul şi iniţiativele pentru salvgardarea mediului înconjurător. Acestea pot fi realizate dacă se dezvoltă o nouă concepţie: ecologică, asupra producţiei (la nivelul societăţilor comerciale) şi consumului (la nivelul consumatorilor). 54 O societate comercială care asimilează ecomarketingul trebuie să acţioneze din perspectiva următoarelor concepţii strategice: ◙ strategia propriei percepţii. Ofertanţii de ecoproduse vor interveni, în primul rând, pentru cunoaşterea propriului potenţial „eco” şi, abia ulterior, pentru conectarea la celelalte demersuri „eco”, proprii altor componente ale mediului extern. Acest comportament le va permite să identifice forţele şi slăbiciunile ecologice proprii, ◙ strategia perceperii mediului extern. Observarea sistematică şi obţinerea de informaţii despre comportarea ecologică a tuturor componentelor mediului extern vor permite depistarea în timp util a şanselor (oportunităţilor) şi riscurilor (ameninţărilor) existente; ◙ strategia flexibilităţii interne. Ofertanţii de ecoproduse trebuie să aibă capacitatea de a acţiona sau de a reacţiona rapid şi competent, respectiv de a-şi mobiliza resursele, astfel încât să influenţeze mediul prin oferte inovatoare line (strategie ofensivă) sau să preia standardele existente în domeniu (strategie defensivă); ◙ strategia flexibilităţii externe. Firmele care oferă bunuri materiale şi servicii ecologice trebuie să se poziţioneze astfel pe piaţa specifică încât să-şi valorifice avantajele competitive şi să atingă obiectivele fixate;

86 ◙ strategia comercială pentru procurarea factorilor productivi „eco”. În scopul evitării conflictelor de interese şi al promovării consecinţelor pozitive, se vor stabili relaţii de cooperare cu furnizorii de factori productivi „eco”; ◙ strategia asigurării interne. Pentru a fi posibile acţiuni compatibile cu finalităţile vizate, trebuie construită „mix-ecologia” specifică.55

5.2. Mişcarea ecologistă şi rolul său în protecţia mediului
Mişcarea ecologistă a apărut şi s-a dezvoltat ca o reacţie la impactul negativ pe care activităţile umane îl au asupra mediului înconjurător. Spre deosebire de organizaţiile consumeriste, mişcarea ecologistă este organizată, de regulă, în formaţiuni politice. Acţiunile acestora, finalizate prin adoptarea de către state a unor acte normative care reglementează raporturile comunităţilor cu mediul, nu sunt îndreptate în mod direct împotriva marketingului. Ele se interferează însă cu problematica acestuia, întrucât ecologia are la bază concepţia că activitatea economică presupune nu numai preocuparea de a spori volumul şi calitatea bunurilor materiale şi serviciilor şi asigurarea unei eficienţe ridicate (obiective ale activităţilor de marketing), ci şi o grijă permanentă de a proteja mediul ambiant, care, în ultimă analiza, constituie condiţia materială de bază a creşterii economice. Poluarea mediului poate surveni în oricare din secvenţele ciclului producţie-distribuţie-consum. Există, astfel, sectoare (ramuri) de producţie poluante sau numai tehnologii de fabricaţie poluante, procese logistice (transportul auto, spre exemplu) care afectează mediul natural, precum şi o gamă din ce în ce mai largă de produse, ambalaje şi servicii poluante. Posibilităţi de intervenţie din partea marketingului există, cel puţin principial, în oricare din aceste secvente: perfecţionarea tehnologiilor, orientarea cererii
55

54

Danciu, V.: Marketing ecologic. Etica verde a producţiei şi consumului. Editura Economică, Bucureşti. 2006, p. 17.

Brătucu, G. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 435; Bucur-Sabo, M. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 405-407.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

87
consumatorilor către produse nepoluante, reciclarea deşeurilor şi ambalajelor etc. Ecologiştii îşi axează acţiunile în direcţia promovării unor mijloace de protecţie a mediului ale căror costuri să fie incluse în preţul produselor; de multe ori însă, pe baza unor studii concrete ale faptelor şi fenomenelor, ei pledează în favoarea conservării mediului prin încetinirea sau chiar oprirea creşterii economice. De pe aceste poziţii, acţiunile ecologiştilor vin adesea în contradicţie atît cu cerinţele consumeriştilor (care solicită produse mai multe şi mai ieftine), cât şi cu cele ale producătorilor şi distribuitorilor. 56

88 membru al Uniunii Europene ar trebui să aibă o justificare specială, având în vedere faptul că această protecție este o intervenție asupra pieței libere europene. În acest caz, justificarea vizează protecția mediului înconjurător. Pe plan internaţional există o mare varietate de astfel de etichete ecologice susţinute/finanţate de guverne, grupuri private ori de o combinaţie a acestora. Etichetele ecologice arată caracteristicile produsului şi metodele utilizate la producerea acestuia. 59 Eticheta ecologică este o modalitate de transmitere a informaţiilor environmentale către consumator, specificând că un produs este mai „prietenos” cu mediul, comparativ cu alte produse similare. 60 Eticheta ecologică desemnează acele produse care pot determina reducerea impactului negativ asupra mediului, în comparaţie cu alte produse din acelaşi grup de produse, fără a aduce atingere dispoziţiilor de reglementare aplicabile produselor la nivel comunitar sau naţional. Agricultura ecologică (biologică) este aceea tehnică de cultură care înlătură utilizarea de îngrăşăminte chimice şi de pesticide de sinteză, în scopul eliminării din producţia animală şi vegetală a reziduurilor nocive. Produsele agroalimentare obţinute pe această cale sunt favorabile atât sănătăţii, cât şi mediului (sunt protejate solul, pânza freatică de poluarea cu nitraţi, nitriţi, etc). 61 Eticheta ecologică trebuie să cuprindă informaţii simple, clare, exacte şi stabilite pe bază ştiinţifică, privind aspectele ecologice importante care sunt luate în considerare la acordarea etichetei. Pe eticheta ecologică trebuie să se indice cât mai multe informaţii privind motivele pentru care s-a acordat eticheta. Această condiție își găsește utilitatea practică în a ajuta consumatorul să înţeleagă

5.3. Protecţia mediului. Perspective juridice
5.3.1. Marca verde/ecologică aplicată produselor ecologice, rezultate ale agriculturii ecologice (biologice). Între protecţia mediului şi protecţia consumatorului Regula conform căruia este mai important a descoperi şi a preveni problemele ecologice înainte ca acestea să se manifeste, a determinat utilizarea etichetei (mărcii) ecologice în loc de a reacţiona prin mijloc de promovare a produselor favorabile mediului. Principalul rol al etichetei ecologice este acela de a informa consumatorii asupra produselor considerate ca fiind mai puţin distructive pentru mediu, decât altele similare. 57 Ecomarca sau eticheta ecologica este folosită de persoanele fizice și juridice ce desfășoară activitate comercială ca un intrument de atragere a clientelei, garantând produse cu un impact minim asupra mediului pe parcursul întregului lor ciclu de viaţă. Astfel, acești comerciați devin responsabili social, mai ales în ceea ce privește protecția mediului înconjurător. Dar doctrina juridică sugerează faptul că ar trebui să existe un echilibru între interesele competitive ale consumatorului și proprietarii mărcii.58 Adică în domeniul protecției oferite de marcă consumatorilor fiecare stat
56

Florescu, C. (coordonator), Balaure, V., Boboc, Şt., Cătoiu, I., Olteanu, V., Pop, N. Al.: Marketing, Editura Marketer, Bucureşti, 1992, pp. 488 – 489. 57 Duţu, M.: Tratat de dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, p. 449. 58 Rosler, H.: The Rationale for European Trade Mark Protection. in European Intellectual Property Review vol. 29 Issue 3 March 2007, pp. 100-106.

Matsushita, M., Schoenbaum, T. J., Mavroidis, P. C.: The Word Trade Organization. Law, Practice and Policy. Oxford University Press, 2003, pp. 471-472. 60 Gertz, R.: Access to Environmental Information and the German Blue Angel – Lessons to be Learned? European Environmental Law Review volume. 10, October 2004, Blackwell Publishing, p. 268. 61 Duţu, M.: Tratat de dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 929-935.

59

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

89
semnificaţia acordării etichetei, deci a permite consumatorilor să aleagă în cunoştinţă de cauză. 62 Reglementarea comunitară a etichetei ecologice stabilește obligația pentru statele membre ca abordarea procedurală şi metodologică pentru stabilirea criteriilor de acordare a etichetei ecologice să fie actualizată în temeiul progresului ştiinţific şi tehnic şi a experienţei dobândite în aceste domenii, pentru a se asigura compatibilitatea cu standardele recunoscute la nivel internaţional, dezvoltate în acest domeniu. 63 Acodarea etichetei ecologice produselor care au un impact redus asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viaţă are ca efect direct protecția mediului înconjurător cât și protecția consumatorilor. În privința consumatorilor, eticheta ecologică are un efect preventiv. În acest sens se creează pentru consumatori o posibilitate de a alege produsele care sunt mai sănătoase pentru ei. Aceste produse care îndeplinesc condițiile pentru acodarea unei etichete ecologice sunt “sănătoase” și pentru mediul înconjurător, neinfluențând sănătatea populației care trăiește în zona în care produsul respectiv este fabricat și comercializat. Eticheta ecologică a fost introdusă cu scopul de a se putea diferenția produsele care au un impact redus asupra mediului. Ea este aplicată pe aceste produse pentru a încuraja producătorii să se îndrepte spre direcția ecologică și pentru a-i face pe consumatori să le diferențieze mult mai ușor față de celelalte produse. În domeniul acordării etichetei ecologice se aplică Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 1980 din anul 2000. În vederea armonizării legislației interne cu cea comunitară a fost adoptată Hotărârea Guvernului României nr. 189 în 28 februarie 2002, hotărâre care a fost abrogată expres și înlocuită prin Hotărârea nr. 236 din 7 martie 2007. În ceea ce privește Comisia Națională pentru Acordarea Etichetei Ecologice, noua hotărâre a Guvernului modifică
Mureșan, L., Neacșu, A. N.: Etichetarea ecologică. în Zilele medicale ale Brașovului, 7-8 Decembrie 2007 (volumul Conferinţei este în curs de publicare). 63 Pct. 8, preambul, Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 1980 din anul 2000.
62

90 componența acestei comisii în sensul introducerii reprezentanților patronatelor, alături de reprezentanții organizaţiilor neguvernamentale din domeniul protecţiei mediului şi protecţiei consumatorilor și de reprezentanții Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, ai Ministerului Economiei şi Comerţului și ai Ministerului Educaţiei şi Cercetării. 64 Această modificare este realizată pentru a armoniza legislația internă cu cea comunitară, mai exact în sensul garantării transparenței în aplicarea sistemului comunitar facultativ și selectiv de acordare a etichetei ecologice, dar și pentru a transpune și la nivel intern compunerea Comitetului de Etichetare Ecologică al Uniunii Europene (CEUE). Acest comitet este constituit la nivel comunitar, ca organism ce garantează, pentru fiecare grup de produse, o participare echilibrată a tuturor părţilor interesate de grupul de produse respectiv, cum ar fi reprezentanţi ai industriei şi prestatori de servicii, inclusiv IMM-uri, corporaţii şi organizaţii ale acestora, sindicate, comercianţi, detailişti, importatori, grupuri de protecţie a mediului şi organizaţii ale consumatorilor. 65 În plus, Hotărârea nr. 236 din 2007 este mai bine structurată comparativ cu fostul act normativ privind acordarea etichetei ecologice 66, mai ales în ceea ce privește gruparea contravențiilor în acest domeniu. Astfel constituie contravenții, conform art. 7 din Hotărârea nr. 236/2007, următoarele fapte: 1. introducerea pe piaţă a produselor care poartă eticheta ecologică fără să fi fost acordat dreptul de a purta această etichetă, 2. refuzul operatorului economic de a prezenta contractul referitor la condiţiile de utilizare a etichetei ecologice la cererea organului de control, 3. publicitatea falsă sau înşelătoare ori utilizarea oricărei etichete care poate fi confundată cu eticheta ecologică, 4. prezentarea de către operatorul economic de date inexacte privind rezultatele procesului de evaluare a performanţelor produsului,
64

Art. 2, Hotărârea Guvernului României nr. 236 din 7 martie 2007 privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea aplicării Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului nr. 1980/2000/CE din 17 iulie 2000 privind sistemul revizuit de acordare a etichetei ecologice comunitare. 65 Pct. 17, preambul, Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 1980 din anul 2000. 66 Hotărârea Guvernului României nr. 189 în 28 februarie 2002.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

91
5. introducerea pe eticheta ecologică a altor menţiuni decât a celor prevăzute în Regulament. Cuantumul amenzii cu care sunt sancţionate contravenţiile în domeniul etichetării ecologice a fost substanțial mărit, asfel dacă Hotărârea nr. 189/2002 prevedea amenzi cuprinse între 1.000 și 5.000 lei 67, noua Hotărâre de Guvern 236/2007 prevede amenzi de la 5.000 lei la 10.000 lei. Se observă o dublare a cuantumului amenzilor ce sunt aplicate în cazul săvârșirii faptelor prezentate anterior ca fiind contravenții, măsură benefică în sensul consolidării unei prevenții pecuniare în domeniul acordării și utilizării etichetei ecologice. Toate aceste modificări aduse legislației interne prin adoptarea Hotărârii de Guvern 236/2007, analizate anterior, contribuie la o mai bună protecție a consumatorilor și a mediului înconjurător. Astfel se pune în practică obiectivul sistemului comunitar de acordare a etichetei ecologice, stipulat la Pct. 1 al Art. 1 al Regulamentului comunitar, de a promova produsele care pot determina reducerea impactului negativ asupra mediului, în comparaţie cu alte produse din acelaşi grup de produse, contribuind astfel la utilizarea eficientă a resurselor şi la un nivel ridicat de protecţie a mediului.68 În concluzie, eticheta ecologică reprezintă un instrument ecologic de promovare a produselor favorabile mediului, făcând apel la preocupările publicului şi la prudenţa producătorilor. Nu este posibilă etichetarea negativă ce reliefează pericolele particulare ale produselor. În prezent există aproximativ 4000 de produse etichetate ecologic în aproximativ 70 de categorii. Punctul slab constă în faptul că aceste sisteme sunt foarte dificil de administrat, în principal din cauza necesităţii evaluării globale a ciclului de viaţă a întregului produs. Revizuirea sistemului de atribuire a mărcii ecologice comunitare va dori extinderea acesteia la sfera serviciilor, instituirea unui comitet al Uniunii Europene pentru marca ecologică şi

92 adoptarea de măsuri specifice de aplicare şi finanţare a noilor obiective.69 Marca ecologică poate fi folosită şi ca un instrument cu valoare mai ales morală, de prestigiu, de identificare şi reliefare a unor elemente naturale excepţionale sau practici ecologice consacrate.70 În acest context, cu atât mai mult este cerută de către consumatori etichetarea produselor modificate genetic (atât la nivel european, cât şi internaţional). Dacă la nivel european s-au făcut multe în acest sens, la nivelul Statelor Unite ale Americii nici în prezent nu există o astfel de etichetare. 71 5.3.2. Organismele modificate genetic. Între protecţia mediului şi protecţia consumatorului Controlul social asupra relaţiilor dintre tehnică şi om prin drept nu se poate realiza dacă nu ţinem cont de indivizii ce o alcătuiesc, de drepturile şi libertăţiile lor, de limitele acestor drepturi sau de consecinţele încălcării lor.72 Regimul juridic comunitar aplicabil organismelor modificate genetic În anul 1990 s-a înregistrat primul succes cu o cultură modificată genetic. Până în anul 2002 peste 75% din recoltele de soia, 34% din recoltele de porumb şi 71% din recoltele de bumbac din SUA erau modificate genetic. În total mai mult de unul din patru acrii de teren cultivat din SUA erau culturi modificate genetic în 2002. Viteza cu care acestă nouă tehnologie agricolă a ajuns pe piaţă a fost justificată de Monsanto CEO Robert Shapiro ca fiind „nevoia companiilor de a-şi fructifica investiţiile”. Producţia de alimente a
Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, pp. 64-69. 70 Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 233-234. 71 Makuch, Z.: TBT or not TBT, That is the Question: The International Trade Law Implications of European Community GM Traceability and Labelling Legislation. European Environmental Law Review volume. 8-9, August-September 2004, Blackwell Publishing, p. 235. 72 Scripcaru, Gh., Astărăstoaie, V., Ciucă, A., Scripcaru, C.: Introducere în biodrept. De la bioetică la biodrept. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 30.
69

67 68

Art. 26 lit 2, Hotărârea Guvernului României nr. 189 în 28 februarie 2002. C. Murzea, L. Mureşan: Ecobrand - The Ecological Label. Bulletin of the Transilvania University of Braşov, Vol. 14 (49) – 2007 (în curs de publicare).

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

93
fost şi ea încurajată de rapida difuzare a produselor agriculturii modificate genetic pentru anu pierde ultimul avantaj competitiv posibil pe piaţa globală. În acestă grabă de a aduce produsele pe piaţă, au rămas fără răspuns întrebările multor consumatori referitoare la beneficiile şi riscurile organismelor modificate genetic. 73 Perioada de 11 ani de cultivare şi comercializare au dus la 102 milioane de ha de culturi de organismele modificate genetic în întreaga lume, estimându-se ca în anul 2015 să se ajungă la 200 milioane ha. 74 În prezent, 22 de ţări cultivă comercial OMG, printre care şi România, care deţine locul 1, alături de Spania în Europa cu 0,1 mil. ha de soia transgenică. 10,3 milioane de agricultori au cultivat OMG în 2006: ◙ 90% dintre ei fiind fermieri cu venituri modice; ◙ 68% din aceste culturi sunt rezistente la ierbicide, ◙ 19% la insecte ◙ 13% la ambele (ierbicide şi insecte). Beneficiile nete cumulate obţinute de cultivatorii de OMG între 1996 şi 2005, la 27 miliarde de dolari. Lucerna a intrat în clubul transgenic, alături de soia (57% din suprafaţa totală), porumb (25%), bumbac (13%), rapiţă (5%), orez, dovleac, papaia, roşie, cartof, căpşune, etc. Succesul acestor varietăţi rezistente la ierbicide şi/sau insecte se datorează beneficiilor economice colosale pentru agricultori, în special printr-un randament superior. Aceste culturi atrag în ultimul timp mai ales ţările în curs de dezvoltare. Aşa, de exemplu, India şi-a triplat culturile de OMG între 2005 şi 2006 (de la 1,3 la 3,8 milioane de ha), urmată de Africa de Sud (+ 180%) şi Filipine (+ 100). Succes care ar urma să fie confirmat prin crearea până în 2010 de varietăţi tolerante la secetă

94 (International Service for the Acquisition of Agribiotech Application, Report, 2007). Eurobarometrul publicat în iunie 2005 arată că 54% dintre europeni nu ar accepta „niciodată OMG ori numai în situaţii excepţionale”, iar 31 % nu le acceptă decât dacă nu sunt strict reglementate şi controlate75. Dezvoltarea biotehnologiei moderne a născut serioase întrebări legate de efectele adverse a organismelor modificate genetic asupra sănătăţii şi/ori asupra mediului.76 Astfel, culturile de organismele modificate genetic prezintă ca avantaj o mai mare productivitate (prin rezistenţa la boli şi dăunători şi ritmul superior de creştere); dar prezintă dezavantajele77 următoare (la nivel de produs consumabil): ◙ nici un test nu a fost efectuat pe o perioadă suficient de lungă pentru a determina existenţa sau nu a unui risc pentru sănătatea umană (până în prezent), ◙ pericolul care îl reprezintă, prin contaminare, de compromitere a speciilor tradiţionale (un exemplu în acest sens: culturile modificate genetic aflate în vecinătatea culturilor de sfeclă de zahăr, pe teritoriul SUA, au influenţat culturile de sfeclă, determinând necesitatea transformării şi a culturilor de sfeclă de zahăr în culturi modificate genetic). Cu toate acestea, perspectiva autorilor amercani 78 este optimistă: „folosirea biotehnologiei în agricultură şi producţia de alimente oferă o promisiune de alimente cu o valoare nutritivă îmbunătăţită, împreună cu beneficii economice şi sociale. Prima generaţie de culturi modificate genetic au indicat asigurarea beneficiilor pentru producători prin rezistenţa acestor culturi la boli şi pesticide. Adoptarea culturilor modificate genetic la nivelul fermelor a fost cu adevărat semnificativă, o dată cu introducerea sa
75
76

73

Kolodinsky, J., DeSisto, T. P., Narsana, R.: Inflences of question wording on levels of support for genetically modified organisms. In International Journal of Consumer Studies Volume 28, Number 2, March 2004, Blackwell Publishing, pp. 154-155. 74 Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 423-429.

Kempf, H.: L’Europe et les OGM: un defi culturel. Le Monde 8 iulie, 2005. Balias, G.: Seeds of Distrust: The Co-existence of Genetically Modified and Conventional or Organic Crops in Greece. European Environmental Law Review volume. 14, December 2005, Blackwell Publishing, p. 318. 77 Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 423-429. 78 Hossain, F., Onyango, B.: Product attributes and consumer acceptance of nutritionally enhanced genetically modified foods. In International Journal of Consumer Studies Volume 28, Number 3, June 2004, Blackwell Publishing, p. 255.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

95
comercială în mijlocul anilor 1990. În 2002 aproximativ trei sferturi din producţia de soia în acrii, şi mai de o treime din producţia de porumb în acrii, din SUA au fost plantate folosind seminţe modificate genetic. O mare sursă de optimism în legătură cu produsele alimentare obţinute cu ajutorul biotehnologiei este promisiunea că tehnologia va dezvolta produse alimentare noi şi îmbunătăţite care vor aduce semnificative îmbunătăţiri ale sănătăţii, nutriţiei şi beneficii economice pentru consumatori. Aceste beneficii pot include o stabilitate mai mare, o îmbunătăţire atractivă a calităţii şi a forţei simţurilor, o reducere a alergiilor, precum şi o îmbunătăţire a sănătăţii şi atributelor privind starea generală fizică şi psihică. Au existat speculaţii cum că acestă nouă generaţie a produselor alimentare modificate genetic cu atribute calitativ îmbunătăţite sau beneficii nutriţionale va fi rapid acceptată public.” Dar, conştientă de riscuri, Comunitatea Europeană a adoptat în ultimii 15 ani un ansamblu de reguli vizând controlul difuzării în mediu şi punerii în comerţ a produselor modificate genetic, în scopul de a proteja sănătatea umană şi ecosistemul. Legislaţia comunitară în materie de OMG este considerată ca una dintre cele mai severe din lume, şi de aceea dispoziţiile sale fac uneori obiectul restricţiilor din partea statelor membre pe baza principiului precauţiei ori clauzei de salvgardare. 79 Dar marea reţinere în utilizarea lor vine din partea consumatorilor. Unele agenţii guvernamentale, grupurile industriale şi cercetătorii folosesc termenul de „biotehnologie” în locul sau ca o alternativă pentru termenul de „organisme modificate genetic”. Folosirea termenului de „biotehnologie” în locul termenului de „organism modificat genetic” s-a justificat asfel: „cercetările au indicat, în mod constant, faptul că anumiţi termeni cum ar fi „inginerie genetică” sunt percepuţi mult mai negativ în comparaţie cu termeni ca „biotehnologie agricolă”. În realitate, termenul de

96 „organism modificat genetic” este cel mai negativ termen pentru consumatori.80 Perenitatea opoziţiei la OMG în Europa nu poate fi înţeleasă dacă nu o raportăm la o opţiune culturală profundă, intervenită în anii 1990 pe fondul crizei agriculturii productiviste. Europenii vestici au convingerea că agricultura de mâine trece prin menţinerea unei ţărănimi care să facă să trăiască pământul şi prin calitatea gustativă şi ecologică a produselor sale. Astfel, Europa se recunoaşte mai degrabă în slow food, mişcarea născută în Italia care susţine excelenţa alimentelor şi valoarea lor conviviată, decât în fastfood, simbolizat de McDonald’s.81 În timp ce OMG concepute de marile multinaţionale agroalimentare constituie un sistem tehnic adaptat unei agriculturi extensive, consumatorii şi agricultorii europeni manifestă dorinţa unui model radical diferit. Europa politică a amorsat această turnantă cu reforma politicii agricole comune adoptată în 2003, care a abandonat obiectivul creşterii producţiei şi a luat în considerare, în mod serios, protecţia mediului. Acest model tinde să dobândească o valoare internaţională. Aceasta, deoarece problema agricolă mondială nu este de a creşte cantităţile produselor, ci de a menţine comunităţi ţărăneşti viabile şi scăpate din capcana sărăciei. Urmând această direcţie, soluţia nu este de căutat într-o agricultură industrialistă şi puţin utilizatoare de mână de lucru, ci în menţinerea micilor ferme, pentru a limita exodul către metropole, din ce în ce mai ingerabil şi în dezvoltarea unei agronomii preocupată de randamente sporite şi protecţia solurilor fragile. Europa are aici un model tehnic şi cultural de promovare la nivel mondial. Legislaţia Comunităţii Europene privind biotehnologia şi produsele derivate din biotehnologie, care a debutat la mijlocul anilor 1990, este dispersată, deoarece (îndeosebi în domeniile agriculturii şi
Kolodinsky, J., DeSisto, T. P., Narsana, R.: Inflences of question wording on levels of support for genetically modified organisms. In International Journal of Consumer Studies Volume 28, Number 2, March 2004, Blackwell Publishing, pp. 154-155. 81 Duţu, M.: Tratat de dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 935-967.
80

79

Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, pp. 78-86.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

97
alimentaţiei, pe de o parte, şi în cel al produselor farmaceutice, pe de altă parte) numeroase directive stabilesc prevederi specifice pentru anumite produse. 82 Ca urmare a noilor evoluţii în materie, Directiva 90/220 din 23 aprilie 1990 a fost abrogată şi înlocuită prin Directiva 2001/18/CE a Parlamentului şi Consiliului din 12 martie 2001 privind diseminarea voluntară în mediu de OMG, fondată pe art. 100 A din Actul Unic (devenit art. 95 al Tratatului de la Amsterdam din 1997). Se instituie astfel un regim de control, conform principiului precauţiei riscului cauzat prin introducerea intenţionată de OMG în mediu.83 Fiecare punere pe piaţă ori disiminare nu poate fi făcută decât dacă nu are un efect negativ asupra mediului şi sănătăţii, în special dacă disiminarea nu riscă să facă să se exprime o genă modificată asupra altor specii decât specia-ţintă. Directiva prevede două proceduri de autorizare: ◙ o procedură de autorizare pentru diseminarea voluntară de OMG într-un alt scop decât punerea pe piaţă, ◙ o procedură de autorizare pentru diseminarea voluntară de OMG pentru punerea pe piaţă Evaluarea riscurilor este obligatorie în ambele cazuri. Autorizarea va fi acordată după o largă consultare şi pentru o perioadă maximă de 10 ani. Etichetarea este impusă tuturor etapelor punerii pe piaţă. Dispoziţiile relative la trasabilitatea OMG permit urmărirea prezenţei lor pe întreaga durată a existenţei pe piaţă. Dar, etichetarea nu asigură o perfectă transparenţă mai ales în ceea ce priveşte folosirea OMG în materie alimentară. Pericolul fiind deosebit de important, documentul obligă toate statele membre să autorizeze orice experimentare conform cerinţelor directivei, să elimine marcherii la antibiotice şi să înainteze rezumatul Comisiei care va informa celelalte state membre. Orice punere pe piaţă trebuie să fie precedată de experimentări şi de o consultare a celorlalte state membre.

98 Comisia ţine la zi o listă a OMG a căror diseminare este interzisă şi statele membre trebuie să facă un raport anual privind controlul utilizării acestor produse. Directiva stipulează procedurile de securitate relative la termenele de observare, regulile de control, măsurile de protecţie pe care statele membre trebuie să le respecte. În măsura în care agroindustria americană nu separă producţiile transgenice şi convenţionale în două filiere distincte, ţările europene sunt constrânse să aplice metode fine de identificare şi de cuantificare a prezenţei OMG atât în seminţe şi grăunţe, cât şi în produsele transformate precum făinurile, uleiurile, cerealele, cremele de desert şi altele. Operaţiune deloc simplă, întrucât, pentru a identifica un OMG, trebuie mai întâi să ştii ce cauţi, ceea ce presupune că industriaşii trebuie să le comunice organismelor de control. Ceea ce este deja calificat de ecologişti ca iluzoriu, în ciuda tutoror studiilor la nivel european84 şi internaţional privind riscurile şi beneficiile organismelor modificate genetic. Pentru a fi comercializată legal, produsele alimentare trebuie să îndeplinească condiţiile privind substanţa, natura şi calitatea cerute de cumpărător. Un concept, într-o anumită măsură ascuns, referitor la calitatea produselor alimentare, afirmă faptul că vânzarea cu amănuntul a produselor alimentare permite câteva oportunităţi pentru consumator, în sensul în care acesta poate obţine atributele produselor alimentare pe care le pretinde. Produsele alimentare au tendinţa de a fi semipreparate şi chiar dacă nu sunt semipreparate, modul de servire din marile magazine oferă informaţii detaliate şi inteligibile referitoare la aceste produse. În consecinţă, standardele privind produsele alimentare şi etichetarea acestora sunt evidenţiate ca metode cheie de comunicare dintre canelele de furnizare şi ultimii clienţi. Unele atribute de calitate şi pretenţii privind produsele alimentare pot fi verificate în procesul consumului, cum ar fi: atributele senzoriale, calitatea depozitării, convenabilitate şi siguranţă. Totuşi acestea nu sunt singurele atribute ale produselor
84

82

Duţu, M.: Tratat de dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 935-967. 83 Duţu, M.: Principii şi instituţii comunitare de drept comunitar al mediului. Editura Economică, Bucureşti. 2005, pp. 323-324, 330-332.

Langlet, D.: Advance Informed Agreement and Biosafety – the Elaboration, Functioning, and Implications of AIA in the Cartagena Protocol. European Environmental Law Review volume. 11, November 2005, Blackwell Publishing, p. 291.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

99
alimentare. Calitatea condiţiilor privind distribuţa produselor alimentare, cum ar fi: etica produselor alimentare şi estetica, joacă un rol în creştere, care nu poate fi, însă, verificat prin consumarea produsului. Consumatorilor li se poate părea dificil să aibă încredere în produse a căror atribute evidente (cum ar fi provenienţa şi procesul de producţie) sunt îndoielnice, mai ales după dezvăluirile media dezaprobatoare referitoare la standardele etice ale „jucătorii” din canalele de furnizare a produselor alimentare şi onestitatea guvernelor. Ca principiu general, legea priveşte doar standardele minime şi baza moralităţii publice, deci implică un compromis. În Marea Britanie etica, componentă a valorii consumatorului, a intrat în atenţia publică în ultimii ani. În domeniul produselor alimentare acest lucru este exprimat prin diferenţa dintre realitate şi teorie privind protecţia asigurată valorii prin intermediul etichetei, spre exemplu simbolul calităţii. Acest simbol este folosit pentru a diferenţia produsele în funcţie metodele etice de producţie. Acestor simboluri le-au fost acordate exprimări pozitive (spre exemplu: tonul „prietenul delfinilor”), exprimări negative (exemplu: ne”modificată genetic”) sau valori exprimate neutru (spre exemplu: „organic”). Exprimarea negativă, dar şi exprimarea exagerată pozitivă a unui produs anume poate fi interpretată ca o prevenire în ceea ce priveşte produsele concurenţei. Prevederile etice condamnă ambele comportamente prezentate anterior, prevederi etice stabilite spre a conduce la o viaţă mai bună. Etica pieţei produselor alimentare este segmentată în funcţie de etica diferitelor grupuri de consumatori, care sunt în general interesaţi de drepturile omului, drepturile animale lor şi problemele mediului („verzi”). Motivaţiile etice sprijină procurarea produselor alimentare organice imcuzând atât sanătatea fizică şi psihică a animalelor cât şi „consumul verde”. Astfel de planuri sunt în mod clar populare şi, în particular, piaţa pentru produsele alimentare organice a înregistrat o creştere rapidă în ultimii ani.85
85

100 Regimul juridic intern aplicabil organismelor modificate genetic Sediul materiei organismelor modificate genetic îl constituie, în principal: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 195/2005 (actul normativ-cadru privind protecţia mediului), Ordonanţa de Guvern nr. 49/2000 privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne, precum şi a produselor rezultate din acestea (aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 214/2002), Hotărârea Guvernului nr. 173/2006 privind trasabilitatea şi etichetarea O.M.G. şi trasabilitatea alimentelor şi hranei pentru animale, obţinute din organisme modificate genetic, Hotărârea Guvernului nr. 256/2006 privind hrana pentru animale şi alimentele modificate genetic, Ordinul M.M.G.A. nr. 237/2006 privind autorizarea cultivatorilor de plante modificate genetic. În legislaţie86 organismul modificat genetic este definit ca fiind orice organism (excepţie făcând fiinţele umane) în care materialul genetic a fost modificat printr-o modalitate ce nu se produce natural prin împerechere şi/sau recombinare naturală. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 195/2005 prevede activităţile care implică organisme modificate genetic (O.M.G.), obţinute prin tehnicile biotehnologiei moderne supunându-le unui regim special de reglementare, autorizare şi administrare, astfel încât să se desfăşoare numai în condiţiile asigurării protecţiei mediului, precum şi a sănătăţii oamenilor şi a animalelor. Legislaţia numără printre aceste activităţi: ◙ utilizarea în condiţii de izolare a micro-organismelor modificate genetic; ◙ introducerea deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic vii; ◙ importul organismelor / microorganismelor modificate genetic. Autorizarea în domeniul organismelor modificate genetic stabileşte ca responsabilă autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului (Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile) în a solicita avizele autorităţilor pentru agricultură, sănătate, siguranţa alimentelor, protecţia consumatorului, precum şi al altor instituţii
86

Schröder, M. J., McEachern, A. M. G.: Consumer value conflicts surrounding ethical food purchase decisions: a focus on animal welfare. In International Journal of Consumer Studies Volume 28, Number 2, March 2004, Blackwell Publishing, pp. 168-169.

Art. 2, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

101
implicate, a consulta Comisia pentru Securitate Biologică şi a asigura informarea şi participarea publicului. 87 Un loc important în domeniul autorizării în domeniul organismelor modificate genetic îl ocupă Comisia pentru Securitatea Biologică, ca autoritate ştiinţifică cu rol consultativ în procesul de luare a deciziilor de către MMDD. Această comisie este compusă din 12 membri, specialişti în domeniile respective, care au dobândit titluri academice şi/sau universitare şi sunt personalităţi ştiinţifice consacrate. Comisia pentru Securitatea Biologică are o funcţie consultativă, deciziile sale fiind luate în consens. 88 Autorizaţiile privind introducerea deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic vii şi privind utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic se emit numai persoanelor juridice. La fel, importul pe teritoriul României şi exportul unui organism modificat genetic se realizează numai de către persoane juridice. În ceea ce priveşte transportul internaţional al organismelor modificate genetic se realizează conform legislaţiei naţionale, acordurilor şi convenţiilor privind transportul internaţional de mărfuri/mărfuri periculoase, după caz, la care România este parte. 89 Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 stipulează: de la 1 ianuarie 2007 (data aderării României la Uniunea Europeană), cultivarea sau testarea plantelor modificate genetic se supun acquis-ului comunitar; cultivarea plantelor superioare modificate genetic, altele decât cele acceptate în Uniunea Europeană este interzisă.90 Microorganismul este definit legal ca orice entitate microbiologică, celulară sau necelulară, capabilă de replicare sau de transfer de material genetic, inclusiv virusurile, viroizii şi celulele vegetale şi animale în culturi. Utilizarea în condiţii de izolare este definită legal ca orice operaţiune prin care microorganismele sunt modificate genetic, cultivate, multiplicate, stocate, folosite, transportate, distruse şi/sau
87

102 anihilate în condiţii controlate, în spaţii/medii închise, pentru toate aceste operaţiuni luându-se măsuri specifice de izolare, pentru a se evita/limita contactul cu oamenii şi cu mediul. Utilizatorul este definit legal ca orice persoană fizică sau juridică ce realizează şi este responsabilă de activităţile care au legătură cu obţinerea, testarea, producerea şi comercializarea organismelor modificate genetic, în condiţii izolare sau de neizolare, precum şi cu obţinerea, testarea, producerea şi comercializarea produselor rezultate din acestea. Activitatea de utilizare în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic este autorizată în urma şi conform unei proceduri reglementate strict de lege91, datorită riscurilor pe care le prezintă pentru sănătatea oamenilor şi mediului. Introducerea deliberată în mediu este definită legal ca orice introducere intenţionată/voluntară în mediu a unui organism modificat genetic sau a unei combinaţii de OMG, care nu necesită măsuri specifice de izolare pentru a se limita contactul cu acestea şi care prezintă un grad înalt de securitate pentru populaţie şi mediu. Introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic şi a produselor rezultate din acestea este definită legal ca furnizare de OMG sau de produse ale acestora contra cost sau nu, către terţe părţi. Produsul rezultat dintr-un OMG este definit legal ca un rezultat concret constând din sau conţinând un OMG ori o combinatie de OMG, care se introduce pe piaţă. Introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic sau a produselor acestora presupune notificare prealabilă adresată Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor (în vederea obţinerii autorizaţiei necesare). Conţinutul notificării este stabilit legal. Notificarea determină o analiză ce va determina decizia privind introducerea pe piaţă a OMG ori a produselor rezultate din acestea şi se stabilesc condiţiile aferente acestei activităţi.92 Pentru realizarea operaţiunilor de import/export cu organisme modificate genetic şi/sau cu produse din acestea este nevoie de obţinerea unui acord de import pentru organisme modificate genetic. Această autorizaţie este actul tehnico-juridic
91 92

Art. 40, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005. Art. 4 şi art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 49/2000. 89 Art. 41, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005. 90 Art. 54 alin. (1) şi (2), Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005.
88

Capitolul III (art. 8-19) din Ordonanţa Guvernului nr. 49/2000. Art. 29, Ordonanţa Guvernului nr. 49/2000

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

103
emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care dă dreptul titularului să realizeze activitatea de import de organisme/microorganisme modificate genetic şi stabileşte condiţiile în care aceasta se poate desfăşura.93 Mediatizarea activităţilor pentru care se solicită autorizaţie se asigură de către Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile. Această procedură de mediatizare va începe în termen de 10 zile de la data primirii unei notificări, când Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile trebuie să informeze publicul în legătură cu aceasta, specificând modalităţile prin care se pot obţine informaţiile. Observaţiile publicului se primesc în termen de 30 de zile de la data informării acestuia şi vor fi luate în considerare de către Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile în luarea deciziei de autorizare a activităţii propuse. Dacă este cazul, se pot organiza dezbateri publice asupra oricăror aspecte privind domeniul activităţilor conexe organismelor modificate genetic. Legat de confidenţialitatea informaţiilor primite, în notificările care se trimit Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile notificatorul poate indica ce informaţii trebuie să fie tratate ca fiind confidenţiale, argumentând în acest sens. Ministerul este cel care va decide (după consultări cu notificatorul) care dintre informaţii sunt confidenţiale şi va informa notificatorul cu privire la decizia luată. Conform legii94, următoarele informaţii nu pot fi considerate confidenţiale: a) caracteristicile generale ale microorganismelor/organismelor modificate genetic, numele şi adresa notificatorului, scopul şi locul în care se desfăşoară activitatea; b) clasa în care este încadrată utilizarea în condiţii de izolare şi măsurile de izolare; c) concluziile studiilor de evaluare a riscurilor asupra mediului şi asupra sănătăţii umane; d) metodele şi planurile de monitoring, precum şi cele de răspuns în caz de accident.
93

104 MMDD nu va divulga unor terţe părţi nici o informaţie stabilită ca fiind confidenţială. În plus, va proteja drepturile de proprietate intelectuală legate de informaţiile primite. Chiar şi în cazul în care notificatorul îşi retrage notificarea, Ministerul trebuie să respecte confidenţialitatea informaţiei primite. Legea95 facilitează etichetarea corespunzătoare, monitorizarea efectelor asupra mediului ori/şi asupra sănătăţii umane şi a celei animale şi aplicarea măsurilor corespunzătoare de management al riscului, ce pot include retragerea de pe piaţă a produselor. Legea reglementează toate stadiile introducerii pe piaţă a produselor constituite din organisme genetic sau care conţin astfel de organisme; alimentelor produse din organisme modificate genetic; hranei pentru animale, produsă din organisme modificate genetic. Trasabilitatea OMG este definită legal ca acea capacitatea de a urmări organismele modificate genetic şi produsele provenite din acestea în toate stadiile introducerii pe piaţă a acestora în cadrul lanţurilor de protecţie şi de distribuţie. Operatorii au obligaţia de a deţine sisteme şi proceduri standardizate, care să permită stocarea informaţiilor şi identificarea, pentru o perioadă de 5 ani de la fiecare tranzacţie, a operatorului de la care şi a operatorului căruia i-au fost furnizate produsele. Referitor la trasabilitatea alimentelor şi hranei pentru animale, obţinute din organisme modificate genetic, în momentul în care produsele obţinute din OMG sunt introduse pe piaţă, operatorii sunt obligaţi să asigure următoarele informaţii, transmise în scris operatorului care primeşte produsul: a) o indicaţie despre fiecare dintre ingredientele alimentare obţinute din OMG; b) o indicaţie despre fiecare dintre furajele sau aditivii furajeri produşi din OMG; c) în cazul produselor pentru care nu există o listă a ingredientelor, o indicaţie conform căreia produsul este obţinut din OMG. Operatorii sunt obligaţi să deţină sisteme şi proceduri standardizate, care să permită stocarea informaţiilor şi identificarea,
Hotărârea nr. 173/2006 privind trasabilitatea şi etichetarea organismelor modificate genetic şi trasabilitatea alimentelor şi hranei pentru animale, obţinute din organisme modificate genetic.
95

Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, pp. 86-96. 94 Art. 49, Ordonanţa nr. 49/2000.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

105
pentru o perioadă de 5 ani de la fiecare tranzacţie, a operatorului de la care şi a operatorului căruia i-au fost furnizate produsele. Un sistem de control prin inspecţie pentru respectarea acestor reguli este stabilit şi completat prin contravenţionalizarea nerespectării anumitor fapte. 5.3.3. Regimul juridic al deşeurilor Societatea de consum a adus, atât o serie de rezultate cu efect pozitiv asupra societăţii (persoane fizice şi juridice), şi multiple rezultate cu efect negativ atât asupra persoanelor (fizice şi juridice) cât şi asupra mediului înconjurător. Acaeste rezultate negative s-au materializat în probleme de ordin tehnic, economic şi juridic privind existenţa deşeurilor şi cerinţa eliminării (diminuării) acestora. Rezultatele pozitive sunt posibilităţile oferite de ştiinţa şi tehnica actuală în direcţia diminuării, reciclării, tratării şi eliminării deşeurilor. În schimb, rezultatele negative sunt implicaţiile economice pe care le presupun aceste operaţiuni, precum şi evoluţia şi starea reglementărilor legale în materie. Poluarea prin producerea de deşeuri este practic una inevitabilă, având în vedere faptul că orice activitate generează resturi neutilizabile, iar cantitatea acestora se amplifică permanent din cauza sporirii nevoilor societăţii. Problema colectării şi eliminării deşeurilor, a apărut iniţial din raţiuni de igienă şi salubritate publică şi datează de mult timp. Necesitatea dezvoltării unor politici de gestiune a deşeurilor a apărut, însă, abia în anii 1970, datorată, în primul rând, noilor moduri de consum, mari generatoare de deşeuri, cumulate cu implicaţiile celor două şocuri petroliere (din 1974 şi 1979). 96 Spre exemplu gestionarea producţiei şi depozitării deşeurilor a constituit pentru Marea Britanie cea mai importantă provocare în ultimii 20 de ani (în Marea Britanie sunt produse anual aproximativ 436 milioane tone de deşeuri).97 Recondiţionarea deşeurilor este un proces întâlnit la nivel comunitar, cum ar fi spre exemplu amestecarea selvenţilor proveniţi
Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 430-444. Bell, S., McGillivray, D.: Environmental Law. Oxford University Press, 2006, p. 556.
97 96

106 din diverse plante în scopul recuperării şi reciclării deşeurilor industriale (Solvent Resources Management SRM).98 Cele două aspecte ale problemei: juridic şi economic au determinat modalităţi, tehnici şi instrumente juridice originale utilizate pentru rezolvarea implicaţiilor deşeurilor. Sediul materiei deşeurilor îl constituie: Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, reglementarea-cadru în materia protecţiei mediului; Hotărârea Guvernului nr. 788/2007, Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, Legea serviciului de salubrizare a localităţilor nr. 101/2006. Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 stabileşte: ◙ câteva reguli privind gestionarea deşeurilor în condiţii de protecţie a sănătăţii populaţiei şi mediului (art. 29). ◙ competenţele de efectuare a controlului în domeniu ◙ atribuţiile şi obligaţiile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale, ◙ atribuţiile şi obligaţiile ce revin persoanelor fizice juridice care desfăşoară activităţi de gestionare a deşeurilor, ◙ interzicerea introducerii pe teritoriul României a deşeurilor de orice natură, în scopul eliminării acestora; ◙ realizarea introducerii pe teritoriul României a deşeurilor, în scopul recuperării, în baza reglementărilor specifice în domeniu, cu aprobarea Guvernului, în conformitate cu reglementările comunitare şi naţionale; ◙ valorificarea deşeurilor numai în instalaţii, prin procese sau activităţi autorizate de autorităţile publice competente; ◙ realizarea tranzitului şi exportului de deşeuri de orice natură în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu legislaţia naţională specifică in domeniu (art. 32); ◙ realizarea transportului intern al deşeurilor periculoase conform prevederilor legale specifice, ◙ realizarea transportului internaţional şi tranzitul deşeurilor periculoase în conformitate cu prevederile acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte (art. 33).

98

Cronwhurst, G., Lee, R.: Waste Recovery and Definitions. European Environmental Law Review volume. 3, March 2007, Blackwell Publishing, p. 73.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

107
Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor şi Legea serviciului de salubrizare a localităţilor nr. 101/2006: ◙ stabilesc regimul juridic al activităţilor de producere şi gestionare a deşeuri lor în condiţii de asigurare a unui nivel corespunzător de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii. ◙ armonizează legislaţia naţională cu cea comunitată în domeniu: Directiva nr. 75/442 privind deşeurile, Directiva nr. 91/689 privind deşeurile periculoase şi Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2006/12/CE privind deşeurile. Deşeul este definit legal99 ca fiind orice substanţă sau orice obiect din categoriile stabilite de acesta, de care deţinătorul se debarasează, are intenţia sau obligaţia de a se debarasa. Categoriile de deşeuri vizate de legislaţie, sunt cuprinse în anexa 1B a Ordonanţei de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor: ◙ reziduuri de producţie sau consum, ◙ produse în afara standardelor sau cu valabilitate expirată, ◙ materiale deversate accidental, contaminate sau impurificate, ◙ reziduuri de la procese industriale, ◙ materiale contaminate etc. Obiectivele prioritare ale gestionării deşeurilor sunt100: a) prevenirea sau reducerea de deşeuri şi a gradului de periculozitate al acestora, obiectiv realizat prin: 1. dezvoltarea de tehnologii curate, cu consum redus de resurse naturale; 2. dezvoltarea tehnologiei şi comercializarea de produse care prin modul de fabricare, utilizare sau eliminare nu au impact sau au cel mai mic impact posibil asupra creşterii volumului sau periculozităţii deşeurilor ori asupra riscului de poluare; 3. dezvoltarea de tehnologii adecvate pentru eliminarea finală a substanţelor periculoase din deşeurile destinate valorificării;

108 b) reutilizarea, valorificarea deşeurilor prin reciclare, recuperare sau orice alt proces prin care se obţin materii prime secundare ori utilizarea deşeurilor ca sursă de energie.101 Administrarea deşeurilor are la bază, conform legislaţiei din domeniu, condiţii generale de autorizare a activităţilor legate de deşeuri, asigurându-se, în plus, controlul acestor activităţi legate de deşeuri. Condiţii generale privind gestionarea deşeurilor pornesc de la obligaţia ca procesele şi metodele folosite pentru valorificarea sau eliminarea deşeurilor trebuie să nu pună în pericol sănătatea populaţiei şi a mediului, respectând în mod deosebit următoarele reguli: a) să nu prezinte riscuri pentru apă, aer, sol, faună sau vegetaţie; b) să nu producă poluare fonică sau miros neplăcut; c) să nu afecteze peisajele sau zonele protejate/zonele de interes special. Legislaţia interzice abandonarea, aruncarea sau eliminarea necontrolată a deşeurilor. Ca instrumente pentru atingerea obiectivelor stabilite anterior se elaborează, adoptă şi aplică planuri de gestionare a deşeurilor la nivel naţional, regional, judeţean şi al municipiului Bucureşti. Se doreşte, în România, crearea unei reţele integrate adecvate de instalaţii de eliminare a deşeurilor, ţinând seama de cele mai bune tehnologii disponibile, care nu implică costuri excesive, cu respectarea cerinţelor prevăzute în Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană. Această reţea integrată adecvată de instalaţii de eliminare a deşeurilor trebuie să asigure eliminarea deşeurilor în instalaţiile conforme cele mai apropiate (principiul proximităţii), prin intermediul unor metode şi tehnologii adecvate, care să asigure un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului. 102 Autorizarea activităţilor legate de deşeuri este obligatorie pentru persoanele fizice sau juridice care desfăşoară operaţiunile de eliminare şi valorificare a deşeuri lor.103
Art. 3 alin. (1), Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor. Art. 7, Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor. 103 Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, pp. 97-120.
102 101

99

100

Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor. Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 431-435.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

109
Dacă producătorul/deţinătorul de deşeuri este necunoscut, cheltuielile legate de curăţarea şi refacerea mediului sunt suportate de către autoritatea administraţiei publice locale. După ce făptuitorul a fost identificat, acesta urmează să suporte atât cheltuielile efectuate de autoritatea administraţiei publice locale, cât şi pe cele legate de acţiunile întreprinse pentru identificare. 104 Controlul activităţilor legate de deşeuri constituie metoda de asigurare a respectării dispoziţiilor legale în vigoare şi a măsurilor administrative de autorizare, care cunoaşte patru modalităţi de exercitare: din partea autorităţilor publice pentru protecţia mediului, din partea primarilor unităţilor administrativ-teritoriale, autorităţilor de sănătate şi respectiv cele vamale. Gestionarea deşeurilor este definită legal ca fiind orice activitate de colectare, transport, valorificare şi eliminare a deşeurilor, inclusiv supravegherea acestor operaţii şi îngrijirea zonelor de depozitare după închiderea acestora. Gestionarea deşeurilor presupune obligaţia legală de desfăşurare a următoarelor activităţi: ◙ activitatea propriu zise de colectare, ◙ activitatea de transport, ◙ activitatea de tratare, ◙ activitatea de eliminare a deşeurilor. În funcţie de proprietăţi, compoziţie, valoare şi de alte calităţi, deşeurile sunt tratate şi transportate astfel încât să nu împiedice utilizarea lor ulterioară şi raţională. Deşeurile depuse în depozite temporare sau deşeurile de la demolarea ori reabilitarea construcţiilor sunt tratate şi transportate de deţinătorii de deşeuri, de cei care execută lucrările de construcţie sau de demolare ori de o altă persoană, pe baza unui contract. Primăria va indica, în acest sens, amplasamentul pentru eliminarea acestor deşeuri, împreună cu modalitatea de eliminare şi ruta de transport până la acesta.105 Controlul privind colectarea şi operaţiunile de transport în cazul deşeurilor periculoase este realizat de către organismele

110 abilitate prin lege, ţinându-se cont de originea şi destinaţia unor astfel de deşeuri. În cazul transportului deşeurilor dintr-un loc în altul, transportul trebuie să fie însoţit de un formular de identificare tipizat. Facilităţile şi sancţiunile sunt acele instrumente de promovare a obiectivelor de protecţie a mediului din perspectiva gestionării deşeurilor. Facilităţile şi sancţiunile se completează reciproc, în ciuda decalajelor care le separă în privinţa afirmării în timp a naturii lor. Guvernul poate stabili facilităţi fiscale pentru cei care gestionează deşeuri şi, în mod deosebit, pentru cei care valorifică deşeuri, în scopul stimulării investiţiilor în domeniul gestionării deşeurilor, al extinderii activităţilor de gestionare a deşeurilor. Anual se vor aloca, la propunerea autorităţii centrale de protecţie a mediului, prin legea bugetului de stat, resurse destinate pentru construirea şi funcţionarea unor instalaţii şi aplicarea de tehnologii destinate tratării şi eliminării deşeuri lor pentru care procesarea în sistem centralizat este avantajoasă economic şi rezolvă probleme de mediu la nivel regional sau chiar naţional. Prin hotărâre, Guvernului poate nominaliza agenţi economici care fac dovada că au astfel de facilităţi cu echipamente adecvate şi care nu mai reclamă costuri excesive pentru import. Sediul instituţiei deşeurilor industriale reciclabile în condiţii de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei îl constituie: Ordonanţa de urgenţă nr. 16/2001. Legea grupelază deşeurile industriale reciclabile astfel: ◙ metalice feroase şi neferoase, ◙ hârtii-cartoane, ◙ sticlă, ◙ mase plastice, ◙ cauciuc, ◙ textile. Reciclarea este definită legal ca fiind operaţiunea de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor industriale pentru a fi reutilizate în scopul iniţial sau pentru alte scopuri. Valorificarea este definită legal ca fiind operaţiunea de dezmembrare, sortare, reciclare, tăiere, presare, balotare, topire-turnare, pretratare, amestec sau altă operaţiune care determină

104 105

Art. 131, Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor. Art. 142, Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

111
schimbarea naturii sau a compoziţiei, efectuată asupra unui deşeu industrial prin procedee industriale în vederea reutilizării, ori gestionarea, colectarea, transportul, valorificarea şi eliminarea deşeurilor, inclusiv supravegherea zonelor de depozitare după incinerarea acestora. Principiile generale ce coordonează gestionarea grupelor amintite de deşeuri industriale reciclabile sunt: a) principiul utilizării numai a acelor procedee de gestionare a deşeurilor industriale reciclabile care nu constituie un risc pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător; b) principiul „poluatorul plăteşte”; c) principiul responsabilităţii producătorului; d) principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără antrenarea unor costuri excesive. Obligaţii speciale „personalizate” în funcţie de deţinătorul deşeurilor industriale reciclabile, sunt reglementate legal, în scopul atingerii obiectivului gestionării raţionale din punct de vedere ecologic a acestor categorii de deşeuri (considerate, în acelaşi timp, resursă economică, dar şi o problemă pentru mediu). Sancţionarea în domeniul deşeurilor industriale reciclabile presupune, conform Ordonanţei de urgenţă nr. 16/2001, răspunderea contravenţională sau penală (în condiţiile Codului penal). O măsură sancţionatorie specială o reprezintă confiscarea şi valorificarea deşeurilor industriale reciclabile, contravaloarea acestora făcându-se venit la bugetul local al localităţii în a cărei rază teritorială s-a făcut constatarea faptică, dacă acestea nu au fost returnate celor în drept; în cazul în care provenienţa acestora nu poate fi dovedită ca fiind legală sau acestea fac obiectul valorificării ori al unor acte sau fapte de comerţ neconforme cu prevederile legale. Gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje îşi are sediul materiei în Hotărârea Guvernului nr. 621/2005. Prevederile legale privesc calitatea existentă pentru ambalaj privind siguranţa, protecţia sănătăţii şi igiena produselor ambalate, cerinţele de transport sau prevederile privind gestionarea deşeurilor periculoase. Acest regim special este instituit pentru toate ambalajele introduse pe piaţă, indiferent de materialul din care au fost realizate

112 şi de modul lor de utilizare în activităţile economice, comerciale, în gospodăriile populaţiei sau în orice alte activităţi, precum şi toate deşeurile de ambalaje, indiferent de modul de generare, Principiile legale specifice activităţii de gestionare a deşeurilor de ambalaje reciclate sunt următoarele: a) prevenirea producerii de deşeuri de ambalaje; b) reutilizarea ambalajelor; c) reciclarea deşeuri lor de ambalaje; d) alte forme de valorificare a deşeurilor de ambalaje, care să conducă la reducerea cantităţilor eliminate prin depozitare finală. Sediul materiei gospodăririi deşeurilor radioactive este stabilit prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/2003. Avem în vedere atât deşeurilor radioactive rezultate din ciclul combustibilului nuclear, cât şi cele rezultate din aplicaţiile tehnicilor şi tehnologiilor nucleare în industrie, medicină, agricultură şi în alte domenii de interes socio-economic, inclusiv a celor rezultate din dezafectarea instalaţiilor nucleare şi radiologice. Deşeurile radioactive sunt definite legal ca fiind materialele radioactive sub formă gazoasă, lichidă sau solidă, pentru care nu s-a prevăzut nici o altă întrebuinţare, care conţin ori care sunt contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare. Deşeu radioactiv este considerat a fi, de asemenea, şi combustibilul nuclear uzat pentru care nu se prevede o altă utilizare. Statul garantează desfăşurarea în siguranţă a activităţilor de depozitare definitivă a deşeurilor radioactive produse prin operarea şi dezafectarea instalaţiilor nucleare şi radiologice. 106 Principiile legale specifice activităţii de gospodărire a deşeurilor radioactive sunt următoarele: a) principiul utilizării tehnicilor şi tehnologiilor de gospodărire care să asigure un nivel acceptabil de protecţie la radiaţii ionizante pentru sănătatea populaţiei şi mediului, luându-se în considerare şi posibilele efecte transfrontiere; b) principiul „generatorul de deşeuri radioactive plăteşte”; c) principiul responsabilităţii generatorului de deşeuri radioactive;

106

Art. 31, Ordonanţa de urgenţă nr. 11/2003.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

113
d) principiul utilizării celor mai bune tehnici şi tehnologii existente fără antrenarea unor costuri nejustificate pentru generaţiile viitoare; e) principiul menţinerii volumelor şi activităţilor deşeurilor radioactive la cel mai scăzut nivel rezonabil posibil. Gospodărirea în siguranţă a deşeurilor radioactive este definită legal ca fiind totalitatea activităţilor administrative şi operaţionale (obligaţie a titularilor de autorizaţie) care sunt implicate în manipularea, transportul, pretratarea, tratarea, condiţionarea, depozitarea intermediară şi depozitarea definitivă a deşeurilor rezultate din funcţionarea şi dezafectarea instalaţiilor nucleare şi radiologice, şi referindu-se şi la gospodărirea combustibilului nuclear uzat pentru care nu se prevede o altă utilizare. Activităţile de gospodărire a deşeurilor radioactive se desfăşoară în baza Strategiei naţionale pe termen mediu şi lung privind gospodărirea în siguranţă a combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, componentă a Strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear, elaborată de Agenţia Naţională pentru Deşeuri Radioactive, cu consultarea titularilor de autorizaţie nucleară. Sediul materiei desfăşurării activităţii de depozitare a deşeurilor (realizarea, exploatarea, monitorizarea, închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitelor noi, cât şi exploatarea, închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitelor existente) în condiţii de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei, îl constituie Hotărârea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor al cărui scop declarat îl formează prevenirea sau reducerea efectelor negative asupra mediului, în special poluarea apelor de suprafaţă, subterane, a solului, aerului, inclusiv a efectului de seră, precum şi a oricărui risc pentru sănătatea populaţiei, pe întreaga durată de exploatare a depozitului, cât şi după expirarea acesteia. Depozitul, din punct de vedere legal107, este: ◙ un amplasament pentru eliminarea finală a deşeurilor prin depozitare pe sol sau în subteran, inclusiv;

114 ◙ spaţii interne de depozitare a deşeurilor, adică depozite în care un producător de deşeuri execută propria eliminare a deşeurilor la locul de producere; ◙ o suprafaţă permanent amenajată (adică pentru o perioadă de peste un an) pentru stocarea temporară a deşeurilor, dar exclusiv; ◙ instalaţii unde deşeurile sunt descărcate pentru a permite pregătirea lor în vederea efectuării unui transport ulterior în scopul recuperării, tratării sau eliminării finale în altă parte; ◙ stocarea deşeurilor înainte de valorificare sau tratare pentru o perioadă mai mică de 3 ani, ca regulă generală, sau stocarea deşeurilor înainte de eliminare, pentru o perioadă mai mică de un an. Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează, în colaborare cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu autorităţile regionale de protecţia mediului: Strategia naţională privind reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile depozitate, care face parte integrantă din Strategia naţională de gestionare a deşeurilor.108 Realizarea regulilor legale de desfăşurare a activităţilor privind deşeurile în condiţii de protecţie a sănătăţii umane şi a mediului presupune asigurarea unor proceduri speciale, instituite de lege pentru diferitele etape presupuse de acestea. Acestea sunt proceduri de acceptare, de control şi urmare în faza de exploatare a depozitului şi de închidere şi postînchidere a acestuia. 5.3.4. Răspunderea internațională în domeniul protecției mediului În ceea ce privește răspunderea internaţională pentru vătămările aduse mediului, în Dreptul internaţional al mediului este aplicabil principiul potrivit căruia: violarea unei reguli juridice internaţionale antrenează răspunderea subiectului de drept internaţional căruia îi este imputabilă această faptă. 109

107

Anexa nr. 1 lit. b, Hotărârea Guvernului nr. 349/2005.

Art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 349/2005. Duţu, M.: Drept internaţional al mediului. Editura Economică, Bucureşti. 2004, pp. 215-216, 219, 252.
109

108

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

115
Existenţa sa a fost consacrată prin sentinţa dată la 11 martie 1941 în afacerea topitoriei Trail. Prin acest caz a fost stabilită responsabilitatea statului pentru actele de poluare avându-şi originea pe teritoriul său şi cauzând pagube pe teritoriul altor state, chiar dacă actele de poluare nu sunt imputabile statului sau organelor sale. În plus, amintim și regula de neatingere a mediului altui stat, stabilită prin sentinţa arbitrară dată la 9 aprilie 1949 în afacerea “Corfu” confirmată apoi și pe cale cutumiară. Astfel, răspunderea internaţională a statelor, pentru faptele săvârșite de persoanele fizice sau juridice aparținând acestora, este antrenată (în anumite condiţii) o dată cu încălcarea unei obligaţii cu caracter internaţional privind protecţia mediului (de origine cutumiară sau convenţională) sau a unui principiu general de drept al mediului. Controlul în astfel de situații este încredinţat unor organe ad-hoc create prin diferitele convenţii de protecţie a mediului (conferinţele părţilor, comitete, secretariate). În acest fel, ele îşi pierd caracterul reciproc tradiţional, căpătând unul multilateral colectiv. Aceste proceduri au și un caracter sistematic, manifestându-se în marea majoritate a cazurilor a priori şi nu a posteriori. Având un caracter prioritar preventiv, acest control nu se exercită ca o reacţie la violarea unei obligaţii internaţionale, iar procedura nu conduce, în genere, la o condamnare a statului culpabil, ci, mai degrabă, la o asistenţă în aplicarea convenţiei (financiară, tehnică, juridică etc.). Observăm faptul următor: cooperarea înlocuieşte sancţiunea ori repararea. Aceasta deoarece utilizarea de sancţiuni ar risca să nu servească la promovarea obiectivelor convenţiilor şi ar descuraja participarea statelor la acestea. Tendinţa este în sensul de a lăsa din ce în ce mai puţin loc acţiunii jurisdicţionale. Dar, sistemul jurisdicţional rămâne încă puternic, mai ales în plan regional. În același timp se înregistrează o dezvoltare a rolului unificator, mai ales în context regional (cu precădere european), al documentelor internaţionale în privinţa regimului răspunderii pentru daune ecologice prin adoptarea unor reguli generale comune legislaţiilor naţionale.

116 Pentru a fi angajată răspunderea internaţională pentru atingerile aduse mediului, este necesară îndeplinirea anumitor condiții: ◙ stabilirea unei legături de cauzalitate între faptul incriminat şi pagubă, ◙ evaluarea pagubei, ◙ identificarea fundamentului juridic al răspunderii, ◙ implicaţiile unor aspecte precum protecţia diplomatică. Sediul juridic al acestei instituții îl constituie Convenţia asupra responsabilităţii civile pentru pagube rezultând din activităţi periculoase pentru mediu (adoptată la Lugano la 21 iunie 1993, din iniţiativa Consiliului Europei). Acest instrument internaţional prezintă un caracter inovator în multe privinţe şi tinde să aibă un rol de uniformizare şi stimulare a reglementărilor juridice interne în materie. Este stabilit un principiu fundamental, cel potrivit căruia răspunderea este canalizată spre exploatantul activităţii periculoase. Sunt calificate drept “periculoase”: toate activităţile decurgând din folosirea substanţelor periculoase, dar şi orice producere ori utilizare a organismelor modificate genetic, orice utilizare a unui microorganism susceptibil să prezinte un risc pentru om sau mediu, şi orice exploatare care tratează ori depozitează deşeuri. Convenţia nu acoperă transportul de mărfuri, cu excepţia celor prin conducte subterane, și nici pagubele cauzate printr-o substanţă nucleară. Termenul de “pagubă” este definit într-un sens foarte larg, ea vizând persoanele, bunurile şi mediul. Convenţia distinge, între pagubele “comune” persoanelor şi bunurilor, iar pe de altă parte, și pagubele “rezultând dintr-o alterare a mediului”. Ca excepţii de aplicare a Convenţiei, sunt: operaţiunile de transport şi activităţile nucleare (art. 4).

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

117
5.3.5. Răspunderea juridică în domeniul protecției mediului în România Numai păstrând echilibrul între natural şi artificial se poate evita actuala situaţie de criză, care pune sub semnul întrebării existenţa omului. 110 Răspunderea este definită ca un instrument clasic de realizare a prescripţiilor normelor juridice. 111 Răspunderea derivă din responsabilitate, răspunderea juridică este consecinţa săvârşirii responsabile a unei fapte juridice, tragerea la răspundere juridică este urmarea săvârşirii cu răspundere a unei fapte ilicite, adică a încălcării unei dispoziţii legale hic et nunc printr-un comportament acţional concret, în cunoştinţă de cauză.112 Domeniul conduitei umane (care include şi responsabilitatea sa socială) pe temeiul zestrei primite, se regenerează şi se readaptează permanent prin acumulările personale, fondând prescripţiile atitudinale în perspectiva vieţii ce se derulează. Răspunderea civilă este înţelesă, din această perspectivă, fie ca o răspundere - imputaţie (este angajată în raport cu o acţiune trecută), fie ca o răspundere în faţa viitorului (are în vedere factori multipli). Printre factorii multipli pe care îi implică răspunderea o importanţă aparte o are crearea cadrului normativ - juridic, în scopul consolidării funcţiilor sociale şi umane ale mediului înconjurător în raport cu funcţia economică a producătorului. Dacă în prima ipoteză amintită anterior, răspunderea este concretă şi actuală, în cea de a doua, răspunderea rămâne în mare măsură, sub aspect juridic, o metaforă generică, al cărei conţinut vag se îndreaptă către o sferă largă de tendinţe şi preocupări în domeniul ocrotirii mediului înconjurător, al programelor pentru viitor. Măsurile preventive constituie o componentă concretă a protecţiei mediului, iar neîndeplinirea lor atrage răspunderea factorilor purtători de atribuţii şi obligaţii, determinaţi prin lege.
Ciobanu, D.: Protecţia mediului. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2001. p. 13. 111 Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 238-243. 112 Mihai, C. Gh.: Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice. Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 34.
110

118 Mediul înconjurător a devenit o expresie a contradicţiilor interne ale civilizaţiei noastre şi în acelaşi timp a cuceririlor ei. Mediul înconjurător nu mai răspunde aspiraţiilor întregii populaţii, ale tuturor grupurilor sociale. De aceea, problemele sale nu pot rezolvate doar pe plan tehnic, ci trebuie pusă în discuţie politica mediului înconjurător, fiind necesare opţiuni şi decizii. Limitele dezvoltării sunt nu numai de ordinul resurselor economice, ci depind chiar de condiţiile fizice şi biologice ale mediului înconjurător (condiţiile ecologice ale societăţii). Aceste condiţii ecologice nu pot produce în sine o limitare a creşterii economice, datorită intervenţiei progresului continuu tehnico-ştiinţific, dar condiţiile pot duce la o anumită auto limitare a creşterii economiei şi a populaţiei, pentru a menţine condiţii acceptabile de viaţă pentru oameni. Dacă se acceptă starea social-economică înţelesă ca energia pe care o conţine şi o dezvoltă societatea, atunci societatea este şi va fi tot mai confruntată cu necesitatea de a plasa ecologia, energia şi populaţia între anumite limite acceptabile. Adică, cei care încă nu există, dar se vor naşte în viitor, au dreptul la un mediu sănătos, cel puţin în aceleaşi condiţii de care s-au bucurat generaţiile prezente; în consecinţă, contemporanilor le revin anumite obligaţii de comportare, în sensul protecţiei mediului.113 Acţiunile de protecţie a mediului se definesc în strânsă legătură cu politica de dezvoltare economică, cu prognozarea economică şi socială pe termen mediu şi lung. Societatea, economia trebuie să funcţioneze, iar protejarea mediului trebuie realizată cu orice preţ; dezvoltarea economică, însă, constituie condiţia unei protecţii corespunzătoare a mediului. 114 Răspunderea în domeniul dreptului mediului prezintă o serie de particularităţi115, iar în momentul de faţă are un impact mai redus asupra protecţiei mediului.

113

Teodoroiu, S. M.: Răspunderea civilă pentru dauna ecologică. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pp. 3-16. 114 Lupan, E.: Dreptul mediului. Partea generală. Tratat elementar. Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pp. 54 – 55. 115 Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 238-243.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

119
Particularităţile din domeniul răspunderii privind protecţia mediului sunt conexate de realitatea următoare: prejudiciile ecologice sunt adesea definitive, deteriorarea este ireversibilă, şi atunci costul reparării, fie ea şi aproximativă, devine exorbitant. Astfel, efectele unei interveţii nu conferă o reparaţie completă şi eficace. În plus, incertitudinile privind indemnizarea victimelor, percepută în genere ca o sancţiune, nu permit realizarea unui efect disuasiv asupra poluatorilor şi a rolului preventiv aferent. Astfel încât, prevenirea apelează mai ales la stabilirea de reglementări şi instituirea de proceduri de control prealabil al activităţilor care prezintă un risc pentru mediu. Totuşi, este important de observat faptul că un control social asupra relaţiilor dintre tehnică şi om prin drept nu se poate realiza dacă nu ţinem cont de indivizii ce o alcătuiesc, de drepturile şi libertăţiile lor, de limitele acestor drepturi sau de consecinţele încălcării lor. 116 Deşi „dezavantajată”, răspunderea în domeniul dreptului mediului, sub formele sale tradiţionale: administrativă (contravenţională), civilă sau penală, la care se adaugă sancţiunile specifice de drept al mediului, are un rol important în realizarea prescripţiilor reglementărilor juridice în domeniul protecţiei mediului. Răspunderea în domeniul dreptului mediului se „adaptează” la particularităţile acţiunii de protecţie a mediului, prin: ◙ dezvoltarea unor laturi specifice: răspunderea civilă pentru prejudiciu ecologic, infracţiuni şi contravenţii la regimul protecţiei mediului, contencios legat de autorizaţiile administrative de mediu, ◙ dezvoltarea progresivă a unei forme specifice de răspundere, cea pentru vătămările aduse mediului. Pentru a înţelege modului de construire şi evoluţie a răspunderii de mediu trebuie să avem în vedere faptul că reglementările juridice de până acum nu impun decât în mod excepţional interdicţia de a polua, autorizând în fapt o poluare rezonabilă, acceptabilă. Rezolvarea acestei probleme a fost gândită
116 Scripcaru, Gh., Astărăstoaie, V., Ciucă, A., Scripcaru, C.: Introducere în biodrept. De la bioetică la biodrept. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 30.

120 (politic) şi construită (juridic) ca o gestiune administrativă a unui număr de riscuri şi vătămări, stabilindu-se un dispozitiv de poliţie administrativă, care este mai mult incitativă decât represivă, mai mult teleologică decât sancţionatoare. Răspunderea penală împreună cu răspunderea administrativă (contravenţională) se materializează într-un drept represiv al mediului, cu o funcţie principală: protejarea valorilor naturale, recunoscute ca fiind deosebit de importante şi pentru societate. Unii autori117 susţin faptul că, deşi legislaţia mediului prevede o serie de fapte juridiceşte sancţionabile numai dacă ele au ca urmare poluarea mediului şi, deci, doar implicit cauzarea unor prejudicii patrimoniale anumitor persoane, este necesar a fi luate în considerare şi răspunderea jurdică pentru faptele poluante de răspundere pentru faptele ce, deşi constituie încălcarea normelor dreptului mediului, nu atrag după sine cauzarea unui prejudiciu direct mediului. Principiul precauţiei, strâns legat de principiul anticipării, prevenirii şi corectării riscurilor şi producerii daunelor, instituie ca regulă de conduită în domeniul ocrotirii mediului, luarea în considerare înainte de adoptarea oricărei decizii, a probabilităţii şi gravităţii unei pagube ecologice a cărei producere nu este certă. De aceea, luarea în considerare, în mod echitabil, a intereselor pe termen lung, plecând de la anumite resurse ecologice esenţiale, a devenit o preocupare de ordin moral. 118 Există anumite riscuri care nu trebuie asumate: niciodată existenţa şi esenţa omului în integralitatea lor nu trebuie să poată fi puse în joc în pariurile acţiunii. Anticiparea ameninţării şi teama de pericol converg către previziunea efectelor pe termen lung a acţiunii tehnice şi asupra a tot ce are nevoie de protecţie şi de salvare în situaţia actuală. Trebuie imaginate prejudiciile reale cu care tehnologia ameninţă omenirea viitoare şi mobilizate sentimentele adecvate acestor prejudicii imaginate.119
117 Lupan, E., Minea, M. Şt., Marga, A.: Dreptul mediului. Partea specială. Tratat elementar. Vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 362. 118 Teodoroiu, S. M.: Răspunderea civilă pentru dauna ecologică. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pp. 19-22. 119 Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, pp. 121-125.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

121
Sediul materiei responsabilităţii în dreptul mediului îl constituie: legea-cadru Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005. Dreptul român a conceput şi a admis responsabilizarea, respectiv obligarea doar la repararea prejudiciilor suferite de către om. Dreptul la reparare nu exista decât dacă victima era subiect de drept (respectiv persoană fizică sau persoană juridică în înţeles societal). Apariţia şi recunoaşterea juridică a prejudiciului ecologic au determinat lărgirea spectrului de aplicare şi adecvarea regimului de răspundere la noile realităţi a concepţiei clasice a răspunderii civile. 120 Astfel, a apărut şi a fost consacrată legal noţiunea de daună (prejudiciu) ecologic, urmată de stabilirea unui regim special de răspundere adaptat particularităţilor acesteia. Răspunderea civilă apare în dreptul mediului doar ca un mijloc la care se recurge în ultimă instanţă, prioritatea fiind acordată celorlalte tehnici şi instrumente, cu precădere celor de natură economico-fiscală. Răspunderea civilă apare mai degrabă ca o reparare, şi mai puţin ca o răspundere în înţeles clasic. În situaţia în care activitatea poluantului este exercitată conform regulilor administrative stabilite, nu se împiedică aplicare răspunderii civile, în măsura în care autorizaţiile administrative sunt eliberate sub rezerva drepturilor terţilor. Activitatea vătămătoare ilicită nu este mai puţin prejudiciabilă şi se impune deci şi în această situaţie o reparare. Deci, poluantul nu poate să se sustragă răspunderii folosindu-se de prescripţiile administrative, chiar dacă le respectă integral. Dauna ecologică a fost definită în legislaţia internaţională ca fiind prejudiciul cauzat naturii sălbatice, neapropriabilă, res nullius, ori intereselor colectivităţii prin intermediul mediului receptor - aer, apă, sol, independent de lezarea directă a unui interes. Prejudiciul a fost definit în legislaţia naţională românească ca fiind „efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii

122 oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”121. Măsurarea ori evaluarea pagubelor în scopul atribuirii unei idemnizaţii ridică şi alte aspecte importante: ◙ pragul ori nivelul minim agubă care atrage răspunderea, ◙ constatarea daunei, în special în cazul efectelor pe termen lung, la mare distanţă ori cauzate de actori multipli, ◙ posibila ireversibilitate a prejudiciului (în mare parte, ignorată de drept). Repararea prejudiciului ecologic nu este asigurată decât în mod imperfect, fie pentru că acesta nu este reparabil în natură (atingerile ireversibile ale echilibrului natural), fie că este diluat astfel încât nici o reparaţie nu posibilă şi că sursa de poluare este prea imprecisă pentru a identifica autorul.122 Întrebarea care se pune este de la ce grad al efectelor negative pentru mediu se deschide dreptul la repararea pagubelor? Un răspuns, în acest sens, a fost dat de jurisprudenţa franceză: „cauză probabilă şi credibilă”: atunci când nici o altă cauză decât poluarea ori deteriorarea mediului nu poate fi considerată în mod rezonabil drept principală a daunei. Particularităţile prejudiciului ecologic au determinat afirmarea de noi de pagube şi recunoaşterea unor moduri de reparare originale. Noi tipuri de prejudicii apărute au fost: ◙ prejudiciul nefinanciar: indemnizarea unei pierderi de agrement o pagubă neidentificabilă material şi care nu aduce atingere unui patrimoniu economic (un prejudiciu moral pentru daune ecologice), ◙ măsurile de salvare: obligaţia de indemnizare a colaboratorilor ocazionali şi spontani ai unei operaţiuni de luptă contra poluării, dacă aceştia au intervenit în mod util. Cheltuielile legate direct de operaţiunile de luptă contra poluării, de spălare ori de restaurare sunt indemnizabile de către autorul pagubei. Un seviciu public poate beneficia de rambursarea cheltuielilor vizând măsurile luate în scopul prevenirii unei poluări.
Art. Art. 2 pct. 52, Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005. Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, pp. 140-149.
122 121

120

Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 258-301.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

123
◙ prejudiciul de dezvoltare: constituie o aplicare a principiului precauţiei, răspunde obligaţiei de securitate subsecventă răspunderii obiective şi justifică răspunderea bazată pe risc. Este vorba despre o pagubă încă indecelabilă, dar apreciabilă de către tribunale sub unghiul dreptului contractual şi al răspunderii delictuale. Modurile de reparare a acestui tip de prejudiciu privesc, în special, încetarea poluării, repararea în natură şi repararea pecuniară. ◙ prejudiciul cauzat mediului natural: este rezultatul vătămărilor aduse naturii, biodiversităţii sau peisajului, spre exemplu: dispariţia unei specii de plante sau animale. Acest prejudiciu este greu, uneori imposibil de evaluat în bani. Modurile de reparare a acestui tip de prejudiciu privesc aducerea în starea anterioară ori ,,repararea în natură”. Drept mediului utilizează, acolo unde este cazul, răspunderea administrativă (contravenţională) pentru prevenirea sau combaterea nerespectării obligaţiilor legale în materie. 123 Procedura de constatare şi aplicare a sancţiunilor contravenţionale este mult mai rapidă şi mai suplă în raport cu celelalte proceduri judiciare, lucru favorabil cerinţelor de reparare cu prioritate a prejudiciilor ecologice. Măsurile dispuse prin procedura administrativă sunt executorii, permiţând o intervenţie urgentă în cazul acţiunilor cu impact negativ deosebit asupra mediului, adoptarea unor măsuri de securitate şi siguranţă etc. Agenţii abilitaţi de lege să constate şi/sau să aplice sancţiunile contravenţionale, datorită particularităţilor domeniului, au nevoie de o anumită specializare pentru aprecierea gravităţii faptelor, a măsurilor ce se impun a fi adoptate, pentru urmărirea şi controlul îndeplinirii acestor măsuri. Contravenţia este definită legal124 ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, hotărâre a Guvernului sau, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului,

124 municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală, care stabileşte, imperfect, apartenenţa contravenţionalului la ilicitul penal.125 Astfel, este vorba despre încălcarea cu vinovăţie a acestor reglementări juridice ce protejează mediului, fiind exclusă răspunderea fără culpă. Contravenţiile la regimul protecţiei mediului vizează încălcări ale unor obligaţii legale privind ocrotirea şi conservarea naturii, deci, simpla încălcare a acestor prevederi face să se nască prezumţia de culpă. În plus, fapta ilicită care constituie contravenţie poate consta dintr-o acţiune sau inacţiune legată indisolubil de o anumită atitudine psihică a autorului său faţă de consecinţele lor negative; culpa putând fi prezentă sub toate formele ei. Sancţiunile aplicabile contravenţilor din domeniu protecţiei mediului sunt: ◙ Principale: a. avertismentul; b. amenda contravenţională; c. prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. ◙ Complementare: a. confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; b. suspendarea sau anularea, avizului, acordului sau autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; c. închiderea unităţii; d. blocarea contului bancar; e. suspendarea activităţii agentului economic; f. retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv; g. desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.126

123

Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 283-288. Art. 1 teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
124

125 Art. 1 teza a I-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. 126 Art. 5 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

125
Sancţiunea stabilită va fi proporţionată cu gradul de pericol social al faptei. Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare. Persoana juridică răspunde contravenţional în cazurile şi în condiţiile stipulate în actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile. Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei. 127 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 a modificat doar obiectului contravenţilor şi sancţiunile pecuniare aplicabile, cuantumul amenzilor crescând considerabil, diferenţa între cele aplicate persoanelor fizice şi cele aplicate persoanelor juridice fiind de 6-8 ori mai mare. Contravenţiile sunt clasificate din punct de vedere legal128: 1. o grupă din care fac parte 27 de contravenţi constând în încălcări ale prevederilor legale precum: ◙ obligaţiile persoanelor juridice de a realiza sisteme de monitorizare şi de a raporta autorităţilor competente rezultatele acesteia, cum ar fi accidentele şi incidentele care pot conduce la pericole de accidente, ◙ obligaţiile persoanelor juridice de a ţine evidenţa strictă a substanţelor şi preparatelor periculoase, ◙ obligaţiile persoanelor juridice de a identifica şi preveni riscurile pe care acestea le pot prezenta pentru sănătatea populaţiei şi a mediului, ◙ obligaţia persoanelor fizice şi juridice autorizate de a aplica prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a mediului, ◙ obligaţia persoanelor fizice şi juridice autorizate de a menţine în stare de funcţionare capacitatea de monitorizare a mediului local, obligaţia proprietarilor de terenuri cu titlu sau fără titlu,

126 ◙ obligaţia persoanelor fizice şi juridice autorizate de a menţine perdelele forestiere şi aliniamentele de protecţia etc. 2. o grupă cu 34 de contravenţii: ◙ obligaţia persoanelor fizice de solicitare şi obţinere a actelor de reglementare, ◙ obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale privind îmbunătăţirea microclimatului urban, ◙ obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale de a informa publicul privind riscurile generale de funcţionare sau existenţa obiectivelor cu risc pentru mediu, ◙ obligaţia persoanelor fizice şi persoanelor juridice de a asigura măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor generatoare de zgomot şi vibraţii etc. 3. o grupă de 15 contravenţii la regimul protecţiei mediului, considerate cele mai grave, cel puţin din perspectiva amenzilor aplicabile: ◙ obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a diminua, modifica sau înceta activităţile generatoare de poluare la cererea motivată a autorităţilor competente, ◙ obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a realiza în totalitate şi la termen măsurile impuse, în conformitate cu actele de reglementare şi prevederile legale, în urma inspecţiilor de mediu, ◙ obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu şi de a înlătura urmările produse de aceasta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plăteşte” etc. În materia protecţiei mediului, caracterul de interes general al protecţiei mediului şi conservării naturii face ca subiectul pasiv al răspunderii contravenţionale în materie să fie, incontestabil, întreaga comunitate, reprezentată formal-juridic de către stat. Identificarea subiectului activ, adică a entităţii asupra căreia se aplică sancţiunile contravenţionale nu este totuşi la fel de clară. Regula în materie este aceea că subiect al răspunderii contravenţionale este persoana fizică responsabilă de săvârşirea contravenţiei. Deci, i se vor aplica sancţiunile contravenţionale, în condiţiile legii, oricărei persoane fizice, indiferent de cetăţenie ori

127

Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, pp. 150-155. 128 Art. 96 din Ordonanţa Guvernului nr. 195/2005.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

127
rezidenţă. Actuala reglementare generală în materie lămureşte situaţia persoanei juridice ca subiect al contravenţiei, răspunzând contravenţional în cazurile şi în condiţiile prevăzute de actelele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii. Există sancţiuni complementare care se aplică numai persoanelor juridice: închiderea unităţii, suspendarea activităţii etc. Subiecte ale răspunderii contravenţionale, în acest domeniu, sunt: 1. persoane fizice în general, 2. persoane juridice în general, 3. subiecte circumstanţiate: ◙ autorităţile administraţiei publice locale, ◙ proprietarii şi deţinătorii de terenuri cu titlu şi fără titlu, ◙ persoane fizice şi juridice autorizate etc. Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională conform legii sunt129 : 1. legitima apărare, 2. starea de necesitate, 3. constrângerea fizică sau morală, 4. cazul fortuit, 5. iresponsabilitatea, 6. beţia involuntară completă, 7. eroarea de fapt, 8. infirmitatea, dacă are legătură cu fapta săvârşită, 9. minoritatea (copilul sub 14 ani). În cazul săvârşirii contravenţiilor de minorii care au implinit 14 ani minimul şi maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta sărşită se reduc la jumătate. Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sunt constatate doar de instanţele de judecată. Decontravenţionalizarea constituie o cauză de impunitate, care presupune ca printr-un act normativ fapta să nu mai fie considerată contravenţie. Prin decontravenţionalizare fapta respectivă nu se mai sacţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data
129

128 intrării în vigoare a noului act normativ, aplicându-se principiului constituţional potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. 130 Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie termen de şase luni de la data săvârşirii faptei; iar în cazul contravenţiilor continue, termenul curge de la constatării faptei. Executarea amenzii contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii sau în termen de doi ani de la data aplicării. Executarea sancţiunii închisorii contravenţionale se prescrie în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, dacă contravenientul nu a optat pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. „Crima” environmentală este definită printr-o serie de particularităţi ce o distinge de activitatea penală tradiţională.131 Criminalitatea împotriva mediului (criminalitatea ecologică) devine din ce în ce mai profitabilă şi, astfel, tot mai intensă, generând anual la nivel global o cifră de afaceri estimată între 18 şi 24 miliarde de Euro. Criminalitatea ecologică cuprinde, în special, activităţile de depozitare ilegală de deşeuri periculoase, traficul de substanţe toxice interzise şi contrabanda de resurse naturale protejate. Comerţul ilicit cu produse provenite de la specii rare, ameninţate cu dispariţia asigură cel mai înalt profit, constituind cea de-a doua piaţă ilegală din lume, după cea a drogurilor. Criminalitatea ecologică este în plină expansiune, în ciuda măsurilor luate de prevenite şi combatere a sa. Globalizarea sa şi beneficiile substanţiale şi rapide pe care le aduce, au extins acest tip de criminalitate şi în România. Asemenea fapte sunt încurajate şi prin aceea că, în marea lor majoritate, deşi contrare legii şi de o periculozitate socială deosebită,

Art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001.

Art. 15 alin (2) din Constituţie. Comte, F.: Environmental Crime and the Police in Europe: A Panorama and Possible Paths for Future Action. European Environmental Law Review volume. 15, July 2006, Blackwell Publishing, p. 190.
131

130

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

129
rămân nepedepsite. Printre cauze: o legislaţie penală inadecvată domeniului şi o stare cronică de ineficienţă în aplicarea sa. 132 Utilizarea mijloacelor dreptului penal pentru protejarea mediului s-a impus greu deoarece valorile tradiţional ocrotite, precum viaţa persoanei sau proprietatea sa erau înlocuite în acest caz cu res nullius, precum apa sau aerul, iar pagubele cuantificabile şi reparabile economic erau înlocuite în acest caz cu cele difuze, greu evaluabile în bani. Dar, sub presiunea realităţilor juridicul s-a adaptat şi în această privinţă. Astfel, noua reglementare-cadru, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, privind protecţia mediului, înregistrând unele progrese, păstrează limite majore în ceea ce priveşte concepţia şi instrumentele de protecţie penală a mediului. Inadaptarea legislaţiei la particularităţile ilicitului ecologic reprezintă o cauză importantă a ineficienţei luptei împotriva criminalităţii de mediu. Diferenţa dintre criminalitatea reală şi cea descoperită şi sancţionată este enormă. Această situaţie denotă: ◙ o slabă preocupare de descoperire şi investigare a infracţionalităţii ecologice, ◙ o necorespunzătoare activitate de aplicare a legii penale. Răspunderea pentru atingerile aduse mediului utilizează, în special, mijloacele de tip preventiv, de natură civilă sau administrativă. Mijloacele de drept penal, au un preponderent caracter represiv şi intervin mai ales pe tărâmul „răului înfăptuit”. De aceea, mijloacele de drept penal joacă un rol subsidiar şi sunt guvernate de principiul intervenţiei minime. Cu toate acestea, contribuţia dreptului penal la realizarea obiectivului protecţiei mediului şi conservării naturii îşi are importanţa sa, în special în ceea ce priveşte adaptarea sa la nevoile noilor realităţi şi sporirea pericolului acţiunilor distructive pentru patrimoniul natural. Legislaţia penală s-a modificat în ceea ce priveşte nivelul condiţiilor de incriminare, al sancţiunilor (pedepselor) aplicabile şi al mijloacelor procesuale de realizare a răspunderii penale.
132

130 Astfel, „pericolul social” (trăsătură esenţială a infracţiunii şi expresie a atingerii valorilor de maximă importanţă pentru societate) şi-a asimilat şi valorile de ordin ecologic, în prim plan fiind „protecţia mediului”, clasificată ca fiind un „obiectiv de interes public major”, consecinţa acestui fapt fiind incriminarea drept infracţiuni a unor fapte de încălcare a regimului legal de protecţie a mediului. Aceasta a dat naştere unor infracţiuni noi, de la simpla poluare intenţionată a apelor până la terorismul ecologic. Privind instituţia pedepselor, nevoia unor dimensiuni noi, inedite, a determinat apariţia, pe lângă sancţiunile tradiţionale, precum amenda şi închisoarea, a altora noi (forme de răspundere a persoanei juridice): ◙ închiderea pe o anumită perioadă sau definitivă a activităţilor poluante, ◙ plasarea sub supraveghere judiciară, ◙ excluderea de pe pieţele publice, ◙ interdicţia pentru o anumită perioadă de a emite cecuri, ◙ interdicţia de a face apel public la împrumuturi, ◙ interdicţia de a exercita anumite activităţi sociale sau profesionale, ◙ dizolvarea persoanei juridice care a deturnat scopul ori obiectul său de activitate pentru comiterea infracţiunii, ◙ afişarea şi difuzarea hotărârii judecătoreşti de condamnare, etc. În domeniu procedural au apărut: expertiza tehnică ecologică, cazierul judiciar ecologic etc. A „luat naştere” o grupă de „infracţiuni ecologice”, care, treptat, au determinat formarea unui veritabil „drept penal al mediului”, ca subramură a dreptului mediului. Funcţia definitorie a dreptului penal al mediului este aceea de a proteja valorile naturale recunoscute ca importante pentru societate, incriminând fapte şi aplicând sancţiuni specifice. Regimul juridic specific aferent dreptului penal al mediului se constituie în mod treptat, atât la nivel conceptual, cât şi în ceea ce priveşte mijloacelor tehnice propriu-zise de aplicare efectivă a acestuia. Un obiectiv, în acest sens, îl constituie extinderea „umanului” la sfera naturalului, până la stadiul asimilării şi reciprocităţii dintre cele două stări ale universului existenţial. Ar trebui să distingem între atingerile privind integritatea şi interesele persoanelor fizice prin

Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 288-301.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

131
intermediul mediului natural degradat (poluant) şi vătămarea produsă mediului, îndeobşte natural, independent de orice interes uman. Reglementările legale penale reglementează, în prezent, mai ales prima categorie de vătămări şi de sancţiuni aferente acestei de infracţiuni. În domeniul urmăririi infracţiunilor ecologice apar dificultăţi legate de necesitatea existenţei unor mijloace şi dotări speciale de statare şi de probă, de o anumită calificare a agenţilor instrumentatori, de caracterul difuz ori dificil de constatat al efectelor poluării etc. În prezent regimul juridic general al infracţiunilor ecologice este confuz şi, în unele privinţe, chiar contradictoriu. Modernizarea legislaţiei penale şi armonizarea reglementărilor de mediu cu exigenţele comunitare, au determinat ca Noul Cod penal (Legea nr. 301/2004) să preia din legea-cadru sediul principal al acestei categorii de infracţiuni, prevăzând capitolul V intitulat „Crime şi delicte contra mediului”, în titlul VIII „Crime şi delicte de pericol public” al Părţii speciale. Unele infracţiuni de mediu au fost considerate crime, ca expresie a gradului ridicat de pericol social recunoscut astfel. Optându-se pentru o abordare sectorială, au fost prevăzute crime şi delicte privind: ◙ încălcarea regulilor privind protecţia atmosferei (art. 395), ◙ încălcarea regulilor privind protecţia apei (art. 396), ◙ încălcarea regulilor de gospodărire a apelor (art. 397), ◙ încălcarea regulilor privind utilizarea apei potabile (art. 398), ◙ distrugerea lucrărilor de protecţie a apelor (art. 399), ◙ încălcarea regulilor privind protecţia fondului forestier (art. 401), ◙ poluarea fonică (art. 402), ◙ poluarea accidentală (art. 403). Ca o particularitate, persoana juridică se sancţionează pentru infracţiunile contra mediului. Legea nr. 301/2004 nu a reuşit să ofere un cadru general adecvat domeniului, să creeze o infracţiune ecologică tip, pe baza cărora să se configureze întregul edificiu penal de protecţie a mediului. În România, Legea nr. 301/2004, care a optat pentru sistemul bipartit al infracţiunilor: crime şi delicte, cunoaşte trei crime de mediu, forme agravante ale unor delicte, atunci când acestea au

132 cauzat moartea uneia sau mai multor persoane sau au adus o pagubă importantă economiei naţionale. În privinţa răspunderii penale, domeniul mediului s-a numărat printre primele materii care au acceptat ca subiecte active pe lângă persoanele fizice şi persoanele juridice, este adevărat în anumite condiţii cu caracter restrictiv.133 Dar, aşa cum prevede şi legislaţia: răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. 134 Art. 405 din Legea nr. 301/2004 stipulează „persoana juridică se sancţionează pentru infracţiunile prevăzute în prezentul capitol” („Crime şi delicte contra mediului”). Persoanele juridice (cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice) răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acesteia. Pedeapsă principală în cazul persoanei juridice este amenda, iar pedepse complementare135 : ◙ dizolvarea persoanei juridice, ◙ suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile sale pe o durată de la un an la trei ani; ◙ interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de la unu la cinci ani; ◙ interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durată de la un an la cinci ani; ◙ afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală. În urma modificării Codului penal prin Legea nr. 278/2006, art. 53 din cod stabileşte că în privinţa persoanei juridice pedeapsa principală este amenda de la 2500 lei la 2.000.000 lei, iar ca pedepse complementare: a) dizolvarea persoanei juridice;

Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 296-301. Sreteanu, F., Chiriţă, R.: Răspunderea penală a persoanei juridice. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 391. 135 Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 296-301.
134

133

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

133
b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 1 an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani; c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3 ani; e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi faţă de împrejurările în care a fost săvârşită, aceste pedepse sunt necesare. Implicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă. Pedepsele complementare se pot aplica în mod cumulativ, excepţie făcând dizolvarea.136 C) nivelurile crescute ale poluării.

134

• Majoritatea consumatorilor din S.U.A. sunt dispuşi să plătească preţuri mai mari pentru produsele “verzi”. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. • Convenţia asupra responsabilităţii civile pentru pagube rezultând din activităţi periculoase pentru mediu definește termenul de “pagubă” este în sens restrâns. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. ‘ Sustenabilitatea este o noţiune privită: A) din perspectivă economică, B) din perspectivă ecologistă, C) din perspectivă etică. ’ Sustenabilitatea ecologică presupune abordarea unor probleme critice, cum ar fi: A) impactul industrializării asupra biodiversităţii, B) utilizarea limitată a resurselor neregenerabile, C) producţia unor substanţe poluante. “ Cooperarea internațională înlocuieşte sancţiunea ori repararea. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. ” Pentru a fi angajată răspunderea internaţională pentru atingerile aduse mediului, este necesară îndeplinirea condițiilor: A) stabilirea unei legături de cauzalitate între faptul incriminat şi pagubă, B) evaluarea pagubei, C) identificarea fundamentului juridic al răspunderii. • Principiul fundamental, în domeniul răspunderii internaționale este: A) cel potrivit căruia răspunderea este în sarcina exploatantului activităţii periculoase, B) cel potrivit căruia răspunderea este în sarcina furnizorului activităţii periculoase.

TEST DE EVALUARE
Œ Marketingul ecologic este ansamblul de mijloacelor utilizate pentru sensibilizarea societăților comerciale şi a publicului larg cu privire la procesul de degradare a mediului ambiant. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. • Marketingul ecologic este: A) un concept, B) o practică, C) o idee. Ž Operatorii de piaţă au conştientizat ca fiind tendinţe din mediul natural: A) lipsa de materii prime, B) lipsa implicării statului,
136

Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, pp. 155-162.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

135

136 limpede, relația dintre ei implică fiinţe umane. De aceea, dimensiunile etice ale acestui gen de relaţii sunt mult mai adânci, mai complexe şi mai sensibile. Înainte de prăbuşirea fostului regim ceauşist, statul era unicul proprietar al celor mai importante capacităţi de producţie şi, deci, singurul angajator semnificativ din societate. Acest privilegiu al statului avea o serie de consecinţe negative asupra forţei de muncă: ◙ Oamenii de rând nu puteau, practic, să îşi aleagă ori să-şi schimbe profesia şi locul de muncă ori să se mute dintr-un loc în altul; ◙ Salariile erau mici şi fixate arbitrar; ◙ Promovarea depindea prea puţin de competenţă şi de valoarea individuală, criteriile principale fiind sprijinul politic sau relaţiile personale. Toate aceste neajunsuri erau însă compensate de două mari avantaje: ◙ era destul de uşor să-ţi găseşti o slujbă, ◙ era mai uşor să păstrezi o slujbă până la pensie, ◙ diferenţele între salarii erau relativ mici. Mulţi oameni erau nemulţumiţi de slujbele lor amărâte, dar aproape oricine avea un servici şi, o dată angajat, fiecare salariat putea să îşi aştepte liniştit vârsta de pensionare, indiferent cât de bună sau cât de rea ar fi fost performanţa sa profesională. În prezent situația se schimbă încet, dar inexorabil, în direcţia unui context social cu totul diferit pe piaţa forţei de muncă. Putem distinge în economia românească actuală patru mari categorii de angajaţi. Cei mai privilegiați sunt cei care lucrează la monopolurile de stat - enormele regii naţionale, mastodonţi ce încă supravieţuiesc ca nişte relicve ale socialismului. Aceștia au avatajul de a fi susţinuţi de sindicate agresive şi puternice (politic afiliate partidelor la putere), sunt relativ bine plătiţi, iar slujbele lor sunt relativ sigure. Angajaţii societăţilor comerciale aflate în proprietatea statului se găsesc într-o poziție mult mai proastă, deși numărul acestor societăți comerciale scade tot mai mult. Activităţile lor ineficiente aparţin trecutului şi nici un investitor serios nu poate fi interesat de achiziţionarea lor, pentru că nimeni şi nimic nu le poate resuscita din agonie. Acestea sunt nevoite să concedieze periodic o parte din personalul rămas, păstrând tot mai puţini angajaţi cu condiţia ca

6. Protecţia angajaţilor. Codurile etice
6.1. Protecţia angajaţilor. Perspective socio-filosofice
Din punct de vedere istoric, în secolul al XIX-Iea, asistăm la o formă particulară a unei tentative de responsabilizare, paternalismul, care încearcă să transforme muncitorul într-un „bun muncitor” şi pe omul de afaceri într-un „bun părinte”. Pentru aceasta, societatea comercială sau patronul iau măsurile necesare pentru dezvoltarea morală a mâinii de lucru. Celelalte opere sociale (locuinţă, educaţie, sănătate) se află în centrul dispozitivului responsabilităţii. În absenţa sistemelor sociale dezvoltate în cadrul statului, rolul protector îl are societatea comercială. Aceasta îl face pe patron să aibă puterea de a gestiona viaţa angajaţilor săi. În acelaşi timp, mâna de lucru este ataşată întreprinderii „pe viaţă” după o expresie consacrată des întâlnită în veacul al XIX-lea. 137 În cadrul în economei de piaţă, însă, consumatorii se găsesc într-o poziţie mult mai avantajoasă decât cea a economei centralizate. Majoritatea românilor sunt de acord cu afirmația că numai dezvoltarea capitalismului în România poate să asigure în cele mai bune condiţii satisfacerea nevoilor şi dorinţelor lor în calitate de consumatori. Dar în cadrul relaţiilor dintre angajatori şi angajaţi, opţiunea pentru capitalism a multora dintre români apare într-o lumină diferită. Aceasta deoarece relaţia dintre angajatori şi angajaţi este mult mai complexă decât relaţia dintre ofertanţii de mărfuri şi servicii de pe piaţă şi consumatori. Ofertanţii şi consumatorii sunt legaţi printr-un schimb de bunuri, servicii şi bani, schimb în care toţi au ceva de câştigat, dacă schimbul este corect şi echitabil. Angajatorii şi angajaţii sunt însă legaţi prin legături personale. Ei lucrează împreună în beneficiul firmei şi, chiar dacă este suficient de
137

Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp. 383 – 516.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

137
aceştia să accepte să lucreze în condiţii grele pentru nişte salarii mizerabile, aşteptând cu teamă şi furie neputincioasă următorul val de concedieri. Aceşti oameni sunt disperaţi, deoarece plăţile compensatorii la concediere şi ajutorul de şomaj sunt mici şi le asigură subzistenţa pentru scurt timp, iar şansele lor de a-şi găsi un alt loc de muncă în aceeaşi specializare profesională sau de a se recalifica sunt, de asemenea, extrem de reduse. Aceşti angajaţi, în special cei mai vârstnici, nu sunt răspunzători pentru situaţia în care se află. Ei au fost calificaţi în meserii depăşite, ca urmare a deciziilor eronate luate de nişte planificatori limitaţi şi dogmatici. Moralmente ei sunt îndreptăţiţi să ceară şi să primească asistenţă socială, de care au absolută nevoie pentru a supravieţui în perioada de şomaj şi pentru a se putea recalifica. Din nefericire, plăţi compensatorii pentru personalul disponibilizat au fost acordate cu oarecare "generozitate" cu precădere angajaţilor din marile combinate industriale, din industria siderurgică, minieră, constructoare de maşini, armament etc. Datorită numărului lor mare, aceşti angajaţi au procedat imoral: ◙ au recurs la violentă şi la forme de protest ilegale; ◙ compensaţiile lor financiare substanţiale le-au fost acordate ca privilegii, pe seama categoriilor mai slabe de angajaţi, care nu au dispus de forţă suficientă pentru a le impune guvernanţilor satisfacerea revendicărilor lor. Cei care au fost nevoiţi să suporte privilegiile primelor două categorii de angajaţi sunt aşa-numiţii „bugetari”: profesori, medici, militari, poliţişti, jurişti, funcţionari publici etc. Majoritatea este educată, are o înaltă calificare și este conştientă de importanţa şi de valoarea socială a activităţii sale. Acestă categorie de angajaţi: ◙ au avantajul siguranţei ceva mai mare a locului de muncă, ◙ au dezavantajele salariilor mici şi statutul social scăzut. Aceste dezavantaje îi forţează pe tot mai mulţi specialişti competenţi şi performanţi să îşi abandoneze slujbele amărâte la stat în favoarea unor activităţi independente ori să emigreze. Dar ce se întâmplă cu aceste trei categorii de salariaţi, angajaţi şi plătiţi de către stat, nu intră în sfera de interes a eticii în afaceri, ci ţine mai curând de problematica etică a politicii sociale. Greutăţile cu

138 care se confruntă aceşti oameni nu sunt generate de mecanismele economiei de piaţă (sunt rezultatele unei lungi liste de decizii politice controversabile, dacă nu de-a dreptul incompetente şi rău intenţionate). Problemele specifice de etică în afaceri apar atunci când ne referim la cea de-a patra categorie de angajaţi, anume cei care lucrează pentru societățile comerciale private. O mică parte dintre aceştia are norocul să fie angajată de mari societăți comerciale deţinute de investitori străini sau filiale ale corporaţiilor multinaţionale. Ei sunt comparativ bine plătiţi, dar trebuie să fie la fel de competenţi şi de performanţi ca şi angajaţii pe poziţii similare din Occident, pentru nişte salarii mai mici decât ale acestora. Aceşti angajaţi norocoşi trebuie să muncească din greu pentru a-şi păstra slujbele şi pentru a fi promovaţi; competiţia dintre ei este dură, iar locurile lor de muncă sunt nesigure. Angajaţii micilor societăți comerciale private sunt mai mult exploataţi (în majoritatea cazurilor) de nişte întreprinzători ce se gândesc la propriul profit. Românii simpli se tem de privatizare ori nu sunt prea entuziasmaţi de sectorul privat şi pentru că, în genere, salariile sunt chiar mai mici decât cele de la stat, munca este mai grea, iar slujbele nesigure. Tratarea angajaţilor ca nişte variabile depersonalizate şi oricând substituibile în procesul de producţie presupune ca aceştia să nu fie reduşi la statutul de „resurse umane”. Este de analizat și aplicat, în acest sens, filosofia corporatistă japoneză: importanţa valorizării de prim ordin a oamenilor care îşi dăruie partea cea mai substanţială a vieţii lor companiei pentru care lucrează. Japonezii au făcut acest lucru nu numai la ei acasă, ci şi în multe din investiţiile lor de peste mări.
New York Times descrie uzina Toyota din Georgetown, Kentucky, drept o unitate de producţie model, în contrast cu stilul american de organizare a procesului de fabricaţie, în care fiecare muncitor are de executat una sau două operaţii stereotipe pe linia de asamblare, Toyota le acorda muncitorilor dreptul de a lua decizii care, în uzinele de modă veche, ar fi numai de competenţa managerilor. Încurajaţi de manageri, prin acordarea de prime şi prin atribuţii de control asupra muncii pe care o desfăşoară, muncitorii la bandă contribuie la dezvoltarea unui ambient de muncă bazat pe încredere

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

139
şi pe responsabilitate. Într-un astfel de ambient, lucrătorii „îndeplinesc mai multe sarcini şi îşi asumă o responsabilitate sporită, care include operaţii de întreţinere, inspecţie şi reglare a utilajelor. Implicarea muncitorilor în procesul decizional include autoritatea lor de a opri linia de fabricaţie pentru remedierea defecţiunilor constatate şi recompensarea inovaţiilor şi a sugestiilor venite din partea lor privind perfecţionarea procesului de producţie. Se poate spune că: Toyota a descoperit faptul că, atunci când le este permis sa ia parte la adoptarea deciziilor la locul de muncă, "mai puţini muncitori, fiecare capabil sa execute mai multe sarcini, pot fabrica automobile cu un inventar mai sumar de scule, unelte şi utilaje, cu investiţii mai mici şi cu mai puţine erori de fabricaţie".

140 6.1.2. Dreptul la un salariu echitabil Este evident dreptul fiecărui angajat de a fi retribuit corect, în funcţie de valoarea muncii prestate. Economia de piaţă are însă reguli care sfidează simţul moral, distribuirea recompenselor băneşti realizându-se în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă (anumite forme de activitate sunt mai bine plătite decât altele, chiar dacă efortul, competenta şi talentul cerute pentru exercitarea lor nu sunt foarte disproporţionate). Creşterea influenţei pieţelor financiare asupra performanţelor economice pune societățile comerciale duc la următoarele situații: ◙ Schemele tradiţionale de distribuţie a salariilor în cadrul societății comerciale sunt ameninţate, coroborat cu faptul că adâncirea discrepanţelor dintre câştigurile angajaţilor de la vârf şi ale celor de la bază creează frustrări şi se expune acuzaţiei de injustiţie socială. ◙ Societățile comerciale sunt nevoite să se concureze pentru recrutarea talentelor şi a valorilor manageriale, a căror piaţă se supune legilor cererii şi ofertei.
Spre exemplu un bun manager nu poate fi angajat de către o societate comercială dacă aceasta nu îşi poate permite sau refuză să-i ofere un salariu la nivelul pieţei. Unul dintre motivele pentru care serviciile publice sunt administrate atât de prost este tocmai absorbţia de către sectorul privat a managerilor performanţi, printro ofertă salarială constant ascendentă.

În afara consideraţilor pur morale, privind datoria angajatorilor de a-şi trata angajaţii ca pe nişte fiinţe umane, cu o valoare intrinsecă, chiar dintr-un punct de vedere pragmatic şi interesat. Într-o economie de piaţă modernă şi competitivă, investiţia în forţa de muncă este cea mai profitabilă. Drepturile morale ale angajaţilor, în calitate de categorie extrem de importantă de participanţi, care se simt îndreptăţiţi să pretindă angajatorilor privaţi asumarea anumitor obligaţii etice faţă de ei, sunt: 6.1.1. Dreptul la muncă Din punct de vedere etic, trebuie să vedem dacă dreptul la muncă al angajaţilor, se armonizează cu drepturile angajatorilor şi cu cele ale acţionarilor. Angajarea şi plata salariilor sunt posibile numai în condițiile în care o societate comercială este capabilă să îşi vândă în mod profitabil bunurile şi serviciile. Dacă această condiţie nu este satisfăcută, un accent unilateral pe dreptul la muncă al angajaţilor violează în mod cât se poate de evident dreptul la proprietate şi dreptul angajării libere pe piaţa forţei de muncă. În consecință, dreptul la muncă în economia de piaţă nu poate să însemne că fiecare individ are dreptul la un loc de muncă. Dreptul la muncă nu trebuie înţeles ca obligaţie a statului sau a societăților comerciale private de a găsi fiecărui individ o slujbă, ci doar ca obligaţie de a fi asigurate tuturor indivizilor condiţii egale de exercitare a acestui drept, dreptul la muncă. Acest lucru trebuie privit ca o identitate a criteriilor de angajare şi de concediere, fiind eliminată discriminarea de orice fel a angajaţilor.

Unele societățile comerciale încearcă să reducă discrepanţele dintre salariile angajaţilor introducând un nou sistem de „retribuţie în funcţie de performanţă, ce oferă tuturor angajaţilor o participare la profiturile repectivei societăți comerciale sau opţiuni pentru stocuri de acţiuni, cu intenţia de a-i face pe toţi angajaţii să participe la beneficiile societății comerciale. Angajaţii de la bază nu sunt prea atraşi de acest sistem, din următoarele motive: ◙ Sistemul de retribuţie în funcţie de performanţă implică anumite riscuri: nimeni nu poate garanta că societatea comercială va avea întotdeauna profituri; și în perioadele de lucru în pierdere, posibilităţile angajaţilor de rând de a suporta reduceri salariale

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

141
sunt mult mai mici decât posibilităţile managerilor (care dispun de resurse financiare mai substanţiale şi ale căror salarii sunt oricum foarte mari, având de unde să suporte eventuale reduceri). ◙ acest sistem tinde să individualizeze negocierile salariale, diminuând considerabil forţa reprezentării sindicale în negocierile contractelor colective de muncă, ceea ce creează managerilor un spaţiu mult mai larg de decizii arbitrare, subiective şi inutil de riscante. 6.1.3. Dreptul la condiţii de muncă adecvate Dreptul la condiţii umane de muncă, în care sănătatea şi integritatea psihosomatică a salariaţilor să nu fie puse în pericol, este una dintre primele probleme etice privind statutul angajaţilor. Ca urmare a luptei sindicale şi a unor eforturi individuale din partea unor oameni de afaceri luminaţi, astăzi mai toate ţările dezvoltate au o densă şi solidă legislaţie menită să impună societăților comerciale private obligaţii privind asigurarea unor condiţii de muncă acceptabile pentru angajaţii lor. Astfel condiţiile de muncă nu mai sunt de competenţa responsabilităţii morale a societăților comerciale, ci presupune respectarea unor îndatoriri legale. Aspectele de ordin etic sunt legate îndeosebi de impunerea şi de implementarea reglementărilor juridice în vigoare. Există situații în care unele societăți comerciale ocolesc respectarea cu stricteţe a regulilor de protecţie a muncii, fie din neglijenţă, fie din dispreţ faţă de lege. În plus, unele reglementări de protecţie a muncii (purtarea căştii de protecţie sau a antifoanelor) nu sunt respectate chiar de către angajaţi, din comoditate, neglijentă sau inconştienţă, fiind necesară o supraveghere strictă din partea managementului. Situaţii speciale apar în cazul locului de muncă ce implică anumite riscuri necunoscute, legate de utilizarea unor noi tehnologii, ale căror efecte nocive nu se manifestă imediat, ci abia după un răstimp.
Spre exemplu fabricarea şi utilizarea produselor din azbest: consecinţele de debilitante sau chiar letale ale azbestozei, de care sa îmbolnăvit un mare număr de muncitori în urma expunerii îndelungate, s-au făcut simţite abia după două sau trei decenii de la începutul producţiei de azbest.

142
Un alt exemplu ar fi efectele nocive pe care expunerea îndelungată la calculator le produce asupra ochilor şi asupra altor părţi din organismul uman, efecte ce abia în prezent încep să fie mai bine cunoscute şi evaluate. Cu cât o nouă tehnologie este mai sofisticată, cu atât efectele ei benefice pot fi mai spectaculoase, dar şi riscurile potenţiale sunt, de asemenea, considerabile.

Un fenomen care ia amploare în special în rândurile clasei manageriale este „prezenteismul” (prelungirea excesivă a programului de lucru, în detrimentul recreerii şi al vieţii de familie). O recentă anchetă în ţările U.E. a relevat faptul că 84% dintre manageri îşi petrec la serviciu între 50 şi 60 de ore săptămânal. Prezenteismul este puternic cultivat în cadrul multor societăți comerciale, pornindu-se de la presupunerea că numai acei angajaţi care petrec multă vreme la serviciu vor fi promovaţi şi vor avea parte de diferite recompense. Acest fenomen conduce la stress, epuizare nervoasă pe care le provoacă tuturor managerilor de rang înalt sau mediu, și în plus devine un dezavantaj cu precădere pe femei, care au de ales între cariera profesională, cu preţul celibatului sau al neglijării vieţii de familie, şi abandonul ambiţiilor de promovare, în folosul unei vieţi conjugale cât de cât armonioase. Un alt fenomen cu implicaţii etice asupra condiţiei angajaţilor este răspândirea unor norme „flexibile” de lucru, sub presiunea unor factori sociali şi economici. Aceasta vizează acei angajaţi ce lucrează cu jumătate de normă, cu angajamente temporare sau în colaborare (de multe ori, de la distanţă, prin intermediul Internetului). Aceşti angajaţi neconvenţionali au de profitat, dacă flexibilitatea programului de lucru le permite să studieze, să îşi vadă de familie ori să practice mai multe meserii în acelaşi timp, lucrând pentru angajatori diferiţi etc. Dar aceste categorii de angajaţi „periferici” au mai puţine drepturi decât salariaţii permanenţi, cu normă întreagă. 6.1.4. Dreptul la discreţie faţă de viața privată Societățile comerciale sunt interesate şi au dreptul să intre în posesia unor date şi informaţii privind persoanele pe care le angajează. Se disting anumite aspecte ale vieţii private pe care individul poate dori să le protejeze de orice indiscreţie:

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

143
◙ Inviolabilitatea fizică: intangibilitatea persoanei de către ceilalţi şi dreptul individului asupra unui „spaţiu personal”.
Spre exemplu, acele societăți comerciale care monitorizează video vestiarele sau toaletele angajaţilor comit o indiscreţie inacceptabilă din acest punct de vedere.

144 „moștenire” a deceniilor de comunism au lăsat cicatrici adânci în societatea noastră. „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” a devenit pentru mulţi oameni o „filosofie” amară, cinică şi resemnată, la care nu au renunţat nici astăzi. Mulţi gândesc astăzi la fel, având pretenţia de a fi plătiţi chiar dacă nu îşi iau în serios datoriile profesionale, nu sunt preocupaţi de calitatea produselor fabricate şi a serviciilor prestate, iar destui consideră că au „dreptul” să fure de la serviciu. Există îndatoriri morale ale angajaţilor faţă de societățile comerciale pentru care lucrează: ◙ Loialitate şi moralitate: în ţările capitaliste dezvoltate, se înţelege de la sine că dacă societățile comerciale au responsabilităţi morale fată de angajaţii lor, şi aceştia au, la rândul lor, îndatoriri morale față de angajatori. Gradul de responsabilizare variază în funcţie de natura angajamentului. Lucrătorii temporari, colaboratorii şi consultanţii angajaţi pentru o singură tranzacţie nu au nici o altă obligaţie în afară de a-şi face treaba pentru care sunt plătiţi, dar de la angajaţii permanenţi se aşteptă un oarecare grad de fidelitate şi de loialitate faţă de societatea comercială la care lucrează, în special dacă aceasta le oferă o siguranţă a locului de muncă, sentimentul de apartenenţă la o comunitate, sprijin şi înţelegere în momentele dificile. Dar cât de departe ar trebui să meargă această loialitate faţă de societatea comercială? Ce se întâmplă, în situația în care comportamentul cerut la locul de muncă vine în contradicţie cu normele morale larg acceptate în societate sau cu standardele etice ale individului?
Spre exemplu, situația în care i se cere unui angajat să violeze intimitatea altuia, spionând şi raportând mişcările acestuia, ori cea în care i se cere unui angajat să mintă ori să ascundă adevărul ori de câte ori sunt în joc succesul şi reputaţia societății comerciale.

◙ Inviolabilitatea socială: libertatea individului de a interacţiona cu oricine şi în ce mod doreşte în viaţa sa privată.
Există angajatori ce limitează această libertate, recomandând ori solicitând imperativ angajaţilor "să nu păteze reputaţia" firmei printr-un comportament inacceptabil, imoral sau ilegal în viaţa lor privată.

◙ Inviolabilitatea informaţională: dreptul individului de a decide cum, când şi în ce măsură datele sale personale pot fi puse la dispoziţia altora.
Spre exemplu, un mod de încălcare apare atunci când societățile comerciale angajează firme private de detectivi să facă investigaţii asupra unor angajaţi, fără motive întemeiate de suspiciune.

◙ Inviolabilitatea psihologică: dreptul individului de a-şi controla inputurile şi outputurile emoţionale şi de a nu fi silit să-şi dezvăluie gândurile şi sentimentele private.
Spre exemplu situația acelor magazine ai căror manageri impun vânzătorilor să afişeze în permanenţă o mină zâmbitoare şi fericită, pentru a-i binedispune pe cumpărători.

Bineînțeles, nu toate relaţiile sociale ale angajaţilor şi nu toate datele care îi privesc pot fi socotite de interes privat. Angajatorii au totuși dreptul să fie informaţi în ceea ce priveşte calificarea şi experienţa salariaţilor, și au motive să fie interesaţi dacă un angajat se întâlneşte în afara serviciului cu un client sau cu un competitor al societății comerciale. Discutând despre drepturile morale ale angajaţilor, s-a pecat de la premisa că aceştia sunt cu toţii, oameni competenţi, harnici, oneşti şi devotaţi faţă de societățile comerciale la care muncesc. O

Nu există argumente valide care să susţină ideea că standardele etice în afaceri ar trebui să difere faţă de cele din viaţa privată, astfel încât să poată fi legitimată comportarea conformă unor alte norme la serviciu decât cele respectate în afara acestuia. Dacă o societate comercială sau angajaţii ei se comportă moralmente incorect în raport cu valorile şi normele morale valide în orice

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

145
context, este foarte probabil că faptele comise sunt incorecte şi din perspectiva eticii în afaceri. Mulţi oameni se comportă ca şi cum ar recunoaşte un anumit cod etic în viaţa lor de toate zilele şi un altul, mai puţin strict, în viaţa de afaceri.
Un exemplu ar fi cazul în care o societate comercială a încălcat legislaţia privind emisiile toxice. Abaterea de la normele în vigoare a fost una accidentală. Să presupunem că a rezultat dintr-o lipsă de coordonare a operaţiilor, care apare uneori în funcţionarea oricărei organizaţii complexe. O dată descoperită emisia de substanţe toxice peste limitele admise, societatea comercială ia urgent măsuri de remediere a situaţiei. Acest lucru însemnă o reproiectare a unor procese tehnologice, a cărei finalizare nu se poate face decât într-un an de zile. În această perioadă, recunoaşterea încălcării legislaţiei ar însemna oprirea producţiei, care, corelată cu prejudiciile de imagine ale societății comerciale, ar aduce pierderi însemnate. Chiar dacă emisia crescută de substanţe toxice ar putea fi periculoasă pentru sănătatea angajaţilor şi a locuitorilor din apropierea uzinei, şansele ca răul să capete proporţii dezastruoase sunt extrem de mici. În această situație societatea comercială hotărăște să îşi instruiască personalul să mintă în legătură cu nivelul real de emisii toxice. Unul dintre angajaţi are convingerea că acest mod de comportare este inadmisibil, dar atunci când îşi expune punctul de vedere superiorilor săi ierarhici nu se bucură de înţelegere şi aprobare din partea acestora. În cele din urmă, acest angajat se adresează presei.

146 tăcerea şi pierderile probabile ale societății comerciale dacă se spune adevărul. Acest mod de abordare se întemeiază pe două puncte slabe: ◙ Exclude daunele produse de acele acte prin care se stabileşte necinstea ca practică legitimă. Efectele imediate ale unei minciuni pot fi benefice, dar ele pot fi anulate pe termen lung de efectele unei acumulări de minciuni (rău din perspectiva utilitarismului). Dar, chiar dacă efectele însumate rămân benefice minciuna este în sine condamnabilă. ◙ Lasă nerezolvată chestiunea imposibilităţii de a calcula precis raportul obiectiv dintre costuri şi beneficii, mai ales în condiţiile în care managerii şi angajaţii pot evalua diferit gravitatea neregulilor comise. În practică, afacerile pun mare accent atât pe veniturile acţionarilor, cât şi pe loialitatea angajaţilor, iar modul lor de acţiune se pliază pe două priorităţi: ◙ Chiar şi atunci când au o clară dimensiune morală, deciziile sunt luate pe considerente mai degrabă comerciale decât morale, iar „fluieraşii” sunt fie concediaţi, fie încurajaţi să plece în altă parte. ◙ Întrebaţi cum s-ar comporta într-o astfel de situaţie, directorii societăților comerciale necruţătoare faţă de „infideli” s-ar simţi datori să predice onestitatea şi transparenţa, dar retorica lor sugerează că sunt conştienţi de imoralitatea represaliilor faţă de angajaţii care îndrăznesc să scoată adevărul la iveală. Confruntat cu o neregulă oarecare, orice angajat este dator să reacţioneze în mod responsabil, ferindu-se să dăuneze societății comerciale pe baza unor zvonuri neîntemeiate şi acordând angajatorului posibilitatea de a remedia eventualele nereguli. Unui angajat nu i se poate cere să se comporte altcumva decât ar trebui să acţioneze o persoană morală din afara societății comerciale, cu condiţia de a nu se grăbi şi de a se adresa mai întâi superiorilor săi din cadrul societății comerciale. La celălalt pol, Fenman Training, un producător de materiale video pentru ciclurile de training managerial, afişează în toate încăperile din sediul firmei următorul credo: „Noi credem în metodele oneste şi corecte de a face afaceri. Politica noastră este una de «onestitate activă». De exemplu, dacă un coleg sesizează faptul că un furnizor a fost încărcat din greşeală la nota de plată pentru

Situaţia prezentată în exemplul anterior, ne conduce la un subiect mult dezbătut în Statele Unite: whistle blowing. Expresia whistle-blowing se traduce: "a sufla în fluier" aşa cum face un arbitru pentru a semnala comiterea unei infracţiuni. În sens restrâns, în domeniul eticii afacerilor, prin whistle-blowing se înțelege gestul unui angajat de a da publicităţii comiterea unor infracţiuni de către societatea comercială la care lucrează, infracţiuni pe care managerii companiei ar dori să le ţină cât mai departe de opinia publică. Acest gen de „indiscreţie” (whistle-blowing) este moralmente permisibil sau este o abatere inacceptabilă de la norma loialităţii şi de la obligaţia de confidenţialitate ? Spre a răspunde la această întrebare se pot pune în balanţă pericolele probabile la care este expus publicul dacă se păstrează

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

147
produsele sau serviciile sale şi în mod evident nu şi-a dat seama de eroare, ne aşteptăm ca acel coleg să îi atragă atenţia furnizorului. La fel şi dacă am încasat mai mult decât se cuvenea de la un client. Credem în importanţa încrederii şi a respectului reciproc în afaceri şi avem convingerea că o politică de onestitate activă este rentabilă pe termen lung, pe lângă faptul că întăreşte respectul de sine al angajaţilor. Această societate comercială nu va sancţiona niciodată pe nimeni pentru faptul de a fi fost cinstit, indiferent de costurile societății comerciale.” Acest tip de abordare este neobişnuit în afaceri, dar cu siguranţă este moralmente dezirabil. Clarificând pe deplin poziţia fiecăruia, societatea comercială diminuează frecvenţa jumătăţilor de adevăr, a evaziunii fiscale şi a muşamalizării diferitelor nereguli. Un câştig colateral pentru societatea comercială este acela că o mare cantitate de energie emoţională, care altminteri s-ar irosi în frământări şi frustrări lăuntrice ale angajaţilor corecţi, se poate canaliza spre succesul comercial al afacerii. Lupta obsesivă şi nu lipsită de stridenţe împotriva discriminării unor categorii de angajaţi minoritari s-a afirmat iniţial ca o problemă specific americană138. Data fiind mereu sporita diversitate rasială, etnică şi religioasa din Statele Unite, precum şi evidentele contraste de avere, educaţie şi statut social ce separau la jumătatea secolului trecut majoritatea albilor de minorităţile dezavantajate, la care se adaugă inegalitatea dintre sexe, America a fost zguduită decenii de-a rândul de mişcări politice şi civice radicale, care s-au soldat, în cele din urmă, cu adoptarea unor măsuri legislative menite sa protejeze drepturile diferitelor minorităţi. Acţinile afirmative iniţial asociată cu ideea că societăţile comerciale (şi cele de stat, publice) nu ar trebui să le fie îngăduit dreptul de a exclude anumiţi indivizi din listele lor de personal numai din cauza unor factori irelevanţi precum sexul, rasa, originea etnică sau anumite dizabilităţi care nu ar impieta asupra îndeplinirii sarcinilor de serviciu. Politicile de acţiune afirmativă caută, în plus, şi introducerea pe piaţa forţei de muncă a cât mai mulţi indivizi aparţinând anumitor grupuri tradiţional subreprezentate. Este unul
138

148 dintre cele mai controversate subiecte, deoarece practica angajării preferenţiale a unor întregi categorii sociale poate fi acuzată de discriminare inversă. Adversarii justiţiei compensatorii subliniază absurditatea ideii de a acorda compensaţii în prezent altor indivizi decât celor care au fost discriminaţi în trecut.
Spre exemplu: cazul unei societate comercială care lucrează în mod tradiţional cu bărbaţi albi. Decizia societăţii comerciale de a fixa cote de angajate de culoare echivalează cu excluderea la fel de injustă a unor bărbaţi albi în egală măsură de calificaţi pentru ocuparea posturilor vacante.

Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp. 518 – 522.

Întrebarii care se pun, în acest sens, pot fi: Cât de relevante sunt aceste discuţii pentru România? Avem noi de-a face cu fenomene de discriminare a angajaţilor? Răspunsul este: fără îndoială. În cadrul societăţilor comerciale private, salariile mai reduse pentru femei au devenit o practică frecventă. Există şi alte forme de discriminare a femeilor: multe societăţi comerciale nu angajează decât dudui tinere şi arătoase; angajatorii ezită, totodată, să angajeze femei, deoarece acestea se mărită şi fac copii, astfel încât nu sunt dispuse să pună cariera în fruntea listei lor de priorităţi etc. În ceea ce priveşte minorităţile etnice, „ţiganii” constituie o problemă serioasă a societăţii noastre. Din păcate, lipsa de resurse financiare ale guvernanţilor, combinată cu refuzul multor ţigani de a-şi însuşi un mod de viaţă european fac ca situaţia acestei minorităţi să se deterioreze continuu, iar şansele de a vedea schimbări spectaculoase în viitorul apropiat sunt, din păcate, destul de reduse. Iniţial, hărţuirea sexuală era definită strict ca propunere implicită sau explicită de acordare a unor favoruri pe linie de serviciu (promovări, delegări avantajoase, sporuri salariale, prime etc.) în schimbul unor favoruri sexuale. Treptat, de la hărţuirea sexuală quid pro quo s-a ajuns la noţiunea mult mai largă de „ambient ostil”, înţeles ca loc de muncă unde comentariile necuviincioase, atingerile şi gesturile obscene, glumele fără perdea, limbajul vulgar sau intimidarea sexuală ostentativă au ca efect transformarea serviciului într-un adevărat coşmar pentru persoanele hărţuite. Un argument utilitarist împotriva toleranţei faţă de hărţuirea sexuală îl poate constitui următorul: succesul unei afaceri depinde

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

149
(şi) de moralul angajaţilor. Dacă o societate comercială (şi nu numai) elimină elementele de „ambient ostil” este de aşteptat să rezulte cel mai mare bine pentru cât mai mulţi oameni: acţionarii (mulţumiţi financiar), consumatorii (satisfăcuţi de calitatea produselor şi a serviciilor) şi angajaţii (care îşi păstrează demnitatea).
142

150 Ca excepţie , posibilitatea încheierii de contracte individuale de muncă pe durată determinată este strict reglementată de legislaţia muncii din România. Codul muncii enumeră în mod expres143 situaţiile în care se poate recurge la încheierea unui contract individual de muncă pe perioadă determinată: a) înlocuirea unui salariat în cazul suspendării contractului său de muncă, cu excepţia situaţiei în care acel salariat participă la grevă; b) creşterea temporară a activităţii unităţii; c) desfăşurarea unor activităţi cu caracter sezonier; d) în situaţia în care este încheiat în temeiul unor dispoziţii legale emise cu scopul de a favoriza temporar anumite categorii de persoane fără loc de muncă; d1) angajarea unei persoane, care, în termen de 5 ani de la data angajării, îndeplineşte condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă; d2) ocuparea unei funcţii eligibile în cadrul organizaţiilor sindicale, patronale sau al organizaţiilor neguvernamentale, pe perioada mandatului; d3) angajarea pensionarilor care, în condiţiile legii, pot cumula pensia cu salariul; e) în alte cazuri prevăzute expres de legi speciale, ori pentru desfăşurarea unor lucrări, proiecte, programe, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional şi/sau la nivel de ramură. Contractul individual de muncă pe durată determinată se poate încheia numai în formă scrisă (în sens contrar, prezumându-se144 că a fost încheiat pe o durată nedeterminată), cu precizarea expresă a duratei pentru care se încheie şi care nu poate depăşi 24 luni. Între aceleaşi părţi se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată, dar numai în cadrul termenului de 24 de luni. Această prevedere are scopul de a evita abuzurile din partea angajatorilor în privinţa încheierii contractelor individuale de muncă pe durată determinată.
142 143

6.2. Protecţia angajaţilor. Perspective juridice
Persoana care accede la un loc de muncă încheie cu angajatorul un contract individual de muncă. Acest contract obligă pe cel angajat la prestarea unei anumite munci, acceptând subordonarea sa faţă de angajator, care, la rândul său, este obligat la plata salariului şi la asigurarea condiţiilor de muncă. Dotrina engleză consideră că: relaţia personală de muncă poate şi trebuie să fie înţeleasă, din punct de vedere legal, sub forma unui contract specific, denumit contractul de muncă.139 Codul român al muncii 140 defineşte contractul individual de muncă ca fiind contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii, denumită salariu.141 Regula în privinţa duratei pentru care se încheie contractele individuale de muncă este următoarea: contractul individual de muncă se încheie pe durată nedeterminată.

Freedland, M.: The Personal Employment Contract. Oxford University Press, 2006, p. 15. 140 Art. 10, Codul muncii (Legea nr. 53/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 72/5.02.2003), modificat şi completat prin Legea nr. 480/2003, Legea nr. 541/2003, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 371/2005, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006. 141 Voiculescu, N.: Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare. Editura Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007, pp. 13-21.

139

Art. 12 alin. 2 din Codul Muncii. Art. 81 din Codul Muncii. 144 Art.16 alin. (2), art. 82 alin. (1) din Codul muncii.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

151
Orice contract individual de muncă are o parte legală, formată din drepturi şi obligaţii, reglementate legal, şi o parte convenţională, care cuprinde clauze lăsate la liberul acord de voinţă al părţilor. Partea legală are caracter de ordine publică, clauzele sale contractuale nu pot crea salariatului o situaţie mai puţin favorabilă decât minimul legal. Dar, părţile pot conveni asupra unor facilităţi suplimentare faţă de cele oferite prin lege. 145 Din punctul efectiv al conţinutului, contractul individual de muncă conţine clauze generale, care sunt cuprinse de orice contract, şi clauze specifice, clauze caracteristice unui anumit contract individual de muncă. Din punct de vedere al importanţei, clauze contractului inddividual de muncă pot fi esenţiale ori neesenţiale. Caluze esenţiale sunt cele ce se referă la felul muncii, locul muncii, salariul. Contractele individuale de muncă includ, în plus, clauze privind: ◙ durata contractului, ◙ timpul de lucru, ◙ concediul de odihnă, ◙ condiţiile de muncă, ◙ protecţia şi igiena muncii, ◙ ordinea şi disciplina muncii, ◙ acordarea de spaţiu de locuit, ◙ transportul la domiciliu, ◙ pregătirea profesională etc. Clauzele contractului de muncă, indiferent că dacă acesta este încheiat pe durată nedeterminată sau determinată, prevăd drepturile şi obligaţiile generale ale părţilor: angajatul şi angalatorul. Angajatorul este obligat a asigura activitatea convenită şi a da salariatului mijloacele de a o executa. Astfel, acesta este obligat: ◙ să plătească salariul convenit, ◙ să asigure condiţiile ca salariatul să beneficieze de toate avantajele sociale prevăzute de lege şi contractul colectiv, ◙ să respecte calificarea profesională convenită cu muncitorul,
145

152 ◙ să nu-i încredinţeze sarcini ce nu corespund acestei calificări. ◙ să trateze în mod uman salariatul, ◙ să-i respecte viaţa sa privată. Salariatul este obligat, la rândul său, în scopul desfăşurării normale a activităţii în cadrul unităţii respective: ◙ să presteze munca în mod personal, neputând să se substituie unui terţ, ◙ să-şi desfăşoare activitatea în mod corect, într-o manieră conştiincioasă şi loială, ◙ să nu dezvăluie secretele de fabricaţie, ◙ să se supună ordinelor şi instrucţiunilor angajatorului. ◙ să respecte dispoziţiile regulamentului de ordine interioară, ◙ să se abţină de la orice act de concurenţă faţă de angajator. ◙ să nu divulge secretele de fabricaţie, ◙ să-şi manifeste loialitatea, evitând să-şi manifeste public dezacordul lor cu conducerea şi cu cei ce lansează critici contra acesteia, în cazul cadrelor de conducere. Angajaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la acestea sau limitarea lor fiind lovită de nulitate. Această reglementare îşi are baza în teoria drepturilor câştigate: odată câştigat un drept de către un salariat, acesta nu-l mai poate pierde. 146 Clauzele contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative sau contracte colective de muncă.147 Stipularea în contractul individual de muncă a unor clauze contrare dispoziţiilor legale constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă.148 Este calificată ca fiind infracţiune: fapta persoanei care în mod repetat utilizează persoane care desfăşoară activităţi salarizate, fără respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează încheierea

146

Voiculescu, N.: Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare. Editura Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007, pp. 9 – 59.

Athanasiu, Al., Volonciu, M., Dima, L., Cazan: Codul muncii. Comentariu pe articole. Vol I. Editura CH Beck, Bucureşti. 2007, pp. 187 -191. 147 Art. 11, Codul muncii. 148 Art. 276 alin. (1) lit. d) din Codul muncii (modificat prin O.U.G. nr. 65/2005).

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

153
contractului individual de muncă. constituie ce se sancţionează conform. Modelul-cadru al contractului individual de muncă, ce conţine elementele esenţiale ce trebuie să se regăsească în orice contract individual de muncă acţionează ca o formă suplimentară de protecţie.150 Codul muncii a preluat prevederile conţinute în Directiva Comunităţii Europene nr. 91/533 din 14 octombrie 1991 privind obligaţia angajatorului de a informa lucrătorul asupra condiţiilor aplicabile contractului sau relaţiei de muncă. Directiva Comunităţii Europene nr. 91/533 cuprinde norme bine definite în acest sens şi obligă statele să prevadă sancţiuni apropriate în cazul nerespectării obligaţiei de informare. Astfel, angajatorul este obligat de a aduce la cunoştinţa salariatului elementele esenţiale ale contractului individual de muncă şi ale condiţiilor de executare. Codului muncii stabileşte ca obiect al obligaţiei de informare151: 1.1. clauzele generale ale contractului individual de muncă sau modificarea acestor clauze generale ale contractului individual de muncă; 1.2. perioada de probă; 1.3. locurile de muncă vacante sau care vor deveni vacante pentru salariaţii angajaţi cu contract individual de muncă pe o perioadă determinată; 1.4. apariţia unor locuri de muncă cu fracţiune de normă sau cu normă întreagă pentru salariaţii angajaţi în baza unor contracte de muncă cu timp parţial; 1.5. conţinutul regulamentului intern sau modificări ale conţinutului acestuia. După încheierea contractelor individuale de muncă, angajatorul are, în plus, obligaţia de a comunica periodic salariaţilor
149 Art. 19 alin. (3) al Legii nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, modificat prin Legea nr. 403/2005. 150 Aprobat prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 64/2003. 151 Voiculescu, N., Mureşan, L.: The employer’s obligation to inform the employee. Bulletin of the Transilvania University of Braşov, vol. 11(46)/2004, Series B, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, p. 275.

154
149

situaţia economică şi financiară a unităţii, cu excepţia informaţiilor sensibile sau secrete, care, prin divulgare, sunt de natură să îi prejudicieze activitatea unităţii. Periodicitatea comunicărilor se stabileşte prin negociere în contractul colectiv de muncă aplicabil în cazul respectiv.152 Interesul legitim al salariaţilor de a cunoaşte situaţia economică şi financiară a unităţii în cadrul căreia lucrează, se justifică în posibilitatea de a aprecia, în cunoştinţă de cauză, stabilitatea raporturilor de muncă, perspectivele de realizare a drepturilor lor, precum şi modul cum trebuie să acţioneze în vederea protejării intereselor lor comune cu cele ale angajatorului. Codul muncii prevede posibilitatea cuprinderii în contractul individual de muncă a unor clauze specifice, enumerând, în mod exemplificativ, clauza de neconcurenţă, clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate. Clauza de neconcurenţă153, poate fi negociată şi cuprinsă în contractul individual de muncă la încheierea acestuia sau pe parcursul executării acestuia. Pentru a se corela legislaţia română cu celelalte legislaţii europene ce permit clauze de neconcurenţă numai pentru o anumită perioadă după ce contractul individual de muncă încetează şi nu în timpul derulării acestuia, a fost modificat corespunzător art. 21 din Codul muncii. Astfel, prin clauza de neconcurenţă, salariatul este obligat ca, după încetarea contractului, să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurenţă. Cuprinsul contractului individual de muncă trebuie să prevadă: ◙ în mod concret activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, ◙ cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, ◙ perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă, ◙ terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum,

152 153

Art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii. Art. 21-24, Codul muncii.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

155
◙ aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul. Indemnizaţia de neconcurenţă lunară datorată salariatului nu este de natură salarială, se negociază şi este de cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului. Clauza de neconcurenţă îşi poate produce efectele pentru o perioadă de maximum 2 ani de la data încetării contractului individual de muncă. Clauza de neconcurenţă nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei salariatului sau a specializării pe care o deţine. Ca o măsură de protecţie, la sesizarea salariatului sau a inspectoratului pentru muncă, instanţa competentă poate diminua efectele clauzei de neconcurenţă.154 Clauza de mobilitate155 este clauza prin care se permite angajatorului să dispună o activitate ce nu presupune loc stabil de muncă, această activitate fiind de esenţa felului muncii. Salariatul poate beneficia de prestaţii financiare sau în natură aferente executării activităţii în condiţii de mobilitate. Clauza de confidenţialitate156 este clauza prin care părţile convin ca pe toată durata contractului şi după încetarea acestuia să nu transmită date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în timpul executării contractului individual de muncă, în condiţiile stabilite în regulamentele interne, contractele colective de muncă sau contractele individuale de muncă. Contractul individual de muncă poate cuprinde, pe lângă aceste clauze prevăzute expres de Codul muncii, şi alte clauze specifice, cu condiţia ca acestea să fie licite şi să nu contravină ordinii publice şi bunelor moravuri.

156 Angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea sănătatea lucrătorilor şi a altor participanţi la procesul de muncă, în toate aspectele legate de muncă, luând măsurile necesare pentru157: a) asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor; b) prevenirea riscurilor profesionale; c) informarea şi instruirea lucrătorilor; d) asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii în muncă. Angajatorul care apelează la servicii externe, adică la persoane juridice sau fizice din afara întreprinderii/unităţii, abilitate să presteze servicii de protecţie şi prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, conform legii, nu este exonerat de responsabilităţile sale în acest domeniu. În cazul în care, în acelaşi loc de muncă îşi desfăşoară activitatea lucrători din mai multe întreprinderi sau unităţi, angajatorii acestora au obligaţia să coopereze, să îşi coordoneze acţiunile în vederea protecţiei şi prevenirii riscurilor profesionale, să se informeze reciproc despre riscurile profesionale şi să informeze în acest sens lucrătorii sau reprezentanţii acestora. Măsurile privind securitatea, sănătatea şi igiena în muncă nu trebuie să comporte, în nici o situaţie, obligaţii financiare pentru lucrători. Angajatorul este obligat să desemneze unul sau mai mulţi lucrători, pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi/sau unitate. Dacă, în întreprindere şi/sau unitate nu se pot organiza activităţile de prevenire şi cele de protecţie din lipsa personalului competent angajatorul trebuie să recurgă la servicii externe. Angajatorii au obligaţia de a consulta lucrătorii şi/sau reprezentanţii lor şi să permită participarea acestora la discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă. Această obligaţie implică: Titlul 3 al celei de a 3-a părţi a Tratatului C.E.E. (art. 117-128) poartă denumirea de „Politica socială”, conţinând dispoziţii privind apropierea legislaţiilor, egalitatea sexelor şi Fondul Social European.

154 155

Art. 23, Codul muncii. Art. 25, Codul muncii. 156 Art. 26, Codul muncii.

157

Art. 7 alin (1), din Legea nr. 319/2006.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

157
Articolul 119 instituie principiul plăţii egale pentru muncă egală între bărbaţi şi femei. În înţelesul acestui articol, plata este definită ca fiind salariul minim sau obişnuit, fie în numerar, fie în bunuri, pe care lucrătorul îl primeşte, direct sau indirect, pentru munca sa de la angajatorul său. Plata egală fără discriminare bazată pe sex este explicată astfel: a) acea plată pentru aceeaşi muncă în unităţi de produse va fi calculată pe baza aceleiaşi unităţi de măsură; b) acea plată pentru muncă în unitatea de timp va fi aceeaşi pentru aceeaşi activitate. Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut dreptul la tratament egal ca un drept fundamental în dreptul comunitar. 158 Egalitatea salariilor nu este subordonată existenţei unei clasificări profesionale, fiind suficient ca munca depusă să fie de valoare egală, ceea ce presupune intervenţia unei autorităţi competente pentru a o evalua (cazul Comisie c. Regatul Unit, nr. 61/81). În plus, egalitatea salariilor nu trebuie să fie interpretată doar ca egalitate între lucrătorii ce muncesc în mod simultan în aceeaşi întreprindere, ci şi ca egalitate între lucrătorii ce ocupă în mod succesiv acelaşi post de muncă. O diferenţă de remunerare între munca cu orar întreg şi cea cu timp parţial, dacă majoritatea lucrătorilor cu timp parţial sunt femei, constituie o violare indirectă a art. 119 (cazul Jenkins, nr. 96/80). Plata egală pentru munca de valoare egală este reglementată comunitar prin Directiva 75/117/CEE. Protecţia se întinde asupra muncilor de valoare egală şi acoperă nu numai locurile de muncă mixte (cele ocupate atât de bărbaţi cât şi de femei). Curtea de Justiţie Europeană a decis că lucrătorul trebuie să aibă posibilitatea, în caz de conflict cu patronul, „de a susţine în faţa unui organism că munca sa are aceeaşi valoare ca şi o altă muncă, şi, în caz afirmativ, de a i se recunoaşte drepturile care decurg din tratat şi din directivă printr-o decizie obligatorie” (cazul Comisie c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord nr. 61/81).
158

158 Principiul plăţii egale pentru muncă de valoare egală a fost introdus în Codul Muncii român de către Ordonanţa de urgenţă nr. 55/2006: „pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele şi condiţiile de remunerare.”159 Principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei este reglementat comunitar prin Directiva 76/207/CEE. Curtea Europeană de Justiţie a decis că atunci când statul membru a introdus în legislaţie o dispoziţie prin care sancţionează violarea interdicţiei de discriminare între lucrătorii de sex masculin şi lucrătoarele femei în cadrul unui regim de responsabilitate civilă a angajatorului, violarea interdicţiei de discriminare este suficientă pentru a angaja, doar pe baza ei, întreaga responsabilitate a autorului faptei. Indemnizaţia acordată într-o asemenea situaţie trebuie să asigure protecţia efectivă, adecvată prejudiciului suferit, şi să aibă un efect disuasiv pentru angajator (cazul N. Draebmpaehl nr. 180/95). Directiva 2002/73/CE a Parlamentului european şi a Consiliului care modifică Directiva 76/207/CEE privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă, la formare şi la promovare profesională şi la condiţiile de muncă Legislaţia comunitară defineşte hărţuirea şi hărţuirea sexuală ca fiind contrare egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei. Se subliniază că aceste forme de discriminare se manifestă nu numai la locurile de muncă, dar, de asemenea, cu ocazia accederii la un loc de muncă şi la formare profesională, ca şi în cadrul angajării şi al muncii. Statele membre trebuie să prevadă sancţiuni efective, proporţionale şi descurajante aplicabile în situaţiile nerespectării obligaţiilor ce decurg din Directiva 76/207/CEE. Principiul tratamentului egal în materia securităţii sociale este reglementat comunitar prin Directiva 79/7/CEE privind implementarea progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, directivă ce se aplică lucrătorilor (categorie cuprinzând salariaţi şi independenţi, bolnavii

Voiculescu, N.: Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare. Editura Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007, pp. 285-292.

159

Art. 6, alin. (3), Ordonanţa de urgenţă nr. 55/2006.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

159
şi accidentaţii, şomerii involuntari în căutarea unui loc de muncă, pensionarii şi invalizii). Principiul egalităţii de tratament în regimurile profesionale de securitate socială este reglementat comunitar prin Directiva 86/378/CEE, care este complementară Directivei 79/7/CEE, introduce principiul egalităţii de tratament în domeniul sistemului de pensii profesionale, existent pe lângă cel legal. În România, nediscriminarea în materie de angajare şi profesie presupune obligaţia de a asigura egalitatea între cetăţeni şi exclude privilegiile şi discriminarea în ceea ce priveşte concretizarea unor drepturi fundamentale economico-sociale: ◙ dreptul la muncă, ◙ dreptul la libera alegere a ocupaţiei, ◙ dreptul la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, ◙ dreptul la protecţia împotriva şomajului, ◙ dreptul la un salariu egal pentru muncă egală, ◙ dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare, ◙ dreptul de a înfiinţa sindicate şi de a se afilia unor sindicate etc. Codul muncii consideră ca principiu fundamental al dreptului muncii principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii, interzicând orice discriminare faţă de un salariat, fie ea discriminare directă, care include actele şi faptele de deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii, fie indirectă, care include actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute de lege, dar care produc efectele unei discriminări directe. Prevederile cu valoare de principiu ale Codului muncii sunt însă tratate pe larg în Ordonanţa Guvernului nr. 137/31 august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de 160 discriminare. Secţiunea I a Capitolului II, intitulată „Egalitatea în activitatea economică şi în materie de angajare şi profesie”, enumeră o serie de fapte considerate a fi contravenţii sancţionate cu amendă ce se poate

160 aplica şi persoanelor juridice şi care sunt constatate de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării: 1. Condiţionarea participării la o activitate economică a unei persoane ori a alegerii sau exercitării libere a unei profesii de apartenenţa sa la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială, respectiv de convingerile, de sexul, sau de apartenenţa sa la o categorie defavorizată, 2. Discriminarea unei persoane pentru motivul că aparţine unei rase, naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei anumite rase, naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă şi protecţie socială, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, manifestată în următoarele domenii: ◙ încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă; ◙ stabilirea şi modificarea atribuţiilor de serviciu, locului de muncă sau a salariului; ◙ acordarea altor drepturi sociale, decât cele reprezentând salariul; ◙ formarea, perfecţionarea, reconversia şi promovarea profesională; ◙ aplicarea măsurilor disciplinare; ◙ dreptul de aderare la sindicat şi accesul la facilităţile acordate de acesta; ◙ orice alte condiţii de prestare a muncii, potrivit legislaţiei în vigoare. 3. Refuzul unei persoane fizice sau juridice de a angaja în muncă o persoană pentru motivul că aceasta aparţine unei anumite rase, naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate ori din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, 4. Condiţionarea ocupării unui post, prin anunţ sau concurs lansat de angajator ori de reprezentantul acestuia, de apartenenţa la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, de vârsta, de sexul sau orientarea sexuală,

160

Republicată în Monitorul Oficial nr. 99/8 februarie 2007.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

161
respectiv de convingerile candidaţilor, cu excepţia măsurilor pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate. Persoanele fizice şi juridice cu atribuţii în medierea şi repartizarea în muncă au obligaţia: ◙ de a aplica un tratament egal tuturor celor aflaţi în căutarea unui loc de muncă, ◙ de a asigura tuturor persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă accesul liber şi egal la consultarea cererii şi ofertei de pe piaţa muncii, la consultanţa cu privire la posibilităţile de ocupare a unui loc de muncă şi de obţinere a unei calificări, ◙ de a refuza sprijinirea cererilor discriminatorii ale angajaţilor. Angajatorii au obligaţia de a asigura confidenţialitatea datelor privitoare la rasa, naţionalitatea, etnia, religia, sexul, orientarea sexuală sau a altor date cu caracter privat care privesc persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă. 5. Discriminarea angajaţilor de către angajatori în raport cu prestaţiile sociale acordate, din cauza apartenenţei angajaţilor la o anumită rasă, naţionalitate, comunităţi, origine etnică, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori pe baza vârstei, sexului, orientării sexuale sau convingerilor promovate de ei. În toate cazurile de discriminare prevăzute de ordonanţă persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea de despăgubire este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei. În faţa instanţei se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice. 161

162 Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, înfiinţat prin ordonanţă, este autoritatea naţională care investighează şi sancţionează faptele sau actele de discriminare prevăzute în textul acesteia. Legea nr. 202/19 aprilie 2002 privind egalitatea de şanse între 162 femei şi bărbaţi vizează armonizarea legislaţiei interne cu normele comunitare referitoare la promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi. Preluând prevederile esenţiale din normele comunitare, Legea nr. 202/2002, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează măsurile de promovare a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, interzice discriminarea directă şi indirectă după criteriul de sex în domeniile muncii, educaţiei, sănătăţii, culturii şi informării, participării la decizie, instituie modalităţile de rezolvare a sesizărilor, reclamaţiilor sau plângerilor privind discriminarea şi desemnează autorităţile publice responsabile cu aplicarea legii. Discriminarea directă este definită legal ca situaţia în care o persoană este tratată mai puţin favorabil, pe criterii de sex, decât este, a fost sau ar fi tratată altă persoană într-o situaţie comparabilă; Discriminarea indirectă este definită legal ca situaţia în care o dispoziţie, un criteriu sau o practică, aparent neutră, ar dezavantaja în special persoanele de un anumit sex în raport cu persoanele de alt sex, cu excepţia cazului în care această dispoziţie, acest criteriu sau această practică este justificată obiectiv de un scop legitim, iar mijloacele de atingere ale acestui scop sunt corespunzătoare şi necesare. Acţiunile pozitive în materie sunt definite legal ca acţiunile speciale care sunt întreprinse temporar pentru a accelera realizarea în fapt a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi şi care nu sunt considerate acţiuni de discriminare. Discriminarea bazată pe criteriul de sex este identificată legal cu discriminarea directă şi discriminarea indirectă, hărţuirea şi hărţuirea sexuală a unei persoane de către o altă persoană la locul de muncă sau în alt loc în care aceasta îşi desfăşoară activitatea. Discriminarea multiplă este definită legal ca fapta de discriminare bazată pe două sau mai multe criterii de discriminare.
162

Voiculescu, N.: Drept comunitar al muncii. Editura Rosetti, Bucureşti. 2005, pp. 111-135; Voiculescu, N.: Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare. Editura Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007, pp. 285-302.

161

Republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 150/1 martie 2007.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

163
În cadrul relaţiilor de muncă egalitatea de şanse şi tratament între femei şi bărbaţi se referă la: ◙ alegerea ori exercitarea liberă a unei profesii sau activităţi; ◙ angajare în toate posturile sau locurile de muncă vacante şi la toate nivelurile ierarhiei profesionale; ◙ venituri egale pentru muncă egală; ◙ informare şi consiliere profesională, programe de iniţiere, calificare, perfecţionare, specializare şi recalificare profesională; ◙ promovare la orice nivel ierarhic şi profesional; ◙ condiţii de muncă ce respectă normele de sănătate şi securitate în muncă, conform prevederilor legislaţiei în vigoare; ◙ beneficii, altele decât cele de natură salarială, precum şi la sistemele publice şi private de securitate socială; ◙ organizaţii patronale, sindicale şi organisme profesionale, precum şi la beneficiile acordate de acestea; ◙ prestaţii şi servicii sociale, acordate în conformitate cu legislaţia în vigoare. Angajatorii sunt obligaţi să asigure egalitatea de şanse şi tratament între angajaţi, femei şi bărbaţi, în cadrul relaţiilor de muncă de orice fel, inclusiv prin introducerea de dispoziţii pentru interzicerea discriminărilor bazate pe criteriul de sex în regulamentele de organizare şi funcţionare şi în regulamentele interne ale unităţilor. În regulamentele interne ale unităţilor trebuie introduse, de către angajatori, sancţiuni disciplinare, în condiţiile prevăzute de lege, pentru angajaţii care încalcă demnitatea personală a altor angajaţi prin crearea de medii degradante, de intimidare, de ostilitate, de umilire sau ofensatoare, prin acţiuni de discriminare. Angajatorii sunt obligaţi să îi informeze permanent pe angajaţi, inclusiv prin afişare în locuri vizibile, asupra drepturilor pe care aceştia le au în ceea ce priveşte respectarea egalităţii de şanse şi tratament între femei şi bărbaţi în relaţiile de muncă. În plus, ei sunt obligaţi de a asigura informarea tuturor angajaţilor cu privire la interzicerea hărţuirii şi a hărţuirii sexuale la locul de muncă, inclusiv prin afişarea în locuri vizibile a prevederilor regulamentelor interne ale unităţilor pentru prevenirea oricărui act de discriminare bazat pe criteriul de sex.

164 Practicile ce dezavantajează persoanele de un anumit sex, interzise a fi utilizate de către angajator, în legătură cu relaţiile de muncă, sunt următoarele: ◙ anunţarea, organizarea concursurilor sau examenelor şi selecţia candidaţilor pentru ocuparea posturilor vacante din sectorul public sau privat; ◙ încheierea, suspendarea, modificarea şi/sau încetarea raportului juridic de muncă ori de serviciu; ◙ stabilirea sau modificarea atribuţiilor din fişa postului; ◙ stabilirea remuneraţiei; ◙ beneficii, altele decât cele de natură salarială, precum şi la securitate socială; ◙ informare şi consiliere profesională, programe de iniţiere, calificare, perfecţionare, specializare şi recalificare profesională; ◙ evaluarea performanţelor individuale; ◙ promovarea profesională; ◙ aplicarea măsurilor disciplinare; ◙ dreptul de aderare la sindicat şi accesul la facilităţile acordate de acesta; ◙ orice alte condiţii de prestare a muncii, potrivit legislaţiei în vigoare. Angajatorul are, totuşi, dreptul de a stabili, în mod concret, anumite diferenţieri de tratament, în legătură cu încadrarea în muncă, dar şi pe parcursul executării raporturilor de muncă. Dar, diferenţierea de tratament trebuie să respecte următoarele condiţii: ◙ să fie bazată pe un motiv obiectiv şi rezonabil, ◙ obiectivele să fie legitime, iar cerinţele proporţionale cu ele, ◙ să vizeze numai anumite circumstanţe limitate, ◙ să se justifice prin aceea că particularităţiile legate de religie, convingeri religioase, handicap, vârstă, sex, orientale sexuală, etc, constituie o exigenţă profesională esenţială determinantă.163 Egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi în relaţiile de muncă este un drept al tuturor lucrătorilor, inclusiv al persoanelor care exercită o activitate independentă, precum şi lucrătorilor din agricultură, inclusiv funcţionarilor publici şi
Ştefănescu, I. T.: Tratat de dreptul muncii. Editura Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007, p. 524.
163

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

165
personalului contractual, din sectorul public şi privat, şi din instituţiile publice. Maternitatea nu poate constitui un motiv de discriminare pentru selecţia candidatelor la angajare, fiind interzis să i se solicite unei candidate, în vederea angajării, să prezinte un test de graviditate şi să semneze un angajament că nu va rămâne însărcinată sau că nu va naşte pe durata de valabilitate a contractului individual de muncă. Orice tratament mai puţin favorabil aplicat unei femei legat de sarcină sau de concediul de maternitate constituie discriminare în sensul legii române. La încetarea concediului de maternitate sau a concediului de creştere şi îngrijire a copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului cu handicap, salariata/salariatul are dreptul de a se întoarce la ultimul loc de muncă sau la un loc de muncă echivalent, având condiţii de muncă echivalente şi, de asemenea, de a beneficia de orice îmbunătăţire a condiţiilor de muncă la care ar fi avut dreptul în timpul absenţei. Legea nr. 202/2002 introduce pentru prima dată în dreptul român noţiunea de hărţuire sexuală la locul de muncă, fiind apreciată ca o măsură de discriminare pe bază de sex. Hărţuirea este definită legal ca situaţia în care se manifestă un comportament nedorit, legat de sexul persoanei, având ca obiect sau ca efect lezarea demnităţii persoanei în cauză şi crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor. Hărţuirea sexuală este definită legal ca situaţia în care se manifestă un comportament nedorit cu conotaţie sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor. Constituie legal discriminare bazată pe criteriul de sex orice comportament nedorit, definit drept hărţuire sau hărţuire sexuală, având ca scop sau efect: a) de a crea la locul de muncă o atmosferă de intimidare, de ostilitate sau de descurajare pentru persoana afectată; b) de a influenţa negativ situaţia persoanei angajate în ceea ce priveşte promovarea profesională, remuneraţia sau veniturile de orice natură ori accesul la formarea şi perfecţionarea profesională,

166 în cazul refuzului acesteia de a accepta un comportament nedorit, ce ţine de viaţa sexuală. Prin Legea nr. 202/2002 a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (ANES), ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. Angajaţii au dreptul ca, în cazul în care se consideră discriminaţi pe baza criteriului de sex, să formuleze sesizări/reclamaţii către angajator sau împotriva lui, dacă acesta este direct implicat, şi să solicite sprijinul organizaţiei sindicale sau al reprezentanţilor salariaţilor din unitate pentru rezolvarea situaţiei la locul de muncă Sarcina probei revine persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea/reclamaţia sau, după caz, cererea de chemare în judecată, pentru fapte care permit a se prezuma existenţa unei discriminări directe sau indirecte, care trebuie să dovedească neîncălcarea principiului egalităţii de tratament.

6.3. Codul etic. Aspecte filosofice şi juridice
Termenul de etică provine de la grecescul „ethos” definit ca moravuri sau ştiinţă a principiilor moralei. Termenul de etică este folosit de multe ori şi ca sinonim al moralei. Se consideră a fi morale acele prescripţii ce sunt admise într-o epocă, într-o anumită societate. Moral este şi efortul de a se conforma acestor prescripţii şi de a le urma neabătut. Etica afacerilor nu este etica aplicată afacerilor, ci însăşi fundamental afacerilor: este evident că, cu cât o întreprindere are o reuşită mai mare, cu atât ea acordă o atenţie mai mare codului moral.164

164

Druţă, M. E., Pop, N. Al. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 238.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

167
Codul etic este definit ca fiind un document scris ce enunţă şi enumeră valorile, normele şi tipurile de conduite pe care societatea comercială doreşte să le vadă aplicate atât în interior cât şi în exterior. Pentru a sublinia necesitatea adoptării şi respectării codurilor etice la nivel de organizaţie, se va folosi abordarea societăţilor comerciale ca o „paradigmă agricolă”. Mulţi privesc societăţile comerciale printr-o paradigmă sau un tipar mecanice. Societatea comercială este privită ca o maşină; dacă ceva se strică, trebuie reparat. Dacă afli ce nu merge, găseşte piesa bună, monteaz-o, dă drumul maşinii şi va merge. Dar societăţile comerciale nu sunt mecanice, ele sunt organice. A privi societăţile comerciale prin paradigma agricolă înseamnă a le considera ca pe ceva viu, în evoluţie, format din oameni vii care se dezvoltă166. Angajatorii şi angajaţii sunt legaţi prin legături personale. Ei lucrează împreună în beneficiul societăţii comerciale, iar relaţiile dintre aceştia nu se reduc numai la un schimb de lucruri neînsufleţite – bunuri, servicii, bani – ci implică fiinţe umane. Acesta este motivul pentru care dimensiunile etice ale acestei relaţii (angajator – angajat) sunt mult mai adânci, mai complexe şi mai sensibile. Angajaţii joacă un rol aparte, fiind direct integraţi în activitatea societăţii comerciale. Se poate spune ca angajaţii „constituie” efectiv o societate comercială. Ei sunt, probabil, cel mai important factor productiv sau cea mai semnificativă „resursă” a respectivei societăţi comerciale. Angajaţii reprezintă societatea comercială faţă de ceilalţi participanţi la comerţ şi acţionează în numele societăţii comerciale faţă de aceştia. Angajaţii sunt, în mod evident, afectaţi de succesul sau eşecul societăţii comerciale la care lucrează167.
165

168 Relaţiile dintre societatea comercială şi angajaţii săi sunt reflectate într-un contract individual de muncă reglementat legal prin Codul muncii (Legea nr. 53/2003)168. Aşa cum s-a mai amintit aterior, Codul muncii defineşte contractul individual de muncă ca fiind contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii, denumită salariu. Funcţia prioritară oferită de acest contract o constituie protecţia oferită de normele dreptului muncii celor care încheie acest tip de contract.169 Codul muncii prevede şi reglementează o drepturile/obligaţiile părţilor ce încheie contractul individual de muncă (ceea ce constituie obligaţie pentru una dintre părţile contractante, constituie, în acelaşi timp, drept pentru cealaltă parte, fiind denumită: sinalagmatică). O parte dintre aceste drepturi şi obligaţii iau naştere implicit/automat o dată cu încheierea contractului individual de muncă şi sunt reglementate de legislaţia dreptului muncii. Aceasta chiar dacă nu sunt stipulate expres în conţinutul contractului individual de muncă. O altă parte dintre drepturi şi obligaţii trebuie stipulate expres în interiorul contractului individual de muncă, adică trebuie prevăzute prin clauzele contractuale. Ca o cerinţă morală pentru desfăşurarea activităţii societăţilor comerciale apar Codurile etice, coduri ce protejează, în special, angajaţii. Charta sau Codul, calificate drept etice, morale, deontologice sau de bună conduită, sunt documente scrise referitoare la valorile, normele si conduitele pe care personalul unei societăţi comerciale trebuie sau ar trebui să le urmeze. Codurile etice capătă o reglementare legală prin instituţia juridică a Regulamentului de ordine interioară a societăţii comerciale. De remarcat faptul că în cazul societăţilor comerciale

165

Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, p. 526. 166 Covey, St. R.: Etica liderului eficient sau Conducerea bazată pe principii. Editura Alfa, Bucureşti. 2000, p. 223. 167 Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp. 486 si urm.

168 169

Legea nr. 53/2003. Mureşan, L.: Ethics Code in Romania. Bulletin of the Transilvania University of Braşov, vol. 14 (49)/2007, Series B, Editura Universităţii Transilvania din Braşov (în curs de publicare).

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

169
codurile etice sunt, de cele mai multe ori, concepute de conducerea generală, şi, rareori, ele sunt rezultatul unui consens a priori. Codul muncii din România introduce obligativitatea întocmirii de către angajator a unui Regulament intern, cu acordul sindicatelor reprezentative sau al reprezentanţilor salariaţilor. Regulamentul intern trebuie să cuprindă, conform art. 258, Codul muncii, cel puţin, următoarele dispoziţii: a) reguli privind protecţia, igiena şi securitatea în muncă în cadrul unităţii; b) reguli privind respectarea principiului nediscriminării şi al înlăturării oricărei forme de încălcare a demnităţii; c) drepturile şi obligaţiile angajatorului şi salariaţilor; d) procedura de soluţionare a cererilor sau reclamaţiilor individuale ale salariaţilor; e) reguli concrete privind disciplina muncii în unitate; f) abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile; g) reguli referitoare la procedura disciplinară; h) modalităţile de aplicare a altor dispoziţii legale sau contractuale specifice. Regulamentul intern trebuie adus la cunoştinţa salariaţilor de conducătorului unităţii. El îşi produce efectele faţă de salariaţi din momentul încunoştiinţării acestora. 170 Codurile etice pot, desigur, să exceadă prevederile legale privind Regulamentul de ordine interioară. Pe lista responsabilităţilor societăţilor comerciale sunt atât poruncile negative de tipul: Să nu fiţi corupţi! Să nu poluaţi! Să nu mistificaţi prezentarea produselor! cât şi datorii afirmative: Să-i angajaţi pe cei mai buni dintre cei ce nu au un loc de muncă! Să acordaţi o atenţie deosebită grupupurilor dezavantajate (istoric sau etnic, şi/sau rasial, fizic, religios etc.)! Să vă implicaţi în acţiuni educative şi de învăţământ. Să îmbunătăţiţi condiţiile de muncă! Deoarece societăţile comerciale par a fi mai capabile să promoveze binele comun decât sunt indivizii realizarea binelui comun ţine de ceva care trebuie codificat. Un prim pas în acest sens
170

170 îl constituie crearea unui climat etic în interiorul societăţii comerciale, acordând prioritate comportamentului moral. Comitetul de etică ar trebui să fie investit cu autoritate şi responsabilitate deplină, atât pentru a comunica codul şi deciziile bazate pe el membrilor societăţii comerciale, cât şi pentru a clarifica şi interpreta Codul când apar anumite nevoi, sau pentru a facilita utilizarea codului în investigarea abuzurilor şi violărilor prescrise de acesta. Menirea codului şi comitetului de etică este să-i disciplineze pe toţi prin intermediul răsplăţii şi oprobriului.
Un exemplu de cod etic îl constituie Codul grupului MATSUSHITA: Crezul întreprinderii Matsushita sună astfel: „progresul şi dezvoltarea nu pot fi realizate decât prin cooperare şi prin eforturile comune ale tuturor salariaţilor companiei noastre. Uniţi, prin acelaşi spirit, ne angajăm să ne îndeplinim îndatoririle faţă de întreprindere cu devotament, zel şi cinste”. În 1993 au fost redactate „cele şapte principii de bază ale întreprinderii Matsushita: 1. contribuţia faţă de societate. Trebuie să ne comportăm în conformitate cu obiectivele de bază ale managementului asumândune responsabilităţile de industriaşi faţă de comunităţile în care lucrăm; 2. echitate şi cinste. Trebuie să fim corecţi şi cinstiţi în toate relaţiile noastre profesionale, precum şi în comportamentul nostru personal. Talentele şi cunoştinţele noastre nu contează: fără integritate personală, nu ne putem câştiga nici respectul celorlalţi, nici pe al nostru personal şi nu putem contribui la progresul spiritului de echipă; 3. cooperare şi spirit de echipă. Pentru realizarea obiectivelor comune trebuie să adunăm laolaltă toate competenţele noastre. Nici nu contează ce talente avem; fără cooperare şi spirit de echipă, nu ne mai rămâne decât numele întreprinderii; 4. efort susţinut pentru perfecţionare. Avem datoria de a ne perfecţiona permanent şi constant capacităţile în folosul societăţii, prin activităţile noastre profesionale. Doar făcând mereu aceste eforturi vom atinge obiectivele de bază şi vom contribui la realizarea unei păci şi prosperităţi durabile; 5. amabilitate şi umilinţă. Avem datoria de a fi mereu plini de amabilitate şi modeşti, respectând drepturile şi nevoile celuilalt, pentru a întări calitatea relaţiilor noastre sociale şi pentru a ameliora condiţiile de viaţă din comunităţile noastre; 6. adaptarea. Avem datoria de a ne adapta permanent modul de gândire şi comportamentul, contextelor mereu în schimbare, atenţi să acţionăm în armonie cu natura pentru a asigura progresul şi succesul eforturilor noastre;

Voiculescu, N.: Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare. Editura Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007, pp. 225-226.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

171
7. gratitudinea. Avem datoria de a fi recunoscători pentru toate avantajele pe care le-am primit, încrezători că această atitudine va fi izvorul unei infinite bucurii şi o sursă de energie, datorită căreia vom putea învinge toate obstacolele pe care le vom întâlni. Aceste principii apar, la prima vedere, ca foarte generale, dar, totuşi, ele încearcă să răspundă unor probleme concrete din mentalul şi comportamentul colectiv japonez. Folosirea persoanei întâi plural pune pe picior de egalitate întregul personal. Fiecare, în funcţia pe care o deţine, trebuie să respecte aceste principii; nici un salariat, nici chiar conducătorul, nu este mai presus de aceste principii.

172 Difuzarea codului este doar un prim pas necesar pentru conştientizarea fiecăruia asupra aspectelor etice ale activităţi sale, dar nu şi suficient pentru a genera, mereu, numai beneficii morale sigure. Deşi, oamenii cunosc binele moral, aleag să se comporte rău, motiv pentru care difuzarea codului trebuie să fie însoţită de un instructaj, realizat de obicei de către o persoană care a contribuit la redactarea documentului. Atât în Europa, cât şi în S.U.A., acelaşi instructaj este integrat primei zile de muncă, codul fiind, de asemenea, anexat contractului de muncă. Restrictivă, de obicei, respectarea acestei carte etice implică stabilirea mijloacelor de control. În conformitate cu organizarea societăţii comerciale, controlul urmează să fie efectuat de către serviciul de contabilitate, de serviciul de verificare a calităţii, de serviciul juridic sau de către un serviciu sau un responsabil desemnat de direcţia generală. Marile societăţi comerciale dispun de un deontolog şi de un comitet de etică. Atribuţiile deontologilor se împart pe patru domenii: a) propun „o strategie şi acţiuni având menirea de a garanta respectarea cartei”; b) supraveghează difuzarea documentelor etice; c) răspund de acţiunile lor şi de comportamentele observate în faţa preşedintelui societăţii şi a comitetului de etică din care fac parte; d) consiliază pe orice interlocutor din societatea comercială. Unele societăţi comerciale procedează periodic sau în funcţie de necesităţi la revizuirea codului. Sistemul de revizuire este arareori prevăzut în document. El variază în funcţie de vechimea societăţii comerciale în practica etică. S-a observat faptul că: salariaţii primesc cu atât mai bine documentul, cu cât au fost implicaţi în elaborarea lui (procesul democratic), cu cât conducătorul impune prin exemplul personal şi cu cât cultura societăţii comerciale este mai puternică. Codurile prea generale descumpănesc personalul, care nu le vede utilitatea şi le consideră ca nişte „gadget-uri” pentru comunicarea externă a societăţii comerciale. Un cod este eficient într-o societate comercială dacă există o coerenţă între etica formală şi informală şi dacă se simte participarea salariaţilor.

S-a observat că valorile promovate de întreprinderile japoneze sunt puternic însuşite de către angajaţi, care le sunt devotaţi „trup şi suflet”. Paternalismul japonez rămâne foarte pregnant încă, chiar dacă s-au observat şi anumite tendinţe de atenuare a acestuia: loc de muncă pe viaţă; sistem comunitar stabil, o logică a grupului şi a familiei. În felul acesta, salariatul rămâne dependent de întreprindere neexistând o cezură între valorile lui morale şi valorile societăţii comerciale în care lucrează. În acest fel, instituirea unui cod etic nu face decât să-i amintească angajatului principiile care au condus întotdeauna societatea comercială şi cărora el li se supune, chiar dacă nu le împărtăşeşte. mai ales în ultimul timp, întru totul. O dată redactat codul (uneori, prin iniţiativa Comitetului de etică), acesta urmează sa fie difuzat tuturor celor direct legaţi de societatea comercială sau doar unei părţi din personal. Importanţa aceastei operaţiuni constă în condiţionarea impactului documentului asupra salariaţilor. În marea majoritate a societăţilor comerciale, direcţia de resurse umane este cea însărcinată cu difuzarea, dar uneori fac acelaşi lucru şi departamentul de comunicare sau oficiul juridic. Distribuirea documentului se efectuează de cele mai multe ori pe cale ierarhică. În actualul proces de globalizare, în cazul, de pildă, al companiilor franceze cu filiale în străinătate sau al întreprinderilor străine stabilite în Franţa, codul este tradus în limbile necesare. Traducerea facilitează înţelegerea conţinutului acestui document etic, înţelegere care este foarte importantă pentru asimilarea sa atât în plan intelectual, cât şi, mai ales, pentru asimilarea deprinderilor morale: de a fi onest, responsabil conştiincios, harnic, perseverent etc.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

173
Codul etic pune în evidentă starea de spirit a unei societăţi comerciale. El poate deveni un instrument de gestiune important din momentul în care acordul general, încrederea mutuală, exemplul preşedintelui în elaborarea sa sunt vizibile, dar nu trebuie considerat ca un instrument-minune care va rezolva toate conflictele de interese în întreprindere. Punctele slabe ale codificării constau în dificultăţi de redactare şi de aplicare. Dificultăţi de redactare a codului etic apar în următoarele situaţii: 1. Codurile sunt imprecise şi vide de sens, 2. Codurile sunt expresia unui idealism vag, fără aplicare practică, 3. Codurile au un caracter exterior şi o natură prohibitivă, 4. Virtuţile nu pot fi legiferate, 5. Codurile sunt nesănătoase din punct de vedere psihologic. Următoarele situaţii constituie motivaţii prin care codurile etice sunt puse sub semnul îndoielii: 1. Codurile nu corespund aşteptărilor reale în societatea comercială, dar sunt elaborate pentru a ameliora „imaginea externă” a societăţii comerciale, 2. Codurile constituie o măsură de securitate nevrotică, pentru a simplifica decizia personală, 3. Codurile constituie o armă concurenţială pentru societăţile comerciale ineficiente, 4. Elaborarea unui cod creează o atitudine de suspiciune din partea publicului care consideră că, înainte de crearea codului, societatea comercială nu era morală. Dificultăţi de aplicare a codului etic apar în următoarele situaţii: 1. Este greu de crezut că opozanţii eticii pot fi convertiţi prin simpla lectură a unui cod, 2. Codurile nu pot reduce practicile violente în situaţiile de concurenţă dură, 3. Un cod etic este imposibil de controlat.171

174

TEST DE EVALUARE
Œ Consumatorii se găsesc într-o poziţie mult mai avantajoasă: A) în cadrul economei de piaţă, B) în cadrul economei centralizate. • Angajații se găsesc într-o poziţie mult mai avantajoasă: A) în cadrul economei de piaţă, B) în cadrul economei centralizate. Ž Înainte de prăbuşirea fostului regim ceauşist, statul singurul angajator semnificativ din societate. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. • Înainte de prăbuşirea fostului regim ceauşist existau următoarele consecinţe negative asupra forţei de muncă: A) oamenii de rând nu puteau să-şi schimbe profesia, B) salariile erau fixate arbitrar, C) era greu păstrezi o slujbă până la pensie. • Înainte de prăbuşirea fostului regim ceauşist existau următoarele avantaje ale forţei de muncă: A) era destul de uşor de găsit o slujbă, B) promovarea depindea de competenţă. C) diferenţele între salarii erau relativ mici, ‘ Problemele specifice de etică în afaceri apar atunci când ne referim la: A) cei angajaţi de către stat, B) angajaţii care lucrează pentru societățile comerciale private. ’ Nu există argumente valide care să susţină ideea că standardele etice în afaceri ar trebui să difere faţă de cele din viaţa privată. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă.

171

Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp. 525 – 547.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

175
“ Intangibilitatea persoanei de către ceilalţi şi dreptul individului asupra unui „spaţiu personal” este definiția dată: A) Inviolabilității psihologice, B) Inviolabilității sociale, C) Inviolabilității fizice. ” Dreptul la condiţii umane de muncă, în care sănătatea şi integritatea psihosomatică a salariaţilor să nu fie puse în pericol: A) este o problemă etică importantă privind statutul angajaţilor, B) este o problemă etică cu importanță redusă privind statutul angajaţilor, C) este o problemă etică neimportantă privind statutul angajaţilor. • Expresia whistle-blowing se aseamănă cu acțiunea arbitrului de a sufla în fluier pentru a semnala comiterea unei infracţiuni. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă.

176

7. Etica în politică
7.1. Comportamentul consumatorului. Comportamentul de vot
Comportamentul consumatorului este un concept multidimensional ce desemnează, în genere ansamblul actelor decizionale realizate la atât la nivel individual, cât şi de grup; legate direct de obţinerea şi utilizarea de bunuri şi servicii, în vederea satisfacerii nevoilor actuale şi viitoare, incluzând totodată şi procesele decizionale care preced şi determină aceste acte. 172 Investigaţiile privind comportamentul electoratului, din perspectiva marketingului, nu se limitează doar la aceste elemente. Trebuie să se cerceteze, de asemenea, şi alte aspecte privitoare la comportamentul consumatorului, încercându-se a se găsi răspunsuri la întrebările de tipul: ◙ de ce consumatorul alege un anumit produs sau serviciu, şi nu altul? ◙ care sunt obiectivele acestuia în procesul alegerii? care sunt mobilurile sale? ◙ cine este consumatorul? ◙ cum este organizat actul de vânzare-cumpărare? ◙ cum, când, unde, cât de frecvent şi cât de mult cumpără? ◙ care este anatomia procesului decizional de cumpărare a produselor şi serviciilor? ◙ cum se realizează interacţiunea dintre vânzători şi cumpărători? ◙ ce rol joacă procesul consumului şi care sunt reacţiile individuale sau de grup după ce s-a realizat cumpărarea? Mobilurile variate ale consumatorilor determină acţiunea unui număr mare de factori eterogeni. În plus, consumatorul nu este întotdeauna dispus să-şi dezvăluie mobilurile reale ale

172

Teodorescu N., [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 154.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

177
comportamentului său de cumpărare sau de consum, iar uneori nu poate explica nici propriul comportament de cumpărare. Teoria comportamentului consumatorului a devenit, în ultima jumătate de veac, în special după apariţia conceptului modern de marketing, un domeniu distinct şi important al marketingului, capabil să dea multe răspunsuri competente la întrebările enumerate anterior. Progresele fără precedent realizate în dezvoltarea teoriei comportamentului consumatorului s-au datorat şi influenţelor exercitate de teoria micro şi macroeconomică, de psihologie, de psihologia socială, de sociologie şi antropologie, de teoria sistemelor, de cercetările operaţionale etc., care au conferit acestui domeniu un puternic caracter interdisciplinar (în special în ceea ce priveşte comportamentul de vot). Comportamentul consumatorului este înţeles ca o interacţiune dinamică referitoare la impresie şi percepţie, conduită şi întâmplări naturale comune, prin care fiinţele umane îşi dirijează schimbările survenite în propriile vieţi.173 Astfel, reţinem ca trăsături definitorii: comportamentul consumatorului este dinamic – în continuă schimbare şi evoluţie; comportamentul consumatorului determină interacţiuni: este necesar să ştim ce cred consumatorii (percepţie), ce simt (impresie) şi ce fac (conduită); care sunt lucrurile şi locurile care influenţează sau care sunt influenţate de ceea ce aceştia cred, simt şi fac (mediul înconjurător); comportamentul consumatorului determină schimburi între fiinţele umane. 174 Înţelegerea comportamentului consumatorului şi cunoaşterea clienţilor nu e niciodată simplu. 175 Sunt clienţi care una spun şi alta fac. Sunt clienţi care nu-şi cunosc motivaţiile profunde sau care se lasă influenţaţi şi se răzgândesc în ultimul moment. În mod ştiinţific, tehnicile de marketing au fost utilizate în domeniul politic pentru prima dată cu ocazia campaniei electorale prezidenţiale desfăşurate în 1952, în SUA, de către staful candidatului democrat, generalul Eisenhower. Practic, cu această
173 174

178 ocazie au fost gândite şi utilizate spoturi electorale TV, situaţie care a condus la crearea unui avantaj vizibil faţă de contracandidatul său. 176 Marketingul politic comportă două mari direcţii de aplicare: studierea electoratului şi comunicarea politică. Studierea electoratului este echivalentă, în marketingul politic, cu studierea pieţei din marketingul domeniului economic, şi are ca scop cunoaşterea şi previzionarea atitudinilor şi comportamentului electoratului. Comunicarea politică reprezintă punerea în practică a unei campanii electorale, incluzând: metodele de elaborare a unei strategii electorale, modul de utilizare a mas-media, şi problemele organizării unei bune campanii electorale. Cercetarea de marketing în domeniul politic a început să fie vizibilă prin intermediul marketingului electoral. În perioada campaniilor electorale, oferta electorală este adaptată în permanenţă cerinţelor electoratului, studiate anterior de către partide şi candidaţii acestora. 177 Astfel, marketingul electoral este definit178 ca fiind elaborarea, punerea în aplicare şi controlul programelor urmărind creşterea adeziunii faţă de un partid, candidat sau program politic în cadrul unuia sau mai multor grupuri vizate. Marketingul politic, una dintre extensiile marketingului în domeniul social-politic, este definit 179 ca desemnând elaborarea, punerea în practică şi controlul programelor urmărind creşterea adeziunii faţă de un partid, candidat sau program politic în cadrul unuia sau mai multor grupuri electorale vizate. Particularităţile marketingului electoral comparativ cu marketingul politic sunt următoarele180 : a. obiectivele sunt mai concrete şi mai clar precizate;
176

Blyte J.: Comportamentul consumatorului. Editura Teora, Bucureşti. 1998, p. 11. Lefter, C., Brătucu, G., Bălăşescu, M., Chiţu, I., Răuţă, C., Tecău, A.: Marketing. Vol. I, Editura Universităţii Transilvania din Braşov. 2006, p. 306. 175 Kotler, Ph.: Managementul marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005, p. 233.

Brătucu G., [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 428 – 430. 177 Brătucu, G., Chirteş, C. H.: Elective Offer and The Politician In Electoral Marketing. Review of Management and Economical Engineering vol. 6 nr. 5, International Conference on Bussiness Excellence 2007, p. 113. 178 Lefter, C., Brătucu, G., Bălăşescu, M., Chiţu, I., Răuţă, C., Tecău, A.: Marketing. Vol. I, Editura Universităţii Transilvania din Braşov. 2006, p. 663. 179 Brătucu G., [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 427. 180 Teodorescu, B.: Marketing politic şi electoral. Editura Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice David Ogylvi. Bucureşti. 2001, pp. 19 – 26.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

179
b. activitatea are caracter discontinuu; c. are un grad mai mare de acţiune. Campania electorală, cea mai complexă îmbinare între toate tehnicile de promovare din întreg spaţiul comunicaţional contemporan, este acea perioadă stabilită oficial înaintea unui scrutin, în care actorii politici îşi desfăşoară strategia de marketing politic electoral. Acţiunile din această perioadă sunt limitate de legislaţia în vigoare. Electoratul reprezintă totalitatea cetăţenilor care au drept de vot într-o ţară, zonă teritorială sau partid. Electoratul este considerat: a. o resursă formală: un interlocutor colectiv, o instituţie care legitimează acţiunea candidatului; b. o resursă acumulată: electoratul ca interlocutor care dispune deja de o imagine preelectorală a candidatului şi de criterii de evaluare a acestuia; c. o resursă creată: electoratul ca interlocutor care trebuie menţinut sau convins. Electoratul nu dispune de resurse legale şi logistice pentru a participa în mod direct la dezbaterea electorală. Actori politici sunt consideraţi acele persoane, grupuri sociale sau categorii socio-profesionale care îndeplinesc un rol politic activ în cadrul structurilor unei societăţi, într-un anumit moment. În sens restrâns, desemnează profesioniştii vieţii politice, care tind să ocupe poziţii de putere. Strategia politică reprezintă un plan de acţiune pentru a obţine reuşita în competiţia politică. Un plan strategic are în vedere modul de acţiune, scopurile şi obiectivele care trebuie realizate, timpii de execuţie, mijloacele şi resursele care se vor utiliza, principalele direcţii de acţiune. Comportamentul electoral presupune un proces de formare şi de exprimare a preferinţelor individuale în raport cu politicile alternative supuse la vot. Scopul studierii electoratului îl constituie cunoaşterea şi previzionarea atitudinilor şi comportamentelor electoratului.181
181

180 Sunt analizate , în continuare, câteva dintre paradigmele frecvent utilizate în analiza comportamentului electoral. a) Paradigma declasării sociale susţine că nu există o legătură directă între categorii socioprofesionale fundamentale şi comportamentul lor social sau politic. Principalul argument adus în favoarea acestei paradigme este susţinut de teoria următoare: în situaţia unei societăţi moderne, mobilitatea socioeconomică pe verticală sau cea etnoculturală conduce la modificarea permanentă a structurii asociate unei anumite categorii socioprofesionale din perspectiva comportamentului social sau politic. Această mobilitate conduce fie la dispariţia unor astfel de categorii socioprofesionale, fie la descompunerea ei în subcategorii specifice cărora le pot fi asociate alte tipuri de structură comportamentală, fie la emergenţa unor categorii noi. În toate cele trei situaţii existenţa acestora este efemeră şi relativ instabilă în timp. b) Paradigma declasării (dispersiei) susținerii politice îşi are punctul de pornire de la premisa: populaţia electorală este într-o largă măsură dispusă să devină un susţinător al oricărei formaţiuni politice fără a fi un susţinător consistent (partizan). Procentul acestui tip de susţinători determină în mod direct proporţional nivelul de fluctuaţie (de schimbare) a susţinerii de care dispune o anumită formaţiune politică. Fenomenul declasării partinice se poate suprapune sau cu cel al declasării sociale fără a exista însă o legătură strânsă de dependenţă sau de interacţiune între acestea. c) Paradigma psephologică susţine existenţa unor variabile cheie care sunt comune în sesul influenţei pe care o exercită asupra stabilităţii opţiunilor electorale, dar şi asupra schimbării sociale. Ea susţine existenţa unor corelaţii într-o relaţie generată între voturi şi factori socioeconomici precum: regiune, vârstă, proprietăţi deţinute etc; fiind apropiată de tendinţele pozitiviste dedicate descrierii comportamentului politic. d) Paradigma efectului de val susţine existenţa unui val corespunzător unui număr procentual minim de voturi exprimate ce trebuie obţinute pentru ca efectele secundare datorate
Teodorescu, B.: Marketing politic şi electoral. Editura Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice David Ogylvi. Bucureşti. 2001, pp. 72 – 80.
182

182

Poţincu, C.: From Propaganda To Communication In Political Marketing In Romania. Bulletin of the Transilvania University of Braşov Vol. 14 (49) – 2007 (în curs de publicare).

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

181
redistribuirii presupuse de un anumit sistem electoral să fie minime. Aceasta în baza existenţei unui context naţional al exprimării electorale, în sensul agregat al proporţiei totale, fiecare partid trebuind obţine o susţinere solidă pentru a putea obţine o poziţie dominantă în Parlament. Acest val este calculat în funcţie de numărul de partide care participă în competiţia electorală astfel: V = 100/(n+ 1)%, unde n este numărul de formaţiuni politice prezente în competiţie. Tendinţa exprimată de studii cantitative trebuie să ofere o sugestie pentru stategia politică electorală care poate avea cel mai mare efect asupra electoratului. Partidele cotate peste acest val adoptă în general strategii specifice contextului naţional agregat, în vreme ce partidele mici au doar şansa concentrării regionale pentru a obţine o atenuare maximă a efectului de redistribuire. Aceeaşi paradigmă atrage atenţia asupra analizelor care sunt efectuate la nivelul unităţilor primare de reprezentativitate (circumscripţii electorale pentru România). Efectul compozit naţional sau regional nu poartă de cele mai multe ori amprenta distribuţiei regionale sau locale şi poate fi o serioasă sursă de eroare pentru predicţiile care nu iau în considerare efectul de val electoral. e) Paradigma electoratului volatil sugerează faptul că pentru un partid politic, în scopul preîntâmpinării susţinerii de către un anumit tip de electorat, e necesară o strategie care să fie în acord cu satisfacerea nevoilor acestuia într-un mod corect cu un sens specific. Suportul fragil pe care îl oferă acest tip de electorat, nonpartizan, poate fi în alte condiţii foarte uşor pierdut. Paradigma îşi are punctul de pornire în efectul declasării sociale: există o predispoziţie dominantă a electoratului de a-şi concentra atenţia asupra problemelor imediate sau pe termen scurt şi de a vota în favoarea unor strategii politice imediate sau pe termen scurt. Paradigmă pune serios în discuţie necesitatea unor analize calitative complexe care să poată genera informaţii modelatoare pentru identificarea şi caracterizarea acestui tip de electorat şi a structurii comportamentului său politic. Aceste paradigme sunt cele care stau la baza constituirii principalelor modele de analiză a comportamentului electoral.

182

7.2. Etica în politică. Manipularea electoratului.
Etica marketingului reuneşte problematica normelor ce se cer îndeplinite şi a valorilor ce se cer realizate în cadrul prestaţiilor tuturor partenerilor actelor de piaţă, pentru ca acestea să se desfăşoare într-un cadru moral. Ea are în vedere şi pretenţiile grupelor sociale ce sunt atinse de consecinţele fluxurilor ofertei de bunuri, servicii şi idei, pe termen scurt, mediu şi lung. Etica marketingului s-a cristalizat în perioada postbelică, pe fondul dezbaterilor privitoare la responsabilitatea socială a întreprinderii în raporturile sale cu furnizorii şi clienţii. Dezvoltarea spiritului critic al purtătorului de cerere şi responsabilitatea socială a întreprinzătorului faţă de actele sale reprezintă fundalul provocărilor la care trebuie să facă faţă marketingul în societatea contemporană.183 Politica este cea care poate fie favoriza, fie descuraja un interes etic pentru sfera tot mai largă a afacerilor. Expresia etica politică se referă, în sens larg, la exprimarea unor judecăţi morale asupra acţiunilor politice, fără a se presupune că s-ar putea elimina cu totul conflictul dintre etică şi politică. Etica în politică explică faptul că politica propriu-zisă nu este judecată numai de propriile ei norme (de putere, de raţionalitate, de eficienţă, etc), ci ea este judecată şi prin intermediul unor principii, norme şi valori morale, precum: libertatea, dreptatea, egalitatea, onestitatea, toleranţa, iubirea, mila prudenţa, curajul, înţelepciunea, etc. Astfel, devine important modul în care oamenii implicaţi în politică respectă sau nu norme şi imperative de tipul: „Să fii cinstit!”, „Să nu minţi!”, „Să nu furi!”, „Să îţi respecţi semenii!”, „Ţine-ţi promisiunile!” etc.184 Maketingul politic presupune identificarea unui segment de populaţie căruia să te adresezi, presupune transmiterea unui mesaj adecvat, precum şi un mijloc adecvat de transmitere a acestui mesaj.

Druţă, M. E., Pop, N. Al.: Etică a marketingului. în Marketing. Dicţionar explicativ. (coordonatori: Florescu, C., Mâlcomete, P., Nicolae, Al. P.) Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 238. 184 Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005, pp. 486 şi urm.

183

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

183
O campanie electorală trebuie condusă cu o rigoare de fier, totul să fie foarte bine conceput, preconizat să apară spontan, natural şi normal. Direcţionarea mesajului transmis presupune conceperea mesajului în funcţie de public, esenţială fiind aici cunoaşterea consumatorului căruia i se adresează „produsul” electoral. Trebuie cunoscută, de asemenea, cultura publicului căruia ne adresăm. Pentru o reuşită trebuie conceput un profil politic atractiv, trebuie utilizate tehnici care prevăd motivarea şi de-motivarea votului, trebuie concepută o listă de sloganuri, trebuie realizată o cercetare sociologică pentru elaborarea imnului electoral, trebuie definită identitatea vizuală a partidului. Partidul sau omul politic devine un produs căruia i se creează o „imagine de marcă” şi care este impus, apoi, pe o piaţă.185 O campanie electorală reprezintă186 cea mai complexă îmbinare între toate tehnicile de promovare din întreg spaţiul comunicaţional contemporan. Ea reprezintă perioada stabilită oficial înaintea unui scrutin, în care actorii politici îşi desfăşoară strategia de marketing politic electoral. Acţiunile din această perioadă sunt limitate prin reglementări legale. Durata acesteia este stabilită anterior, variază de la o ţară la alta şi se încheie cu o zi înaintea alegerilor. Campaniile electorale din 1990, 1992, 1996 şi 2000 din România au durat 45, 60, respectiv 30 de zile. Reglementările juridice legitimează campania electorală ca fiind o metodă de selecţionare a liderilor politici, deoarece impune cerinţa participării la selecţie şi cerinţa majorităţii drept criteriu de validare a selecţiei. O acuză adusă marketingului politic este aceea că reprezintă un instrument de manipulare a electoratului. Aceasta este privită sub două aspecte: 1. sondajele de opinie care au influenţă nocivă, în sensul publicării lor în perioada campaniei electorale doar pentru a modifica intenţiile de vot ale electoratului;

184 2. folosirea excesivă a metodelor şi tehnicilor persuasive de către marketingul politic. Autori consacraţi în domeniul marketingului politic din România187 consideră faptul că pluralismul formaţiunilor politice şi posibilitatea efectivă pentru toate partidele şi candidaţii de a utiliza metodele şi tehnicile specifice marketingului politic reprezintă o garanţie împotriva pericolelor şi abuzurilor posibile de a se manifesta la un moment dat în viaţa politica a oricărei ţări. Dar este oare suficientă această diversitate a formaţiunilor politice şi a candidaţilor pentru a determina o inserarea eticii ca o normalitate în conducerea unei campanii electorale? Oare utilizarea metodelor şi tehnicilor specifice marketingului politic constituie o „frână” în calea manifestărilor lipsite de etică care pot fi adoptate în activitatea de conducere a unei campanii electorale? Interesant de remarcat este adoptarea în acest an de către Partidele din Republica Moldova a unui cod de conduită privind desfăşurarea şi reflectarea campaniei electorale la alegerile locale şi generale din 2007.188 Acest cod de conduită electorală reglementează normele de conduită între partide, alte organizaţii social-politice, blocuri electorale, candidaţii independenţi şi reprezentanţii mass-media implicaţi în procesul desfăşurării şi reflectării campaniei electorale. (Art. 1) Ca obiective ale codului de conduită privind desfăşurarea şi reflectarea campaniei electorale din Republica Moldova au fost stabilite următoarele (Art. 3)189: 1. desfăşurarea unei campanii electorale corecte, în condiţii de concurenţă egală; 2. informarea obiectivă a alegătorilor asupra proceselor electorale; 3. libera participare politică în campania electorală; 4. respectarea demnităţii participanţilor în campania electorală;
187 Brătucu, G.: Marketing politic. în Dicţionar explicativ. (coordonatori: Florescu, C., Mâlcomete, P., Nicolae, Al. P.) Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 430. 188 Mureşan, L., Poţincu, C.: Ethics and Political Marketing. Bulletin of the Transilvania University of Braşov Vol. 14 (49) – 2007 (în curs de publicare). 189 Cod de conduită privind desfăşurarea şi reflectarea campaniei electorale la alegerile locale şi generale din 2007 în Republica Moldova.

185

Bardan, Al.: Marketing politic în România. Înainte şi după 1989. Editura Tritonic, Bucureşti, 2001, pp. 143-144. 186 Teodorescu B.: Marketing politic şi electoral. SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy”, Bucureşti, 2001, p. 22.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

185
5. crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între participanţii în campania electorală. Principiile generale stabilite prin acest cod de conduită electorală sunt prezentate în Art. 4 în sensul în care fiecare participant în campania electorală se va baza pe următoarele principii: 1. respectarea normelor legislaţiei electorale şi prevederilor prezentului Cod; 2. informarea în mod corect şi obiectiv a alegătorii despre participanţi şi platformele lor politice; 3. respectarea dreptului alegătorilor de a participa la vot în baza propriilor convingeri şi a informaţiei obţinute; 4. evitarea intimidărilor şi obstrucţiei actului de exprimare liberă a votului; 5. evitarea coruperii prin orice metode şi sub orice formă a alegătorilor. În legătură cu implementarea Codului a fost stabilit faptul că fiecare participant va lua măsuri necesare pentru: 1. informarea şi convingerea membrilor, persoanelor de încredere şi susţinătorilor să nu admită încălcarea prezentului Cod; 2. neadmiterea eventualelor abuzuri legate de invocarea neînteimeiată sau falsă a violării prezentului Cod de către opozanţi; 3. asigurarea respectării integrale a prezentului Cod şi a legislaţiei în vigoare. În desfăşurarea campaniei electorale fiecare participant va respecta: 1. drepturile, libertăţile şi demnitatea altor participanţi la campania electorală şi ale alegătorilor; 2. libertatea presei, inclusiv dreptul de a monitoriza alegerile; 3. drepturile şi libertăţile observatorilor acreditaţi. Obligaţiile participanţilor la alegerile locale şi generale din 2007 sunt: 1. de a nu crea obstacole jurnaliştilor aflaţi în serviciu; 2. de a nu obstrucţiona campaniile electorale desfăşurate de alţi participanţi; 3. de a nu publica materiale false, defăimătoare la adresa altor participanţi;

186 4. de a nu împiedica alţi participanţi să difuzeze sau să afişeze materiale de agitaţie electorală în locurile permise; 5. de a nu deteriora sau nimici materialele de agitaţie electorală ale altor participanţi; 6. de a nu împiedica alţi participanţi să desfăşoare întruniri sau manifestaţii cu caracter electoral; 7. de a nu împiedica cetăţenii să participe la întrunirile sau manifestaţiile altor participanţi; 8. de a nu desfăşura agitaţie electorală în locaşurile sfinte şi în instituţiile de învăţământ în timpul orelor de curs; 9. de a nu oferi bani, bunuri sau alte avantaje patrimoniale cetăţenilor în timpul campaniei electorale în scopul de a-i determina să voteze sau să nu voteze un anumit concurent electoral, sau să se abţină de la votare, să-şi înainteze sau să-şi retragă candidatura; 10. de a nu induce în eroare alegătorii, insuflându-le că secretul votării nu va fi păstrat, iar alegerile vor fi falsificate; 11. de a nu admite implicarea directă sau indirectă în agitaţia electorală a cultelor religioase; 12. de a nu admite implicarea autorităţilor şi resurselor administrative ale organizaţiilor şi instituţiilor publice sau private pentru a influenţa opţiunile alegătorilor şi intenţiilor de participare contrar voinţei acestora; 13. de a nu efectua agitaţie electorală în ziua alegerilor şi cea precedentă alegerilor; 14. de a nu admite acţiuni de imixtiune în activitatea organelor electorale. Acest cod de conduită privind desfăşurarea şi reflectarea campaniei electorale la alegerile locale şi generale din 2007 în Republica Moldova reflectă nevoia de etică în realizarea campaniei electorale.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

187

188

TEST DE EVALUARE
ΠComportamentul consumatorului este un concept: A) bidimensional, B) pluridimensional, C) multidimensional.

’ Paradigma psephologică sugerează faptul că pentru un partid politic, în scopul preîntâmpinării susţinerii de către un anumit tip de electorat, e necesară o strategie care să fie în acord cu satisfacerea nevoilor acestuia într-un mod corect cu un sens specific. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. ” Scopul studierii electoratului îl constituie: A) cunoaşterea atitudinilor şi comportamentelor electoratului, B) previzionarea atitudinilor şi comportamentelor electoratului. • Comportamentul consumatorului este: A) static, B) dinamic.

• În desfăşurarea campaniei electorale, conform Codului de conduită privind desfăşurarea şi reflectarea campaniei electorale la alegerile locale şi generale din 2007 în Republica Moldova, fiecare participant va respecta: A) drepturile, libertăţile şi demnitatea altor participanţi la campania electorală şi ale alegătorilor, B) libertatea presei, inclusiv dreptul de a monitoriza alegerile, C) drepturile şi libertăţile observatorilor acreditaţi.
Ž O campanie electorală reprezintă perioada stabilită oficial înaintea unui scrutin, în care actorii politici îşi desfăşoară strategia de marketing politic electoral. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. • Marketingului politic poate fi considerat un instrument de manipulare a electoratului. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. • Etica politică se referă la exprimarea unor judecăţi morale asupra acţiunilor politice. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă. ‘ Paradigma electoratului volatil susţine existenţa unor variabile cheie care sunt comune în sesul influenţei pe care o exercită asupra stabilităţii opţiunilor electorale, dar şi asupra schimbării sociale. A) afirmaţia este adevărată, B) afirmaţia este falsă.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

189
BIBLIOGRAFIE:

190
15. Duţu, M.: Între a fi şi a avea. Eseuri ecologiste. Editura Economică, Bucureşti. 1998. 16. Duţu, M.: Principii şi instituţii comunitare de drept comunitar al mediului. Editura Economică, Bucureşti. 2005.

Cursuri, tratate, monografii:
1. Athanasiu, Al., Volonciu, M., Dima, L., Cazan: Codul muncii. Comentariu pe articole. Vol I. Editura CH Beck, Bucureşti. 2007. 2. Bardan, Al.: Marketing politic în România. Înainte şi după 1989. Editura Tritonic, Bucureşti, 2001. 3. Bell, S., McGillivray, D.: Environmental Law. Oxford University Press, 2006. 4. Blyte, J.: Comportamentul consumatorului. Editura Teora, Bucureşti. 1998. 5. Charter, M., Polonsky, M. J.: Greener Marketing. A global Perspective on Greening Marketing Practice. GreenleafPublishing, Sheffield, 1999. 6. Ciobanu, D.: Protecţia mediului. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2001. 7. Covey, St. R.: Etica liderului eficient sau Conducerea bazată pe principii. Editura Alfa, Bucureşti. 2000, p. 223. 8. Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia, Bucureşti. 2005. 9. Danciu, V.: Marketing ecologic. Etica verde a producţiei şi consumului. Editura Economică, Bucureşti. 2006. 10. Daniela Marinescu: Tratat de dreptul mediului. Editura All Beck, Bucureşti, 2003. 11. Duţu, M.: Dicţionar de dreptul mediului. Editura Economică, Bucureşti. 2000. 12. Duţu, M.: Drept internaţional al mediului. Editura Economică, Bucureşti. 2004. 13. Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007. 14. Duţu, M.: Ecologie. Filosofia naturală a vieţii. Editura Economică, Bucureşti. 1999.

17. Duţu, M.: Tratat de dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007. 18. Florescu, C. (coordonator), Balaure, V., Boboc, Şt., Cătoiu, I., Olteanu, V., Pop, N. Al.: Marketing. Editura Marketer, Bucureşti, 1992. 19. Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori): Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003. 20. Frederick, C. W.: Corporate be Good! The Story of Corporate Social Responsibility. Dog Ear Publishing, Idianapolis. 2006. 21. Freedland, M.: The Personal Employment Contract. Oxford University Press, 2006. 22. Ianculescu, S., Nisipeanu, S., Ştepa, R.: Managementul mediului în conformitate cu seria ISO 14000. Editura Matrix Rom, Bucureşti. 2002. 23. Kotler, Ph., Armstrong, G.: Principiile marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005. 24. Kotler, Ph., Keller, K. L.: Marketing Management. Pretice Hall, Harlow. 2006. 25. Kotler, Ph., Lee, N.: Corporate Social Responsability. Doing the Most Good for Your Company and Your Cause. John Wiley & Sons, New Jersey. 2005. 26. Kotler, Ph., Wong, V., Saunders, J., Armstrong, G.: Principles of Marketing. Pretice Hall, Harlow. 2005. 27. Kotler, Ph.: Managementul marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005. 28. Lefter, C., Brătucu, G., Bălăşescu, M., Chiţu, I., Răuţă, C., Tecău, A.: Marketing. Vol. I şi II, Editura Universităţii Transilvania din Braşov. 2006. 29. Lisenche, R., Mureşan, L.: Noţiuni de drept comunitar. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2005.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

191
30. Lupan, E., Minea, M. Şt., Marga, A.: Dreptul mediului. Partea specială. Tratat elementar. Vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997. 31. Lupan, E.: Dreptul mediului. Partea generală. Tratat elementar. Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996. 32. Matsushita, M., Schoenbaum, T. J., Mavroidis, P. C.: The Word Trade Organization. Law, Practice and Policy. Oxford University Press, 2003. 33. Mazilu, D.: Dreptul comunitar al mediului. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008. 34. Mihai, C. Gh.: Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice. Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006. 35. Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007. 36. Niţă, C., Brătucu, G., Popescu, M.: Dicţionar general de afaceri. Volumul II. Editura Ecran Magazin, Braşov, 2003. 37. Ottman, J.: Green Marketing. Opportunity for Inovation. McGraw Hill, Columbus. 1998. 38. Pârvu, C. (coordonator): Dicţionar enciclopedic de mediu. vol. 1. Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2005. 39. Pârvu, C. (coordonator): Dicţionar enciclopedic de mediu. vol. 2. Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2005. 40. Poenaru, E.: Drept civil. Teoria generală. Persoanele. Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001. 41. Răhău, L., Oroian, M., Neagu, Gh.: Marketing. Editura Risoprint. Cluj-Napoca, 2005. 42. Schreiner, C., Ciobanu, R. C., Huţu C. A.: Etica tehnică şi a afacerilor. Editura Gh. Asachi, Iaşi, 2002. 43. Scripcaru, Gh., Astărăstoaie, V., Ciucă, A., Scripcaru, C.: Introducere în biodrept. De la bioetică la biodrept. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003. 44. Sreteanu, F., Chiriţă, R.: Răspunderea penală a persoanei juridice. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

192
45. Ştefănescu, I. T.: Tratat de dreptul muncii. Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007. 46. Teodorescu, B.: Marketing politic şi electoral. Editura Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice David Ogylvi. Bucureşti. 2001. 47. Teodoroiu, S. M.: Răspunderea civilă pentru dauna ecologică. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003. 48. Ungureanu, O.: Drept civil. Introducere. Editura All Beck, Bucureşti. 2000. 49. Voiculescu, N., Mureşan, L.: Dreptul comerţului internaţional. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2006. 50. Voiculescu, N.: Drept comunitar al muncii. Editura Rosetti, Bucureşti. 2005. 51. Voiculescu, N.: Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare. Editura Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007, 52. Werther, B. W. Jr., Chandler, D.: Strategic Corporate Social Responsibility. Stakeholders in a Global Environment. Sage Publications, Thousand Oaks. 2006.

Articole, studii apărute în reviste de specialitate:
1. Balias, G.: Seeds of Distrust: The Co-existence of Genetically Modified and Conventional or Organic Crops in Greece. European Environmental Law Review volume. 14, December 2005, Blackwell Publishing, pp. 318-325. 2. Brătucu G., [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 427 – 430. 3. Brătucu, G. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 433 – 435. 4. Brătucu, G., Chirteş, C. H.: Elective Offer and The Politician In Electoral Marketing. Review of Management and Economical Engineering vol. 6 nr. 5, International Conference on Bussiness Excellence 2007, pp. 113-119.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

193
5. Bucur-Sabo, M. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 405-407. 6. Ciutacu, C., Chivu, L., Preda, D.: Responsabilitatea socială a companiei - o provocare pentru lumea contemporană. în Revista Română de Economie Nr. 2/2005, Editura Centrul de Informare şi Documentare Economică, Institutul de Economie Naţională, Bucureşti. pp. 79-85. 7. Cobzaru, A.: Perspectiva interdisciplinară a dreptului mediului. Revista Română de Drept al Mediului Nr. 1 (7) din 2006, Asociaţia Română de Drept al Mediului. Universitatea Ecologică. Bucureşti. pp. 93-98. 8. Comte, F.: Environmental Crime and the Police in Europe: A Panorama and Possible Paths for Future Action. European Environmental Law Review volume. 15, July 2006, Blackwell Publishing, pp. 190-231. 9. Cronwhurst, G., Lee, R.: Waste Recovery and Definitions. European Environmental Law Review volume. 3, March 2007, Blackwell Publishing, pp. 73-78. 10. Diaconescu, M. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 94-96. 11. Druţă, M. E., Pop, N. Al. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003. pp. 238-240. 12. Duţu, M.: Prevenirea şi repararea pagubelor de mediu potrivit Ordonaţei de Urgenţă a Guvernului nr. 68/2007. Revista Dreptul nr. 11/2007. 13. Duţu, M.: Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediul în România. Revista Dreptul nr. 6/2004. 14. Gertz, R.: Access to Environmental Information and the German Blue Angel – Lessons to be Learned?. European Environmental Law Review volume. 10, October 2004, Blackwell Publishing, pp. 268-275.

194
15. Hossain, F., Onyango, B.: Product attributes and consumer acceptance of nutritionally enhanced genetically modified foods. In International Journal of Consumer Studies Volume 28, Number 3, June 2004, Blackwell Publishing, pp. 255-267. 16. Kempf, H.: L’Europe et les OGM: un defi culturel. Le Monde 8 iulie, 2005. 17. Kolodinsky, J., DeSisto, T. P., Narsana, R.: Inflences of question wording on levels of support for genetically modified organisms. In International Journal of Consumer Studies Volume 28, Number 2, March 2004, Blackwell Publishing, pp. 154-167. 18. Langlet, D.: Advance Informed Agreement and Biosafety – the Elaboration, Functioning, and Implications of AIA in the Cartagena Protocol. European Environmental Law Review volume. 11, November 2005, Blackwell Publishing, pp. 291-310. 19. Makuch, Z.: TBT or not TBT, That is the Question: The International Trade Law Implications of European Community GM Traceability and Labelling Legislation. European Environmental Law Review volume. 8-9, August-September 2004, Blackwell Publishing, pp. 226-252. 20. Marica, A.: Consideraţii privind răspunderea civilă în dreptul mediului. În Revista de Ştiinţe Juridice, Nr. 2/2006, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti. pp. 75 – 80. 21. Munteanu, V., Pantea, I. M., Ştefea, P.: Integrarea responsabilităţii sociale în strategiile de afaceri ale organizaţiilor româneşti. Un studiu în regiunea de vest în Revista Management & Marketing, Nr. 2/2006, Editura Economică, Bucureşti. pp. 73 – 87. 22. Mureșan, L., Neacșu, A. N.: Etichetarea ecologica în Zilele medicale ale Brașovului, 7-8 Decembrie 2007 (volumul Conferinţei este în curs de publicare). 23. Mureşan, L., Poţincu, C.: Ethics and Political Marketing. Bulletin of the Transilvania University of Braşov Vol. 14 (49) – 2007 (în curs de publicare). 24. Mureşan, L.: Ethics Code in Romania. Bulletin of the Transilvania University of Braşov, vol. 14 (49)/2007, Series B, Editura Universităţii Transilvania din Braşov (în curs de publicare).

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

195
25. Mureşan, L.: Structura şi răspunderea pe care le implică dumpingul. Sesiunea Internaţională de comunicări ştiinţifice a Universităţii din Piteşti: Economia contemporană. Prezent şi perspective Editura AGIR, Bucureşti. 2004, pp. 391-392. 26. Murzea, C., Mureşan, L.: Ecobrand - the Ecological Label. Bulletin of the Transilvania University of Braşov, Vol. 14 (49) – 2007 (în curs de publicare). 27. Patriche, D. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 168-169. 28. Polonsky, M. J.: An Introduction to Greener Marketing. Electronic Green Journal, vol. 1, nr. 2, November 1994, http://egj.lib.uidaho.edu /index.php/egj/article/view/2566/2524. 29. Poţincu, C.: From Propaganda To Communication In Political Marketing In Romania. Bulletin of the Transilvania University of Braşov Vol. 14 (49) – 2007 (în curs de publicare). 30. Racolţa-Paina, N. D., Mateescu, V. M.: Responsabilitatea socială internă şi producţia de tip lohn. Studiu de caz: o întreprindere mică, cu capital străin, din industria confecţiilor. în Management & Marketing Nr. 3/2006, Editura Economică, Bucureşti. pp. 99-108. 31. Rosler, H.: The Rationale for European Trade Mark Protection. in European Intellectual Property Review vol. 29 Issue 3 March 2007, pp. 100-106. 32. Schröder, M. J., McEachern, A. M. G.: Consumer value conflicts surrounding ethical food purchase decisions: a focus on animal welfare. In International Journal of Consumer Studies Volume 28, Number 2, March 2004, Blackwell Publishing, pp. 168-177. 33. Soveroski, M.: Environment Rights versus Environmental Wrongs: Forum over Substance? Review of European Community & International Environment Law volume. 16 (3) 2007, Blackwell Publishing, pp. 261-273. 34. Teodorescu, N. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 154-156.

196
35. Teodorescu, N. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 156-158. 36. Tomescu, M., Stănescu, Ş.-A.: Condiţiile răspunderii juridice pentru daune aduse mediului potrivit Directivei 2004/35/CE. în Revista Română de Dreptul Afacerilor, Nr. 6/2006, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti. pp. 47 – 60. 37. Uusitalo, O., Oksanen, R.: Ethical consumerism: a view from Finland. In International Journal of Consumer Studies Volume 28, Number 3, June 2004, Blackwell Publishing, pp. 214-221. 38. Voiculescu, N., Mureşan, L.: The employer’s obligation to inform the employee. Bulletin of the Transilvania University of Braşov, vol. 11 (46)/ 2004, Series B, Editura Universităţii Transilvania din Braşov.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful