CUPRINS

Argument................................................................................................................ Capitolul I – Cadrul general........................................................................
1. Relaţiile internaţionale dinaintea celui de-al doilea război mondial.............. 2. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi efectele acestuia....................... 3. Realismul- principalul curent în politica internaţională postbelică.....................

Capitolul II- Războiul Rece
1. Perspectivă asupra Războiului Rece............................................................. 2. Cauzele Războiului Rece...................................................................... 3. Crizele Războiului Rece...............................................................

Capitolul III- Realismul în relaţiile internaţionale
1. Realismul – paradigmă centrală a relaţiilor internaţională.............................. 2. Principiile realismului................................................................... 3. Viziunea lui Morgenthau asupra realismului.................................... 4. Realismul şi Războiul Rece............................................................

Concluzii.................................................................................................................. Bibliografie.........................................................................................................

1

Argument Am ales această temă pentru următoarea lucrare din două motive principale: În primul rând am considerat realismul unul din curentele de gândire ce au influenţat în mare măsură domeniul relaţiilor internaţionale, un curent caracterizat prin pragmatismul ideilor sale, prin obiectivitatea sa în raport cu definirea actorilor din arena internaţională şi a intereselor acestora. Tocmai datorită acestor caracteristici, Războiul Rece cu tot ce a însemnat el: conflicte militare, diplomatice, economice, ideologice şi nu numai, poate fi tratat cel mai bine doar din perspectiva realistă. Al dilea considerent în alegerea temei la reprezentat tocmai această stare de fapt care a marcat relaţiile internaţionale din a doua jumătate a secolului XX numită Război Rece. Această stare de conflict deschis, non-militar, dar în care cursa înarmărilor a fost constantă, s-a manifestat pe parcursul a mai bine de patru decenii. Războiul Rece nu a fost doar un conflict între două super-puteri ci a implicat majoritatea statelor lumii, determinând configuarţia sistemului politic internaţional şi raporturile dintre state. Pe tot parcursul acestei perioade a existat riscul degenerării într-un război la scară mondială. Cu toate că principalul obiectiv al celor doi adversari era evitarea acestui lucru au existat câteva momente-cheie, de gestioanrea cărora a depins o posibilă declanşare a celui de-al treilea război mondial.

2

Capitolul I. 1.

Cadrul general

Relaţiile internaţionale dinaintea celui de-al doilea război mondial Practic, relaţiile internaţionale dinainta celei de-a doua conflagraţii mondiale funcţionau după

reglementările stabilite în urma Tratatului de la Versailles din 1919. În primul rând s-a pus problema Germaniei, considerată principala vinovată pentru începerea războiului. Puterile învingătoare au vrut să se asigure că Germania nu va mai putea să domine Europa niciodată. Astfel Germaniei i s-au impus condiţii umilitoare la semnarea tratatului. Pe lângă problema germană o altă sursă de instabilitate e aşa numită problema balcanică care s-a ridicat din colapsul Imperiului Otoman şi cel Habsburgic. Populaţiile din zonă au ţinut foarte mult la ideea de naţionalism, dreptul lor la autoguvernare. Încurajate de dreptul la autodeterminare promovat în „cele 14 puncte”1 ale lui Woodrow Wilson popoarele din Centrul şi Estul Europei au format noi state modificând radical harta politică a Europei. Imperiul Ţarist capătă o noua formă după preluarea puterii de către bolşevici în 1917, URSS devenind un actor nou cu caracteristici distincte în arena internaţională. Perioada interbelică a adus un declin pentru statele Europei, în timp ce Statele Unite ale Americii s-au ridicat din război ca beneficiarul net al conlictului. Dupa sfârşitul primului război mondial importanţa şi influenţa SUA in arena internaţională devine esenţială: „Într-o vreme în care Europa nu mai era capabilă să-şi controleze destinul, sfârşitul războiului însemna pentru SUA începutul, încă ezitant al exercitării unui rol internaţional important”. 2 Astfel SUA împreună cu marile puteri europene au creat Liga Naţiunilor, organizaţie care s-a dorit a fi un factor de echilibru în noua balanţă de putere cu rolul de a preveni un viitor conflict. Eşecul Ligii de a ţine sub control agresiunile japoneze a încurajat dictatorii europeni să nu respecte legea internaţională considerând că nu se vor confrunta cu sancţiuni din partea acesteia. Nemulţumirea poporului german faţă de tratatul de la 1919 a favorizat ascensiunea la putere a Partidului Naţional Socialist al lui Hitler. Odată cu Hitler, Germania îşi recapătă tendinţele expansioniste şi aspiraţiile de putere mondială. Politica de neagresiune dusă de Marea Britanie şi
1

“Enciclopedia Blackwell a gândirii politice”, Miller, David, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, pg 732 2 “Realismul în relaţiile internaţionale”, Guzzini, Stefano, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, pg 46

3

Franţa precum şi eşecul Ligii Naţiunilor în a sancţiona Japonia îl încurajează pe Hitler să invadeze Cehoslovacia. Astfel începe al doilea război mondial. 2. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi efectele acestuia Al doilea război mondial a adus nişte schimbări fundamentale în politica mondială. După 1945 puterile europene îşi pierd tot mai mult din putere în timp ce potenţialul economic şi militar al SUA şi URSS creşte simţitor. Ambele ţări ajung la statutul de superputeri. Colapsul imperialismului din secolul XX a fost o cauză a declinului puterilor vesteuropene. După război imperialismul a fost privit cu ostilitate crescândă pe plan internaţional; colonialismul şi Charta Naţiunilor Unite erau tot mai des văzute ca incompatibile. Diferiţi factori au influenţat procesul de decolonizare: atitudinea puterilor coloniale, ideologia şi strategia forţelor anti-imperialiste cât şi rolul jucat de puterile externe.3 De asemenea factori politici, economici şi militari au determinat conturarea timpului şi naturii transferului de putere. În 1945 Imperiul Britanic era extins de-a lungul globului iar între 1947 şi 1980 li s-a acordat independenţa la 49 de state. După război recunoaşterea tot mai mare a justiţiei autodeterminării şi a puterii naţionalismului a adus o schimbare în politica imperiului. Experienţa britanică a decolonizării a stat în contrast cu cea franceză. Franţa a încercat să-şi menţină influenţa în vechile colonii din care nu s-a retras decât după războaie, cum ar fi cel din Indochina şi cel din Algeria. O excepţie au reprezentat-o coloniile din Africa franceză; sub preşedintele Charles de Gaulles, Franţa se retrage, încercând totuşi să-şi menţină influenţa prin Uniunea Franceză şi mai târziu Comunitatea Franceză. Ultimul imperiu colonial în Africa a fost cel al Portugaliei. După prăbuşirea regimului dictatorial din Lisabona urmează retragerea din colonii a trupelor militare. Marile puteri anti-colonialiste au sprijinit mişcările revoluţionare din ţările aflate sub dominion străin. Cel de-al doilea război mondial a reuşit să pună capăt mai multor aspecte care nu-şi mai găseau locul în acea parte din istorie: imperialismul, structura multipolară aflată într-o continuă incertitudine chiar de la începutul secolului, a fost înlocuită de bipolarismul SUA- URSS, ţări participante la război, dar cu situaţii complet diferite. SUA era o superputere militară şi economică, mult mai puţin afectată de cel de-al doilea război mondial decât statele europene.
3

„International History”, Scott, Len, British Council, Iaşi, 2007

4

URSS, pe de o parte, nu putea fi considerată o putere economică, dar totuşi din punct de vedere militar avea un cuvânt greu de spus. Axa est-vest s-a stabilizat prin intermediul armelor nucleare. Cauzele exacte ale confruntării, numite Razboiul Rece, sunt complexe şi incerte. Se poate spune totuşi ca variaţia economică, interesele politice, vidul de putere şi prabuşirea vechii ordini a creat sistemul bipolar, în care o mare atenţie era acordată disputei dintre cele două mari puteri. 3. Realismul. Gândirea politică este influenţată de contextul istoric în care este formulată. Bipolaritatea de după cel de-al doilea război mondial a determinat curentele relaţiilor internaţionale să se grupeze în jurul celor doi poli de putere. Gândirea realistă s-a dezvoltat în paralel cu formulările politice externe a SUA, realismul s-a dovedit astfel a fi principala ei şcoală de gândire de la care au pornit diferite orientări critice.4 Realismul structurează înţelegerea evenimentelor, conceperea şi desfăşurarea politicii externe, configurarea conflictelor internaţionale, de fapt o mare parte a secolului XX pornind de la premisa ca statele sunt motivate mai putin de idealuri, in mare masura motivatia fiind bazata pe putere, securitate si propriile lor interese, astfel statele vor actiona strict rational, pentru a-şi păstra şi mări puterea respectiv securitatea.5

4

“Realismul în relaţiile internaţionale”, Guzzini, Stefano, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, pg 45 5 „Manual de Relaţii Internaţionale”, Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pg.95

5

Capitolul II. Războiul Rece 1. Perspectivă asupra Războiului Rece. „După al doilea război mondial, lumea şi mai ales Europa au stat parcă suspendate între o pace imposibilă şi un război improbabil”.6 Războiul Rece poate fi definit ca un conflict nonmilitar, deschis si limitat, care s-a dezvoltat după cel de-al doilea război mondial şi s-a încheiat in 1991, între URSS şi SUA, state cu ideologii şi siteme politice diametral opuse. Părerile istoricilor şi a autorilor de relaţii internaţionale asupra acestei perioade sunt diferite: fie că este vorba de o stare conflictuală, care ia forma unei păci ratate printr-un razboi nedeclarat, de un război civil al rasei umane, de un război între sisteme social-politice, de o stare de pace prin teroare. Se admite totuşi că s-a evitat al treilea război mondial, şi că aceasta s-a realizat printr-un comportament condiţionat al celor două super-puteri protagoniste. Contextul Războiului Rece reflectă incapacitatea de a implementa principiile hotărâte pe timp de război la conferinţele de la Yalta şi Postgane. În vest exista un sentiment crescând precum că politica sovietică faţă de Occident era ghidată nu de preocuparea istorică a securităţii ci de expansiunea ideologică. Doctrina Truman şi politica de îngrădire asociată acesteia descopereau imaginea defensivă a SUA. În estul Europei forţa socialiştilor democratici şi a altor anticomunişti a fost sistematic eliminată înstaurând în locul lor regimuri loial marxist-leniniste excepţie făcând Iugoslavia sub mareşalul Tito care şi-a menţinut independenţa faţă de Moscova. Termenul de „Război Rece” a fost popularizat de către ziaristul american Walter Lippmann şi a intrat în limbajul uzual în 1947. Doctrina Truman proclamată în martie 1947 sublinia voinţa americană de a lupta împotriva ameninţării comuniste în Grecia şi Turcia, dar în realitate era vorba de un legământ cu caracter general de a veni în ajutorul statelor care trebuiaiu saă facă faţă puterii comuniste. Planul Marshall, anunţat în iunie 1947, a fost conceput pentru a furniza ajutor şi pentru a reînvia astfel economiile de piaţă epuizate ale Europei. Prosperitatea economică era percepută ca fiind cel mai eficient antidot împotriva atractivităţii comunismului.
6

Martin McCauley- “Rusia, America si Razboiul Rece, 1949-1991” Ed. Polirom, Iasi, 1999, pg.

9

6

Războiul Rece poate fi înpărţit în patru perioade principale. Primul Război Rece a durat din perioada ultimilor ani a lui Stalin şi până la moartea sa in 1953. Politica externă rusă în timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau contrara riscului. Urmează a doua perioadă, una de pericol şi confruntare de la moartea lui Stalin până la evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969. Un element esenţial în această perioadă a fost diplomaţia riscantă practicată de Hruşciov, care era mult prea încrezător în puterea crescândă a URSS. Urmează a treia perioadă, una de destindere şi de manifestare a dorinţelor ambelor superputeri de a-şi normaliza relaţiile şi a reduce riscul confruntării. Această perioadă se încheie cu invazia sovietică în Afganistan din 1979, indiscutabil cea mai gravă greşeală pe care Moscova a făcut-o în politica externă din timpul întregii perioade sovietice. În perioada a patra a avut loc o accelerare a cursei înarmărilor şi o ridicare a temperaturii politice; această perioadă e cunoscută ca al doilea război rece. Acest proces a fost stopat datorită viziunii inedite a lui Gorbaciov care dorea o reevaluare fundamentală a politicii externe ruse precum şi negocierea unui nou tip de relaţii cu America. Astfel Moscova nu va mai sprijini comunismul şi mişcările de eliberare naţională din lume. În pofida acestui fapt toare beneficiile rezultate au revenit Americii iar prăbuşiea URSS a survenit rapid la sfârşitul Războiului Rece. Originea războiului rece trebuie cautată în îngrijorarea de care au fost cuprinse marile puteri occidentale (S.U.A., Anglia, Franţa, Germania Occidentală) faţă de cursul politicii din ţările unde s-au instaurat dictaturi totalitare, ca expresie a extinderii sferei de influenţă sovietică. Aliaţii de până mai ieri, americanii, englezii şi sovieticii, s-au trezit astfel în faţa unor probleme iremediabile. Acestea vor lua chipul războiului, dar nu cu arma, deoarece aliaţii erau legaţi de tratatele de pace şi de condiţiile stabilite prin ele, ci folosind căi politice şi diplomatice. Ameninţarea reprezentată de URSS pentru statele vest europene precum şi angajamentul asumat de către SUA de a apăra democraţiile occidentale a dus la înfiinţarea NATO, tratat de alianţă militară semnat în aprilie 1949. “În activitatea sa NATO trebuie să respecte competenţele celorlalte organizaţii internaţionale, în primul rând a celor europene şi să respecte limitele determinate de specificul său.”7 Potrivit actului constitutiv8, statele sunt părţi obligate să rezolve orice diferend ivit între ele numai pe cale paşnică. Atacul unuia dintre membri este considerat
7

Marţian I. Niciu, „Organizaţii internaţionale guvernamentale”, ediţia a doua, Ed. Fundaşiei „Chemarea”, Iaşi, 1994, pg 101 8 Art. 5 Tratatul privind Organizaţia Atlanticului de Nord http://www.nato.int/docu/basictxt/treaty.htm

7

atac asupra Organizaţiei însăşi. Pentru URSS această politică de îngrădire a expansiunii sale reprezenta tot mai mult o ameninţare militară. Relaţiile dintre SUA şi URSS de la începutul Războiului Rece au fost influenţate şi de monopolul nuclear al Americii. Cursa înarmărilor a făcut ca în 1954- 1955 Occidentul să piardă monopolul nuclear. Pe fondul acestei curse şi a tensiunilor dintre cele două blocuri în 1955 statele din blocul comunist semnează Trataul de la Varşovia, o alianţă militară cu rolul de a contra-balansa ameninţarea NATO. 2. Cauzele Războiului Rece Părerile istoricilor şi a specialiştilor în relaţii internaţionale asupra cauzelor războiului rece diferă în funcţie de orientarea politică şi ideologică.

Ameninţarea rusească. Toate conflictele şi crizele au fost iniţiate de URSS şi de expansionismul rusesc care făcea parte integrată din ideologia marxist-leninistă; aceasta premărea victoria mondială a socialismului asupra capitalismului. Este genul de teorie în care un stat este blamat pentru toate problemele care se ivesc în relaţiile internaţionale.9

Imperialismul american. Aceasta este imaginea în oglindă a variantei anterioare, cu Washingtonul privit ca sursă a răului, exponent al capitalismului agresiv şi expansionist. Din nou, responsabilitatea este atribuită acţiunilor unui singur stat în timp ce partea opusă încearcă să evite conflictul militar.10

Teoria superputerilor. Dezvoltată de chinezi în anii 60 pentru a demonstra îndepărtarea Moscovei de adevărata cale marxist-leninistă, teoria are în vedere o aşa numită înţelegere tacită şi o competiţie acerbă între superputeri, având drept scop dominarea lumii. Aceasta subliniază ruptura dintre Beijing şi Moscova, fiind în acelaşi timp o expresie a insecurităţii chineze.11

Teoria cursei înarmărilor. Construirea armei nucleare atinsese proporţii care lăsau impresia că fenomenul este scăpat de sub control. Din această cauză stoparea cursei înarmărilor şi promovarea dezarmării erau considerate de o

9

McCauley, Martin, „Rusia, America şi Războiul Rece, 1949-1991”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg.41 10 Ibidem
11

Ibidem

8

importanţă capitală. Această teorie se bucura de popularitate în special în rândul statelor înscrise în mişcarea pentru pace.12

Teoria nord sud. Susţinătorii acestei teorii consideră că principalul conflict din lume este cel dintre nord şi sud, dintre naţiunile bogate şi cele sărace, dintre statele dominante şi cele dominate. Competiţia pentru poziţia dominantă în lumea a treia este privită ca sursă a tuturor conflictelor.13

Teoria vest vest. Politica mondială este dominată de conflicte între statele capitaliste bogate.Conflictul ruso-american este doar o perdea de fum menită să ascundă adevăratul conflict care este cel dintre Statele Unite, Japonia şi Uniunea Europeană. Originile celui de-al doilea război rece se află în conflictele, din ce în ce mai acute, dintre statele capitaliste bogate. Acestea, la rândul lor, favorizează şi agravează conflictele din interiorul lumii a treia.14

Teoria intrastatală. Politica internă a statelor determină politica lor externă. Schimbările în politica externă sunt legate de modificări ale raportului forţelor interne, de apariţia unor noi insuficienţe economice, şi de modificări ale structurii sociale. Politicienii folosesc anumite conjuncturi şi evenimente internaţionale pentru a rezolva conflictele interne şi pentru a obţine avantaje în faţa competitorilor naţionali, în lupta internă pentru putere.15

Teoria conflictului de clasă. Această teorie este clădită pe analiza marxistă a conflictului de clasă ca promotor al schimbării. Tensiunea este produsul declinului şi expresia revoluţiei sociale. Conflictul dintre capitalism şi comunism se manifestă prin tensiunile care apar între super puteri. Mişcarea revoluţionară din lumea a treia implică şi super puterie în conflict.16

Viziunea ortodoxă sau tradiţională. Aceasta corespunde tezei anterioare a ameninţării ruseşti. Rusia a fost permanent ostilă Occidentului şi a cooperat doar atunci când a fost necesar din punc de vedere tactic. Aceasta a fost, prin definiţie, o putere expansionistă.17

12 13 14 15 16 17

Ibidem, pg. 42 Ibidem, pg. 42 Ibidem Ibidem Ibidem Ibidem

9

• •

Viziunea revizionistă. Este un

tip de analiză similar celui din teoria despre

imperialismul american de mai sus.18 Interpretările postrevizioniste. Aceasta caută să evite teoriile cauzei unice ca sursă a stării conflictuale, eliminând astfel punctele slabe ale celor două teorii anterioare. Interpretarea ortodoxă acordă prea puţină atenţie nevoilor legitime de securitate ale Rusiei, în timp ce revizioniştii nu scot în evidenţă modificările survenite în modalităţile ruseşti de abordare a problemelor, care au condus la schimbări în politica americană.19 Discursul rostit de Winston Churchill în 1946 în localitatea Fulton din SUA, a dat “lovitura de deschidere” a razboiului rece, discurs prin care atrăgea atenţia asupra pericolului în care se aflau democraţiile occidentale, pe punctul de a fi inghiţite de comunism, şi propunea o strânsă alianţă anglo-americană pentru a le apăra. Şantajul cu bomba atomică nu putea servi atunci manierei în care politicianul englez vedea rezolvată situaţia. Mai ales că sovieticii dispuneau şi ei de această armă. Acest soi de război ciudat a fost inaugurat nu printr-o lovitură de tun, ci printr-un discurs rămas celebru, care, a fost deschizător de drum al unei noi ere. 3. Crizele Războiului Rece Războiul Rece a fost jalonat de crize „calde”, momente în care tensiunea dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică a crescut. Echilibrul “terorii nucleare” 20 a împiedicat însă derapajul. Liderul comunist chinez Zhou Enlai definea plastic raporturile între superputeri, ca divizate prin structuri politice, economice, ideologice, dar unite prin capacitatea de distrugere reciprocă21 şi silite, astfel, la convieţuire. Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică nu s-au confruntat militar în mod deschis, dar şi-au măsurat forţele prin intermediul aliaţilor, clienţilor, cărora le-au oferit ajutor militar, financiar şi diplomatic în Consiliul de Securitate ONU. Este aşa numitul război prin procură. Momentele de vârf ale Războiului Rece au fost cele în care confruntarea dintre cele două puteri a părut inevitabilă: blocada Berlinului (iunie 1948 – mai 1949), războiul din Coreea (19501953) şi criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962).
18 19

Ibidem Ibidem, pg 43 20 Miller, David, „Enciclopedia Blackwell a gândirii politice”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, pg. 719 21 Stephane, Courtois, “Dicţionarul comunismului”, Ed. Polirom, Bucureşti, 2008, pg. 423

10

Blocada Berlinului După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, teritoriul german şi si in special Berlinul au fost împărţite de către puterile învingătoare (Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Franţa) în patru zone de ocupaţie. Această divizare nu putea fi una permanentă. La nivelul Berlinului mai întâi, apoi la nivelul întregii Germanii, trebuiau organizate alegeri libere, care să reflecte voinţa poporului german. Înfrângerea comuniştilor în scrutinul organizat la Berlin (octombrie 1946) i-a pus pe sovietici într-o situaţie delicată, existând premisele unei unificări a Germaniei sub un regim defavorabil lor. Riscul pierderii prestigiului şi a iniţiativei în ceea ce priveşte statul german, măsurile de normalizare a situaţiei luate de aliaţii occidentali în partea vestică, unificarea celor 3 zone prin desfiinţarea liniilor de demarcaţie, includerea noului teritoriu în planul de asistenţă american Marshall, unele decizii privind transferarea puterii către autorităţile alese ale germanilor, creşterea nivelului de trai au condus la decizia Uniunii Sovietice de a interzice accesul oricăror transporturi terestre către Berlinul Occidental.22 Răspunsul occidental, organizarea celui mai mare pod aerian din istorie, s-a dorit a fi unul temporar, până ce va fi găsită o soluţie valabilă. Amploarea ajutorului acordat astfel berlinezilor (4 mii de tone de alimente, combustibili etc. – chiar o centrală termică a fost adusă şi montată – zilnic / un avion aterizând la fiecare 3 minute, 2,5 mil. t în total cu o valoare de 500 mil. $) 23 a dovedit, finalmente, că acela era răspunsul cel mai adecvat. Înfrânţi de consecvenţa occidentalilor, sovieticii au fost nevoiţi, după asigurări formale în legătură cu organizarea unei conferinţe ulterioare, să ridice blocada. „Politica de îngrădire”24 americană înregistra astfel o primă măsură fermă. Epilogul acestei crize este reprezentat de formarea, în mai 1949, a două state germane: Republica Federală Germană, cu capitala la Bonn, şi Republic Democrată Germană, având capitala în Berlinul de est. Divizarea Europei era consfinţită în mod oficial. Războiul din Coreea În regiunea de nord, puterea a fost acaparată de comunişti, având în frunte pe Kim Il Sung (Kim Ir Sen), iar la Seul s-a dezvoltat un regim pro-american. Sprijinit de Stalin, care dorea prin
22

McCaulez, Martin, „Rusia, America şi Războiul Rece, 1949-1991”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 47 23 Ibidem 24 Stefano, Gruzzini, „Realism şi relaţiile internaţionale”, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000, pg. 121

11

crearea unui stat coreean puternic să ţină sub control Japonia, aflată sub ocupaţie militară, şi Republica Populară Chineză, proclamată în octombrie 1949, Coreea de Nord a luat iniţiativa, încercând să unifice militar Peninsula în 1950. Intervenţia armatelor aliate conduse de generalul american Douglas MacArthur, în baza unei rezoluţii ONU de restabilire a status-quo antebellum, a răsturnat situaţia, nord-coreenii fiind respinşi spre graniţa cu China. Implicarea „voluntarilor” chinezi în conflict a radicalizat războiul, comandantul american solicitând Washington-ului dreptul de a folosi bomba atomică. Temători de declanşarea unui război nuclear deoarece din noiembrie 1949 şi Uniunea Sovietică deţinea arma atomică, Statele Unite au preferat să încheie armistiţiul de la Pam-Mun-Jom. Deşi succesul a fost unul parţial, peninsula rămânând divizată, americanii au extins politica de îngrădire a comunismului la nivel global. Criza rachetelor din Cuba Americanii deţineau proprietăţi pe insulă şi aveau în concesiune elemente de infrastructură (căi ferate, telecomunicaţii) in Cuba. Economia cubaneză, orientată exclusiv către vecinul din nord, era una de monocultură (zahăr, tutun, bumbac). Problemele sociale erau severe, şomajul atingând 30%, în unele perioade ale anului. Polarizarea societăţii, într-o pătură bogată şi marea majoritate a populaţiei săracă, a favorizat dezvoltarea unui curent intelectual contestatar. Purtătorul de cuvânt al mişcării a devenit Fidel Castro, membru al unei familii aristocratice, educat în mediul iezuit. Revoluţia cubană a reuşit în 1959, îndepărtând de la putere pe dictatorul Fulgencio Batista. Fidel Castro, conducător al noii republici, s-a întreptat către Statele Unite, solicitând un plan Marshall în America Centrală pentru a reduce decalajul faţă de ţările dezvoltate. Refuzul american a radicalizat poziţia lui Castro care a naţionalizat societăţile americane din insulă şi a solicitat sprijinul Uniunii Sovietice pentru a scoate ţara din criză. Încercarea de contrarevoluţie organizată de americani, eşuată după debarcarea din Golful Porcilor din 1961 a fost urmată de amplasarea de către sovietici a rachetelor cu rază medie de acţiune pe teritoriul Cubei în octombrie 1962. Descoperirea rampelor de lansare de către un avion american de spionaj a condus la cea mai gravă criză a războiului rece. Statele Unite au blocat în larg vasele sovietice ce veneau spre Cuba, ameninţând totodată cu bombardarea insulei

12

dacă rachetele sovietice nu vor fi retrase25. Kremlinul a fost nevoit să facă pasul înapoi, sub presiunea Consiliului de Securitate ONU şi a statelor din Occidentul Europei care s-au aliniat, în frunte cu preşedinte Franţei, De Gaulle, în spatele Statelor Unite. După criză, cele două superputeri a depus eforturi pentru găsirea unor mijloace care să evite în viitor o asemenea confruntare la vârf: în august 1963, între Casa Albă şi Kremlin, între J.F. Kennedy şi N.S. Hruşciov, se stabilea o legătură telefonică directă numită firul roşu. Războiul din Vietnam Americanii au ajuns la concluzia că Indochina este indispensabilă pentru securitatea lor. Regiunea nu trebuie lăsată pradă comunismului, în caz contrar răspândirea comunismului în sudestul şi sudul Asiei ar deveni de nestăvilit. Regiunea vietnameză aflată la nord de paralela 17 fusese cedată comuniştilor, dar restul trebuia să rămână neschimbat. Kennedy a sporit numărul de consilieri americani şi le-a permis să se angajeze în lupte, să folosească napalmul şi să distrugă padurile. Trupele ofensive au început să se înfiltreze în interior. Când a fost asasinat Kennedy, în noiembrie 1963, efectivele americane prezente în Vietnam erau de peste 16.000 de oameni. Americanii au crezut că îi pot învinge pe comunişti copleşindu-i prin forţă militară, dar adevăratele bătălii din sudul Vietnamului au fost de natură, economică şi socială. Până cand regimul Diem nu a oferit o alternativă superioară comunismului, nu a înregistrat decât înfrângeri.26 Capitolul III Realismul în relaţiile internaţionale 1. Realismul – paradigma centrală a relaţiilor internaţionale Realismul este una dintre paradigmele centrale ale domeniului relaţiilor internaţionale, ce structurează înţelegerea evenimentelor, conceperea şi desfăşurarea politicii externe, configurarea conflictelor internaţionale a secolului XX. În mod fundamenral, aceasta are la bază o serie de consideraţii filosofice asupra naturii umane: omul este rău, egoist şi supus unei înclinaţii naturale către căutarea puterii, a dominaţiei; ca atare, el trăieşte într-o permanentă nesiguranţă, fiind marcat de o profundă neîncredere în oameni şi suspiciune la adresa celorlalţi.27 Realismul susţine că omul este rău şi egois. Natura sa este inevitabil şi fundamental înclinată spre căutarea puterii
25

McCauley, Martin,”Rusia, America şi Războiul Rece 1949- 1991”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 72 26 McCauley, Martin, „Rusia, America şi Războiul Rece 1949-1991”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 74. 27 Andrei, Miroiu, Sebastian, Ungureanu, „Manual de relaţii internaţionale”, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pg. 95

13

în raport cu ceilalţi, a dominaţiei sale asupra celorlalţi. O astfel de viziune conduce către un război al tuturor împotriva celorlalţi. La nivelul politicii internaţionale s-a produs următoarea distincţie fundamentală: în relaţiile internaţionale lucrăm cu două tipuri de oameni- omul, individul ca eşafodaj al domeniului relaţiilor internaţionale, şi conducătorul, cel care întemeiază şi conduce statul. Astfel ne lovim de un dublu determinism. Pentru autorii realişti nu există nici o schimbare în natuta umană, de unde decurge în mod necesar că nu există progres. Din acest punct de vedere, realismul este o paradigmă conservatoare. Aşadar, realismul urmăreşte în ultimă instanţă să investigheze acele concepte fundamentale şi cadre de gândire pe care le folosim în mod uzual pentru a explica şi exprima realitatea: putere, raţiune, interes etc. Principala premisă a realiştilor este natura umană. 2. Principiile realismului Cele şase principii formulate de Morgenthau:

• Politica internaţională este guvernată de legi obiective ce se regăsesc în natura umană.
Aceasta este neschimbătoare şi orientată către câştigarea de putere şi dominaţie asupra celorlalţi. Pe baza acestor legi obiective ale politicii ce îşi au originea în natura umană este posibil să concepem o teorie raţională a politicii înternaţionale care le reflectă fidel.28

• Interesul statelor este definit în termeni de putere- conceptul de putere este absolut
necesar şi definitoriu pentru relaţiile internaţionale care, în esenţă, sunt relaţii de putere înre statele naţionale ale sistemului internaţional. Puterea este un concept central al viziunii realiste, întrucat este motorul care determină toate raportările reciproce ale statelor într-un sistem internaţional. Totodată, puterea este conceptul care transformă politica într-o sferă autonomă în raport cu economia, morala, religia şi alte domenii.29

• Interesul definit în termeni de putere este o categorie obiectivă, universal valabilă, dar
fără un înţeles fix şi definitiv. Acesta este conceptul cheie al realismului clasic şi al politicii internaţionale. Toate statele acţionează în funcţie de interesele pe care şi le definesc singure în baza suveranităţii naţionale, în termeni de putere. Astfel că interesul devine parte a esenţei politice şi nu se alterează în timp sau în spaţiu. Chiar dacă interesul ca putere este neschimbat în ceea ce priveşte statul, circumstanţele şi condiţiile
28

Andrei, Miroiu, Sebastian, Ungureanu, „Manual de relaţii internaţionale”, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pg. 100 29 Ibidem pg. 101

14

particulare în care acesta operează se modifică totuşi în timp şi spaţiu, ele depinzând de contextul cultural şi politic general în care este plasat statul.30

• Principiile morale universale nu pot fi aplicate statelor naţionale în forma lor abstractă, ci
trebuie filtrate prin intermediul circumstanţelor concrete de spaţiu şi timp. Morala nu este unică în timp şi spaţiu, or relaţiile internaţionale au nevoie de o serie de principii universal valabile în timp şi spaţiu. Puterea este astfel principiul suprem al relaţiilor internaţionale în paradigma realistă.31

• Trebuie făcută o distincţie clară între aspiraţiile morale la un moment dat al unei naţiuni
şi legile morale. În lupta lor pentru maximizarea puterii şi securităţii, statele care deţin o putere semnificativ mai mare decât celelalte pot exercita presiuni pentru universalizarea, generalizarea aspiraţiilor lor morale. Deşi puterile majore sunt cele care impun regulile după care se ghidează relaţiile interstatale, totuşi trebuie evitată situaţia în care acestea urmăresc să transforme sistemul după chipul şi asemănarea lor.32

• Principiile realismului menţin autonomia sferei politice în raport cu toate celelalte care ar
trebui să i se subordoneze. Lupta pentru putere şi dominaţie în raport cu ceilalţi, puterea şi voinţa de putere în sine diferenţiază politica în mod fundamental de orice altă sferă, fie ea economică, morală, religioasă etc.33 3. Viziunea lui Morgenthau asupra realismului Morgenthau a criticat cel mai vehement tendinţa generală de a aplica conceptele din sfera internă la cea internaţională. Subiectul principal al cărţii sale Politics Among Nations este politica puterii sau, mai bine zis, necesitatea unei astfel de politici.34 Din perspectiva realismului clasic, a lui Morgenthau, balanţa puterii se poate configura în realitate în forma unuia din următoarele două modele: a.) al opoziţiei directe, atunci când unul dintre cei doi “poli” (state/alianţe) încearcă să se impună în detrimentul celuilalt (ex. Franţa vs. coaliţia antinapoleoniană, Japonia vs. China în 1931-1941, Antanta şi puterile asociate vs. Puterile Centrale în primul război mondial, Aliaţii vs. Axa în al doilea război mondial, SUA vs. URSS după al doilea război mondial); b.) al competiţiei, când alt(e) stat(e) constituie “miza”
30 31

Ibidem Ibidem pg.102 32 Ibidem, pg.103 33 Ibidem 34 Stefano, Gruzzini,”Realism şi relaţiile internaţionale”, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000, pg. 62

15

dintre cei doi poli; aşa cum s-a întâmplat de pildă imediat după al doilea război mondial în disputele Marea Britanie vs. URSS asupra Iranului, SUA, Franţa şi Marea Britanie vs. URSS asupra Germaniei postbelice sau, mai recent, URSS vs. China în Asia de Sud-Est Viziunea lui Morgenthau asupra realismului şi cele trei niveluri ale construcţiei filosofice:

• Nivelul individual care prezintă natura umană viciată, egoistă prin naştere,
îndreptată către lupta pentru putere, caracterizată de o dorinţă nesăţioasă de dominaţie şi neschimbătoare.35

• Nivelul statal care spune că statul este principalul actor în relaţiile internaţionale.
Statul este extrem de important în construcţia teoretică a lui Morgenthau deoarece mediul internaţional este format strict din relaţiile între statele-naţiune în anumite condiţii. Astfel că statul are o serie de interese pe care şi le defineşte în termeni de putere, într-un mod raţional şi egoist, şi pe care le urmăreşte în vederea maximizării puterii şi securităţii proprii.36

• Nivelul sistemic- caracteristica principală a sistemului internaţional, care
determină în mod fundamental relaţiile între statele naţiune, este lipsa unei autorităţi superioare recunoscută de state. Cu alte cuvinte, sistemul internaţional este anarhic.37 4. Realismul şi Războiul Rece Există o posibilitate semnificativă de identificare a unui corp comun de concepte-cheie şi idei asociate ale paradigmei realiste. Într-un cadru teoretic propriu, şi fireşte, contestabil în detaliile sale, setul în discuţie poate fi considerat ca axat pe următoarele elemente: asumpţia anarhiei internaţionale; asumpţia şi abordarea conformă sta-centrică; conceptul şi practica aferentă a “balanţei de putere” în nuanţe şi versiuni diferite de la un autor la altul; înrudit ideii anterioare, asumpţia imposibilităţii sau cel puţin a dificultăţii cooperării în siste, în locul căreia predomină preocuparea pentru câştiguri relative şi practicarea auto-ajutorării, ca principiu ordonator al sistemului în viziune neorealistă; lupta fiecărui stat fie pentru putere în versiunile realistă clasică şi neoclasică, fie pentru o poziţie avantajoasă în sistemului internaţional în
35

Andrei, Miroiu, Sebastian, Ungureanu, „Manual de relaţii internaţionale”, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pg. 98 36 Ibidem, pg 99 37 Ibidem

16

termeni de capabilităţi în versiunea neorealistă. Date fiind relaţiile evidente de intercondiţionare dintre aceste idei şi concepte, în urmărirea aplicabilităţii lor regionale, ele vor fi analizate distinct numai în măsura în care separarea lor potenţează gradul de înţelegere şi explicaţie. În privinţa anarhiei, aceasta, deşi înţeleasă diferit în asocierile ei cu alte explicaţii şi prescripţii, constituie o primă şi fundamentală trăsătură comună a tuturor liniilor de gândire realiste. Înţelegerea conceptului de anarhie de către realiştii clasici se cuvine nuanţată în sensul inexistenţei unei autorităţi supranaţionale, a unui guvern internaţional căruia să i se subordoneze ca răspundere statele – de unde proclamarea acestora în teoria realistă ca principali actori în relaţiile internaţionale. Consecutiv, câtă vreme în interiorul statelor natura umană este estompată în manifestare prin autoritate politică ierarhică şi lege, în condiţiile anarhice din sistemul internaţional ea se manifestă nestingherit: în absenţa guvernului internaţional prevalează legea junglei, iar statele interacţionează conform modelului bilelor de biliard într-o competiţie generală nereglementată şi în lipsa oricărei forţe de coagulare a unor interese comune statelor. Prin comparaţie, pentru neorealişti cauza faptului că în sistemul internaţional diferitele unităţi se comportă similar, în pofida variaţiilor ţinând de atributele lor şi de interacţiunile dintre ele38 nu rezidă în natura umană, ci în specificitatea sistemului internaţional, mai precis în anarhia şi în constrângerile sale structurale asupra comportamentului statelor. Waltz distinge între “două şi numai două” tipuri posibile de principiu ordonator: ierarhia şi respectiv anarhia. Comparând sistemul naţional, presupus de Waltz prin excelenţă organizat şi nonviolent, cu sistemul internaţional, se decelează cu uşurinţă următoarea diferenţă: principiul ordonator al societăţilor interne este ierarhia, cu variaţiuni specifice în funcţie de tipul regimului (democratic, autoritar), principiul ordonator al sistemului internaţional fiind, prin contrast, anarhia: relaţiile internaţionale se caracterizează prin absenţa unor instituţii cu adevărat guvernamentale”, astfel încât nimeni nu e îndreptăţit să comande, nimeni nu e dator să asculte. Consecutiv, disociind între haos şi dezordine şi respectiv anarhie (cea din urmă compatibilă cu ordine, stabilitate şi forme regulate de interacţiune), Waltz consideră că în sistemul internaţional anarhic ordinea nu este determinată şi asigurată de existenţa unei autorităţi superioare, ci rezultă din interacţiunile dintre state ca actori formal egali. Cât priveşte actorii, unităţile sistemelor interne sunt diferitele instituţii care le alcătuiesc (parlament, guvern, etc., şi inextremis chiar indivizii în sine), în timp ce unităţile politice ale sistemului internaţional sunt mai ales statele.
38

Waltz, Kenneth, “Omul, statul şi războiul”, Ed. Institul European, Iaşi, 2001, pg.87

17

Abordarea stat-centrică reprezintă o a altă trăsătură fundamentală comună autorilor paradigmei realiste. În viziunea acesteia, singurii actori şi consecutiv unităţi de analiză care contează în relaţiile internaţionale sunt statele, întrucât acestea cumulează cele mai importante şi cele mai multe decizii politice. Mai mult chiar, apreciind că miezul substanţei relaţiilor internaţionale este interacţiunea dintre guvernele statelor suverane, abordarea stat-centrică legitimează însăşi distinctivitatea disciplinei relaţiilor internaţionale:fără fundamentul conceptului de stat, cercetătorii ar trebui să renunţe la pretenţia că există ceva unic în privinţa sferei internaţionale sau interstatale. În ce măsură tocmai unicitatea, specificul Orientului Mijlociu, rezidă în chiar o reprezentare locală necentrată pe stat, rămâne de stabilit. În condiţiile de anarhie, scopul oricărui lider de stat în politica externă şi în relaţiile internaţionale se defineşte conform viziunii realiste clasice ca raţiune de stat şi constă în promovarea exclusivă a interesului naţional – păstrarea puterii statului pentru a putea supravieţui (altfel spus, a-şi păstra independenţa) într-un mediu anarhic şi ostil. Similar, pentru neorealişti, fiecare stat din sistemul international este constrâns în mod automat de structura anarhică să aplice regula comportamentală a auto-ajutorării. În privinţa acestui principiu, explicând mai detaliat modul statelor de a reacţiona la constrângerile anarhiei, practic toţi autorii realişti şi neorealişti apreciază şansele cooperării ca foarte limitate într-un sistem internaţional figurat sub forma unui “joc cu sumă zero”39. Astfel, la minimum, cooperarea este apreciată ca dificilă întrucât statele sunt sensibile la modul concret în care ea le-ar putea afecta capabilităţile relative, prezente sau potenţiale. În “jocul cu sumă zero” al relaţiilor internaţionale, orice sporire în capabilităţi a unui stat înseamnă o pierdere în securitate pentru celelalte state, în primul rând pentru cele interacţionând cu statul devenit mai puternic. Nu se poate în general interacţiona şi în particular coopera în sistemul international astfel încât toată lumea să câştige (opţiuni multiple şi beneficii mutuale); suma jocului e fixă şi de valoare nulă, astfel încât, în sens static, exact cât câştigă un stat în putere pierde celălalt. Ca atare, chiar şi în eventualitatea unei cooperări, statele vor fi interesate nu atât de propriile câştiguri, cât mai ales de diferenţa dintre câştigurile proprii şi cele ale statelor partenere în cooperare. Concluzii

39

Ibidem, pg. 88

18

Făcând o trecere în revistă a conţinutului lucrării, putem observa că principiile esenţiale ale realismului se confirmă din evolutia relaţiilor internaţionale din timpul Războiului Rece, interpretarea acestor relaţii din perspectiva realistă, fiind una foarte potrivită.

Bibliografie 1. Waltz, Kenneth, “Omul, statul şi războiul”, Ed. Institul European, Iaşi, 2001 2. Stefano, Gruzzini,”Realism şi relaţiile internaţionale”, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000 3. Andrei, Miroiu, Sebastian, Ungureanu, „Manual de relaţii internaţionale”, Ed. Polirom, Iaşi, 2006 4. McCauley, Martin, „Rusia, America şi Războiul Rece 1949-1991”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999 5. Stephane, Courtois, “Dicţionarul comunismului”, Ed. Polirom, Bucureşti, 2008 6. Miller, David, „Enciclopedia Blackwell a gândirii politice”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006 7. Marţian I. Niciu, „Organizaţii internaţionale guvernamentale”, ediţia a doua, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1994 8. „International History”, Scott, Len, British Council, Iaşi, 2007 9. Art. 5 Tratatul privind Organizaţia Atlanticului de Nord http://www.nato.int/docu/basictxt/treaty.htm

19