Capitolul 12 CEREREA AGREGATĂ ŞI OFERTA AGREGATĂ

Planul temei 12.1 Cererea şi oferta agregate; nivelul general al preţurilor Structura cererii agregate Figura 12.1 Curbele cererii şi ofertei agregate 12.2 Condiţiile şi efectele modificării cererii şi ofertei agregate Figura 12.2 Efectele creşterii cererii agregate Figura 12.5 Reducerea ofertei agregate şi creşterea preţurilor Caseta 12.1 Curba ofertei agregate în abordarea Keynesiană şi neoclasică Caseta 12.2 Politica ofertei agregate (supply-side-policy) 12.3 Echilibru versus dezechilibrul macroeconomic Teorii şi modele ale echilibrului macroeconomic Caseta 12.3 Modelul Keynesian al echilibrului cu şomaj Forme fundamentale ale dezechilibrului macroeconomic

Obiectivele temei
• O introducere diagramatică în problematica cererii şi ofertei agregate şi stăpânirea modelelor de analiză a stării şi evoluţiei economice bazate pe interacţiunea celor două forţe ale pieţei naţionale: • Descifrarea şi înţelegerea ipotezelor referitoare la politicile macroeconomice fundamentate atât pe teoria cererii agregate (demandside-polices) şi a ofertei agregate (supply-side-polices) • Cunoaşterea principalelor teorii şi modele cu privire la echilibrul versus dezechilibru macroeconomic, în scopul înţelegerii interacţiunii între pieţe, a corelaţiilor complexe dintre numeroase variabile macroeconomice.

Continuăm caracterizarea conceptelor de bază cu care operează macroeconomia cu cererea agregată şi oferta agregată şi cu prezentarea principalelor modele de analiză a echilibrului şi nonechilibrului macroeconomic. Prima parte a acestui capitol cuprinde o analiză diagramatică a cererii agregate (CA) şi ofertei agregate (OA) în scopul descifrării raţionamentelor legate de politicile macroeconomice bazate atât pe teoria CA (demand-side-polices) cât şi pe teoria ofertei agregate (supply-side-polices). Cele două forţe ale pieţei vor fi abordate atât în postura de variabile dependente de nivelul general al preţurilor (mişcarea de-a lungul curbelor CA şi OA) cât şi în cea de variabile independente, ale căror condiţii sau factori de influnenţă şi evoluţie în timp (deplasarea curbei CA şi/sau a curbe OA) pot determina nivelul produsului şi nivelul preţurilor şi implicit al inflaţiei în economie. Partea a doua a capitolului este consacrată analizei principalelor teorii şi modele ale echilibrului versus dezechilibrului macroeconomic, scoţând in evidenţă interacţiuniile şi corelaţiile complexe dintre variabilele care intervin în circuitul de ansamblu al economiei.

12.1 Cererea şi oferta agregate; nivelul general al preţurilor
Conceptele şi variabilele macroeconomice însuşite în capitolul precedent ne va ajuta să analizăm, în continuare, modul cum funcţionează economia în ansamblu prin acţiunea celor două forţe ale pieţei naţionale- cererea şi oferta agregate. Cererea agregată (CA), reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de cumpărători în economia unei ţări pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii. În analiza macroeconomică, CA se referă la volumul total al achiziţiilor de bunuri finale, indiferent de destinaţia acestora: consum, investiţii, export etc. Structura cererii agregate cuprinde patru componente de bază: cererea pentru consumul personal (C), achiziţiile guvernamentale (G), cererea pentru investiţii (I) şi cererea externă formată din exportul net (EN). Deci: CA = C + G + I + EN Cererea pentru consumul personal este reprezentată de totalitatea cheltuielilor de consum ale sectorului privat (gospodăriilor) pentru achiziţionarea de bunuri materiale (inclusiv bunuri durabile) şi servicii de consum. Reprezintă componenta principală în structura CA, mărimea ei fiind în funcţie de veniturile consumatorilor şi de nivelul preţurilor pe care ei trebuie să le plătească pentru bunurile respective. Achiziţiile guvernamentale (ale administraţiilor publice locale şi centrale) se referă la cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile publice. G nu trebuie

confundat cu cheltuielile guvernamentale totale (ale bugetului de stat) care cuprind în plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare. Cererea pentru investiţii reprezintă cheltuielile firmelor pentru investiţii brute, definite în sensul de adaos la stocul de capital fizic (formare brută de capital fix şi creşterea stocurilor). Ea nu include achiziţionarea hârtiilor de valoare şi nici investiţiile în capital uman. Exporturile nete reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri (EN = EXIM) şi reflectă influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate. Unele componente ale CA sunt relativ stabile în timp şi evoluează, de regulă, în sens pozitiv (de exemplu, cererea pentru consum). În schimb, alte componente ale CA, cum sunt investiţiile, se modifică mai rapid şi pot cunoaşte oscilaţii importante, cauzând fluctuaţii ale activităţii economice. Oferta agregată (OA) reprezintă producţia internă brută adusă şi oferită pe piaţă de către agenţii economici producători. OA cuprinde volumul total al producţiei interne de bunuri finale furnizate de firmele rezidente în economia naţională şi include atât bunuri de consum cât şi bunuri de capital. Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor sectoarelor sau ramurilor care susţin oferta internă, sau după alte criterii, în funcţie de scopurile analizei. În general, structurile OA sunt ale producţiei naţionale. Reflectând condiţiile producţiei, pe termen scurt OA este relativ constantă, adaptându-se la nivelul cererii agregate prin variaţiile stocurilor de produse finite; dacă firmele produc mai multe bunuri decât sunt cerute, diferenţa duce la creşterea stocurilor de produse (produc pe stoc) şi invers, firmele pot produce şi furniza pe piaţă mai puţine produse decât cererea pe termen scurt, diferenţa venind din stocurile existente. În condiţiile unei evoluţii normale a economiei, OA tinde să se extindă ca rezultat al creşterii forţei de muncă, a stocului de capital şi mai ales a randamentului folosirii factorilor de producţie. Nivelul producţiei şi respectiv al OA poate fi mai apropiat sau depărtat de cel al producţiei potenţiale, definite ca fiind nivelul corespunzător utilizării complete (full employment) a factorilor de producţie din economie. De regulă, producţia potenţială este considerată ca fiind acel volum al producţiei posibil de realizat în condiţiile în care ocuparea factorilor de producţie corespunde ratei naturale a şomajului. "Valoarea producţiei potenţiale se calculează în mai multe moduri. Unul din procedee, folosit de Biroul de Analiză Economică a Departamentului American de Comerţ, identifică drept PNB potenţial nivelul producţiei în cazul în care rata şomajului ar fi de 6%. Scara reprezintă o cotă de nivel pentru calcularea producţiei potenţiale, nu este însă o cotă rigidă şi poate fi supusă dezbaterilor."

(Rudiger Dornbusch, Stanley Fischer, Macroeconomia, Timişoara, Editura Sedona, 1998, p.16).

Fig 12.1. Curbele cererii şi ofertei agregate

Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate în legăturile lor complexe cu nivelul general al preţurilor şi cu alte variabile macroeconomice. Forţele pieţei naţionale pot fi privite atât în postura de variabile dependente (la un moment dat) de nivelul preţurilor, cât şi în cea de variabile independente ale căror condiţii (factori) şi evoluţie în timp determină modificarea nivelului general al preţurilor şi implicit a inflaţiei în economie. Graficul din figura 12.1. reprezintă modelul macroeconomic primar pentru studiul cererii şi ofertei agregate, a interdependenţelor dintre ele şi cu alte variabile. Vom analiza mai întâi curbele CA şi OA, pentru a pune în evidenţă dependenţa lor la un moment dat, de nivelul general al preţurilor (P) reprezentat grafic pe ordonată. CA şi/sau OA sunt evidenţiate pe axa orizontală şi simbolizate prin Y. Curba cererii agregate descrie combinaţiile dintre nivelul general al preţurilor şi mărimea cheltuielilor reale făcute de cumpărători pentru achiziţionarea bunurilor de care au nevoie. De exemplu, la nivelul PB al preţurilor, cumpărătorii pot achiziţiona un volum al bunurilor la nivelul YB. Analiza curbei CA ne arată aşadar, modul în care nivelul cheltuielilor reale (al cererii) se modifică odată cu modificarea nivelului general al preţurilor în situaţia în care nivelul veniturilor nominale şi a altor condiţii ale cererii sunt date. Curba CA arată, în ultimă instanţă, pentru orice nivel al preţurilor nivelul cererii globale la care cheltuielile reale şi veniturile reale sunt simultan în echilibru. O modificare a nivelului general al preţurilor modifică în sens invers

nivelul veniturilor reale ale cumpărătorilor care are ca efect o modificare în acelaşi sens a cheltuielilor reale din economie. Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă preţul se modifică, cunoscut de la analiza pieţelor individuale (produselor). La nivel macroeconomic, o creştere a nivelului general al preţurilor echivalează cu o reducere a veniturilor reale totale şi astfel cumpărătorii vor achiziţiona un volum mai mic de bunuri şi servicii. Există şi efecte de substituire care explică reducerea CA ca urmare a creşterii preţurilor (curba descrescătoare a CA), dar nu de natura celor cunoscute şi analizate pe pieţele produselor, când cumpărătorii achiziţionau un bun alternativ (substituibil) cu un preţ relativ mai mic al cărui nivel nu a crescut. La nivel macroeconomic creşte nivelul general al preţurilor şi, deci, nu se mai pune problema unor astfel de alternative în alegerile făcute de cumpărători. Se produc, în schimb alte efecte de substituire care explică relaţia inversă între modificarea nivelului preţurilor şi cel al CA. Primul şi cel mai evident se referă la substituirea bunurilor din producţia internă cu cele din import. Astfel, preţuri mai mari la produsele indigene vor stimula rezidenţii să achiziţioneze bunuri din import (care nu fac parte din CA) şi vor descuraja exporturile care reprezintă o parte a CA. A doua împrejurare care explică curba înclinată negativ a CA se referă la efectul soldurilor reale. Dacă preţurile cresc semnificativ, valoarea reală a soldurilor deţinute de cumpărători la bănci şi la alte instituţii financiare va scădea. Pentru a-şi proteja valoarea reală a soldurilor, cumpărătorii recurg şi la reducerea cheltuielilor. Un alt motiv pentru care cumpărătorii îşi reduc volumul total al achiziţiilor de bunuri odată cu creşterea preţurilor se referă la efectul modificării ratei dobânzii. Astfel, creşterea ratei dobânzii în condiţiile unui nivel mai ridicat al preţurilor va determina reducerea achiziţiilor de bunuri de consum şi a investiţiilor pe seama creditului. În concluzie, curba CA este descrescătoare, iar panta negativă a acesteia ne arată cum se modifică nivelul cheltuielilor reale, ca răspuns la modificarea nivelului general al preţurilor. Curba ofertei agregate reflectă combinaţiile dintre nivelul preţurilor şi volumul producţiei interne oferite de producători la nivelul respectiv al preţurilor; de exemplu, la nivelul PC al preţurilor, firmele vor oferi un nivel al producţiei YC (vezi fig. 12.1.). Panta pozitivă este cea mai evidentă caracteristică a curbei OA şi reflectă faptul că un nivel mai ridicat al producţiei este asociat cu un nivel mai ridicat al preţurilor, care să poată compensa firmele pentru costurile marginale crescătoare ale sporurilor de producţie oferite pe piaţă. În consecinţă, curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic pornind de la ipoteza că, pe măsură ce producţia creşte, costurile unitare vor avea tendinţa să crească, chiar şi în condiţiile în care se presupune că preţurile factorilor de

producţie rămân constante. La baza înţelegerii tendinţei de creştere a costurilor unitare pe termen scurt stă legea randamentelor descrescătoare, cunoscută din teoria comportamentului producătorului. Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a nivelului producţiei de echilibru şi a preţurilor de echilibru. În graficul din figura 12.1., PE reprezintă nivelul preţurilor de echilibru, iar YE pe cel al producţiei de echilibru. Echilibrul pe piaţa naţională este acea situaţie în care nu apar forţe perturbatoare care fac ca volumul producţiei interne (OA) să nu corespundă nivelului cererii agregate. Un eventual surplus al cererii agregate va determina creşterea nivelului preţurilor, ceea ce va stimula firmele să producă mai mult determinând o mişcare în sus pe curba OA. În acelaşi timp, creşterea preţurilor va determina scăderea cererii de bunuri, respectiv o mişcare înapoi pe curba CA.

12.2 Condiţiile şi efectele modificării cererii şi ofertei agregate
În analiza întreprinsă mai sus am considerat că nivelul general al preţurilor este dat, CA şi OA fiind funcţie de această variabilă independentă. Altfel spus, nu am luat în considerare posibilitatea creşterii inflaţioniste a preţurilor, una din problemele majore ale analiştilor în macroeconomie. Pentru această analiză trebuie să considerăm că evoluţia preţurilor este un rezultat al modificărilor în timp a CA şi OA. Modificările intervenite în timp în cazul oricăreia din cele două forţe ale pieţei naţionale determină schimbarea nivelului de echilibru al preţurilor şi al producţiei. În evoluţia pieţei spre un nou punct de echilibru, în funcţie de deplasarea curbelor CA şi/sau OA, de regulă se modifică raportul dintre cele două forţe ale pieţei naţionale. În general, modificarea raportului în favoarea CA duce la creşterea nivelului general al preţurilor şi explică cum se produce inflaţia. Noul raport poate fi cauzat de o mişcare spre dreapta pe curba CA sau spre stânga pe curba OA, ori din combinaţia ambelor forţe ale pieţei naţionale. Când creşterea inflaţionistă a preţurilor rezultă din deplasarea la dreapta a curbei CA există inflaţie prin cerere (demand-pull inflation), iar când rezultă din deplasarea spre stânga a curbei OA există inflaţie prin costuri (cost-push inflation). Creşterea cererii agregate este determinată de creşteri ale componentelor sale, respectiv creşteri ale cheltuielilor de consum, sporirea investiţiilor firmelor, creşterea cererii externe etc. Condiţiile sau factorii care determină nivelul şi dinamica acestor variabile macroeconomice sunt implicit şi condiţii sau cauze ale modificării CA.

De regulă, în analizele de specialitate se face distincţie între condiţiile monetare şi cele non-monetare ale CA. Astfel, monetariştii atribuie creşterea CA în principal sau în întregime unei creşteri a cantităţii de bani în economie. Creşterea cererii agregate poate fi cauzată şi de o expansiune a cheltuielilor publice sau de o reducere a impozitelor pe venit, a gradului de fiscalitate, în general, care pot creşte semnificativ cererea de consum şi de investiţii.

Fig 12.2. Efectele creşterii cererii agregate

Indiferent de cauzele care determină modificarea CA, la o creştere importantă a acesteia firmele vor răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau ridicând preţurile de vânzare. În ce măsură se vor produce cele două tendinţe, aceasta depinde de forma (înclinaţia) OA. Procesul este ilustrat în graficele din fig. 12.2. Creşterea cererii agregate este însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA2. Drept urmare, nivelul preţurilor creşte de la P1 P2 al producţiei de la Y1 şi la Y0 În graficul din fig. 12.2.A. observăm că atunci când curba OA este puţin înclinată aproape plată, deplasarea spre dreapta a curbei CA atrage după sine creşterea producţiei într-o măsură mult mai mare decât creşterea nivelului general al preţurilor. În schimb, în fig. 12.2.B. observăm că dacă curba OA ia forma unei pante abrupte, aproape verticală, o creştere a CA determină, în principal, creşterea nivelului general al preţurilor şi doar o creştere nesemnificativă a venitului şi producţiei reale. Rezultă astfel că una din problemele fundamentale ale analizei macroeconomice priveşte forma (alura) curbei ofertei agregate. În această analiză sunt menţionate mai întâi cele două cazuri speciale (extreme) ale curbei OA, a căror ilustrare se găseşte în caseta 12.1.

Caseta 12.1 Curba ofertei agregate în abordare keynesiană şi neoclasică Curba orizontală a OA (denumită şi curba keynesiană a ofertei globale) indică faptul că firmele pot oferi orice cantitate de bunuri la nivelul existent al preţurilor şi al CA (vezi fig. 12.3.A.). Deoarece în economie există un grad de neutilizare a factorilor de producţie (aşa numitul echilibru cu şomaj), firmele pot achiziţiona orice cantitate de servicii ale factorului muncă la mărimea curentă a salariilor. Ca urmare, firmele sunt dispuse şi pot produce şi oferi pe piaţă, la nivelul dat al preţurilor, orice cantitate de bunuri cerute de cumpărători.

Fig 12.3.A

Fig 12.3 B

Opusul acestei situaţii este curba verticală a OA (denumită şi curba neoclasică a ofertei agregate), care indică faptul că aceeaşi cantitate de bunuri va fi produsă şi oferită pe piaţă, indiferent de nivelul preţurilor (vezi fig. 12.3.B.). Ea se bazează pe ipoteza că piaţa muncii, ca şi celelalte pieţe, se află mereu în echilibru şi, deci, nu există şomaj. Se înţelege că dacă întreaga forţă de muncă este angajată, atunci nivelul producţiei de echilibru nu poate fi ridicat deasupra celui curent, chiar dacă preţurile cresc. Situaţiile descrise reprezintă cele două cazuri extreme, ca modele ipotetice de analiză, considerând OA fie perfect elastică (curba orizontală), fie perfect inelastică (curba verticală). Situaţiile reale din economie şi analizele macroeconomiştilor moderni se încadrează între cele două extreme.

Forma curbei ofertei agregate evidenţiază o particularitate importantă a acesteia, panta pozitivă crescătoare. Această pantă în creştere a curbei ofertei agregate este efectul tendinţei de creştere a costurilor unitare odată cu sporirea producţiei în măsura în care firmele apelează la factori mai scumpi sau cu randamente descrescătoare. Astfel, pe măsură ce se urmăreşte în sens ascendent curba OA, se observă asocierea creşterii producţiei cu o creştere tot mai accentuată a nivelului preţurilor. Expresia grafică a acestei asimetrii în evoluţia comportamentului specific ofertei agregate este curba neliniară a OA (cu două tronsoane principale).

Graficul din figura 12.4. arată că la niveluri ale ofertei sub cel al producţiei potenţiale (YP) curba OA este puţin înclinată, la început aproape orizontală, sugerând faptul că o producţie considerabil sporită poate fi obţinută cu o creştere relativ mică a nivelului preţurilor. Într-o astfel de situaţie, de regulă, politica economică va opta pentru extinderea CA şi prin aceasta pentru un nivel mai ridicat al ocupării, venitului şi producţiei reale. Pe măsură însă ce economia se apropie de Fig 12.4 nivelul producţiei potenţiale, preţurile tind să crească puternic, fapt ilustrat de forma abruptă, verticală, a curbei OA. În principiu, curba OA tinde să devină verticală în măsura în care economia se apropie de vârful unui ciclu economic iar nivelul producţiei reale de cel al producţiei potenţiale. Se consideră că în aceste condiţii o politică expansionistă în privinţa cererii agregate nu este indicată; măsurile de politică (monetară, bugetară, fiscală etc) menite să ducă la creşterea cheltuielilor globale în economie, respectiv a CA, se vor reflecta în creşterea inflaţionistă a preţurilor, rămânând neutre faţă de variabilele reale din economie. Modificarea nivelului de echilibru al preţurilor şi al producţiei este şi rezultatul evoluţiei OA. Principalii factori sau condiţii ale ofertei agregate sunt preţurile factorilor de producţie şi productivitatea acestora. O creştere a preţurilor factorilor de producţie sau o reducere a productivităţii lor duce la o deplasare spre stânga a curbei OA. În schimb, o reducere a preţurilor factorilor de producţie sau o creştere a productivităţii acestora au fiecare ca efect o deplasare la dreapta a curbei OA. Deplasarea curbei OA face ca nivelul preţurilor şi cel al producţiei să se modifice în direcţii opuse. Astfel, după cum s-a arătat, creşterea preţurilor poate fi asociată şi cu mişcarea spre stânga a curbei OA, atunci când costurile de producţie au tendinţa să crească (cost-push inflation). Dacă firmele, datorită unor împrejurări, se confruntă cu o creştere a costurilor, vor răspunde atât prin a-şi reduce volumul producţiei cât şi prin creşterea preţurilor produselor oferite pe piaţă. În Fig 12.5 graficul din fig. 12.5. deplasarea spre stânga a

curbei ofertei agregate de la OA1 la OA2 determină creşterea preţurilor de la P1 la P2 şi reducerea producţiei de la Y1 la Y2. Măsura în care firmele cresc preţurile şi/sau scad producţia depinde şi de alura şi panta curbei CA în funcţie de factorii care o determină. Astfel, dacă CA este inelastică şi are panta ridicată (ca în fig. 12.5) preţurile vor creşte mai mult decât reducerea producţiei, şi invers. Reducerea ofertei agregate şi efectele negative ale acesteia (recesiune economică şi inflaţie) pot interveni sub impactul unor evenimente (economice, sociale, politice etc.) care se manifestă sub forma unor şocuri ale ofertei (restrângerea bruscă a acesteia), sau presiunii crescânde a costului ofertei agregate: creşteri repetate ale salariilor, peste dinamica productivităţii muncii, impuse de sindicate; creşteri accentuate ale preţurilor unor inputuri din import; poziţia dominantă a unor firme în cadrul pieţei interne care pot obţine profituri ridicate prin restrângerea producţiei şi creşterea preţurilor de vânzare etc. În aceste condiţii, de regulă, politica ofertei agregate (supply-side policies) sau bazată pe teoria ofertei agregate (supply-side economics) susţin promovarea acelor măsuri menite să "elibereze" piaţa de elemente de monopol şi să stimuleze competiţia pe piaţa bunurilor şi a factorilor de producţie. (vezi 12.2)
Caseta 12.2 Politica ofertei agregate (supply-side-polices) Politicile macroeconomice bazate pe teoria ofertei pornesc de la premisa că pentru a influenţa economia în vederea creşterii economice mai ales în situaţii nefavorabile (stării de recesiunea etc) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a îi determina pe producători sa măreasca oferta agregată. În context, sunt sugerate două categorii de măsuri sau politici: prima categorie vizează efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi liberalizarea preţurilor, atenuarea forţei economică (monopoluri, oligopoluri, centrale sindicale) care pot obţine venituri relative stabile independent de evoluţia OA; a doua categorie de politici priveşte folosirea unor pârghii economice menite să îmbunătaţească perspectivele de profit ale producătorilor care sa îi determine să menţină şi să sporească oferta de bunuri pe piaţă. Iată şi câteva considerente pe aceasta temă făcute de autorii unor tratate de economie pe care le-am mai citat: "Aici scopul supply-side policies este reducerea ratei de creştere a costurilor, care duce la deplasarea spre stânga a curbei ofertei agregate. Aceasta poate fi făcută fie prin restrângerea puterii monopolurilor sau a uzului de putere asupra preţurilor şi veniturilor (de exemplu, politici de restrângere a fuziunilor şi comasărilor, diverse forme de control a salariilor şi preţurilor), fie prin politici de stimulare a creşterii productivităţii (de exemplu, stimularea diferitelor tipuri de cercetare-dezvoltare, oferirea de avantaje firmelor care investesc în echipamente noi şi în perfecţionarea personalului)."(J. Sloman, Economics, Second Edition, London, Harvester Wheatsheaf 1994, p.554). “Termenul de terorie economică bazată pe ofertă (supply-side economics) a fost inventat în anii `70 pentru a descrie un set de analize şi recomandări având ca obiectiv accelerarea creşterii economice şi ocuparea forţei de muncă prin ameliorarea

stimulentelor pentru producători. Principala recomandare a acelora care au început să se autointituleze economişti partizani ai ofertei s-a referit la un climat mai favorabil de impozitare şi de reglementare pentru afaceri....Pe economiştii partizani ai supply-side economics îi vom găsii la ambele capete ale spectrului politic. Unii vor susţine că deoarece pieţele nu funcţionează adecvat, guvernul trebuie să aibă un rol mai activ în controlul preţurilor şi veniturilor dacă vrem să avem o şansă în a controla atăt inflaţia cât şi recesiunea. Alţii vor fi de parerea aproape inversă că pieţele funcţionează atât de bine incât singura cale pentru guvern de a stimula expansiunea economică este de a imbunătăţi perspectivele de profit ale firmelor de afaceri” (Paul Heyne, Modul economic de gândire, ap.cit, p. 419)

În condiţiile unei dinamici pozitive a economiei unei ţări, evoluţia normală este creşterea ofertei agregate, respectiv mişcarea spre dreapta a curbei OA. După cum se observă în graficul din fig. 12.6., pe măsură ce economia se apropie de nivelul producţiei potenţiale şi al ocupării depline (cu cererea agregată la CA3 şi producţia la Y3) venitul şi producţia reală pot creşte numai prin creşterea ofertei agregate (de la OA1 la OA2 şi producţia la Y4). Fig 12.6 Efectele deosebit de favorabile pentru economie în ansamblu (creşterea producţiei reale şi reducerea ratei inflaţiei) fac din creşterea ofertei agregate o prioritate a politicilor macroeconomice promovate de orice ţară.De această dată instrumentele politicii economice, monetare şi fiscale focalizează pe creşterea ofertei pe pieţele factorilor de producţie şi mai ales a productivităţii acestor factori. "Supply-side economics se concentrează pe producţia sau venitul potenţial. Supply-side policies au ca scop deplasarea curbei posibilităţilor de producţie şi, similar, să deplaseze spre dreapta nivelul ocupării depline şi al venitului naţional." Supply-side policies pot fi folosite pentru creşterea cantităţii totale de factori de producţie; de exemplu, scutiri de taxe pentru companiile petroliere pentru stimularea prospectării de noi surse, politici pentru stimularea construirii de noi fabrici. Alternativ ele pot fi folosite la încurajarea creşterii productivităţii factorilor de producţie: de exemplu, stimularea calificării forţei de muncă şi a performanţei în muncă." (J. Sloman, Economics, op. cit. p.872)

În general, politica bazată pe oferta agregată asigură rezultate pozitive pe o perioadă mai îndelungată de timp, în măsura în care se produc ameliorări cantitative şi calitative al factorilor de producţie. Totodată, ea poate fi corelată cu măsuri de influenţare a cererii agregate, în funcţie de obiectivele urmărite privind echilibrul şi stabilitatea economiei. Pe termen scurt, politica urmăreşte extinderea cererii agregate spre nivelul potenţial al producţiei, iar pe termen lung să deplaseze curba CA astfel ca venitul şi producţia reală curentă să urmeze creşterea potenţialului productiv al economiei.

12.2 Echilibru versus dezechilibru macroeconomic
Desfăşurarea normală a circuitului economic şi realizarea unor performanţe economice optime implică dezvoltarea echilibrată a economiei în ansamblu. Din punct de vedere teoretic echilibrul la nivel macroeconomic reflectă acea stare a economiei în care toate pieţele sunt simultan în echilibru, fără existenţa excesului de cerere sau de ofertă. Diversitatea deosebită a factorilor ce condiţionează evoluţia cererii şi/sau ofertei ansamblului pieţelor face ca o astfel de stare să nu se întâlnească efectiv niciodată, economia tinzând spre ea ca spre ceva ideal. Aşa cum în realitate nu există piaţă pură şi perfectă, tot astfel echilibrul macroeconomic există mai întâi ca un concept teoretic. Înainte de a analiza în ce măsură economia de piaţă modernă se caracterizează prin echilibru sau dezechilibru macroeconomic, este necesară precizarea conţinutului unor concepte folosite în această analiză. Termenul de echilibru derivă de la cuvintele latine "aequs" (egal) şi "libre" (balanţă), descriind egalitatea a două mărimi măsurabile; de exemplu, în economie, echilibrul bugetar, care înseamnă egalitatea dintre venituri şi cheltuieli. Opusul stării de egalitate este desemnat prin conceptul de dezechilibru; de pildă , în economie, excesul cererii pe piaţa unui produs. Echilibrul economic poate fi interpretat sub diferite forme, în funcţie de anumite criterii. În funcţie de modul de manifestare în timp distingem echilibrul static şi echilibrul dinamic. Echilibrul economic static se caracterizează prin absenţa schimbărilor şi este considerat doar ca o ipoteză, neexistând practic în realitate. Economia prin natura ei, constituie un proces (nu o stare de repaus), o realitate aflată în continuă schimbare şi progres. De aceea, echilibrul economic este un echilibru economic dinamic ce se manifestă prin modificarea permanentă a raporturilor dintre forţele care se confruntă, concordanţa lor realizându-se în timp, ca tendinţă dominantă.

Echilibrul economic dinamic poate fi privit, la rândul său, ca un echilibru pe termen scurt şi pe termen lung. Echilibrul pe termen scurt se manifestă în condiţiile unor schimbări nesemnificative sau a modificării unor restricţii posibil de ameliorat numai pe termen scurt. Echilibrul economic pe termen lung admite posibilitatea schimbărilor în toate variabilele sistemului, progresul tuturor factorilor de producţie ceea ce presupune depăşirea unor dezechilibre temporare prin atragerea unor forţe de compensare existente în sistem sau în afara lui. Din punctul de vedere al sferei de cuprindere (al pieţelor la care se referă), echilibrul economic poate fi parţial şi general. Ca expresie a echilibrelor tuturor segmentelor pieţei naţionale, echilibrul economic general se manifestă doar ca echilibru macroeconomic. Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională în ansamblul său (piaţa bunurilor economice, piaţa muncii, piaţa monetară şi piaţa capitalului) caracterizată prin concordanţa cererii şi ofertei, decalajele dintre forţele pieţei nedepăşind anumite limite considerate normale, care să afecteze performanţa sistemului economic şi să genereze tensiuni sociale grave. În condiţiile economiei de piaţă echilibrul economic general este indisolubil legat de interdependenţele complexe generate de comportamentele tuturor agenţilor economici în calitatea lor de purtători ai cererii şi ai ofertei pe toate pieţele care formează sistemul. Din alegerile şi acţiunile întreprinse de toţi subiecţii economici, în funcţie de propriile interese, dar respectând regulile "jocului", rezultă acel comportament maximizator menit să asigure competiţia şi performanţa funcţionării sistemului care tinde în mod necesar spre o stare de echilibru sau de optim. Echilibrul economic general sau echilibrul macroeconomic caracterizează, aşadar, acea situaţie generală a economiei unei ţări în care proporţiile şi corelaţiile dintre mărimile sau variabilele macroeconomice permit desfăşurarea normală a fluxurilor reale şi monetare în economie, o funcţionare performantă a sistemului care dă satisfacţie subiecţilor economici. În raport de această stare a economiei, a pieţei naţionale în ansamblu sunt formulate şi obiectivele politicii macroeconomice spre care tind toate ţările: o creştere economică pozitivă şi durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea nivelului general al preţurilor, balanţe comerciale şi de plăţi externe echilibrate pe termen mediu şi lung. Definind echilibrul macroeconomic drept "concordanţă relativă" a forţelor pieţei naţionale, mai departe totul depinde de sensul concret atribuit sintagmei respective. Pornind de aici se poate interpreta că o astfel de situaţie generală a economiei poate fi definită la fel de bine prin starea de dezechilibru economic. Aceasta cu atât mai mult cu cât în planul vieţii economice reale deseori vizibile şi

predominante sunt preocupările de depăşire a variatelor dezechilibre în vederea asigurării performanţei sistemului economic.
"Ideea de echilibru, care are un sens bine determinat când se limitează la agenţii individuali cum sunt gospodăria şi firma, nu se aplică la fel de uşor la descrierea interacţiunii umane. Ea mai are oarecare utilitate dacă este aplicată la un tip de piaţă foarte simplu, cum ar fi la Marshall piaţa cerealelor. În schimb, echilibrul industriei e un concept cu care greu se poate opera. Echilibrul sistemului economic e o idee depărtată de realitate, deşi Walras şi Pareto au demonstrat consistent logica ei. Echilibrul unui sistem economic în mişcare, creşterea echilibrată se învecinează cu absurdul." (Ludwig Lachman, Individualismul economic şi economia de piaţă, în Filozofia ştiinţelor economice, Bucureşti, Editura Humanitas 1994, p.277).

Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare a unei economii care este marcată mai mult sau mai puţin prin dereglarea raportului dintre cererea şi oferta agregată, dereglare pusă în evidenţă şi de decalajele altor agregate macroeconomice faţă de punctul lor de echilibru. Conceptul de dezechilibru este dezvoltat pe larg în curentul de gândire economică al teoriei dezechilibrului. Dinamismul vieţii economice conferă dezechilibrelor un caracter permanent, iar scara acestora poate fi destul de largă, de la dezechilibre naturale (vezi rata naturală a şomajului) şi acceptate ca normale până la cele anormale şi nedorite, care pot provoca tensiuni economice şi sociale de mare anvergură. Cele mai semnificative obiective şi măsuri ale politicilor economice privesc gestionarea unor dezechilibre cum sunt: stagnarea sau recesiunea, subocuparea sau şomajul, inflaţia, dezechilibre în balanţele naţionale (bugetul de stat, balanţa comercială şi cea de plăţi externe) etc. În funcţie de situaţia raportului dintre cererea agregată şi oferta agregată, formele de bază ale dezechilibrului pieţei naţionale sunt presiunea şi absorbţia. Presiunea caracterizează o piaţă cu exces de ofertă (excess supply), ceea ce înseamnă că vânzătorii "stau la rând" şi "aleargă" după cumpărători. Ea este considerată, în principiu, un dezechilibru normal şi corespunde unei economii dezvoltate şi diversificate, fiind o piaţă a cumpărătorilor (buyers market). Absorbţia este, în schimb, un dezechilibru mai mult sau mai puţin anormal ce evidenţiază o piaţă cu exces de cerere (excess demand); este o piaţă a vânzătorilor (sellers market), caracterizată printr-o penurie de bunuri, cumpărătorul fiind cel care "stă la rând" şi "aleargă" după vânzători. Teorii şi modele ale echilibrului şi dezechilibrului macroeconomic. Investigarea multiplelor probleme ale echilibrului şi/sau dezechilibrului economic însoţeşte întreaga evoluţie a ştiinţei economice. Teoria clasică a preţurilor şi distribuirii venitului constituie punctul de referinţă în cercetarea echilibrului economic. În condiţiile pieţei concurenţiale mecanismul preţurilor şi al concurenţei joacă rolul unei "mâini invizibile" care asigură echilibrul

cererii şi ofertei, ea fiind, în concepţia lui Adam Smith, singura în măsură să lege şi să armonizeze comportamentele producătorilor şi consumatorilor. Potrivit acestui principiu, variaţia preţurilor de piaţă (ale produselor şi ale factorilor de producţie) în raport de cerere şi ofertă are un caracter vremelnic, echilibrul fiind restabilit de evoluţia ofertei care va readuce preţurile de producţie şi ratele veniturilor factorilor la nivelul lor "natural sau necesar". Teoria clasică a echilibrului economic este aşadar o teorie a ofertei, pusă sintetic în evidenţă de legea debuşeelor (sau legea lui Say). Potrivit acestei legi, cererea şi oferta se echilibrează automat, întrucât orice vânzare este în acelaşi timp cumpărare, sau, altfel spus, "oferta îşi creează propria-i cerere". Leon Walras a elaborat primul model al echilibrului economic general, considerat vârful realizării walrasiene şi al economiei neoclasice. Modelul matematic al echilibrului economic general este construit ca un sistem de ecuaţii lineare în care sunt integrate toate pieţele din economie şi în care toate preţurile (bunurilor produse şi ale factorilor de producţie) şi toate cantităţile (de bunuri şi servicii ale factorilor) sunt determinate simultan. În ceea ce priveşte soluţia dată determinării echilibrului în reţeaua de preţuri este cea a "tatonării", astfel că, în final, procesul ajustării automate în condiţiile concurenţei perfecte va culmina într-un echilibru stabil, fără ca Walras să o poată demonstra matematic riguros. Prima argumentare matematică riguroasă a teoriei echilibrului economic general a fost realizată abia peste şase decenii de către Abraham Wald într-o serie de lucrări de economie matematică. Analiza a fost dezvoltată şi perfecţionată ulterior de K. Arrow, G. Debreu (ambii laureaţi ai premiului Nobel pentru contribuţiile lor la teoria echilibrului general), precum şi de alţi economişti. Modelul Walras-Wald este un model simplificat al economiei concurenţiale care are la bază sistemul linear de producţie elaborat de Walras. Matricea inputurilor (A) defineşte resursele şi tehnologiile de producţie, unde inputurile sunt egale cu numărul de factori folosiţi (m) înmulţit cu numărul de bunuri obţinute (A=mn). Dacă fiecare output (y) necesită folosirea tuturor factorilor de producţie iar oferta totală de resurse este fixă (V0 ), limitele resurselor şi ale tehnologiei sunt prezentate sub forma restricţiei: Ay = V0 , y <= 0 Comportamentul consumatorilor este descris prin funcţiile agregate ale cererii, venitul lor provenind din vânzarea factorilor, fiecare consumator fiind posesorul unei cantităţi din fiecare factor de producţie. Cum întregul venit se cheltuieşte de către consumatori, restricţia bugetară este: px = wV0 , unde: p = vectorul preţurilor bunurilor; V0 = vectorul resurselor fixe; w = vectorul preţurilor factorilor; x = vectorul cererii de bunuri economice.

În situaţia în care vectorul cererii excedentare pentru bunuri este z = x-y şi cel al cererii excedentare de factori U = Ay - V0, condiţiile echilibrului pieţei sunt: pz = 0 P >= 0 ; Z <= 0 wu = 0 W >= 0 ; U <= 0 În aceste condiţii, echilibrul economic general este dat de vectorii p, w, y, z şi u, care satisfac relaţiile de mai sus. Teoria echilibrului economic general a fost dezvoltată şi perfecţionată de K. Arrow, G. Debreu şi McKenzie care au elaborat diferite modele de echilibru dar având ca elemente comune reprezentarea economiei concurenţiale şi demonstrarea existenţei echilibrului. Aceste elemente comune au fost integrate de Debreu într-un model unic cunoscut sub denumirea de "Modelul ArrowDebreu-McKenzie", apreciat ca fiind şi cea mai elaborată analiză a echilibrului general. Modelele prezentate au o valoare teoretică de necontestat. Adecvarea lor la realitatea practică şi concluziile desprinse în acest scop sunt însă limitate. Caracterul abstract al modelului neoclasic al echilibrului economic general a fost pus în evidenţă cu mult timp în urmă de economistul englez J.M. Keynes. În lucrarea care i-a adus celebritatea, "Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor" (1936), Keynes supune unei ample analize critice teoria clasică şi neoclasică a echilibrului economic. Critica raţionamentelor anterioare (numindule pe toate clasice) pleacă de la o serie de ipoteze, care devin premisele propriului său model de analiză a echilibrului şi ocupării:
"Întâi, o economie aflată în depresiune ar putea să rămână în această stare. Nu există nici un element inerent mecanismului care s-o urnească din loc. Poate exista "echilibru" în condiţii de şomaj, chiar de şomaj de masă. În al doilea rând, prosperitatea depinde de investiţii. Dacă scad cheltuielile destinate echipamentelor de producţie, începe o spirală a contracţiei. Numai o creştere a investiţiilor de capital ar fi urmată de o spirală a expansiunii. În al treilea rând, investiţiile sunt pentru economie o forţă motrice nesigură. Nu siguranţa ci incertitudinea formează miezul economiei capitaliste." (Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970).

Înainte de toate, "Teoria generală..." ajunge la concluzia că nu există un mecanism de siguranţă automat în realizarea echilibrului. Economia nu se aseamănă cu o balanţă care se echilibrează de la sine, ci mai degrabă cu un elevator; ea poate să urce şi să coboare, dar poate să stea la fel de bine nemişcată foarte jos, iar criza economică să nu se vindece de la sine. De asemenea, nu se poate vorbi de echilibru general din moment ce există un şomaj de masă şi persistent, respectiv dezechilibru pe piaţa muncii. În sfârşit, rata dobânzii poate să nu asigure echilibru pe piaţa capitalului şi folosirea integrală a economiilor. În măsura în care economia rămâne stagnantă, masa economiilor, care reflectă comportamentul consumatorilor, poate să nu determine scăderea

ratei dobânzii, iar această scădere a dobânzilor, dacă are loc, poate să nu-i determine pe întreprinzători să folosească bani ieftini pentru a-şi mări capitalul investit. Deci investiţiile sunt determinate nu numai de rata dobânzii dar şi de speranţa de profit în viitor sau de ceea ce Keynes a numit eficienţa marginală a capitalului. Modelul keynesian de analiză a echilibrului şi ocupării s-a dezvoltat după marea criză a anilor '30, "evenimentul care a dat formă multor instituţii din economie, dar şi macroeconomiei moderne". El reprezintă o reformare profundă a teoriei tradiţionale, o abordare veridică macroeconomică, aflându-se la baza fundamentării rolului statului şi a politicilor promovate în cele mai multe ţări, după cel de-al doilea război mondial. Esenţa analizei keynesiene este bazată pe teoria cererii agregate, aceasta ocupând locul central în determinarea echilibrului. El este abordat în termeni de circuit care ia în considerare corelaţiile dintre fluxurile din economie (vezi caseta 12.3.), echilibrul sprijinindu-se pe două condiţii de bază: - egalitatea cererii globale efective (De) cu oferta globală (Y); De = Y. - volumul economiilor (S) să fie egal cu cel al investiţiilor (I); S = I. Valoarea producţiei globale oferite de producători la costul factorial (Y) este egală cu venitul naţional distribuit, care, pentru ca circuitul să fie în echilibru, trebuie integral cheltuit. Deci prima condiţie de bază a echilibrului este: De = Y. Venitul global cheltuit este format, la rândul său, din suma cheltuielilor scontate pentru consum ale colectivităţii (C) şi cele consacrate noilor investiţii de către întreprinzători (I), respectiv Y = C + I. Cum economiile (S) reprezintă surplusul venitului peste cheltuielile pentru bunuri de consum, a doua condiţie de bază a echilibrului constă în convertirea integrală a economiilor în investiţii (S=I). Mărimea cheltuielilor pentru consum şi investiţii la punctul de pe curba cererii globale unde ea intersectează curba ofertei globale reprezintă cererea globală efectivă; acesta fiind punctul la care întreprinzătorii scontează că vor maximiza profiturile obţinute. Egalitatea cererii globale efective cu oferta globală poate fi însă un "echilibru cu şomaj" şi chiar şomaj de masă dacă punctul de intersecţie între cele două curbe este mult îndepărtat de nivelul potenţial] ocupării şi al producţiei. De aici necesitatea ca statul să intervină prin investiţii şi achiziţii guvernamentale, în general prin politici fiscale şi monetare adecvate. Caseta 12.3 Modelul keynesian al echilibrului cu şomaj
“Analiza lui Keynes asupra echilibrului şi ocupării poate fi explicată cel mai simplu în termenii fluxului circular al venitului. Să începem de la o stare de echilibru unde injecţiile sunt egale cu retragerile (J=R). Dacă apare o creştere a injecţiilor (J>R) cererea globală va fi mai mare (De>J). Firmele vor răspunde acestei cereri crescute folosind mai multă forţă de muncă şi alte resurse, plătind astfel venituri mai mari ( Y↑). Cheltuielile pentru consum ale gospodăriilor vor creşte iar firmele pot vinde mai

multe bunuri. Firmele vor răspunde producând mai mult şi astfel utilizează mai multe resurse. Veniturile gospodăriilor vor creşte din nou, ca şi cheltuielile lor pentru consum. Va exista astfel o creştere multiplicată a producţiei şi venitului. Acesta este efectul de multiplicare. El nu se va repeta însă la nesfârşit. Când retragerile cresc, egalând influxurile, se restabileşte echilibrul iar creşterea venitului se va opri. Procesul poate fi reprezentat astfel: J > R → Y ↑ →R ↑, până când J = R Similar, o scădere iniţială a influxurilor (J↓) sau o creştere a retragerilor (R↑) va duce la o reducere multiplicată a producţiei şi a venitului naţional: J < R → Y ↓ →R↓, până când J = R. Rezultă că poate exista echilibru în fluxul circular al venitului la orice nivel al producţiei şi ocupării. "Dacă acesta este mult sub potenţialul producţiei şi al ocupării depline, susţinea Keynes, guvernele trebuie să intervină în creşterea cererii agregate. Ele pot folosi două modalităţi: politica fiscală şi politica monetară." (J. Sloman, op.cit. p. 613-615).

Spre sfârşitul anilor '60, ca urmare a înrăutăţirii stării monedei şi a accentuării unor dezechilibre, a existenţei simultane a inflaţiei şi şomajului, s-au amplificat criticile aduse analizei keynesiene, atât din partea monetariştilor cât şi a noilor clasici. Cu toate acestea, ea constituie un moment de referinţă în dezvoltarea macroeconomiei moderne şi a politicilor bazate pe ea. În macroeconomia modernă sunt analizate, trei forme fundamentale ale dezechilibrului: excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa muncii; excesul de cerere de pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă de pe piaţa muncii; excesul de cerere pe piaţa bunurilor, a monedei şi pe piaţa muncii. Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi a ofertei pe piaţa muncii caracterizează o stare a economiei în care o parte a ofertei producătorilor nu este satisfăcută iar şomajul se accentuează. Este o situaţie de tipul şomajului keynesian, când datorită limitelor cererii globale există concomitent producţie fără desfacere şi forţă de muncă neocupată. Formarea excesului de ofertă (sau starea de presiune) pe piaţa bunurilor poate fi generată de mai mulţi factori: inflaţia crescătoare care reduce puterea de cumpărare a populaţiei, accentuarea incertitudinii pe piaţă, formarea surplusului de capacităţi datorată unor erori de investiţii în perioadele anterioare etc. În măsura în care influenţa acestor factori se diminuează şi cererea creşte, presiunea slăbeşte, astfel că în perioada de trecere de la presiune la absorbţie ritmul de creştere se accentuează iar şomajul se reduce. Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii înseamnă penurie de bunuri şi şomaj, cu toate că producătorii se confruntă cu o cerere excedentară. Această situaţie a economiei, numită şi şomaj de tip clasic ("al salariilor ridicate") apare mai ales atunci când volumul echipamentelor întreprinderilor şi/sau eficienţa utilizării lor nu permit nici folosirea

deplină a forţei de muncă nici satisfacerea cererii de bunuri. Soluţia care presupune că firmele măreasc gradul de ocupare şi oferta de bunuri este fie reducerea nivelului salariilor, fie creaşterea investiţiilor şi productivităţii pentru a provoca deplasarea curbei produsului marginal spre dreapta. Cauzele directe ale acestei stări de dezechilibru pot fi diferite: disproporţiile dintre ramurile de producţie, neconcordanţa între intenţiile de investiţii şi condiţiile tehnice reale ale efectuării lor, forţa de muncă slab calificată sau insuficient de mobilă pentru a răspunde modificărilor etc. De aceea, în condiţiile în care economia se află în perioada de trecere de la absorbţie la presiune, conversiunea este însoţită de o încetinire temporară a ritmului de creştere şi implicit de unele sacrificii în domeniul consumului. Din analiza celor două forme de bază ale dezechilibrului macroeconomic rezultă că pieţele nu sunt niciodată golite şi simultan în echilibru. Excesul ofertei (presiunea) sau cel al cererii (absorbţia) sunt, în ultimă instanţă, expresia ajustărilor pe care le fac de fiecare dată firmele şi gospodăriile atunci când nu pot cumpăra sau vinde cantităţiile dorite de bunuri şi servicii ale factorilor la nivelul existent al preţurilor. În acest cadru, presiunea sau absorbţia sunt stări fireşti ale economiei, trecerea de la o stare la alta prin acţiunea conjugată a forţelor pieţei asigurând dinamismul şi progresul economiei, ca efect al menţinerii la un nivel ridicat al intenţiilor şi a aspiraţiilor purtătorilor cererii şi ai ofertei.
"Importantă pentru abordarea dezechilibrului este presupunerea că salariile şi preţurile nu se deplasează rapid, lăsând astfel pieţele în dezechilibru, ceea ce provoacă ajustări cantitative. Aceste ajustări cantitative pe diferite pieţe sunt interdependente prin constrângerile cantitative în contextul cărora firmele sau gospodăriile iau decizii optime proprii. Cea mai interesantă contribuţie a abordării dezechilibrului de până acum a fost aceea de a influenţa analiza empirică. De exemplu, în studii ale pieţei muncii, această abordare sugerează că există o importantă distincţie între şomajul în contextul "salariului ridicat" sau clasic, şi şomajul în contextul "lipsei de cerere" sau keynesian. În ambele cazuri este neprofitabil pentru firme să angajeze mai mulţi salariaţi. Într-unul din cazuri problema este că munca este prea scumpă, în celălalt nu există piaţă pentru surplusul de producţie, dar esenţial este că ne dăm seama de felul şomajului cu care se confruntă economia înainte de a elabora măsurile necesare." (R. Dornbusch, S Fischer, op. cit., p. 544).

Excesul de cerere pe piaţa bunurilor, a monedei şi pe piaţa muncii evidenţiază situaţia unei economii aflate în criză structurală profundă, în care dezechilibrele afectează grav toate categoriile de pieţe: hiperinflaţie, şomaj cronic, penurie generalizată şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă. Referindu-se la relaţiile dintre aceste dezechilibre, Milton Friedman arăta - în conferinţa ţinută cu prilejul obţinerii Premiului Nobel - că "stagflaţia" (existenţa simultană a şomajului şi inflaţiei), deschide calea "slumpflaţiei" (creşterii simultane a şomajului şi a inflaţiei), dar că aceste fenomene se produc în perioade de tranziţie măsurate cu

ajutorul jumătăţilor de secol sau a deceniilor, şi nu cu ajutorul anilor. În evoluţia economiei intervine o perioadă de tranziţie, restructurarea implicând importante costuri sociale şi programe adecvate de macrostabilizare. Concepte cheie • • • • • • • • • • Cererea agregată Oferta agregată Curba cererii agregate Curba ofertei agregate Nivelul general al preţurilor Producţia potenţială Producţia de echilibru Politica cererii aggregate (demand-side polices) Politica ofertei aggregate (supply-side polices) Echilibru economic • Echilibrul economic general (echilibrul macroeconomic) • Dezechilibrul economic • Absorţia pe piaţa bunurilor • Presiunea pe piaţa bunurilor • Legea lui Say • Echilbrul walrasian (classic) • Modelul Keynesian al echilibrului (ehilibru cu şomaj)

Probleme de reflecţie şi aprofundare

• •

• •

Ce se înţelege prin cererea agregată (CA) şi care sunt componentele ei? De ce curba CA are panta negativă şi se evidenţiază mărimea pantei respective? Fiecare punct de pe curba CA exprimă egalitatea intre veniturile şi cheltuielile reale ale cumpărătorilor. De ce şi in ce sens se vor modifica cele două variabile ca efect al modificărilor în nivelul general al preţurilor? Ce este oferta agregată (OA) şi care sunt condiţiile (factorii) modificării ei? De ce este important să facem distincţie între curba OA pe termen scurt şi cea pe termen lung?

• Cum se va modifica oferta agregată (şi se va deplasa curba CA) dacă guvernul decide să crească volumul achiziţiilor sale de bunuri? Dar dacă acesta procedează la o creştere a gradului de impozitare?Reprezentaţi grafic cele două situaţii • În cazul unor progrese tehnologice şi de productivitate semnificative în economia unei ţări, pe termen lung cum se va modifica curba OA? • Care sunt efectele creşterii cererii agregate asupra economiei în situaţia în care echilibrul (egalitatea între CA şi OA) se află la un nivel mai scăzut decât cel al producţiei potenţiale? Aceaşi întrebare în cazul în care egalitatea CA cu OA se realizează la un nivel superior producţiei potenţiale (echilibru deasupra ocupării depline)? În care din cele două situaţii sunt recomandate mmăsuri de politică economică de tipul demandside polices? • Ce se înţelege prin echilibrul şi dezechilibrul economic general şi care este semnificaţia acestor concepte în analiza macroeconomică? • Cumpărătorul este avantajat când în economie domneşte starea de presiune sau cea de absorţie pe piaţa bunurilor? Analizaţi prin comparaţie avantajele şi dezavantajele celor două stări ale economiei pentru participanţii la raporturile de schimb pe piaţa bunurilor economice. • Precizaţi ipotezele şi condiţiile de bază ale modelului Keynian al echilibrului şi arătaţi de ce acesta mai este numit şi echilibru cu şomaj.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful