UNIVERSITATEA DUNĂREA DE JOS FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

TEORII DESPRE JOC

Student: Chiriac Romulus. Anul 1. Grupa 9911.

Motto: Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!” Tânǎrul cântǎ: „Jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea!” Bǎtrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!” Lucian Blaga - Trei feţe.

Jocul s-a nǎscut înainte de om, susţin marii creatori ai lumii, cǎci a fost nevoie de jocul numit metaforic “nuntire” ca încreatul sǎ se transforme în creat. Omul începuturilor a numit “joc” toate ritualurile care îl puteau pune în legǎturǎ cu sacrul. Aşa au apǎrut, la greci şi la romani, marile jocuri publice consacrate zeilor tutelari ai cetǎţilor. Chiar şi jocul de fotbal se pare cǎ ilustreazǎ sugestiv un mit: disputarea globului soarelui de cǎtre douǎ frǎţii rivale. Încǎ din Antichitate s-a descoperit faptul cǎ arta seamǎnǎ cu jocul, orice creaţie imitǎ imaginea lumii. Arta nu doar modificǎ, ci construieşte o altǎ lume prin intermediul jocului. În spaţiul pur al ideilor, jocul acapareazǎ şi înstǎpâneşte fiinţa. Primele definiţii ale jocului, la îndemâna întregii lumi, aparţin dicţionarului explicativ. Aici copiii, adulţii pot gǎsi câteva dintre explicaţiile date de-a lungul timpului, jocului. Printre acestea amintim câteva dintre ele: - activitate fizicǎ mintalǎ desfǎşuratǎ din plǎcere; - distracţie la care participǎ un grup de persoane lansate în dezlegarea unor probleme amuzante; - acţiunea de a se juca şi rezultatul ei, activitate distractivǎ; - distracţie a copiilor lipsitǎ de griji; - competiţie sportivǎ (de fotbal, de baschet, de handbal, etc.). Înclinaţia oamenilor cǎtre joc se aflǎ la baza sintagmei homo ludens. O serie de specialişti din domeniul educaţiei fizice, a psihologiei, pedagogiei, a fiziologiei, printre care: Emil Planchard, A. Rey, E. Claparéde, Johan Huizinga, considerǎ cǎ jocul este o formǎ exclusivǎ de exprimare a comportamentului copiilor.

În literatura de specialitate, sunt prezente mai multe “teorii” care încearcǎ sǎ explice factorii ce determinǎ natura şi rolul jocului. Astfel, cele mai frecvent enunţate teorii sunt: - teoria muncii: pentru copil jocul este “o adevǎratǎ muncǎ”; - teoria biologicǎ (teoria atavismului): înfǎţişeazǎ jocurile ca fiind reflectarea unei însuşiri moştenite, copilul fiind considerat o “recapitulare” a filogeniei; - teoria exerciţiului pregǎtitor: aratǎ cǎ jocurile corespund diferitelor instincte de luptǎ, erotice, etc.; - teoria eliberării de energie: noi, oamenii, avem la îndemâna determinării vieţii mult prea multă energie. Prin joc noi eliberăm acest surplus de energie şi putere, care a rǎmas neutilizatǎ în regimul zilei; - teoria instinctului de joc: oamenii posedă, asemenea animalelor, anumite capacităţi moştenite, care în mare parte sunt acoperite şi deviate prin educaţie. În unele activităţi ale adulţilor, acest instinct se manifestă ca poftă de joc; - teoria curăţiei (Catarsis): noi, oamenii, suntem conduşi de instincte iniţial agresive şi neadaptabile vieţii în comunitate. Jocul reprezintă o posibilitate de a se debarasa pe cale paşnică de aceste impulsuri; - teoria recreării: se alungă stările de moleşeală şi plictiseală şi alimentăm energie prin joc; - teoria satisfacerii aparente: în joc noi putem schimba şi reflecta realitatea după dorinţele noastre. Cu acest prilej noi dezvoltăm puteri nebănuite; - teoria expansiunii Eu-lui propriu: prin joc, noi învăţăm şi prelucrăm activităţi necesare în decursul vieţii noastre viitoare; - teoria dezvoltării creativităţii: bazele atitudinii de joc sunt fantezia şi capacitatea de organizare şi modelare; - teoria catarticǎ: se întemeiazǎ pe ideea cǎ jocul constituie un mijloc de înnobilare a unor instincte înǎscute. Prin jocurile de ficţiune, de achiziţie, de construcţie, copilul va anticipa viitoarea sa viaţǎ de adult. Teorii asupra jocurilor, dupǎ Epuran M., se mai pot grupa în douǎ mari categorii, şi anume: - teorii evoluţioniste: explicând biologic ordinea jocurilor şi a rolului lor pe parcursul diferitelor etape de creştere; - teorii funcţionaliste: subliniind esenţa şi orientǎrile jocurilor spre satisfacerea trebuinţelor fundamentale bilogice şi psihice ale fiinţei umane. Există o strânsă relaţie între joc şi muncă, jocul fiind – aşa cum preciza Jean Chateau – „o punte aruncată între copilărie şi vârsta matură”. Deşi jocul evoluează mai ales în lumea ficţiunii

pure, specifice numai visului, ca orice altă formă a creativităţii şi fanteziei, el suportă o anumită presiune şi o inducţie modelatoare ce vine din experienţa interacţiunii omului cu natura, realizată mai ales prin muncă. Importanţa deosebită a jocului pentru vârsta copilăriei este astăzi un adevăr incontestabil. Fixându-i locul pe scara unei realităţi mai cuprinzătoare decât preşcolaritatea, şi anume în ansamblul umanului, se poate spune că jocul are un caracter universal. Astfel, jocul este o manifestare în care este evidentă o luptă a contrariilor, un efort de depăşire cu rol de propulsare în procesul obiectiv al dezvoltării. „În anii copilăriei, jocul este o activitate centrală; odată cu intrarea copilului în şcoală jocul trece de pe planul prim în al doilea plan, pentru ca la tinereţe să devină o activitate de canalizare şi consum de energie, iar la vârstele de muncă devine o activitate de reconfortare.” Jocul are caracter polivalent, fiind pentru copil muncă, artă, realitate şi fantezie. În acest sens, pedagogul elveţian E. Claparède precizează că „jocul este însăşi viaţa”. Jean Piaget, elevul lui Claparède, referindu-se la evoluţia jocului, acordă un rol deosebit factorului imitaţie, în timp ce alţi psihologi socotesc de maximă importanţă evoluţia proceselor de cunoaştere, trecerea de la planul concret al acţiunii la cel abstract. Jocul este „o asimilare a realului la activitatea proprie, oferindu-i aceste activităţi alimentaţia necesară şi transformând realul în funcţie de multiplele trebuinţe ale eului” . Jean Piaget consideră că jocul este o formă de activitate a cărei motivaţie este nu adaptarea la real, ci asimilarea realului la „eul” său fără constrângeri sau sancţiuni. Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de mişcare şi de acţiune a copilului; el deschide în faţa copilului nu doar universul activităţii, ci şi universul extrem de variat al relaţiilor interumane, oferind prilejul de a pătrunde în intimitatea acestora şi dezvoltând dorinţa copilului de a se comporta ca adulţii. Prin joc copilul învaţă să cunoască lumea reală, îşi dezvoltă şi restructurează întreaga viaţă psihică, dobândeşte încredere în forţele proprii. Conform teoriei biologice sau a atavismului, Stanley Hall asemăna jocul cu o repetare a instinctelor şi formelor de viaţă primitivă, în ordinea cronologică a apariţiei lor. Acestei teorii i se poate reproşa simplitatea explicaţiei, îngustimea locului pe care-l oferă jocului în evoluţia individului. De pe o poziţie, de asemenea biologizantă, Carr K. Groos (1896) consideră jocul ca pe un exerciţiu pregătitor pentru viaţa adultului, un mijloc de exersare a predispoziţiilor în scopul maturizării, iar H. Spencer (1890) şi Fr. Schiller (1795) elaborează teoria surplusului de energie sau teoria prisosului conform căreia jocul este un mijloc de descǎrcare a tensiunii şi

energiei nervoase în acţiuni şi mişcǎri din cele mai variate, unele utile, altele gratuite, unele ducând la formarea de deprinderi altele nu. Aceste teorii sunt cu multe inconveniente deoarece Karl Groos identifică jocul copiilor cu cel al animalelor, iar conform teoriei lui H. Spencer nu vom putea răspunde pentru care motiv copilul se joacă şi atunci când este obosit. A. H. Carr (1902) porneşte de la ideea cǎ jocul nu este un preexerciţiu care formeazǎ instinctele, ci le întreţine pe cele deja formate, fiind deci postexerciţiu. El dezvoltǎ însǎ ideea cǎ jocul, întreţinând tendinţe şi instincte, realizeazǎ o stimulare a procesului de creştere atât pe plan psihic, cât şi somatic, având şi rol de curǎţare a instinctelor inadecvate. Teoria a dobândit denumirea de teoria compensaţiei sau a exercitǎrii complimentare. K Lange (1897) susţine şi el ideea cǎ jocul este pus în slujba adaptǎrii la mediu, fiind o activitate de proiectare şi compensare a acelor tendinţe şi funcţii care sunt solicitate de viaţǎ. Teoria lui Claparède cu privire la joc îşi are rădăcinile în „teoria exerciţiului pregătitor” pentru viaţa de adult a lui K. Groos. În acest sens,Claparède afirmă că jocul este determinat, pe de o parte, de nevoile copilului, iar pe de altă parte, de gradul dezvoltării sale organice; jocul este un agent de dezvoltare, de expansiune a personalităţii în devenire. Presupunând cǎ jocul realizeazǎ şi curǎţarea de instinctele nepotrivite şi neadecvate, Carr lanseazǎ o idee care va avea rǎsunet în domeniu. Teoria catarcticǎ formulatǎ de el va încerca sǎ explice cǎ practicarea unor jocuri este folositoare individului curǎţindu-l de apǎsarea unor instincte care contravin modului de viaţǎ uman; acest proces se realizeazǎ nu anulându-le, ci canalizându-le prin deturnare inofensivǎ. Jean Chateau vede în joc o activitate fizică sau mintală gratuită, realizată datorită plăcerii pe care o provoacă. „Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele şi jocurile sale. Sufletul şi inteligenţa devin mari prin joc. Despre un copil nu se poate spune că el creşte şi atât; trebuie să spunem că el se dezvoltă prin joc.” Privitor la semnificaţia psihosocială şi pedagogică a jocului, Jan Huizinga spune că jocul este un fenomen de cultură. „Sub unghiul formei, se poate deci defini jocul, pe scurt, ca o acţiune liberǎ inţeleasǎ ca fictivǎ şi situatǎ în afara vieţii obişnuite, în stare cu toate acestea, sǎ absoarbǎ totalmente jucǎtorul ca o acţiune golitǎ de orice interes material şi de orice utilitate; care se executǎ într-un timp şi într-un spatiu special circumscrise, se desfaşoarǎ ordonat, dupǎ reguli date şi creeazǎ în viaţǎ relaţii de grup, înconjurându-se de obicei de mister sau accentuând prin deghizare ciudǎţenia lor faţǎ de lumea obişnuitǎ”. Tot el mai dǎ şi urmǎtoarea definiţie: „Jocul este o acţiune sau o activitate efectuată de bună-voie, înăuntrul unor anumite limite stabilite, de timp şi de spaţiu, şi după reguli

acceptate de bună-voie, dar absolut obligatorii, având scopul în sine însăşi şi fiind însoţită de un anumit sentiment de încordare şi de bucurie şi de ideea că «este altfel» decât în viaţa obişnuită.” Pedagogul rus K. D. Uşinschi a definit jocul ca pe o formă de activitate liberă, prin care copilul îşi poate dezvolta capacităţile creatoare şi învaţă să îşi cunoască posibilităţile proprii. De asemenea, acesta subliniază rolul mediului social în determinarea conţinutului şi caracterului jocului. În viziunea lui A. N. Leontiev, jocul este o activitate de tip fundamental, cu rol hotărâtor în evoluţia copilului, constând în reflectarea şi reproducerea vieţii reale, într-o modificare proprie copilului. Jocul este transpunerea în plan imaginar a vieţii reale pe baza transfigurării realităţii, a prelucrării aspiraţiilor, tendinţelor, dorinţelor copilului. Pedagogul A. S. Makarenko arată că prin joc se realizează educaţia viitorului om de acţiune. El stabileşte asemănările şi deosebirile dintre joc şi muncă, precum şi raportul dintre cele două forme de activitate, subliniind faptul că jocul are în viaţa copilului un rol la fel de mare ca şi munca, activitatea sau serviciul la adulţi. În sistemul pedagogic al lui P. F. Leshaft, jocurile ocupă un loc foarte important. El le atribuie un mare rol instructiv-educativ, văzând în acestea şi un important mijloc de educaţie morală. Posibilitatea de a imita prin joc, de a se manifesta creator, de a înţelege raporturile interindividuale dau posibilitatea copilului să respecte nişte reguli bine stabilite, încadrându-l în regimul unui comportament unanim acceptat. Subliniind valoarea instructiv-educativă a jocului, N. K. Krupskaia arată că prin joc se educă şi se formează la copii intelectul, voinţa şi caracterul. Oricare ar fi natura şi orientarea acestor teorii asupra jocului (biologistă sau sociologizantă), cert este că autorii sunt unanimi în a recunoaşte funcţiile formative ale jocului. Într-adevăr, jocul are o semnificaţie funcţională esenţială şi nu este un simplu amuzament. „Copilul este serios pentru că prin succesul jocului îşi afirmă fiinţa, îşi proclamă forţa şi autonomia” - afirma Jean Chateau. La noi cercetǎrile Ursulei Şchiopu şi ale colaboratorilor sǎi au relevat unele aspecte caracteristice jocurilor şi distracţiilor copiilor şi tinerilor din ţara noastrǎ, aducând în acelaşi timp clarificǎri în privinţa interpretǎrii teoretice a acestor activitǎţi; „jocul apare ca o activitate complexǎ a copiilor, în care ei reflectǎ şi reproduc lumea şi societatea, asimilându-le şi, prin aceasta, adaptându-se la dimensiunile lor multiple. Acţiunea de joc reprezentând trebuinţa de a participa activ şi independent la viaţa socialǎ, este fǎrǎ îndoialǎ, o expresie a trebuinţei umane de a transforma într-un fel lumea”.

BIBLIOGRAFIE

Blaga, L.

- „Poezii”, Editura Fundaţia regalǎ pentru literaturǎ şi artǎ, Bucureşti, 2006.

Claparede, E.

- „Psihologia copilului şi pedagogia experimentală”, Editura EDP, Bucureşti, 1975.

Dragu, M.

- „ Jocuri motrice”, Editura Fundaţiei Universitare „Dunǎrea de Jos”, Galaţi, 2002.

Elkonin, D.B. Epuran, M. Flerina, E. A.

- „Psihologia jocului”, Editura EDP, Bucureşti, 1980. - „Psihologia educaţiei fizice”, Editura Sport-Turism, 1976 - „Jocul şi jucăria, Îndrumător pentru educatoarele din grădiniţa de copii”, Editura EDP, Bucureşti, 1976.

Internet Novicov, A. D.

- www.scribd.com - „Teoria şi metodica educaţiei fizice”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980.

Piaget, J.

- „Psihologia copilului”, Editura Presses Universitaires de France, Franţa, 1966.

Voiculescu, E.

- „Jocul - principala formă de activitate din grădiniţa de copii în Pedagogie preşcolară”, Editura Aramis, Bucureşti, 2001.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful