SINGURĂTATEA MATEMATICIANULUI Acad.

Solomon Marcus A fi matematician A te pretinde matematician este o cutezanţă pe care puţine persoane în cunoştinţă de cauză şi-o pot permite. Şi-a permis-o Norbert Wiener, în titlul autobiografiei sale, după ce comunitatea matematică internaţională l-a recunoscut ca autor al unor importante noţiuni şi rezultate matematice şi ca un deschizător de drumuri. Dar un alt autor, Paul R. Halmos, cu o foarte bună reputaţie în matematică, însă cu o clasă sub aceea a lui Wiener, a fost mai prudent şi şi-a intitulat volumul său de memorii ”I want to be a mathematician”(Doresc să fiu matematician). Avem deci în vedere pe matematician în ipostaza sa majoră. Drumul către această ţintă poate fi o aventură care merită a fi relatată, chiar dacă ţinta nu este efectiv atinsă. Surpriza Atunci când am devenit membru titular al acestui înalt for de cultură, am dorit să-mi prezint cât mai curând discursul de recepţie. Dar am vrut să văd, în prealabil, ce au spus în discursurile lor de recepţie profesorii mei. Am căutat deci discursurile prezentate de Simion Stoilow, Victor Vâlcovici, Octav Onicescu, Gheorghe Vrănceanu, Miron Nicolescu, Gheorghe Demetrescu, Grigore C. Moisil, Alexandru Ghika, Nicolae Teodorescu. Le-am căutat şi pe cele ale colegilor lor din alte centre universitare: Alexandru Myller, Octav Mayer, Mendel Haimovici, Tiberiu Popoviciu, Gheorghe Călugăreanu. Rezultatul acestei căutări a fost dezamăgitor: niciunul dintre ei nu şi-a prezentat un discurs de recepţie. Faptul se explică, fără îndoială, prin lipsa de libertate care a existat in România atunci când aceştia au fost primiţi în Academie. Dar, chiar aşa stând lucrurile, mă simţeam oarecum stingherit şi tot amânam discursul meu. Pe vremea când Ţiţeica îi răspundea lui Enescu Mă aflu acum într-un moment în care orizontul meu temporal nu mai este foarte generos şi de aceea m-am decis, după multe ezitări, să mă prezint în faţa acestui for, cu o încercare de recapitulare a unei vieţi care mă umple de mirare. Dacă profesorii mei nu şi-au ţinut discursul de recepţie, am mers la discursurile profesorilor profesorilor mei, ale celor pe care-i consider un fel de bunici spirituali. Surpriza nu a lipsit nici aici, dar ea a fost una plăcută, plină de semnificaţii.
1

În acele vremuri, cultura românească avea o anumită unitate. Disciplinele nu erau încă ferm constituite iar dialogul lor era modul normal de existenţă. Inginerului, matematicianului şi pedagogului Petrache Poenaru, care îşi consacrase discursul de recepţie, rostit în anul 1871, lui Gheorghe Lazăr şi şcolii româneşti, i-a răspuns scriitorul George Sion. Fizicianului, chimistului şi matematicianului Emanoil Bacaloglu, care vorbise la 1880 despre calendar, i-a răspuns scriitorul şi inginerul Ion Ghica. Discursului despre Spiru Haret, rostit de Gheorghe Ţiţeica în 1914, i-a răspuns fizicianul şi meteorologul Ştefan C. Hepites. În 1933, compozitorul George Enescu îşi prezintă discursul despre scriitorul Iacob Negruzzi şi despre intrarea muzicii la Academia Română iar răspunsul este dat de matematicianul Gheorghe Ţiţeica. În 1936, matematicianul Dimitrie D. Pompeiu îşi consacră discursul chimistului Petru Poni şi medicului Ioan Cantacuzino, iar răspunsul este dat de un alt medic, Gheorghe Marinescu. Putem recupera acest dialog al disciplinelor? Frumoase vremuri! Iată însă că acum ne aflăm într-o perioadă în care, din cu totul alte motive decât cele care explică situaţia din urmă cu o sută ani, dialogul disciplinelor se impune ca o necesitate majoră. Aţi văzut însă câtă mirare a produs, în urmă cu câţiva ani, răspunsul dat de un matematician la discursul rostit în această aulă de un critic literar. Disciplinele au proliferat peste măsură şi uneori se uită că valoarea lor culturală este dată şi de capacitatea lor comunicaţională. Discursul de recepţie al unui matematician nu se adresează numai colegilor săi de breaslă, ci întregii comunităţi academice. Nu ascund că am fost tentat de a invita pe un coleg dintr-o altă secţie să-mi dea răspunsul; dar a învins dorinţa de a mă adresa cuiva care este martor de multe decenii la itinerarul meu spiritual şi care are la activul său o remarcabilă operă de creaţie, în bună măsură interdisciplinară. A căzut în desuetudine discursul de recepţie? Trebuie totuşi să ne întrebăm dacă discursul de recepţie, în forma sa tradiţională, mai este actual. După cum ar fi cazul să ne întrebăm de ce nu se mai practică decât rareori lecţia de deschidere la cursurile universitare. Am asistat, în această Academie, la splendide discursuri de recepţie ale unor membri de onoare din străinătate, în ciuda faptului că pentru ei statutul nu prevede acest discurs. Cine poate uita prezenţa în această aulă a lingvistului Eugenio Coşeriu sau a scriitorului Jean Lefèvre D’Ormesson? Este mai important momentul titularizării decât cel al primirii în Academie? Dacă răspunsul este negativ – şi poate că acesta este cazul –atunci n-ar trebui ca momentul primirii în Academie să fie şi cel al discursului de recepţie (cel puţin pentru a fi consecvenţi cu denumirea acestui discurs)?

2

Singurătatea matematicii şcolare Rarele bucurii pe care mi le-a oferit matematica în adolescenţă au venit nu atât din viaţa şcolară propriu zisă, cât din ceea ce am putut afla în timpul meu liber. Mult mai puternică s-a dovedit atunci atracţia pentru literatură şi pentru filozofie, dar nu ca urmare a celor învăţate la şcoală, ci prin lecturile de acasă, din cărţi care nu făceau parte din programa şcolară. Prima revelaţie oferită de matematică am trăit-o abia la vârsta bacalaureatului, când am citit ceva despre geometriile neeuclidiene, dar nu din cărţile de şcoală. Am realizat, pentru prima oară, frustrarea căreia îi cad victimă cei mai mulţi copii şi adolescenţi. Au trecut de atunci peste 60 de ani; in tot acest timp, am urmărit evoluţia matematicii şcolare. Dincolo de unele ameliorări locale şi temporare, la vârsta de 11, 12, 13 ani se produce ruptura de pe urma căreia cei mai mulţi elevi resping matematica şi o consideră un fel de pedeapsă. Amintindu-ne de ceea ce scria revizorul şcolar Eminescu despre predarea matematicii în şcoală şi de însemnările lui Spiru Haret, putem conchide că matematica şcolară trăieşte, de un secol şi jumătate, într-o nemeritată singurătate. “Faceţi tabula rasa din matematica şcolară!” Am optat, într-un moment de mare derută din toamna anului 1944, pentru studiul matematicii. Chiar de la prima oră de curs, am primit de la Profesorul Miron Nicolescu îndemnul de a face tabula rasa din matematica şcolară. Desigur, aceste cuvinte nu puteau fi luate ad litteram, dar sensul lor profund îmi devenise clar. Era o confirmare a impresiei la care ajunsesem la terminarea liceului: adevărata matematică nu este aceea din manualele şcolare, chiar dacă unele cunoştinţe căpătate din ele sunt utile. Era o constatare negativă. Dar lecturile privind geometriile neeuclidiene şi primele ore de curs cu Profesorul Miron Nicolescu, cel care avea să-mi devină mentor şi părinte spiritual, au fost primii paşi spre o înţelegere a naturii reale a matematicii. Iniţierea în analiza matematică mi-a dezvăluit două aspecte esenţiale ale ei, atenţia acordată proceselor cu o infinitate de etape şi discrepanţa dintre ceea ce devine inteligibil prin matematica acestor procese şi ceea ce este vizibil, perceptibil pe cale directă. Dar mi-am dat imediat seama că aceste aspecte nu-mi erau necunoscute. Unde le mai întâlnisem? În poezia lumii, de la Eminescu, Arghezi, Blaga şi Barbu la Edgar Poe, Baudelaire, Mallarmé şi Rimbaud. Poezia are acces la infinitul existenţei, la “comportamentul ei asimptotic”. In acelaşi timp, întocmai ca şi matematica infinitului, poezia transgresează locul comun al existenţei cotidiene, pentru a ne pune în contact cu aspectele anti-intuitive, paradoxale, ale existenţei. În acest fel mi-am dat seama că veneam spre matematică marcat fiind de lecturile mele literare şi filozofice.

3

Lecturile din anii ‘50 Prima propunere a unei teme de cercetare, din partea Profesorului Miron Nicolescu, nu m-a entuziasmat. Mi-a dat atunci un articol al lui G.P. Tolstov despre comportamentul derivatelor parţiale ale unei funcţii de două variabile şi m-a invitat să-i fac o lectură critică. Aşa s-a născut primul meu articol. Profesorul îmi ghicise preferinţa pentru ceea ce se numea atunci patologia funcţiilor reale, un domeniu care se născuse în secolul al XIX-lea, ca urmare a nevoii de decantare şi aprofundare a noţiunilor de bază ale analizei matematice. Această preocupare a căpătat amploare în secolul al XX-lea, prin Emile Borel, Henri Lebesgue, René Baire şi Arnaud Denjoy în Franţa, prin şcoala poloneză a lui Waclaw Sierpinski, prin ruşii N. Luzin, M. Suslin şi N. Bary şi prin Dimitrie Pompeiu, Simion Stoilow, Alexandru Froda şi Miron Nicolescu, în România. In anii ’50 ai secolului trecut, m-am aplecat cu atenţie asupra acestor cercetări şi am publicat câteva zeci de articole privind comportamentul anti-intuitiv al mulţimilor şi funcţiilor reale. Interesul pentru mulţimile şi funcţiile urâte Totul era un joc de aşteptări frustrate, deoarece făpturile care făceau obiectul cercetării nu admiteau o reprezentare vizuală. Cine se gândeşte că, atunci când trasează o linie pe o foaie de hârtie, impune liniei respective constrângeri severe, cum ar fi obligaţia de a avea o tangentă în fiecare punct (eventual, cu excepţia unui număr finit de puncte) şi necesitatea ca acea tangentă să varieze în mod continuu (eventual, cu excepţia unui număr finit de puncte)? Dar şi cuvântul “continuu” are în matematică o semnificaţie mult mai generală decât corespondentul ei intuitiv. Noţiunea generală de curbă are o inteligibilitate incomparabil mai vastă decât partea ei vizibilă. Între inteligibil şi vizibil se produce o tensiune care nu a scăpat filozofilor şi cu atât mai puţin unui filozof matematician ca René Thom: vedem numai continuul (înţeles ca ceea ce se opune discretului), dar înţelegem numai finitul. Nu au lipsit criticile care susţineau inutilitatea unor preocupări de acest fel. Dar istoria nu le-a dat dreptate. Acele mulţimi şi funcţii “urâte” s-au dovedit a fi precursoare ale obiectelor care aveau să constituie punctul de plecare în geometria fractală a naturii, propusă în anii ’70 ai secolului trecut de Benoit Mandelbrot. Obiectele fractale se află peste tot în jurul nostru: norii şi coastele oceanelor, fulgii de zăpadă şi mişcarea browniană, fenomenele biologice şi cele financiare, literatura fractală şi muzica fractală. Baudelaire şi, pe urmele sale, Arghezi au introdus urâtul în poezie, parcă în înţelegere cu autorii fractalilor.

4

Suntem suma reacţiilor celorlalţi Trecerea de la studenţie la predare şi cercetare a însemnat, în bună măsură, trecerea de la matematica din cursuri şi manuale la aceea din monografii, tratate şi, mai ales, reviste de specialitate. Matematica vie, aceea care te introduce în laboratorul de lucru al matematicianului, este numai aceea din reviste (cele de cercetare, nu de popularizare). În revistele de dată recentă, găseşti rezultatul celor mai proaspete frământări şi căutări ale cercetătorilor. Îmi aduc aminte emoţia cu care intram, în anii ’50 şi ’60 ai secolului trecut, în Biblioteca de Matematică a Universităţii din Bucureşti sau în aceea a Institutului de Matematică al Academiei, având mereu ca primă întrebare: Ce noutăţi aţi mai primit? Dar şi plăcerea de a te cufunda în lectura celor care, într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, au fost chinuiţi de întrebări şi curiozităţi asemănătoare celor de azi, ale tale, nu este de subapreciat. Păstrez şi acum zeci de caiete în care copiam fragmente din articole care mă interesau; era o vreme în care, nu numai că nu exista încă internetul, dar nici xeroxul nu apăruse iar procedee mai rudimentare de copiat erau şi ele un lux. Aşa mi s-a cristalizat caracterul de ştafetă al cercetării. Porneşti de la probleme, idei şi rezultate ale altora, încerci să faci un pas mai departe şi, dacă reuşeşti sau numai crezi că ai reuşit, încerci să transmiţi altora mesajul tău. Aştepţi cu înfrigurare reacţia lor, pentru a testa în acest fel coerenţa, corectitudinea şi interesul mesajului respectiv şi pentru a vedea în ce fel este, la rândul său, dus mai departe. Aşa cum un părinte este interesat să vadă cum evoluează propria-i odraslă, ca autor al unei lucrări doreşti să urmăreşti ecoul ei. Nu cumva tocmai în aceste reacţii ale altora se află o sursă preţioasă pentru preocupările tale ulterioare? Nu cumva tocmai în acest dialog generalizat se află esenţa activităţii de cercetare, a creaţiei, în general? Bănuind că răspunsul corect la aceste întrebări este cel afirmativ, m-a preocupat, de la primii paşi în cercetare, impactul activităţii mele. În măsura în care l-am putut urmări (într-o vreme în care comunicarea cu lumea era dificilă), l-am înregistrat cu grijă iar cele peste o sută de caiete care s-au acumulat în această privinţă fac parte organică din biografia mea intelectuală. Acum, internetul facilitează considerabil urmărirea acestui aspect. Biografia noastră în domeniul creaţiei culturale a devenit în mare măsură publică. Anii 1956-1957: umanistica în haine noi În 1956 apare articolul lingvistului Noam Chomsky privind trei modele matematice de descriere lingvistică iar în 1957 apare cartea acestuia Syntactic structures, în care modelul anterior este detaliat şi explicat pe îndelete. Pe de altă parte, în aceiaşi ani, apar la Moscova câteva articole orientate şi ele spre o alianţă între lingvistică şi matematică: A. N. Kolmogorov propune un model algebric al cazului gramatical, V.A. Uspenski publică un model algebric al părţii de vorbire iar R.L. Dobrushin propune un model algebric al categoriei
5

gramaticale. Primele experimente de traducere automată, începute încă în anii ’40, au un caracter predominant ingineresc, dar în 1958 O.S. Kulagina extrage din acest tip de activitate o descriere a noţiunilor de bază ale gramaticii pe baza teoriei mulţimilor. Tatonarea posibilităţilor de traducere automată si de documentare automată în Europa occidentală, în cadrul Euratom, şi în S.U.A., de exemplu, prin David Hays, conduce, spre sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, la diverse idei de proiectivitate sintactică (Yves Lecerf şi alţii), o provocare interesantă pentru teoria grafurilor. În toate aceste activităţi sunt implicate esenţial logica matematică (gramatica generativă a lui Chomsky este, în esenţă, un sistem formal în sensul lui Hilbert) şi unele capitole de combinatorică (sistemele lui Post şi probleme de tipul celor propuse la începutul secolului trecut de Axel Thue). Tot din direcţie logico-matematică provin ideile lingvistice şi logice ale lui Y. Bar-Hillel (1953) şi J. Lambek (1958). F. Harary şi N. Paper propun în 1957 un calcul al distribuţiei fonemelor, N. Chomsky prezintă în 1958 o analiză a relaţiei dintre lingvistică, logică, psihologie şi calculatoare; în acelaşi an, Y. Bar-Hillel analizează procedurile de decizie în limbile naturale. M. Masterman discută în 1957 relaţia dintre semantică şi sintaxă în traducerea automată. La toate acestea trebuie să adăugăm articolul lui S.C. Kleene din 1956, privind reprezentarea evenimentelor în reţele nervoase şi în automate finite, în ordinea de idei inaugurată de articolul din 1943 al lui W.S. McCulloch şi E. Pitts, asupra unui calcul logic al ideilor implicate în activitatea nervoasă. Cum puteam rămâne indiferent la noile evoluţii? Să rezumăm. Dezvoltări din direcţii foarte diferite fac joncţiunea în a doua parte a anilor ’50, aducând într-o albie comună discipline dintre cele mai diverse: lingvistica, psihologia (Chomsky considera lingvistica generativă un capitol al psihologiei cognitive), calculatoarele, matematica, logica şi biologia; dar prin teoria informaţiei, în plin elan atunci, s-a făcut legătura şi cu fizica, în special cu termodinamica. Inutil să mai adăugăm că filozofia se afla în faţa unor provocări fără precedent. Evenimentele enumerate aveau loc într-un moment în care se năştea informatica în România, sub bagheta extraordinarului dirijor de energii creatoare care a fost Grigore C. Moisil. Şi pentru că, vorba poetului, toate aceste lucruri trebuia să poarte un nume, s-au inventat diverse etichete, una dintre ele fiind lingvistica matematică. Sintactic, nu putem alătura decât doi termeni; dar era clar că noile preocupări nu combinau numai două domenii, ci mai multe. Marea noutate consta în faptul că se aflau împreună cel puţin şase discipline, dintre care trei din domeniul socio-uman. Se mai aflau împreună ştiinţa şi ingineria. Polaritatea pascaliană “spiritul de geometrie, spiritul de fineţe” şi contrastul dintre cele două culturi, la care se referea C.P. Snow, primeau o provocare fără precedent. Ne aflam în plină transdisciplinaritate.

6

Cum puteam rămâne indiferent la aceste evoluţii? Am intrat în joc. Am simţit că unor energii care aşteptau de mult să se dezlănţuie le-a venit ceasul. Într-un timp record, m-am iniţiat în lingvistica structurală, disciplina prin care te apropiai de noile preocupări din direcţia lingvisticii. Am fost ajutat în această privinţă de discuţiile cu Emanuel Vasiliu, cel mai apropiat de logică şi de matematică, dintre lingviştii români ai acelui moment, şi de Paula Diaconescu, entuziastă cercetătoare în analiza structurală a limbii române; amândoi, de la Catedra de limba română a Universităţii din Bucureşti, catedră condusă de Profesorul Alexandru Rosetti. Lor, li s-au adăugat ulterior Edmond Nicolau şi Sorin Stati. Între Rosetti şi Moisil a existat o atracţie magnetică, ei au încurajat şi sprijinit o colaborare faţă de care cei mai mulţi se arătau sceptici. Sprijinul lor, la Universitate şi la Academie, a permis României să fie una dintre primele ţări în care s-au ţinut cursuri universitare de lingvistică matematică şi computaţională şi în care s-a înfiinţat o revistă de profil, în limbi internaţionale. Un loz câştigător Drept rezultat, a urmat o dezvoltare vertiginoasă, oglindită parţial în recentul volum Grigore C. Moisil and his followers in theoretical computer science (Ed. Academiei Române, 2007). În această atmosferă, am redactat cursul de lingvistică matematică pe care Editura didactică şi pedagogică mi l-a publicat în 1963, cu rezerva considerată normală faţă de o întreprindere aparent hazardată. Entuziasmul mă împiedica să sesizez caracterul aparent utopic al traseului pe care mă angajam. Cursul se baza în bună măsură pe cercetările mele personale, publicate în reviste. Pentru a mă testa, am trimis cartea la câteva adrese universitare potenţial interesate într-o atare aventură. A fost un loz câştigător. A urmat publicarea ei la New York, la Paris, la Moscova şi la Praga. Marile enciclopedii Brockhaus, Encyclopaedia Universalis, Enciclopedia Einaudi, Great Soviet Encyclopaedia, Encyclopaedia of Mathematics şi numeroase enciclopedii de lingvistică, de cibernetică, de informatică au menţionat una sau alta dintre versiunile cărţii. Trăiam astfel o experienţă nouă, nu mai rămâneam cantonat într-un domeniu cu graniţe destul de precise, ci mă aflam pe un traseu transdisciplinar, care mă obliga să învăţ nu numai lingvistică, ci şi biologia sistemului nervos, biologia eredităţii, logică, psihologie cognitivă, structura limbajelor de programare şi anumite capitole de matematică discretă care nu erau pe linia antrenamentului meu anterior, din studiul funcţiilor reale şi al topologiei generale. Am simţit tot timpul, în această nouă etapă, sprijinul Profesorilor Rosetti, Moisil şi Miron Nicolescu. Atunci am descoperit faptul că, prin interacţiune cu disciplinele socio-umane, matematica şi calculatoarele dobândesc, pentru un public destul de larg, o valoare culturală.

7

În faţa unei noi provocări În perioada iniţială a activităţii mele de cercetare, în care eram preocupat exclusiv de probleme de analiză matematică, mă mulţumeam să comunic despre ele numai cu matematicieni. De îndată ce am trecut la o activitate transdisciplinară, am devenit un interlocutor interesant pentru persoane din toate domeniile, inclusiv pentru scriitori, pentru filozofi şi pentru gazetari. Toţi mă asaltau cu întrebări care trădau mirarea lor faţă de o posibilă legătură între matematică şi calculatoare, pe de o parte, şi lingvistică, biologie şi psihologie, pe de altă parte. Descopeream astfel din nou singurătatea matematicianului. Şcoala nu le dăduse nicio idee despre alte conexiuni ale matematicii decât cele cu fizica (şi chiar despre acestea, informaţia era derizorie). Interlocutorii mei, de multe ori oameni cu o bogată cultură, nu-şi imaginau că matematica ar putea fi şi altceva decât un şir de calcule cu impact preponderent ingineresc şi se mirau aflând că în matematică mai sunt multe probleme care-şi aşteaptă răspunsul şi că mereu apar probleme noi. Posibilitatea unei matematici a calităţii, a structurii, li se părea în conflict cu natura ei. Dealtfel, am constatat că şi despre lingvistică reprezentarea multora era derizorie, nu-şi imaginau că această ştiinţă are şi altceva de făcut decât stabilirea normelor de vorbire şi scriere corectă. Matematica: o unealtă utilă uneori Prin anii 1950-1951, eram şi asistent la cursuri de matematică de la Politehnica bucureşteană, la Electrotehnică, la Energetică şi la Chimie industrială. Într-o zi, sunt invitat de Profesorul Spacu, decan la Chimie, care-mi atrage atenţia că seminarul meu este prea teoretic. “Din matematică, chimia nu are nevoie decât de puţin peste regula de trei”. Cursul la care făceam seminarul era ţinut de Profesorul Racliş, care mă pusese în gardă chiar de la prima întâlnire: “Să nu cumva să încerci să faci demonstraţii, că eşti un om pierdut!” L-am urmărit cu atenţie; enunţurile erau validate prin expresii de tipul “Se vede pe figură că…” Figurile erau executate cu crete colorate şi impresionau prin acurateţe. Accentul cădea pe procedee, descompuse în paşi caligrafiaţi şi numerotaţi cu grijă pe tablă. Cred că a fost unul dintre cele mai apreciate cursuri. Nu m-am putut încadra în această conduită şi am părăsit Politehnica, pentru a mă dedica în întregime activităţii mele la Universitatea din Bucureşti, ca asistent al Profesorului Miron Nicolescu. De atunci, am urmărit cu atenţie statutul matematicii în învăţământul ingineresc. In urmă cu vreo 20 de ani, în cadrul unor dezbateri pe această temă, se cristalizaseră două puncte de vedere. Pentru unii, ca Profesorul Dorin Pavel, gândirea inginerească nu se formează prin matematică iar rolul acordat matematicii la admiterea în Politehnică şi pe parcursul studiilor este exagerat. Nici Profesorul D. Drimer nu părea a fi departe de acest punct de vedere. Pentru ei, matematica în inginerie era o simplă unealtă, utilă uneori. Nimic mai mult. Cu o altă ocazie, şi Profesorul Remus
8

Răduleţ exprimase o opinie similară. Pentru alţii, ca Profesorul Radu Voinea şi Profesorul Alexandru Balaban, matematica este pentru inginer şi un mod de gândire exemplar iar prezenţa matematicii la admiterea în Politehnică şi pe parcursul studiilor trebuie întărită. Matematica, de la unealtă la limbaj Fizicienii teoreticieni obişnuiesc de multă vreme să considere funcţia de limbaj a matematicii, cu referire la capacitatea acesteia de a da o expresie concentrată şi riguroasă anumitor relaţii. Limbajul matematic este, de la Newton şi Galilei încoace, modul de a fi al unor vaste capitole ale fizicii. Dezvoltarea teoriei ecuaţiilor diferenţiale s-a aflat într-un metabolism permanent cu dezvoltarea fizicii. Ecuaţiile diferenţiale şi cele integrale au devenit modul predominat de exprimare a legilor fizicii. În secolul al XX-lea, ca urmare a dezvoltării teoriei relativităţii şi a mecanicii cuantice, în “jocul” dintre fizică şi matematică mingea este mereu şi mereu pe terenul matematicii; limbajul matematic nu mai este simţit aici ca rezultat al unei operaţii de traducere a unor situaţii nematematice, rezultând din observaţie şi experiment, ci devine pur şi simplu modul de existenţă al fenomenelor fizice. Apropierea dintre economie şi matematică are o istorie de câteva secole. În secolul al XX-lea şi mai ales în a doua jumătate a acestuia, limbajul matematic a devenit modalitatea predominantă de exprimare a fenomenelor economice, fapt oglindit de un mare număr de premii Nobel în economie acordate unor lucrări foarte matematizate. Acest fapt nu este străin de apariţia şi dezvoltarea teoriei jocurilor de strategie, având ca protagonişti pe John von Neumann, Oskar Morgenstern şi John Nash. Un alt domeniu în care matematica a pătruns în mod masiv este biologia. În prima jumătate a secolului al XX-lea a avut loc o utilizare mai degrabă sub formă de unealtă a ecuaţiilor diferenţiale, a teoriei probabilităţilor şi statisticii matematice. În a doua jumătate a secolului trecut, studiul sistemului nervos şi al eredităţii a beneficiat de o pătrundere masivă a limbajului matematic, rezultat din dezvoltarea combinată a matematicii, biologiei şi informaticii. De vreo jumătate de secol, la ingineria energiei, bazată în primul rând pe matematici continue, s-a adăugat ingineria informaţiei, care face apel în primul rând la matematici discrete. Graniţa dintre ştiinţă şi inginerie devine tot mai problematică. De la teza de doctorat a lui Shannon, de la sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, logica matematică şi ingineria intră în conexiune directă iar limbajul matematic a devenit esenţial pentru disciplinele informaţiei. În intimitatea limbajului matematic Există realmente un limbaj matematic, sau este vorba aici de o simplă metaforă? Când se pretinde că Jean-Jacques Rousseau s-a servit de limbajul
9

matematic pentru a explica teoria sa asupra guvernării (Marcel Françon, “Le langage mathématique de Jean-Jacques Rousseau”, Isis 40 (1949), 341-344), despre ce anume este vorba? În primul capitol din cartea a treia a Contractului Social, Rousseau îşi propune să studieze diferite tipuri de relaţii şi forţe intermediare implicate în actul guvernării. Pentru a se face mai clar şi mai sugestiv, recurge la o utilizare metaforică a rapoartelor şi proporţiilor din algebra elementară. O metaforă de acelaşi tip avea să fie folosită în urmă cu vreo 30 de ani de Samuel Huntington, într-o carte a sa de ştiinţe politice. Sintagma limbaj matematic este, de cele mai multe ori, folosită la modul metaforic, pentru a numi o utilizare locală, pasajeră, a unei analogii cu un termen sau cu un simbol matematic; alteori, dar la fel de abuziv, se desemnează prin această sintagmă folosirea locală a unei anumite formule, într-un text care, în cea mai mare parte a sa, nu are nimic comun cu matematica. Dar nici termenul de limbaj luat singur nu este mai puţin echivoc. Predomină utilizările sale metaforice sau echivalarea sa cu un sistem arbitrar de semne. In consecinţă, expresii ca limbajul florilor sau limbajul culorilor rămân fără acoperire, dar acceptate ca metafore. În ce condiţii devine limbaj un anume sistem de semne, iată o problemă foarte controversată, pe care nu o putem discuta aici. Cercetări mai aprofundate au condus la ipoteza general acceptată, conform căreia sistemul de semne folosit în matematică are cele mai multe trăsături ale unui limbaj. Ca orice sistem de semne, un limbaj este dotat cu trei niveluri”: sintactic, semantic şi pragmatic. Limbajelor li se mai cere, de obicei, să aibă o structură secvenţială. Această condiţie nu prea este îndeplinită de limbajul matematic, în a cărui ţesătură intervine, după cum a observat Josh Ard, o dinamică de tipul montajului vertical la care se referea Eisenstein în legătură cu filmul. Dar să vedem din ce anume este alcătuit limbajul matematic. Componentele limbajului matematic 1) Limbajul natural (predominant în varianta limbii engleze); 2) Elemente ale limbajului natural, folosite ca simboluri artificiale (a, b, c, x, y, A, B, sin, dy/dx, π, Ώ, Γ, Δ, α, β, γ etc); 3) Simboluri, altele decât cele de la 2): 0, 1, 2, 3, …, simbolurile de disjunctie şi de conjuncţie logică, cele de reuniune, intersecţie şi incluziune relative la mulţimi, simbolul de apartenenţă al lui Peano, simbolul integralei etc.; 4) Expresii, relaţii, formule, ecuaţii etc. formate cu ajutorul entităţilor de la 2) şi 3); 5) Reprezentări pictoriale discrete (grafuri, matrici, diagrame etc); 6) Reprezentări pictoriale continue (curbe, suprafeţe etc); 7) Programe de calculator; 8) Metasisteme simbolice, cum ar fi limbajul programabil de printare TEX (după grecescul techné, asociat cu latinescul texere) şi cu derivatele sale, ca
10

AMS.TEX şi LATEX, care, sub forma unor comenzi, reglementează tipărirea textelor matematice; 9) Componenta orală a matematicii. Câteva observaţii sunt necesare. Componenta semnalată la 1) este cea mai importantă, deoarece limbajul natural direcţionează întregul comportament al limbajului matematic. Gândim prin intermediul limbajului natural, chiar atunci când ne prevalăm de celelalte componente. Se preconizează, ca o medie, un echilibru prin care jumătate dintr-un text matematic rămâne scris în limbaj natural. Nu trebuie confundat limbajul matematic cu limbajul axiomatic deductiv sau cu cel formalizat. Matematica nu este şi (ştim acum) nu poate fi în întregime formalizată. Este uimitor felul în care toate aceste imperative de igienă a educaţiei sunt ignorate în matematica şcolară, in diferitele ei variante: manuale, predare la clasă, reviste pentru elevi, examene, concursuri. Reducem educaţia la aspectul ei sintactic, ignorând dimensiunea ei semantică. Dar semnificaţiile se exprimă în cuvinte, pentru a le înţelege şi exprima trebuie să construieşti un discurs. Este exact ceea ce şcoala nu reuşeşte. Acest eşec se transmite de la şcoală la universitate şi de la universitate în cercetare; modul în care ideile matematice sunt asimilate şi utilizate este profund afectat de această înţelegere fragmentară a lor. Prezenţa componentelor 2), 3) şi 4) arată că limbajul matematic are o structură mixtă, fiind alcătuit dintr-o componentă naturală şi alta artificială. Ştim acum că în componenta artificială se regăsesc toate funcţiile componentei naturale: metaforă, metonimie, ambiguitate, relaţii de coordonare şi de subordonare etc. Ca urmare a prezenţei componentelor 4), 5) şi 6), limbajul matematic devine bidimensional şi, uneori, tridimensional. O liniarizare forţată răpeşte matematicii din forţa sa euristică şi sugestivă. Să mai observăm că limbajul matematic se prevalează atât de reprezentări discrete cât şi de reprezentări continue. Fiind un limbaj scris, el este esenţial vizual. Componenta 9) are în vedere prezentarea orală a matematicii, care are alte reguli decât cea scrisă; nu dezvoltarea detaliilor, ci sublinierea ideilor, a contextului cultural-istoric, a cotiturilor periculoase. Prezentarea orală atenuează liniaritatea discursului scris, prin distribuirea mai nuanţată a accentelor. Dar, după cum observa Dan Barbilian, un rezultat matematic nu se poate valida decât pe baza formei sale scrise. Funcţiile limbajului matematic Limbajul matematic exploatează sinonimia sa infinită. Orice enunţ se poate reformula într-un mod echivalent. Demonstraţiile se bazează pe această parafrazare potenţial infinită a ipotezelor, proces care duce, după un număr finit de paşi, la concluzia dorită. În această activitate, sunt folosite deopotrivă relaţii anaforice şi cataforice. Este manifestă tendinţa de reducere a fenomenelor de
11

omonimie, dar nu se poate ajunge la anihilarea lor totală. Caracterul esenţial metaforic al limbajului matematic provine în primul rând din procesele de generalizare. De exemplu, trecerea de la numere raţionale la cele iraţionale, în cazul de referinţă al evaluării lungimii diagonalei unui pătrat cu latura egală cu unitatea, s-a bazat pe căutarea unui număr care să se afle faţă de 2 într-o relaţie similară celeia în care se află n faţă de pătratul lui n. Procesul metaforic se referă aici nu la o entitate preexistentă, ci la una care se construieşte prin emergenţa procesului respectiv. Este deci vorba de metafore autoreferenţiale. Metafora declanşată de Pitagora, în legătură cu diagonala pătratului unitate, a avut nevoie de 2000 de ani pentru a conduce la conceptul de număr real şi, în cadrul acestuia, la conceptul de număr iraţional. Mai sunt apoi metaforele care sugerează o legătură cu lumea contingentă: frontieră, filtru, număr raţional, număr transcendent etc. Metonimia ţine şi ea de natura intimă a matematicii. O problemă esenţială este citirea proprietăţilor unei mulţimi pe o parte cât mai restrânsă a ei. Cele mai multe numere reale sunt reprezentate printr-o parte finită a lor, deoarece nu cunoaştem reprezentarea lor esenţial infinită şi neperiodică. În afară de relaţia întreg-parte, este foarte importantă relaţia de contiguitate determinată de inferenţe de diverse tipuri: inducţii, deducţii şi abducţii. Semantica limbajului matematic este, ca şi aceea a limbajului comun, de două feluri: aditivă (când semnificaţia întregii expresii se obţine prin concatenarea semnificaţiilor componentelor) şi integrativă (când semnificaţia întregii expresii este diferită de semnificaţia obţinută prin concatenarea semnificaţiilor componentelor).Un exemplu de al doilea tip este obţinut prin plasarea semnului integralei în faţa expresiei f(x)dx. In acest caz, dx nu mai înseamnă diferenţiala lui x iar alăturarea dintre f(x) şi dx nu are semnificaţia de produs. Dar notaţia se explică prin dorinţa păstrării analogiei cu sumele din care provine respectiva integrală, printr-un proces de trecere la limită. Limbajul matematic realizează de multe ori un proces de optimizare semiotică, asemănător celui poetic. Este suficient să ne referim la cazul simplu al puterii a n-a a unui binom a+b. Putem exprima în cuvinte această putere pentru valori mici ale lui n, dar, de îndată ce valoarea lui n creşte, pierdem controlul. Simbolismul matematic ne salvează. Narativitate şi dramatism în demonstraţia matematică Dimensiunea narativă a limbajului matematic este vizibilă în itinerarele de cursă lungă, de tipul demonstraţiilor maratonice care au condus la validarea teoremei celor patru culori, a teoremei lui Fermat, a conjecturii lui Kepler etc. André Gide compara romanul cu o teoremă, dar teorema se poate afla uneori la capătul unei aventuri în care apar momente cu adevărat dramatice. De exemplu, teorema de clasificare a grupurilor simple finite, cu sute de autori, s-a aflat întro astfel de situaţie atunci când, în urmă cu peste zece ani, murise singurul care
12

ştia cum să articuleze într-un întreg rezultatele parţiale ale diverşilor autori. Demonstraţiile cu ajutorul programelor de calculator ridică probleme delicate, privind controlul acestor programe. Imposibilitatea de a obţine certitudinea adevărului anumitor teoreme este de un dramatism pe care timp de două mii de ani nimeni nu l-a crezut posibil. Semnificativ din acest punct de vedere este textul cu care Redacţia revistei Annals of Mathematics prefaţează publicarea demonstraţiei conjecturii lui Kepler, publicare aprobată în ciuda faptului că referenţii nu au putut ajunge la validarea cu certitudine a demonstraţiei conjecturii respective. Urmărirea greşelilor comise în încercările de demonstrare a unei ipoteze importante ne permite să înţelegem cum anume o greşeală poate deveni o sursă de creativitate. Şirul de greşeli comise în încercările succesive de demonstrare a teoremei lui Fermat este unul dintre cele mai frapante exemple de acest fel. Chiar autorul demonstraţiei acestei teoreme a comis, în prima sa tentativă, o greşeală, pe care a îndepărtat-o ulterior. O greşeală locală a lui Lebesgue, într-un celebru memoriu al său, l-a condus, pe cel care a descoperit-o, la deschiderea unui nou capitol de topologie, teoria mulţimilor analitice şi proiective. Teatralitatea limbajului matematic Cuvântul teorema are, după etimologia sa greacă, semnificaţia de spectacol. După exemplele date mai sus, înţelegem că drumul spre o teoremă poate fi întradevăr un spectacol. Acest drum abundă în capcane şi este nevoie de multe ori de efortul câtorva generaţii de temerari care să le înfrunte, pentru a se ajunge la un rezultat; alteori nici câteva generaţii nu sunt suficiente. Contrastul dintre caracterul foarte elementar al unor enunţuri, cum ar fi conjectura lui Goldbach (orice număr par superior lui 2 este suma a două numere prime), şi dificultatea de a le demonstra sau infirma, chiar atunci când se pun în mişcare rezultate şi instrumente dintre cele mai fine, îi poate scandaliza pe matematicieni, dar, in acelaşi timp, îi stimulează şi îi ambiţionează în a-şi multiplica eforturile în direcţia respectivă. În cartea lor What is Mathematics?(Oxford University Press, London, 19411946), Richard Courant şi Herbert Robbins se referă la natura teatrală a analizei matematice. În definirea noţiunilor de bază, ca limita unui şir, convergenţa sa, limita, continuitatea, derivabilitatea şi integrabilitatea unei funcţii etc., întâlnim mereu acelaşi scenariu: două personaje, A şi B, primul punându-l mereu la încercare pe al doilea. În cazul convergenţei şirurilor, A propune o valoare strict pozitivă a lui epsilon iar B trebuie să stabilească dacă există un număr natural N astfel încât, pentru m şi n mai mari decât N, o anumită inegalitate, incluzând pe epsilon, pe m şi pe n, este satisfăcută. Însă B trebuie să facă faţă acestui test oricare ar fi valoarea strict pozitivă a lui epsilon; nu e, ca în basmul popular, unde eroul trebuie sa facă faţă, de obicei, la trei încercări.

13

Matematica, tragedia şi comedia, la vechii greci Tragedia se asociază cu fenomenele de hybris şi nemesis. Hybris-ul este eroarea tragică, ce-l duce pe erou la moarte, după ce a ignorat avertismentul zeilor. Pentru Scott Buchanan (Poetry and Mathematics, The John Day Company, New York, 1929, p.175-197), hybris-ul este atitudinea de aroganţă sau de insolenţă a unei naturi oarbe. Nemesis-ul este rezultatul acestei aroganţe: faptele se răzbună pe cel care le-a ignorat. Dar un personaj tragic trebuie nu numai să păcătuiască prin hybris, ci şi să aibă darul ironiei. “Tragedia procedează prin analogie şi prin substituţie omogenă în gândirea raţională a eroului. Evenimentele sunt pregătite, controlate şi interpretate, în aşa fel încât să fie în concordanţă cu ipoteza. Are loc o dezvoltare care tinde spre integrare şi generalitate”. În matematică, lucrurile decurg în mod asemănător. Comportamentul unei funcţii este tatonat prin observarea valorilor funcţiei atunci când se dau anumite valori particulare argumentului. Grecii foloseau acest procedeu pentru a identifica ceea ce ulterior avea să se numească “valorile limită ale funcţiei”; pe această cale, ei rezolvau unele ecuaţii. O atare metodă avea să capete o formă riguroasă abia cu dezvoltarea calculului diferenţial, mai precis, prin noţiunea de dezvoltare în serie Taylor a unei funcţii, cu ajutorul derivatelor ei succesive. In cazul comediei, situaţia este diferită. Îl cităm pe Scott Buchanan: “Aici se procedează prin variaţie foarte largă şi prin substituţie eterogenă. Fiecare schimbare de direcţie a acţiunii marchează descoperirea unei inconsistenţe, a unui plan care nu funcţionează, a unei situaţii paradoxale. Şi aici avem o dezvoltare, dar în faza de discriminare a capacităţii de a opera distincţii. Eroul unei comedii sau este capabil de a sesiza orice glumă, orice vorbă de spirit, sau nu-i în stare să înţeleagă niciuna. În acest fel, toate ideile pot avea o şansă egală de conflict sau de purificare. Comedia de moravuri se bazează pe substituţia de idei”. Dependenţa de contexte lungi Fenomenele de textualitate, de intertextualitate şi de hipertextualitate, în linia de gândire a unor M Bakhtin, J. Kristeva şi a celor care, prin hipertextualitate, au transgresat secvenţialitatea textului tradiţional, sunt la ele acasă în matematică. Într-adevăr, într-un text matematic se manifestă, mai mult decât în orice alt text, fenomenele de dependenţă la distanţă. Suprimaţi dintr-o carte de matematică primele zece pagini şi riscaţi să nu mai înţelegeţi aproape nimic din rest. O operaţie similară într-o carte de geografie sau de istorie are un efect neglijabil. Faptul se explică prin structura textelor matematice; prin construcţia în etape, în care fiecare etapă se bazează în mod riguros şi explicit pe etapele anterioare. Desigur, în orice demers procedăm în etape care se folosesc de etapele precedente, dar de cele mai multe ori acest lucru se face prin reamintirea
14

faptelor anterioare care urmează a fi utilizate. În matematică, preluarea noţiunilor, convenţiilor şi rezultatelor anterioare are o asemenea amploare, încât reluarea lor, de fiecare dată când ele sunt invocate, ar pune la grea încercare atenţia şi memoria şi ar sabota funcţia euristică a limbajului. Achiziţiile etapelor anterioare trebuie ordonate cu grijă, aşa cum se procedează într-o locuinţă, prin gruparea diferitelor obiecte în dulapuri, sertare, cutii diferite. În matematică, această ordonare impune folosirea unei anumite terminologii şi a unui anumit simbolism, prin care desemnăm noile noţiuni şi entităţi, în vederea folosirii lor cât mai comode în etapele următoare. Astfel emerge componenta artificială a limbajului matematic. Sub aspect istoric, acest fenomen s-a accentuat pe vremea lui Galilei şi a lui Newton, accelerându-se apoi şi atingând apogeul în secolul trecut. La fel în poezie, dar din cu totul alt motiv Să precizăm că dependenţa de contexte mari, practic, de întregul text, are loc în ambele direcţii, deci atât la stânga cât şi la dreapta. Aşa cum un element al textului depinde strict, chiar dacă indirect, de întreaga desfăşurare anterioară a textului respectiv, acelaşi element va fi invocat, direct sau indirect, în întreaga desfăşurare ulterioară a textului. Limbajul matematic este deci, prin excelenţă, un teritoriu de desfăşurare permanentă a relaţiilor anaforice şi cataforice. Este interesant faptul că şi în poezie localul este solidar cu globalul, se vorbeşte chiar despre modul în care o serie de metafore locale se acumulează, producând o metaforă globală. Dar această dependenţă nu are, în poezie, caracterul precis şi explicit pe care îl are în matematică. Legătura dintre local şi global este, în poezie, o operaţie ambiguă, interpretabilă într-o infinitate de feluri; ea ţine deci de actul lecturii şi al interpretării, aparţine cititorului. Semnificaţiile în matematică au un statut conceptual iar conceptele sunt susceptibile de definiţii. Acest fapt le distinge de semnificaţiile poetice, care manifestă o tendinţă anticonceptuală. Poezia încearcă să recupereze cu ajutorul contextului ceea ce pierde în materie de dicţionar. De aceea ea are nevoie de contexte practic infinite, regăsind astfel, pe o cale complet diferită, o situaţie valabilă şi în matematică. Este matematica exclusiv conceptuală? Numai că, în practică, se constată că semnificaţiile matematice nu sunt epuizate de definiţiile lor de dicţionar; comportamentul lor contextual rezervă surprize. Faptul acesta este valabil chiar în matematica elementară. Încercaţi să-l înţelegeţi pe zero numai pe baza definiţiei sale şi veţi eşua. În legătură cu capcanele acestui număr, considerat uneori, în mod abuziv, număr natural, a se vedea cartea lui Charles Seife, tradusă recent în româneşte: Zero. Biografia unei idei periculoase (Humanitas, 2007). Multe semnificaţii din matematică şi din
15

lingvistică (a se vedea sistemele formale, gramaticile generative şi diferite tipuri de maşini) se introduc nu prin definiţii de tip clasic (gen proxim şi diferenţă specifică), ci prin comportamentul lor într-un anumit proces, comportament de natură contextuală. Această interacţiune textuală este un fel de dialog, de aceea Bakhtin a folosit expresia de principiu dialogic. Polifonia textului matematic Textul matematic este, pe de altă parte, prin excelenţă polifonic (pentru a folosi termenul propus de Bakhtin) Aşa cum în muzică se suprapun două sau mai multe părţi vocale sau instrumentale, dezvoltându-se orizontal (prin contrapunct) şi vertical (prin armonie), intr-un text matematic are loc o colaborare a unor coduri de o mare varietate, date de multiplicitatea componentelor şi funcţiilor sale, unele cu accent pe secvenţialitate, altele bazate pe transgresarea ei; unele metaforice, altele metonimice; unele continue, altele discrete; unele vizuale, altul sonor. În această ordine de idei, Igor Shafarevich asimilează matematica unei orchestre care execută o partitură unică, a nu se ştie cui; unii membri ai orchestrei dispar, fiind înlocuiţi cu alţii, dar motivele trec de la unii la alţii iar execuţia nu se încheie niciodată. Cu referire la acelaşi aspect al multiplicităţii de coduri puse în mişcare, a fost preluată, în cazul limbajului matematic, ideea cinematografică a lui Eisenstein privind montajul vertical. În ambele cazuri, are loc o articulare de elemente indexicale, iconice şi convenţionale, având ca rezultat reliefarea unei teme unice. Lumea numerelor, într-un grav impas semiotic Cele mai multe numere reale nu pot fi numite prin mijloace finite. Uneori pot fi arătate, indicate, de exemplu pe cele care sunt limite ale unor şiruri despre care se ştie că sunt convergente sau, în general, pe cele care apar ca rezultat al diferitelor comportamente asimptotice. Celor mai multe numere reale nu le ştim nici reprezentarea zecimală, nici reprezentarea în fracţie continuă. Trăiesc în devălmăşie, parcă lipite unul de altul Cele mai multe informaţii despre numere sunt de natură globală, nu individuală. Dificultatea cu care au putut fi găsite, abia în anul 1844, primele exemple de numere transcendente (Joseph Liouville) a dat impresia că astfel de numere sunt rare. Dar G. Cantor a spulberat această impresie. S-a constatat în general, că lumea numerelor inteligibile este incomparabil mai vastă decât aceea a numerelor care rezultă prin procese cu un număr finit de etape, aplicate numerelor întregi. Dar sensul cuvintelor “cele mai multe” în aprecierile de mai sus nu este cel trivial, de majoritate numerică, deoarece avem a face cu mulţimi infinite. Neglijabilul este aici în sensul cardinalităţii: numerele algebrice formează o mulţime numărabilă. Culorile urmează îndeaproape situaţia semiotică a numerelor. În orice limbă naturală, cele mai multe culori nu au nume. Dar, în contrast cu numerele,
16

culorile beneficiază de anumite relaţii de analogie şi de contiguitate, putând lua numele obiectelor care au culoarea respectivă: cărămiziu, portocaliu, muştar etc. Desigur, acest procedeu nu rezolvă decât o mică parte a problemei. Curcubeul comportă o infinitate de culori, cele mai multe dintre ele neputând fi numite. Pe de altă parte, problema semiotică a culorilor este reductibilă la aceea a numerelor. Vopselele au coduri combinate de litere şi cifre. Numerele reale sunt, în general, cunoscute prin valori aproximative, deci prin procese metonimice. Între numărare şi numerotare Disocierea, în franceză, între nombre şi numéro; în germană, între Zahl şi Nummer; în rusă, între cislo şi nomer, nu-şi are analogul în română, italiană, spaniolă, portugheză şi engleză. Nombre din nombre premier şi numéro din numéro de sécurité sociale) revin, în limba română, la acelaşi cuvânt: număr. Limba română face însă distincţia dintre a număra şi a numerota. Paradoxul lui Berry se referă la nombre; paradoxul lui Richard se referă la numéros; numeraţia Gödel se referă la amândouă. Este matematica numai un limbaj? Limbajul este partea cea mai vizibilă a matematicii, partea care o trădează, stârnind admiraţia unora şi repulsia altora. Rareori se întâmplă ca matematica să fie privită cu indiferenţă; atitudinea neutră faţă de ea este mult mai puţin frecventă decât atitudinea extremă, într-un sens sau altul. Datele de care dispunem arată că detractorii sunt incomparabil mai mulţi decât admiratorii. Anchetele sociologice, semnalele din mass media, declaraţiile elevilor şi profesorilor confirmă antipatia celor mai mulţi pentru formule matematice, pentru ecuaţii, pentru calcule. Uşurinţa de a recunoaşte jargonul matematicii contrastează cu dificultatea de a defini matematica, dificultate cu nimic inferioară celeia privind definirea poeziei sau a filozofiei. Putem însă identifica diferite ipostaze, diferite aspecte ale matematicii: a) Domeniu de cunoaştere şi cercetare; b) Fenomen de cultură; c) Ştiinţă; d) Artă; e) Unealtă utilă în anumite situaţii; f ) Limbaj; g) Mod de gândire; h) Catalizator al unor transferuri de idei, metode şi rezultate; i) Disciplină predată în şcoli şi universităţi; j) Fenomen social; k) Joc; m) Modă;
17

n) Mijloc de intimidare şi chiar de terorizare; o) Formă de snobism; p) Posibilă formă de patologie; q) Mod de a înţelege lumea; r) Mod de viaţă; s) Mod de a înţelege propria noastră minte; t) Parte a vieţii noastre spirituale; u) Filozofie. Ordinea nu este după importanţă. Lista este deschisă. Fiecare dintre aspectele de mai sus comportă o întreagă discuţie. Îngrijorător este faptul că aspectul i, al matematicii ca disciplină de învăţământ, este aproape în întregime confiscat, la nivel şcolar, de aspectul e, care vizează partea instrumentală a matematicii, iar la nivel universitar apar, în plus, aspectele a (cunoaştere şi cercetare), c (ştiinţă) şi f (limbaj). Dar chiar şi acestea sunt de obicei considerabil sărăcite; de exemplu, rareori se întâmplă ca predarea matematicii să dezvăluie întreaga bogăţie a aspectelor de limbaj, aşa cum apar ele în multiplicitatea de componente şi de funcţii pe care le-am discutat anterior, în interacţiunea componentei naturale cu cea artificială, a secvenţialului cu polidimensionalul, a discretului cu continuul. Desigur, în măsura în care participanţii la procesul didactic sunt de o calitate superioară, pot apărea şi celelalte aspecte. Fapt este că manualele standard după care matematica este predată şi învăţată şi, mai ales, criteriile după care asimilarea ei este evaluată o transformă într-o palidă imagine a ceea ce este ea în realitate. Eşecul educaţiei matematice Recunoscută ca unealtă uneori utilă, matematica era încă departe de a fi şi un fapt de cultură. Ciocanul este şi el o unealtă utilă; devine, prin aceasta, cultură? Educaţia primită în şcoală şi, uneori, şi cea de la facultate nu prea lasă să se vadă că în matematică există şi idei, istorie, conflicte, interacţiuni cu alte discipline, dileme privind formarea conceptelor alegerea problemelor. Din variatele moduri de gândire matematică (inductivă, deductivă, abductivă, triadică, binară, analogică, metaforică, ipotetică, infinită, combinatorică, probabilistă, recursivă, topologică, algoritmică, imaginativă etc.), înzestrate cu puterea de a funcţiona şi în afara matematicii, practic având o rază universală de acţiune, şcoala nu se raportează decât la deducţie şi la combinare, uitând că modalitatea deductivă este numai haina în care matematica se prezintă în lume, nu şi substanţa ei. Metabolismul matematicii cu celelalte discipline şcolare este foarte slab. Aşa se ajunge la situaţia actuală, în care elevi şi părinţi protestează împotriva prezenţei matematicii în programele şcolare ale unor elevi care nu-şi propun să devină matematicieni. Intelectualii ajunşi la vârsta evocărilor nostalgice au rareori amintiri semnificative despre orele de matematică. Dacă
18

acceptăm drept cultură ceea ce îţi rămâne după ce ai uitat tot, atunci trebuie să recunoaştem o realitate crudă: cei mai mulţi oameni nu se aleg aproape cu nimic din matematica şcolară. Destui rămân marcaţi pe viaţă de spaima examenelor de matematică. Dar dacă mergem la sursa acestei situaţii, atunci vom identifica o complicitate, e drept, neintenţionată, între matematicieni, factorii de putere din societate şi birocraţia învăţământului. Este educaţia matematică, prin natura ei, destinată unei elite? Sunt mulţi cei care dau un răspuns afirmativ acestei întrebări. Nu mă număr printre ei. Fapt este că se ajunge la ceea ce francezii numesc “mathématiques, récettes de cuisine” iar americanii, în mod similar, “cook book mathematics”. Din această “monstruoasă coaliţie” rezultă caricatura de educaţie matematică pe care încercăm s-o depăşim. Mărturia din 1914 a lui Gheorghe Ţiţeica Am căutat departe, în trecut, rădăcinile acestei situaţii. L-am evocat, în această privinţă, pe revizorul şcolar Eminescu. Câteva decenii mai târziu, iată cum începe discursul de recepţie al lui Gheorghe Ţiţeica la Academia Română, la 29 mai 1914: “Mă găsesc printre d-voastră ca reprezentantul unei ştiinţe pe care, cei mai mulţi, o socotesc mohorâtă, pentru care lumea are o deosebită groază, faţă de care chiar respectul unora nu e lipsit de un fior care ţine pe om la depărtare; în scurt, reprezint o ştiinţă puţin simpatică: matematica”. Faţă de singurătatea în care se afla Ţiţeica în urmă cu aproape o sută de ani, s-a schimbat ceva esenţial în starea de singurătate a matematicianului? S-a schimbat, da, în sensul agravării situaţiei, ca urmare a faptului că limbajul matematic a devenit tot mai complicat şi, vorba filozofului francez Michel Henry, constituie o formă de barbarie (La barbarie, Grasset, Paris, 1987), căpătând un caracter antiuman. Se ralia astfel filozofului englez George Steiner, care în Language and silence (Atheneum, New York, 1967) pleda pentru un punct de vedere similar. Ţiţeica merge mai departe şi, parcă anticipând reproşul care avea să fie adus matematicii şi care fusese adus ştiinţei încă din secolul al XIX-lea, de a fi fără patrie, îşi continuă discursul în modul următor: “Ştiinţa matematică nu e legată de niciunul din resorturile noastre sufleteşti care s-o facă iubită. Istoria, cu scrutarea şi reînvierea trecutului, literatura, cu bogăţia de închipuire şi strălucirea de expresii, geologia, chimia, biologia cu problemele lor de interes practic şi naţional n-au nevoie să-şi dovedească foloasele. Fiecare din reprezentanţii lor aici înfăţişează câte o bogăţie a ţării: bogăţie de gândire, bogăţie de simţire, bogăţie de energii. Singură matematica nu are şi nici nu poate avea o însemnătate naţională”. Ţiţeica îl evocă şi pe Schopenhauer, a cărui părere nu prea favorabilă despre matematică şi despre matematicieni este bine cunoscută. Ţiţeica în rol de inculpat?
19

Cu această stare de spirit, Ţiţeica aproape că adoptă rolul de inculpat care trebuie să se apere în faţa tribunalului academic împotriva acuzaţiei de parazitism social. O face, aducând probe în sensul că “astăzi se poate dovedi cu argumente hotărâtoare că ştiinţa matematică nu e cu totul nefolositoare”. Urmează exemple din ştiinţa galileo-newtoniană; dar rămâne modest în ceea ce priveşte statutul matematicii: “Matematica este, astfel, nu numai o limbă precisă, de exprimare simplă, dar şi o unealtă de cercetare”; “…matematica este cea mai perfectă limbă în care se poate povesti un fenomen natural”. Iată în ce situaţie umilitoare s-a putut afla unul din marile spirite ale acestei ţări, într-o societate victimă a propriului ei eşec în domeniul educaţional. Sunt aproape o sută ani de atunci şi, iată, statutul social al matematicii rămâne la fel de contradictoriu. Desigur, veţi spune, Ţiţeica era foarte respectat iar postura de inculpat în care s-a plasat era efectul unui anumit scenariu pe care şi-a bazat discursul de recepţie. Numai că respectul de care beneficiază matematicienii nu este atât expresia înţelegerii semnificaţiei şi valorii culturale a profesiei lor, cât a consideraţiei faţă de un lucru bănuit a presupune un efort intelectual major, din moment ce rămâne pentru cei mai mulţi neînţeles. Numai că acest fel de respect poate oricând aluneca în suspiciune şi neîncredere. Mihai Ralea acuză psihologia matematică Într-o convorbire cu Grigore Moisil, la Senatul Universităţii din Bucureşti, Iorgu Iordan reproşa două lucruri matematicienilor: că se laudă prea mult între ei şi că nimeni nu înţelege ce fac ei. Dar de la suspiciune la contestare nu-i decât un pas; în 1954, o personalitate de subtilitatea lui Mihai Ralea acuza psihologia matematică, aflată la primii ei paşi în S.U.A., de a fi “un refugiu pentru concepţiile idealiste în psihologie”. Iată cum de la o atitudine aparent inocentă se poate ajunge la respingerea unui întreg capitol al ştiinţei, cu un impact major în disciplinele cognitive actuale; un capitol în care şcoala românească de teoria probabilităţilor, de la Onicescu şi Mihoc la Marius Iosifescu şi Radu Theodorescu, s-a afirmat în mod exemplar. Matematica, mijloc de manipulare a maselor, a fost şi rămâne un slogan scos din când în când la suprafaţă, uneori cu scopuri ideologice, alteori din adversitate faţă de cultura ştiinţifică şi tehnologică, de care matematica este în mod tradiţional lipită. Spre domeniul lingvisticii computaţionale Instinctiv, izolarea intelectuală şi socială a matematicii, atât de ferm exprimată de Ţiţeica în 1914, am simţit-o tot timpul şi a fost pentru mine un impuls de a o compensa prin extinderea razei mele de acţiune. Încă din anii ’50 primisem un avertisment: alianţa dintre matematică şi lingvistică era, sub aspect
20

istoric, asociată cu emergenţa calculatoarelor electronice, a informaticii şi a nevoii sociale privind mărirea eficienţei în procesarea limbajului natural. De la revistele de matematică şi de lingvistică treceam treptat la cele de cibernetică şi de informatică. În 1963, publicam la Moscova, în Problemy Kibernetiki un articol de modelare matematică a unor fenomene morfologice; în aceeaşi perioadă, publicam un articol despre proiectivitatea sintactică în revista Computational Linguistics iniţiată de Ferenc Kiefer la Budapesta; această revistă a avut o viaţă scurtă, dar a fost una dintre primele cu acest profil. În 1967, prezentam la Grenoble o comunicare invitată la A doua Conferinţă Internaţională privind procesarea automată a limbilor, iar un an mai târziu eram invitat la Stockholm, de către Hans Karlgren (Research Group for Quantitative Linguistics) la ceea ce el a numit International Conference on Computational Linguistics. Era de fapt continuarea celeia de la Grenoble, dar inaugura denumirea de Computational Linguistics, care avea să facă istorie; ea avea să se impună, rezistând până în zilele noastre. Observaţi folosirea alternativă a epitetelor quantitative şi computational, simptomatică pentru acel moment încă derutant al lansării unor noi arii de investigaţie. De la limbajul natural la cel formal, apoi înapoi la cel natural Comunicarea mea din Suedia se intitula Contextual grammars. În 2009, se vor împlini 40 de ani de la prezentarea acestui nou tip de gramatici, care ocupă acum o literatură destul de vastă. Cele mai multe contribuţii se înscriu în domeniul informaticii teoretice, la capitolul de teoria limbajelor formale, dar în ultimii zece ani s-au cristalizat variante de gramatici contextuale cu impact în domeniul lingvisticii computaţionale, cum se poate vedea în articolele publicate în Computational Linguistics (1998) şi Linguistics and Philosophy (2001), două dintre cele mai prestigioase reviste în materie. Pe unii îi miră poate denumirea acestei din urmă reviste. Dar, aşa cum observa Moisil, nici filozofia nu mai este azi ceea ce a fost ea altă dată; drumul de la filozofie la inginerie nu mai are nevoie de intermediari. S-a scurtat şi drumul de la ştiinţă la inginerie. Graniţele considerate până mai ieri de netrecut sunt azi sub semnul întrebării. În 1997, Gheorghe Păun a publicat la Kluwer monografia de sinteză Marcus Contextual Grammars, dar după publicarea ei s-a acumulat o literatură atât de vastă în această direcţie, încât acum ar fi nevoie de o nouă sinteză. Iată cum o idee născută din nevoia de a da o variantă generativă unor procedee analitice folosite în lingvistica descriptivă americană se întoarce acum la studiul limbajului natural, în perspectivă matematică şi computaţională, după un itinerar de câteva decenii în informatica teoretică.

21

O nouă provocare: poetica matematică Câteva întâmplări, spre mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut, m-au condus la problemele de poetică matematică, o altă sintagmă aparent oximoronică, expresie a unui alt proiect aparent utopic. Caietele mele de note de lectură şi de însemnări personale erau de mai mulţi ani foarte bogate la acest capitol, dar nu se vedea modul de a organiza puzderia de observaţii disparate. Au intervenit însă, prin anii 1963-1965, trei evenimente care m-au ajutat să dau expresie frământărilor mele. Mai întâi, dintr-un articol amplu publicat în Le Monde am aflat despre moartea lui Matila C. Ghyka, român stabilit în Occident, eminent cercetător al ritmului şi al aspectelor matematice ale artei, autor a două volume consacrate numărului de aur în biologie şi în artele vizuale. Am aflat deci despre o personalitate atât de puternică exact atunci când ea a murit. Apoi, cam în aceeaşi perioadă, Profesorul Constantin Drâmbă mă invita la biroul său de la Observatorul Astronomic, pentru a-mi arăta nişte documente. Aşa am aflat despre Pius Servien (fiul astronomului Nicolae Coculescu), ale cărui cărţi publicate la Paris în anii treizeci ai secolului trecut au contribuit, concomitent cu cele ale lui Ghyka, la naşterea esteticii matematice, ale cărei baze le pusese George D. Birkhoff cu câţiva ani mai devreme. In sfârşit, parcă în complicitate cu celelalte două întâmplări, Profesorul Octav Onicescu mă invita să studiez relevanţa poetică a noţiunii de energie informaţională, pe care tocmai o introdusese într-un articol din Comptes Rendus de L’Académie des Sciences (Paris). Contactul cu opera lui Birkhoff, Ghyka şi Servien a fost decisiv. Am reacţionat imediat la mesajul lor şi am simţit nevoia de a-l duce mai departe. Aveam impresia că-i purtam de mult în mine şi că a sosit momentul de a intra în scenă şi a-mi juca rolul. Notorietatea de care beneficiam de pe urma lingvisticii matematice m-a ajutat să-mi plasez uşor ideile privind contrastul dintre limbajul ştiinţific şi cel liric. Roland Barthes îmi ceruse o colaborare pe această temă, pentru un număr special din revista Langages, pe care-l edita la Paris. Putem măsura frumuseţea? Pariul lui Birkhoff, Escher şi Coxeter În 1970, public Poetica matematică. De această dată, “scandalul” l-a întrecut pe cel anterior, de la apariţia Lingvisticii matematice, fapt firesc, deoarece poetica este mult mai populară decât lingvistica. Acest experiment în testarea reacţiilor faţă de o posibilă relevanţă a matematicii în teritorii ale artei a arătat unde anume este principala rezistenţă: matematicii i se recunoaşte capacitatea de a aprofunda structurile prozodice ale versului, aspectele structurale, formale ale figurilor retorice, aspectele tipologice ale narativităţii, tipurile de geometrie teatrală, dar i se refuză o eventuală pretenţie de a facilita accesul la inefabilul poetic sau de a furniza criterii de evaluare a calităţii artistice a unui poem. Dar G.D Birkhoff tocmai acest lucru îl preconiza: un mod matematic de a aprecia
22

plăcerea estetică pe care o generează obiect. El porneşte de la figuri geometrice dintre cele mai simple şi de la piese muzicale dintre cele mai simple şi propune procedee de apreciere a gradului lor O de ordine şi a gradului lor C de complexitate. Apoi lansează ipoteza conform căreia plăcerea estetică produsă de obiectele respective ar fi proporţională cu O şi invers proporţională cu C. Ideile sale au fost suficient de provocatoare pentru a constitui obiectul unei prezentări invitate la Congresul Internaţional al Matematicienilor, din 1928. Experimentul şi ipoteza lui Birkhoff trebuie înţelese ca o lucrare de laborator privind psihologia creaţiei artistice. Ulterior, ideile sale aveau să fie exprimate şi discutate în termeni de teoria matematică a informaţiei, în cadrul şcolii germane a lui Max Bense. Pe de altă parte, tentativa de a aprecia comparativ valoarea estetică reapare în creaţia lui M.C. Escher, în cadrul colaborării sale cu geometrul H.S.M. Coxeter, criteriile fiind şi aici bazate pe ordine şi pe complexitate. De la respingere fermă la entuziasm debordant Era inevitabil ca din toată această poveste să izbucnească un mare scandal. Ceea ce la autorii de mai sus are un caracter ipotetic, de experiment local, capătă în ochii unora proporţiile unei blasfemii. Era respinsă tentativa de “a pune arta în ecuaţii şi în formule”; la aceasta se reducea, pentru unii, acţiunea de a da un sens sintagmei poetica matematică. Dar ar fi nedrept să omitem faptul că destule spirite luminate din domeniul umanist au reacţionat într-un mod nuanţat şi, de multe ori, interesant. În cele câteva zeci de recenzii ale cărţii mele, aprecierile au mers de la negare fermă, dar cu argumente trimiţând la autorii latini – din partea specialistului în retorică Vasile Florescu, până la entuziasmul debordant al lui Jean-Marie Klinckenberg (Grupul de retorică de la Liège), care vedea în poetica matematică o etapă superioară în înţelegerea poeziei. Între aceste extreme, s-au plasat mulţi dintre cei mai buni scriitori, critici, esteticieni ai acelui moment. Poeţii sunt foarte deschişi faţă de alăturările inedite de termeni, sunt gata să le accepte şi să le caute posibile semnificaţii, dar, în această căutare, ei îşi dezvăluie, inevitabil, prejudecăţile acumulate în legătură cu matematica. Pe de altă parte, în felul în care cei de formaţie umanistă m-au recenzat s-a putut desluşi modul în care ei presupun că o formaţie matematică ar putea fi o piedică în calea unei înţelegeri autentice a poeziei. Replica poetului Nichita Stănescu, într-o poezie pe care mi-a dedicat-o, este semnificativă: “Matematica s-o fi scriind cu cifre / dar poezia nu se scrie cu cuvinte”. Dar este bine cunoscută replica dată de un important poet francez, unui interlocutor care se plângea că nu scrie poezie deoarece nu are idei: Poezia nu se face cu idei, ea are nevoie de cuvinte. Cine are dreptate? Pentru a înţelege ce a vrut să spună Nichita în versurile de mai sus, scrise în 1970, trebuie să mergi la Necuvintele sale din 1969 şi la volumul de poetică Respirări, din 1982.

23

Poezia şi matematica au în comun contrastul dintre haina în care ies ele în lume şi viaţa lor ascunsă. Provocarea lui Claude Lévi-Strauss În 1978, am editat la Klincksieck (Paris) lucrarea colectivă La sémiotique formelle du folklore; Approche linguistico-mathématique, care a trezit interesul Profesorului Pierre Maranda, directorul Departamentului de Antropologie culturală al Universităţii Laval (Québec). Am fost invitat acolo cu un scop precis: să reflectez asupra unei formule pe care o lansase Claude Lévi-Strauss în 1955, dar care îşi păstrase de-a lungul anilor caracterul ei enigmatic. În trei ani succesivi, de fiecare dată câte patru luni, am venit la această Universitate, pentru a mă cufunda în cercetarea operei lui Lévi-Strauss. Formula sa avea aerul unui enunţ matematic, dar aparenţa era înşelătoare. Într-o terminologie teatrală, ea spunea, în esenţă, că un actor a în rolul x se află faţă de un alt actor b, aflat în rolul y, într-o situaţie asemănătoare celeia în care s-ar afla b în rolul x faţă de rolul y, devenit actor interpret al unui rol a-1 obţinut prin inversarea actorului a. Se observă că are loc o dublă răsucire, prima priveşte transformarea rolului y în actor, iar a doua constă în transformarea, prin inversiune, a actorului a în rolul a —1 . Timp de câteva decenii, nimeni nu a înţeles nimic din acest enunţ. Nici măcar autorul acestei pretinse formule nu dădea impresia că-şi mai aduce aminte de ea. Dar anumite amintiri îndemnau la precauţie Nici infiniţii mici ai lui Leibniz nu au fost înţeleşi iar neînţelegerea s-a risipit abia după vreo trei sute de ani, prin analiza non-standard a lui Abraham Robinson. Pe de altă parte, acum ştim că antropologul căruia îi vom marca centenarul în acest an a devenit un termen de referinţă pentru evoluţia ideilor în secolul al XX-lea. În anii ’40, când se afla în Statele Unite, i-a propus unui tânăr matematician, André Weil (azi recunoscut drept unul din geniile matematice ale secolului trecut), o problemă privind regulile de căsătorie în societăţile primitive. Răspunsul, sub forma unui articol de câteva pagini, a constituit naşterea unui nou domeniu: matematica relaţiilor de rudenie. Lévi-Strauss a demonstrat că, deşi cultura sa matematică este săracă, poate chiar derizorie, potenţialul matematic al ideilor sale este imens. Eram avertizat că dispune de o extraordinară capacitate de a adresa întrebări esenţiale. De la mituri la literatură şi la matematică

24

Literatura a apărut, în tradiţia occidentală, pe vremea lui Homer, deci cu câteva secole înaintea matematicii (Thales şi Pitagora). Amândouă sunt, într-un anume sens, fiice ale miturilor, de la care au preluat funcţia de simbolizare şi situarea într-un univers de ficţiune, care mediază relaţia cu lumea reală. Într-o etapă destul de târzie a evoluţiei lor, literatura mai întâi, matematica ulterior, sau prevalat de un alt aspect al miturilor: transgresarea a ceea ce numim azi logica tradiţională, prin încălcarea unuia sau altuia dintre cele trei principii: de identitate, de necontradicţie şi cel al terţului inclus. Drept urmare, toate trei practică paradoxul, la diferite niveluri: sintactic, semantic sau pragmatic. O consecinţă inevitabilă a acestei situaţii este conflictul cu intuiţia curentă, decalajul dintre ceea ce este inteligibil şi ceea ce este vizibil. Toate trei se află sub semnul unor aşteptări frustrate. Toate trei dezvoltă un principiu de optimizare semiotică: maximum de gând în minimum de cuprindere (pentru a folosi o expresie a lui Dan Barbilian, în legătură cu Gauss). O altă trăsătură comună priveşte principiul holographic: în anumite condiţii, aspectul local, individual, poate da seama despre aspectul global. În mituri, există o legătură strânsă între persoană şi univers, între anthropos şi cosmos. În literatură, clipa poate da seama despre eternitate, un copac dă seama despre toţi copacii lumii. William Blake vede lumea într-un grăunte de nisip iar eternitatea într-o oră. În matematică, putem deduce comportamentul global al unei funcţii analitice din comportamentul ei local. Aşa s-a ajuns să se enunţe ipoteza structurii holografice a creierului uman şi a universului. O altă trăsură comună este prezenţa elementului ludic; alta se referă la prezenţa metaforei. Am mai putea vorbi despre prezenţa infinitului şi despre depăşirea, într-un fel sau altul, a cadrului Euclidian. Dar ne oprim aici. Matematica: spiritualitate, libertate, gratuitate Iată deci un tablou mai puţin, dacă nu deloc cunoscut al matematicii. Desigur, dincolo de aceste analogii între matematică, pe de o parte, mituri şi literatură, pe de altă parte, putem dezvolta un întreg şir de deosebiri între ele; dar aceste deosebiri nu pot fi înţelese corect decât în contextul elementelor comune, esenţiale pentru situarea istorică a matematicii ca fenomen de cultură. Mai întâi, urmărind firul dezvoltării matematicii la vechii greci, constatăm caracterul predominant spiritual al ei, vocaţia contemplării unor armonii de forme şi arhetipuri. Inventarea teoremei este o achiziţie spirituală care, numai ea singură, ar fi suficientă pentru a asigura prestigiul peste milenii al culturii vechilor greci. La Pitagora, matematica şi muzica sunt inseparabile, amândouă raportate deopotrivă la cosmos şi la arhitectura spiritului uman. Numerele, intervalele muzicale şi mişcarea corpurilor cereşti conduc la ceea ce s-a numit muzica sferelor. Cele cinci tipuri de poliedre regulate puse în evidenţă de Platon sunt entităţi la fel de fundamentale ca dreapta, cercul, pătratul şi sfera, la Euclid,
25

şi fac parte din viziunea lui Platon asupra matematicii ca reprezentare a universului. Le găsim în mituri, în diferitele religii, în simbolismul artelor şi în rezultatele fundamentale ale ştiinţei. Numărul prim, şirul lui Fibonacci, proporţia de aur, ideile de grup, de mulţime ordonată, de spaţiu topologic, banda lui Möbius, sticla lui Klein, noţiunea de infinit mic, la Leibniz, şi universul nonstandard al lui Robinson rezumă structuri, prototipuri şi procese sau comportamente cu valoare universală. De aceea pot apărea deopotrivă în natură şi în cultură, în ştiinţă şi în artă, în natura inertă şi în cea vie. Pentru cultura vechilor greci, Platon reprezintă cea mai înaltă expresie a matematicii ca aspect fundamental al spiritului uman. Pentru Aristotel, discipolul lui Platon, matematica nu este o parte a ştiinţei şi nu este subordonată acesteia; matematica se ocupă de obiecte al căror interes este de sine stătător şi care admit o motivare estetică. Spiritualitatea matematicii : secolele XIII-XVII Sf. Augustin (354-430) preluase de la Platon fascinaţia pentru numere iar de la Euclid metoda de procedare axiomatic-deductivă. Această metodă avea să fie urmată de teologia catolică până spre secolul al XVII-lea. Dar nu numai teologia, ci şi alte discipline au urmat aceeaşi cale; a se vedea Etica lui Spinoza(1632-1677) şi mecanica newtoniană. Duns Scotus (secolul al XIII-lea) se ocupă de problema existenţei şi infinităţii lui Dumnezeu, folosind procedee care prefigurează noţiuni din ceea ce azi numim teoria mulţimilor ordonate. Nicolaus Cusanus (1401-1464) vede în matematică unicul mod de a ajunge la certitudine. Ca şi Descartes, mai târziu, Cusanus adoptă ipoteza unui Univers indefinit (nu infinit). N. Copernic (1473-1543) propune, în lucrarea sa privind mişcările de revoluţie ale sferelor cereşti (1540), un model matematic al heliocentrismului. Opera lui Copernic a rămas în primul rând pentru valoarea ei ştiinţifică, dar şi calitatea ei literară este remarcabilă; este un poem dedicat Soarelui şi Cercului. În perioada Renaşterii (secolul al XV-lea) are loc o alianţă fericită între artele vizuale şi matematică, prin nume ca Leonardo da Vinci, Bruneleschi, Alberti, Albrecht Dürer, Piero della Francesca şi Bombelli. Se realizează astfel un progres substanţial în înţelegerea perspectivei (reprezentarea spaţiului cu trei dimensiuni în cel cu două dimensiuni). Galileo Galilei (1564-1642), prin Il Saggiatore, Sidereus Nuncius şi mai cu seamă prin opera sa Dialog se înscrie în istorie drept unul dintre părinţii ştiinţei moderne, prin recunoaşterea rolului central al matematicii în înţelegerea lumii. Dar, după cum au atras atenţia Leopardi şi Italo Calvino, prin aceleaşi opere Galilei rămâne şi ca unul dintre marii scritori în proză ai Italiei. Un alt savant dublat de un scriitor este Johanes Kepler (1571-1630), care în Astronomia Nova (1609) face apel la cele cinci tipuri de poliedre ale lui Platon pentru a studia interacţiunea dintre om şi cosmos. Kepler demonstrează că traiectoriile
26

planetelor nu sunt circulare, cum se credea, ci eliptice; sunt astfel aduse în atenţie secţiunile conice ale lui Apollonios de Perga (262-180). Pasul următor: Isaac Newton (1642-1727) descoperă legea atracţiei universale (1687). René Descartes (1586-1650) preconizează o ştiinţă unificată, având ca model matematica. Asemenea lui Galilei, Descartes crede că matematica este cheia care deschide drumul spre o imagine globală, unificată şi coerentă a lumii. Plecând de la matematică, Descartes s-a simţit proiectat în fizică, filozofie, psihologie, fiziologie şi cosmologie, în toate acestea devenind un pionier. În Discurs asupra metodei, Descartes străluceşte nu numai prin deducţie filozofică, ci şi prin aspectul literar. Spiritualitatea matematică: secolele al XVIII şi al XIX-lea În Convorbirile sale cu Eckermann, Goethe are unele reflecţii privind matematica. Într-una dintre ele, consideră că matematica este o artă care ar trebui să se declare independentă de ceea ce îi este exterior, pentru a-şi urma marele ei traseu spiritual, capabil să cuprindă mai mult decât înţelegerea lumii comensurabile şi măsurabile. Pe de altă parte, Kant consideră că matematica este o ştiinţă, dar o ştiinţă a spiritului (Geisteswissenschaft), ceea ce îl apropie de poziţia lui Goethe, deoarece amândoi sunt de accord că matematica nu-şi are locul alături de ştiinţele naturii (Naturwissenschaften). Tot Kant consideră că partea cea mai profundă a matematicii este aceea care este cultivată ca fiind interesantă în sine, deci pentru propria ei plăcere. Matematicianului nu-i poate rămâne lipsit de interes faptul că anumite situaţii paradoxale, care au intrat în raza de preocupări a matematicii abia spre sfârşitul veacului al XIX-lea, au apărut mult mai devreme în literatură. De exemplu, în secolul al XVIII-lea, Lawrence Sterne, în Tristram Shandy, recurge la situaţii autoreferenţiale iar, în secolul al XIX-lea, Lewis Carroll se prevalează sistematic de paradoxuri în Alice in Wonderland şi în Through the looking glass. Dar de această dată este vorba de un profesor de matematică (Charles Dodgson, alt nume al lui Lewis Carroll); acesta este pasionat de jocul cu probleme de matematică şi de logică, pe care le introduce într-o formă paradoxală în literatura sa debordând de imaginaţie. Într-un fel, îl putem considera pe Lewis Carroll ca un precursor al literaturii absurdului, deoarece îi introduce de multe ori pe cititori într-o lume a haosului şi a lipsei de sens. În secolul al XIX-lea, George Boole este atras de problemele cunoaşterii iar lucrarea sa devenită clasică se intitulează Investigaţii asupra legilor gândirii. Proiectul său de articulare a logicii, algebrei, limbajului şi gândirii era clar o încercare temerară de pătrundere în arhitectura spiritului uman. Am aflat astfel că o condiţie necesară pentru realizarea corespondenţei urmărite de Boole este natura binară a cadrului algebric considerat. Aşa se face că numele lui Boole a rămas în memoria colectivă a matematicienilor asociat cu binaritatea. Boole îl

27

continua pe Leibniz, de aceea Leibniz trebuie şi el introdus în această mare tradiţie spirituală a matematicii. În Hard times (1854),Charles Dickens se foloseşte de un studiu al lui Sissy Jupe privind proporţiile, pentru a protesta contra entuziasmului unor contemporani ai săi pentru analiza aritmetică şi statistică a condiţiilor economice şi sociale din industria engleză. În secolul al XIX-lea, sub influenţa geometriilor neeuclidiene, literatura a preluat unele preocupări privind lumile cu mai multe dimensiuni. În Flatland (1884), Edwin Abbott introduce un narator care trăieşte într-un univers bidimensional. Apare o sferă şi naratorul încearcă să-şi convingă cetăţenii de existenţa celei de a treia dimensiuni, dar este arestat. Progresul nu este acceptat. Dubla singurătate a matematicii Matematicianul are nevoie de singurătate pentru a se proteja. Nu este vorba de liniştea necesară oricărei activităţi intelectuale, ci de faptul că, preluând o anumită întrebare, el o transformă, pentru a-i da un sens. Autorul întrebării, un inginer, un fizician, un economist, un lingvist sau altcineva, se simte de multe ori frustrat, el are impresia că problema lui a fost înlocuită cu o alta. Dintr-o dată, are loc o despărţire de lume, se naşte o suspiciune. De aici şi gluma conform căreia un matematician îţi rezolvă orice problemă…, în afară de aceea care te interesează. Să-l cităm, într-o traducere aproximativă, pe Goethe (tot din Convorbirile cu Eckermann): “Matematicienii sunt ca francezii; le propui o problemă, ei o trec pe limba lor şi mai departe nu mai înţelegi nimic”. De aici, s-a dedus uneori că Goethe nu-i agrea pe matematicieni. Este însă mai potrivit să credem că autorul lui Faust avea o profundă înţelegere a naturii activităţii matematice, în care se manifestă un mod specific de a distinge un enunţ cu sens de unul fără sens şi o percepţie specială a demarcaţiei dintre claritate şi obscuritate. Mai este apoi faptul că, instinctiv, matematicianul caută să se folosească de acele părţi ale matematicii care-i sunt familiare, deci modul de a da un sens unei întrebări depinde şi de tipul culturii sale matematice. Structurile, formele, tiparele, formaţiunile matematice de orice fel se îmbogăţesc mereu şi sunt apte, prin generalitatea şi varietatea lor, de a găzdui idei dintre cele mai diverse; iar, dacă imaginaţia sa este suficient de bogată, el va îmbogăţi repertoriul existent cu formaţiuni noi. Dar, concomitent cu singurătatea care-l are pe el ca autor, matematicianul trăieşte singurătatea pe care matematica o resimte în viaţa socială. Începând cu anii de gimnaziu, cei mai mulţi elevi resping ceea ce li se propune sub eticheta matematicii, rămânând pe viaţă marcaţi de această experienţă negativă. Dacă se mai întâlnesc cu ea, în studenţie sau profesie, este vorba de aspectul unealtă, sub forma unui algoritm, a unei formule, a unei reprezentări grafice de care se prevalează la un anumit moment, într-un itinerar care, în ansamblu, nu este de natură matematică. Într-un caz mai fericit, dar destul de rar, apare nevoia de a
28

face apel la matematica-limbaj, deci nu numai la o utilizare locală, ci la una care angajează, pe un întreg parcurs, folosirea limbajului matematic, dacă nu în toate cele 9 componente ale sale, măcar cu o parte a lor. Pariul educaţiei matematice se referă la faptul că modul de gândire pe care-l oferă această disciplină are o valoare universală, deci este folositor în orice altă disciplină şi în orice domeniu al vieţii. În momentul de faţă, ne aflăm la o distanţă astronomică de împlinirea acestui deziderat. Concludent este şi faptul că, ajunşi la vârsta a treia, cei mai mulţi nu-şi amintesc din matematică nicio idee, niciun fapt cu semnificaţie culturală; numai unele cuvinte-sperietoare, ca logaritm, sinus sau rădăcina pătrată, le mai apar în memorie, ca un vis urât. Izolarea socială şi culturală a matematicii este gravă. La ora paşilor peste graniţe Matematica este aruncată în derizoriu de modul în care se face educaţia ei şi de percepţia ei publică. Faptul acesta iese în relief de îndată ce, prin contrast, luăm în considerare complexitatea culturală şi datele istorice privind potenţialul spiritual al matematicii, pe care ne-am străduit să le configurăm. Ele ne ajută să înţelegem de unde anume vin bogăţia intelectuală, forţa artistică; universalitatea în cuprindere şi capacitatea de seducţie a matematicii, atunci când aceasta rămâne autentică şi nu înlocuită cu o caricatură a ei. Deocamdată însă, toate aceste comori rămân ascunse, chiar inexistente, în educaţie, în percepţia publică, în cultură, în orizontul celor mai mulţi intelectuali. Nici măcar cei care, prin profesie, au contact cu partea instrumentală a matematicii (fizicieni, ingineri, economişti etc.), de cele mai multe ori nu ajung la aerul tare al marilor spectacole pe care le oferă matematica. Aşa cum am încercat să arătăm, limbajul nu este decât unul dintre multele aspecte ale matematicii, dar şi acest aspect este sesizat numai prin câteva dintre numeroasele sale componente şi funcţii. Ce s-a preferat, în schimbul celor de mai sus? S-a restrâns educaţia matematică la o aşa zisă funcţie utilitară, înţeleasă ca un ansamblu de procedee de operare, care ar avea legătură cu problemele practice şi cu celelalte discipline. Realitatea este însă alta. Metabolismul matematicii cu celelalte domenii este aproape inexistent în educaţie iar viaţa cotidiană nu de formule are nevoie, ci de deprinderi de gândire în etape, pe care matematica ni le inoculează; când, totuşi, prin aplicarea unei simple formule învăţate la şcoală, jucătorii la loterie şi-ar putea evalua şansele de câştig, se constată că cei mai mulţi nici măcar nu-şi amintesc de existenţa ei. Matematica îşi extrage probleme de peste tot. Am putea chiar spune că cele mai interesante aspecte sunt cele care apar la interfaţa matematicii cu restul lumii. Spre această zonă mi-am orientat o bună parte din cercetări. Am dat exemplul formulei canonice a mitului. În ultimii 30 de ani, de când autorul ei a revenit la ea, accentuându-i relevanţa, faptul că ea se află în raport cu miturile într-o relaţie asemănătoare celeia în care miturile se află în raport cu viaţa,
29

cercetarea formulei respective s-a intensificat şi câteva sinteze dau seama despre aceste căutări. Punctul de vedere al matematicii nu a lipsit, mergând de la logică şi algebră la matematica morfogenezei, a lui René Thom. Dar în ce a constat aici rolul matematicii? S-au propus lumi alternative, coerente, în cadrul cărora intuiţiile lui Lévi-Strauss capătă un statut conceptual. Nu atât despre teoreme este vorba, ci de metafore matematice a căror relevanţă antropologică va fi pusă mereu în discuţie. Matematica se află la ora paşilor peste graniţe, la care se raporta Werner Heisenberg, într-o celebră carte a sa. De la izolarea matematicii la universalitatea ei Dacă aventura lingvistică a matematicii avea predecesori iluştri, de la Newton şi Leibniz la Kolmogorov şi Dobrushin; dacă asocierea ei cu arta s-a aflat în atenţia lui G.D. Birkhoff, A.N. Kolmogorov şi H.S.M. Coxeter (pentru a ne referi la secolul al XX-lea); dacă imixtiunea matematicii în antropologie îl avea ca iniţiator pe unul dintre cei mai importanţi matematicieni ai secolului al XX-lea, André Weil, noul domeniu, semiotica, spre care aveam să mă îndrept în anii ’70 ai secolului trecut, purta girul celui mai important matematician american al secolului al XIX-lea, Charles Sanders Peirce. Este vorba de un punct de vedere care-şi are originea la vechii greci, trece prin teologia catolică a Evului mediu şi se regăseşte la Leibniz, pentru a schiţa o mică parte din itinerarul acestei discipline a modului de generare şi transformare a semnelor. Între matematică şi semiotică legătura este atât de naturală, încât apare tentaţia de a o considera pe prima drept o ramură a celei de a doua. Cu toate acestea, în mod paradoxal, la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, când semiotica a căpătat o bază instituţională, nu matematicienii, ci lingviştii, literaţii şi artiştii au fost cei mai activi în promovarea studiilor de semiotică. Ulterior au apărut şi biologii, informaticienii, matematicienii etc. Dar, ca urmare a activităţii mele anterioare în lingvistică, am trecut uşor la noua orientare iar Umberto Eco m-a invitat ca raportor la Primul Congres al Asociaţiei Mondiale de Semiotică, pe care-l organiza în 1974, la Milano. Semiotica s-a dovedit a fi liantul de care aveam nevoie pentru a facilita legătura dintre ideile matematice, pe de o parte, şi problemele provenite din biologie, informatică, psihologie, literatură, economie, lingvistică, istorie, relaţii internaţionale etc., pe de altă parte. Un moment important, în această direcţie, a fost Seminarul combinat de matematică, genetică moleculară, lingvistică şi informatică pe care l-am organizat la Institutul de lingvistică al Americii (Buffalo, New York, 1971). Numai câţiva ani mai târziu, în 1976, am devenit şeful echipei Universităţii din Bucureşti în cadrul Proiectului Universităţii Naţiunilor Unite (Tokio) Obiective, procese şi indicatori de dezvoltare. Dialogul cu specialişti din alte domenii, din câteva zeci de ţări, pe care mi l-a prilejuit, timp de vreo şapte ani, acest experiment a avut un rol decisiv în antrenamentul meu transdisciplinar iar în anii ’80 întreaga cunoaştere îmi apărea unitară şi devenisem foarte conştient
30

de daunele lipsei de comunicare dintre discipline. Dar să nu uităm că încă în prima jumătate a secolului trecut ideea unei unificări a cunoaşterii revenise puternic, dominând preocupările Cercului din Viena; Rudolf Carnap susţinea că nu există decât o singură ştiinţă. Mi s-a configurat astfel capacitatea matematicii de a fi un catalizator al transferurilor de idei, concepte şi rezultate între domenii dintre cele mai diferite. Nu cumva tocmai izolarea la care este condamnată îi conferă matematicii universalitatea pe care nimeni nu i-o poate contesta? Solidaritate cu lumea cercetării Pe măsură ce mă implicam în domenii tot mai variate, devenea tot mai dificilă urmărirea impactului meu în aceste domenii. Începusem, încă din anii ’80, să consult Science Citation Index, de acolo aflam despre unii autori care se refereau la ceea ce publicasem, dar de multe ori revistele respective erau inaccesibile. Aveam nevoie ca de aer de aceste ecouri. Mă citeşte cineva? Interesează pe cineva ceea ce public? Este recunoscută întreprinderea mea drept o acţiune necesară – sau măcar interesantă - de injectare a gândirii matematice în domenii aparent depărtate de matematică? Nu cumva sunt perceput ca un intrus? Sau ca unul care complică inutil lucrurile? Gluma care pretinde că matematicianul este recunoscut după faptul că dă răspunsuri lung gândite, precise, dar inutile, nu a apărut din senin. Toate aceste întrebări erau pentru mine expresia unei nevoi organice de a mă cunoaşte, de a mă evalua, independent de ceea ce birocraţia universitară îmi cerea să raportez periodic. Aşa cum este de neconceput să te angajezi în studiul unei probleme fără a te interesa de cei care s-au ocupat anterior de ea, la fel de gravă mi se pare atitudinea de indiferenţă faţă de cei care au reacţionat, într-un fel sau altul, la mesajul tău, preluând ipotetica ta ştafetă şi ducând-o mai departe. Acest act de solidaritate, în interiorul lumii cercetării, oferă o compensare măcar parţială a stării de singurătate, de izolare faţă de cei din afară. Dar, pentru a duce până la capăt această idee, mai trebuie adăugat ceva. Dacă ne interesează reacţiile celorlalţi, atunci este nevoie în prealabil ca mesajul nostru să ajungă efectiv la cât mai mulţi dintre potenţialii interesaţi. Aceasta revine la faptul că rezultatele noastre sunt publicate în locurile cele mai vizibile, deci în revistele cele mai frecventate. Numai că aceste reviste sunt şi cele mai exigente. Riscul de a primi un răspuns negativ sau unul critic, implicând reconsiderarea textului, este mare. Într-o lume grăbită, care funcţionează după sloganul “a publica sau a pieri”, într-o lume comodă, perspectiva trimiterii unui articol la o revistă de înaltă exigenţă nu pare atractivă. Cultura română, timidă în comunicarea cu lumea

31

Acceptăm cu greu şi de multe ori respingem realitatea în care trăim. Cunoaşterea s-a globalizat, cercetarea s-a globalizat şi ea, monitorizarea şi evaluarea lor se fac la nivel global. Suntem controlaţi de alţii, dar, în măsura în care suntem validaţi, participăm şi noi la procesul de monitorizare şi evaluare a altora. Situaţia este perfect simetrică. Ne aflăm în faţa unei probleme care nu este numai a fiecărui cercetător în parte, ci şi a culturii române în ansamblul ei. Această cultură a fost timidă în ceea ce priveşte comunicarea cu lumea. O inerţie istorică trebuie acum învinsă. Ca o consecinţă firească, faţă de anii ’50 şi ’60, am devenit mai exigent. Nu mă limitez să constat că un anume autor îmi acordă atenţie, mă interesează substanţa acestei atenţii. Este vorba de o referinţă esenţială sau numai de una marginală, locală sau, eventual, de una pur formală? Sau cumva demersul meu este chiar punctul său de plecare, fie pentru a-l continua, fie pentru a propune unul alternativ? Este el o autoritate recunoscută a domeniului sau un începător? Este revista în care se face referinţa respectivă una de mare prestigiu sau măcar una onorabilă? Mi se pare de asemenea semnificativă rezistenţa în timp a unui rezultat. Atenţia de care beneficiază un articol la 50 de ani după publicarea sa are o greutate mult mai mare decât citarea sa la numai câţiva ani după publicare. Se întâmplă să fii citat ani de-a rândul pentru un anumit rezultat, până în momentul în care cineva publică o sinteză a domeniului respectiv, în care articolul tău este citat cum se cuvine, dar ulterior cei mai mulţi nu mai trimit la articolul în cauză, ci la sinteza care l-a înglobat. Paradoxal, cel mai înalt elogiu care se poate aduce unui anumit concept, unui anumit rezultat, este dispariţia nevoii de a-l mai menţiona pe autor. O lume inefabilă Este vorba despre lumea matematicii, o lume inefabilă, în primul rând pentru că nu se poate defini. Când li se cere definiţia, matematicienii fac un ocol şi răspund prin a indica unele atribute ale domeniului lor; o definiţie directă, cât de cât scurtă, a matematicii este evitată. Din acest punct de vedere, matematica se află în situaţia artei, la fel de imposibil de definit. Există şi un alt mod de a ocoli definiţia: prin indicarea diferitelor ei compartimente, de exemplu, aşa cum figurează ele în marile reviste de referate. Acest ocol este folosit uneori şi atunci când trebuie explicat ce este arta. Există şi un alt fel în care se manifestă inefabilul matematicii: prin contrastul dintre modul în care se prezintă matematica în lume şi modul în care arată viaţa ei ascunsă. La suprafaţă, matematica este dominată de deducţii, de formule şi de algoritmi; ea procedează de la definiţii, leme şi teoreme la demonstraţii, corolare şi exemple. În căutările şi frământările ei, ea este străbătută de întrebări, încercări, ezitări, greşeli, eşecuri, tatonări, analogii, asocieri de tot felul, amintiri din ce-am trăit sau ce-am visat cândva, reprezentări vizuale,
32

testări pe exemple particulare, mirări, intuiţii şi emoţii. Simptomatic pentru discrepanţa dintre aparenţa şi substanţa matematicii este distanţa, care poate fi foarte mare, dintre momentul găsirii unui rezultat şi cel al confirmării sale prin demonstraţie. Totul se întâmplă ca în celebra reflecţie a lui Blaise Pascal; pentru a porni în căutarea unui lucru, trebuie mai întâi să-l găsim. Nu este nicio contradicţie aici. Găsirea este abductivă, iar căutarea urmăreşte o confirmare deductivă. Ordinea în care matematica se prezintă în lume este în bună măsură opusă ordinii istorice. De exemplu, noţiunile de limită, continuitate, derivată şi integrală sunt învăţate în această ordine, dar ordinea în care ele s-au cristalizat este inversă acesteia. G. Călinescu aprecia că istoria literară este o ştiinţă inefabilă. Matematica este inefabilă, are, printre diferitele ei trăsături, şi unele comune cu ştiinţa, fără însă a putea fi inclusă printre ştiinţe, deoarece nu se ocupă, prin destinaţia ei, de o anumită felie a naturii sau a societăţii. Aşa cum am mai observat, matematica are un potenţial ştiinţific, are şi unul artistic, are şi unul filozofic; dar ea rămâne, în concertul culturii, o voce separată, inconfundabilă. O bună parte a lumii academice îi respectă acest statut. Matematica, în viziunea ideilor primite, în sensul lui Flaubert Cea mai răspândită este aceea de ştiinţă exactă. Conform unei definiţii de dicţionar, “ştiinţele exacte sunt acele domenii ale ştiinţei care sunt capabile de o expresie cantitativă acurată sau de predicţii precise şi de metode riguroase de testare a ipotezelor, în special de experimente reproductibile, implicând predicţii şi măsurători cuantificabile”(Wikipedia). După cum se vede, acest clişeu se bazează, la rândul său, pe alte două clişee: “matematica, ştiinţă a cantităţii” şi “matematica, ştiinţă a naturii sau/şi societăţii”. Primul clişeu domină şi acum percepţia comună a matematicii, după cum rezultă din definiţia ei în Dicţionarul explicativ al limbii române : “ştiinţă care se ocupă cu studiul mărimilor, al relaţiilor cantitative şi al formelor spaţiale (cu ajutorul raţionamentului deductiv)”. Al doilea clişeu rezultă din asimilarea matematicii cu domeniile în care ea se valorifică. Se observă şi un al treilea clişeu, care reduce matematica la funcţia ei de unealtă. Cât de departe suntem de geometria şi aritmetica văzute drept două dintre “cele şapte arte liberale” (celelalte cinci fiind gramatica, retorica, logica, muzica şi astronomia)! Desigur, matematicienii din a doua jumătate a secolului trecut au fost conştienţi de toate aceste falsificări ale naturii reale a domeniului lor şi au propus versiuni alternative: matematica, “studiu al formelor şi evoluţiei lor” (R. Thom); “ştiinţă a modelelor (patterns)” (L. Steen); “corp de cunoştinţe centrat pe conceptele de cantitate, structură, spaţiu şi mişcare” (Wikipedia) iar, în secolul al XIX-lea, B. Peirce propusese “ştiinţa care dezvoltă concluzii

33

necesare”. Fiecare dintre ele prinde câte un aspect, dar niciuna nu separă matematica de toate celelalte domenii. Între funcţia cognitivă şi cea utilitară Ca Janus, cel cu două feţe, matematica ne arată uneori funcţia ei cognitivă, alte ori pe cea utilitară. Relaţia dintre ele este pe cât de simplă, pe atât de paradoxală: cea mai bogată sursă de susţinere a funcţiei utilitare a matematicii se află în avansul funcţiei sale de cunoaştere. Dar preţul care trebuie plătit pentru ca acest lucru să se întâmple este libertatea acordată matematicianului de a-şi dezvolta cercetările sale nestingherit, neîmpins de la spate de tot felul de planificări, ci ghidat exclusiv de curiozitatea sa, de bucuria sa de a “vagabonda” în lumea ideilor matematice, lume pentru el suficientă pentru a-l motiva în efortul său intelectual. Nu întâmplător am folosit verbul “a vagabonda”; m-am gândit la verbul francez errer şi la latinescul errare, care înseamnă, în acelaşi timp, “a rătăci”, “a vagabonda” şi “a greşi”. Cu alte cuvinte, când mergi încoace şi încolo, tatonând diverse posibilităţi, eşti supus greşelii şi eşecului; încerci din nou şi din nou şi acesta este marele joc al matematicii (dar nu numai al ei). Matematica trebuia să rămână ca muzica, să fie cultivată pentru propria ei plăcere. Funcţia terapeutică a muzicii a fost observată de multă vreme, dar nimeni nu s-a gândit ca societatea să-i condiţioneze pe compozitori de efectul curativ al creaţiei lor muzicale. Matematicienii n-au avut acest noroc. Societatea s-a focalizat mereu asupra funcţiei utilitare a matematicii şi, în mare măsură, a apreciat munca matematicienilor în raport cu cerinţele practice, fără a conştientiza sursa reală a acelei “unreasonable effectiveness of mathematics” (E. Wigner). “Pentru onoarea spiritului uman” Dar aici mai trebuie subliniat un aspect. Cercetarea matematică este o activitate cu scadenţă nedeterminată; ea este, în general, o întreprindere de cursă lungă, se extinde la generaţii succesive, care pot ocupa secole, dacă nu chiar milenii. Nu se ştie exact când a început şi nu i se întrevede un sfârşit. Acest atribut îl are şi cercetarea din alte domenii. Dar în matematică fiecare predare şi preluare a ştafetei este atât de explicită, de clară, încât poţi contempla în toată grandoarea sa acest spectacol în care eforturile unor oameni care au trăit în perioade dintre cele mai diferite ale istoriei se conjugă într-un singur elan, pentru a conduce la rafinamentul de gândire al matematicii contemporane. Am trăit pentru prima oară acest sentiment ameţitor, pe vremea când eram student, contemplând istoria analizei matematice, de la Arhimede până în secolul al XXlea. O dulce ameţeală, la vârsta adultă, în prelungirea stării similare trăite în copilărie, la vârsta scrânciobului şi a toboganului.
34

În 1830, Carl Gustav Jacobi, într-o scrisoare către Adrian-Marie Legendre, scrie: “Dl. Fourier crede că scopul principal al matematicii este de a fi utilă şi de a explica fenomenele naturale; dar un filozof ca el ar fi trebuit să ştie că scopul unic al ştiinţei este onoarea spiritului uman şi că sub acest titlu o chestiune privind numerele nu valorează mai puţin decât una relativă la sistemul lumii”. Sloganul lui Jacobi a fost preluat ca titlu al cărţii sale din 1987, de către Jean Dieudonné: Pour l’honneur de l’esprit humain(Hachette, Paris). Ca şi pe Jacobi, pe Dieudonné îl animă înţelegerea (pe care am moştenit-o de la vechii greci) matematicii ca artă, mai degrabă decât înţelegerea ei ca ştiinţă; matematicianul caută frumuseţea, nu utilitatea. Dar utilitatea vine şi ea, la vremea ei. Cu alte cuvinte, ar fi o profundă eroare să credem că funcţia cognitivă şi estetică a matematicii este un mijloc prin care atingem scopul reprezentat de funcţia ei utilitară. Adevărata matematică este cultivată pentru propria ei plăcere şi tocmai prin aceasta ea onorează spiritul uman. Capacitatea formativă a matematicii vine din gratuitatea ei Ajungem astfel la una din sursele eşecului matematicii şcolare: greşeala de a crede că îl educăm pe elev furnizându-i scule cu utilizări precise. Regulile de folosire a sculelor pot fi deprinse relativ uşor, dar valoarea lor educaţională este derizorie. Aritmetica şi geometria dispun de resurse bogate de dezvoltare a capacităţii copilului de a se mira, de a se întreba, de a imagina răspunsuri, de a tatona diferite căi de rezolvare, de a stabili punţi de legătură cu înţelegerea naturii, a limbajului, a istoriei şi geografiei. Dar totul trebuie să se bazeze pe dezvoltarea propriei sale curiozităţi, în aşa fel încât el să accepte ca unică răsplată bucuria, plăcerea de a înţelege, prin paşi mărunţi, câte ceva din lumea care îl înconjoară şi de a se înţelege pe sine. La întrebarea pe care o auzim mereu, din partea unor elevi, dar şi din partea unor părinţi şi educatori: De ce matematică pentru copii care nu-şi propun să devină matematicieni? le răspundem: Pentru că matematica este un mod de gândire cu valoare universală şi pentru că ea prilejuieşte bucurii spirituale la care orice fiinţă umană ar trebui să aibă acces. În măsura în care adolescenţii vor învăţa să se bucure de frumuseţile matematicii, ale ştiinţei, ale artei şi literaturii şi vor simţi nevoia de a le frecventa, ei nu vor mai suferi de plictiseală iar tentaţia unor activităţi derizorii, uneori antisociale, va scădea. Pornind de la o întrebare a lui Rilke În celebrele sale Scrisori către un tânăr poet, pe care le-am citit ca adolescent, Rainer Maria Rilke îl sfătuia pe interlocutorul său, atras de magia versurilor, să persiste în a scrie poezie numai dacă simte că nu ar putea trăi altfel. Cercetarea matematică nu este cu nimic mai puţin exigentă şi selectivă,
35

chiar dacă severitatea selecţiei este aici de o altă natură. Întrebarea lui Rilke devine inevitabilă: Să faci cercetare matematică numai dacă simţi că nu ai putea trăi altfel? Paul R. Halmos a dat undeva un răspuns afirmativ unei întrebari similare. În ceea ce mă priveşte, un singur lucru pot spune: că nu mi-aş fi putut imagina viaţa altfel decât într-o activitate de cercetare iar, în măsura în care aş fi fost împiedicat s-o fac, m-aş fi considerat de-a dreptul nenorocit. Maeştri şi discipoli Tradiţiei evocării unui predecesor ilustru, la primirea în Academia Română, ar trebui să i se adauge, cel puţin din considerente de simetrie, portretizarea unui discipol, a unui posibil viitor membru al acestei Academii. Mă voi conforma acestui principiu, dar o voi face nu atât din raţiunile de simetrie la care m-am referit, cât dintr-o nevoie profundă de a spune adevărul, de a mă mărturisi: am învăţat de la unii dintre foştii mei studenţi nu mai puţin decât au învăţat poate ei de la mine. Într-o circularitate simptomatică pentru vremea în care trăim, ajungem să învăţăm de la cei care ieri au învăţat ei de la noi. Într-un anume sens, discipolii de ieri ne devin azi profesori. Relaţia maestru-discipol trebuie deci reconsiderată. Faţă de complexitatea actuală a vieţii academice şi faţă de cerinţele tot mai variate ale competiţiei actuale a valorilor, tânărul în plină formare are nevoie de mai multe puncte de sprijin, de mai mulţi termeni de referinţă. Nimeni nu excelează în toate privinţele, nimeni nu este un reper în toate; nevoia de mai multe repere este legitimă. Dar, pe de altă parte, înaintarea în vârstă adaugă la maeştrii şi la discipolii de ieri pe alţii, care apar pe parcurs. Ca student, aveam câteva repere: Miron Nicolescu şi Simion Stoilow, Dan Barbilian şi Gheorghe Vrănceanu. Ulterior, s-a adăugat Grigore C. Moisil. De la fiecare dintre ei am preluat altceva. Dar treptat, pe măsură ce îi descopeream, prin lectură, pe profesorii profesorilor mei, m-am ataşat puternic de Spiru Haret, Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu şi Petre Sergescu. Cu toţi aceştia m-am simţit pe aceeaşi lungime de undă. N-au fost numai matematicienii, dar nu mai este loc pentru ei aici. Un discipol care mi-a devenit maestru: Vasile Ene Până aici, pare totul normal, conform aşteptărilor. Numai că printre noii mei maeştri au început a se strecura unii dintre foştii mei studenţi. Voi da un singur exemplu: Vasile Ene. Venea dintr-o familie săracă, îşi trăise copilăria într-o casă fără bibliotecă. Ca elev, aflase dintr-o carte de popularizare că există integrale mai bune decât aceea care se afla în manualul şcolar. Ardea de curiozitatea de a le cunoaşte. A ales matematica. Nu era studentul meu, predam la altă serie. Dar într-o zi, în sala de lectură a Bibliotecii Facultăţii de Matematică, m-a abordat. După căutări haotice, fără rezultat, în rafturile Bibliotecii, încercase pe cont propriu să imagineze o continuare la ceea ce se afla în cursul universitar. I-am
36

recomandat să consulte colecţia revistei Real Analysis Exchange, în care se publicau frecvent articole pe tema care-l obseda. A fost pentru el un moment de revelaţie, care i-a schimbat viaţa. A devenit, în scurt timp, un colaborator aproape permanent al acestei reviste de înaltă exigenţă. Trăia cu atâta intensitate problemele integralelor neabsolute, observa cu atâta fineţe punctele delicate şi cotiturile periculoase cărora trebuia să le facă faţă, îmi vorbea despre ele cu atâta pasiune, recurgând la reprezentări vizuale, gesturi, mirări, încât aveam impresia că obiectele sale matematice erau nişte fiinţe vii, cu care convieţuia într-o armonie deplină. Mă simţeam un invitat privilegiat în laboratorul său de creaţie. Nu mai trăisem momente de acest fel decât la cursurile Profesorului Dan Barbilian. Întâlnirile mele periodice cu Vasile Ene erau zile de sărbătoare, prilejuite de câte un nou articol care urma să fie trimis la Real Analysis Exchange. Contrastul izbitor dintre caracterul foarte tehnic al acestor texte şi modul în care ele prindeau viaţă în discuţia directă cu autorul lor avea pentru mine o valoare simbolică şi suna ca un avertisment privind felul greşit în care se face educaţia matematică: Da, aveau dreptate vechii greci, o teoremă este un spectacol, dar trebuie ca cineva să-i asigure regia; o teoremă poate fi un sentiment, cum observa Moisil, dar pentru a-l trăi este nevoie şi de expresia sa verbală. Despre Vasile Ene pot spune cu certitudine că, din momentul în care a cunoscut adevărata matematică, nu a mai putut trăi fără ea. Această pasiune a dat vieţii sale un sens superior, de o valoare intelectuală şi morală exemplară. A murit la vârsta de 41 de ani, răpus de o boală căreia nu i s-a putut stabili natura. Pentru cercetările sale profunde de analiză matematică, revista Real Analysis Exchange l-a omagiat prin înfiinţarea a ceea ce se numeşte Vasile Ene Memorial Fund, anunţat în fiecare număr al revistei şi destinat finanţării participării unui tânăr matematician român la o conferinţă internaţională de profil. Prin omagiul pe care-l aduc lui Vasile Ene, îmi exprim recunoştinţa faţă de toţi cei care m-au însoţit, în vreun fel sau altul, în călătoria neverosimilă care, probabil, se apropie de sfârşit. Îmi vin în minte versurile lui Serghei Esenin: Te-am trăit sau te-am visat doar viaţă? Parcă pe un cal trandafiriu Vesel galopai de dimineaţă!

37