UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE EDUCAłIE FIZICĂ ŞI SPORT

PETRESCU TOMA GHEORGHE DANIEL

SABĂU ELENA

ATLETISM CURS DE BAZĂ

2007

1

CUPRINS Istoria, tehnica şi regulamentul de concurs în probele de atletism 1. EvoluŃia atletismului în lume şi în România 1.1. ExerciŃiile atletice în epoca primitivă 1.2. ExerciŃiile de atletism în Grecia antică 1.3. ExerciŃiile de atletism în feudalism 1.4. Atletismul în epoca modernă 1.5. Atletismul românesc în epoca modernă 1.6. Atletismul românesc în epoca contemporană 2. ConŃinutul, caracteristicile şi organizarea atletismului 2.1. DefiniŃia şi particularităŃile atletismului 2.2. Atletismul - sport formativ 2.3. Atletismul – sport competiŃional 2.5. Organizarea atletismului în România 3. Şcoala atletismului 3.1. Şcoala alergării 3.2. Şcoala săriturii 3.3. Şcoala aruncării 4. Tehnica şi regulamentul probelor de alergări 4.1. Bazele tehnicii alergărilor 4.2. Alergările de viteză 4.3. Alergările de semifond şi fond 4.4. Alergarea de cros 4.5. Alergarea de garduri 4.6. Alergările de ştafetă 5. Tehnica şi regulamentul probelor de sărituri 5.1. Bazele tehnicii săriturilor 5.2. Săritura în lungime 5.3. Săritura în înălŃime 6. Tehnica şi regulamentul probelor de aruncări 6.1. Bazele tehnicii aruncărilor 6.2. Aruncarea mingii de oină 6.3. Aruncarea greutăŃii

2

1. EVOLUłIA ATLETISMULUI ÎN LUME ŞI ÎN ROMÂNIA 1. 1. EXERCIłIILE ATLETICE ÎN EPOCA PRIMITIVĂ ExerciŃiile de alergare, de săritură sau de aruncare (întâi la Ńinta care era prada) au apărut şi s-au dezvoltat în strânsă legătură cu condiŃiile vieŃii. Cea mai importantă perfecŃiune atinsă de om, a fost atunci când el a aruncat obiectele la distanŃă: “aruncarea a devenit apanajul omului, exerciŃiu fizic specific doar omului”. 1. 2. EXERCIłIILE DE ATLETISM ÎN GRECIA ANTICĂ Alergările : - 1 stadiu (192,27 m) - cursă de viteză denumită dromos; - 2 stadii - cursă de viteză prelungiă denumită diaulos; - 4 stadii - cursă de semifond denumită hipichos; - 8-24 stadii - curse de fond denumite dolichos. Aruncările care se practicau, erau: ▪ Aruncarea discului, (având diametre cuprinse între 17-30 cm şi o greutate între 1,4 - 4,7 kg). ▪ Aruncarea suliŃei este cea mai veche probă tehnică din atletism, existând suliŃe vechi de aproape 4000 de ani. (suliŃele erau din lemn, lungi de 1,80 – 2,00m având vârful de metal.) Sărituririle care se practicau: ▪ Săritura în lungime cu elan, în cadrul pentatlonului. ▪ Săritura fără elan, ca exerciŃiu pregătitor. 1. 3. EXERCIłIILE DE ATLETISM ÎN FEUDALISM În Evul Mediu, activităŃile fizice erau îndeptate spre vânătoare şi pregătire pentru război, fapt pentru care, seniorii şi cavalerii practicau unele exerciŃii în scopul fortificării corporale şi stimulării curajului. Aceştia erau preocupaŃi mai ales de aruncările cu lănci grele şi sporadic, de aruncările cu buzduganul, cu suliŃa sau cu pietre, sub formă de întrecere (în organizare simplă); prin aceste manifestări puterea vremii, îşi etala în faŃa celor de-o seamă şi a supuşilor, forŃa fizică, superioritatea. 1.4. ATLETISMUL ÎN EPOCA MODERNĂ Atletismul s-a renăscut şi s-a reconstituit ca ramură a sportului în Anglia, la mijlocul secolului al XIX-lea. Englezi au organizat întreceri pe lângă colegiile şi universităŃile în care studiau tinerii nobili. Primele înscrisuri despre întrecerile atletice sunt legate de Academia Militară Regală – Woolwich (din anul 194) şi Colegiul Exeter - Oxford (din anul 1850). Grecia, a găzduit şi prima ediŃie a Jocurilor moderne, în anul 1896 (5-15.IV) la Atena. 1. 5. ATLETISMUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ Prima manifestare cu caracter atletic a avut loc în anul 1815, când austriaca Paukert Karolina a aleargat, în schimbul unei taxe, pe distanŃa cuprinsă între PiaŃa Victoriei şi Calea Moşilor. “Pioneratul” atletismului românesc a început cu adevărat în anul 1882, când s-a organizat la Bucureşti, primul concurs de atletism cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava şi Matei Basarab; în program au figurat alergări pe plat şi peste obstacole. Aşadar, atletismul organizat a fost practicat iniŃial de elevi, în şcoli, primele probe fiind cele de alergări. Primul Campionat naŃional, recunoscut oficial, a fost cel din anul 1921 organizat la Cluj, când atleŃii din Transilvania şi Banat s-au dovedit a fi net superiori. Primele Campionate NaŃionale pentru femei şi juniori au avut loc în anul 1924. Prima participare a atleŃilor români, la cea mai importantă competiŃie mondială, respectiv la Jocurile Olimpice, a fost la ediŃia de la Amsterdam, din anul 1928, cu 10 atleŃi şi 2 atlete, a căror prezenŃă a fost simbolică şi rezultatele modeste. Tot în acest an se inaugurează prima ediŃie a Campionatelor Universitare în Romănia. VerificaŃi-vă cunoştinŃele! ▪ Care erau acŃinile fizice practicate în epoca primitivă ? ▪ SpecificaŃi în ce constă valoarea deprinderii de aruncare în evoluŃia omului. ▪ PrecizaŃi trei competiŃii cunoscute sub numele „jocuri”, care se desfăşurau în Grecia antică. ▪ PrecizaŃi lungimea cursei de dromos. ▪ Care este cea mai veche probă de aruncări ? ▪ PrecizaŃi săriturile practicate de grecii antici. ▪ Care este contribuŃia englezilor în promovarea exerciŃiilor de atletism ? ▪ Unde s-a desfăşurat prima ediŃe a Jocurilor Olimpice moderne ? ▪ În ce an a fost înfiinŃată actuala FederaŃie Română de Atletism ? ▪ În ce an a fost organizat primul Campionat naŃional de atletism ? ▪ Care este evenimentul mondial desfăşurat în anul 1928, la care au participat şi atleŃii români, pentru prima dată ? ▪ În ce an s-a desfăşurat primul Campionat universitar de atletism?

3

2. CONłINUTUL – CARACTERISTICILE ŞI ORGANIZAREA ATLETISMULUI 2. 1. DEFINIłIA ŞI PARTICULARITĂłILE ATLETISMULUI Atletismul este o ramură a educaŃiei fizice şi a sportului care, prin numărul mare şi diferit de exerciŃii, vizează dezvoltarea armonioasă a organismului, dar şi întrecerea. Concursurile de atletism cuprind grupe de probe şi probe care au caracteristici specifice, în funcŃie de cele 3 categorii fundamenale de exerciŃii, respectiv alergări, sărituri şi aruncări. Oricum ordonăm aceste exerciŃii, ele nu îşi schimbă sensul general şi esenŃial motric, pe care îl exprimă noŃiunile de alergare, săritură şi aruncare. - În probele de alergări şi marş se urmăreşte parcurgerea în timp cât mai scurt a unei distanŃe precizate. - În probele de aruncări se urmăreşte trimiterea unor obiecte cu forme şi dimensiuni speciale, standardizate (greutatea, discul, suliŃa, ciocanul) la o distanŃă cât mai mare. - În probele de sărituri se urmăreşte obŃinerea unui zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplusalt) sau a unui zbor cât mai înalt (la săritura în înălŃime şi la săritura cu prăjina). 2. 2. ATLETISMUL - SPORT FORMATIV Utilizarea raŃională a exerciŃiilor de atletism, prin alergări, sărituri, şi aruncări, contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, la educarea fizicului, în mod special la tânăra generaŃie, efectul pozitiv fiind sesizat la toate vârstele. Ca mijloc formativ al educaŃiei fizice şi sportive, atletismul Ńinteşte spre următoarele obiective generale: - optimizarea stării de sănătate, prin ameliorarea condiŃiei fizice, respectiv: creşterea rezistenŃei organismului la agenŃii patogeni, tonicitate troficitate şi supleŃe musculară, rezistenŃă cardio-respiratorie, greutate corporală optimă; - favorizarea dezvoltării fizice armonioase cu Ńinută corporală corectă şi prevenirea/corectare deficienŃelor fizice; - ameliorarea motricităŃii generale şi ridicarea nivelului de practicare a unor probe de concurs; - stimularea senzorio-motricităŃii generale şi a proceselor psihice cognitive, afective, motivaŃionale, volitive; - activarea capacităŃii de relaŃionare cu mediul fizic şi comunicare socială. 2. 3. ATLETISMUL - SPORT COMPETIłIONAL Probele atletice considerate a fi cele mai importante, sunt cunoscute sub denumirea de probe clasice. F.I.A.A. păstrează evidenŃa rezultatelor şi la aceste probe. Tabloul probelor de atletism (Tabel 2.1.) se ordonează în primul rând în grupe de probe, respectiv: - grupa probelor de alergări: de viteză, de semifond, fond, mare fond, garduri, obstacole, ştafetă; - grupa probelor de marş; - grupa probelor de sărituri; - grupa probelor de aruncări; - grupa probelor combinate
GRUPA DE PROBE Alergări de viteză PROBA 100 m 200 m 400 m 800 m 1500 m 5000 m 10000 m Maratonul (42,195 km) 100 m garduri 110 m garduri 400 m garduri 3000m obstacole 4 x 100 m 4 x 400 m 20 km 50 km Lungime ÎnălŃime Triplusalt Prăjină SuliŃă Greutate Disc Ciocan Decatlon I zi:100m,lung, gr, înăl., 400m. II zi:110m gd., disc, prăjină, suliŃă, 1500m Heptatlon I zi:100mgd., greut, înălŃ, 200m, II zi: lung., suliŃă, 800m LOCUL DESFĂŞURĂRII pista stadionului “ “ pista stadionului “ pista stadionului “ şosea pista stadionului “ “ pista stadionului pista stadionului “ şosea “ stadion “ “ “ stadion “ “ “ stadion MASC. x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x FEM. x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x

Alergări de semifond Alergări de fond Alergări de mare fond Alergări de garduri

Alergări de obstacole Alergări de ştafetă Marş

Sărituri

Aruncări

Poliatloane (probe combinate)

stadion

x

Tabel 2.1. Grupele şi probele clasice din atletism

4

2. 4. ORGANIZAREA INTERNAłIONALĂ A ATLETISMULUI Activitatea atletismului în plan internaŃional este dirijată de FederaŃia InternaŃională a AsociaŃiilor de Atletism (I.A.A.F. International Association of Athletics Federations), for înfiinŃat în anul 1912, la Stockholm şi alcătuit din reprezentanŃi ai unor FederaŃi NaŃionale. Numărul Ńărilor afiliate la FederaŃia InternaŃională a AsociaŃiilor de Atletism, a depăşit în prezent cifra de 200. CompetiŃiile organizate de IAAF ▪ Jocurile Olimpice ▪ Campionatele Mondiale ▪ Campionatele Mondiale de cros ▪ Cupa Mondială de marş ▪ Campionatele Europene ▪ Jocurile Mondiale Universitare, ▪ Cupa Europei ▪ Jocurile Balcanice ▪ Campionatele mondiale şi europene ▪ Grand Prix-urile 2.5. ORGANIZAREA ATLETISMULUI ÎN ROMÂNIA În Ńara noastră, atletismul este coordonat de FederaŃia Română de Atletism (F.R.A.), înfiinŃată în anul 1912 şi alcătuită din specialişti ai domeniului. Acest for îşi desfăşoară activitatea în concordanŃă cu prevederile FederaŃiei InternaŃionale a AsociaŃiilor de Atletism la care este afiliată. Sistemul competiŃional intern cuprinde următoarele concursuri de atletism: ▪ Campionatele NaŃionale de seniori şi tineret anual. ▪ Campionatele NaŃionale de juniori în fiecare an. ▪ Campionatele NaŃionale Universitare în fiecare an. ▪ Campionatele NaŃionale Şcolare în fiecare an. ▪ Campionatele NaŃionale de copii, categoria I-a anual. ▪ Concursuri NaŃionale de sală pentru seniori, tineret, juniori şi copii, în fiecare an. VerificaŃi-vă cunoştinŃele! ▪ DefiniŃi termenul de atletism. ▪ Care sunt cele trei categorii fundamentale de exerciŃii din atletism ? ▪ Care este scopul exerciŃiilor de marş şi alergare ? ▪ Care este scopul exerciŃiilor de sărituri ? ▪ Care este scopul exerciŃiilor de aruncări ? ▪ PrecizaŃi la ce fel de probe se referă conceptul de probe clasice. ▪ Care este forul ce manageriază activitatea atletică pe plan mondial şi când a fost înfiinŃat ? ▪ Care este periodicitatea organizării Jocurilor Olimpice ? ▪ NumiŃi forul şi anul înfiinŃării lui, care manageriază activitatea atletică în România. ŞCOALA ATLETISMULUI 3. ŞCOALA ATLETISMULUI Şcoala atletismului reprezintă perioada iniŃierii în atletism, pe parcursul căreia, încă din primii ani de şcoală copiii încep să deprindă mecanismele de bază specifice probelor atletice. 3.1. ŞCOALA ALERGĂRII Obiectivele şcolii alergării: - însuşirea deprinderii de a alerga, corect şi relaxat; - ameliorarea coordonării motorii a membrelor superioare şi a membrelor inferioare; - formarea capacităŃii de control a respiraŃiei în timpul alergării; - formarea capacităŃii de a percepe corect viteza de deplasare; - ameliorarea tonusului muscular; - dezvoltarea capacităŃii generale de efort. Mijloacele şcolii alergării: - alergare uşoară sau “alergare de coordonare”; - alergare în tempo moderat uniform; - alergare în teren variat; - alergare cu joc de glezne; - alergare cu genunchii sus; - alergare cu pendularea gambelor înapoi şi înainte;

5

- alergare accelerată; - alergare ritmată (“alergare cu ritm de 3 paşi, 5 paşi … peste obstacole joase”). 3.2. ŞCOALA SĂRITURII Obiectivele şcolii săriturii: -formarea deprinderii de a sări cu bătaie unilaterală (pe un picior); - învăŃarea aterizării amortizate, elastice şi echilibrate; - educarea echilibrului şi a coordonării dinamice în faza de zbor; - formarea simŃului elanului; - dezvoltarea forŃei şi detentei. Mijloacele şcolii săriturii: - sărituri cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare; - sărituri în adâncime; - săritura în lungime cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare, de pe loc la groapa de nisip; - sărituri cu bătaie şi aterizare pe diferite obiecte: - sărituri peste obstacole aşezate în serie şi în „urcare", cu înălŃimi în progresie continuă şi cu obstacolele plasate astfel încât să permită accesul de la unul la celălalt printr-un singur pas; - sărituri de pe loc cu desprindere pe un singur picior; - sărituri în înălŃime, la înălŃimi accesibile, cu elan perpendicular pe ştachetă, în ghemuit; - sărituri în lungime, la groapa cu nisip, plecând de pe un picior, aterizând în groapă pe acelaşi picior, pe celălalt picior sau pe ambele picioare; - sărituri cu desprindere şi aterizare pe acelaşi picior - pas săltat; - sărituri cu desprindere pe un picior şi aterizare pe celălalt: pasul sărit; - sărituri pe obstacole, de pe obstacole şi peste obstacole; - săritura în lungime cu elan liber (procedeul ghemuit) şi săritura în înălŃime cu elan (perpendicular pe ştachetă). Din acestea au derivat o serie de procedee care au devenit probe de concurs cum ar fi: - săritura în lungime, - are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în lungime. În programa şcolară sunt prevăzute din procedeele specifice săriturii în lungime următoarele: - săritura în lungime întinsă pentru clasele a V-a şi a VI-a; şi - săritura în lungime cu 1 1/2 paşi în zbor, pentru clasele a VII-a şi a VIII-a. - săritura în înălŃime, - are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în înălŃime. În şcoală, în funcŃie de condiŃiile diferite existente în teritoriu, se foloseşte unul din procedeele: - săritura în înălŃime cu păşire; - săritura în înălŃime cu răsturnare dorsală. 3.3. ŞCOALA ARUNCĂRII Obiectivele şcolii aruncării - însuşirea deprinderii de a arunca obiecte la distanŃă prin azvârlire, împingere şi lansare; - formarea capacităŃii de angrenare treptată în aruncare a întregului corp, prin acŃiunea membrelor inferioare, a trunchilui şi a braŃelor; - dezvoltarea capacităŃii de accelerare a acŃiunii de aruncare; - formarea capacităŃii de a păstra controlul bilateral în timpul efortului final; - formarea capacităŃii de a depăsi obiectul, avansând partea inferioară a corpului în raport cu partea superioară; - dezvoltarea forŃei trunchiului şi a membrelor superioare. Mijloacele şcolii aruncării: ▪ Aruncarea tip azvârlire presupune o traŃiune liniară, dinapoi-înainte şi de jos în sus. SuliŃa şi mingea de oină se eliberează prin azvârlire. - aruncări de pe loc cu mingea medicinală din: stând (depărtat, cu un picior înainte, înainte cu latura opusă braŃului de aruncare), pe un genunchi, pe genunchi, aşezat, culcat dorsal- cu ambele braŃe şi cu un braŃ; - aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braŃe şi cu un braŃ;

- aruncarea mingii de oină.

6

ExerciŃiile din şcoala aruncării tip azvârlire se efectuează cu mingi medicinale de şi mingii de oină. ▪ Aruncarea tip împingere presupune o presiune de jos în sus, dinapoi-înainte. Greutatea (sfera metalică) se eliberează prin împingere de la umăr. - aruncări de pe loc, cu mingea medicinală, din diferite poziŃii, cu ambele braŃe şi cu un braŃ; - aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braŃe şi cu un braŃ; - împingeri cu un braŃ din stând lateral şi cu spatele spre direcŃia de eliberare. ExerciŃiile din şcoala aruncării tip împingere se efectuează cu mingi medicinale de 2kg, 3kg, 4kg. ▪ Aruncarea tip lansare presupune o tracŃiune de jos în sus, dinapoi-înainte, pe o traiectorie curbilinie. Discul şi ciocanul (cu ambele braŃe) se eliberează prin lansare. ExerciŃiile din şcoala aruncării tip lansare se efectuează cu mingi medicinale de 2kg, 3kg, 4kg. - aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu faŃa pe direcŃia de lansare, prin tracŃiune de jos, din lateralînapoi (dreapta şi stânga); - aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând lateral spre direcŃia de lansare, cu ambele braŃe şi cu un braŃ; - aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu spatele spre direcŃia de lansare, prin tracŃiune pe deasupra umărului; VerificaŃi-vă cunoştinŃel ▪ PrecizaŃi conŃinutul şcolii atletismului. ▪ Care sunt obiectele care se aruncă prin azvârlire? ▪ Care sunt obiectivele şcolii alergării? ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin împingere? ▪ PrecizaŃi principalele mijloace ale şcolii ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin lansare? alergării. ▪ Care este obiectul care se lansează cu un singur braŃ? ▪ Care sunt obiectivele şcolii săriturii? ▪ Care sunt obiectele utilizate în şcoala aruncării? ▪ Care sunt obiectivele şcolii aruncării?

4. TEHNICA ŞI REGULAMENTUL PROBELOR DE ALERGĂRI 4.1. BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR 4.1.1. Analiza tehnicii pasului alergător Unitatea ciclică a alergării este pasul alergător. - Pasul alergător simplu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare, între două contacte - Pasul alergător dublu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare, între două momente identice ale aceluiaşi picior, considerat ciclu complet (doi paşi simpli). Analiza ia în considerare ambele faze realizate de un picior, prin: - perioada de sprijin; - perioada de pendulare. În timpul fiecărei perioade, mişcarea piciorului se analizează în trei momente considerate a fi cele mai importante, astfel: Perioada de sprijin este analizată prin trei faze sau momente. Analiza începe din momentul în care piciorul atinge solul, moment în care proiecŃia C.G.G. este în punctul cel mai depărtat spre înapoi faŃă de punctul de contact. - Faza de amortizare sau aterizarea; luarea contactului cu solul se face pe partea exterioară a piciorului şi apoi suprafaŃa de sprijin creşte cuprinzând toată pingeaua până când corpul trece peste momentul verticalei. În momentul contactului cu solul, corpul alergătorului acŃionează asupra solului cu o forŃă (F), care se descompune în forŃa tangenŃială (Ft) paralelă cu solul şi forŃa normală (Fn) perpendiculară pe sol. În acelaşi timp, solul (reazemul) acŃionează asupra corpului alergătorului cu o forŃă egală dar de sens contrar, care se numeşte forŃă de reacŃie (R) a reazemului, care la rândul ei se descompune în: forŃa de reacŃie normală (Rn), perpendiculară pe sol şi în sus şi forŃa de reacŃie tangenŃială (Rt), paralelă cu solul şi egală cu forŃa tangenŃială (Ft), dar de sens contrar. În acest moment, forŃa de reacŃie a reazemului R, îndreptată în sus şi înapoi, are o acŃiune negativă asupra vitezei de alergare. Aşadar, amortizarea constituie o fază care frânează continuitatea alergării şi care trebuie depăşită prin măsuri de execuŃie tehnică. Aceasta presupune contactul cu solul cât mai aproape de proiecŃia pe sol a centrului de greutate, pentru a

7

reduce cât mai mult posibil acŃiunea negativă a forŃei de reacŃie tangenŃială. - Momentul verticalei corespunde trecerii centrului de greutate prin verticala ridicată din punctul de sprijin. În această fază, cele două forŃe F şi R acŃionează pe aceeaşi linie verticală, dar în sensuri contrare şi este momentul în care au valoarea cea mai mare. Tot în momentul verticalei viteza orizontală a centrului de greutate, raportată la secvenŃa fiecărui pas este cea mai mică. - Faza de impulsie se raportează la momentul în care piciorul se pregăteşte să părăsească solul la terminarea impulsiei, mai exact în momentul în care centrul de greutate depăşeşte verticala; această fază este pozitivă în acŃiunea piciorului de sprijin, prin aplicarea forŃei asupra solului şi efectul acesteia determinat de rezultanta reacŃiei normale şi reacŃiei tangenŃiale, care este forŃa de reacŃie. Efectul de acceleraŃie creşte treptat odată cu înaintarea corpului. Faza de impulsie este faza activă a alergării, pe care o putem influenŃa prin reducerea unghiul de impulsie sau/şi mărirea forŃei de impulsie (forŃa membrelor inferioare). A B C

Analiza perioadei de sprijin şi a perioadei de pendulare Perioada de pendulare începe din momentul în care piciorul părăseşte solul, după finalizarea impulsiei. Ca şi în cazul perioadei de sprijin se distind trei faze sau momente de referinŃă în analiza tehnică. - Faza de pendulare posterioară începe prin ducerea coapsei piciorului pendulant (care tocmai a terminat impulsia), cât mai rapid şi economic spre înainte. Pentru a realiza această acŃiune, trebuie să se realizeze o scurtare a pendulului, îndoind genunchiul piciorului pendulat, prin flexia gambei pe coapsă. - Momentul verticalei (Figura 4.2.) se formează când piciorul pendulant încrucişează piciorul de sprijin, flexia gambei pe coapsă ajungând la amplitudinea maximă. Pentru ca faza următoare să fie eficientă, în momentul verticalei genunchiul piciorului pendulant trebuie să depăşească genunchiul piciorului de sprijin destul de mult Numai astfel, în faza următoare, avântarea genunchiului spre înainte, poate ajunge în punctul maxim în acelaşi timp cu finalizarea impulsiei executată de piciorul de sprijin. - Faza de pendulare anterioară (Figura 4.3.) începe din momentul în care centrul general de greutate, şi o dată cu el genunchiul piciorului pendulant, depăşeşte în plan anterior genunchiul piciorului de sprijin şi se încheie o dată cu atingerea punctului maxim al avântării genunchiului spre înainte. Unghiul dintre coapsă şi gambă începe să crească, în timp ce coapsa se ridică energic spre înainte, acumulând o inerŃie care se adaugă forŃei de impulsie a piciorului de sprijin. Şi aici coapsa urcă, cu atât mai sus cu cât viteza alergării este mai mare. La viteze mari, când piciorul pendulant finalizează avântarea, şi începe faza de zbor, coapsa ajunge aproape de orizontală, astfel încât planul vertical al gleznei să nu depăşească spre înainte planul vertical al genunchiului. Faza de zbor în alergare se defăşoară între două perioade de sprijin, respectiv între sprijinul pe un picior şi sprijinul pe celălalt picior, corpul alergătorului nu realizează vreun contact cu solul, ceea ce înseamnă că acesta se află în perioada de zbor. Zborul începe în momentul în care piciorul de impulsie părăseşte solul, iar membrele inferioare acŃionează în direcŃii opuse. Piciorul care tocmai a terminat impulsia se deplasează spre înainte faŃă de bazin şi ca urmare a accelerării din finalul impulsiei, realizează tripla flexie, scurtând la maxim pendulul acestuia, pentru a putea fi dus foarte repede spre înainte, unde va trebui să realizeze avântarea pentru pasul următor. Piciorul care a terminat avântarea se deplasează spre înapoi faŃă de bazin prin întinderea genunchiului într-o mişcare de “călcare agăŃată” din înainte spre înapoi foarte activă, spre următoarea fază de amortizare. 4.1.2. OscilaŃiile corpului Aceste mişcări ale corpului apar în urma acŃiunilor segmentelor corpului în diferite planuri şi anume: verticale, laterale, transversale. - OscilaŃiile verticale se formează în plan sagital şi sunt datorate momentelor de amortizare şi impulsie ale piciorului, în perioada de sprijin şi sunt mici la viteze mari şi mai mari la viteze mici. DiferenŃa de nivel dintre aceste două faze (înălŃimea zborului şi momentul verticalei) indică amplitudinea oscilaŃiilor care este acceptată până la 8 cm la alergarea de viteză şi până la 12 cm în alergarea de semifond şi fond. Creşterea amplitudinii oscilaŃiilor verticale

8

determină o “alergare sărită”, situaŃie nefavorabilă deplasării rapide.

OscilaŃiile corpului în alergare - OscilaŃiile laterale se formează în plan frontal şi sunt produse de trecerea greutăŃii corpului de pe un picior pe altul; ele se evidenŃiază în alergare, în momentul verticalei, când latura care pendulează este mai jos decât cea de sprijin; trohanterul mare şi genunchiul piciorului oscilant sunt mai coborâte decât aceleaşi puncte ale piciorului opus. În practică, aceste oscilaŃii se compensează prin înclinarea inversă a axei umerilor (centurii scapulare). OscilaŃiile laterale sunt evidente dacă în timpul alergării picioarele sunt depărtate (pasul este larg), dacă alergătorii au bazin lat sau dacă pasul se scurtează; aceste oscilaŃii nefavorabile alergării se pot reduce prin efectuarea contactului cu solul pe axa alergării sau prin rotarea bazinului spre partea piciorului de sprijin. - OscilaŃiile transversale - se formează în plan orizontal şi sunt datorate proiectării înainte-sus a bazinului în faza de impulsie, când partea oscilantă a bazinului trece înaintea celei corespunzătoare piciorului de sprijin; ele au loc în plan transversal şi sunt considerate utile în alergare, în anumite limite, pentru că favorizează impulsia în pasul de alergare. OscilaŃiile transversale prea mari, cauzate de prelungirea impulsiei şi implicit a avântării piciorului pendulant, duc la scăderea frecvenŃei mişcărilor membrelor inferioare în alergare şi în consecinŃă, a vitezei. Echilibrarea acestor oscilaŃii este efectuată de axa umerilor care acŃionează în sens opus (braŃ şi picior opus). 4.2. ALERGĂRILE DE VITEZĂ Alergările de viteză urmăresc parcurgerea distanŃei precizate, prin probă, într-un timp cât mai scurt. În timpul desfăşurării cursei se pot atinge viteze între 9m/s - 12m/s, în unele cazuri chiar mai mari. 4.2.1. Tehnica alergării de viteză Proba se desfăşoară în succesiune cronologică şi tehnică în următoarele faze: - startul de jos şi lansarea de la start; - alergarea pe parcurs; - sosirea. - Startul reprezintă începutul alergării şi este foarte important în probele de viteză. În probele de viteză startul se execută obligatoriu de jos, conform celor trei comenzi ale starterului: „Pe locuri!”.... „Gata!” .... pocnetul pistolului!

PoziŃia corespunzătoare comenzii "Gata!” - Lansarea de la start se realizează după pocnetul pistolului şi urmăreşte ca din prima mişcare să se asigure impulsia în blocurile de start. Lansarea se efectuează cu paşii de alergare accelerată, în care primii 2-3 sunt lipsiŃi de amortizare. Paşii de alergare se lungesc în mod progresiv, iar după 8-10, urmele lor, la început depărtate, se apropie de axa alergării. Viteza de deplasare creşte treptat, atingând valori aproape maxime, după 25-30m, până la 50-60m înregistrându-se creşteri mici, după care se urmăreşte menŃinerea alergării lansate şi implicit, a vitezei obŃinute. - Alergarea pe parcurs urmăreşte câştigarea vitezei maxime, ceea ce aduce atletului beneficii importante din punct de vedere mecanic al randamentului de forŃa, prin reducerea timpului de contact cu solul, a timpului de zbor şi implicit a îmbunătăŃirii eficienŃei în deplasare. Specific acestei alergări este pasul lansat de viteză. Important este ca viteza de

9

alergare să fie cât mai constantă, prin păstrarea lungimii paşilor. La alergările de viteză, contactul piciorului de sprijin cu solul se face pe pingea şi foarte aproape de proiecŃia verticală a centrului de greutate, în scopul reducerii reacŃiunii care apare în momentul amortizării. Pasul lansat de viteză are o lungime cuprinsă între 2,30m şi 2,60m. În fiecare pas se urmăreşte transferul bazinului cât mai rapid peste punctul vertical de sprijin, fapt uşurat de piciorul pendulant, care în faza de pendulare anterioară, antrenează şi bazinul, proiectându-l spre înainte, determinând astfel o poziŃie uşor arcuită a corpului din articulaŃia coxofemurală. Acest lucru obligă şi trunchiul la o poziŃie verticală, favorabilă succesiunii contracŃiei şi relaxării musculare. - Sosirea sau finişul constituie încheierea alergării, atunci când sprinterul atinge cu pieptul (nu cu capul, gâtul, mâinile sau picioarele) firul sau planul vertical dus prin marginea interioară a liniei de sosire. ParticularităŃile alergării în turnantă În probele de 200m şi 400m, cheltuiala de energie este mai mare pentru a învinge forŃa centrifugă. Pentru a contracara această forŃă, care poate ajunge până la 20 kg, la alergările pe 200m (la o turnantă semicirculară, cu rază de 36,50m), alergătorul se înclină spre interior cu 2-3m înaintea intrării în turnantă; în acelaşi timp se intensifică acŃiunea energică a braŃului şi piciorului drept. Cu 2-3m înainte de intrarea în linie dreaptă începe îndreptarea trunchiului. 4.2.2. Prevederile regulamentului de concurs Toate alegările de viteză, se desfăşoră pe pista de atletism, mai exact pe culoare. Pista de alergare (turul de pistă), de formă ovală, are lungimea de 400m şi este formată din două porŃiuni rectilinii şi două porŃiuni curbilinii. Pista de alergări este împărŃită în culoare. În stadion, culoarul are lăŃimea de 1,22 (4 picioare), iar în sală de atletism de 0,90-1,10m fiind delimitat de linii late de 5cm; linia interioară (din stânga alergătorului) nu face parte din lăŃimea culoarului său. Culoarele se numerotează de la interior spre exterior, culoarul 1, fiind primul de lângă bordura pistei. Alergarea se efectuează în sens invers mişcărilor acelor de ceasornic, respectiv cu umărul stâng spre interiorul pistei. În probele de alergări de viteză, plecarea se efectuează cu start de jos, fiecare alergător fiind obligat să-şi păstreze culoarul până la sfârşitul cursei. Locul de plecare este diferit, în funcŃie de lungimea cursei, dar sosirea pentru toate probele, se efectuează în acelaşi loc, respectiv la sfârşitul liniei drepte, la linia de sosire. Când alergarea se desfăşoară în linie dreaptă şi un concurent se abate pe moment de la culoarul său, aceasta nu se consideră o infracŃiune, mai ales dacă concurentul în cauză, nu a jenat un altul; dacă alergarea se desfăşoară în turnantă, călcarea liniei din stânga a culoarului se consideră infracŃiune şi concurentul respectiv este descalificat, apreciindu-se că prin aceasta şi-a creat avantaj (a alergat o distanŃă mai scurtă decât ceilalŃi participanŃi). Culoarele de alergare sunt atribuite în serii prin tragere la sorŃi; în etapele superioare culoarele sunt ocupate conform performanŃelor obŃinute în calificări: primii patru performeri aleargă pe culoarele 3, 4, 5 şi 6. La toate probele de viteză este obligatorie plecarea cu start de jos, cu ambele picioare în contact cu blocurile. Comenzile starterului sunt: „Pe locuri!”, „Gata!” şi când toŃi concurenŃi sunt nemişcaŃi, starterul va declanşa focul de pistol sau semnalul de plecare. Dacă un concurent începe mişcarea sa de plecare, înainte de pocnetul pistolului, aceasta este considerată o plecare greşită; „o singură plecare greşită este îngăduită fără descalificarea unuia sau mai multor atleŃi, ce au făcut plecarea greşită; ulterior, indiferent ce atlet face o plecare greşită în alergare, va fi descalificat, pentru acea alergare”. Sosirea este marcată pe pista de alergări printr-o linie lată de 5cm, trasată perpendicular pe liniile culoarelor. ConcurenŃii vor fi clasaŃi în ordinea în care o parte a trunchiului, atinge planul vertical al marginii interioare a liniei de sosire. 4.3. ALERGĂRILE DE SEMIFOND ŞI FOND În aceste alergări este necesară o dozare cât mai raŃională a efortului, pentru a se reuşi parcurgerea unor distanŃe medii, mari şi foarte mari cu o viteză de regim apreciabilă; pentru aceasta este necesar ca mişcările alergătorului să fie cât mai economice, dar eficiente în acelaşi timp. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu, relaxat, tinzându-se spre o impulsie neforŃată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului, trunchiului şi braŃelor. Un rol decisiv în alergările care solicită efortul de rezistenŃă, îl are respiraŃia, respectiv ritmul respirator. 4.3.1. Tehnica alergării de semifond-fond Fazele sau structura alergărilor de semifond, fond sau mare fond se ordonează tehnic în: - startul şi lansarea de la start; - alergarea pe parcurs; - finişul şi sosirea. - Startul şi lansarea de la start În aceste probe regulamentul de concurs obligă participanŃii la abordarea startului “de sus”; în această fază se urmăreşte obŃinerea unei viteze suficiente pentru a ocupa un loc în pluton. La alergarea pe distanŃele anterior enunŃate, comenzile starterului sunt: „Pe locuri!” ... „pocnetul pistolului!” La comanda “Pe locuri!”, alergătorul aşază piciorul mai puternic lângă linia de start (cât mai aproape de aceasta), - Alergarea pe parcurs
În această fază a alergării, deplasarea se realizează prin „pasul lansat în tempo moderat”, caracterizat prin uniformitate şi constanŃă; alergătorul trebuie să economisească energia, ceea ce impune amplitudine mică şi uniformă a mişcărilor, prin pas scurtat, cu impulsie şi pendulare mai puŃin energice. În alergările de rezistenŃă, trunchiul este păstrat la verticală (uşor înclinat uneori la alergarea pe 800m), umerii sunt relaxaŃi, iar braŃele îndoite

10

la 90º şi uşor depărtate de corp, pendulează înainte şi înapoi degajate şi cu amplitudine redusă, ajutând deplasarea. PoziŃia trunchiului, a braŃelor şi a capului, care trebuie să se afle în prelungirea trunchiului favorizează respiraŃia; este de subliniat rolul respiraŃiei care trebuie să fie ritmică şi profundă, accentuându-se expiraŃia, care va angrena automat şi inspiraŃia.

- Finişul şi sosirea În această fază viteza de deplasare creşte, apropiindu-se de alergarea de viteză. Finişul se declanşează în funcŃie de capacitatea de viteză a alergătorilor; cei cu performanŃe mai modeste la 100m şi 200m încep finişul cu 250-300m înainte de sosire, iar cei care sunt şi buni sprinteri îşi valorifică viteza pe finalul cursei, la ieşirea din ultima turnantă. Sosirea se efectuează, cu aceeaşi abordare tehnică de la alergarea de viteză, respectiv „atacarea” firului de sosire, pe ultimii paşi, accentuând aplecarea trunchiului spre planul vertical al liniei de sosire. 4.3.2. Prevederile regulamentului de concurs
Alergările de fond şi semifond se desfăşoară pe pista stadionului. Plecarea în toate probele din această grupă se efectuează cu start din picioare, cu respectarea comenzii: „Pe locuri!”, urmată de pocnetul pistolului starterului. Pocnetul pistolului este lansat după ce starterul s-a asigurat de faptul că toŃi concurenŃi sunt nemişcaŃi şi în poziŃie corectă de plecare. La start concurenŃii sunt obligaŃi să-şi ocupe neîntârziat locurile înapoia liniei de start; o singură plecare greşită (înaintea pocnetului pistolului) este tolerată fără descalificarea unuia sau mai multor alergători, care au greşit, dar repetarea greşelii de către orice atlet, va atrage descalificarea acestuia. În proba de 800m plecarea se face pe culoare, iar alergarea se păstrează astfel, doar pe parcursul primei turnante, respectiv până la linia de părăsire a culoarelor (linia lată de 5cm, ce traversează pista), după care se trece în alergare în pluton, la „coarda din stânga” (lângă bordură pe culoarul 1 şi 2) . La proba de 1500m plecarea se efectuează în linie dreaptă, pe când la probele de 5000m şi 10000m, locul de start este marcat de o linie curbă, astfel încât fiecare concurent pleacă la aceeaşi distanŃă de sosire. La aceste alergări plutonul se formează la începutul cursei, prin lansarea de la start. Orice alergător care îmbrânceşte un alt concurent, îi taie calea sau îl obstrucŃionează, în aşa fel încât îi incomodează înaintarea, este pasibil de descalificare din probă. În alergările de semifond şi fond, depăşirea unui concurent se face de obicei prin dreapta adversarului; când se întâmplă prin stânga adversarului, trebuie să existe spaŃiu suficient pentru a nu îmbrânci sau jena alergătorul aflat în faŃă, fapt ce ar atrage descalificarea. Când intenŃia de depăşire este regulamentară (prin dreapta), iar concurentul aflat în faŃă se opune alergând în lateral (tăind calea) sau întrebuinŃând alte mijloace care să-l jeneze pe adversar în deplasare, va fi de asemenea descalificat. În proba de 800 m, în scopul evitării busculadelor de la plecare, prima turnantă este parcursă pe culoare. Ieşirea din turnantă este marcată de o linie transversală după depăşirea căreia concurenŃii vor putea ocupa orice loc pe pista de alergări.

4.4. ALERGAREA DE CROS 4.4.1. Tehnica alergării de cros Structura alergării de cros respectă aceeaşi succesiune tehnică: - startul şi lansarea de la start; - alergarea pe parcurs; - finişul şi sosirea. - Startul şi lansarea de la start Alergarea începe cu startul de sus, identic cu cel descris la alergarea de semifond-fond, urmat de o alergare accelerată care durează până la ocuparea unui loc convenabil în pluton. DistanŃa de lansare este în funcŃie de numărul concurenŃilor şi de valoarea lor. - Alergarea pe parcurs Adaptarea pasului alergător la terenul variat se realizează, astfel: - la urcuşuri pasul este scurt, contactul cu solul se face pe pingea, impulsia este incompletă, iar corpul se aplecă înainte mai mult sau mai puŃin în funcŃie de înclinarea pantei; - la coborâre contactul este pe călcâie, pasul se lungeşte, trunchiul se înclină spre pantă, alergătorul lăsându-se “purtat” de viteza obŃinută prin alergare la vale; - trecerea obstacolelor se execută după o accelerare în prealabil, pe distanŃe cât mai reduse în raport cu obstacolul; obstacolele se depăşesc printr-un pas sărit prelungit sau prin călcare, procedeu mai economic şi mai sigur. - în teren moale, nisipos trunchiul este vertical, contactul cu solul se ia pe toată talpa, derularea labei piciorului nu este completă, iar impulsia nu va fi forŃată; - Finişul şi sosirea Ca şi la alergările de fond pe pistă şi la crosuri, distanŃa pe care se execută finişul este în funcŃie de posibilităŃile atletului şi de poziŃia pe care o ocupă în pluton în acel moment; această fază începe de obicei cu 200m – 300m înainte de sosire. 4.4.2. Prevederile regulamentului de concurs Având în vedere circumstanŃele foarte variate în care se desfăşoară probele de cros, este dificilă elaborarea unei standardizări precise, care să vizeze regulile pentru această probă. Parcursul este stabilit pe terenuri deschise, câmpii, izlazuri cu obstacole naturale şi dacă este posibil, acoperite cu iarbă; traseul va evita obstacolele foarte grele (gropi adânci, urcuşuri sau coborâri periculoase, fruzişuri groase), traversarea drumurilor publice fiind redusă. Cu excepŃia plecării şi sosirii, parcursul nu va cuprinde linii drepte lungi; crosul se va desfăşura pe un traseu uşor ondulat, cu viraje largi şi linii drepte scurte. Semnalul de plecarea în alergare este pocnetul pistolului, apelându-se la comenzile de la probele de alergări de rezistenŃă; locurile la linia de start vor fi trase la sorŃi, membri fiecărei echipe aliniindu-se apoi în şir. În toate alergările, apă şi alte răcoritoare vor fi dispuse la plecarea şi sosirea în cursă.

11

În stabilirea clasamentului pe echipe, câştigătoare este cea care însumează cel mai mic număr de puncte. DistanŃele recomandate de FederaŃia InternaŃională a AsociaŃiilor de Atletism, pentru alergările de cros, sunt în jur de: - 12 km pentru seniori; 8 km pentru juniori; 6 km pentru senioare; 4 km pentru junioare. 4.5. ALERGAREA DE GARDURI
Alergarea de garduri este de fapt o alergare de viteză, în care succesiunea obişnuită a paşilor este întreruptă de pasul de trecere peste gard. Probele clasice de alergare de garduri sunt 100m şi 400m-feminin şi 110m şi 400m-masculin; indiferent de lungimea cursei numărul gardurilor dispuse pe pistă, aferente unui culoar este de zece, aşezate conform prevederilor oficiale de concurs. Pentru

a realiza un rezultat cât mai bun, trecerea peste gard trebuie să îndeplinească anumite condiŃii: - atacul gardului să se facă fără pierdere de viteză; - timpul de zbor peste gard să fie cât mai scurt; - trecerea peste gard să fie razantă cu gardul, pentru ca traiectoria centrului de greutate să aibă oscilaŃii verticale cât mai reduse; - aterizarea după gard să se facă într-o poziŃie cât mai favorabilă alergării. 4.5.1. Tehnica alergării de garduri Fazele tehnice ale alergării de garduri se succed în următoarea ordine: - startul şi lansarea de la start; - pasul peste gard; - alergarea între garduri; - finişul şi sosirea. - Startul şi lansarea de la start determnină în măsură majoră eficienŃa alergării de garduri, aceste elemente determinând trecerea în condiŃii optime a primului gard, fapt de care depinde întreaga desfăşurare a cursei. Plecarea este obligatorie cu start de jos şi respectă succesiunea poziŃiilor şi mişcărilor ca în cazul alergărilor pe plat, cu menŃiunea că în poziŃia “gata”, bazinul este mai ridicat decât la alergarea de viteză, pentru a uşura îndreptarea trunchiului, aspect necesar pentru trecerea primului gard. Ca o caracteristică a startului la alergările de garduri este poziŃia mai înaltă a bazinului la poziŃia "gata", pentru ca atletul să ajungă în poziŃie optimă de trecere la primul gard. Numărul paşilor până la primul gard, impune aşezarea în primul blocstart a unui anumit picior. Numărul de paşi alergători până la primul gard, este în medie de 8, dar poate fi şi de 7 paşi (pentru alergătorii foarte înalŃi) sau de 9 paşi (pentru alergătorii mai scunzi). Pentru un număr de 8 paşi, piciorul mai puternic se plasează la start pe blocul dinainte. - Pasul peste gard trebuie să fie executat cu o pierdere minimă de viteză. Acest element tehnic reprezintă veriga de bază a alergării de garduri; aici corpul trebuie să treacă razant deasupra gardului, pentru a pierde cât mai puŃin timp în faza de zbor. În plus, corpul trebuie să aibă un echilibru cât mai bun, asigurat de mişcările segmentelor, în anumite planuri (mişcările compensatorii). Pasul peste gard are lungimea între 3,40-3,65m la alergătorii consacraŃi şi 3,00-3,25m la alergătoarele consacrate; din această mărime 60% revine “atacului” (distanŃa de la care se atacă gardul) şi 40% aterizării (distanŃa de la gard până la contactul cu pista). Pasul peste gard poate fi analizat prin momentele care îl compun: atacul gardului; trecerea gardului; aterizarea după gard. Atacul gardului se execută de la o distanŃă de 1,90m (alergătoare) - 2,15m (alergători); Trecerea gardului (Figura 4.7.) obligă aplecarea evidentă a trunchiul pe coapsa piciorului de atac. Celălalt picior (de impulsie) este adus “remorcat” înapoi, cu talpa în flexie dorsală. Acest picior trebuie să fie relaxat şi să aibă un timp “inactiv” în tragerea lui înainte, aspect esenŃial pentru o trecere eficientă a gardului.

Atacul gardului Aterizarea după gard este momentul în care se ia din nou contact cu pista, dincolo de gard. Alergătorii aşază piciorul de atac la o distanŃă de gard, în jur de 1,40m, iar alergătoarele la aproximativ 1,30m. Şocul aterizării este amortizat de articulaŃii, în special de articulaŃia gleznei; proiecŃia C.G.G. al corpului trebuie să se afle în baza de sprijin pentru a menŃine echilibrul general al corpului şi pentru a relua fără întârziere alergarea. - Alergarea între garduri DistanŃa între garduri fiind aceeaşi (9,14m pentru bărbaŃi şi 8,50m pentru femei), este parcursă în trei paşi foarte

12

precis ritmaŃi: - primul pas este cel mai scurt: cam 1,60m pentru bărbaŃi şi 1,50m pentru femei; - al doilea pas este cel mai lung, în jur de 2m pentru bărbaŃi şi 1,90 m pentru femei; - al treilea pas este scurt, dar mai lung decât primul, în jur de 1,90m la bărbaŃi şi 1,80m la femei. Acest ritm, în care al doilea pas este cel mai jos, dar cel mai lung, iar al treilea pas este cel mai scurt, favorizează obŃinerea unei poziŃii optime de trecere peste gard.
SpaŃiul rămas de parcurs de la ultimul gard până la sosire se aleargă în viteză maximă; pentru - Alergarea după ultimul gard realizarea acestei faze în cele mai bune condiŃii, se impune o trecere atentă şi echilibrată a gardului al zecelea (chiar dacă este ultimul), cât şi o aterizare sigură şi fermă după gard. În această ultimă fază atletul participă cu toate resursele de care mai dispune, “atacând” sosirea pe ultimii doi paşi.

Aterizarea după gard

- Alergarea după ultimul gard SpaŃiul rămas de parcurs de la ultimul gard până la sosire se aleargă în viteză maximă; pentru realizarea acestei faze în cele mai bune condiŃii, se impune o trecere atentă şi echilibrată a gardului al zecelea (chiar dacă este ultimul), cât şi o aterizare sigură şi fermă după gard. În această ultimă fază atletul participă cu toate resursele de care mai dispune, “atacând” sosirea pe ultimii doi paşi. O variantă de alergare de viteză deosebit de antrenantă şi care induce efecte cumulative favorabile în pregătire, o constituie alergarea peste obstacole joase. Acest tip de alergare este de fapt, o alergare de viteză, în care succesiunea obişnuită a paşilor este întreruptă de trecerea peste obstacole. PrestaŃia în acest mod de deplasare include o componentă de bază, care tine de perceperea ritmului de execuŃie. 4.5.2. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de garduri se desfăşoară pe culoare. Sunt dispuse zece garduri pe fiecare culoar, conform Tabelul 4.1.

Proba 110mg (M) 100mg (F) 400mg(m şi f)

DistanŃa până la primul gard 13,72m 13,00m 45m

DistanŃa între garduri 9,14m 8,50m 35,00m

DistanŃa de la ultimul gard la sosire 14,02m 12,05m 40,00m

ÎnălŃimea gardurilor 1,67m 0,84 0,914 (M); 0,762 (F)

DistanŃele regulamentare la alergarea de garduri (masculin/feminin – seniori)
Toate alergările de garduri se desfăşoară pe culoare şi fiecare concurent trebuie să-şi păstreze culoarul de la un capăt la altul al alergării. ToŃi concurenŃii încep cursa cu start de jos, conform comenzilor specifice alergărilor de viteză. Dacă un concurent trece piciorul sau gamba mai jos de planul orizontal al gardului sau dacă după părerea judecătorului arbitru, el răstoarnă intenŃionat un gard, cu mâna sau cu piciorul, atletul va fi descalificat. Se înŃelege că în acest caz un alergător poate răsturna toate gardurile de pe culoarul său şi rezultatul obŃinut să fie valabil, dar doborârea gardurilor, cu intenŃie vădită, atrage după sine descalificarea. Alte prevederi sunt identice cu cele de la alergarea de viteză.

13

4.6. ALERGĂRILE DE ŞTAFETĂ Ştafetele sunt singurele probe din atletism care se desfăşoară pe echipe. Fiecare echipă are patru alergători, care au misiunea de a primii, purta şi transmite „băŃul de ştafetă”, un obiect cu formă şi dimensiuni stabilite prin regulamentul concursurilor de atletism. Probele clasice de ştafete sunt atât pentru participare masculină, cât şi pentru cea feminină: 4x100m şi 4x400m. Analiza tehnicii predării băŃului de ştafetă se face sub anumite aspecte şi anume: - conform modului în care este purtat băŃul pe parcursul alergării de fiecare alergător, schimbul făcându-se de partea braŃului care Ńine băŃul (schimbul de aceiaşi parte/schimbul alternat); - conform modului în care se realizează predarea – primirea (de jos în sus/de sus în jos). După modul în care se Ńine băŃul pe parcursul alergării schimbul făcându-se pe partea braŃului în care este purtat băŃul, se folosesc doua procedee şi anume: schimbul de aceiaşi parte şi schimbul alternativ. 4.6.1.Tehnica schimbului de aceiaşi parte Schimbul de aceiaşi parte se poate efectua în două moduri: - schimbul de aceiaşi parte - exterior; - schimbul de aceiaşi parte - interior. Schimbul de aceiaşi parte – exterior - se bazează pe predarea băŃului de ştafetă de către aducător, cu mâna stângă, în mâna dreaptă a primitorului. Imediat după preluare, primitorul trece băŃul din mâna dreaptă, în mâna stângă. Aşadar, schimbul efectiv se realizează, totdeauna în exterior (pe partea dreaptă a primitorului). Schimbul de aceiaşi parte – interior - se bazează pe predarea băŃului de ştafetă de către aducător, cu mâna dreaptă, în mâna stângă a primitorului. Imediat după preluare, primitorul trece băŃul din mâna stângă, în mâna dreaptă. Aşadar, schimbul efectiv se realizează, totdeauna în interior (pe partea stângă a primitorului). - schimbul de jos în sus – primitorul întinde braŃul înapoi cu palma orientată în jos, cu unchiul format de degetul mare şi celelalte patru degete lipite şi întinse orientat în jos. Aducătorul oferă băŃul de ştafetă de jos cu mâna opusă celei în care se face primirea. Dezavantajul acestui mod de predare este acela că de cele mai multe ori trebuie mutată priza pe băŃ în timpul alergării, în cazul în care schimbul nu se realizează mână lângă mână. - schimbul de sus în jos - rezolvă dezavantajul arătat mai sus, deoarece de fiecare dată primitorul apucă băŃul de celalalt cap. La acest procedeu primitorul întinde braŃul înapoi sus, cu palma orientată în sus, cu unchiul dintre degetul mare şi celelalte patru lipite şi întinse orientat spre aducător, care îi oferă băŃul de sus în jos. Acest procedeu de schimb este folosit mai mult de alergătorii cu experienŃă în alergările de ştafetă. La ştafetele cu schimbul de aceeaşi parte – exterior - primul sprinter porneşte (cu start de jos) în alergare pe turnantă, cu băŃul de ştafetă în mâna stângă, urmând să-l predea, în mâna dreaptă, celui de-al doilea alergător, aflat în partea interioară a culoarului său. - al doilea alergător, după primire, trece imediat băŃul în mâna stângă, continuând să alerge în linie dreaptă şi predă băŃul de ştafetă, în mâna stângă, celui de-al treilea sprinter, care se află în interiorul culoarului; - al treilea alergător primeşte băŃul în mâna dreaptă, urmând ca să procedeze la fel, respectiv să treacă repede băŃul de ştafetă, în mâna stângă. Acesta după parcurgerea traseului său, va oferi băŃul în mâna dreaptă, ultimului sprinter;

Predarea băŃului de ştafetă „schimbul de jos în sus” - al patrulea alergător primeşte băŃul în mâna dreaptă şi îl păstrează în aceiaşi mână, până la capătul cursei. Cu excepŃia primului alergător, care porneşte în alergare cu start de jos, în vederea începerii alergării, ceilalŃi sprinteri adoptă o poziŃie relativ înaltă, pe partea interioară a culoarului, cu trunchiul uşor răsucit înapoi, pentru a observa apropierea aducătorului. Subliniem faptul că primitorul se lansează în alergare, atunci când aducătorul se află la o oarecare distanŃă de el, respectiv la atingerea „semnului de control”, aflat pe pistă la o depărtare corelată cu viteza de deplasare a aducătorului şi viteza de accelerare a primitorului.

14

Schimbul de aceeaşi parte – exteriorcu predarea de jos în sus

Schimbul de aceeaşi parte – exterior poziŃia şi traseul alergătorilor Predarea-primirea se efectuează, conform regulamentului, numai în zona sau spaŃiul de schimb. După predarea băŃului de ştafetă, aducătorul decelerează alergarea păstrându-şi culoarul de deplasare. Schimbul de aceeaşi parte prezintă avantaje, deoarece: - este sigur în condiŃiile în care băŃul se primeşte în mâna dreaptă, care este mai îndemânatică, fapt pozitiv la oferireprimire; - este accesibil pentru începători; - este menŃinută viteza băŃului şi în zona de schimb; - este „păstrată” lungimea băŃului pe parcursul schimburilor, prin trecerea din mâna dreaptă în mâna stângă. Schimbul de aceeaşi parte prezintă dezavantaje, deoarece: - schimbarea băŃului dintr-o mână în alta în timpul alergării, poate constitui un pericolul, prin scăparea în momentul transferului. 4.6.2. Tehnica schimbul alternativ Acest schimb este cel mai folosit în ştafetele de 4x100m, de sprinterii consacraŃi şi presupune predarea-primirea băŃului de ştafetă cu aceiaşi mână. Procedeul este util deoarece în timpul desfăşurării acestei probe alergătorii trebuie să dezvolte viteze, maxime iar schimbarea băŃului dintr-o mână în alta poate afecta motricitatea alergării..

Schimbul alternativ – poziŃia şi traseul alergătorilor În acest procedeu: - primul sprinter, plasat la marginea interioară a culoarului său, începe alergarea cu braŃul de ştafetă în mâna dreaptă, aleargă pe turnantă şi îl predă schimbului următor în mâna stângă; - al doilea sprinter, plasat spre marginea exterioară a culoarului său, primeşte băŃul de ştafetă în mâna stângă şi aleargă în linie dreaptă, până ajunge la al treilea sprinter, căruia îi predă în mâna dreaptă;

15

- al treilea sprinter, plasat spre marginea interioară a culoarului său, aleargă în turnantă cu băŃul de ştafetă în mâna dreaptă şi îl predă celui de-al patrulea alergător, în mâna stângă; - al patrulea sprinter, plasat spre marginea exterioară a culoarului său, primeşte băŃul de ştafetă în mâna stângă şi aleargă în linie dreaptă până la capătul cursei 4.6.3. Prevederile regulamentului de concurs Locul de desfăşurare a alergărilor de ştafetă este pista de atletism. În proba de 4x100m, toŃi componenŃii echipei alergă pe acelaşi culoar pe parcursul întregii curse.
Precizăm faptul că locul regulamentar în care se transmite băŃul se numeşte “spaŃiu” sau “zonă de schimb” şi măsoară 20m. Locul este marcat de linii de 5 cm lăŃime, trasate pe latul fiecărui culoar. Alergătorii care primesc băŃul, de ştafetă pot să înceapă alergarea cu cel mult 10m înainte de această zonă de schimb, dar transmiterea băŃului se face numai în spaŃiul de schimb. În probele de 4x100m şi 4x400m primul alergător este obligat să efectueaze plecare cu start de jos. O plecare greşită, respectiv începută înainte de comanda starterului, efectuată de un alergător, impune un avertisment adresat tuturor alergătorilor; o eventuală nouă greşală înseamnă descalificare pentru oricine o produce. La ştafeta de 4x400 m, primul sprinter alergă pe culoar, iar cel de al doilea (primitorul băŃului) se deplasează pe acelaşi culoar, numai până la ieşirea din turnantă, după care se poate îndrepta spre “bordură”.

BăŃul de ştafetă are forma unui tub sau bastonaş din lemn, metal sau alt material rigid, cu lungimea de 28-30cm, circumferinŃa de 12-13cm şi greutate de aproximativ 59 de grame. Este indicat ca acesta să fie de culoare cât mai vizibilă, pentru a putea fi bine observat. BăŃul de schimb va fi purtat în mână pe toată durata alergării şi schimbat fără a fi aruncat; aducătorul băŃului va rămâne pe culoarul său până la degajarea pistei. Dacă băŃul de ştafetă cade, trebuie să fie ridicat de atletul care l-a scăpat. El poate părăsi culoarul său pentru a recupera băŃul, cu condiŃia de a nu scurta distanŃa de parcurs şi a nu deranja deplasarea altor alergători. Aducătorii nu au voie să-i împingă pe primitori, după ce au predat băŃul. VerificaŃi-vă cunoştinŃele! ▪ DefiniŃi termenul de alergare. ▪ DefiniŃi pasul alergător dublu. ▪ Care sunt fazele perioadei de sprijin ? ▪ SpecificaŃi cum acŃionează reacŃia reazemului asupra corpului alergătorului. ▪ PrecizaŃi care este faza pozitivă a alergării. ▪ Care sunt fazele perioadei de pendulare ? ▪ PrecizaŃi conŃinutul fazei de zbor. ▪ DescrieŃi oscilaŃiile verticale ale corpului în alergare. 5.TEHNICA ŞI REGULAMENTUL PROBELOR DE SĂRITURI Săriturile sunt deprinderi motrice, care prin interacŃiunea forŃelor interne şi externe, cât şi prin acumularea unei anumite inerŃii, autoproiecteză corpul pe o traiectorie de zbor orizontală sau verticală. Scopul fundamental al săriturilor cu traiectorie orizontală este de a realiza un zbor cât mai lung, iar scopul fundamental al săriturilor cu traiectorie verticală este de a realiza un zbor cât mai înalt. Sarcina atletului în realizarea unei sărituri este aceea de a trasforma traiectoria vitezei orizontale, acumulată în alergare, în traiectorii mai mult sau mai puŃin verticale, în urma unui impuls, obŃinându-se o viteză de desprindere. Săriturile sunt acŃiuni motrice aciclice (singulare), fiind precis definite, printr-un început, conŃinut şi un sfârşit. În atletism, sunt studiate de regulă, săriturile care figurează ca probe de concurs. Acestea se ordonează în funcŃie de complexitatea lor, determinată aspecte legate de fazele de bătaie şi de zbor: SĂRITURILE Sărituri fundamentale TIPUL Săritura în lungime Săritura în înălŃime Triplusalt Sărituri derivate Săritura cu prăjina Clasificarea de bază a săriturilor 5.1. BAZELE TEHNICII SĂRITURILOR În ordinea succesiunii actelor motrice, săriturile atletice sunt compuse din patru faze, care compun mecanismul de bază, respectiv: elanul, bătaia, zborul şi aterizarea. În probele derivate apar unele alternări ale acestor faze, cum ar fi la triplusalt, unde apar trei zboruri şi trei bătăi succesive, iar la săritura cu prăjina, faza de zbor este condiŃionată de folosirea prăjinii, care determină o fază de zbor în atârnare de prăjină şi o alta de zbor liber. Toate fazele au o anume determinare în valoarea săriturii integrale, dar cea mai importantă fază este bătaia, celelalte realizându-se pentru a eficientiza la maximum bătaia. - Elanul este fază săriturii în care se realizează acumularea de viteză orizontală, necesară pentru executarea bătăii şi

16

transformată în viteză ascensională. Lungimea elanurilor variază în funcŃie de viteza dezvoltată pe elan şi capacitatea de trasformare în momentul bătăii. Elanurile sunt mai lungi la săriturile în lungime şi triplusalt; la săritura în înălŃime elanul este mai redus comparativ cu exemplele anterioare, deoarece viteza orizontală dobândită pe elan terbuie direcŃionată spre o traiectorie verticală. Lungimea elanului este direct proporŃională cu mărimea vitezei ce urmează a fi dezvoltată şi se desfăşoară pe 3345m (19-24 paşi la bărbaŃi şi 18-21 paşi la femei) pentru săritura în lungime şi 15-20m (9-13 paşi) pentru săritura în înălŃime. Viteza de deplasare pe elan variază de la o săritură la alta, determinată de mărimea unghiului de desprindere, pe care se va transforma în viteză ascensională. La săritura în lungime, la triplusalt şi la săritura cu prăjina, viteza de alergare pe elan tinde să fie maximă, dar la înălŃime este mai mică. Valorile vitezei, în elan, la săritorii de elită, sunt superioare: În general, viteza de elan trebuie să fie mare, dar controlabilă şi compatibilă cu posibilitatea săritorului de transformare a ei în momentul bătăii. Aceasta se numeşte "viteza optimă" care, ideal ar fi să se apropie cât mai mult de viteza maximă. Traiectoria elanurilor este diferită. În principal este rectilinie, cu excepŃia săriturii în înălŃime cu răsturnare dorsală. Astfel, elanul la sărituri poate avea o traiectorie: - liniară şi perpendiculară pe pragul de bătaie ca la săritura în lungime şi la triplusalt; - liniară şi perpendiculară pe ştachetă, ca la săritura cu prăjina; - liniară şi oblică faŃă de ştachetă, la săritura în înălŃime cu păşire şi rostogolire ventrală; - curbilinie în raport cu ştacheta, la săritura în înălŃime cu răsturnare dorsală; Finalul elanurilor, prin ritmul ultimilor paşi, prezintă o deosebită importanŃă dată de modificarea lungimii paşilor şi coborârea, în limite variabile, a centrului general de greutate. Pregătirea bătăii se realizează pe ultimii doi paşi, prezenŃi în raportul: "lung" - "scurt". Pe pasul lung (penultinul) centrul general de greutate ajunge în punctul cel mai jos al traiectoriei pe elan, începând urcarea pe pasul scurt (ultimul) şi continuat cu bătaia. Prin coborârea centrului de greutate se lungeşte drumul pe care acŃionează forŃele în momentul bătăii. - Bătaia este faza fundamentală a săriturilor atletice, deoarece valorifică viteza acumulată pe elan, în viteză ascensională. Bătaia se consumă într-un timp foarte scurt de 0,10-0,20 secunde (Figura 5.1.) fapt ce crează dificultate în menŃinerea corectitudinii în execuŃie. În momentul bătăii, care în atletism se execută întodeauna pe un picior (Figura 5.2.), deosebim două aspecte distincte de terminate de forŃele de: - impulsie pe sol a piciorului de sprijin, care reprezintă în jur de 70% din acŃiunea de bătaie; - avântarea celorlalte segmente ale corpului: picior liber, braŃe, umeri, trunchi. Ambele momente se execută în strânsă legătură unul cu celălalt. În timp ce piciorul de bătaie execută amortizarea, în momentul contactului cu locul de bătaie, segmentele celelalte pregătesc avântarea, care începe o dată cu impulsia, realizată de piciorul de bătaie. Această avântare se execută cu mare viteză, pentru a ajunge la amplitudinea maximă, în momentul în care piciorul de bătaie întins la maxim, părăseşte solul. Dacă în prima fază a bătăii, se produce o pierdere a vitezei, în partea a doua apare o creştere a acesteia, în aceleaşi limite. EficienŃa bătăii este condiŃionată de cantitatea de forŃă dezvoltată de săritor şi de lungimea traiectoriei pe care forŃa acŃionează asupra săritorului. InerŃia pe care o capătă corpul în momentul desprinderii, este direct proporŃională cu viteza acumulată. Elementele caracteristice fazei de "bătaie" sunt: - Unghiul de contact - format de orizontala locului de bătaie cu dreapta, care uneşte locul de bătaie şi centrul general de greutate: - la săritura în lungime are 63°-68°; - la săritura în înălŃime are 45°-60°. - Unghiul de bătaie – (în momentul desprinderii) format din orizontala locului de bătaie şi dreapta care uneşte punctul de desprindere cu centrul general de greutate: - la săritura în lungime are 73°-76°; - la săritura în înălŃime are sub 90°. - Unghiul de desprindere - unghiul format de orizontală, cu traiectoria reală a centrului general de greutate: - la săritura în lungime are 20°-24°; - la săritura în înălŃime are 60°-65°.

17

Unghiurile formate în faza de bătaie la săritura în lungime şi săritura în înălŃime - Zborul începe în momentul în care piciorul de bătaie părăseşte locul de bătaie. Modalitatea de efectuare a zborului a evoluat de-a lungul timpului. Acest fapt a determinat apariŃia unor procedee tehnice tot mai elaborate; de la cea mai simplă şi naturală fază de zbor, respectiv zborul „ghemuit”, s-a trecut la faza cu zbor „extins” sau”întins”. Tehnicile şi mai evoluate utilizează paşi în zbor, respectiv „1 ½”, ”2 ½” şi „3 ½”. Pentru începătorii se practică procedeu ghemuit sau cu „1 ½”, pe când săritorii experimentaŃi, preferă paşii în zbor sau combinŃii ale procedeul cu extensie, cu cel cu paşi în zbor. După bătaie, traiectoria centrului general de greutate nu mai poate fi schimbată, indiferent de mişcările pe care le face săritorul în zbor. Traiectoria centrului general de greutate depinde de: mărimea vitezei de deplasare şi de unghiul de desprindere. În zbor, mişcările care stau la baza tuturor tehnicilor sunt mişcări de rotaŃie care sunt reale şi compensatorii. Aterizarea este momentul în care săritorul reia contactul cu solul (Figura 5.4.). Faza aterizării se formează în finalul zborului, la reluarea contactului cu solul; importanŃa ei trebuie marcată prin faptul că valorifică la maximum zborul traiectoriei C.G.G. al corpului şi amortizează şocului aterizării. În cazul în care după aterizare urmează o nouă fază de bătaie (triplusaltul), amortizarea se face prin lucru rezistent al musculaturii membrelor inferioare. 5.2. SĂRITURA ÎN LUNGIME 5.2.1. Tehnica săriturii în lungime Una dintre cele mai naturale probe de atletism poate fi considerată săritura în lungime. Progresul în această probă se datorează valorificării vitezei elanulului şi îmbunătăŃirii tehnicii bătăii. Lungimea săriturii este condiŃionată de variabile precum: - viteza de deplasare pe elan; - viteza de desprindere; - unghiul de desprindere; - înălŃimea centrului general de greutate în momentul desprinderii (în condiŃii egale, sunt avantajaŃi săritorii cu membre inferioare lungi). Fazele săriturii în lungime, în succesiune tehnică sunt: - Elanul este prima fază a săriturii şi are scopul principal de a acumula viteză orizontale optime. - Bătaia este cea de-a doua fază a săriturii şi este foarte scurtă, respectiv 0.12-0.13 secunde, adică exact atât timp cât talpa se află pe prag. Este unanim recunoscut faptul că bătaia este cea mai importantă fază a săriturii în lungime. În acest sens sarcinile acestei faze constau în obŃinerea înălŃării verticale şi menŃinerea vitezei orizontale. - Zborul durează din momentul desprinderii piciorului de bătaie de pe prag, până la reluarea contactului cu solul. În timpul zborului săritorul efectuează o serie de mişcări, care au scopul în scopul menŃinerii echilibrului corpului şi pregătirea aterizării. Aceste mişcări trebuie se caracterizează prin amplitudine, supleŃe şi coordonare. Zborul este faza care diferenŃiază procedeele tehnice ale săriturii în lungime, respectiv: Zborul Săritura Grupat Săritură în lungime cu ghemuire Extins ăritura în lungime întinsă Cu paşi Săritura în lungime cu 1 ½;2 ½; 3 ½ paşi Combinat Săritură în lungime cu paşi şi extensie Procedee tehnice ale săriturii în lungime ▪ Săritura în lungime cu ghemuire este recomandată şcolarilor mici sau celor care se iniŃiază în atletism, începătorilor. Săritura se efectuează mai ales în cadrul bateriei de exerciŃii din şcoala săriturii. Zborul debutează cu gruparea rapidă a genunchilor spre înainte sus şi menŃinerea lor în această poziŃie, până în apropierea momentului aterizării. Nr.crt. 1 2 3 4

18

▪ Săritura în lungime întinsă sau cu extensie este un procedeu mai elaborat decât precedentul, care presupune participarea mai activă a practicantului, având în vedere faptul că în timpul zborului, corpul îşi schimbă poziŃia printr-o mişcare mai puŃin obişnuită, poziŃie de extensie la nivelul marilor articulaŃii. ▪ Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor este uşor de practicat de către începători, avansaŃi şi elevi din clasele gimnaziale. ▪ Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor presupune o tehnică mai elaborată decât cele anterior prezentate şi se diferenŃiază prin numărul de paşi executaŃi de săritor în timpul zborului. 5.2.2. Prevederile regulamentului de concurs Concursurile se desfăşoară condiŃii materiale standard, în care pista de elan are lungimea minimă de 40m şi maxim de 45m, iar lăŃimea de 1,22-1,25m fiind marcată de două benzi late de 5cm. Zona de aterizare, respectiv groapa cu nisip are o lăŃime minimă de 2,75m şi maximă de 3,00m fiind aşezată cu ax longitudinal, în prelungirea pistei de elan. Groapa de aterizare este umplută cu nisip fin şi umed, a cărui suprafaŃă este la acelaşi nivel cu pragul de bătaie.

Sectorul de aterizare pentru săritura în lungime Bătaia se efectuează la pragul de bătaie construit din lemn, la nivelul pistei de elan, lung de 1,21-1,22 m şi lat de 20 cm, plasat la o distanŃă de cel puŃin 10m faŃă de extremitatea zonei de aterizare; marginea pragului dinspre groapa cu nisip, numită linia de bătaie se continuă cu pragul pentru plastilină lat de 10cm şi lung de 1,21-1,22m ridicat faŃă de nivelul pragului de lemn, la o înălŃime de 7mm, sub un unghi 30º, în direcŃia alergării. Ordinea desfăşurării săriturilor în concurs este trasă la sorŃi, fiecare atlet având dreptul la trei sărituri. Acestea se măsoară de la urma faŃă de prag, cea mai apropiată lăsată de orice parte a corpului (cota “0” a ruletei), perpendicular până la linia de bătaie a pragului.

Măsurarea lungimii săriturii Clasamentul se efectuează în ordinea descrescătoare a performanŃelor obŃinute; în caz de egalitate, se ia în considerare următoarea performanŃă ca valoare; primii opt săritori, în ordinea performanŃelor au dreptul la trei încercări suplimentare. Se consideră o greşită o încercare a unui săritor, dacă acesta: - depăşeşte linia de bătaie; - atinge solul dincolo de linia pragului, înainte de zona de aterizare, cu orice parte a corpului; - efectuează bătaia de o parte sau alta a extremităŃilor laterale ale pragului de bătaie, fie în faŃa sau în spatele liniei de bătaie prelungită; - în aterizare atinge solul în afara zonei de aterizare, mai aproape de linia de bătaie, decât urma cea mai aproape rămasă în nisip (Figura 5.12.); - părăseşte zona de aterizare, iar primul său contact cu solul la exteriorul zonei este mai aproape de linia de bătaie, decât decât semnul cel mai aproape făcut în nisip; - depăşeşte timpul acordat pentru efectuarea unei săriturii, respectiv 1 minut. 5.3. SĂRITURA ÎN ÎNĂLłIME Scopul săriturilor în înălŃime este de autopropiectare a corpului pe o traiectorie preponderent verticală, cât mai înaltă. Structura tehnică a săriturilor respectă mecanismul de bază, respectiv legarea logică şi legică a fazelor: elan, bătaie, zbor şi aterizare. Procedeele tehnice au evoluat de-a lungul timpului:

19

Zborul Săritura Forfecare Săritura în înălŃime cu păşire Rostogolire laterală Săritura în înălŃime cu rostogolire laterală Rostogolire ventrală Săritura în înălŃime cu rostogolire ventrală Răsturnare dorsală Săritura în înălŃime cu răsturnare dorsală Procedee tehnice ale săriturii în înălŃime 5.3.1. Tehnica săriturii în înălŃime cu păşire sau cu forfecare, numită astfel datorită aspectului pe care îl are acŃiunea membrelor inferioare în timpul zborului, este un procedeu impus de programă în activitatea şcolară şi folosit cu atleŃii începători. Argumentele care îl recomandă sunt: - procedeul este simplu, natural, accesibil; - procedeul poate fi utilizat în condiŃii materiale minime; - procedeul consolidează formarea la practicanŃi a deprinderii de bătaie blocată, cu desprindere pe traiectorie verticală. - Elanul constă într-o alergare accelerată de 5-7 paşi, efectuată în linie dreaptă, dar sub un unghi de 35°- 45°, oblic faŃă de planul ştachetei. Alergarea cu viteză controlabilă se efectuează degajat, angrenând şi braŃele în acŃiune. Ultimii doi paşi ai elanului respectă ritmul lung-scurt, în scopul combinării forŃelor interne şi externe spre proiectarea verticală a corpului. Dacă săritorul bate pe piciorul stâng, elanul se efectuează din partea dreaptă a ştachetei, iar dacă săritorul bate pe piciorul drept, elanul se efectuează din partea stângă a ştachetei. - Bătaia se efectuează pe piciorul puternic, aflat depărtat de ştachetă, la 2-3 lungimi de talpă sau 70-90cm de proiecŃia acesteia pe pista de elan. Bătaia se execută puternic, pe toată talpa, cu vârful pe direcŃia elanului. Piciorul de avântare efectuează o mişcare înainte-sus, cu genunchiul întins şi talpa în flexie dorsală. Piciorul rămâne întins până la depăşirea planului superior al ştachetei, după care se îndoaie uşor. În acelaşi timp cu avântarea piciorului liber, acŃionează braŃele şi umerii, care se avântă energic, dinapoi spre înainte. - Zborul începe din momentul întreruperii contactului piciorului de bătaie cu solul şi se încheie la primul contact al piciorului de avântare cu nisipul gropii. Zborul are aspectul unei păşiri în care piciorul de avântare urcă întins, urmat de piciorul de bătaie, care întârzie liber în jos. După depăşirea ştachetei, piciorul de avântare coboară rapid, iar trunchiul se apleacă înainte şi se răsuceşte uşor spre piciorul de bătaie, fapt ce favorizează depărtarea bazinului de ştachetă. Zborul efectuat prin trecerea succesivă (păşire) a membrelor superioare peste ştachetă se constituie în veriga principală a tehnicii săriturii în înălŃime cu păşire. - Aterizarea este faza care începe din momentul în care piciorul de avântare ia contact cu solul, prin flexie controlată a gleznei, genunchiului, şi a şoldului. Aceste articulaŃii preiau greutatea şi amortizează şocul produs de coborârea corpului de la o anumită înălŃime.

Săritura în înălŃime cu păşire 5.3.2. Tehnica săriturii în înălŃime cu răsturnare dorsală În toate concursurile de atletism, în prezent atleŃii practică procedeu de săritură cu răsturnare dorsală. Procedeul a fost inventat de către săritorul american Richard Douglas „Dick” Fosbury, fapt pentru care tehnica se numeşte „FosburyFlop”. Structura tehnică a procedeului este aceeaşi, respectiv: elan, bătaie, zbor şi aterizare, dar conŃinutul se particularizează radical, comparativ cu celelalte procedee. Veriga de bază se constituie în totalitatea mişcărilor efectuate de săritor în timpul zborului, respectiv răsturnarea înapoi a trunchiului, implicit a corpului - Elanul se compune din două părŃi dinstincte, respectiv: - fază de accelerare constituită din 4-5 paşi de alergare rectilinie sau uşor arcuită, cu punct de plecare 4-6 m, în exteriorul sâlpului care sprijină ştacheta; - curba de impulsie cu o rază de curbură de 5-10m, constituită din 3-5 paşi de alergare. Plecarea pe elan se efectuează de pe loc sau cu elan preliminar de 4 paşi de mers; intrarea în elan se face la un semn de control. Viteza optimă atinsă în alergarea pe elan atinge valori de peste 8,5 m/s la săritori şi de peste 8,0 m/s la săritoare.

20

- Bătaia PoziŃia iniŃială de declanşare a bătăii este cea pe care o are săritorul în momentul în care talpa piciorului de bătaie a realizat contactul pe toată talpa pe ultimul pas, sublinind faptul că rularea se efectuează, de pe călcâi pe toată talpa instantaneu.

Săritura în înălŃime cu răsturnare dorsală - zborul - Zborul începe în momentul în care piciorul de impulsie părăseşte solul. Şi la acest procedeu zborul trece prin faza ascensională şi trecerea peste ştachetă. În prima fază săritorul aşteaptă liniştit cu piciorul de avântare îndoit din genunchi până când „simte” că inerŃia generală se apropie de punctul maxim al traiectoriei. 5.3.3. Prevederile regulamentului de concurs Concursurile se desfăşoară în condiŃii materiale standardizate în care pista de elan are de 20-25m, locul de bătaie este orizontal şi doi stâlpi sprijină ştacheta. Aceasta este din fibre de sticlă sau alt material potrivit; nu se recomandă ştacheta de metal. Lungimea totală a ştachetei este de 4m (+/- 2cm), cu o greutate de 2 kg. Zona de aterizare nu este mai mică de 5m lungime şi 3m lăŃime. Între stâlpi şi zona de aterizare este un spaŃiu de cel puŃin 10cm, pentru a evita ca ştacheta să fie deplasată printr-o mişcare a zonei de aterizare care atinge stâlpii. Stâlpii sunt suficient de înalŃi şi vor depăşi cu cel puŃin 10cm, înălŃimea maximă la care va putea fi ridicată. Pe suporŃi, între extremităŃile ştachetei şi stâlpi este un spaŃiu de cel puŃin 1 cm. Stâlpii nu se deplasează în timpul probei, decât dacă judecătorul probei consideră că este necesar. Ordinea efectuării încercărilor se stabileşte prin tragere la sorŃi. Săritorul este obligat să execute bătaia pe un singur picior. Un concurent poate opta pentru intrarea în concurs, bineînŃeles, conform înălŃimii minime fixată şi anunŃată de arbitrul şef şi va putea sării după cum doreşte, la orice înălŃime care urmează, adică poate renunŃa la o încercare de la o anumită înălŃime. După fiecare tur de câte trei încercări, ştacheta se ridică conform prevederilor regulamentare de ridicare succesivă, cu 3, 4, 5, 10 cm. După trei greşeli succesive, un atlet va fi eliminat din concurs, oricare ar fi înălŃimea la care s-au produs încercările ratate. Spre exemplu, un atlet sare la 1,80m şi ratează prima încercare, după care renunŃă să mai sară la 1,80m şi abia la 1,85m îşi face a doua săritură, dar şi aici doboară ştacheta. În cazul de faŃă, săritorul mai are dreptul la o singură încercare, pe care o poate efectua unde doreşte: fie tot la 1,85m, fie la 1,90m sau mai sus, în funcŃie de înălŃimile succesive la care se ridică ştacheta după terminarea fiecărui tur. Dacă săritorul greşeşte şi a treia oară, el va fi eliminat din concurs. Desigur că cele trei încercări greşite se puteau produce şi la 1,80 m, soarta atletului fiind aceeaşi. Se consideră a fi ratată o săritură în cazul în care atletul doboară ştacheta de pe suporŃi sau intră în planul vertical al stâlpilor cu mâna, cu piciorul sau cu orice parte a corpului, fără a trece ştacheta. Înainte de începerea concursului, săritorii sunt anunŃaŃi de un arbitru care este înălŃimea la care începe concursul şi înălŃimile succesive la care se va ridica ştacheta, după terminarea fiecărui tur. VerificaŃi-vă cunoştinŃele! ▪ PrecizaŃi scopul deprinderii de săritură. ▪ NumiŃi săriturile fundamentale din atletism. ▪ NumiŃi săriturile derivate specifice atletismului. ▪ EnumeraŃi fazele săriturilor din atletism. ▪ SpecificaŃi forŃele care se fomează în bătaie la sărituri. ▪ Care sunt componentele forŃei de bătaie ? ▪ DescrieŃi rotaŃiile compensatorii şi precizaŃi rolul lor. 6. TEHNICA ŞI REGULAMENTUL PROBELE DE ARUNCĂRI 6.1. BAZELE TEHNICII ARUNCĂRILOR Aruncarea tip azvârlire în care forŃa atletului este aplicată asupra obiectului, deasupra umărului, prin tracŃiune liniară, dinapoi spre înainte. BraŃul care efectuează tracŃiunea, se află înaintea obiectului de aruncat, până în momentul

21

eliberării (aruncarea mingii de oină şi a suliŃei)

Aruncarea tip azvârlire Aruncarea tip împingere în care forŃa atletului este aplicată sub forma unei presiuni, ce se exercită asupra obiectului dinapoi spre înainte şi de jos în sus, mâna aruncătorului fiind situată înapoia şi dedesubtul obiectului (aruncarea greutăŃii).

Aruncarea tip împingere Aruncarea tip lansare în care forŃa atletului este de asemenea, o tracŃiune dinapoi spre înainte, dar pe o traiectorie curbilinie. De aceea, braŃul (la aruncarea discului) sau braŃele (la aruncarea ciocanului) aruncătorului întinse lateral, se află înaintea obiectului de aruncat, până în momentul eliberării.

Aruncarea tip lansare Precizăm faptul că, în probele de aruncări din atletism, conform regulamentului de concurs, obiectele se eliberează cu un singur braŃ (mingea de oină, suliŃa, greutatea şi discul) şi cu ambele braŃe (ciocanul). Traiectoria descrisă de obiecte în timpul zborului este o parabolă, a cărei lungime depinde de mai mulŃi factori, respectiv: viteza iniŃială, unghiul de lansare, înălŃimea de eliberare, rezistenŃa aerului. - Viteza iniŃială (Vо) este cel mai important factor care determină lungimea aruncării, se constituie în viteza cu care obiectul părăseşte mîna aruncătorului şi este condiŃionată de următoarele variabile: - numărul forŃelor - ce intră în acŃiune şi care trebuie să fie cât mai mare. Mişcarea de aruncare trebuie să angreneze toată masa musculară a picioarelor, trunchiului şi braŃului (braŃelor). În practică, angrenarea simultană a forŃelor este greu de realizat datorită particularităŃilor corpului omenesc. - compunerea forŃelor – trebuie să se efectueze într-o anumită ordine. În primul rând acŃionează grupe musculare cele mai mari şi mai puternice, apoi succesiv grupele musculare mai mici, care se pot contracta cu o viteză mai mare. - lungimea drumului – pe care forŃele acŃionează asupra obiectului – trebuie să fie cât mai mare. Obiectul primeşte o viteză cu atât mai mare, cu cât forŃa acŃionează asupra lui timp mai îndelungat. - intensitatea forŃelor – viteza obiectului creşte proporŃional cu intensitatea forŃelor aplicate.

22

O valoare crescută a vitezei iniŃiale, poate fi obŃinută şi prin angrenarea succesivă, pe fracŃiuni de parcurs, dacă: - Unghiul de lansare are vârful la nivelul mâinii aruncătorului, o latură este formată de dreapta dată de direcŃia obiectului aruncat, cealaltă fiind paralelă cu solul. Astfel, se formează unghiuri de lansare cu următoarele valori, pentru: - aruncarea suliŃei 34º - 36º; - aruncarea discului 36º - 38º; - aruncarea greutăŃii 38º - 42º; - aruncarea ciocanului 42º - 44º. - ÎnălŃimea de eliberare este distanŃa de la sol până la mâna atletului. Obiectul trebuie să părăsească mâna aruncătorului de a o înălŃime cât mai mare faŃă de sol. Momentul eliberării suliŃei şi greutăŃii, coincide cu punctul cel mai înalt, la care ajunge mâna aruncătoare. - RezistenŃa aerului este un factor determinant al lungimii zborului obiectului, ca efect al legilor aerodinamicii. Astfel, rezistenŃa aerului este direct proporŃională cu mărimea suprafeŃei secŃiunii dominante. În acest caz: - discul opune cea mai mică secŃiune, atunci când diametrul lui se află în acelaşi plan cu traiectoria zborului. - suliŃa are secŃiunea dominantă cea mai mică. - greutatea şi ciocanul, datorită formei sferice a obiectelor, opun tot timpul aceeaşi suprafaŃă. Fazele (etapele) aruncărilor atletice Probele de aruncări din atletism sunt componente motrice aciclice şi se compun din două părŃi: - elanul; - efortul final (de aruncare). - Elanul reprezintă deplasarea aruncătorului, pentru a imprima o viteză prealabilă obiectului şi a realiza o poziŃie favorabilă efectuării efortului final. Scopul mişcărilor care alcătuiesc elanul este: - de a asigura o viteză anume obiectului ce urmează a fi aruncat; - de a pune aruncătorul într-o poziŃie favorabilă efectuării cu maximă eficacitate a efortului final. Elanul aruncărilor se caracterizează prin formă şi viteză. - Forma elanului este determinată de tehnica de aruncare, de forma obiectului cât şi de prevederile regulamentare. Astfel, se disting două forme de elan: - elan liniar efectuat în practică sub formă de alergare (exemplu la aruncarea suliŃei) şi săltare (exemplu la aruncarea greutăŃii). - elan circular efectuat în practică sub formă de piruete (exemplu la aruncarea ciocanului, a discului şi a greutăŃii). - Viteza elanului depinde de capacitatea aruncătorului de a stăpâni efortul de aruncare pe fondul unei anumite viteze de alergare; în general viteza trebuie să fie optimă, pentru ca atletul să poată controla mişcările pe care le efectuează în efortul final. - Efortul final are ca scop principal adăugarea la viteza dobândită în timpul elanului, a unei viteze pe care o imprimă atletul (braŃul, braŃele). Astfel efortul final implică trei forme de mişcare: - mişcarea de ridicare prin care corpul aruncătorului şi obiectul trec din poziŃie joasă în poziŃie înaltă; - mişcare de translaŃie (înaintare) prin care masa corpului şi a obiectului trec de pe piciorul drept pe piciorul stâng (pentru dreptaci); - mişcarea de rotaŃie prin care axa bazinului şi a umerilor se rotesc de la dreapta la stânga (pentru dreptaci). AcŃiunea sinergică, (însumată, sincronizată, cooperantă) a tuturor forŃelor, determină caracterul exploziv al efortului final, efort care are o influenŃă de 70%-80% în valoarea aruncărilor. 6.2. ARUNCAREA MINGII DE OINĂ Această aruncare este probă de concurs pentru micii atleŃii de categoria “copii I” şi “copii II” în cadrul poliatloanelor, ea fiind cuprinsă şi în cadrul activităŃii de educaŃie fizică şcolară. Azvârlirea, act motric natural şi accesibilităŃii, este cel mai frecvent procedeu de aruncare. Aruncarea mingii de oină presupune o acŃiune de tip azvârlire, unde forŃele declanşează o tracŃiune, pe direcŃie liniară, cu sens dinapoi spre înainte. 6.2.1. Tehnica aruncării mingii de oină Descriem aruncare a mingii de oină, procedeul cu patru paşi specifici, procedeu accesibil începătorilor şi elevilor. Aruncarea mingii de oină se desfăşoară în următoarele faze tehnice: - pregătirea (priza şi poziŃia iniŃială); - elanul (elanul preliminar şi paşii specifici de aruncare); - efortul final – de aruncare. - Pregătirea Priza sau Ńinerea mingii poate aplica două prize în funcŃie de mărimea (volumul) mingii: Ńinută pe rădăcina degetelor, cu ajutorul degetului mare, al arătătorului şi al mijlociului cât şi cu degetului mare, arătătorului, al mijlociului şi al inelarului, care se aşază pe minge. PoziŃia iniŃială După fixarea prizei, atletul se aşază cu piciorul stâng înainte pe toată talpa, celălalt sprijinit înapoi,

23

controlând cu vârful solul şi duce braŃul drept sus, cu cotul înainte şi mingea deasupra umărului. PoziŃia corpului este verticală, iar braŃul opus relaxat înainte. - Elanul Lungimea totală a elanului este în jur de 20 m şi se desfăşoară sub formă unei alergării accelerate (elanul preliminar) şi a unei suite de paşi specifici de aruncare (paşii de aruncare), pe fondul cărora se execută anumite mişcări ritmice şi precise. Elanul preliminar Se execută între două semne de control şi constă dintr-o alergare liberă, urmărindu-se o accelerare gradată, până la un semn de control; în acest timp, mingea rămâne deasupra umărului executând mişcări oscilatorii, reduse ca amplitudine, în scopul relaxării. Paşii specifici de aruncare (Figura 6.4.) se desfăşoară sub forma unei alergării aciclice, compusă din 4 paşi specifici tehnicii de aruncare; pe pasul 1 şi 2 se duce înapoi braŃul aruncător, pasul 3 este „încrucişat”, iar pasul 4 este de „blocaj” sau de „aruncare”. Paşii specifici încep la semnul de control, la care aruncătorul (dreptaci) ajunge cu piciorul stâng: - primul pas, care este mai lung (2-2,20m) se execută cu piciorul drept, braŃul cu mingea începe să se ducă înapoi; concomitent cu începerea ducerii mingii înapoi, are loc şi răsucirea uşoară a axei umerilor spre dreapta, iar braŃul liber (stângul) este adus îndoit în faŃa pieptului, fapt ce relaxează centura scapulo-humerală. - al doilea pas, de 1,50-2,00m, se execută cu piciorul stâng, atletul ajungând cu axa umerilor paralelă cu direcŃia de aruncare, fapt ce permite întinderea completă a braŃului cu mingea; trunchiul se înclină spre înapoi, formând un unghi de 30-35º cu verticala. - al treilea pas, pasul încrucişat, se execută cu piciorul drept, printr-o pendulare activă a coapsei, peste piciorul stâng, cu care se încrucişează; pasul se execută “razant” şi suficient de lung (1,80-2,10m), fiind determinat şi de forŃa de impulsie a piciorului stâng; C.G.G. al corpului coboară cu 5-6 cm, iar braŃul cu mingea se menŃine întins, cu palma în supinaŃie. Prin acest pas se urmăreşte devansarea (depăşirea) trenului superior, pasul fiind “veriga” de legătură a elanului cu “efortul” de aruncare. - al patrulea pas, pasul de aruncare, sau pasul de blocaj este executat cu piciorul stâng, el fiind suportul pe care se desfăşoară efortul final. - Efortul final Este cea mai importantă fază, când are loc “marea accelerare” a braŃului cu mingea. Prin mişcările executate în efortul de aruncare, mişcări bazate pe contracŃii musculare “în val”, începând cu grupele musculare mari, se crează o viteză suplimentară, astfel că, la eliberare mingea atinge o viteză foarte mare. Deşi efortul de aruncare cuprinde mai multe acŃiuni ale segmentelor corpului, datorită vitezei de execuŃie imprimată de aruncător, el apare ca o unică şi continuă mişcare. Sprijinul unilateral

Paşii specifici de aruncare a mingii de oină Sprijinul bilateral (pasul de blocaj 6.2.1. Precizări regulamentare în aruncarea mingii de oină Proba face parte din componenŃa poliatloanelor specifice categoriei de vârstă, rezervată copiilor. Greutatea mingii de oină folosită în concurs este de 120-150 grame; regulamentul impune aruncarea la distanŃă a acestei mingi pe deasupra capului, tehnica fiind cea de azvârlire. Sectorul (Figura 6.5.) din care se practică proba este cel specific aruncării suliŃei, fapt ce impune unele precizări de respectat. 6.3. ARUNCAREA GREUTĂłII 6.3.1. Tehnica aruncării greutăŃii Structura tehnică a aruncării cu elan, respectiv mecanismul de bază, constă în: - pregătirea pentru aruncare (priza, poziŃia, gruparea); - elanul (paşi adăugaŃi, săltare, piruetă) - efortul final de aruncare; - redresarea după aruncare. - Pregătirea pentru aruncare conŃine următoarele acŃiuni: Priza – sau Ńinerea greutăŃii. Se cunosc trei moduri de a realiza priza pe greutate, în funcŃie de aşezarea degetelor pe ea:

24

- degetul mare şi degetul mic se află în lateral, celelalte răsfirate lejer pe greutate, egal depărtate între ele (Figura

Priza aplicată pe sfera metalică Presiunea sferei metalice este resimŃită la baza degetelor. După fixarea fermă a prizei, mâna se flectează din articulaŃia pumnului sub presiunea greutăŃii şi este dusă sub bărbie în spaŃiul clavicular, cu degetele orientate spre gât; cotul se află sub nivelul umerilor, (Figura 6.7.) asigurând astfel relaxarea braŃului.

Aşezarea greutăŃii la nivelul umărului (A - poziŃionare corectă B – poziŃionare incorectă) PoziŃia iniŃială a aruncătorului este stând pe toată talpa piciorului drept, cu spatele spre direcŃia de aruncare, la marginea depărtată a cercului faŃă de terenul de aruncare. Piciorul stâng, puŃin în urma celui drept, "controlează" solul cu vârful şi asigură echilibrul general; trunchiul este în uşoară extensie, iar braŃul stâng semiîntins este dus oblic-sus, relaxat. Gruparea se realizează din poziŃia iniŃială: aruncătorul apleacă trunchiul înainte iar piciorul stâng cu genunchiul flexat ajunge lângă piciorului de sprijin (drept), care preia greutatea sistemului aruncător-greutate, în acest fel realizânduse "gruparea", din care începe acŃiunea de impulsie. - Elanul este o săltare razantă, executată pe piciorul drept, spre mijlocul cercului de aruncare şi are două faze, respectiv: Impulsia- avântarea şi săltarea. Impulsia şi avântarea reprezintă faza în care, se produce prima accelerare. Aceasta se realizează printr-o împingere în sol, efectuată de piciorul drept si susŃinută de piciorul stâng, care se avântă pe direcŃia elanului. Impulsia o execută piciorul de sprijin şi se face printr-o extensie energică din articulaŃia genunchiului, evitând însă ridicarea excesivă a centrului de greutate. Trebuie subliniat faptul că, acŃiunea de impulsie are rol mai mare decât avântarea. În această fază, are loc o rulare de pe pingea pe călcâi. Impulsia se realizează sub un unghi de aproximativ 60°. Axa umerilor rămâne paralelă cu solul, iar bustul se ridică progresiv. Unghiul traiectoriei pe care se mişcă greutatea este crescut cu 15o-25o. Greutatea parcurge un drum de 70-90 cm. Săltarea începe din momentul în care aruncătorul întrerupe contactul cu solul, prin piciorul drept (terminarea rulării) şi Ńine până la reluarea contactului cu solul tot pe piciorul drept. Săltarea trebuie să fie cât mai scurtă şi razantă, pentru a micşora la maximum oscilaŃiile pe verticală. În această fază, aruncătorul urmăreşte trimiterea trenului inferior înainte (depăşind obiectul) şi menŃinerea greutăŃii la distanŃă. Reluarea contactului cu solul are loc pe pingea. - Efortul final (de aruncare) are loc al doilea moment de accelerare a vitezei greutăŃii. Începutul efortului se realizează din sprijin unilateral, când are loc o mişcare complexă de ridicare-rotare-înaintare, în direcŃia aruncării. Sprijinul bilateral constituie faza în care are loc "marea accelerare", în care se imprimă 80-85% din viteza iniŃială a greutăŃii.

25

Sprijinul bilateral în efortul final

Aruncarea greutăŃii cu elan liniar - prin săltare - Redresarea după aruncare constă în oprirea inerŃiei aruncătorului. În finalul efortului de aruncare, aruncătorul execută o schimbare rapidă a sprijinului pe picioare şi coboară centrul de greutate, pentru a evita ieşirea din cerc (depăşirea). Piciorul stâng este tras razant spre înapoi, iar dreptul este dus înainte lângă prag prin săritură, dar numai după ce greutatea a părăsit mâna aruncătorului. 6.3.2. Prevederile regulamentului de concurs Aruncările se efectuează dintr-un cerc betonat având un diametru de 2,135m; în jumătatea dinainte a cercului este plasată o opritoare (prag) care măsoară 1,21-1,23m. Sfera din metal (greutatea) cu care se execută aruncarea este netedă şi cântăreşte 7,260kg la bărbaŃi, respectiv 4kg la femei. Greutatea este eliberată în sectorul de aruncare, format în spaŃiul delimitat de un unghi de 34,92º, care are vârful în centrul cercului. Sectorul de aruncare poate fi iarbă, zgură sau orice material pe care obiectul lasă o urmă.

Cercul pentru aruncarea greutăŃii Ordinea în care se desfăşoară aruncările este stabilită prin tragere la sorŃi; concurentul îşi începe aruncarea dintr-o poziŃie statică şi părăseşte cercul după ce sfera a atins sectorul de aterizare, ieşind prin partea posterioară a cercului. Fiecare concurent are dreptul la 3 încercări; după un tur de trei aruncări, primii 8 atleŃi au dreptul la trei încercări suplimentare. Timpul acordat efectuării unei încercări este de 1 minut. Cea mai lungă aruncare, incluzându-le şi pe cele suplimentare, este luată în considerare în alcătuirea clasamentului final. Măsurarea fiecărei aruncări (Figura 6.11.) se efectuează imediat după efectuare, de la urma cea mai apropiată de cerc, lăsată de obiect (cota “0”), până la marginea internă a circumferinŃei cercului, dar trecând banda ruletei prin centrul cercului. Aruncările sunt valabile dacă obiectul cade în interiorul sectorului de aterizare; călcarea sau atingerea (Figura 6.12.) cu orice parte a corpului a părŃii superioare a opritoarei, a solului sau a părŃii superioare a cercului de metal se va considera o greşeală.

26

Măsurarea lungimii aruncării greutăŃii VerificaŃi-vă cunoştinŃele! ▪ SpecificaŃi definiŃia aruncărilor atletice. ▪ EnumeraŃi factorii care determină lungimea traiectoriei descrise de obiecte în timpul zborului. ▪ Care este cel mai important factor care detrmină lungimea unei aruncări ? ▪ Care sunt variabille care influenŃează vitaza iniŃală ? ▪ La ce se referă înălŃimea de eliberare a obiectului ? ▪ EnumeraŃi mişcările ce se produc în efortul final, la aruncări. ▪ Care este tipul de aruncare aplicat la eliberarea mingii de oină ? ▪ PrecizaŃi denumirea şi descrierea ultimului pas specific de aruncare. ▪ Care este structura tehnică în aruncarea greutăŃii ? ▪ PrecizaŃi locul de părăsire a cercului după efectuarea aruncării.

V. Bibliografie obligatorie - Petrescu, T., Gheorghe, D., Sabău, E., - Atletism. Curs de bază. Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2007 - Plocon, E., – Atletism. Metodica predării exerciŃiilor. Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2000 - Roman, D., Rugină, Gh., - Metodica predării exerciŃiilor de atletism. Buc., Editura FundaŃiei România de Mâine, 2001 - Tatu, T., Plocon, E., – Atletism. Curs pentru studenŃii anului II (capitolele referitoare la tehnica probelor cuprinse în programă). Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2000 - Regulamentul concursurilor de atletism, FRA, Bucureşti, 2002 - Sinteze - Facultatea de EducaŃie Fizică şi Sport Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2005 Bibliografie facultativă - Tatu, T., şi colab. – Atletism: note de curs (cap. referitoare la tehnică). Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 1996 - Barbu, C., Stoica, M., – Atletism. Metodica predării exerciŃiilor de atletism în lecŃia de educaŃie fizică. Editura Printech, Bucureşti, 2000 - Sabău, E., Sabău, I., – Atletism. Curs pentru studenŃii anilor I-II. Editura ANEFS, Bucureşti, 1999

27

BIBLIOGRAFIA CURSULUI TIPARIT Ariile curriculare de educaŃie fizică şi sport pe cicluri de învăŃământ. M.Ed.C., Bucureşti, 1999, 2001 Petrescu T., Gheorghe D., Sabău E., - Atletism – curs de bază, Ed. FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2006. Atletismul românesc - Revista FRA, Bucureşti, 1997-2005 Barbu, C., Stoica, M., - Metodica predării exerciŃiilor de atletism în lecŃia de educaŃie fizică. Editura Printech, Bucureşti, 2000 5. Petrescu, T., – Aspecte tehnice şi metodice ale antrenamentului în probele de viteză. Editura Tehnoprint Grup, 2003 6. Petrescu, T., – Tehnica probelor atletice. Editura Tehnoplast, Bucureşti, 2005 7. Plocon, E., – Atletism. Metodica predării exerciŃiilor. Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2000 8. RaŃă, G., - Atletism Tehnică, Metodică, Regulament. Editura Alma Mater, Bacău, 2002 9. Rogers, J., L., – Manualul antrenorului de atletism din SUA. ANS, INCPS, Bucureşti, 2004 10. Roman, D., Rugină, Gh. - Metodica predării exerciŃiilor de atletism. Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2001 11. Regulamentul concursurilor de atletism. - FRA, Bucureşti, 2002 12. Sabău, E., Sabău, I., - Atletism – curs pentru studenŃii anilor I şi II. Editura ANEFS, Bucureşti, 1999 13. Sabău, E., – Atletism Curs de bază pentru studenŃii Colegiului Universitar de EducaŃie Fizică şi Spor. ANEFS, Bucureşti, 2002 14. Stoica, M., - Atletism Curs pentru studenŃii anilor III şi IV. ANEFS, Bucureşti, 1999 15. Stoica, M. - CapacităŃile motrice în atletism. Editura Printech, Bucureşti, 2000 16. Tatu, T., - Atletism Tehnica probelor. Editura Omnia Uni, Braşov, 1995 17. Tatu, T., Alexandrescu, D.C., Ardelean, T., – Atletism. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983 18. Tatu, T., Plocon, E., - Atletism. Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2001 19. Tatu, T., Sabău, I., Stănescu, I. - Atletism - tehnica probelor 1. 2. 3. 4.

28

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful