You are on page 1of 58

Revistă teologică şi culturală a elevilor

Liceului Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

Colectivul de redacție:
Preşedinte de onoare:
Preasfinţitul Părinte Sofronie Drincec, Episcopul Oradiei
Preşedinte:
Pr. Prof. Radu Rus

Vicepreşedinţe:
Pr. Prof. Dorel Leucea
Membri:
Pr. Prof. Alexandru Dulca
Pr. Prof. Alin Sonea
Arhid. Prof. Ştefan Lakatos
Prof. Ramona Urdea
Cristian Nistor – cls. a XII-a A
Andi Bacter – cls. a XI-a A
George Sabău – cls. a X-a A

Revistă teologică şi culturală a elevilor
Liceului Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit
să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl
să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu”
(Ioan 15, 16)

Apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei
ISSN 2067 – 502X

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

2

SCRISOARE PASTORALĂ LA NAȘTEREA DOMNULUI 2014

† SOFRONIE
Prin harul lui Dumnezeu
Episcop dreptmăritor al Oradiei,
Preacuvioşilor şi Preacucernicilor Părinţi, Preacuvioaselor Maici şi Binecredincioşilor
creştini încredinţaţi spre păstorire, „har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la
Domnul Iisus Hristos”1, iar de la noi îmbrăţişare întru bucuria Duhului Sfânt!
„Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a
deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se
ca un om, S-a smerit pe Sine”2.
Iubit popor al lui Dumnezeu,
„Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie”3,
pe Fiul Său cel Unul-născut, născut din veci din Tatăl, pentru a Se face om, în toate asemenea
nouă, afară de păcat, pentru ca pe noi, cei mulţi şi păcătoşi, să ne răscumpere, să ne scoată din
starea de umilinţă în care păcatul ne adusese, pentru a ne restaura demnitatea pierdută prin
cădere, pentru a omorî moartea. Pentru noi, oamenii, El, Fiul veşnic al Tatălui, deofiinţă cu
Tatăl, S-a smerit; bogat fiind, pentru noi a sărăcit, pentru ca noi cu sărăcia Lui să ne
îmbogăţim4. Pentru noi S-a micşorat „cu puţin faţă de îngeri”5, pentru a ne întoarce la Tatăl
nostru Cel din ceruri. Deşertarea, micşorarea, smerirea Fiului lui Dumnezeu înomenit la
plinirea vremii, prin naşterea după trup din Fecioara, se numeşte, în teologia Bisericii noastre,
chenoză.

1

Romani 1, 7, I Corinteni 1, 3, II Corinteni 1, 2, etc.
Filipeni 2, 6-8.
3
Galateni 4, 4.
4
II Corinteni 8, 9.
5
Evrei 2, 9.
2

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

3

Chenoza Cuvântului veşnic al Tatălui, asumarea firii omeneşti integrale, trup şi
suflet, în ipostasul unic al Fiului Unul-născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi unirea
celor două firi, divină şi umană, în mod neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, în
unica persoană a Domnului nostru Iisus Hristos, se află în miezul tainei credinţei noastre
ortodoxe cu privire la cea de a doua persoană a Preasfintei Treimi, Dumnezeu-Fiul înomenit,
Dumnezeu-Omul. Credinţa ortodoxă, hristologia ortodoxă a fost apărată de Biserică prin mari
sacrificii şi ne-a fost transmisă cu multă scumpătate de înaintaşii noştri, nouă revenindu-ne
responsabilitatea apărării, mărturisirii şi transmiterii mai departe, generaţiilor ce vin după noi,
a tezaurului hristologiei mântuitoare.
Astfel, în duh de smerenie, se cuvine să ne apropiem de marea sărbătoare a întregii
creştinătăţi, naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, desfăcând cureaua
încălţămintelor noastre şi înţelegând cât de mare şi sfântă este taina naşterii după trup a
Fiului veşnic al Tatălui, a înomenirii Fiului lui Dumnezeu, începând de la Buna Vestire a
Maicii Domnului, de către Sfântul Arhanghel Gavriil. De aceea, Cea care L-a născut şi L-a
dăruit lumii pe Fiul lui Dumnezeu6, este preacinstită de Biserică şi numită, cu multă dragoste
şi sfântă credinţă, Născătoarea de Dumnezeu. Aceste adevăruri ale Ortodoxiei suntem chemaţi
să le mărturisim cu tărie în toate zilele vieţii noastre, dar mai cu seamă acum, la Crăciun, ca
adevăr imuabil, în special în contextul lumii de astăzi, tot mai secularizate, mai desacralizate,
mai îndepărtate de ceea ce este Crăciunul, marea sărbătoare împărătească a ortodocşilor.
Dreptmăritori creştini şi creştine,
Poate că nicicând mai mult decât în zilele noastre pericolul relativizării sărbătorii,
spectrul înstrăinării de valorile netrecătoare ale credinţei noastre strămoşeşti, duhul potrivnic
lui Hristos Domnul, bântuie printre noi, încercând să denatureze sensul Crăciunului, să
lipsească praznicul de ceea ce-i este propriu: de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Dar cum ar putea
Crăciunul să mai fie sărbătoare fără Cel care i-a dat numele, Domnul Iisus Hristos? E drept că
acelaşi lucru l-au încercat şi cei fără Dumnezeu, în timpul regimului totalitar comunist, dar nau reuşit. Astăzi, sub măşti diferite, aceleaşi duhuri potrivnice încearcă să-i îndepărteze pe
oameni de bucuria autentică a sărbătorii credinţei, de speranţa consistentă a izbăvirii de
întuneric şi moarte, de frică şi de primejdie, prin chenoza Fiului lui Dumnezeu. De aceea, noi,
creştinii ortodocşi avem datoria de a apăra, a mărturisi şi a transmite mai departe adevărul
credinţei ortodoxe.

6

Cf. Luca 1, 35.

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

4

Pericolele ce pândesc dinspre lumea secularizată nu trebuie lăsate să umbrească
lumina praznicului împărătesc în sufletele noastre. Se cuvine, însă, a rămâne în stare de veghe
şi a nu lăsa duhurile străine să ne îndepărteze de ceea ce este Crăciunul: sărbătoarea naşterii
după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei, născut din
veci, din Tatăl, fără de mamă şi „la plinirea vremii”, din maică, fără ispită bărbătească, prin
lucrarea Duhului Sfânt. Este, de altfel, ceea ce facem noi, ortodocşii, atât în perioada
premergătoare, a Sfântului Post al Naşterii Domnului, pe parcursul a patruzeci de zile, cât şi
în zilele de sărbătoare, cele trei ale praznicului şi, ulterior, până la odovania acestuia, la
treizeci şi unu decembrie.
Tot ceea ce se săvârşeşte, în această perioadă, în biserici şi în case, în oraşe şi sate, la
mânăstiri şi în parohii, în toate aşezămintele bisericeşti, este o mărturisire a credinţei noastre
ortodoxe. Sfintele slujbe, rânduielile creştineşti, colindele şi cântecele de stea, tradiţiile
moştenite din străbuni sunt tot atâtea binecuvântate prilejuri care reuşesc să îmbrace sufletele
noastre în veşmintele luminoase ale sărbătorii, inserându-ne şi pe noi în cohortele de laudă ale
Sfinţilor şi Îngerilor, magilor de la Răsărit şi păstorilor, constelaţiilor şi peşterii betleemite, în
bucuria ce însufleţeşte întregul univers, în explozia de fericire ce inundă cerurile şi pământul,
lumea de dincolo şi lumea de aici, lăsându-ne să întrezărim, pe măsura credinţei, Raiul deschis.
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Luând aminte la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, vremea este a mărturisi că nu
există nici o putere în cer sau pe pământ sau în lumea de dedesubt, care să fie în stare a aduce
vreo atingere măritului praznic al Naşterii Domnului, oricât ar încerca, oricât s-ar opinti,
oricâte eforturi ar depune, oricâte forţe ar arunca în luptă, oricâte ameninţări ar profera,
oricâte războaie contra credinţei, prigoane contra credincioşilor, martirizări ale creştinilor ar
dezlănţui. Pentru că nici o putere în cer sau pe pământ nu I se poate opune lui Dumnezeu, nu
poate aduce vreo ofensă Preasfintei Treimi, oricât ar încerca. Şi duhurile rele ştiu aceasta, deşi
sunt îngăduite de Sus, pentru încercare, să ispitească pe cei slabi în credinţă, să-i încurajeze pe
cei leneşi la şi mai multă delăsare, iar pe cei indiferenţi la mai mare derivă. Forţele
întunericului sunt limitate, puterea lor este trecătoare şi influenţa lor minoră, în comparaţie cu
Ziditorul. Şi puterile întunecate ştiu că nu au nici o şansă şi că biruinţa nu le aparţine.
Dar este mare nevoie, e de maximă urgenţă a înţelege noi adevărurile dominatoare în
univers. Anume, puterea cea nelimitată a lui Dumnezeu, Atotputernicul, măreţia netrecătoare
a Celui ce S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, Pantocratorul şi Domnul, Arhiereul sufletelor

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

5

noastre, „Care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri”7. Şi ştiind şi înţelegând că toate
sunt îngăduite de Sus, mai uşor vom purta şi lupta noastră, mai lesne vom putea da şi
mărturisirea noastră, mai luminos vom vesti şi bucuria noastră, că Fiul veşnic al Tatălui S-a
născut din Fecioara, pentru noi, cei mulţi şi căzuţi, de-acum, de „la plinirea vremii”, fraţii Săi
în umanitate, pentru noi, fraţii Săi mai mici, de la Adam până la ultimul ce se va naşte din
femeie. Iar noi, dreptmăritorii creştini, suntem chemaţi să răspândim lumina aceasta în jurul
nostru, indiferent de condiţii, independent de gradul de secularizare al lumii din care facem
parte, de indiferentismul religios, de ofensele aduse creştinismului.
De aceea, dragii mei fraţi şi surori, să nu lăsăm nimic să ne strice bucuria, să frângă
dragostea noastră faţă de Domnul şi întreolaltă, să întristeze sufletele noastre! Să ne bucurăm
şi să ne veselim, împreună cu moşii şi strămoşii noştri, în comuniunea de dragoste a Sfinţilor,
sub omoforul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Să nu-i uităm pe cei săraci şi lipsiţi, pe cei
bătrâni şi pe orfani, pe cei care au nevoie de dragostea şi ajutorul nostru, de atenţia şi sprijinul
nostru, de mângâierea şi zâmbetul nostru. „În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste,
unii altora daţi-vă întâietate”8. Şi dacă El „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând”, atunci şi
noi, în haina sărbătorii lui Hristos îmbrăcaţi fiind, să ne apropiem unii de alţii cu dragoste, „cu
smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât pe el însuşi”9.
Pentru că peste toate şi deasupra tuturor este Cel ce odinioară S-a născut smerit în
peştera din Betleem, Cel mai-nainte de veci, coborât în lume din Fecioara, „la plinirea vremii”,
Care a mărturisit despre Sine: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este,
Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul”10. „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă,
Începutul şi Sfârşitul”11, „Eu, Iisus... Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care
străluceşte dimineaţa”12.
„Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin”13.
Al vostru, al tuturor, smerit rugător,

7

Evrei 8, 1.
Romani 12, 10.
9
Filipeni 2, 3.
10
Apocalipsa 1, 8.
11
Apocalipsa 22, 13.
12
Apocalipsa 22, 16.
13
Apocalipsa 22, 21.
8

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

6

povedania este o Taină a Bisericii prin care ni se iartă păcatele, este ca o baie prin care
ne spălăm de toate întinăciunile lăuntrice, sufletești. Sfânta Spovedanie, numită și
Sfânta Mărturisire sau Pocăință, este una din cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii
Domnului Hristos, importantă pentru mântuire ca și Sfântul Botez.
Spovedania în Vechiul Testament
Cugetul
pocăinței
în
Vechiul
Testament apare în legătură cu păcatul
săvârșit de prima pereche de oameni. Căci
păcatul, în chip firesc, ascunde în sine o
adâncă neliniște, izvorâtă din rușinea de a-l fi
făcut și din dorința de a se curăți de el. Adam
și Eva, după ce calcă porunca Lui Dumnezeu,
simt o durere pentru păcat, se rușinează și se
ascund printre pomii raiului.
Căderea în păcat și pierderea
nevinovăției primilor oameni aduce cu sine
sentimentul rușinii, căința și frica de
Dumnezeu. Rușine, căci și-au acoperit
goliciunea trupului cu frunze de smochin;
căință, căci și-au dat seama de greșeala
făcută; frică de Dumnezeu, căci au căutat să
se ascundă; deci primul păcat, primul semn de
pocăință.
Dumnezeu face responsabil pe fiecare
în parte de greșeala lui și provoacă tot
individul să se mărturisească și să răspundă
pentru fapta lui. Atitudinea omului în fața unor astfel de provocări îmbracă forme variate: ea poate
fi mărturisire sinceră, poate fi o ocolire a mărturisirii prin încercarea transferului de vină, sau poate
fi chiar refuzul direct de a mărturisi păcatul săvârșit.
Mai târziu, prin Moise, Dumnezeu le-a dat israeliților Legea, în care printre alte multe
prevederi găsim și porunca expresă pentru mărturisirea personală a păcatelor: ,,Deci, de se va face
cineva vinovat de ceva din acestea și își va mărturisi păcatul, atunci pentru păcatul său, ... Să
aducă Domnului jertfă… și-l va curăța preotul prin aceasta de păcatul său și i se va ierta păcatul’’.
Cel mai bogat material cu privire la pocăință în Vechiul Testament îl cuprinde Psaltirea
regelui și proorocului David. Pentru viața religioasă și morală ea are un rol și o valoare unică.
Începând cu Adam și până la Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul dintre prooroci, toată
Scriptura Vechiului Testament este străbătută, ca un fir roșu, de duhul pocăinței.

S

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

7

Spovedania în Noul Testament
Mărturisirea păcatelor de dinainte de Hristos nu era Taină, pentru că lipsea harul Duhului
Sfânt, ci era un simbol.
În Noul Testament, spovedania apare ca Taină Sfântă instituită de Mântuitorul Hristos și
dată Apostolilor și prin ei Bisericii, Taina în care iertarea și dezlegarea se dau prin puterea ce vine
de sus.

Noul Testament este cartea întoarcerii la Dumnezeu, în raiul fericirii pierdute. Nu este
scriere sau capitol în cuprinsul lui care să nu urmărească acest scop mântuitor: pocăința, întoarcerea
și împăcarea omului cu Dumnezeu.
Instituind Taina Spovedaniei deodată cu Taina Preoției, Mântuitorul leagă Spovedania de
preoția harică, desăvârșind practica vechi-testamentară, potrivit căreia, mărturisirea păcatelor se
făcea în fața autorității religioase a evreilor.
Primind puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor, Sfinții Apostoli și cei rânduiți de ei,
prin punerea mâinilor, adică prin Taina Hirotoniei, au săvârșit Taina Spovedaniei tuturor celor care
veneau la ei pentru ușurare de păcate și apropierea de Sfânta Împărtășanie.
Necesitatea și practicarea Tainei Spovedaniei încă din timpul Sfinților Apostoli se arată și
prin cuvintele deosebit de grăitoare ale Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan: „Dacă zicem că păcat
nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre,
El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată
nedreptatea”(1 Ioan 1,8-9).
Darius Lascău – clasa a XI-a

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

8

fântul Voievod Constantin Brâncoveanu s-a născut în data de 15 august 1654, în
localitatea Brâncoveni, părinții lui fiind Matei Brâncoveanu și doamna Stanca, dar a
rămas orfan de tată pe când avea doar un an, crescând sub îngrijirea rudelor sale, în
special a unchiului său, stolnicul Constantin
Cantacuzino. De asemenea, a primit și o
educație aleasă de la unii dintre cei mai învățați
dascăli ai vremii.
Datorită pregătirii, hărniciei şi iscusinței
sale, a fost ales domn al Țării Românești după
moartea lui Șerban Cantacuzino, urcând pe tron
în data de 29 octombrie 1688. În condițiile unor
vremuri vitrege și întunecate, Constantin
Brâncoveanu a reușit să-și adjudece una dintre
cele mai lungi domnii din istoria Țării
Românești, 25 de ani și 5 luni (1688-1714).
Deși a condus țara într-o perioadă de
lupte acerbe pentru dominație, voievodul
Constantin Brâncoveanu a reușit să ferească
țara de războaie, fiind numit și „voievod al
păcii”. În timpul domniei sale, Țara
Românească devine un centru cultural,
diplomatic și politic european prin grija
conducătorului ei, care a menținut legături cu
toate cele trei puteri ale vremii: Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Imperiul Rus, arătându-se
astfel un adevărat om de stat, diplomat înțelept şi vizionar în politica promovată într-un context
internaţional extrem de dificil, marcat de presiuni multiple şi interese antagonice ale marilor puteri.
În ceea ce priveşte politica externă, domnitorul a reuşit să întreţină relaţii bune în raport cu
marile puteri ale vremii, ferind ţara de jafuri şi pustiiri din partea armatelor străine, precum şi de
anexări teritoriale. În relaţia cu Înalta Poartă, Vodă a adoptat „diplomaţia pungilor cu bani”, plătind
cu regularitate tributul. Pentru el, ameninţarea otomană era dublată şi de nesigura protecţie a
austriecilor, care urmăreau şi ei dominaţia ţării, astfel încât firească a fost îndreptarea sa către noua
putere de la Răsărit, „a treia Romă”, Rusia ţarului Petru cel Mare.
După înfrângerea armatelor ţariste de către trupele otomane la Stănileşti, situaţia lui
Brâncoveanu devine tot mai nesigură. Voievodul se va sili să practice aceeaşi politică a „pungilor
cu bani” în anii 1712-1713, dar cererile din partea turcilor devin din ce în ce mai exagerate.
Ostilităţile la adresa lui, invidia şi dorinţa de a-i lua averea şi, mai ales, tragicul conflict din propria
familie, concretizat în intrigile Cantacuzinilor, au dus la sfârșitul domniei acestuia.

S

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

9

Deşi a condus ţara în vremuri extrem de grele pe plan politic, Constantin Brâncoveanu nu a
neglijat preocupările în domeniul artei, culturii şi educaţiei, ci le-a acordat o atenţie sporită, ceea ce
a făcut din el un ctitor de civilizaţie românească, un făuritor de artă şi un creator de stil arhitectural
ce-i poartă numele.
Merită amintit faptul că în timpul strălucitei sale domnii s-au zidit multe biserici şi mănăstiri
renumite, s-au deschis şcoli, s-au tipărit cărţi în diferite limbi: română, slavonă, greacă, latină sau
arabă, au fost sprijiniţi şi încurajaţi cărturarii și, de asemenea, s-au acordat ajutoare multor
aşezăminte bisericeşti căzute sub dominaţia otomană.

Palatul Mogoșoaia – detaliu arhitectural
Prin ceea ce a lăsat moştenire posterităţii, epoca brâncovenească reprezintă o sinteză între
clasic şi baroc, între medieval şi modern, între Orient şi Occident. În arhitectura civilă a restaurat
curțile domnești de la Târgoviște și București și a ctitorit câteva palate de o frumusețe nepieritoare.
În cadrul arhitecturii eclesiastice, Brâncoveanu a zidit din temelie şi a refăcut numeroase lăcaşuri de
închinare, atât în ţară cât şi în afara hotarelor ei. Marelui domnitor i se datorează ctitorirea unor
aşezăminte monahale precum cel de de la Hurezi, Mamul, Brâncoveni, Surpatele, Polovragi şi
Turnu, construirea unor biserici în București, dar și contribuirea la zidirea unor biserici
monumentale sau îmbunătățirea unor așezări monahale vestite, precum: Cozia, Arnota, Bistriţa,
Strehaia, Snagov, Dealu și multe altele.
Pictura, sculptura, broderia şi argintăria sunt artele care au înfrumuseţat ctitoriile
brâncoveneşti într-un mod cu totul deosebit. Epoca brâncovenească a constituit şi o perioadă în care
şcolile au putut înflori pe lângă ctitoriile monahale ale marelui domnitor. Acestea pregăteau
slujbaşii cancelariei domneşti, dar şi preoţii şi cântăreţii din biserici.

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

10

Mănăstirea Hurezi
Voievodul Constantin Brâncoveanu a organizat în timpul domniei sale patru tipografii, la
Târgovişte, Snagov, Buzău şi Râmnic, plus cea de la Bucureşti care exista încă înainte de urcarea sa
pe tronul Ţării Româneşti. În aceste tipografii au fost imprimate cărţi de doctrină, de slujbă şi
teologie, pentru trebuinţele bisericilor şi ale şcolilor, cărţi de povăţuiri pentru voievozi şi fiii lor,
cărţi de învăţătură şi zidire sufletească, dar şi de apărare a învăţăturii ortodoxe împotriva misiunii
calvine şi catolice din Transilvania şi alte regiuni. În timpul domniei Sfântului Constantin au fost
tipărite 84 de cărţi în 96 de volume, într-un tiraj total de 50 000 de exemplare.

Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

11

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a constituit o epocă de renaştere culturală şi artistică a
Ţării Româneşti, care a devenit şi un important centru spiritual, nu numai politic, pentru sud-estul
Europei şi Orientul creştin.
Vrednic urmaş al înaintaşilor săi la tronul Ţării Româneşti, Voievodul Constantin
Brâncoveanu întreprinde acţiuni de ajutorare a transilvănenilor prin intervenţii diplomatice, prin
sprijin financiar, prin ctitorirea de biserici, prin hirotonirea de episcopi şi preoţi, prin tipărirea de
cărţi împotriva prozelitismului calvin şi catolic şi prin scrisori de încurajare şi îmbărbătare a
ortodocşilor transilvăneni aflaţi în faţa presiunilor şi prozelitismului catolic.
Pentru românii ortodocşi din Transilvania, în timpul domniei sale, au fost hirotoniți în
Muntenia doi mitropoliți ai Bălgradului (Alba-Iuliei), care au fost sprijiniți în activitatea lor prin
numeroase danii domnești. Pentru a-i ajuta pe ortodocșii transilvăneni să-şi păstreze dreapta
credinţă, au fost tipărite în Ţara Românească cărţi ce prezentau doctrina ortodoxă şi combăteau
propaganda calvină și catolică, cărți care au fost răspândite gratuit în Transilvania. A ctitorit
biserici: Mănăstirea Sâmbăta de Sus, biserica din Făgăraş, biserica din Ocna Sibiului şi biserica din
Poiana Mărului, domnitorul îngrijindu-se și de existența materială a acestora prin bani, produse,
cărţi, manuscrise, tiparniţe, obiecte de cult, lucrări de artă şi broderie.
În același timp i-a ajutat și pe creștinii ortodocși din țările aflate sub jugul otoman.
Ajutoarele materiale și spirituale au constat în bani, produse, manuscrise, tiparnițe, obiecte de cult,
lucrări de artă și broderie.
Trădat de boierii adversari, dar şi de puterile europene, voievodul s-a văzut neputincios în
faţa intrigilor externe şi interne şi a rivalilor ce se credeau îndreptăţiţi să urce în scaunul domnesc,
în special cei din familia Cantacuzinilor.
La 24 martie 1714 Constantin, împreună cu fiii săi şi cu sfetnicul său, Ianache Văcărescu, au

Martiriul Brâncovenilor – frescă într-un paraclis al Mănăstirii Sâmbăta de Sus

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

12

fost duşi apoi la Constantinopol, unde au fost închişi în temniţa celor şapte turnuri şi supuşi la
numeroase chinuri. Într-o ultimă tentativă mârşavă, turcii au eliberat familia Brâncovenilor, cu
promisiunea că-i vor lăsa să se reîntoarcă teferi în ţară dacă renunţă la creştinism şi se convertesc la
islamism, după plata a încă 20.000 de pungi cu galbeni. Voievodul a refuzat cu demnitate şi curaj să
se lepede de credinţa strămoşească, astfel că, la 15 august 1714, domnitorul, împreună cu cei patru
fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi cu sfetnicul Ianache, au primit jertfa muceniciei,
trupurile lor fiind aruncate în mare. Acestea au fost apoi pescuite şi îngropate în taină de creştini în
biserica Mănăstirii Maicii Domnului din Insula Halki. Doamna Marica a strămutat apoi, în mare
taină, osemintele muceniceşti ale voievodului în biserica Sf. Gheorghe cel Nou din Bucureşti, în
anul 1720.
Sunt
extrem
de
impresionate ultimele cuvinte ale
domnitorului martir către fiii săi,
consemnate de Anton Maria del
Chiero, martor ocular al execuției:
„Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut
tot ce am avut în această lume, cel
puţin să ne salvăm sufletele
noastre şi să ne spălam păcatele
cu sângele nostru.”
Moartea Brâncovenilor a
impresionat
profund
pe
contemporani,
chiar
şi
pe
necreştini, şi a avut un larg ecou în
sufletul poporului român, care i-a
plâns în cântece şi balade
populare. De-a lungul celor trei
veacuri care s-au scurs de la
mucenicia Sfinţilor Brâncoveni,
evlavia poporului român a sporit în
ceea ce priveşte cinstirea acestora.
Stăruința în credinţa lor, bogata
operă cultural-ctitoricească prin
care au împodobit Biserica
Mântuitorului Hristos, precum şi
spiritul filantropic-mucenicesc al
vieţii acestora au consacrat martiriul Sfinţilor Brâncoveni drept un eveniment de răscruce în istoria
neamului şi a Bisericii noastre.
Constantin Brâncoveanu a păşit prin credinţa, asiduitatea şi sacrificiul său final nu numai în
panteonul sfinţilor, ci, prin întreaga sa domnie, marea sa personalitate s-a înscris printre
conducătorii iluştri ai românilor, bucurându-se pentru totdeauna de binemeritata preţuire şi
nepieritoare cinstire.
Cristian Nistor – clasa a XII-a

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

13

eea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă,
s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între
oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!
Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale
fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de
bucurie, cu atât mai mult noi, astăzi, văzând nu
pe Maria, ci pe Însuşi Mântuitorul nostru, trebuie
să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne
minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a
întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată
priceperea omenească.
Socoteşte numai ce minune ar fi când,
dintr-o dată, soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar
mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele
sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar
numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună
în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea.
Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este
a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte
razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele
noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi
şi într-o adunare aşa de mare.
Eu doream ca în această sărbătoare să
văd biserica plină de fraţi, precum este, şi dorinţa

C

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

14

mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea
străluceşte prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulţi ani, aşa că poate să o
numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut
cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, aşa
zicând, a ajuns aceeaşi măsură a vechimii cu acestea.
Precum plantele cele nobile, când se pun în pământ, îndată şi repede cresc la înălţime, la fel
această sărbătoare, care la apuseni era demult cunoscută, iar la noi, abia acum, de câţiva ani s-a
adus, aşa de repede a crescut şi aşa de multe roade a adus, precum şi voi vedeţi, că biserica este
plină de mulţimea credincioşilor.
Această râvnă a voastră este vrednică de răsplată, şi aceasta să o aşteptaţi de la Cel ce S-a
născut astăzi, de la Hristos. El vă va răsplăti deplin, căci dragostea către această zi este cel mai mare
semn de dragoste către Cel ce S-a născut astăzi.
Deci, ca un părinte al vostru întru slujire, voi încerca a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi
stă în puterile mele şi cât darul lui Dumnezeu îmi va da.
Deci, ce doriţi voi să auziţi întru această zi? Ce altceva decât să vorbim despre această zi. Eu
ştiu că mulţi, încă şi acum, nu sunt lămuriţi întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru,
alţii împotrivă, şi în toate locurile se vorbeşte despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia
de curând sărbătorită, alţii întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Naşterea lui
Hristos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toţi apusenii, de la Tracia
până la Cadix.
Ei bine, despre această zi vom vorbi noi! Căci această zi, măcar că nu se ştie prea multe
despre dânsa, se află la noi în aşa de mare cinste. Este lucru dovedit că ea, când va fi mai mult
cunoscută, se va bucura de o râvnă mult mai mare. O pătrundere mai mare ce veţi dobândi despre
ea, prin vorba mea, va mări şi mai mult dragostea voastră către această sărbătoare.
Eu am trei dovezi din care noi cunoaştem că acesta este timpul în care S-a născut Domnul
nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.
Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea cu care această sărbătoare s-a făcut
cunoscută pretutindeni şi a ajuns la aşa înălţime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privinţa
propovăduirii Evangheliei: „De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la
Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi” (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă
vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi,
este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut
mai mare şi mai slăvită. De asemenea, şi acea propovăduire a Evangheliei despre care grăieşte
Gamaliil, în puţini ani s-a răspândit în toată lumea, măcar că peste tot era condusă de făcătorii de
corturi, de pescari şi de oameni neînvăţaţi. Micimea slujitorilor nu vătăma cu nimic, căci puterea
Acelui care Se propovăduia biruia toate mai dinainte, depărta toate piedicile şi descoperea propria
putere.
Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care?
Ea se află în spusele Evangheliei: „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se
înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau
toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în
Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui
David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

15

erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a
înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).
De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. Deci, cel ce ar putea
vedea actele cele vechi ce se află la Roma, va afla exact timpul acestui recensământ. Dar tu zici:
„Ce ne trebuie nouă acestea, noi nu am fost la Roma şi nici nu ne vom duce”, însă ascultă şi crede
că noi am aflat ziua de la cei care cunosc bine aceste lucruri şi care locuiesc în cetatea aceea. Cei ce
locuiesc acolo, încă de mult prăznuiesc această zi şi, potrivit cu o veche tradiţie, acum ne-au
împărtăşit şi nouă despre aceasta. Evanghelistul nu ne-a însemnat numai îndeobşte, ci ne face
cunoscut şi ne arată lămurit şi ziua întrupării lui Hristos. Cezarul August n-a dat acea poruncă din
propria iniţiativă, ci pentru că sufletul lui a fost mişcat de Dumnezeu, pentru ca el, fără să vrea, să
slujească venirii pe lume a Celui Unuia-Născut.

Dar va zice cineva: „Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?” Nu puţin,
iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea
scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina şi Nazaretul este o cetate
din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii
ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au
propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: „Şi tu Betleeme, deşi
eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel” (Miheia 5, 1).
Şi când odinioară iudeii au fost întrebaţi de Irod unde Se va naşte Hristos, i-au adus această
mărturie (Matei 2, 6). De aceea, şi Natanael, când i-a zis Filip; „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”,
a răspuns: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 45). Şi Hristos a zis despre el: „Iată cu
adevărat israelit în care nu este vicleşug”. Dar pentru ce l-a lăudat pe el? Pentru că el, prin vorba
lui Filip, nu s-a lăsat ademenit îndată, ci ştia bine şi întocmai că Hristos nu Se va naşte nici în
Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem, cum s-a şi întâmplat. Deci, fiindcă Filip nu ştia
aceasta, Natanael, cel cunoscător de lege, a dat răspunsul cel potrivit cu proorociile cele vechi;

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

16

ştiind bine că Hristos nu vine din Nazaret, pentru aceea a zis Hristos: „Iată cu adevărat israelit în
care nu este vicleşug”.
Din acelaşi motiv (ca Natanael către Filip), ziceau unii dintre iudei către Nicodim:
„Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (Ioan 7, 52), şi iarăşi: „Oare, nu din
Betleem, cetatea lui David, va să vină Hristos?” (Ioan 7, 42). Este clar că El de acolo are să vină,
nu din Galileea.
Deci, Iosif şi cu Maria, născuţi în Betleem, părăsiseră cetatea aceasta şi se aşezaseră în
Nazaret, precum adeseori se întâmplă că oamenii lasă cetatea părintească şi îşi mută locuinţa în altă
parte, însă Hristos trebuia să Se nască în Betleem, de aceea a ieşit porunca Cezarului, silindu-i,
contra voii lor, să se ducă în Betleem, căci aşa a rânduit Dumnezeu. Căci legea care poruncea ca
fiecare să se înscrie în patria lui i-a silit să se ridice de acolo, adică din Nazaret, şi să se ducă în
Betleem pentru a se înscrie. Aceasta însemnând Evanghelistul, zice: „Şi s-a suit Iosif din Galileea,
din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din
casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată.
Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel UnulNăscut” (Luca 2, 4-7).
Vedeţi, iubiţilor, rânduiala lui Dumnezeu, care pentru scopurile Sale se foloseşte atât de cei
credincioşi, cât şi de cei necredincioşi, pentru ca cei ce sunt străini de adevărata cinstire a lui
Dumnezeu să înveţe a
cunoaşte
puterea
şi
virtutea Lui!
Steaua a adus pe
magii de la răsărit;
porunca Cezarului a adus
pe Maria în cetatea ei
părintească, care s-a
numit de prooroci ca loc
de naştere a lui Hristos.
Din aceasta, noi vedem
că şi Fecioara se trăgea
din neamul lui David,
căci dacă ea era din
Betleem, era dovedit că şi
ea era din casa şi familia
lui David.
Dar pentru ca să pot face încă mai lămurită dovada că ziua de astăzi este cu adevărat ziua
Naşterii lui Hristos, vă rog să luaţi aminte, căci voiesc a readuce în memoria voastră lucruri ce s-au
petrecut de demult şi legi vechi, pentru a face dovada a tot ce spun.
Când Dumnezeu a slobozit pe poporul evreu din robia egiptenilor şi din tirania cea barbară
şi a văzut că între dânşii se află încă multe rămăşiţe ale nedumeririi, şi că ei erau împătimiţi către
cele pământeşti şi admirau mărimea şi frumuseţea templelor, le-a poruncit să zidească un templu,
care nu numai prin scumpetea materialului şi nu numai prin mulţimea meşteşugului, ci şi prin forma
zidirii să întreacă toate templele de pe pământ. Precum un părinte duios, care mai târziu iarăşi

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

17

primeşte la sine pe fiul său, cel ce se răzvrătise cu oamenii cei răi şi trăise întru toată dezmierdarea,
şi îl pune să trăiască într-o prisosinţă mare şi cuviincioasă, pentru ca nu cumva acela, din cauza
vreunei lipse, să dorească viaţa cea veche, aşa Dumnezeu, văzând împătimirea iudeilor pentru cele
pământeşti, le-a dat tocmai pentru aceasta o prisosinţă, pentru ca ei să nu mai poftească Egiptul şi
toate ale lui. Şi El le-a zidit un templu, al cărui plan a cuprins toată lumea, atât cea materială, cât şi
cea duhovnicească.
Precum în lume este cerul şi pământul, şi în mijlocul amândurora este tăria, aşa a trebuit să
se zidească şi templul. De aceea, El a despărţit templul în două, şi între amândouă părţile a aşezat
catapeteasma. Partea cea dinaintea catapetesmei era deschisă tuturor, iar partea cea dinlăuntru, cea
din spatele catapetesmei, nu era permisă nimănui, nici măcar nu putea fi văzută, decât numai de
preotul cel mare. Şi să ştii că eu nu spun de la mine aceasta, ci cum că templul, cu adevărat s-a zidit
după planul lumii, poţi auzi de la Pavel, când el zice cu privire la înălţarea la cer a lui Hristos:
„Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate”
(Evrei 9, 24). El zice cu aceasta că Sfânta Sfintelor, aici pe pământ, este icoană a Sanctuarului
adevărat. Iar cum catapeteasma de la Sfânta Sfintelor despărţea Sfintele de cele dinafară, precum
cerul desparte ceea ce este deasupra lui de toate cele ce sunt la noi, a arătat-o Apostolul când a
numit cerul catapeteasmă. Căci, vorbind despre nădejde, el zice: „Pe care o avem ca o ancoră a
sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca
înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 19-20).
Vezi cum numea el cerul catapeteasmă? Afară, înaintea catapetesmei, era sfeşnicul, şi masa şi
altarul cel de aramă pentru jertfe şi arderi de tot, iar înăuntru, după catapeteasmă, era sicriul,
acoperit peste tot cu aur, şi într-însul tablele Legii, şi năstrapa cea de aur, şi toiagul lui Aaron ce
odrăslise, şi altarul cel de aur, care servea numai la tămâierea jertfelor.
Dar şi despre aceasta vreau să aduc o mărturie a lui Pavel, care zice că în cortul cel dintâi
intrau totdeauna preoţii, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei 9, 6). Prin acesta din urmă, el
înţelege partea cea din afară a cortului unde putea să intre toată lumea şi unde era sfeşnicul şi masa
punerii înainte a pâinilor, iar după a doua catapeteasmă era aşezată aşa numita Sfânta Sfintelor cu
altarul cel de aur şi sicriul cel aurit peste tot, iar într-însul năstrapa cea de aur cu mana, şi toiagul lui
Aaron ce odrăslise, şi tablele Legii. Deasupra sicriului erau heruvimii slavei, care umbreau
acoperământul sicriului.
Şi toate acestea, fiind aşa aşezate în cortul cel dintâi, aici intrau preoţii când aduceau jertfele,
iar în a doua despărţitură, o dată pe an, intra singur Arhiereul, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea
pentru sine însuşi şi pentru păcatele poporului (Evrei 9, 1-7). Vezi că numai Arhiereul intra aici şi
numai o dată în an?
Dar veţi zice: „Ce legătură au toate acestea cu ziua de astăzi?”. Aşteptaţi puţin şi vă veţi
lămuri. Noi urmărim izvorul până la obârşia sa şi vrem să ajungem până la adânc, pentru ca toate să
ni se lămurească cu uşurinţă. Totuşi, ca vorbirea noastră să nu fie prea lungă şi puţin lămuritoare
prin lungimea ei, vă voi spune acum pricina pentru care am spus toate acestea. Aşadar, pentru ce?
Când Ioan avea în pântecele Elisabetei şase luni, ea a primit pe Maria. Dacă noi vom afla care este
acea lună a șasea, atunci vom şti şi când a zămislit Maria, şi ştiind aceasta, vom şti şi când ea a
născut socotind cele nouă luni.
Dar de unde putem afla care era a şasea lună a sarcinii Elisabetei? De acolo, că ştim în care
lună ea a zămislit, şi aceasta o aflăm când vom cunoaşte timpul întru care bărbatul ei (Zaharia) a

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

18

primit vestea cea bună. Şi de unde putem cunoaşte aceasta? Din Sfânta Scriptură, fiindcă
Evanghelia ne istoriseşte că Zaharia era tocmai în Sfânta Sfintelor, când îngerul i-a adus vestea şi la înştiinţat despre naşterea lui Ioan. Deci, fiindcă Scriptura arată lămurit că singur Arhiereul, şi
numai o dată pe an, intra în Sfânta Sfintelor şi în care lună a anului, apoi de aici se cunoaşte timpul
în care Zaharia a primit vestea cea bună, şi din aceasta cunoaştem şi timpul când Elisabeta a
zămislit.
Cum că el numai o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor ne-a spus-o Pavel mai sus, şi Moisi ne
spune aceasta când zice: „Şi a zis Domnul către Moisi: «Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu
intre în toată vremea în Sfânta Sfintelor, care este înlăuntrul catapetesmei înaintea curăţitorului
celui de pe chivotul legii, ca să nu moară»” (Levitic 16, 2). De aici se vede că el nu în tot timpul
intra în Sfânta Sfintelor, şi pe când era el acolo, nimeni nu putea să intre în cort, ci toţi trebuiau să
stea afară înainte de catapeteasmă. Ţineţi bine minte acestea, că mai rămâne a arăta în ce timp
Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor. Iarăşi, în aceeaşi carte a Sfintei Scripturi, se zice: „«In luna a
şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici un lucru să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul
care este între voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre,
înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi
sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. De curăţit însă să vă cureţe preotul care este
uns ca să slujească în locul tatălui său. Să se îmbrace el cu veşmintele cele de in şi cu veşmintele
sfinte; şi va curaţi Sfânta Sfintelor, cortul adunării, va curăţi jertfelnicul şi pe preoţi şi va curăţi şi
toată obştea poporului… o dată în an să curăţiţi pe fiii lui Israel de păcatele lor». Şi Aaron a făcut
aşa cum poruncise Domnul lui Moisi” (Levitic 16, 29-34). Aici este vorba despre sărbătoarea
Corturilor, când, o dată pe an, Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor.
Deci, dacă o dată pe an, la sărbătoarea Corturilor, intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor, să
arătăm acum, că atunci s-a arătat îngerul lui Zaharia, tocmai când el era în Sfânta Sfintelor, căci s-a
arătat numai lui, pe când el tămâia. Arhiereul nu intra niciodată singur în templu, decât în această zi.

ascultăm
acum
cuvintele
Evanghelistului: „Era în zilele lui Irod, regele
Iudeii, un preot cu numele Zaharia…, iar femeia
lui era din fiicele lui Aaron şi se numea
Elisabeta… Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui
Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la
sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând
în templul Domnului” (Luca 1, 5-9). Aduceţi-vă
aminte, iubiţilor, de locul acela care zice: „Nici un
om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el
să se roage în Sfânta Sfintelor până când va ieşi el
afară” (Leviticul 16, 17).
„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând
de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca l, 11). Nu
zice „jertfelnicului”, ci „altarului tămâierii”, căci
jertfelnicul era altarul cel din afară, iar altarul
tămâierii, cel dinăuntru. Deci, pentru că îngerul a
fost văzut numai de el, şi că tot poporul îl aştepta

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

19

afară, ne încredinţează că el intrase în Sfânta Sfintelor. „Şi s-a spăimântat Zaharia şi frică a căzut
peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta şi Elisabeta,
femeia ta, va naşte fiu şi se va chema numele lui Ioan… şi poporul aştepta afară pe Zaharia şi se
mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească… şi el le făcea semne” (Luca 1, 12-13,
21-22).
Vezi că el fusese înăuntru, după catapeteasmă? Acolo a primit vestea. Aceasta era în timpul
sărbătorii Corturilor şi a postului, şi aceasta din urmă se înţelege prin cuvintele: „Să smeriţi
sufletele voastre”. Iar această sărbătoare se făcea la iudei către sfârşitul lunii septembrie. Aşadar,
atunci a zămislit Elisabeta.
Acum este timpul să arătăm că în a
şasea lună de când Elisabeta purta în
pântece pe Ioan, Maria a primit vestirea
cea de bucurie şi a zămislit şi ea. Adică,
acum a venit la ea Gavriil şi i-a zis: „Nu te
teme Maria că ai aflat har de la
Dumnezeu, şi iată că vei zămisli în pântece
şi vei naşte fiu şi se va chema numele lui
Iisus” (Luca 1, 30-31). Când ea s-a
spăimântat şi a întrebat „Cum este aceasta
cu putinţă?”, îngerul i-a răspuns şi a zis:
„Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi
puterea Celui Preaînalt te va umbri;
pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte
din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.
Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit fiu
la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea
lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la
Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”
(Luca 1, 34-37).
Deci, dacă Elisabeta a zămislit în
luna septembrie, Maria a zămislit mai
târziu, în luna a şasea, în martie, şi dacă, mai departe, vom adăuga cele nouă luni până la Naşterea
lui Hristos, ajungem în luna decembrie, în care şi prăznuim această zi.
Am arătat mai înainte tot ce era de zis despre această zi. Numai una voiesc să mai adaug, şi
apoi voi încheia. Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi
pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile
noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât
aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.
Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I
aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui. Dar mai ales,
când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă Masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi
cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Socoteşte, o, omule, ce jertfă ai să
primeşti, de ce Masă te apropii! Gândeşte că tu, cel ce eşti praf şi cenuşă, ai să primeşti Trupul şi

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

20

Sângele lui Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţi cu
înfrânare din bucatele puse pe masă. Aici, însă, Dumnezeu vă invită la masa Sa şi v-a dat pe
propriul Său Fiu; şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur, şi heruvimii îşi acoperă feţele, şi
serafimii strigă cuprinşi de spaimă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul”. Ceea ce ni se dă la această
Masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte împărăţia
cerurilor.
Aşadar, să ne apropiem
plini de o spaimă sfântă, şi
plini de mulţumire să cădem
mărturisind păcatele noastre,
plângând de întristare pentru
relele ce am făcut, întinzând
mâinile la rugăciune către
Dumnezeu. Astfel curăţindune, să ne apropiem cu toată
liniştea şi rânduiala către
împăratul cerului. Ca o
sărutare duhovnicească să
primim Jertfa cea curată şi
sfântă, să ne aţintim ochii
noştri cu râvnă spre dânsa şi
să ne înflăcărăm inimile
noastre, ca să nu ne adunăm
aici spre osândire, ci spre
înfrânarea sufletului, spre
dragoste, spre fapta bună, spre
împăcarea cu Dumnezeu, spre
o pace adâncă, spre câştigarea
nenumăratelor bunătăţi, pentru
ca noi înşine să ne sfinţim şi
să zidim pe aproapele nostru.
O,
iubiţilor,
viaţa
noastră este scurtă; să fim treji
şi să veghem! Să ne pregătim
bine, să arătăm râvnă către toţi şi să fim băgători de seamă întru toate.
Desigur, este cea mai mare dispreţuire pentru Dumnezeu când cineva se apropie aici fiind
întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: „De va pângări cineva casa lui
Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Noi nu vrem ca în loc să-L împăcăm pe
Dumnezeu, să-L întărâtăm împotriva noastră; mai vârtos să ne apropiem cu toată grija, toată curăţia
şi liniştea sufletului, cu rugăciune şi cu inimă înfrântă, ca prin aceasta să dobândim bunăvoinţa
Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne facem părtaşi bunătăţilor făgăduite, prin darul şi prin iubirea
de oameni ale Aceluiaşi Domn Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfânt Duh se cuvine
cinstea, în vecii vecilor. Amin.

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

ănăstirea Brâncoveanu este
situată în inima României,
pe valea râului Sâmbăta, la
poalele munţilor Făgăraş, într-o zonă foarte
pitorească, nu departe de oraşul Victoria, aflat
la 11 km spre vest. Ctitoria are o splendidă
vedere către vârful Fereastra Mare şi stă
adăpostită sub înaltele pridvoare de piatră ale
Munţilor Făgăraş, acolo unde lanţul lor se
întrerupe parcă într-o uriaşă „poartă de
trecere către fraţii de dincolo de munţi”.
Istoria acestei mănăstiri se pierde în
negura
vremurilor.
Viaţa
monahală
făgărăşeană, aşa cum o cunoaştem astăzi, s-a
dezvoltat pe fundamentul unor vechi aşezări
mănăstireşti ce au apărut în peisajul
ecleziastic local încă din primii ani ai
pătrunderii
creştinismului
pe
aceste
meleaguri. Primele dovezi concrete le avem
din secolul al XVII-lea, pe la mijlocul acestui
veac, boierul Preda Brâncoveanu construind
pe valea râului Sâmbăta o bisericuţă de lemn,
probabil pentru călugării sihaștri de aici. După
moartea acestuia, moşia din acest sat,
Sâmbăta de Sus, a revenit fiului său, Papa
Brâncoveanu, tatăl domnitorului Constantin

21

M

Fântâna Izvorul Tămăduirii – cel mai vechi
obiectiv, atestat la anul 1500
Brâncoveanu, acesta din urmă urcând pe
tronul Ţării Româneşti în anul 1688 și
domnind până în anul 1714, când a fost
martirizat împreună cu fiii săi (Constantin,

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

Ştefan, Radu şi Matei) şi sfetnicul Ianache.
Aceştia au ales să se lase decapitaţi de către
turci decât să renunţe la credinţa ortodoxă
strămoşească şi să treacă la mahomedanism
pentru a-şi salva vieţile.
În anul 1696, pe locul vechii bisericuţe
din lemn, Constantin Brâncoveanu a construit
o biserică de piatră, zidită în imediata
apropiere a unui izvor unde, conform tradiţiei
păstrate până în zilele noastre, se făceau
vindecări miraculoase. Potrivit Pisaniei de pe
frontispiciul bisericii, mănăstirea a fost
ridicată, „cu toată cheltuiala Măriei Sale
Constantin Brâncoveanu, voievod a toată
Ungrovlahia”.
Prin acest aşezământ, domnitorul, care
a fost toată viaţa un bun creştin cu credinţa şi
cu fapta, a dorit să întărească şi să salveze

22

Arhitectura bisericii de piatră, se
cadrează deplin cu stilul brâncovenesc apărut
la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Tara
Românească. Proporţiile sunt perfecte,
exteriorul bisericii este zugrăvit în lapte de
var, există un brâu de cărămidă în zimţi, iar
acoperişul este de şindrilă. Turla bisericii este
octogonală la exterior şi cilindrică în interior,
iar interiorul bisericii este în formă de cruce,
împărţit în pronaos, naos şi altar. Picturile
murale au fost executate de zugravii popa
Ionaşcu şi Pană Mihai, cei care pictaseră și
biserica din Avrig
Brâncoveanu a ridicat în jurul ctitoriei
sale, pe lângă chiliile destinate călugărilor, şi
alte clădiri, care au servit drept școală de
„grămătici”, respectiv de zugravi şi drept
tiparniţă. Astfel, aşezământul avea un rol
cultural deosebit de
important. Școala
înfiinţată aici a avut
dascăli
renumiţi,
cum ar fi Nicolae
Piltea,
Bucur
Călugărul, Ionaşcu
şi Visarion.
În
vara
anului 1761, Curtea
de la Viena a
mandatat
pe
generalul austriac
Bukow

desfiinţeze
mănăstirile
din
Transilvania,
pe
Biserica vechii mănăstiri – imagine de epocă
care le considera
focare primejdioase,
Ortodoxia
românească
din
ținuturile
deoarece aveau un rol deosebit de important:
intracarpatice de pericolul catolicizării apărut
de menţinere a conştiinţei ortodoxe în
odată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânirea
provincia pe care o pacificase prin forţă şi pe
habsburgilor, în anul 1683. A vrut, de
ai cărei locuitori încercase să-i oblige - fără
asemenea, să dea o mărturie în timp despre
succes - să accepte unirea. Ordinul cerea ca
unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe
mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de zid
ambii versanți ai Carpaţilor.

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

şi piatră să fie demolate. Mănăstirea Sâmbăta
de Sus a fost cruţată de distrugere la 1761,
foarte probabil la intervenţia familiei
Brâncoveanu, proprietara moşiei şi satului
Sâmbăta. Rămasă singura mânăstire ortodoxă
din Ţara Făgăraşului, prestigiul ctitoriei
brâncoveneşti a crescut şi mai mult.
În decembrie 1782, Curtea de la Viena
dispunea desfiinţarea în cuprinsul întregii

23

aproape un secol şi jumătate, când pe zidurile
ei ruinate au început să crească arbori.
Al doilea ctitor al Mănăstirii
Brâncoveanu a fost Mitropolitul Dr. Nicolae
Bălan, care a început restaurarea mănăstirii în
anul 1926, păstrând în interior pictura veche.
Sfinţirea a fost făcută în anul 1946, în timpul
regelui Mihai I, al cărui portret a fost pictat în
interiorul bisericii. În anul 1942 este numit

Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus în contemporaneitate
monarhii a tuturor acelor ordine de călugări şi
călugăriţe
care
duc
numai
viaţă
contemplativă, fără a contribui cu ceva
plauzibil la binele aproapelui şi a societăţii
civile. Cu toate intervenţiile făcute de boierii
din familia Brâncoveanu către guvernul
Transilvaniei, mănăstirea nu a putut fi salvată.
Distrugerea ei a avut loc în noiembrie 1785.
Dintre toate clădirile mănăstirii, biserica,
având ziduri solide, nu a putut fi demolată, ci
doar avariată. Ea a rămas în ruină vreme de

stareţ al mănăstirii părintele Arsenie Boca,
despre care se spunea că este „un caracter
integru şi un monah de aspră tărie
duhovnicească”. Părintele Arsenie schimbă
înfăţişarea locurilor şi declanşează ceea ce s-a
numit: „mişcarea de reînviere duhovnicească
de la Sâmbăta”. Despre acele timpuri,
Nichifor Crainic spunea: „Ce vreme
înălţătoare, când toată ţara se mişca în
pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept,
spre Sâmbătă de Sus, ctitoria voievodului
martir Constantin Brâncoveanu”.

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

Incinta mănăstirii, aşa cum se prezintă
astăzi, a fost refăcută în întregime de către al
treilea ctitor, Înaltpreasfințitul Antonie
Plămădeală, ales în anul 1982 Mitropolit al
Transilvaniei, Crișanei şi Maramureşului.
Astfel, începând din anul 1985 s-au făcut
reparaţii capitale şi s-a restaurat pictura de la
vechea biserică. Împrejurul ei s-a ridicat din
temelii incinta în stil brâncovenesc, în formă
de patrulater, potrivit tradiţiei ortodoxe
româneşti, compusă din două corpuri masive
de clădiri cu două nivele şi trei foişoare,
sculptate în piatră. Corpul de clădiri nordic
cuprinde la parter o trapeză încăpătoare,
bucătărie, chilii, la etaj casa brâncovenească,
o bibliotecă şi un arhondaric. La mansardă se
află muzeul, unde sunt expuse icoane vechi pe
sticlă şi lemn şi multe alte obiecte de
patrimoniu colecţionate de Înaltpreasfințitul
Antonie.

24

construit în jurul ei un baldachin sculptat în
lemn de stejar. O altă lucrare de înnoire a
Mănăstirii este extinderea şi renovarea
altarului din pădure, unde se săvârşesc
slujbele religioase în aer liber. După 208 ani
de la dărâmarea ei, Mănăstirea Brâncoveanu a
reînviat la 15 august 1993, la sărbătoarea
Adormirea Maicii Domnului, când s-a sfinţit
biserica nouă ce poartă hramul „Sfinţii
Martiri Brâncoveni”, ca şi întreaga mănăstire.
La hramul mănăstirii din 15 august
2003 a fost inaugurată Academia Sâmbăta spiritualitate, cultură, artă, ştiinţă. Academia
cuprinde un amfiteatru de 150 de locuri şi 130
de locuri de cazare pentru oamenii din afară,
de toate confesiunile, care doresc să
desfăşoare aici conferinţe pe teme religioase,
culturale, ştiinţifice şi artistice.
Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de
Sus este un important centru de spiritualitate

Academia Sâmbăta
Fântâna,
„Izvorul
Tămăduirii”,
atestată documentar din secolul al XVI-lea,
este cea mai veche piesă din incinta
mănăstirii. A fost restaurată mai întâi de
mitropolitul Nicolae Bălan, iar mai recent s-a

şi este renumită ca loc de reculegere,
mângâiere şi întărire sufletească pentru
credincioşi.
Octavian Leucuța – clasa a XI-a

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

25

e data de 15 septembrie la Liceul Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”, după
vacanţa de vară, elevii însoţiţi de părinţii lor, alături de dascăli, s-au întâlnit în acest
loc trăind momente de aleasă bucurie duhovnicească.
Cele mai mari emoţii au
fost trăite de către noi, bobocii
liceului, clasa a IX-a care, timid
am păşit pe o nouă treaptă a
maturizării. Am intrat în paraclisul
închinat Sfântului Ierarh Niceta de
Remesiana cu bucurie, ştiind că de
acum înainte acest locaş va servi
spre înălţarea rugăciunilor noastre
în fiecare zi către Dumnezeu.
O atmosferă primitoare,
plină de har, am simţit în timp ce
cu binecuvântarea arhierească a
Preasfinţitului Sofronie şi în prezenţa Preasfinției Sale, s-a săvârşit slujba Aghiasmei Mici, a Sfintei
Liturghii şi slujba de Te-Deum.
Răspunsurile de la strană, în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, au fost date de
glasurile tinere ale colegilor mai mari, dirijaţi de Arhid. Prof. Ştefan Lakatos. Aceste glasuri, prin
râvna lor, s-au unit cu cântările îngereşti de la Tronul Sfintei Treimi. În cadrul acestei slujbe s-au
înălţat
rugăciuni
pentru
revărsarea milei lui Dumnezeu
şi a harului sfinţitor asupra
noastră și a fost cerută
binecuvântarea lui Dumnezeu
pentru începutul noului an
şcolar.
După săvârşirea slujbei
de
Te-Deum,
Preasfinţitul
Părinte Sofronie, episcopul
Oradiei, a ţinut un cuvânt de
învăţătură. Preasfinţia Sa i-a
îndemnat pe elevii clasei a XII-a
la responsabilitate și seriozitate,
deoarece urmează o perioadă
importantă
în
vederea

P

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

26

pregătirilor pentru susținerea examenului de Bacalaureat. Şi elevii mai mici au fost îndemnaţi la
responsabilitate şi la îngrijirea vieţii duhovniceşti, care nu trebuie neglijată. Chiriarhul Oradiei ne-a
îndemnat să rodim talanţii cu care suntem înzestraţi de Dumnezeu pentru primirea unor bucurii pe
măsură. „Cu cât sacrificaţi mai mult studiului şi formării duhovniceşti, cu atât veţi fi mai câştigaţi
pentru viaţă” a continuat Preasfinţia Sa.
A urmat inaugurarea
internatului de la etajul
unităţii de învăţământ la
care alături de Preasfinţitul
Sofronie au participat şi
domnul
Cornel
Popa,
Preşedintele
Consiliului
Judeţean Bihor, doamna
Claudia Timofte, Directorul
de Cabinet al domnului
Prefect Claudiu Pop, Părinţii
Protopopi din cele patru
Protopopiate ale Eparhiei
Oradiei, Părinţii Consilieri
de la Centrul Eparhial şi alţi
invitaţi. Preasfinţia Sa a binecuvântat stropind cu apă sfinţită căminul, în timp ce Corul ,,Diacon
Nicolae Firu” al Liceului, dirijat de Arhid. Prof. Ştefan Lakatos interpreta Troparul Sfintei Cruci.
Preasfinţitul Sofronie l-a aşezat pe Sfântul Ierarh
Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului, a cărui
pomenire se săvârşeşte pe 15 septembrie, ca ocrotitor al
căminului nou-înfiinţat: „Sfântul Iosif devine îngerul
păzitor al elevilor care locuiesc aici, începând de astăzi, și
se va ruga în ceruri pentru toți membrii familiei noastre
spirituale a Liceului Ortodox. Noi înșine trebuie să-I
mulțumim lui Dumnezeu și, începând de astăzi, să ne
rugăm Sfântului Ierarh Iosif, care primește deschiderea
firească a fiecăruia, mai ales că viața de internat
presupune anumite greutăți și limite comportamentale”, a
subliniat Chiriarhul Oradiei. Astfel, am primit un nou
model de curăţie, dragoste dumnezeiască, asceză şi
sfinţenie pe care trebuie să-l urmăm pentru dobândirea
virtuţilor, a fericirii veşnice şi a mântuirii. Preacucernicul
Părinte Radu Rus, directorul Liceului Ortodox, a mulţumit
Preasfinţitului Sofronie şi tuturor invitaţilor pentru
sprijinul acordat şcolii de către întreaga eparhie.
În final, Chiriarhul Oradiei a discutat cu părinţii, elevii şi cadrele didactice urându-le succes
şi un an plin de binecuvântări din partea Bunului Dumnezeu.
Mirel Fanya, clasa a IX-A

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

27

Părinții Bisericii – Învățătorii noștri
espre viața Sfântul Mucenic Ignatie
Teoforul, nu avem foarte multe detalii, însă
importanți scriitori patristici îi pomenesc
numele, ca de pildă Irineu de Lyon, Origen, Eusebiu de
Cezareea, Fericitul Ieronim, Sfântul Ioan Gură de Aur,
Sfântul Atanasie cel Mare sau Sfântul Vasile cel Mare.
O mare parte din informațiile despre viața și
activitatea Sfântului Ignatie le avem chiar din operele
acestuia, cele 7 epistole scrise în anul 107 „în drum spre
mucenicie, în ultimul an al vieţii şi în ultimul an de
episcopat”. În aceste scrieri, el însuși se numește Ignatie
Teoforul. Supra-numele Teoforul poate fi interpretat în două
feluri: fie "cel care a fost purtat de Dumnezeu", cu referire
directă la textul biblic Mt. 18, 2-4, fiind identificat cu copilul
pe care l-a luat Mântuitorul în braţe şi l-a dat ucenicilor drept
pildă de smerenie, fie "cel care poartă pe Dumnezeu", adică
trăieşte cu Hristos în inima lui.
Nu avem date despre originea, naşterea sau educaţia lui. Sfântul Ioan Hrisostom spune că
Sfântul Ignatie i-a cunoscut pe apostoli. Ştim cu certitudine că Ignatie a fost episcop al Antiohiei,
fiind hirotonit chiar de Sfântul Apostol Pavel. Eusebiu de Cezareea fixează episcopatul său „între
anul întâi al domniei lui Vespasian şi anul al zecelea al domniei lui Traian”, adică intre 70 şi 107. În
anul 107, Ignatie a fost condamnat la moarte prin sfâşiere de fiare în amfiteatrul din Roma. Se crede
că moartea acestuia a fost cerută ca împăratul să aibă o personalitate ilustră creștină, în timpul
serbărilor date în cinstea victoriei armatelor imperiale asupra dacilor, festivități care au ținut 123 de

D

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

28

zile. Drumul de la Antiohia la capitala imperială l-a făcut atât pe mare, cât şi pe uscat, sub escorta a
10 soldaţi pe care el îi numeşte „leoparzi”.
Din Seleucia până într-unul din porturile Ciliciei sau Pamfiliei au călătorit cu corabia, apoi
pe jos până la Smirna. Aici au fost găzduiţi de episcopul Policarp şi Ignatie și a primit delegaţiile a
trei Biserici: Efes, Tralles şi Magnezia. Fiecăreia dintre aceste comunități creștine le-a trimis apoi
câte o scrisoare. Tot aici a aflat despre creştinii din Roma că intenţionau să intervină la autorităţile
imperiale pentru „revizuirea sentinţei de condamnare” și, în consecinţă, le adresează o celebră
scrisoare, numită de Renan „o bijuterie a literaturii creștine primitive”, pentru a împiedica aceste
demersuri. Următoarea oprire o face la Troada, unde primeşte cu bucurie vestea că persecuţia a
încetat în Antiohia, şi de unde trimite alte epistole către Bisericile din Filadelfia, Smirna şi lui
Policarp personal. Se îndreaptă apoi, spre Neapole și Filipi (unde a fost primit cu mare dragoste,
fapt confirmat de Scrisoarea Sfântului Policarp
către Filipeni). După aceasta trebuie să fi traversat
Macedonia pe Via Egnatia până la Dyrachium, ca să
se îmbarce acolo până la Brindisi şi, mai departe, pe
jos, spre Roma, ultima destinaţie.
La sfârşitul spectacolelor, care au avut loc
pentru marcarea victoriei legiunilor imperiale asupra
vitejilor locuitori ai Carpaților, în cadrul cărora au
murit peste zece mii de gladiatori şi peste unsprezece
mii de fiare au fost ucise, la 20 decembrie 107
Sfântul Ignatie a primit cununa muceniciei la Roma.
Potrivit Actelor Martirice „fiarele i-au sfâşiat trupul,
i-au mâncat carnea si i-au zdrobit oasele mici,
rămânând întregi oasele mari şi tari; pe acestea
creştinii le-au strâns cu evlavie, le-au dus la
Antiohia ca pe o nepreţuită comoară şi le-au depus
într-o Biserică din afara porţii Dafne”. Mai târziu, în
timpul împăratului Teodosie al II-lea, moaştele sale
au fost aduse în templul zeiţei Fortuna, transformat
în Biserica cu hramul Sfântul Ignatie.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 20
decembrie, iar Biserica Romano-Catolică la 1 februarie.
Opera sa este constituită din cele şapte scrisori redactate pe drumul martiriului său.
Autenticitatea epistolelor sale este atestată atât de istoricii Eusebiu şi Ieronim, dar, mai ales de
Scrisoarea Sfântului Policarp către Filipeni. Aceste Epistole au fost adresate comunităților creștine
din Efes, Magnezia, Tralles, Roma, Filadelfia, Smirna și nu în ultimul rând, Sfântului Policarp. Ele
ni s-au transmis prin două manuscrise: Manuscrisul Mediceus din Biblioteca Laurențiană din
Florența, din secolul al XI-lea și Manuscrisul Colbertinus, aflat în Biblioteca națională de la Paris,
din secolul al X-lea.
În toate epistolele sale, în afară de Epistola către Romani, Sfântul Ignatie urmărea să
întărească în sufletul creștinilor din comunitatea căreia îi scria, simțământul de unitate creștină.
Potrivit Sfântului Ignatie, această unitate se păstrează prin supunerea și ascultarea creștinilor de

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

29

episcop, care este centrul vieții bisericești; prin păstrarea dreptei credințe, fugind de învățăturile
ereticilor, pe care-i numește fiare cu chip de om, lupi, câini turbați, care mușcă pe furiș, iarbă a
diavolului; și prin viețuirea în Hristos: „Străduiți-vă să fiți tari în Dogmele Domnului și ale
apostolilor pentru ca în toate câte faceți să sporiți cu trupul și cu duhul, în credință și în dragoste,
în Fiul și în Tatăl și în Duhul, la început și la sfârșit, împreună cu vrednicul vostru episcop și cu
cununa cea vrednică și duhovnicească a preoțimii voastre și a diaconilor după Dumnezeu.
Supuneți-v ă episcopului și unii altora, după cum Iisus Hristos s-s supus după trup Tatălui, iar
Apostolii lui Hristos și Tatălui și Duhului, ca să fie unire trupească și sufletească” (Către
Magnezieni, XIII).
În epistola către Romani are un alt scop, acela de a-i convinge pe creștinii din Roma să nu-l
împiedice, prin intervențiile lor, să ajungă martir al lui Hristos „Mă tem, însă, spune el, că
dragostea voastră să nu-mi facă nedreptate; vouă vă este ușor să faceți ce voiți: dar mie îmi este
greu să dobândesc pe Dumnezeu, dacă voi nu mă veți cruța”. Sfântul le cerea creștinilor din Roma
să-l lase să fie mâncat de fiare, să îngăduie să primească cununa muceniciei, prin aceasta urmând
să-L dobândească pe Hristos. „Sunt grâu al lui Dumnezeu și sunt măcinat de dinții fiarelor, ca să
fiu găsit pâine curată a lui Hristos. Mai degrabă lingușiți fiarele, ca să-mi fie mormânt și să nu lase
nimic din trupul meu; ca nu adormind, să fiu povară cuiva. Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui
Hristos, când nici trupul meu nu-l va mai vedea lumea”.
Sfântul Ignatie a fost unul dintre primii teologi ai Bisericii, care oferă structura de bază a
unei teologii ce se va preciza cu
claritate abia peste câteva secole. În
scrierile
sale,
Sfântul
Ignatie
mărturisește cu tărie credința în Sfânta
Treime, dragostea nestăvilită față de
Mântuitorul Hristos, care este centrul
gândirii și al existenței lui, al cărui
nume îl amintește în scrierile sale de
157 de ori.
Ignatie este cel dintâi care
Moaștele Sfântului Ignatie Teoforul
folosește expresia Biserică Universală,
arătând că ea este acolo unde este Hristos.
Sfintele Taine sunt arme ale creştinului împotriva celui rău. Euharistia este Trupul
Domnului nostru Iisus Hristos, doctorie şi „leacul nemuririi”, validă şi eficace doar dacă este
administrată de episcop sau de cei delegaţi de episcop. Mărturisirea este înţeleasă ca mijloc de
curăţire şi păstrare a unităţii Bisericii.
Sfântul Ignatie are și o doctrină socială, bine elaborată, care concentrează în sine esența
creștinismului, și anume: egalitatea tuturor în Biserica lui Hristos, fie oameni simpli sau aristocrați,
săraci sau bogați, oameni liberi sau sclavi. Toți trebuie să slujească, după putere, slavei lui
Dumnezeu.
Ignatie a fost, fără îndoială, un vizionar în Biserica primară. Într-un limbaj simplu, precis, a
reușit să traseze elementele fundamentale ale unei doctrine ce-și caută locul în istoria spiritualității
lumii.
Tudor Costea, clasa a XI-a

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

30

fânta Împărtăşanie este una din cele şapte Taine ce are o mare putere de vindecare
sufletească şi întărire trupească, dacă este luată cu vrednicie. Sfânta Împărtăşanie se
sfinţeşte întotdeauna numai în cadrul Sfintei Liturghii, prin prefacerea pâinii şi a
vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. De fapt,
acesta este şi scopul Sfintei Liturghii, să sfinţească
darurile prin Duhul Sfânt şi să le prefacă în Trupul
şi Sângele Domnului.
Sfânta Împărtăşanie se mai numeşte şi
Euharistie, adică mulţumire, sau recunoştinţă,
pentru că ni se dăruieşte din iubire ca un dar de
mulţumire şi de recunoştinţă faţă de Domnul
nostru Iisus Hristos.
Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele
Domnului formează centrul vieţii noastre
duhovniceşti. Fără de aceasta nu putem avea viaţa
în Hristos, nu ne putem mântui: „De nu veţi
mânca Trupul Fiului Omului şi de veţi bea
Sângele Lui, nu veţi avea viaţa întru voi”. (Ioan 6,
51-53)
Deci, observăm importanţa imensă a
Sfintei Împărtăşanii în viaţa creştinului! Astfel,
putem spune că Euharistia reprezintă comoara cea
mai de preţ a creştinului.
Prefigurare în Vechiul Testament
Vechiul Testament nu este un sistem filosofic despre lume, ci cuprinde evenimente prin care
Dumnezeu pregăteşte venirea Sa. Ştim că încă de la începuturile lumii, protopărinţii noştri,
încălcând unica poruncă de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi ai răului, au fost osândiţi la
moarte.
Dumnezeu nu l-a lăsat pe om pierzării, ci i-a promis un Mântuitor care îl va scoate din robia
morţii păcatului. Sensul intervenţiilor Sale în istoria lui Israel nu este altul decât pregătirea pentru
întruparea Sa, Legea având rolul de „pedagog spre Hristos” (Gal. 3, 24).
Aşadar, Vechiul Testament este o prefaţă a Noului Testament, un prag, care trebuie parcurs
pentru a înţelege în profunzime venirea lui Mesia.
Jertfa de pâine şi vin a lui Melchisedec:
Încă din Vechiul Testament, pâinea îşi găseşte locul ei esenţial în slujirea cultică. Se
aminteşte de această folosire a ei în momentul în care Melchisedec, regele Salemului, l-a întâmpinat
pe Avraam cu pâine şi vin, sub formă de ofrandă. Din rânduielile de la Cortul Mărturiei lui Moise
reiese că din lăcaşul de cult, nu lipseau pâinile punerii înainte, tot ca un fel de jertfă.

S

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

31

Pâinea a rămas centrală în cult şi în Noul Testament, Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos
folosind-o. Astfel, la Cina cea de Taină, când Hristos săvârşeşte Sfânta Euharistie, El foloseşte
pâinea şi vinul, ca elemente de bază ale Sfintei Împărtăşanii.
Isaac adus spre jertfă:
Facere 22:2 – Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe
Isaac; du-te în pământul Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi arăta Eu.”
Facere 22:7 – Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: „Tată!” „Ce este, fiule?”,
i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: „Iată focul şi lemnele; dar unde este oaia pentru jertfă?”
Facere 22:8 – „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale.”

Cu toţii cunoaştem acest episod emoţionant din Vechiul Testament. În chip mistic, această
scenă preînchipuie jertfa Mântuitorului de pe Cruce. Berbecul adus ca jertfã în locul lui Isaac Îl
reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu, care avea sã fie sacrificat în locul nostru: “Căci Dumnezeu așa a
iubit lumea, încât a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci
să aibă viaţă veşnică.” (Ioan.3:16)
Mielul pascal:
Momentul jertfirii mielului precede ieşirea israeliţilor din robia egipteană. La primul
sacrificiu pascal, fiecare israelit a luat din sângele animalului şi cu el a uns amândoi uşorii şi pragul
de sus al casei, ca semn de protecţie asupra îngerului morţii.
De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei spune că fără acest sacrificiu care prefigurează pe
Hristos, nu ar fi avut loc nici eliberarea din Egipt şi nici cruţarea primilor născuţi dintre evrei.
Sacrificarea mielului în ziua de 14 Nisan (aprilie), când începe Paştele iudaic, este instituită
de Dumnezeu, ceea ce atestă originiea sa dumnezeiască. Jertfa mielului este strâns legată de Paşte,
care a marcat începutul unei vieţi noi şi naşterea unei lumi libere faţa de păcat.
Desemnarea acestui animal a fost făcută de Dumnezeu, deoarece mielul cu chipul său
exprimă blândeţea şi inocenţa pe care le-a observat pe bună-dreptate Sfântul Grigorie din Nazianz.
Tot el ne mai spune că veşmântul necorupt al mielului prefigurează pe cel al lui Mesia, iar

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

32

precizarea biblică pentru sexul masculin al animalului este pentru a expia greşeala lui Adam, cât şi
pentru a preînchipui pe Fiul Fecioarei prezis de profetul Isaia (7, 14).
Mana cerească:
Mana din pustie era chipul şi icoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El
însuşi a spus acest lucru: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer” (Ioan 6, 51).
Mana a venit de sus, din cer, ca un dar de la Dumnezeu (Ieşirea 16, 4) [De sus, din cer, a
venit şi Mântuitorul ca un dar trimis nouă de la Dumnezeu]
La început, israelitenii nu ştiau ce este mana (Ieşirea 16, 15). [Tot aşa, nici pe Mântuitorul
nu-L cunoşteau când s-a pogorât între ei]. „Ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise” – ziceau fariseii
când Iisus a vindecat pe orbul din naştere – dar pe acesta (pe Iisus) nu-L ştim de unde este” (Ioan 9,
29).

Mana era dulce, ca mierea. O, ce mană dulce este şi Mântuitorul! Este cea mai dulce şi mai
scumpă mâncare duhovnicească.
Mana era trimisă pentru toţi; fiecare „îşi strângea cât îi trebuia pentru hrană” (Ieşirea 16,
16). [Un popor de două milioane şi jumătate se hrănea cu mana aceasta şi nimenea nu ducea lipsă.
Mana prisosea tuturor. Şi Iisus Mântuitorul este o mană ce se dă tuturor. Milioane şi milioane de
oameni se pot hrăni cu această mană; ea nu se sfârșește niciodată; ea prisoseşte tuturor.]
Mana din pustie închipuie pe Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă. Mana aceasta este o
mâncare „zilnică”; nu este numai împărtăşirea noastră în anumite posturi (cei mai mulţi nici măcar
atât nu fac), ci este legătura noastră zilnică cu Mântuitorul, este trăirea noastră clipă de clipă cu El,
este hrănirea noastră cu Evanghelia Lui.
Aşadar, Hristos este singura noastră hrană pe care o avem în pustia acestei lumi. Noi suntem
străini şi călători pe acest pământ (Evrei 13, 14); în călătoria aceasta avem lipsă de mană, iar mana
noastră este Hristos.
Realitatea în Noul Testament:
Am putut observa, în puţinele exemple, că Sfânta Euharistie se regăseşte în mod mistic (ca
materie) şi în Vechiul Testament, fiind o preînchipuire a celei ce se va institui cu câteva sute de ani
mai târziu.
În mod concret, în Noul Testament, această Sfânta Taină prinde contur şi se cristalizează
odată cu venirea în lume a Celui care o va consacra, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. În acest cadru
biblic, Hristos are rolul de Jertfă şi de-asemenea şi de Jertfitor, Cel care se dă de bunăvoie în
mâinile morţii pentru mântuirea noastră.

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

33

„Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se
frânge pentru voi... beţi dintru acesta toţi, acesta este
Sângele Meu, care se varsă pentru voi.”
La fiecare Sfântă Liturghie se reînnoieşte jertfa întru
amintirea Domnului, Care mereu se jertfeşte, ca mereu să ne
sfinţească şi să ne tragă la Sine. Cu adevărat, nu este mai
mare lucru pe lume decât acesta. Lucrare dumnezeiască,
minune necontenită, piatra de poticnire.
Remarcăm nesfârșita dragoste şi copleşitoarea
smerenie a Domnului la Cina cea de Taină. La naştere, la
tăierea împrejur, pe Golgota, Dumnezeu, deşi îmbrăcat cu
trup asemenea nouă, totuşi este văzut prunc în iesle, ţinut în
braţe, „om al durerilor”. În Sfânta Împărtăşanie însă, este
cu totul ascuns; ia chipul pâinii şi al vinului, ca să ni se
poată dărui întreg de-a pururi, fără împiedicare, „pentru
iertarea păcatelor şi pentru viaţa de veci.”
Când te apropii de Euharistie, important e să crezi în
prezenţa reală a Trupului şi Sângelui Domnului în ea şi că eşti păcătos, dar şi să fi luptat împotriva
păcatelor şi pentru curăţirea de ele. Cel ce se apropie cu părere de rău pentru păcatele sale de
Sfântul Trup şi Sânge se mântuieşte, iar cel ce se apropie cu nepăsare sau dispreţ se osândeşte.
„A se îmbrăca cu Hristos înseamnă a se îmbrăca cu putere. Omului îi revine să lupte, iar lui
Hristos să dea puterile [energiile] trebuitoare desăvârşirii. Căci Sfânta Împărtăşanie nu e altceva
decât Sfânta Taină în care Dumnezeu, în chip concret şi real Se întrupează în om”. (Cuviosul Iustin
Popovici).
Mirele Hristos ne-a chemat la ospăţul cel de taină al nunţii Sale. De aceea, în cadrul acestei
minunate Cine, El ne dăruieşte fără economie darurile Sale; şi nu numai darurile, ci Însuşi pe Sine,
izvorul tuturor darurilor.
Andi Bacter – clasa a XI-a

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

34

upă retragerea armatei și administrației romane la sud de Dunăre (271-275),
populația romanizată de la nordul fluviului a continuat să trăiască și să muncească
în aceste teritorii, neîntrerupând legăturile cu populația din sudul Dunării. În
secolele următoare, strămoșii noștri daco-romani s-au confruntat cu invazia popoarelor migratoare
care s-au așezat sau au străbătut aceste teritorii.
Doar slavii, dintre toate popoarele migratoare, și-au pus amprenta asupra formării limbii
române și asupra
organizării sociale și
de stat. Migraţia
slavilor
s-a
manifestat începând
cu secolul al VI-lea,
când
aceştia
se
stabilesc în nordul
Dunării. Ulterior, au
exercitat influenţe şi
asupra zonei sudice a
Dunării,
dislocând
populaţia romanică
de acolo. Din marea
masă romanică de
altădată de la sud de
Istru, au rămas doar
Incursiuni ale popoarelor migratoare pe teritoriul României (sec. VII-XIII)
insule de romanitate:

D

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

35

aromânii, istroromânii şi meglenoromânii. Populația de origine slavă, așezată în nordul Dunării, s-a
dizolvat treptat, fiind asimilată de daco-romani (secolele VII-X). În urma dispariției lor, au rămas
numeroase cuvinte, în toate ramurile de activitate și gândire.
Slavii așezați la sud de
Dunăre au fost supuși de bulgari,
veniți din părțile fluviului Volga
spre sfârșitul secolului al VII-lea,
însă slavii i-au asimilat pe
bulgari, populația slavo-bulgară
cristalizând un puternic stat, cu
capitala la Pliska, care va purta
lupte victorioase cu Imperiul
Bizantin
sub
Asparuh,
Trevel (701-718),
Omurtag,
Crum (802-807); ultimul a fost
victorios în luptele cu bizantinii,
ajungând
la
porţile
Constantinopolului şi cucerind
Romanitatea dunăreană
Sardica şi o parte din Ungaria.
Odată cu așezarea lor între Dunăre și Balcani, bulgarii au cunoscut și învățătura creștină, fie
de la daco-romanii creștini pe care i-au găsit aici, fie de la captivii creștini pe care-i făceau în urma
luptelor cu bizantinii. Poporul bulgar a fost încreştinat
oficial în anul 864, în frunte cu conducătorul lor, țarul
Boris, care a luat numele de Mihail. Creştinismul a
contribuit la omogenizarea bulgarilor cu slavii,
contopindu-se şi formând poporul bulgar.
La 889 a fost implementat aşa-numitul „rit
bizantino-slav”, adică, cultul răsăritean-ortodox al
Bizanţului tradus în limba slavă. Moravia (Cehia de
astăzi) a fost prima care a adoptat acest cult, cu
ajutorul fraților Chiril (Constantin) și Metodie,
originari din Tesalonic, supranumiți „creștinătorii
moravilor”. Ucenicii lor au introdus ritul bizantinoslav în Bulgaria și au continuat munca celor doi frați
de traducere a Sfintei Scripturi și a cărților de cult în
limba slavă, care a devenit limba bisericească la toate
popoarele slave ortodoxe.
Din secolul al X-lea limba slavă veche de cult
a pătruns și la strămoșii noștri de la nord de Dunăre,
fiind păstrată până în secolul al XVII-lea în Biserica
Ortodoxă. După întemeierea statelor medievale
românești, limba slavă din Biserică a devenit și limba
Sfinții Chiril și Metodie
oficială a cancelariilor domnești.

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

36

Folosirea limbii slavone în cult, precum și simbioza slavo-română, au favorizat formarea
unor noi cuvinte privind cultul și organizarea bisericească, între care amintim: Maica Precista, duh,
blagoslovenie, jertfă, maslu, praznic, molitvelnic, ceaslov, pomană, post, utrenie, vecernie,
predoslovie, dveră, strană, odăjdii, mucenic, stareț, mirean, duhovnic, a milui, a spovedi, precum și
numele vechi ale unor sărbători: Blagoveștenie (Bunavestire), Probojenie (Shimbarea la Față),
Vovidenie (Intrarea în biserică) ș.a.
Totodată, se consideră că unele cuvinte grecești au ajuns la noi tot prin intermediul limbii
slavone: chivot, potir, icoană, liturghie, diacon, episcop, mănăstire, călugăr, sihastru etc.
Terminologia face referire la organizarea Bisericii şi cultului, comparativ cu cea latină, care
prezintă noţiunile fundamentale ale credinţei şi cultului. Astfel, este demonstrat faptul că poporul
nostru era creștin înainte de venirea slavilor, la încreștinarea cărora am și contribuit.
Procesul de încreștinare a slavilor prin intermediul populaţiei românești denotă faptul că pe
teritoriul țării noastre exista o ierarhie bisericească îndrumată de episcopi sau, cel puţin,
horepiscopi, întrucât încreștinarea presupune botezul şi predica, lucruri pe care credincioșii de rând
nu le puteau săvârși.
Dat fiind faptul că popoarele învecinate de origine slavă (moravi, bulgari, ruși) aveau
propria lor ierarhie superioară, subordonată Patriarhiei din Constantinopol, constatăm că exista și o
organizare bisericească românească, în frunte cu episcopi sau cel puțin cu horepiscopi. Acest lucru
este susținut și de istoricul Petru Maior în cartea ,,Istoria Besericii românilor’’ în care spune:
,,Deoarece din veacul cel dintâiu a creștineștii credințe au fost datină ca credincioșii să aibă clirul
și episcopii săi [..] este vederit că nu puțini întră românii cei dincoace de Dunăre, încă din suta a
doua după întruparea lui Hristos erau creștini, nu ne putem îndoi că aceiași români au avut clirul
său și episcopii”.
Deşi mărturiile istoric-literare nu sunt certe, există numeroase dovezi arheologice care
confirmă existenţa creştinătăţii în această perioadă. Un exemplu elocvent îl reprezintă cele şase
bisericuţe
săpate
într-un
masiv
calcaros descoperite
lângă Constanţa, la
Basarabi.
Sunt
prezente
cruci,
diferite inscripţii şi
semne incizate pe
pereţi, considerate
ca făcând parte
dintr-un
complex
monahal rupestru.
Astfel de complexe
monahale au mai
fost descoperite la
Cruci incizate în pereții unei biserici de la Basarabi
Dumbrăveni,
în
apropiere de granița cu Bulgaria, și în localitatea Slava Rusă, antica Libida, care au funcționat încă
din a doua jumătate a secolului al IV-lea.

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

37

Alte dovezi semnificative sunt vasele de
lut cu semnul crucii sau simplele obiecte cu
însemne creştine. Moldova reprezintă o zonă
bogată în artefacte creștine. La răsărit de Carpați,
în localitățile Horga, Bacău, Botoșana, Fălciu,
Dodești și Murgeni s-au descoperit mai multe
vase din lut ce purtau semnul crucii. Alte obiecte
cu însemne creștine au fost găsite la Olteni și
Budureasa, între Carpați și Dunăre. Două crucirelicvar descoperite la Adjud și Dodești, având
incizate imaginile unor sfinţi, capacul de
cădelniță din bronz, de proveniență bizantină de
la Coșna, vasele ceramice ornamentale cu cruci
de la Târgul Secuiesc, obiectele creștine
descoperite dincolo de Prut, cât și crucile din
bronz, de la Bratei, lângă Mediaş vorbesc despre
intensitatea vieții religioase creștine în aceste
teritorii.
Cruce-relicvar descoperită la Dinogetia
Toate acestea dovedesc continuitatea
(secolul al X-lea)
populației daco-romane pe teritoriul țării noastre,
care era atât de viguroasă, încât a reușit să asimileze pe slavii așezați aici, cât și continuitatea unei
vieți creștine. Prin primirea ,,ritului bizantino-slav”, am rămas în continuare sub jurisdicția
Patriarhiei de Constantinopol, fiind singurul popor de origine și limbă romanică de rit ortodox.
Darius Lascău – clasa a XI-a A

oamne ajută. Cât timp a trecut de la ultima spovedanie? Cu ce păcate ţi-ai rănit
sufletul de atunci şi până acum? Acestea sunt cuvintele Blândului Păstor, ale
Împăratului Hristos, transmise prin glasul umilului Său slujitor, preotul, care
aşteaptă cu dragoste şi blândeţe, ca un tată, pe fiii săi duhovniceşti să vină să se boteze, iară si iară cu
lacrimile pocăinţei, pentru greşelile făcute înaintea Domnului.
Acest moment de maximă încărcătură spirituală trebuie să fie precedat de drama remuşcărilor,
zdrobirea inimii, acea nelinişte şi tulburare a conştiinţei vătămate de călcarea legii religios-morale.
Această senzaţie este indispensabilă Tainei Spovedaniei, pentru ca sufletul să se elibereze de
greutatea păcatelor ce apasă pe umerii penitentului.
Următorul moment îl formează partea propriu-zisă a Tainei, mărturisirea păcatelor, în care
credinciosul îşi caută împăcarea glasului divin sădit în el prin însăşi actul creaţiei sale: conştiinţa.
Mărturisirea este, de fapt, materializarea căinţei penitentului. Însă, în ceea ce priveşte mărturisirea, ea
trebuie să fie încurajată, prin întrebările preotului, pentru a afla de fapt rădăcina păcatelor. Astfel,
putem afirma concis că intervenţia duhovnicului este o adevărată busolă, mai ales în mărturisirea

D

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

38

celor care se spovedesc şi încearcă să mascheze gravitatea sau multitudinea păcatelor, găsind „scuze”
şi „justificări”. De aceea, Fericitul Augustin şi numeşte preotul (în acest context) ca fiind „cercătorul
cel osârdnic şi iscoditor cu de-amăruntul, cu înţelepciune şi oarecum cu iscusinţă întrebând pe cel ce
se pocăieşte: ceea ce poate nu ştia sau de ruşine voia să ascundă”. Deci, remarcăm că există o arta a
întrebărilor, pe care trebuie să o stăpânească preotul, acel tact pastoral, ce îl ajută pe penitent să-şi
deschidă sufletul în faţa părintelui duhovnicesc. Înţelegem acum de ce Sfântul Grigorie Teologul
numea preoţia: „artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor”.
Chiar dacă responsabilitatea preotului e mare în această Taină, responsabilitatea celui care
vine la scaunul spovedaniei este şi mai mare. E nevoie de preoţi înduhovniciţi pentru a-i călăuzi pe
cei rătăciţi pe drumul cel strâmt care duce la mântuire. De aceea, între cei doi trebuie să existe o
relaţie strânsă, iar această relaţie se poate întemeia doar prin altruismul, dragostea, încrederea şi
înţelegerea preotului, frica de Dumnezeu şi sobrietatea penitentului. Astfel, alegerea duhovnicului
este o necesitate şi o mare provocare în
viaţa unui creştin. Aşa cum pentru trup
ne alegem cel mai bun doctor, tot aşa,
poate chiar mai mult, trebuie să ne
alegem cu grijă și cu înţelepciune, pe
cel care „va opera” sufletul nostru,
pentru ca de fiecare dată când ne
plecăm genunchii sub epitrahilul
duhovnicului, rănile patimilor să-şi
găsească leacul potrivit şi haina
sufletului să se curăţească de noroiul
păcatelor.
Un alt aspect important al
spovedaniei îl constituie frecvenţa cu
care trebuie să ne apropiem de scaunul
de spovedanie. După cum spunea şi
Părintele Arsenie Papacioc: „nu trebuie
sa pornim mai târziu sau mai devreme,
ci la timp”. Creştinul ar trebui să se
spovedească de mai multe ori decât în
cele patru posturi. După cum trupul nu
îl spălăm doar de patru ori pe an, la fel
ar trebuie să spălăm şi sufletul, în
scaunul de spovedanie, prin baia
lacrimilor, ori de câte ori ne simţim
conştiinţa încărcată.
Spovedania este, deci, o concretizare a stării de trezvie, prin care omul aduce alinare
strigătelor conştiinţei şi prin care sufletul său atinge cerul şi bate la uşa lui Hristos, aşteptând
răspunsul: „Slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune;
intră întru bucuria Domnului tău!”
Andi Bacter – clasa a XI-a

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

39

,
Osif, al unsprezecelea fiu al lui Iacov (Israel) şi cel mai iubit de acesta, este vândut ca
slugă de fraţii săi, din invidie. Ajuns în Egipt, este întemniţat pe nedrept, dar după ce
tâlcuieşte Faraonului visele care prevesteau secetă în ţară, este ridicat în funcţia de al
doilea om în Egipt. Din cauza secetei, fraţii săi veniră şi ei să cumpere grâne din Egipt, unde
grânarele erau pline. Iosif le dezvăluie fraţilor săi adevărata sa identitate şi, iertându-i, doreşte să-i
aducă pe toţi în Egipt ca să locuiască împreună cu el. Astfel, primind încuviinţarea Faraonului, cei
unsprezece fraţi se mută alături de tatăl lor, Iacov, care-l crezuse mort pe Iosif, în ţinutul Goşen. Aşa,
seminţia lui Israel s-a aşezat în Egipt. Trec mai multe generaţii, iar fiii lui Iacov se înmulţesc, astfel
încât pentru un Faraon care niciodată nu auzise de funcţia înaltă pe care Iosif o avusese în Egipt,
aceştia reprezentau o ameninţare. Prin urmare, noul faraon decide ca, punând cazne mari asupra lor,
să-i împuţineze. De asemenea, moaşele primesc porunca să omoare la naştere pruncii israeliteni de
parte bărbătească.
În acest context tragic se naşte Moise, marele legiuitor şi prooroc al Legii Vechi. Amram şi
Iochebed, din neamul lui Levi, părinţii acestuia, văzându-i frumuseţea, îl ascund trei luni. Au ştiut că
nu puteau să-l ţină ascuns mai mult timp aşa că,
luând o lădiţă de papură-mpletită şi ungând-o cu
catran au pus copilul în ea şi l-au aşezat în păpuriş
la marginea Nilului (Ieşirea 2,3). Fata lui Faraon
care atunci se pogora să se scalde în Nil, găseşte
copilul şi, cunoscând că este un prunc al evreilor, îl
ia în grijă, fiindu-i milă de el.
Fata lui Faraon îi pune numele Moise.
Etimologia numelui (Moşe), derivă dintr-un verb
ebraic care înseamnă a scoate din... . Iosif Flavius
derivă acest nume de la cuvântul coptic mo = apă şi
sese = mântuit. Traducătorii alexandrini explică
acest nume: Moisis, deoarece poate că regina, dând
un nume copilului, a avut în vedere să cinstească
amintirea tatălui ei în numele căruia (Totmosis) se
găseşte numele Moise. În episodul scripturistic al
numirii lui Moise, fata lui Faraon aduce un singur
Moise salvat din apele Nilului,
argument pentru punerea acestui nume: şi i-a pus
pictură din 1638, de Nicolas Poussin (1594-1665)

I

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

40

numele Moise, pentru că zicea: Din apă l-am scos (Ieşirea 2,10).
Crescând şi întărindu-se cu duhul, Moise, devine bărbat desăvârşit, iubit de faraon şi de
întreaga sa casă datorită înţelepciunii sale. Astfel, într-o zi, văzând caznele celor din neamul său şi pe
un slujitor egiptean bătând un evreu, Moise lăsă loc sentimentelor de iubire faţă de originile sale să se
manifeste în el. Îl ucise pe slujitor şi apoi îl ascunse în nisip. Auzind de fapta aceasta, Faraon căută
să-l ucidă pe Moise, dar el ducându-se de la faţa lui, s-a aşezat în Madian, unde o ia de soţie pe
Sefora fiica lui Ietro, care, zămislind, a născut doi fii: mai întâi pe Gherşom şi apoi pe Eliezer.
Dar iată, după mulţi ani, când Moise păştea
oile socrului său pe Muntele Horeb (Sinai) Îngerul
Domnului i S-a arătat într-o pară de foc din
mijlocul unui rug, care ardea, dar nu se mistuia
(Ieşirea 3,2). Prin acest episod biblic Domnul a
preînchipuit pe Fecioara Maria care, deşi a purtat
în pântece focul dumnezeirii, nu a fost mistuită de
Acesta. Astfel, Maica Domnului a fost fecioară
înainte de naştere, în timpul naşterii şi după
naştere. Aceasta este prima preînchipuire la care
participă şi Moise, a unor evenimente din Noul
Testament. Dumnezeu, văzând necazul evreilor,
dorea ca prin Moise, pe care îl considera
conducătorul potrivit, să scoată din robia egipteană
pe poporul israelitean şi să-l povăţuiască spre Ţara
Făgăduinţei, din care curge lapte şi miere. Moise
se smereşte socotindu-se pe sine ca fiind nimic, nevrednic de această lucrare şi, pe deasupra, şi
gângav. La insistenţa Domnului, Moise acceptă această mare misiune.
Moise primeşte darul de a face semne în numele Domnului şi cu ajutorul fratelui său, Aaron,
îi convinge pe bătrânii fiilor lui Israel că ieşirea din robie este o necesitate. Întărit fiind de Dumnezeu,
face semne şi minuni în faţa lui Faraon luptând cu multă determinare pentru câştigarea libertăţii
poporului ales. Prin Moise şi prin toiagul său, Dumnezeu a pogorât asupra egiptenilor cele 10 mari
plăgi sau pedepse. Doar la a zecea plagă, după
uciderea de către Îngerul Domnului a celor
întâi-născuţi ai Egiptului (printre care şi întâiulnăscut al lui Faraon care era şi succesorul lui),
Moise şi poporul evreu sunt eliberaţi din robia
egipteană. Odată cu aceasta, se instituie şi marea
sărbătoare iudaică a Paştilor, eveniment care
dorea să aducă de-a pururi aminte evreilor de
acea noapte în care Domnul, cruţând pe întâiinăscuţi din seminţia lor, a ucis pe întâii-născuţi
ai egiptenilor, astfel reuşind să înmoaie inima
lui Faraon care i-a eliberat.
În timp ce israeliţii se îndreptau spre
Marea Roşie, Faraon îi urmărea, vrând să-i
Exodul evreilor

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

41

ucidă. Văzând mulţimea egiptenilor din urma lor, evreii au deznădăjduit. Doar Moise, plin de
credinţă, nădăjduia încă în Dumnezeu. Domnul îi porunceşte să „despice Marea Roşie cu toiagul” ca
Israel să treacă prin mijlocul ei ca pe uscat. Moise, ascultând porunca, însemnează marea cu toiagul
(printr-o mişcare verticală), iar marea se despică, Israel reuşind să treacă prin mijlocul ei până în
celălalt capăt. Egiptenii însă i-au urmărit pe evrei în continuare. După ce toţi israeliţii trecură marea,
la porunca Domnului, Moise îşi întinde din nou toiagul (de data aceasta orizontal) marea adunându-se
cum fusese la început şi înecând toată oastea egipteană. Prin Moise, alesul Său, Domnul a prefigurat
astfel şi Sfânta Cruce, arma cu care şi creştinul din ziua de astăzi însemnat fiind, poate trece prin
marea vieţii, cea plină de patimi, neatins de săgeţile diavolilor.
După trecerea Mării Roşii, Dumnezeu a mai prefigurat încă o dată prin Moise semnul Sfintei
Cruci în lupta cu amaleciţii; atunci când Moise ridica mâinile Israel biruia, iar când le lăsa în jos
vrăjmaşul câştiga (Ieşirea 17,11). Aaron şi Or i-au sprijinit mâinile pentru ca Israel să biruiască. Prin
aceasta s-a prefigurat a doua oară semnul Sfintei Cruci prin Moise.
Ajunşi la Muntele Sinai, din porunca Domnului, Moise este singurul care se urcă pe acesta.
Muntele Sinai fumega tot, că pe el se pogorâse Dumnezeu în foc, şi fum se înălţa ca fumul din cuptor
(Ieşirea 19, 18). Moise, postind aspru 40 de zile fără picătură de apă şi fără mâncare, a trăit pe
Muntele Sinai cele mai înalte şi pline de Duh Sfânt zile din viaţa sa. Moise primeşte aici Legea, a
cărei esenţă o reprezintă Decalogul (Cele 10 Porunci) scrise cu Degetul Domnului pe două table de
piatră.
În timp ce Moise era pe munte, israelitenii şi-au făcut un viţel de aur la care se închinau ca
unui dumnezeu. Moise a coborât din munte cu Tablele Legii şi a auzit de departe praznicul păgânesc.
Mâniindu-se Moise, a aruncat din mâinile sale cele două table şi le-a sfărâmat la poala muntelui şi
apoi a ars viţelui şi l-a pisat mărunt (Ieşirea 32,20). Moise, iubindu-L pe Dumnezeu, nu concepea ca
poporul său să nu facă la fel. Dumnezeu se mâniase
cumplit asupra israelitenilor şi dorea să-i ucidă, dar
Moise se roagă Lui, zicând că mai bine ar fi să fie
el şters din Cartea Vieţii decât poporul. Domnul îi
ascultă rugăciunea şi îl cheamă din nou pe Sinai.
Moise urcă din nou pe Munte, unde se
învredniceşte de vederea slavei lui Dumnezeu şi de
vorbirea cu Domnul faţă către faţă (deschis, ca
unui prieten). Moise cere să-L vadă pe Domnul, iar
El îi răspunde: Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi;
că nu va putea omul să-Mi vadă faţa şi să trăiască
(Ieşirea 33,20). Cu toate acestea, Dumnezeu trece
în slava Sa şi acoperă faţa lui Moise cu mâna Sa,
acesta stând în scobitura unei stânci. Iar când
Dumnezeu îşi ridică mâna, Moise Îl vede doar din
spate, fără să fi putut vedea faţa Sa. Moise primeşte
alte table ale legii scrise cu Degetul Domnului şi,
coborându-se de pe Sinai, faţa lui strălucea.
Această transfigurare prin Pogorârea Duhului Sfânt
este posibilă numai dacă o persoană este plină de

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

42

har sfânt. Plinătatea Duhului Sfânt din sufletul său se oglindea pe faţa sa care strălucea ca soarele.
Întrebat de învăţatul Motovilov despre scopul vieţii creştine, Sfântul Serafim de Sarov, marele trăitor
rus din secolul al XIX-lea îi răspunse că scopul vieţii creştine este dobândirea Sfântului Duh.
Motovilov întrebă cum ar putea el să cunoască pe Duhul Sfânt care se odihneşte în suflet. Fiind iarnă
frigul era foarte pătrunzător, dar chiar în acel moment faţa bătrânului pustnic Serafim se lumină
strălucind ca soarele şi emanând o căldura
puternică. Prin aceasta Sfântul Serafim de Sarov
l-a făcut să înţeleagă pe Motovilov când Duhul
Sfânt se odihneşte asupra cuiva. Precum s-a
odihnit asupra lui Moise, aşa s-a odihnit şi asupra
făcătorului de minuni din Sarov.
Marele prooroc Moise s-a dovedit a fi o
fire puternică, un conducător înnăscut reuşind să
călăuzească prin pustie un popor numeros şi tare
de cerbice. Cortul Sfânt a fost construit prin grija
lui Moise, la porunca Domnului.
Poporul israelitean a rătăcit din cauza
necredinţei lui zeci de ani, iar de fiecare dată când
L-au mâniat pe Domnul în pustie, de nu ar fi stat
Moise cel ales al Lui, cu inimă zdrobită, mânia
Domnului i-ar fi pierdut. Moise a fost mijlocitorul
evreilor, călăuza, conducătorul, modelul lor de
viaţă, considerat cu siguranţă un sfânt din vremea
vieţii sale pământeşti de către contemporanii săi:
Moise lovind piatra pentru a scoate apa,
Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi
pictură de Francesco Bacchiacca (1494-1557)
oamenii de pe pământ (Numerii 12,3). În toate întâmplările
din drumul spre Pământul Făgăduinţei, Moise a dat dovadă
de un caracter puternic care putea lua decizii în cele mai
dificile momente. Datorită trăirii sale profunde nu s-a lăsat
lipsit niciodată de pronia dumnezeiască, aceasta călăuzindul pe tot parcursul vieţii sale.
A greşit însă şi Moise, ca orice om, pentru că s-a
îndoit în pustiul Sin că Dumnezeu va scoate apă din stâncă.
Din cauza acestui episod Moise nu a condus poporul până
în Pământul Făgăduit.
Ajungând în pământul lui Moab, Moise la cei 120
de ani ai săi era încă în putere. A urcat pe muntele Nebo şi a
privit cu nostalgie Pământul Făgăduinţei. Ştiind că misiunea
sa a luat sfârşit, mai înainte de a se sfârşi, Moise a
binecuvântat toate seminţiile proorocind asupra fiecăreia.
Aici şi-a dat Moise ultima suflare, iar evreii l-au îngropat în
faţa Bet-Peorului, mormântul său nefiind descoperit
niciodată. Moise rămâne în veşnicie drept călăuza poporului

Monument închinat Prorocului Moise pe
Muntele Nebo

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

43

israelitean, iar în chip duhovnicesc o călăuză spre Hristos.
El a lăsat posterităţii şi primele cinci cărţi ale Sfintei Scripturi a Vechiului Testament,
cunoscute generic sub numele de Pentateuhul lui Moise.
Datorită vieţii sale curate, a credinţei sale puternice, a iubirii sale nestinse pentru Dumnezeu
şi popor, a smereniei sale adânci, Biserică Ortodoxă îl cinsteşte ca sfânt pe Proorocul Moise,
Văzătorul de Dumnezeu, în fiecare an, la data de 4 septembrie, ca pe cel ce s-a învrednicit de vederea
slavei lui Dumnezeu, de primirea legii şi de o viaţă sfântă, închinată slujirii lui Dumnezeu.
Mirel Fanya - clasa a IX-a

O

crotitor
al
Mitropoliei
Banatului
şi
patron
al
pompierilor din România,
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, ale
cărui moaşte se găsesc în Catedrala
mitropolitană din Timişoara, a strălucit cu
aureola sfinţeniei încă din timpul vieţii, fiind,
aşa cum îl numeşte Acatistul închinat lui,
„podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor
patimilor, izbăvirea credincioşilor, lauda
preafrumoasă a Timişoarei şi cinstea
Partoşului“.
Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş, cinstit
cu mare evlavie în fiecare an la 15 septembrie,
s-a născut în jurul anului 1568 în oraşul Raguza
din Dalmația, pe malul Mării Adriatice,
primind la botez numele Iacob. Tatăl său se
pare că era navigator, transportând mărfuri pe
Marea Adriatică, Marea Mediterană, Marea
Neagră şi pe Dunăre. După moartea tatălui său,
tânărul Iacob este nevoit să se mute împreună
cu mama sa, originară din insula Limnos, la
fratele ei, care era negustor în oraşul Ohrida, la
sud de Dunăre. Aici a studiat până la 15 ani,
primind o educație aleasă.

La frageda vârstă de 15 ani, Iacob îşi
închină viaţa lui Hristos, intrând în Mănăstirea
Maicii Domnului din Ohrida, unde îşi continuă
învăţătura şi citirea cărţilor sfinte. Dornic de
rugăciune şi de o viaţă mai retrasă, după cinci
ani părăseşte mănăstirea de aici, îndreptându-se

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

către Sfântul Munte Athos, intră în Mănăstirea
Pantocrator, unde duce o viaţă aspră, în post şi
rugăciune,
în
osteneală
şi
ascultare, îmbrăcând
schima marelui și
îngerescului chip sub
numele de Iosif.
Fiind smerit
cu mintea şi blând cu
inima, Dumnezeu i-a
dăruit
puterea
cuvântului prin care
mişca inimile tuturor,
înduioşându-și
ascultătorii până la
lacrimi,
darul
lacrimilor și
al
rugăciunii
neadormite care se
lucrează cu mintea in
inima și darul facerii
de minuni, încă din
timpul vieţii.
Vestea despre viaţa, calităţile şi
minunile părintelui Iosif „Valahul” se
răspândiseră cu mare grabă. Astfel că, fiind
nevoie de un îndrumător iscusit în cele
duhovniceşti, la cererea patriarhului de
Constantinopol este trimis egumen pentru
marea lavră a Sfântului Ştefan din Adrianopol.
Acolo, timp de şase ani, munceşte fără preget la
reorganizarea şi punerea în rânduială a
pravilelor duhovniceşti şi regulilor vieţii de
obşte. Este pus apoi egumen în marea lavră
românească
Cutlumuş,
veche
ctitorie
voievodală a domnitorilor români, începând cu
Vlaicu Vodă, și rezidită de către Matei Basarab
şi Vasile Lupu. După ce formează numeroși fii
duhovnicești, se retrage la liniște în preajma
Mănăstirii Vatoped. Dar, răposând mitropolitul
Timișoarei, românii din Banat, călăuziți
de Duhul Sfânt, au ales păstor în locul lui pe

44

Cuviosul Iosif, deși acesta avea patriarhala
vârstă de 80 de ani, fiind vestit în toate țările
balcanice și cinstit ca
sfânt încă din timpul
vieții. Aşezarea în
scaun a Sfântului
Iosif ca mitropolit al
Banatului a fost
săvârşită în ziua
Sfântului
Ilie
a
anului 1650.
Tare
în
credință, înțelept la
cuvânt, blând la
inimă și neadormit în
rugăciune,
bunul
păstor s-a dovedit
mare apărător al
Ortodoxiei,
mângâind
și
povățuind
către
Hristos timp de trei
ani
de
zile
Biserica din părțile
Banatului. A organizat Biserica, a întemeiat
şcoli pentru pregătirea preoţilor, a înălţat altare
sfinte, a cercetat mănăstirile şi parohiile
bănăţene, aducând mângâiere şi lumină
păstoriţilor săi.
A făcut și unele minuni spre lauda lui
Dumnezeu și alinarea suferințelor unor
credincioși, punând mâinile pe capul lor și
rugându-se pentru ei. De asemenea, a stins cu
rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de
apus a Timișoarei, căci ieșind din biserică
cu Sfintele Taine în mâinile sale și rugându-se
cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie
puternică și s-a stins vâltoarea focului.
Vârsta sa înaintată l-a determinat ca, la
împlinirea a trei ani de păstorire arhierească,
după ce a pus totul în bună rânduială, să se
retragă în vatra străveche de spiritualitate
românească de la Mănăstirea Partoş unde, în

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

toamna anului 1656, își dă sufletul în mâinile
Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vârstă
de peste 85 de ani. Tradiţiile spun că în
momentul adormirii sale, clopotele mănăstirii
au început să bată singure, fără să le tragă
cineva, ducând în depărtări trista veste. Apoi
trupul neînsufleţit al marelui mitropolit a fost
aşezat într-un mormânt zidit în naosul bisericii
mănăstireşti. Pe lespedea ce s-a aşezat deasupra
a fost inscripționat „Preasfinţitul Iosif cel Nou,
fost Mitropolit al Timişoarei“. Nu a încetat nici
după moarte să vină într-ajutor credincioşilor,
pe mulţi din cei care se apropiau cu rugăciuni
de mormântul său le dăruia tămăduire și
alinare.
Ţinând seama de viaţa şi
petrecerea cuviosului mitropolit
Iosif în credință curată și
adevărată, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a
hotărât la 28 februarie 1950 să-l
aşeze
în
ceata
sfinţilor,
statornicind
data
de
15
septembrie a fiecărui an pentru
cinstirea lui cu toată cuviinţa.
Astăzi mii de credincioşi din
întreaga ţară poposesc în oraşul

45

de pe malurile Begăi pentru a înălţa rugăciuni
şi a se închina moaştelor Sfântului Ierarh
săvârșind rugăciuni și Sfânta Liturghie.
Luând ca model viața Sfântului, multe
mănăstiri, biserici, capele și clădiri îl au ca
patron spiritual pe acesta. Începând cu acest an
școlar și Căminul-internat al Liceului Ortodox
„Episcop Roman Ciorogariu” îl are ca patron
spiritual pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la
Partoș,
Mitropolitul
Timișoarei,
acesta
devenind îngerul păzitor al elevilor care
locuiesc aici și, totodată mijlocitor în fața
Tronului cel Ceresc al Lui Dumnezeu.
Nicolae Văscan – clasa a XI-a

Troparul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș
Din tinerețe cu totul te-ai supus Domnului, cu rugăciunile și cu
ostenelile și cu postul. Pentru această, văzând Dumnezeu
nevoințele tale, arhiereu și păstor Bisericii Sale te-ai rânduit; și,
după moarte, în cetele sfinților te-ai sălășluit, Sfinte Părinte
Iosif. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască iertare
de greșeli nouă, celor ce cu credință și cu dragoste săvârșim
sfântă pomenirea ta.

Nr. 6

S

Spes Orthodoxiae

46

fântul Apostol Bartolomeu a
fost unul din cei doisprezece
ucenici
și
apostoli
ai
Mântuitorului, ca purtător al acestui nume
patronimic (format de la numele tatălui „fiul lui Tolmai”), el apărând în fiecare listă
de apostoli din evangheliile sinoptice: ,,Iar
numele celor doisprezece apostoli sunt
acestea: Întâi Simon, cel numit Petru, apoi
Andrei, fratele lui; Iacob al lui Zevedeu şi
Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu, Toma
şi Matei vameşul, Iacob al lui Alfeu şi Levi
ce se zice Tadeu; Simon Canaaneanul şi
Iuda Iscarioteanul, cel ce L-a şi vândut”.
(Matei 10; 2-4).
Asocierea lui Bartolomeu cu Filip în
toate listele, mai puţin în cea din Faptele
Apostolilor, unde Bartolomeu apare
menţionat cu ceilalţi apostoli, iar Filip nu
apare deloc, le-a sugerat multor exegeţi
biblici, începând cu secolul al IX-lea, că
Bartolomeu ar putea fi unul și același cu
prietenul lui Filip, Natanael, cel din Cana
Galileii: „Filip l-a găsit pe Natanael și i-a
zis: «Noi L-am aflat pe Acela despre Care au scris Moise in Lege și profeții, pe Iisus, fiul lui Iosif
din Nazaret.» Și i-a zis Natanael: «Din Nazaret poate fi ceva bun?...». Filip i-a zis: «Vino și
vezi!»”(Ioan 1; 45, 46).

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

47

Mântuitorul, în atotștiința Sa dumnezeiască,
afirmă
despre
Sfântul
Apostol
Bartolomeu/Natanael: „Iată, cu adevărat, israelit in
care nu este vicleșug.” (Ioan 1, 47) Sfântul Apostol
și Evanghelist Ioan, vorbind despre întâlnirea dintre
Iisus și Bartolomeu (Natanael), spune că acesta a
fost cel dintâi care a mărturisit că Iisus este Fiul lui
Dumnezeu: „Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu ești
Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel.” (Ioan
1, 49)
Datele Sfintei Tradiții ne înștiințează că,
după tragerea sorților, de după Pogorârea Sfântului
Duh, la Cincizecime, Sfântul Apostol Bartolomeu a
fost rânduit, prin tragere la sorți, să propovăduiască
cuvântul Evangheliei la popoarele din Asia de Sud
și Siria, iar mai apoi, la cele din Lidia, Misia și
Frigia, murind ca martir în cetatea Albanopole.
În Biserica Ortodoxă este prăznuit la data de
11 iunie, împreună cu Sfântul Apostol Barnaba
(Varnava).
George Sabău – clasa a XI-a A

Ştiaţi că…?
Academia Teologică Ortodoxă Română din Oradea a fost inaugurată la 16
octombrie 1923, la exact trei ani de când Roman Ciorogariu fusese ales episcop al
Oradiei.
Cursurile Academiei s-au deschis în vechea Reşedinţă episcopală, apoi în
sediul Academiei de Drept, iar mai apoi, în 1924, Statul a donat Episcopiei
intravilanul cu trei clădiri din strada principală a oraşului, azi strada Republicii,
unde funcționează în prezent clasele de nivel liceal ale școlii noastre.
Al Doilea Război Mondial, dar şi ocupaţia horthystă au făcut ca
Academia să îşi mute sediul, în 1941, la Timişoara, în teritoriul neocupat, unde a
funcţionat până în 1948, când noua stăpânire comunistă atee a dispus
desfiinţarea acestui aşezământ de înaltă ţinută academică.

Nr. 6

S

Spes Orthodoxiae

fânta Euharistie este Taina în
care, sub chipul pâinii şi al
vinului,
se
împărtăşeşte
credincioşilor Însuşi Trupul și Sângele lui
Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de
veci, înfăţișându-se real şi nesângeros jertfa
de pe Cruce a Mântuitorului, prin prefacerea
pâinii şi a vinului în Însuşi Trupul şi Sângele
Mântuitorului, cu puterea Duhului Sfânt
invocată de episcop sau preot.
Termenul ,,euharistie” provine din
limba greacă, iar semnificaţia iniţială era
aceea de „acţiune de mulţumire”. Odată cu
răspândirea creştinismului, acest termen este
preluat de Biserică şi va desemna Cina
creştină,
binecuvântarea
consacratorie,
elementele sacramentale şi, nu în ultimul
rând, acţiunea euharistică însăşi.
Odată cu trecerea timpului, încă din
primii ani ai Bisericii, acest sacrament va lua
diferite nume. Primul nume pe care îl întâlnim
deja în scrierile neotestamentare este cel
de frângerea pâinii,
denumire folosită de
Sfântul
Evanghelist
Luca în Evanghelia sa
şi
în
Faptele
Apostolilor.
De
obicei,
pentru cei pregătiţi,
după
spovedanie
urmează, ca o răsplată
și
încununare
a
înfrânării şi ostenelilor
postului,
Sfânta
Împărtăşanie
(Sf.

48

Cuminecătură sau Sf. Euharistie), pe care
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit-o
ca Sfântă Taină la ultima Cina servită cu
ucenicii Săi, Joi seara, înaintea sfintelor Sale
pătimiri, când, luând pâinea, mulţumind, a
binecuvântat-o, a frânt-o şi, dând-o celor 12
Apostoli, le-a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta
este trupul Meu, care se frânge pentru voi,
spre
iertarea
păcatelor“.
Apoi,
binecuvântând paharul cu vin, a zis: „Beţi
dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al
Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă
spre iertarea păcatelor...“, dând apoi porunca
de a o continua: „Aceasta să faceţi spre
pomenirea Mea...“ (Matei 26, 26-28). Sfinţii
Apostoli şi urmaşii lor, arhiereii şi preoţii,
împlinesc porunca şi aduc de veacuri, în
Sfintele Altare, jertfa nesângeroasă a Trupului
şi Sângelui Domnului, la slujba Sfintei
Liturghii, care este nucleul cultului creştin.
Iisus Hristos Îşi menţine acest cuvânt divin:

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

„Eu voi fi cu voi până la sfârşitul
veacurilor”. El spune, de asemenea: „Cine nu
va mânca Trupul si Sângele Meu nu va avea
viaţă în el şi nici parte de Mine”.
Tuturor deci ne-a dat acest trup spre
împărtăşire, ca astfel hrănindu-ne cu Dânsul şi
lepădând de la noi moartea cea dinainte, să ne
amestecăm cu Dânsul prin această masă

sfântă şi să intrăm în viaţa veşnică şi
nemuritoare.
Sfânta Împărtăşanie este de mare folos
omului, dacă se împărtăşeşte cu adevărat cu
credință, cu pregătire şi cu dezlegarea
duhovnicului. Că cel ce se apropie cu
nevrednicie, osândă îşi ia, că foc este care

49

arde pe cei nevrednici, după cum se spune în
rugăciunile dinainte de împărtăşanie.
Sfântul Ioan Hrisostom spunea: „Aşa
cum cel ce are conştiinţa curată trebuie să se
împărtăşească în fiecare zi, tot aşa şi cel aflat
în păcate şi nepocăit nu-i este de folos nici în
sărbătoare să se împărtăşească. Căci dacă ne
împărtăşim cu nevrednicie, chiar dacă şi
numai odată pe an ne-am împărtăşi,
nu ne eliberăm de păcate prin
aceasta, ci mai ales mai mult ne
osândim, Pentru că nici atunci nu
ne împărtăşim curat. De aceea vă
rog pe toţi, nu vă împărtăşiţi
simplu, aşa cum s-ar întâmpla,
pentru că este sărbătoare. Nu!”
Referitor
la
frecvența
împărtășirii,
cuviosul
Paisie
Aghioritul spunea: „N-are atâta
importanţă cât de des se
împărtăşeşte cineva, ci mai cu
seamă felul în care se pregăteşte pe
sine pentru aceasta, şi cât de mult îl
păstrează înăuntrul său pe Hristos
după aceea”.
Sfântul Ioan Gură de Aur
vorbeşte despre Euharistie în modul
următor: „Împărtăşirea cu Trupul și
Sângele Domnului, deschizând
credinciosului porţile Împărăţiei
Cerurilor devine deja aici pe
pământ izvor de sfinţire şi mântuire:
Această trapeză este putere pentru
sufletul nostru, întărirea inimii,
temei pentru încredere, nădejde,
mântuire, lumină, viaţă. Trecând
dincolo în Împărăția lui Dumnezeu,
cu această jertfă, noi cu o mare îndrăzneală
vom intra în locaşurile sfinte, ca şi cum am fi
păziţi din toate părţile cu o armă de aur. Dar
de ce vorbesc eu de viitor? Această taină şi
aici îţi face pentru tine pământul, cer”.
Ioan Covaci – clasa a XI-a

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

,

,

50

,…ortodox

B, C …
Blasfemie – hulă, defăimare, insultă. În
Vechiul Testament, defăimarea numelui lui
Dumnezeu este un păcat comun („Numele Meu
este continuu defăimat” – Isaia 52, 5), de aceea
e foarte grav. Cel ce hulește pe Dumnezeu este
scos afară din cetate și lapidat - ucis cu pietre
(Levitic 24, 14-16). În Noul Testament, cel ce
hulește este vinovat de anatema (I Timotei 1,
20) și de osânda veșnică (Marcu 3, 29). Iisus a
fost acuzat de blasfemie, deoarece ierta păcatele
cu puterea lui Dumnezeu (Matei 9,3) și se
proclama Fiul lui Dumnezeu (Ioan 10, 31-36).
Hula împotriva Duhului Sfânt este un păcat
grav, fiindcă înseamnă revoltă împotriva celui
ce iartă păcatele: „Orice hulă se va ierta
oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va
ierta” (Matei 12,31).
Bogomilism – sectă dualistă apărută la
jumătatea secolului al XII-lea în Bulgaria.
Bogomilii învățau că la originea răului stă Cain,
născut din Eva și Satanael, cel dintâi fiu al lui
Dumnezeu, expulzat din ceruri din cauza
mândriei. Adepții sectei practicau un ascetism
sever, respingeau căsătoria, nu consumau carne
și vin. Respingeau Botezul și Euharistia, pe care
le considerau rituri satanice, întrucât folosesc
elemente materiale. După distrugerea ultimelor
rămășițe ale statului bulgar, la sfârșitul secolului
al XIV-lea, de către otomani, secta bogomililor
dispare.
Botez – (gr. Βαπτίζειν, lat. Baptibaptismum = afundare) – este una dintre

Tainele instituite direct de Iisus (Matei 28, 1819) și practicate de apostoli (Fapte 2, 38; 10,
48), ca fiind actul de inițiere în istoria
mântuirii (Matei 3, 11), de intrare în Biserică
(Efeseni 5, 26), de imitare sacramentală a
morții lui Iisus (Matei 20, 22-23; Luca 12, 50):
„Noi deci, prin botezul – afundarea – în
moartea Lui, am fost îngropați împreună cu
El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din
morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să
trăim o viață nouă” (Romani 6, 4).
Iisus Hristos a fost botezat de către
Ioan nu pentru că avea nevoie de pocăință, ci
pentru a „împlini toată dreptatea” (Matei 3,
15), adică pentru a asuma până la capăt
condiția umană, până la coborârea în acest
„mormânt lichid” care este lumea suferinței și
a morții.
Calcedon – oraș în Bitinia, în
apropierea Constantinopolului, unde s-au
desfășurat lucrările celui de-al patrulea sinod
ecumenic (451). Sinodul afirmă că Iisus
Hristos este om adevărat și Dumnezeu
adevărat, Unul în persoană, având două naturi
(dumnezeiască și omenească) unite în mod
ipostatic, fără amestecarea firilor, fără
schimbarea lor, fără împărțirea și separarea lor.
Hristologia de la Calcedon constituie un pas
decisiv în dezvoltarea teologiei creștine la
nivel universal.
(va urma)

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

51

puneau despre avva Ghelasie, că avea o carte de pergament care preţuia optsprezece bani de
argint, ce cuprindea întreg Legământul Vechi şi Nou, care era pusă în biserică, ca cel care
vrea dintre fraţi să o citească. Venind un frate străin să-l cerceteze pe bătrân, cum a văzut-o,
a poftit-o, şi după ce a furat-o, a fugit. Bătrânul nu l-a urmărit să-l prindă, măcar că pricepuse. Şi
mergând furul în oraş, a căutat s-o vândă. Şi cum a găsit pe cineva care voia s-o cumpere, i-a cerut
preţul de şaisprezece bani. Doritorul i-a spus: dă-mi-o întâi, ca s-o cercetez, şi o să-ţi aduc preţul. Şi i-a
dat-o. El a dus-o la avva Ghelasie s-o preţuiască, spunându-i preţul cerut de vânzător. Bătrânul îi spuse:
cumpăr-o, e bună şi merită preţul pe care l-ai spus. Plecând, omul îi spuse vânzătorului altceva decât
spusese bătrânul:
– I-am arătat-o avvei Ghelasie şi mi-a spus că e scumpă şi nu merită preţul pe care l-ai spus.
– Nu ţi-a mai zis nimic altceva?
– Nu.
– Nu mai vreau s-o vând.
Şi umilindu-se, merse la bătrân, căindu-se şi rugându-l s-o ia înapoi, iar el nu voia s-o primească.
Atunci i-a spus fratele:
– Dacă n-o primeşti, nu voi avea odihnă.
– Dacă nu vei avea odihnă, uite o iau.
Şi a rămas fratele acolo până la sfârşitul zilelor sale, întărit de lucrarea bătrânului.

S

†††
iceau despre avva Ghelasie, că adesea, fiind bântuit de gândul să meargă în pustie, a zis
ucenicului său într-una din zile: Frate, fii bun, şi îngăduie orice aş face, şi nu vorbi cu
mine săptămâna asta. Şi luând un toiag de palmier, a început să se preumble prin curticica
sa; şi a obosit, întinzându-se puţin, şi ridicându-se iar se preumbla. Făcându-se seară, îi spuse gândului:
cel care se preumblă prin pustie nu mâncă pâine, ci verdeţuri; tu din pricina neputinţei tale mâncă
lăptuci. Şi făcând aşa, îi spuse iar gândului: cel din pustie nu doarme sub acoperiş, ci sub cer. Fă şi tu
aşa. Şi întinzându-se, se culca în curte. După trei zile de preumblare în mănăstire, spre amurg mâncând
câteva frunze, nopţile dormind afară, s-a vlăguit; şi certând gândul care îl bântuia, îl mustră aşa: dacă nu
poţi să faci faptele pustiei, şezi în chilia ta cu smerenie, plângându-ţi păcatele, şi nu rătăci; căci ochiul
lui Dumnezeu vede pretutindeni faptele oamenilor, şi niciunul nu-i e ascuns, şi-i ştie pe cei care fac
binele.

Z

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

52

 Să învăţăm… prin anecdote:
Aflat într-un turneu de conferințe în Statele Unite ale Americii, celebrul
fizician german Albert Einstein1 a ales o temă științifică pe care o dezvolta la
fiecare întâlnire cu auditoriul universităților americane. După 10-12
prelegeri, șoferul pus la dispoziție, un yankeu spiritual, îi mărturisește că
știe conferința pe dinafară și că ar putea să o rostească fără greș.
Omul de duh care era Einstein, sedus de idee, îi face propunerea
ca, la următoarea „escală”, să-și schimbe identitatea și să se dea el
drept „Profesor”, îmbrăcând pelerina și pălăria sa devenite celebre. O
oarecare asemănare fizică existând, totul decurge de minune, numai
că, la sfârșitul reuniunii, un om de știință ceru o lămurire asupra unei
chestiuni științifice spinoase. Fără a-și pierde cumpătul, „savantul”
Albert Einstein
travestit exclamă:
Dragă colega, dar acesta e un lucru foarte simplu, chiar șoferul meu, aici de față, vă
poate răspunde imediat!
Lucru confirmat pe loc.

Luchian2 era nervos în timpul lucrului. Într-o zi, văzând un
elev de-al său cu o țigară în mână, i-a zis:
Ce vrei să pictezi cu această stranie pensulă?
Nori, maestre!

Într-un roman al lui Dumas-tatăl3 se găsea expresia „vid
dureros”.
Vid dureros?! Nu înțeleg, îi spuse un cunoscut. Cum Ștefan Luchian – Un zugrav
(autoportret)
poate fi dureros un vid?
Poate! Nu te-a durut niciodată capul? Fu răspunsul marelui scriitor.
1

Albert Einstein (1879-1955), fizician german, refugiat în SUA din cauza ascensiunii fascismului. Este
creatorul teoriei relativității care a revoluționat orientarea fizicii moderne și a marcat o cotitură importantă în
cunoașterea lumii
2

Ștefan Luchian (1868-1916), un pictor al culorilor pure, care încorporează și iradiază lumină (Anemone, Safta
florăreasa, Sălciile la Chiajna, Fântâna de la Brebu, Lăutul, Portret etc.)
3

Alexandre Dumas-tatăl (1802-1870), autor de romane de aventuri, captivante prin savoarea narațiunii și doza
de imprevizibil (Cei trei mușchetari, După 20 de ani, Contele de Monte Cristo, Regina Margot)

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

53


Hugo4 primi într-o zi vizita unei doamne. După ce îi citi un lung
și plictisitor poem, aceasta i se destăinui scriitorului:
Maestre, aș vrea să mă fac poetă. Se poate?
De ce nu? Și eu aș vrea să
fiu balerină, replică Hugo.
Victor Hugo



Dând dovadă de prea multă cutezanță, bufonul reginei
Elisabeta5 a Angliei intrase în dizgrația stăpânei sale. După un timp,
suverana l-a iertat și l-a reprimit la curte.
Cred, zise regina, că de acum încolo n-o să ne mai
reamintești mereu de greșelile pe care le facem.
Nu, Maiestate, răspunse bufonul, ar fi de prisos să repet
lucruri despre care vorbește toată lumea.
Regina Elisabeta I a Angliei

 Un exerciţiu de logică şi perspicacitate…
Împărțire frățească
Într-un sat de la munte locuiau doi fraţi, fiecare cu gospodăria şi rostul său. Într-o zi, unul
dintre ei îi spuse celuilalt:
- Auzi, bădie, ce-ar fi să mergem mâine până la târg şi
să vindem ceva brânză? Mai scoatem şi noi un ban...
Celălalt a fost de acord. S-a repezit până acasă la
el şi s-a întors cu laptele proaspăt ce-l avea de la vaca
sa.
- Eu n-am decât 3 litri de lapte. Poate ai tu mai
mult.
- Tocmai 1-am măsurat şi pe-al meu: sunt 5 litri
în
cap. Hai să amestecăm tot laptele şi să-1 facem brânză!
Zis şi făcut! Au amestecat cei 8 litri de lapte şi au făcut ditamai bucata de brânză, proaspătă
şi gustoasă, pe care au tăiat-o în trei părţi egale.
- Aşa zic eu că e bine! Uite, am împărţit toată brânza în 3 părţi la fel de grele: o parte o iei
tu, una eu, iar a treia o ducem la târg şi o vindem! În felul acesta avem şi noi să mâncăm pe
săturate şi câştigăm şi un ban cinstit.
- De acord, îi răspunse celălalt încântat.
4

Victor-Marie Hugo (1802-1885), unul dintre marii scriitori francezi. Teoretician al romantismului, este
autorul celebrului roman Mizerabilii
5

Elisabeta I Tudor (1533-1603), regină a Angliei și Irlandei (1558-1603), a sprijinit expansiunea colonială a
Angliei, precum și lupta Provinciilor Unite împotriva Spaniei. A contribuit la restabilirea Bisericii Anglicane și a
încurajat înflorirea artelor. Din rațiuni de stat, dar și din altele, nu s-a căsătorit, deși au curtat-o toți prinții Europei; din
această cauză a fost supranumită regina Fecioară

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

54

A doua zi s-au dus la târg şi au vândut bucata de brânză
cu 8 lei. Încântaţi, au pornit înapoi către sat.
- Uite, zise cel mare, ţie îţi dau 3 lei, iar mie îmi
opresc 5, după cum se cuvine!
- Nu te supăra, dar nu cred că e cinstit.
Doar am amestecat laptele şi apoi am împărţit
brânza frăţeşte: câtă am luat eu, atâta ai luat şi
tu. De ce să nu împărţim şi câştigul la fel: tu 4
lei, eu 4 lei? Aşa cred că ar fi corect!
- Păi, de ce? Doar eu am pus 5 litri de lapte, iar tu
numai 3, aşa că zic că tot eu am dreptate: 5 lei mie şi ţie 3.
Şi tot aşa au ţinut-o până acasă, nefiind de acord cum să împartă banii. Văzând ei că nu-i
chip s-o scoată la capăt, ce s-au gândit: ia să ceară sfatul unuia mai bătrân şi mai chibzuit, că doar daia sunt bătrâni pe lume, să ai cui cere un sfat folositor şi o vorbă luminată! Aşa că s-au dus la
schitul de la marginea satului, unde trăia un călugăr bătrân şi tare înţelept, la care fraţii se şi
spovedeau.
Au ajuns şi i-au povestit toată tărăşenia.
- Deci tu ai pus 5 litri, iar el a pus 3, iar brânza aţi împărţit-o în 3 părţi egale: una tu, una
el, iar pe a treia aţi căpătat 8 lei şi nu ştiţi cum se cuvine să-i împărţiţi, nu-i aşa?
- Întocmai, părinte! Şi am venit la sfinţia ta să ne luminezi. Care dintre noi are dreptate?
- Dragii mei, nici unul nu are dreptate. Corect ar fi în felul următor: tu, care ai pus 5 litri de
lapte, trebuie să primeşti 7 lei; iar ţie, care-ai avut doar 3 litri, ţi se cuvine doar 1 leu. Aşa-i corect
şi drept, oricum aţi face socoteala!
- Aoleu, părinte - zise cel de-al doilea dintre fraţi - eu primesc doar 1 leu ...?! Păi de ce?
Iar părintele, cu răbdare şi bunăvoinţă, le-a arătat că are dreptate.
- Vedeţi, fiilor, oricum a-i suci-o, oricum a-i învârti-o, dacă faci un mic calcul
atent, tot la rezultatul meu ajungi. Însă - ştiţi ce? - eu zic să lăsaţi socotitul deoparte şi să
împărţiţi banii frăţeşte, că doar d-aia sunteţi fraţi şi nu s-o face
gaură-n cer pentru câţiva lei, că „de unde dai,
şi Dumnezeu îți dă!”
Fraţii au fost imediat de acord, i-au
mulţumit părintelui pentru răbdarea sa şi au
pornit înapoi spre casele lor. Acum părea
simplu: Cum de nu ne-am dat seama nici
unul că aşa ar fi fost corect să împărţim
banii?
Aşa s-a întâmplat, dragii mei!
Şi, dacă nu vă e cu supărare, vă-ntreb şi
eu: voi v-aţi dat seama de ce împărţirea
corectă a celor 8 lei era într-adevăr cea
făcută de bătrânul călugăr: 7 lei
pentru unul dintre fraţi şi
1 leu pentru celălalt?

Nr. 6

Spes Orthodoxiae

55

 Găseşte în careu cuvintele subliniate în text:
În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii, spunând: Pocăiţi-vă
că s-a apropiat împărăţia cerurilor. El este acela despre care a zis proorocul Isaia: "Glasul celui
ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui". Iar Ioan avea
îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era
lăcuste şi miere sălbatică.
Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului. Şi erau
botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Dar văzând Ioan pe mulţi din farisei şi
saduchei venind la botez, le-a zis: Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?
Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă, și să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem
pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Iată
securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu
unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu
sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. El are lopata în
mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins.

Citeşte cu atenţie textul de mai sus!
În careul din dreapta sunt ascunse cuvintele subliniate din text.
Cuvintele sunt scrise în linie dreaptă în toate direcţiile: de sus în jos, de jos în
sus, de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, în diagonală.
Încercuieşte cuvântul găsit în careu şi trage o linie orizontală peste el, în text!
Se recomandă folosirea creionului.

(Evanghelia după Matei III, 1-12)
Î

M

B

R

Ă

C

Ă

M

I

N

T

E

A

X

A

B

A

R

I

A

F

G

E

R

A

O

T

Ă

G

N

I

C

H

O

C

J

S

A

D

U

C

H

E

I

Z

Y

O

L

G

L

A

S

U

C

Ă

Ț

N

I

Ă

E

O

P

R

U

W

I

L

P

O

C

Ă

I

N

Ț

Ă

J

A

S

D

M

Î

R

E

R

N

E

S

T

I

N

S

I

V

E

A

I

M

U

A

V

A

E

L

P

S

P

N

T

R

C

N

L

P

R

O

O

R

O

C

U

L

M

L

N

E

U

U

A

Ă

E

L

Ă

C

U

S

T

E

P

I

I

D

R

L

S

R

C

L

A

V

R

A

A

M

R

B

Ț

N

E

U

U

Ă

P

I

E

L

E

Ș

Ț

Ă

O

Î

Ă

I

A

I

R

Ț

Z

Y

X

L

C

W

R

T

P

D

E

C

F

G

E

I

H

N

A

O

I

Ă

E

D

O

M

N

U

L

U

I

A

I

T

S

U

P

Z

L

I

V

I

P

E

R

E

E

J

S

K

D

S

A

A

I

M

Ă

L

M

N

O

P

S

T

A

E

R

T

N

T

R

I

D

R

E

P

T

E

I

A

I

S

O

R

A

A

Ă

E

U

Ș

T

Ț

C

Y

R

I

A

R

H

I

R

P

R

R

I

U

V

X

Z

O

A

E

U

U

W

G

H

O

Ă

E

A

R

O

A

D

Ă

F

L

D

A

E

Ă

I

L

O

Ă

M

I

L

Ă

O

Ă

U

Catedrala episcopală „Învierea Domnului” şi
„Sfântul Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei”
Oradea