You are on page 1of 46

47

3. 1. 4. 2. Scheletul trunchiului
Scheletul trunchiului este alcătuit din trei porţiuni care formează peretele osos al
cavităţii toracice, abdominale şi plafonul sau peretele posterior al cavităţii pelviene; cele trei
porţiuni sunt: coloana vertebrală, coastele şi sternul.
Trunchiul se sprijină , la mamiferele domestice, pe cele patru membre, iar la om
pe membrele inferioare; extremitatea lui anterioară la mamiferele domestice, iar la om
extremitatea superioară a trunchiului se continuă cu capul. Extremitatea posterioară a
trunchiului, la mamiferele domestice se termină cu coada. La om, coada s-a redus pe parcursul
evoluţiei sale filogenetice, până la dispariţia totală.
Prima categorie de oase care alcătuiesc scheletul trunchiului este coloana
vertebrală. Coloana vertebrală, formată din vertebre, poate fi împărţită în mai multe segmente
sau regiuni, care se continuă una cu alta: regiunea cervicală, regiunea toracală, regiunea
lombară, regiunea sacrală şi regiunea caudală.
Regiunea cervicală a coloanei vertebrale este baza anatomică a gâtului; regiunea
toracală, la care se articulează coastele şi sternul, formează baza anatomică a trunchiului;
regiunea lombară este baza anatomică a regiunii corporale cu acelaşi nume şi reprezintă la
mamiferele domestice plafonul osos, iar la om peretele posterior al cavităţii abdominale;
regiunea sacrală, împreună cu oasele centurii pelvine constituie baza anatomică a bazinului
(cavitatea pelvină), iar regiunea caudală este baza anatomică a cozii.
Elementul de bază al coloanei vertebrale, indiferent de regiune, este vertebra.
Întreaga coloană vertebrală este formată din vertebre. Ca formă şi dimensiuni, vertebrele
diferă foarte mult de la regiune la regiune, chiar la aceeaşi specie. În general însă, o vertebră
nu poate fi confundată cu alt
os.
Toate vertebrele
au anumite elemente comune,
care pot fi încadrate într-o
vertebră tip.
Vertebrele
La o vertebră tip
se disting trei elemente
principale: un corp şi două
arcuri, unul superior (neural)
şi unul inferior (hemal)
(fig.19).
Prin
ridicarea
omului la staţiunea bipedă,
coloana
vertebrală
din
orizontală devine verticală;
astfel, arcul neural este situat
posterior, iar arcul hemal,
anterior.

Fig.19. – Vertebra tip (schemă)
(după V. Coţofan şi colab. 1999)

48

Corpul vertebrei prezintă la cele două extremităţi câte o suprafaţă articulată. În
general, extremitatea anterioară este un cap articular, iar extremitatea posterioară, o cavitate
articulară. Prin cele două extremităţi, corpurile vertebrelor se articulează unul cu altul. Între
suprafeţele articulare a două vertebre se interpune o piesă cartilaginoasă, rămăşiţă a coardei
dorsale din viaţa embrionară, numită disc intervertebral.
Arcul superior (dorsal sau neural) ia naştere prin sudarea pe linia mediană a două
lame osoase, care lasă între ele şi corpul vertebrei, un spaţiu liber; acest spaţiu liber este
gaura vertebrală. Găurile vertebrale ale tuturor vertebrelor, una după alta, alcătuiesc canalul
vertebral, în care este adăpostită măduva spinării.
Cele două lame care formează arcul neural se îndepărtează una de alta la
vertebrele caudale, din cauză cu nu mai sunt sudate, iar spre vârful cozii, dispar.
Deasupra arcului neural se înalţă o proeminenţă care poartă denumirea de apofiză
spinoasă. De o parte şi de alta a bazei arcului se observă câte o apofiză transversă, prin care
vertebrele (numai cele toracale) se articulează cu coastele; numai în regiunea cervicală, sub
apofiza transversă a fiecărei vertebre se găseşte câte o gaură transversă.
Tot pe arcul neural, simetric, se observă apofize
articulare craniale şi caudale, prin care arcurile vertebrelor se
articulează între ele. Arcul unei vertebre formează cu arcul
vertebrei dinainte şi dinapoi câte un orificiu, gaura
intervertebrală, prin care nervii spinali ies din măduva spinării
şi din canalul vertebral.
Arcul inferior (ventral sau hemal) se întâlneşte
numai la primele vertebre caudale de la rumegătoare, sau sub
forma unui os ipsiloid, la câine.
Vertrebrele cervicale sunt în număr de şapte la
toate mamiferele domestice şi la om. La mamiferele domestice,
vertebrele cervicale sunt cele mai lungi vertebre, cu corpul
puternic, apofizele spinoase foarte reduse, în schimb cu
apofizele transverse şi articulare foerte dezvoltate. La om însă,
deşi corpul vertebrelor cervicale este cel mai redus, reducerea
este progresivă faţă de regiunea toracală, iar apofizele sunt
foarte puţin mai mici decât la celelalte vertebrate (fig.20).
Mamiferele domestice, prin staţiunea patrupedă şi felul special
în care fac prehensiunea hranei (direct cu buzele, dinţii şi limba,
de pe pământ, din copaci sau din iesle) au gâtul foarte lung. La
om, gâtul sprijină capul, iar introducerea hranei în cavitatea
bucală se face cu ajutorul mâinilor. Aşa se explică diferenţa
apreciabilă de lungime între gâtul mamiferelor domestice şi al
omului.
Prima vertebră, atlas, are corpul extrem de redus;
prin unirea tuturor apofizelor rezultă două aripi, ca două lame
osoase lăţite. A doua vertebră, axis, are un corp bine dezvoltat, o
apofiză spinoasă extrem de înaltă şi puternică, iar la
Fig.20. – Coloana vertebrală la om
extremitatea cranială a corpului, o apofiză care
(după Gh.M.Constantinescu 1972)
se articulează cu atlasul dând astfel posibilitatea
1.- reg.cervicală; 2.- reg.toracală;
capului să se răsucească într-o parte şi alta,
3.-reg.lombară; 4.-reg.coccigiană
ca un pivot.

49

Vertebrele toracale diferă ca număr de la specie la specie; la cal sunt 18, la
rumegătoare 13, la porc 14-15 (mai rar până la 18, la rasele lungi, cum ar fi Landrace), la
câine şi pisică 13, la iepure 12, iar la om tot 12. Ca format şi caracteristici se apropie cel mai
mult de vertebra tip. Corpul este mai scurt, dar apofiza spinoasă este cea mai dezvoltată din
toată seria vertebrelor; pe corp şi pe apofizele transverse prezintă suprafeţe de articulare cu
coastele.
Vertebrele lombare se caracterizează prin cele mai lungi apofize transverse, corp
lung şi apofizele spinoase destul de dezvoltate (aproape mai dezvoltate în lungime decât în
înălţime). La toate mamiferele se întâlnesc câte şase vertebre lombare, numai la porc pot fi
şase-şapte. Omul prezintă cinci vertebre lombare.
Vertebrele sacrale sunt sudate la toate mamiferele într-o singură piesă osoasă,
denumită osul sacrum. Cosolidarea lui se datoreşte faptului că serveşte drept suport pentru
articularea cu oasele membrului pelvin. Privit de sus în jos are forma unui trapez. Apofizele
transverse ale primei vertebre sunt foarte dezvoltate, purtând numele de aripile sacrului.
Apofizele spinoase, despărţite sau sudate între ele formează spina sacrală. Apofizele
transverse sunt unite între ele într-o creastă comună. Pe faţa dorsală şi ventrală a osului se
observă o serie de orificii. Vertebrele care iau parte la formarea sacrului sunt cinci la cal, bou
şi porc, patru la oaie şi rozătoare, trei la carnasiere şi cinci la om.
Vertebrele caudale diferă foarte mult de celelalte vertebre, prin aceea că sunt
reprezentate mai mult prin corp. Apofizele, extrem de reduse, se găsesc numai la primele
vertebre, iar către vârful cozii dispar. Aşa se şi explică mobilitatea mare a cozii la animale.
Spre vârful cozii, canalul vertebral ia forma unui şanţ, pentru ca în cele din urmă să dispară.
Ca număr, vertebrele cozii variază între 14 şi 23. La om, vertebrele coccigiene în număr de 45 sunt sudate într-o singură piesă osoasă, coccisul.
Oasele toracelui. Dintre cele trei cavităţi (totacică, abdominală şi pelvină) a căror
bază anatomică este reprezentată de scheletul trunchiului, numai cavitatea toracică are patru
pereţi osoşi. Plafonul cavităţii sau cutiei toracice este reprezentat de vertebrele toracale;
planşeul cavităţii toracice este format de stern, iar pereţii laterali de coaste. Această situaţie
este valabilă pentru animalele patrupede; la om, vertebrele toracale sunt situate posterior,
sternul anterior, iar coastele lateral. Coastele se articulează şi cu vertebrele şi cu sternul.
Sternul
Sternul, ca şi osul sacrum este o singură piesă, alcătuită din mai multe oase
asemănătoare numite sternebre (fig.21). Porţiunea centrală, corpul sternului, se termină
cranial cu apendicele traheal, iar caudal cu apendicele xifoidian. Corpul se articulează cu
cartilajele costale. La unele specii de mamifere (cal şi rozătoare) pe faţa ventrală a sternului se
află o creastă, denumită carena sternală. Numărul sternebrelor variză la mamiferele
domestice între 6 şi 9. La om, sternul, format din 7 sternebre, se articulează şi cu claviculele,
particularitate pe care o mai întâlnim la iepure.

50

Fiecare coastă se termină cu un catrilaj costal. Se articulează cu vertebrele toracale şi cu sternul. . prin care se articulează cu sternul.21. 1999) Coastele Coastele sunt oase alungite. În general seamănă între ele.51 Fig. – Sternul la mamiferele domestice (aspect lateral) (după V. Coţofan şi colab.

Omul prezintă 7 perechi de coaste sternale. iar rozătoarele au 12 perechi de coaste. 4. iar membrele posterioare sunt inferioare. cât şi la membrele pelviene se găsesc aceleaşi segmente osoase. Primul segment zonoscheletul. aponevroze. Membrele anterioare. Scheletul membrelor În scheletul membrelor se întâlnesc toate cele trei categorii de oase: lungi. flotante. membrele anterioare de la mamiferele domestice sunt superioare. Calul prezintă 18 perechi de coaste. Coastele astrenale se află înapoia coastelor sternale. din care 8 sternale 10 asternale. late şi scurte. 1. pentru membrul toracic şi din coxal pentru membrul pelvin. superioare sau toracice se articulează cu coastele şi apofizele spinoase ale vetrebrelor toracale. Capul articular se continuă cu un gât. Coastele sternale se articulează direct cu sternul prin cartilaje. Capul fiecărei coaste se articulează cu câte două vertebre deodată: vertebra dinainte şi vertebra dinapoi. 3. dar nu se articulează cu sternul. format din radius şi ulnă la membrul toracic şi din tibie şi fibulă la membrul pelvin. se împart în trei categorii: coaste sternale. format din humerus şi respectiv femur.22 şi 23). din care 7 sternale şi restul asternale. Al treilea segment este zeugopodiul. Cartilajele costale asternale alcătuiesc împreună aşa-numitul hipocondru. iar cartilajele lor se unesc între ele. La coaste se deosebeşte: un cap. 3 asternale şi 2 flotante (în total 12 perechi). la rândul lui. Carnasierele şi rozătoarele pot prezenta ultima pereche de coaste. Coastele flotante nu se articulează decât cu coloana vertebrală.52 După locul pe care îl ocupă şi modul de articulare. prin muşchi. inferioare sau pelvine se articulează direct cu osul sacrum. din care 7 sternale şi 5 asternale. un arc de cerc cartilaginos. Corpul coastei este alungit şi curbat. acesta are trei porţiuni: bazipodiu (oasele carpiene la membrul toracic şi tarsiene la membrul pelvin). la care se adaugă clavicula şi coracoidul la păsări şi clavicula la iepure şi om. foarte asemănătoare la cele patru membre) (fig. din care 9 sternale şi 4 asternale. asternale şi flotante. Urmează stilopodiul. porcul are 14-15 perechi (mai rar până la 18). un corp şi o extremitate distală. din care 8 sternale şi 5 asternale. Membrele toracice ale iepurelui şi omului se articulează prin claviculă şi cu sternul. urmat de un tubercul. metapodiu (oasele metacarpiene la membrul toracic şi metatarsiene la membrul pelvin) şi acropodiu (falangele şi oasele sesamoidiene. . Extremitatea distală se articulează cu cartilajul costal respectiv. Acestea sunt adaptate la cele două funcţii. Atât la membrele toracice. iar ultimul segment este autopodiul. de susţinere şi mişcare. 3. fascii şi ţesut conjunctiv lax. Oasele membrelor se articulează între ele şi cu scheletul trunchiului. boul şi oaia au câte 13 perechi. carnasierele au 13 perechi. Membrele posterioare. Este alcătuit din spată la mamifere. face legătura dintre trunchi şi membrul propriu-zis. La om.

22. F . C . B . Coţofan şi colab. E .radius.autopodium .spata. 1999) A .humerus – femur. H. G.53 Fig. – Omologarea scheletului membrelor la mamifere cu tipul ancestral din care derivă (după V. tibia. I .ulna – fibula. D .ischiu.coracoid .procoracoid – claviculă – pubis. ilium.

23. . Coţofan şi colab.Centura scapulară la pasăre (găină) (după V.54 Fig. 1999) Schematic. dispoziţia acestora poate fi reprezentată astfel: .

tuberozitatea spinei scapulare. 10 .proces coracoid. .cartilajul suprascapular. Pe faţa laterală a spetei se ridică o proeminenţă alungită în lungul osului. La om. el se articulează şi cu humerusul şi cu clavicula. Cartilajul suprascapular are tocmai rolul de a împiedica strivirea sau tăierea muşchilor în timpul mişcărilor spetei.cavitatea glenoidă.55 Membrul toracic Membrul pelvin zonoschelet spata coracoidul clavicula coxalul stilopodiul humerusul femurul şi rotula zeugopodiul radiusul şi ulna tibia şi fibula autopodiul bazipodiul-oasele carpiene metapodiul-oasele metacarpiene acropodiul-falangele -oasele tarsiene -oasele metatarsiene -falangele Oasele membrului toracic Spata sau scapula este un os lat. – Aspectul feţelor laterale şi mediale a spetelor la cal (A). Humerusul sau osul braţului este un os lung. 5 . 5' . denumită paracromion.suprafaţa dinţată. 13 . 15 . de formă triunghiulară.fosa supraspinoasă. 12 . Faţa laterală a spetei este astfel împărţită de spina scapulară în două scobituri largi.tuberozitatea supragleniodiană.spina scapulară.fosa subscapulară.24. 7 .marginea caudală. denumite fose. deasupra cavităţii glenoide. iar la unele specii spina se termină cu o prelungire denumită acromion şi o altă prelungire. iar prin vârf spata se articulează cu humerusul printr-o cavitate glenoidă. spata este un os triunghiular situat înapoia coastelor. 14 . care este ascuţită. 17 .acromion. 18 . Ea este acoperită de o serie de muşchi care pot fi striviţi sau tăiaţi de baza spetei. În timpul mersului. bou (B) şi oaie (C) (după V. 1999) 1.24). dinapoi înainte şi uşor dinăuntru în afară (fig. 9 . care se numeşte spina scapulară.unghiul ventral. 3 .marginea cranială. Baza este completată cu un cartilaj suprascapular. Fig. 2 . 6 .unghiul cranial. de sus în jos şi dinainte înapoi (fig. aşezat la mamiferele domestice oblic.unghiul caudal. spata execută felurite mişcări. orientat la mamiferele domestice cu baza în sus şi cu vârful în jos. 16 . cu o diafiză şi două epifize. 8 . la jumătatea spinei se află o tuberozitate.amprente vasculare.fosetă sinovială. Coţofan şi colab.paracromion. 4 .25). 11 .fosa infraspinoasă.

1. Poziţia lor este verticală (fig. 13 . formată din două cavităţi glenoide şi doi condili şi o porţiune extraarticulară destinată inserţiilor. aceste două oase sunt sudate.cranială. 17 . 10 . Radiusul este un os lung cu o diafiză şi două epifize. La unele specii de animale. – Humerusul de cal (după V. 9 .tuberozitatea micului rotund. tuberozitatea deltoidiană.tuberculul mic p. clavicula este reprezentată printr-o formaţiune cartilaginoasă. Pe suprafaţa sa osul are o proeminenţă.fosa radială. Iepurele şi omul sunt singurele mamifere din cele studiate de noi în cadrul anatomiei. Corpul este sudat sau se articulează cu radiusul.faţa medială şi extremitatea distală 1 .gaura de nutriţie. La carnasiere. o porţiune articulară. 4' .trochleea humerală.26). porţiunea cranială. dar articulate. cu proeminenţe de diferite forme şi mărimi. aşezată pe faţa laterală. 14 . 7 . 2 .tuberculul intermediar.tuberculul mare p. mare şi mic.epicondilul lateral. 8 .tuberozitatea deltoidiană. 2' . Epifiza proximală prezintă o porţiune articulară pentru humerus şi ulna şi o porţiune extraarticulară.creasta supracondilară laterală. prezintă de asemenea. 9' . Epifiza distală se articulează cu radiusul şi ulna şi este formată dintr-o troclee şi un condil (înainte) şi o adâncă fosă olecraniană (înapoi).condilul humeral. Epifiza distală. prezintă un cap articular şi doi tuberculi.creasta humerală.buza medială. 1999) A .tuberculul mare.faţa laterală şi extremitatea proximală.epicondilul medial. Corpul sau diafiza este uşor curbat.şanţ intertubercular. 16 . de o parte şi de alta a capului articular.fosa olecraniană.creasta anconee.suprafaţa infraspinoasă. ce se articulează cu sternul şi humerusul. – Radius şi ulna de cal (după V. Ulna este un os lung. 18 . 15 . 4 .şanţul brahial. sub capul articular. la altele sunt separate. 12 . Coţofan şi colab. 3' . B . cu un corp şi două extremităţi. Coţofan şi colab. 5 . 1999) 2. 6 . C .capul humeral.caudală.tuberculul mic p.25. Epifiza proximală se articulează cu spata.caudală.26. . 3 . Fig. Radiusul şi ulna alcătuiesc baza anatomică a antebraţului.faţa cranială.tuberozitatea marelui rotund.56 Fig. 11 . prismatic. care prezintă în plus osul clavicula. 10' .

Olecranul este şi mai mult tras spre înainte. La pisică. de pronaţie şi supinaţie. Rândul II – unciform. efectuarea unor mişcări caracteristice. Între radius şi ulna se observă 1-2 spaţii interosoase. La porc. ca şi la om (răsucirea labei – a mâinii – faţă de axul longitudinal al membrului). Olecranul este foarte bine dezvoltat. La bou şi oaie. radiusul şi ulna se articulează prin extremităţi. Olecranul este tras pe spate. ulna se articulează cu radiusul pe o suprafaţă mai mare decât la câine. osul central. radiusul şi ulna sunt foarte mult arcuite spre înapoi. ulna se articulează cu radiusul numai pe o porţiune redusă din diafiză. Olecranul este foarte dezvoltat. capitat. ca şi la carnasiere. permiţând mişcări foarte variate. lăsând un spaţiu interos redus. trapez. 1999) Rândul I . radiusul şi ulna sunt sudate prin corpul lor uşor recurbat. de pronaţie şi de supinaţie.pisiform. ulna se articulează mobil pe toată întinderea ei cu radiusul şi este extrem de voluminoasă în comparaţie cu radiusul. 27. semilunar.27) şi anume din afară spre înăuntru: Fig. olecranul este aplecat mult înainte. se prezintă schematic sub forma unui bloc osos. Ambele oase sunt recurbate spre înapoi. . facoid. Între cele două oase se observă un spaţiu interosos. permiţând. Coţofan şi colab. Articularea celor două oase se face pe o suprafaţă mai mare. La iepure. La cal. La câine. alcătuit din oase scurte aşezate pe două rânduri (fig. respectiv regiunea carpiană. porţiunea extraarticulară este foarte dezvoltată şi poartă numele de olecran. Extremitatea distală se articulează cu radiusul. La om. fiind terminată cu un cioc. ulna este sudată la radius prin corp şi prin extremitatea distală. – Autopodiul la mamifere (după V. trapezoid. Oasele carpiene. Cele două oase sunt drepte. baza anatomică a carpului. scafoid.57 Extremitatea proximală prezintă o porţiune articulară pentru humerus şi pentru radius. iar la unele mamifere şi cu oasele carpiene. piramidal. Spaţiul interosos este foarte larg. epifizele se articulează mobil între ele.

28). în mijloc. prin care se articulează cu prima falangă a degetului respectiv. Numărul diferit de oase de la specie la specie se explică prin aceea că unele oase se sudează între ele. de la specie la specie (fig. 1999) . de la om la mamiferele domestice. boul şi oaia 6. laterale. sunt situate în continuarea fiecărui os metacarpian (fig. Suprafaţa de articulare a metacarpului cu prima falangă este completată la animale de două oscioare denumite marii sesamoizi. Ele sunt orientate oblic. Sunt oase lungi. orientate vertical.27). rezultat din sudarea a două degete. articulate între ele şi inegal dezvoltate. carnasierele 7-8.27). Reducerea degetelor de la 5 la 4. Extremitatea proximală corespunde rândului II de oase carpiene. dar egale ca lungime. Oasele metacarpiene formează baza anatomică a fluierului. Coţofan şi colab. Falanga a doua este un os scurt. Calul are un metacarp principal şi două secundare. una în continuarea celeilalte.28. metacarpianul destinat degetului mare este foarte slab dezvoltat. micul sesamoid. deci cu 4 condili distali şi un metacarp secundar. Fig. porcul 8. Rumegătoarele prezintă un metacarp principal. rozătoarele 9 oase. flancate cu alte două metacarpiene mai scurte. Carnasierele şi iepurele prezintă 5 metacarpiene. în număr de 2-3. o suprafaţă articulară şi o suprafaţă liberă. Falanga a treia are formă cu totul particulară. cu o suprafaţă de sprijin. cu multe asperităţi pe suprafaţă. Falangele. de o parte şi de alta. de sus în jos şi dinapoi înainte. se explică prin folosirea diferită a membrului toracic. – Omologarea autopodiului omului cu al mamiferelor domestice (după V.58 Calul prezintă 7-8 oase carpiene. iar omul 8 oase. la 2 sau la unul. Falanga a treia şi jumătatea distală a falangei a doua sunt acoperite de o cutie cornoasă (alcătuind copita la mamiferele domestice) şi de unghie la om. dintre care două mai dezvoltate. iar extremitatea distală este prevăzută cu doi condili despărţiţi de un relief median (fig. de trunchi de con. iar la nivelul articulaţiei dintre ultimele două falange întâlnim încă un os redus. Porcul are 4 metacarpiene. la 3. Prima falangă este un os lung. două mai lungi. extrem de rudimentar. iar altele pur şi simplu nu există. în centru şi două mai scurte.

Alcătuieşte baza anatomică a crupei. Se articulează cu osul sacrum şi cu femurul. Coţofan şi colab.29). ischium şi pubis (fig.59 Oasele membrului pelvin Coxalul sau osul bazinului este un os format la rândul lui din trei oase şi sudat pe linia mediană cu coxalul opus. Cele trei oase care iau parte la formarea coxalului sunt: ilium. 1999) . – Oasele coxale la cal (faţa ventrală) (după V. 29. Fig.

Formează baza anatomică a coapsei. Coţofan şi colab. 3. şi care împreună cu pubisul reprezintă podeauna cavităţii pelvine. Cele trei oase se sudează între ele în locul în care se află cavitatea acetabulară sau cotiloidă. Iliumul este un os cu trei braţe.30).60 1. 30. 2. în formă de paletă. 1999) . aşezat anterior. La om. destinată articulării cu femurul. – Femurul la cal (faţa laterală) (după V. aşezat posterior. denumită creasta supracotiliodiană. care se articulează cu sacrumul. Fig. Coxalul prezintă unele deosebiri în funcţie de specie. Deasupra cavităţii se află o creastă puternică. Femurul este un os lung (fig. este un os lat. Unghiul postero-lateral se numeşte tuberozitatea ischiatică. închide împreună cu ischiumul o gaură ovală. coxalul este orientat diferit. Pubisul. numită gaura obturată. iar unghiul intern formează baza anatomică a vârfului crupei. cu iliumul îndreptat vertical şi posterior. Unghiul extern al iliumului constituie baza anatomică a unghiului şoldului. iar cu pubisul şi ischiumul situate anterior. de formă aproape pătrată. Ischiumul. Are o poziţie oblică de sus în jos şi dinapoi înainte.

despărţite de un relief şi se numeşte coclee. trocanterul I. Ea se articulează cu trocleea astragalului. Coţofan şi colab. Tibia de cal (după V.30). 1.Tibia este un os lung. alungit în sens vertical. una laterală – trocanterul III. iar pe secţiune este triunghiular. pentru articularea cu rotula. 1999) . despărţiţi între ei şi cu o tuberozitate în faţă. Rotula este un os mic. Epifiza proximală prezintă lateral o proeminenţă. orientat de sus în jos şi dinainte înapoi. iar caudal doi condili pentru tibie. Epifiza distală are cranial o troclee. Fig. Tibia şi fibula formează împreună baza anatomică a gambei (fig.61 Diafiza este cilindrică şi prezintă trei forme de relief importante: sub extremitatea proximală două proeminenţe. Extremitatea proximală are doi condili aşezaţi orizontal. plasat pe faţa trocleei femurale. 31. iar medial capul articular pentru articularea cu coxalul. Extremitatea distală are două şanţuri paralele. Corpul are trei feţe. fosa plantară. cu care se articulează (fig.31). alta medială – trocanterul II. deasupra extremităţii distale.

Numărul diferit de oase tarsiene de la specie la specie se explică prin sudarea unor oase unul cu altul.62 2.32).32). Oasele metatarsiene sunt în general asemănătoare cu oasele metacarpiene (fig. câinele şi pisica au câte 7 oase tarsiene. ca şi la oasele carpiene. Coţofan şi colab. iar iepurele 6. – Basipodiul la mamiferele domestice (după V. 32. Fibula are un corp cilindric sau turtit dintr-o parte în alta şi două extremităţi care se articulează cu tibia şi uneori şi cu oasele tarsiene. Fig. 1999) Rândul I este format din astragal. Calul prezintă 6 oase tarsiene. calcaneu şi osul intermediar. porcul. La om sunt 7 oase tarsiene. cu un os central la mijloc (fig. . În rândul II se găsesc oasele tarsiene notate cu I-V. Falangele sunt mai alungite şi mai fine decât la membrul toracic (fig. boul şi oaia 5. Oasele tarsiene sunt aşezate la mamiferele domestice pe două rânduri.32).

ruptă de celelalte aparate şi sisteme. 33. După cum oasele se mişcă unul faţă de altul. baza anatomică o formează “scheletul articulat” şi muşchii. M. 2. Constantinescu !972) . semimobile şi fixe. Legătura dintre oase se realizează prin articulaţii. Astăzi în anatomie nu se vorbeşte despre schelet ca unitate separată. Diartrozele sau articulaţiile mobile sau articulaţiile sinoviale. ele se compun din epifizele oaselor care intră în articulaţie. Articulaţiile sau încheieturile sunt formate din două sau mai multe oase. Numai pentru uşurinţa studiului am analizat întâi oasele. ca piese separate ce intră în alcătuirea scheletului. independentă. acoperite cu cartilaje. articulaţiile se împart în trei categorii principale: articulaţii mobile. mai uşor mai greu sau deloc. permit tot felul de mişcări. din ligamente de legătură şi membrană sinovială (fig. Fig.63 3. ARTROLOGIA În cadrul aparatului de susţinere şi mişcare. – Articulaţia diartrodială (sinovială) (după Gh.33). unite între ele cu ajutorul unor ţesuturi dure sau moi. Capitolul de anatomie care se ocupă cu studiul articulaţiilor poartă denumirea de artrologie.

– Articulaţia amfiartrodială (cartilaginoasă) (după Gh. ligamente sau membrană sinovială. încât acestea par sudate (fig. funiculare şi membrane sinoivale.Suprafeţele articulare sunt acoperite cu cartilaje care au rol de amortizoare. putând îmbrăca aspectul unor capete articulare sau cavităţi. totdeauna unui cap articular îi corespunde o cavitate. Între suprafeţele articulare şi ligamente se găseşte un săculeţ membranos numit membrană sinovială. adducţie (apropiere). După tipul de mişcare pe care-l execută.64 Suprafeţele articulare sunt diferite ca formă. Permit mişcări foarte reduse. Forma sub care se prezintă este foarte deosebită: dinţături mai mari sau mai mici. etc. rotaţie. Meniscul fibrocartilaginos mai poartă denumirea de cartilaj sau disc de conjugare. În interiorul ei se află un lichid gălbui. Se întâlnesc la vertebrele mamiferelor. Şi în interiorul unei articulaţii se pot găsi ligamente: sunt ligamente intraarticulare.34.Constantinescu 1972) Sinartrozele sau articulaţiile imobile sau articulaţiile fibroase se întâlnesc la craniu şi la unele oase ale membrelor. abducţie (îndepărtare).M. etc. periostul. Fig. Ligamentul care înconjoară articulaţia de jur împrejur se numeşte capsulă articulară. Ele se caracterizează prin unirea atât de strânsă a oaselor. ca şi articulaţiile mobile. Articulaţiile imobile nu prezintă cartilaje de acoperire. un şanţ în care pătrunde o lamă osoasă. extensiune (întindere). formând ligamente. alunecare a unui os pe altul. La nivelul articulaţiilor. mişcare în pivot (rotire în jurul unui ax fix). ele pot executa următoarele tipuri de mişcări: flexiune (îndoire). articulaţiile mobile se clasifică în şase grupe. trece de la un os la altul. Ligamentele articulare răspândite pe o suprafaţă mai mare se numesc ligamente membranoase. luând aspectul de ligamente funiculare. În anumite porţiuni fibrele capsulei articulare pot fi mai îngroşate.34) se caracterizează prin prezenţa unui menisc fibrocartilaginos (o piesă de forma unui mic disc îngroşat) între capetele articulare. care are rol de lubrifiant pentru suprafeţele articulare.35). lichidul sinovial sau sinovia. . Prezintă ligamente capsulare. uleios. dimensiuni. Amfiartrozele sau articulaţiile semimobile sau articulaţiile cartilaginoase (fig. acestea sunt protejate de eroziunile care iau naştere prin frecarea suprafeţelor articulare una de alta în timpul mişcărilor. membrana care acoperă oasele.

combinate .plane .extensiune .alunecare .pivot. articulaţiile în general se pot reprezenta astfel: .adducţie .oblice .dinţate .flexiune . 35.65 Fig. permit mişcări de .Constantinescu 1972) Schematic. – Articulaţia sinartroidală (fibroasă) (după Gh.abducţie mobile.în fierăstrău .M. Articulaţii semimobile fixe . etc.rotaţie .

lombare. Între piesele hioidului. Articulaţiile arcurilor vertebrale se realizează în spaţiile libere rămase între arcurile vertebrale. Este un cordon fibroelastic care. permiţând flexiunea. unind apifizele spinoase ale tuturor vertebrelor cervicale. pe de altă parte. Legătura dintre restul craniului şi mandibulă se face prin articulaţia temporomandibulară care este o articulaţie mobilă. iar articulaţiile sunt semimobile. Ligamentul supraspinos este unul singur şi se întinde de la occipital până la vertebrele coccigiene. Articulaţiile craniului Craniul. . mişcările coloanei vertebrale sunt destul de ample. formând un bloc osos. cărora le oferă o mare siguranţă. un ligament superior şi altul inferior (incomplet). pe de o parte. Ligamentele articulaţiilor corpurilor vertebrale sunt două. Motivul pentru care oasele craniului sunt sudate este acela că ele adăpostesc cele mai sensibile organe (encefalul şi organele de simţ). există articulaţii mobile şi semimobile. 3. Aici se află un disc cartilaginos intervertebral. ale coastelor şi sternului Caracteristic pentru articulaţiile coloanei vertebrale este faptul că între două vertebre se găsesc câte două articulaţii: pentru corpul vertebral şi pentru arcul vertebral. prezent numai de la a VII-a vertebră toracică înapoi. completate de ligamentele interlamelare. Articulaţiile corpurilor vertebrale se formează între capul articular al unei vertebre şi cavitatea articulară corespunzătoare a vertebrei dinainte. adunate de la toate articulaţiile. toracale. dar privite în ansamblu. Ligamentele interspinoase completează spaţiul liber rămas între două apofize spinoase. şi hioid şi craniu. Apofizele spinoase ale toturor vertebrelor sunt unite între ele prin două ligamente: interspinos şi supraspinos. 2. aşa se şi explică de ce mişcările dintre vertebre sunt reduse.36). sacrale şi caudale. este aşa-numita coardă sau porţiune funiculară a ligamentului cervical (fig.66 3. Apofizele articulare sunt înconjurate de un ligament capsular. ci uneşte occipitalul cu primele apofize spinoase toracale. care uneşte strâns cele două vertebre şi le limitează astfel mişcările. cu excepţia mandibulei este alcătuit din oase sudate între ele. 2. 2. O articulaţie de acelaşi tip este şi între craniu şi coloana vertebrală (articulaţia dintre occipital şi prima vertebră cervicală). Articulaţiile coloanei vertebrale. vertebrele cervicale permit şi o uşoară mişcare de rotaţie. extensiunea şi mişcarea pe lateralitate. pe toată lungimea coloanei vertebrale. Mişcările fiecărei articulaţii sunt reduse. în regiunea cervicală prezintă o particularitate: el nu se prinde direct pe apofizele spinoase. 1.

articulaţiile condrocostale (între coaste şi cartilajele costale). 3. apifizele transverse şi corpul vertebrelor). Articulaţiile coastelor cu coloana vertebrală şi cu sternul sunt următoarele: articulaţiile vertebro-costale (între coaste. prin prezenţa claviculei se formează articulaţia cleidoscapulo-humerală. Cele două oase sunt ţinute în contact unul cu altul prin prezenţa muşchilor din jurul articulaţiei. 3.67 Fig. care porneşte de la coarda ligamentului cervical şi se inseră pe apofizele spinoase cervicale. 2. care prezintă în plus ligamente funiculare. Articulaţiile membrului toracic Articulaţia scapulo-humerală stabileşte legătura dintre spată şi humerus. 36. 1. . Execută toate mişcările posibile.Constantinescu 1972) Legătura cu apofizele spinoase cervicale se face printr-un ligament elastic. 2. articulaţiile condrosternale (între cartilajele costale şi stern) şi articulaţiile dintre cartilajele costale (din care rezultă arcul cartilaginos) denumit hipocondru. Articulaţiile membrelor 3. 3. fiind caracterizată prin prezenţa unui ligament capsular şi a unui mic muşchi capsular. poartă denumirea de lamă sau porţiune lamelară a ligamentului cervical. – Ligamentul cervical la cal (după Gh.M. Ligamentul cervical lipseşte la om. La iepure şi la om.

ligamentul capsular posterior este foarte puternic şi poartă denumirea de marele burelet glenoidian. interfalangiană şi interfalango-sesamoidiană (fig. când înapoi. din punct de vedere al locomoţiei şi al patologiei chirurgicale veterinare. În ansamblu execută mişcări de flexiune şi extensiune.între oasele carpiene ale primulu rând. sinoviala articulaţiei genunchiului formează funduri de sac. extensiune şi lateralitate. împingând lichidul sinovial spre periferie ca într-o pungă. una din cele mai importante articulaţii şi regiuni. În timpul mişcărilor pronunţate de flexiune-extensiune.între oasele carpiene din rândul al doilea.între cele două rânduri de oase carpiene. Se ştie că munca l-a făcut pe om.între oasele metacarpiene. în jurul pisiformului.între radius şi ulnă şi primul rând de oase carpiene. La om. . iar munca fără participarea mâinii îşi pierde sensul umanizant. Pe faţa anterioară a articulaţiei se observă un ligament capsular. Pe feţele laterale ale fiecărei subarticulaţii se găsesc ligamente funiculare. Articulaţia metacarpo-sesamo-falangiană este. De pe faţa posterioară a articulaţiei. Între primele două falange. . Între baza marilor sesamoizi şi prima falangă fac legătura patru ligamente. iar posterior. care se îngroaşă pe părţile laterale formând două ligamente funiculare. . pe faţa posterioară a articulaţiei. Articulaţia este formată din 3 subarticulaţii: metacarpo-sesamo-falangiană. 2.între oasele rândului doi şi oasele metacarpiene. formând aşa-numitele funduri de sac.37) Pe faţa interioară a articulaţiei de la metacarpul principal şi până la falanga a treia se întinde ligamentul capsular anterior comun. . Articulaţia radio-carpo-metacarpiană este formată la rândul ei din şase subarticluaţii. Articulaţia radio-ulnară este foarte diferită în seria animală. în felul următor: . Astfel de funduri de sac se observă pe faţa anterioară a genunchiului. articulaţiile autopodiului au o importanţă deosebită. . 1.68 Articulaţia humero-radio-ulnară sau a cotului este formată de fapt din două articulaţii: articulaţia humero-radială şi radio-ulnară. datorită diferenţei mari care există în raportul dintre cele două oase. Articulaţia humero-radială uneşte extremitatea distală a humerusului cu extremitatea proximală a radiusului. Articulaţia execută mişcări de flexiune. Se deosebesc mijloace comune de unire (ligamente capsulare şi funiculare) şi mijloace proprii fiecărei subarticulaşii (de pildă pisiformul prezintă patru ligamente). în timpul cărora sinovia este împinsă când înainte. la mamiferele domestice de desprinde o bridă carpiană pentru muşchiul flexor profund al falangelor şi tot de aici porneşte tendonul muşchiului interosos median. dată fiind utilizarea extrem de variată a mâinii în procesul muncii. .

37. care cuprinde în ţesătura lui şi micul sesamoid.69 Fig.Constantinescu 1972) Ligamentul capsular posterior al articulaţiei interfalango-sesamoidiene se numeşte micul burelet glenoidian.– Articulaţia metacarpo-sesamo-falangiană la cal (după Gh. care au importanţă deosebită în clinică.M. Principalele funduri de sac sunt următoarele: la articulaţia metacarpo-sesamofalangiană (articulaţia buletului) fundul de sac articular este situat între faţa posterioară a . Sinoviala fiecărei subarticulaţii formează funduri de sac.

iar între rotulă şi tibie. . la articulaţia interfalango-sesamoidiană (articulaţia copitei) sunt cinci funduri de sac. calul nu poate lovi lateral cu piciorul. care se interpun între cei doi condili ai femurului şi cei doi condili ai tibiei. două ligamente funiculare laterale şi două meniscuri cartilaginoase. datorită poziţiei bazinului faţă de celelalte mamifere. care uneşte capul femurului de cavitatea cotiloidiană şi o porţiune lungă. La bou.între oasele tarsiene ale rândului al doilea. fiind compusă dintr-un ligament capsular posterior. motiv pentru care boul poate să deplaseze membrul pelvin lateral. Articulaţia femuro-tibio-rotuliană sau a grasetului (la animale). asemănătoare formaţiunilor de la genunchi. . Articulaţiile membrului pelvin Articulaţia sacro-iliacă uneşte paleta iliacă de aripa sacrului printr-un ligament capsular. extensiune şi lateralitate. . extensiune şi lateralitate. cuprins în cavitatea cotiloidă a coxalului. sau articulaţia genunchiului (la om) are structură aparte. 3. care completează spaţiul dintre sacrum şi coxal.între rândul întâi şi doi de oase tarsiene. Între rotulă şi femur există un ligament capsular şi două ligamente laterale. Articulaţia face mişcări de flexiune. completează articulaţia. 2. De pe faţa posterioară a articulaţiei se desprinde brida tarsiană pentru muşchiul flexor profund al falangelor şi tendonul muşchiului interosos median. dar numai la mamiferele domestice. două perechi situate lateral. Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană sau a jaretului se compune ca şi articulaţia genunchiului din şase subarticulaţii: . la om acest ligament lipseşte. un ligament capsular posterior şi ligamente funiculare laterale. la care se adaugă un mic muşchi capsular şi ligamentul rotund. Articulaţia permite mişcări de flexiune. Fibula este unită la tibie prin ligamente radiare şi interosoase. 3. Articulaţia este foarte mobilă.între tibie şi astragal. 2. realizând sinfiza ischio-pubiană. .între oasele rândului al doilea şi oasele metatarsiene. Mişcările articulaţiei sunt foarte reduse. ce uneşte capul femurului drept cu cel stâng. În felul acesta. porţiunea lungă lipseşte. Între cele două oase coxale se stabileşte o legătură printr-un cartilaj care se osifică cu timpul. trei puternice ligamente funiculare. .între oasele metatarsiene. . două ligamente sacro-iliace şi un ligament sacro-sciatic. trecând pe marginea anterioară a pubisului. Un ligament capsular. între aceasta şi micul sesamoid. între falanga a II-a şi a III-a şi unul dedesubtul falangei a III-a.între oasele tarsiene ale primului rând.70 metacarpului principal şi inserţia interososului median pe marii sesamoizi. Ligamentul sacro-sciatic completează pereţii laterali ai bazinului. Ligamentul rotund are la cal două porţiuni: una surtă. Articulaţia prezintă un ligament capsular anterior. Articulaţia coxo-femurală este formată din capul femural.

Miologia 3. Capitolul din anatomie care studiază muşchii scheletici se numeşte miologie.71 Între oasele tarsiene se inseră ligamente interosoase foarte puternice. Articulaţia permite numai mişcări de flexiune şi extensiune. După structura şi rolul pe care îl joacă în organism. 1. Noţiuni generale asupra morfologiei muşchilor scheletului În aparatul de susţinere şi mişcare. 1. Articulaţia metatarso-sesamo-falangiană este identică cu articulaţia falangiană de la membrul toracic. organizat într-un ansamblu armonios. 3. Muşchii striaţi sunt muşchii scheletici care sunt inseraţi pe oase. Trebuie precizat că aşa cum se consideră scheletul “articulat”. muşchii scheletici se clasifică în mai multe categorii (fig. în spirală. prin plăcuţele neuromotorii. încât formează un bloc compact. contribuie la menţinerea animalului sau omului în staţiune şi provoacă mişcarea. care se produc cu mare rapiditate. Acest lucru este posibil datorită faptului că ligamentele funiculare sunt răsucite ca un arc. 3. scheletul articulat reprezintă elementul dur. ca la un resort. 1. netezi şi muşchiul cardiac. tot aşa se vorbeşte şi despre sistemul “neuro-muscular”. 3. elementul care completează şi îmbracă scheletul articulat este format din muşchi.38): . care unesc atât de strâns oasele între ele. Sinoviala dă naştere la mai multe funduri de sac. aspect care este semnalat şi la articulaţia cotului şi este caracteristic mamiferelor domestice. Dimensiuni şi formă După formă. muşchii se împart în trei categorii: muşchi striaţi. muşchii sunt puşi în mişcare de un element al sistemului nervos al vieţii de relaţie (nervii periferici). 3. 3. care au o deosebită importanţă clinică. La mamiferele domestice semnalăm între tibie şi astragal prezenţa a două funduri de sac mediale şi unul lateral. Pentru a acţiona.

. flabeliform. episomei).muşchi lungi. Structura muşchiului scheletic Elementul care stă la baza alcătuirii muşchilor scheletului este fibra musculară descrisă la ţesutul muscular. . orbicular al pleoapelor.muşchi laţi. . micul drept dorsal al capului).obturator intern). . micul psoas) şi aspect de evantai. cu fibrele aşezate oblic. 38. m. propulsori mm. 3.gastrocnemieni) sau prismatici (m.muşchi cu inserţii constante (majoritatea). .Constantinescu 1972) . . de o parte şi de alta a unui tendon median (m. care pot îmbrăca aspect penat. cu fibrele situate numai pe o singură parte a tendonului (m.muşchi scurţi (m. .muşchi circulari. 1. . biceps femural). situaţi în jurul orbitei şi a comisurii buzelor (m.muşchi cu inserţii reversibile (muşchii propulsori): Dimensiunile muşchilor pot fi cuprinse între câţiva milimetri (m. cu un singur tendon la bază (m. transversul nasului). semipenat.muşchi orbiculari.muşchi perechi (majoritatea). – Forma muşchilor (după Gh. orbicular al buzelor). cu lungimea mai mare decât grosimea şi lăţimea.muşchi neperechi (m.M.scăriţei din urechea internă) şi câţiva zeci de centimetri. . aşezaţi în jurul unor orificii naturale (sfincterul anusului). . extensor comun al falangelor). . chiar peste un metru (m.muşchi profunzi (majoritatea).muşchi superficiali (muşchii pieloşi). 3. se întâlnesc mai ales la membre şi sunt fusiformi (m. 2.72 Fig.

Excitanţii pot fi de natură mecanică (lovituri. Mişcarea este necesară pentru existenţa omului şi a oricărui animal. muşchiul se scurtează şi se îngroaşă. De obicei. La locul unde un muşchi sau un tendon trece peste o suprafaţă osoasă. Excitabilitatea este proprietatea muşchilor scheletici de a răspunde prin contracţii la anumiţi excitanţi. devine mai dur. 3. 3. prin contracţiile lor. îndoire sau răsucire şi caută să revină la forma şi lungimea dinainte. comună citoplasmei tuturor celulelor. care pot scoate animalul din producţie pentru un timp destul de îndelungat. iar unitatea dintre fibra musculară şi nerv se numeşte plăcuţă neuromotorie. fizică (temperatura. Din punct de vedere practic. Pungile seroase. pungile seroase şi tecile sinoviale ale tendoanelor. 2. care îşi trimit ramificaţii la toate fibrele musculare. tendoanele muşchilor lungi care alunecă în regiunile articulare sunt îmbrăcate în membrane subţiri. Noţiuni generale asupra fiziologiei muşchilor scheletului Spre deosebire de muşchii netezi şi muşchiul cardiac. Prin contracţie. la nivelul lor sunt destul de frecvente inflamaţiile aseptice sau septice (infecţioase). Anexele muşchilor Anexele muşchiului sunt: fasciile. imediat ce forţa care a acţionat asupra lui încetează. Muşchii scheletici au trei proprietăţi fizice: elasticitatea. dar nu-şi măreşte volumul. care reprezintă tecile sinoviale. 3. fiziologic. cilindrice. care apare ca urmare a acţiunii influxului nervos. Ei au rolul activ de a produce mişcări ale scheletului articulat. între cele două formaţiuni se interpune o pungă seroasă. Tecile sinoviale. chimică (substanţe acide sau bazice). Tecile sinoviale uşurează alunecarea tendoanelor peste suprafeţele articulare prin tunele conjunctive şi alte spaţii. Contractibilitatea. Fasciile sunt alcătuite din ţesut conjunctiv. ele pot avea sau nu un raport intim cu muşchii. muşchii scheletici sunt supuşi voinţei. 3.73 Tot de structura fibrei musculare aparţine şi plăcuţa neuromotorie. cea mai mare importanţă o au tecile sinoviale. înţepături). fiind clasificate în superficiale şi profunde. Între foiţele acestor membrane se află un lichid. Elasticitatea muşchiului se aseamănă cu a altor corpuri elastice: muşchiul rezistă la întindere. Pungile seroase sunt de natură conjunctivă şi conţin un lichid care face ca muşchiul sau tendonul să treacă peste osul tare ca peste o pernă. adică proprietatea de a se contracta. Când influxul nervos . fiziologică (influxul nervos) sau biologică (diferite microorganisme care provoacă boli). electricitatea). Fasciile. doi sau mai mulţi nervi. excitabilitatea şi contractibilitatea. 1. sau îl pot face inapt pentru muncă. 3. care seamănă ca aspect şi rol cu lichidul sinovial articular. a căror topografie şi structură trebuie cunoscute temeinic. ajunge la un grad superior de specializare în celula musculară. Influxul nervos este singurul excitant natural. La inervarea unui muşchi pot lua parte unul.

Contracţia musculară se poate prezenta sub mai multe aspecte. la care o contribuţie deosebit de importantă o aduce sistemul nervos central.într-un timp care poartă denumirea de perioadă ascendentă. ascendent. Contracţia izotonică este contracţia unui muşchi care îşi modifică raportul dintre lungime şi grosime şi produce o mişcare. numai în momentul contracţiei. ca urmare a proceselor fizice şi chimice din muşchi. care coordonează şi controlează toate procesele din organism. iar oboseala musculară se instalează mult mai greu. numită actimiozină. care are drept consecinţă menţinerea suprafeţelor articulare în contact strâns. Oboseala musculară este un fenomen foarte complex. care se produce mai lent decât contracţia: este perioada descendentă. de temperatură şi chimică. contracţia musculară rămâne un timp oarecare la acelaşi nivel de intensitate. care poartă denumirea de perioadă latentă. Între perioada ascendentă şi cea descendentă. Transformările chimice din timpul contracţiei musculare au loc într-o primă fază în condiţii de anaerobioză (reacţii chimice în absenţa oxigenului) şi în a doua fază în condiţii de aerobioză (reacţii chimice în prezenţa oxigenului). 3. în muşchi acumulându-se acid lactic. Muşchii scheletului .74 încetează. Tonusul muscular este starea de contracţie naturală şi permanentă a muşchilor scheletici. Oboseala musculară se manifestă prin slăbirea intensităţii contracţiei. Contracţia susţinută poate fi de natură fiziologică (tonusul muscular) sau provocată (tetanosul). Oboseala musculară se produce datorită faptului că un muşchi nu îşi poate menţine starea de contarcţie la infinit. alături de cea a glucozei. 3. Contracţia unui muşchi scheletic poate fi simplă sau susţinută. În menţinerea poziţiei corporale muşchii se contractă izometric. Contracţia tetanică se produce atunci când asupra unui muşchi acţionează un excitant cu o frecvenţă foarte mare. 3. După perioada latentă începe contracţia muşchiului. În timpul contracţiei are loc o eliberare de căldură. prin aşa-numita relaxare. ci după un oarecare timp. Contracţia izomerică este contracţia unui muşchi fără ca în acelaşi timp să se scurteze. muşchiul revine la lungimea şi forma lui iniţială. în repaus. În prima fază. Ea se explică printr-o încetinire a influxului nervos la nivelul plăcuţei neuro-musculare. Printr-un antrenament metodic şi permanent. După perioda maximă de contracţie urmează o relaxare. care are loc în sens progresiv. electrică. rezistenţa muşchiului la contracţie creşte din ce în ce. Contracţia simplă (secusa musculară) se manifestă în felul următor: muşchiul nu se contractă exact în momentul excitării. Transformările electrice au la bază modificarea diferenţei de potenţial electric dintre suprafaţa muşchiului şi interiorul său. cea mai mare parte (4/5) transformându-se din nou în glucoză. În faza a doua. energia de contracţie este dată de descompunerea acidului adenozintrifosforic (ATP). acidul lactic rezultat din descompunerea glucozei este parţial oxidat. În timpul contracţiei se produc în muşchi o serie de transformări de natură structurală. Transformările de ordin structural sunt reprezentate prin modificări ale moleculeor unei substanţe din interiorul muşchiului.

de apropiere a unei raze osoase faţă de alta în jurul unei articulaţii. muşchii scheletului se împart în : flexori şi extensori. de îndepărtare a unei raze osoase de alta în jurul articulaţiei. cu mişcarea în jurul articulaţieie coxo. Adducţia este apropierea razei osoase sau a membrului de linia mediană. Abducţia este mişcarea de îndepărtare a unei raze osoase sau a unui membru de planul median. 3. . în mişcare. 1. Este o acţiune caracteristică mamiferelor patrupede. 3. masticatori şi hioidieni (fig. Muşchii abductori sunt antagonişti adductorilor. de întindere a unei articulaţii. Cabrarea este acţiunea de ridicare a corpului de pe sol. Extensiunea este acţiunea diametral opusă. Propulsia este acţiunea de împingere a corpului înainte. cabratori şi propulsori. Muşchii flexori şi extensori sunt deci antagonişti. Flexiunea este acţiunea de îndoire a unei articulaţii. 3. paralel cu axul de simetrie al corpului. în deplasare.39).75 După acţiunea pe care o exercită asupra razelor osoase. abductori şi adductori. Muşchii capului După situarea lor şi după rolul pe care îl joacă.femurale şi cu spijinul membrelor pelvine pe sol. tot în plan paralel cu axul corpului. muşchii capului se împart în trei mari categorii: pieloşi.

3. transvers al nasului. milohioidian. 1999) Muşchii pieloşi sunt aşezaţi imediat sub piele. ridicător al buzei superioare şi al aripii nasului. ridicător al buzei superioare. m. m. keratohioidian. transvers al al hioidului. m. m. biventer. m. m. m. scutoauricular superficial şi profund. temporoauricular superficial şi profund. m. Coţofan şi colab. mm. buccinator. m. muşchii pieloşi ai feţei sunt mai reduşi. m. canin. pe suprafaţa craniului facial şi neural. stilohioidian. m. orbicular al buzelor. parotidoauricular.orbicular al pleoapelor. degastric şi m. zigotic. jugulohioidian. . pterigoizi. frontal. m. încadrându-se în trei grupe: 1. m. m. frontoscutular. geniohioidian şi m. incisivi. m. timpanoauricular şi m. Muşchii pieloşi ai carniului neural. m. m.40). m. lacrimal. Muşchii hioidieni sunt m. m. m. – Muşchii capului la cal (aspect lateral) (după V. m. La om. Muşchii pieloşi ai urechii: m. 39. zigomatoauricular. cervicoauricular superficial. coborâtor al buzei inferioare. m.76 Fig. 2. Muşchii masticatori contribuie în mod activ la procesul de masticaţie: m. temporal. maseter. mental şi mm. intermediar şi profund. din care face parte numai m. iar muşchii pieloşi ai urecii au dispărut (fig. Muşchii pieloşi ai feţei: m. cutanat al buzelor.

Constantinescu 1972) Cu toată reducerea muşchilor feţei. 3. 41). – Musculatura capului la om (după Gh. 2. .M. Muşchii gâtului Muşchii gâtului pot fi sistematizaţi în două mari regiuni: superioară şi inferioară (fig.77 Fig. 40. expresia feţei (mimica) are la om o gamă foarte variată de manifestări. 3. 3. aşa cum nu întâlnim la nici un animal.

romboid porţiunea cervicală. m. Stratul III: m. m. longism al capului. trapez porţiunea cervivală Stratul II: m. Stratul superficial: m. m. 1. lungul gâtului. m. sternotiroidian. splenius. omohioidian. cleidomastoidian şi m. Stratul I: m. – Musculatura gâtului şi a trunchiului la cal (după Gh. transvers al gâtului. micul drept ventral al capului şi m. m. extensiune şi lateralitate a gâtului. Musculatura gâtului este mai redusă la om decât la celelalte mamifere. m. longism al atlasului. iliococostal cervical. marele drept dorsal al capului. oblic cranial al capului. m. m. marele drept ventral al capului. Musculatura gâtului are rolul de a executa mişcări de flexiune. oblic caudal al capului. semispinalul capului. m.Constantinescu 1972) Muşchii regiunii cervicale superioare sunt situaţi în patru straturi suprapuse.78 Fig.mm. m. 42). sternohioidian. sternomandibular. datorită scurtării gâtului şi trecerii omului la staţiunea bipedă (fig. 41. . multifizi. Muşchii regiunii cervicale inferioare sunt aşezaţi într-un strat superficial şi un strat profund. m. cleidotransvers. intertransversari. m. m. m. cleidobrahial. deasupra corpurilor vertebrale. micul drept dorsal al capului. m. m. m. dreptul ventral lateral al capului. Stratul profund: m. scalen. spinosul gâtului. 2. seratul ventral cervical. Stratul IV: m. m. cutanat al gâtului. m.M. mm.

8 – mm. 5 – latisim dorsal.flexori ai capului şi degetelor. 7 – m. 3. toracali. 11 – mm. 3 . spino-dorso-lombari şi abdominali (fig.79 Fig.43).oblic extern al abdomenului. 12 – m.trapez. 42.temporal. 3.m. 9 – m. Muşchii trunchiului Din categoria de muşchi ai trunchiului fac parte muşchii pectorali (axilari).Constantinescu 1972) 1 . 13 – tendonul lui Ahile 3.posteriori ai coapsei.triceps.sterno-cleido–mastoidian. 10 – mm.triceps sural.deltoid. 6 – m. 2 .gluteeni.m. 4 . – Musculatura gâtului şi a trunchiului la om (privire din spate) (după Gh. 3.biceps brahial.m.M.m. .

tensor al fasciei late. . transvers al coastelor. flexor digital profund al piciorului. 31 .trapez p. ridicător al coastelor.m.m. cranială.m. 22'. 19 . 4 -m. extensor carporadial. m. m. romboid toracal.m. 33 . fibular lung. 24 . serat dorsal inspirator.m.m. 21 . iliospinal. 13 . – Musculatura superficială la vacă (după V. m. 6'. Muşchii toracali şi spino-dorso-lombari intervin în actul mecanic al respiraţiei şi în mişcările membrului toracic şi ale coloanei vertebrale. lungă.m. triceps brahial p. flexor corporadial. mm. 23 . gluteo biceps. subclavicular. dinţat dorsal caudal. 9 . trapez toracal. 25 -m.m. oblic abdominal intern. 18 . extensor carpo-ulnar. 30 . Stratul III: m. 6 . 27 . 11. 14 . 29 .m.m. biceps femural p. toracală.m. 22 .m.marele dorsal.m. serat dorsal expirator. intercostali interni. Coţofan şi colab. 16 .m.m.m. 26 .m. pectoral superficial şi m. iliocostal. biceps brahial. 7 . sternomastoidian. Muşchii axilari unesc membrele toracice de trunchi şi sunt aşezaţi în două straturi (m. 22''. cervicală. 22''.m. Stratul IV: m. cleidomastoidian. 28 . serat ventral toracal. Muşchii spino-dorso-lombari sunt situaţi în jurul coloanei vertebrale pe patru straturi: Stratul I: m. abductor lung al policelui. m.m.m. dinţat ventral toracal. mm.80 fig.m. flexor carpo-ulnar. pectoral ascendent. gluteu medial.m. deltoid. intercostali externi. 15 .m. 17. Muşchii toracali: m. 22' . truceps brahial p. triunghiular al sternului. sterno-cefalic.m. caudală.43. gluteu accesoriu.m. 12 . coccigian. gluteu superficial. 22. latisim dorsal. Stratul II: m.m. m. fiecare dintre ei având câte două porţiuni.semitendinos.trapez p.jghiabul jugular. extensor digital lateral al piciorului. 20 . 1999) 1. biceps femural p.m. 3 -m.m. laterală. 10 . extensor digital comun.m. m. cleidooccipital. 5 -m.m. omotransvers. 34 .m. m. 2 -m. multifid dorsal. pectoral profund).m. 32 .oblic extern al abdomenului. 8 . fibular al treilea.

44) are o porţiune musculară costală. . Muşchii abdominali inferiori: m. ligamentele şi capsula mamară. drept al abdomenului. M. m. pătrat al lombelor. 44. Ei au un rol în menţinerea organelor în cavitatea abdominală şi în respiraţie. micul psoas. oblic intern al abdomenului. Fig.81 Muşchii abdominali sunt grupaţi în muşchi abdominali inferiori şi muşchi abdominali superiori. m. psoas. Pe faţa ventrală a abdomenului. transvers al abdomenului. superior şi inferior. Constantinescu 1976) În regiunea abdominală inferioară se găseşte o formaţiune pasivă de natură elastică denumită tunica abdominală. m. mm. m. Muşchii abdominali superiori: m. care îmbracă stratul superficial de muşchi. traiectul şi canalul ingvinal. retractor costal. iliac. oblic extern al abdomenului. Descrierea lor se va face la capitolul aparatului genital masculin (fig. Din tunica abdominală se desprind ligamentele suspensoare ale furoului. Diafragma (fig. Baza anatomică a regiunii ingvinale este alcătuită din următoarele formaţiuni: cele două inele ingvinale. m. una suprasternală şi alta sublombară (pilierii diafragmei). la care se adaugă diafragma. intretransversari. înaintea marginii craniale a pubisului şi între cele două coapse se găseşte regiunea ingvinală. m. 45 şi 46). m. – Diafragma (după Gh.

M. M. dinţat ventral toracal. Fascia cervicală superficială. M. M. 16. 5'. 3. c. 5. M. cutanat toracoabdominal. Coţofan şi colab. 18'. Lateral. oblic extern al abdomenului. M. post. Fascia superficială a trunchiului. Aponevroza oblicului intern. 13. M. romboid p. cutanat al capului şi buzelor. 18.82 Fig. 6. M. 4. M. ileocostal. gluteu mediu. M. pectoral prescapular. M. M. M. M. M. intercostali externi. spaţiu conjunctiv subscapular. 1999) 1. 6. biceps brahial. porţiunea a cărei dinţături se angrenează cu dinţatul ventral. spinal dorsal. M. M. semitendinos. m. triceps brahial p. 46. 20. 7. M. drept al abdomenului. M. 13'. M. b. 8'. M. 17'. a. M. 15'. Coţofan şi colab. M. gastrocnemian. 19. 8. 3. M.deltoid. 2. cervicală. trigonul hernial lateral delimitat de porţiunile musculare ale muşchilor abdominali ventrali. dinţat ventral cervical. 5. . M. Porţiunea din aponevroza comună. drept femural. 4. 2. spaţiu conjunctiv popliteu şi sciatic. gluteu accesoriu. 14. 11. lungă şi lateral. se continuă la nivelul membrelor cu fasciile superficiale regionale. 9. M. rotund mic. oblic intern al abdomenului. transvers al abdomenului. – Musculatura profundă a trunchiului la cal (după V. M cutanat omobrahial. – Muşchii pieloşi la cal (după V. supraspinos.45. 15. 10. toracală şi p.m. 12. 7'. Fig. 1999) 1. pectoral ascendent. 17. mare lung dorsal. 9'. cutanat al gâtului.

adică muşchi ai zonoscheletului. 3. la care mamelele pot fi situate şi în regiunea abdominală şi ingvinală. lipsind tunica abdominală cu accesoriile sale. 4. 47. spre deosebire de mamiferele domestice. datorită staţiunii bipede. mamelele sunt situate în regiunea pectorală. musculatura abdominală inferioară este mai slab dezvoltată. M.47). stilopodiului. după oasele în jurul cărora sunt aşezaţi. Constantinescu 1976) .83 La om. zeugopodiului şi autopodiului (fig. Muşchii membrelor Muşchii membrului toracic Grupaţi în patru mari regiuni. de notat că la femeie. muşchii membrului toracic se clasifică în: muşchi ai umărului. ai antebraţului şi ai piciorului (la om respectiv ai mâinii). ai braţului. Fig. 3. – Muşchii membrului toracic (după Gh. 3.

M. Dintre toţi aceşti muşchi. în regiunea antebraţului. muşchii lungi care acţionează asupra degetelor au tendoanele ramificate în cinci. În regiunea antebrahială caudală se întâlnesc cinci muşchi: m. Muşchii membrului superior suferă mari transformări la om.84 Muşchii umărului. m. m. triceps al braţului. m. Pe autopodiu se inseră o serie de muşchi scurţi care acţionează asupra degetelor. Mobilitatea radiusului pe ulnă atrage după sine. mm. pentru fiecare deget revenind unul din tendoanele aceluiaşi muşchi. Muşchii braţului. deltoid. extensor carpo-radial. mai cu seamă asupra degetului mare (policele) (fig. m. subscapular. biceps brahial şi m. interosos median. extensori digital comun şi lateral formează grupa muşchilor din regiunea cranială. m. brahial. tensor al fasciei antebrahiale şi m. abductori şi rotatori în afară. cu toate că planul de organizare rămâne în linii mari. mm. ca susţinător al buletului (articulaţia meta-carpo-sesamo-falangiană). mm.48). Pe faţalaterală a spetei se găsesc: m. cu rol de flexori ai antebraţului. m. flexori digitali superficial şi profund. M. infraspinos. marele rotund. capsular este tensorul capsulei articulaţiei scapulo-humerale. La nivelul antebraţului. micul rotund. m. coracobrahial şi m. Pe faţa medială a spetei sunt situaţi: m. iar ceilalţi. flexor carpo-radial. flexor carpo-ulnar. – Muşchii mâinii văzuţi din palmă (muşchi flexori) (după Gh. interosos median este cel mai puternic şi are rol bine stabilit în staţiune. Constantinescu 1972) . existenţa unor muşchi pronatori şi supinatori. ai falangelor. Muşchii piciorului şi anume: m. Aceşti muşchi acţionează asupra humerusului ca extensori. Au rol de adductori şi rotatori înăuntru al braţului. În regiunea cranială a humerusului se află: m. lombricali se caracterizează predominenţa fasciculelor tendinoase faţă de cele musculare. supraspinos. iar m. Primii trei sunt flexori ai metacarpului. având rol de extensori ai metacarpului (primii doi) şi ai falangelor (ceilalţi). Fig. acelaşi. În regiunea caudală a humerusului sunt trei muşchi: m. care răsucesc antebraţul cu 1800 într-un sens şi altul: la câine şi pisică se mai observă mişcări de pronaţie şi supinaţie. anconat. Muşchii antebraţului. m. Datorită mobilităţii mari a articulaţiei scapulohumerale. m. extensor carpo-ulnar. 48. ca răspuns la folosirea mâinii în procesul muncii. cu rol de extensori ai antebraţului. interosoşi medial şi lateral şi mm. muşchii umărului pot executa cele mai variate mişcări. abductor al degetului mare. m. capsular.

. extensor digital lateral al piciorului.m. semimembranos. 18 . Fig. semitendinos. 24 .m. digital lung.brida calcaneană a bicepsului femural.inelul muşchiului. 4'+5'.brida calcaneană a semitendinosului. 3 . gastrocnemian. Coţofan şi colab. zeugopodiului şi autopodiului. gluteu superficial. stilopodiului. 10 -m.fascia gambei. retinaculum extensorum. tensor al fasciei late. extensor scurt al piciorului. vast medial. 14 . flexor digital medial.85 Muşchii membrului pelvin Ca şi membrul toracic. coapsei.m. 20 . 3' . solear. 21 . gambei şi piciorului propriu-zis (fig. 5'. 18'. 7 .m.m.m.lama superficială a fasciei late. 3'''. flexor digital lateral. m. 5 .m. 20' . 1999) A . 4 .m. 22 .m. 15 .faţa laterală. 12 . 2 . gracilis. 23 . 17 .lama profundă a fasciei late.49). croitor.foiţa profundă a lamei superficiale cu inserţia rotuliană.m.m.m. 16 .m. introsos median. p. popliteu. pectineu. 4'. B.m. fibular al III-lea. 1. 25 . tibial cranial. astfel se descriu muşchi ai zonoscheletului. muşchii membrului pelvin sunt sistematizaţi după razele osoase în jurul cărora se grupează. 6 . flexor digital profund (9+9'+10). 4''.m.flexorul digital superficial. respectiv ai regiunii bazinului. tibiopatelar medial. biceps femural.m.m. 9 .lig. 13 . 11. 3''. gluteu mijlociu. – Musculatura membrului pelvin la cal (după V.fascia falangiană palmară.m.m. 8 . 9'. caudală. ext. faţa medială. 49.tend.m.tendon intermediar.m. tibial caudal. 11'.m. 19 .brida lui cuneană.

Laba piciorului mai prezintă muşchi scurţi. obturator intern. cu ajutorul unor sinoviale. La om asemenea formaţiuni fibroase cu rol pasiv sunt mai bine evidenţiate la membrele pelvine. Muşchii din stratul profund sunt: m. tensor al fasciei lata şi m.86 Muşchii bazinului. având rol de flexori. Muşchii piciorului. tibie şi fibulă. semimenbranos. adductor mic. La nivelul acropodiului se formează două teci numite sesamoidiene. Se inseră pe femur. Ele au rolul de a întări acţiunea muşchilor pe care îi îmbracă şi înlesnesc alunecarea tendoanelor prin tunele sau teci fibroase. m. în stratul superficial se găsesc m. Ei se inseră pe musculatura spino-dorso-lombară. Ei au rol de flexori ai metatarsului sau de extensori ai falangelor. M. quadriceps femural. m. m. extensor scurt al degetelor. Aceşti muşchi sunt: m. propulsor şi cabrator (celălalt muşchi). extensor digital lateral se inseră pe femur. Au rol de extensori ai autopodiului. fascia carpiană. unii muşchi ai gambei au câte cinci tendoane. metacarpiene şi falangiene. pe fascialata şi respectiv pe femur şi rotulă. flexor digital superficial. gemeni ai bazinului şi m. Pe faţa internă a coapsei. gluteu profund. sau extensor pentru coapsă. Aceşti muşchi au inserţia fixă pe coxal. principalii muşchi propulsori şi cabratori din aparatul de susţinere şi mişcare. m. acţiunea acestor muşchi este de flexor pentru gambă. gemen lateral şi medial al gambei. sartorius şi m. adductor mare şi m. cu rol asupra degetelor. m. popliteu. în cazuri patologice. anterioară şi posterioară. gracilis. extensori. Tot în regiunea gambei se găsesc şi muşchii pronatori şi supinatori ai labei piciorului. Muşchii coapsei sunt grupaţi în trei regiuni. m. tibial posterior. iar în stratul profund. m. Astfel. m. tars. un muşchi rudimentar. fascia brahială. fascia antebrahială (cu o foiţă superficială şi una profundă). Muşchii membrelor totacice şi pelvine prezintă o serie de formaţiuni fibroase. m. m. abductori sau adductori în afară ai femurului. iar mica teacă dedesubt. tibial anterior. iar inserţia mobilă pe femur. Pe faţa anterioară a coapsei sunt doi muşchi: m. metatars şi falange. gluteu superficial şi mijlociu formează stratul superficial al regiunii. extensor digital comun şi m. Aşa cum remarcăm la membrele superioare. la membrul toracic se evidenţiază fascia scapulară. Se inseră pe coxal. extensor şi rotator înăuntru. m. Se deosebesc astfel teci carpiene. biceps femural. m. câte unul pentru fiecare deget. obturator extern. ale căror sinoviale. m. în afară sau înăuntru gambei. Când membrele sunt ridicate de pe sol. cu rol pasiv în staţiune şi în mişcare. acţionând asupra femurului ca abductor (primul). Se inseră pe coxal. propulsori şi flexori ai falangelor. Au rol de tensor al fasciei (primul). flexor digital profund şi m. în momentul în care membrele pelvine se găsesc pe sol. semitendinos. m. pectineu. fibularul al treilea. Muşchii gambei. femur şi tibie. extensor al gambei (al doilea). m. gluteu accesoriu. m. capsular. fascia sesamofalangiană şi fasciile postfalangiene. flexor al degetului lung. tibie. La muşchii pe care i-am semnalat la membrul toracic se adaugă m. fascia metacarpiană. solear. Muşchii posteriori ai gambei sunt: m. pe ligamentele sacrale şi pe coxal. Acţionează ca extensori şi rotatori înăuntru. marea teacă situată deasupra. Prin marea teacă . adductori. pot produce funduri de sac vizibile. Muşchii anteriori ai gambei: m. pătrat al femurului. tars şi falange. Pe faţa posterioară a coapsei sunt grupaţi trei muşchi lungi. La om muşchii membrelor inferioare sunt foarte asemănători cu muşchii membrelor pelviene de la mamiferele domestice. fiind cuprinsă în copită.

5. Chiar în momentele de repaus relativ. Există unele poziţii ale corpului în care anumiţi muşchi sunt scoşi din funcţiune pentru un timp determinat. aceasta poate da naştere la şase funduri de sac situate în jurul buletului. aparatul pasiv este format din tendoanele muşchilor biceps brahial. cu rol important în aparatul pasiv. fascia metatarsiană şi fasciile falangiene. Aparatul pasiv al membrului pelvin este format din tendoanele m. abducţia şi adducţia şi care au fost explicate anterior. gemeni ai gambei. interosos median şi tendonul lui Achile. m. Circumducţia este o mişcare compusă din flexiue. 3. Mişcările pe care le execută muşchii pot fi încadrate în următoarele grupe: Mişcările simple. formaţiune complexă. Prin mica teacă sesamoidiană alunecă tendonul muşchiului flexor profund al falangelor. 3. dar şi de a produce mişcarea. elemente care fac obiectul mecanicii. nu numai pe acropodiu (omul este plantigrad. aparent. mm. Unele formaţiuni fibroase au rolul de a menţine unghiurile articulare în poziţie normală în staţiune. Membrul pelvin are următoarele fascii: fascia gluteană. Trebuie specificat că marile diferenţe sesizate în cadrul musculaturii membrelor de la mamiferele domestice şi de la om se datoresc trecerii omului de la staţiunea patrupedă la staţiunea bipedă. abducţie. extensiunea. în structura cărora intră aceste aparate pasive. cu sprijin pe tot autopodiul. care scoate muşchii din funcţiune în timpul repausului. el se găseşte în stare de contracţie fiziologică numită tonus. cu o sinovială care poate forma două funduri de sac. iar muşchiul cu forţa. majoritatea mamiferelor sunt digitigrade) şi folosirii mâinii în procesul muncii. flexor profund şi superficial al falangelor. mm. fibroasă sau elastică. fascia tarsiană. Dacă la tendonul lui Achile se adaugă trei bride ale unor muşchi şi ale fasciei gembiere se formează coarda jaretului. Rolul muşchilor este şi de a menţine razele osoase în contact unele cu altele în poziţia normală. prezenţei celor cinci degete şi la mână şi la picior. folosirii membrelor pelvine la mers. extensor carporadial. extensiune şi adducţie. pe versantul caudal. 3.87 sesamoidiană alunecă tendoanele muşchilor flexori ai falangelor cu ajutorul unei teci sinoviale. fiind reprezentate în cel mai înalt grad de perfecţionare din toată seria animală. muşchii acţionează direct asupra oaselor. formaţiuni care constituie împreună ansamblul denumit aparat pasiv. ca la membrul toracic. . extensori ai falangelor. care se prezintă sub mai multe aspecte: Rotaţia este răsucirea unei pârghii în jurul propriului ax. Tendonul lui Achile este o formaţiune tendinoasă aşezată pe faţa caudală a gambei şi care reuneşte tendoanele mm. Prin contracţia lor. fascia gambiară (cu trei foiţe). flexor superficial al falangelor şi solear. fibular al treilea. ele se grupează în aşanumitul aparat pasiv. Mişcările (acţiunile)complexe. flexor superficial şi profund ai falangelor. Mecanica musculară Muşchiul striat este un organ de acţiune. ca flexiunea. fascia lata (cu două foiţe). În această situaţie osul poate fi asemuit cu pârghia. Cel mai bun exemplu sunt membrele toracice şi pelvine de la cal. ligamentară. La membrul toracic. locul lor fiind luat de unele formaţiuni de natură osoasă. în tot timpul vieţii animalului (numai la cal). extensor digital comun şi interosos median.

Constantinescu 1976) La mamifere se deosebesc patru feluri principale de locomoţie: pas. Se execută în felul următor: ST – DT. trap. Cabrarea este o acţiune la care participă de asemenea mai multe grupe musculare şi care se realizează prin ridicarea şi balansarea în aer a membrelor toracice.88 Propulsia este o acţiune la care participă grupe musculare din tot organismul şi are ca rezultat împingerea corpului înainte. 50. DT – stâng şi drept toracic. Pasărea porneşte în zbor luându-şi elan cu o mişcare de flexiune a membrelor pelvine. legănat. în timp ce membrele pelvine se sprijină pe sol. Sunt mai multe tipuri de galop. El constă din mişcarea alternativă a celor patru membre. când pe cea stângă. DP – stâng şi drept pelvin). Zborul este modul caracteristic de deplasare a păsărilor. în timp ce membrele pelvine execută extensia. se poate urmări modul lor de succesiune în timpul mersului la pas. Deci pasul este o alternare a membrelor în diagonală. în care alternează bipedele laterale: ST – SP. Deci este o succesiune de bipede (două membre) în diagonală. O însumare a tuturor acestor mişcări şi acţiuni este locomoţia sau deplasarea în spaţiu a animalelor. apoi cel pelvin. fiecare din ele trecând prin perioade de sprijin şi de suspendare în aer. apoi cu DT şi în cele din urmă cu SP. El se execută cu ajutorul aripilor. Pasul este modul cel mai lent de deplasare a animalelor. Locomoţia este deplasarea animalelor prin mişcarea alternativă a membrelor (fig. – Mersul la pas (după Gh. DT – SP. schimbându-şi greutatea când pe partea dreaptă. Galopul este cel mai rapid mod de deplasare a animalelor. continuă cu DP. care ating pământul simultan. Aripile se desfac şi încep să bată aerul în sens vertical. Animalul pare că dansează. în care cu sprijin pe membrele toracice. deplasarea caracteristică este în aier. Fig. Dacă notăm membrele unui animal (cal de pildă) cu iniţialele (ST. în care alternează perioade de contact cu solul şi perioade de suspendare totală în aer. Buestrul este un mers particular. Membrele se adună sub corp . Dacă animalul porneşte cu membrul ST. Galopul este un mers săltat şi ritmic. buestru şi galop. corpul animalului este proiectat înapoi. întâi membrul toracic. SP. Retropulsia este împingerea corpului înapoi. Azvârlirea este acţiunea inversă cabrării. cu succesiunea diferită a membrelor.50). DT – DP. La păsări. Trapul este un mod mai rapid de deplasare decât pasul. prin actul numit zbor. M.

Aparatul de susţinere şi mişcare la păsări Scheletul articulat. – Scheletul cavităţilor toraco-abdomino-pelvină la pasăre (după V. La om. cu rol bine stabilit în timpul zborului (uşurează corpul păsării). care produc şi mişcarea de înaintare în spaţiu. Asupra aripilor în zbor acţionează curenţi de aer. constituind manifestări ale activităţii voluntare a muşchilor. având şi un oarecare rol în respiraţie.89 sau se întind mult înapoi. gâtului şi trunchiului. Mersul nu se mai face prin alternarea membrelor în diagonală. ca şi musculatura păsărilor sunt adaptate susţinerii pe ambele membre pelvine şi modificării membrelor toracice pentru zbor (aripile). oasele păsărilor (fig. în sens vertical. străbătute de canale în care sunt adăpostiţi saci cu aer. 1999) . a stat la baza cercetărilor ştiinţifice cu privire la construirea aparatelor mecanice de zbor. Scheletul În general. Fig. Coţofan şi colab. Mecanica zborului la păsări. la aceasta adăugându-se mişcările membrelor superioare al corpului.51. ci prin trecerea ritmică de pe un picior pe altul a centrului de greutate al corpului. ca structură.51) sunt diferite de cele ale mamiferelor prin aceea că unele dintre ele sunt pneumatice.4. pasul şi fuga sunt cele două moduri obişnuite de deplasare. 3. care studiază mecanismul de producere a zborului şi forţele care acţionează asupra lui.

Pe faţa ventrală a vertebrelor toracale există o altă creastă. Coxalul este sudat la păsări cu vertebrele dorsale. . cilindric. Spata este alungită. care la păsări este plurilobulat. Extremitatea distală este prevăzută cu o troclee şi doi condili. lombare şi sacrale sunt sudate între ele (7 la galinacee. în număr de 14-18 în afară de atlas şi axis. Trocleea extremităţii distale este foarte largă. lăsând între ele un spaţiu foarte larg. claviculă şi coracoid. lombare şi sacrale. 9 la palmipede). însă dispuşi invers ca la femur şi anume condilii cranial. Fibula este un os cu extremitatea distală ascuţită. Vertebrele cervicale. lipseşte trocanterul al doilea. sunt foarte asemănătoare. constituind o piesă unică. Cele două oase se articulează numai prin extremităţi. ulna este de două ori mai dezvoltată decât radiusul. Extremitatea proximală are o formă neregulată. ce face legătura între spată. la păsări nu există simfiză ischiopubiană. aproximativ dreptunghiular. Pubisul nu se sudează cu cel din partea opusă şi nici ischiumul.90 Centura scapulară a păsărilor este alcătuită din: spată. Femurul are corpul cilindric şi scurt. Acropodiul este format din patru degete. Metapodiul este alcătuit din două metatarsiene: unul principal. La păsări. Clavicula reuneşte într-un singur os piesa din dreapta şi piesa din stânga (popular. se observă două creste la nivelul articulării cu coastele. Axisul seamănă cu osul corespondent de la mamifere. neregulat. Fosa iliacă externă este foarte largă. Tibia este un os lung. aşezată orizontal pe suprafaţa coastelor şi se articulează printr-o singură extremitate cu coracoidul şi clavicula. Apofizele spinoase ale vertebrelor dorsale formează o spină unică. iar trocleea caudal. În fosa iliacă internă este adăpostit rinichiul. perfect drept. Rotula este un os lăţit. prismatic. care se articulează cu tibia. ca nişte aripioare. Vertebrele toracale. Atlasul are forma unui inel. Prezenţa simfizei ischiopubiene ar fi făcut imposibilă expulzarea oului. Metapodiul este format din trei oase: două metacarpiene principale sudate prin extremităţi. claviculă şi stern. Autopodiul toracic prezintă şi el unele particularităţi. Humerusul este un os pneumatic. Bazipodiul cuprinde numai două oase: osul carpal radial şi osul carpal ulnar. lăsând un spaţiu între ele şi un metacarpian rudimentar. Autopodiul pelvin prezintă mai multe diferenţe: Bazipodiul este sudat la metapodiu. iadeşul). Coracoidul este un os pneumatic. cu corpul cilindric şi fără neregularităţi. Acropodiul este alcătuit din trei degete. Coloana vertebrală diferă de asemenea de a mamiferelor. cu corpul alungit cu apofizele ascuţite şi cu suprafeţe care permit articularea în şea şi mişcări pronunţate în sens lateral şi dorsoventral. Lateral. trei în continuarea metatarsului principal şi al patrulea orientat înapoi. foarte îngustă. pe care se inseră cele două diafragme. cu extremitatea distală trifurcată pentru cele trei degete şi unul secundar. Rdiusul şi ulna diferă de cele de la mamifere.

De pe faţa ventrală se desprinde o apofiză pe toată lungimea osului. care se articulează cu sternul.91 Vertebrele caudale sunt separate de restul coloanei vertebrale. prin prezenţa ciocului. la palmipede. în şa. Ultima vertebră caudală este mai dezvoltată decât celelalte. care fac zboruri de lungă durată şi mişcări lente. care se sprijină pe coasta următoare. oasele craniului neural sunt sudate. Între humerus. osul pătrat. Musculatura scheletică Muşchii de la aripile păsărilor zburătoare. la păsări ligamentele sunt scurte şi puternice. pe marginile laterale prezintă scobituri pentru articularea cu coastele şi una până la trei perechi de apofize. . Pe marginea anterioară se articulează cu cele două coracoide. la păsările zburătoare. sternul este foarte lat şi cu carena sternală redusă. apofiza ei spinoasă purtând numele de pigostil. în sensul că la aceste specii nu există coaste sternale şi astrenale şi nici cartilaje costale. Articulaţiile prezintă câteva particularităţi în comparaţie cu mamiferele: articularea mandibulei cu osul temporal se face prin intermediul unui alt os. sternul este foarte îngust şi are carena sternală foarte dezvoltată. maxila şi mandibula nu prezintă alveole dentare. Hioidul este alcătuit din piese foarte fine. Sternul este o piesă osoasă unică. Coastele sunt diferite la păsări. dimpotrivă. Aceiaşi muşchi. între osul temporal şi mandibulă se interpune osul pătrat. radius şi ulna se găseşte o membrană care se numeşte membrana patagială cu rol în timpul zborului. care la unele specii şi la o anumită vârstă se pot osifica. cu tendoane lungi (de ex. occipitalul prezintă un singur condil. care nu se mai întâlnesc în alte regiuni sau la mamifere. barza. spaţiul dintre degete este completat de o membrană interdigitală cu rol în nataţie. La galinacee. fiecare coastă este formată din două porţiuni: una dorsală care se articulează cu vertebrele toracale şi una ventrală. la păsări nu prezintă sternebre şi este foarte mult turtit în sens dorso-ventral. articulându-se între ele şi cu osul sacrum. Articulaţiile În general. cu bătăi frecvente din aripă. iar apofiza uncinee repartizează presiunea atmosferică în mod uniform pe coaste. denumită carena sternală. planând mult timp în aer fără a bate mult din aripi sunt muşchi lungi şi subţiri. specifice. Craniul păsărilor prezintă o serie de deosebiri esenţiale faţă de mamifere. sunt puternici. care execută zboruri de scurtă durată. stârcul). în schimb. În felul acesta cavitatea toracică devine mai solidă. scurţi şi groşi (fazanul). Muşchii membrelor pelvine sunt lungi şi se continuă cu tendoane foarte lungi. Porţiunea dorsală a fiecărei coaste prezintă câte o apofiză denumită apofiză uncinee. craniul facial este foarte alungit şi de formă diferită în funcţie de specie. subţiri şi lungi. foarte diferită de sternul de la mamifere. La păsările înotătoare. orbitele sunt foarte largi şi separate între ele printr-un perete osos foarte fin. între vertebrele cervicale sunt articulaţii mobile.

Aceasta are două porţiuni.92 Un muşchi cu totul deosebit faţă de mamifere este diafragma. cu inserţie comună pe creasta ventrală a vertebrelor toracale: diafragma anterioară (pulmonară) desparte cavitatea toracică într-un compartiment superior pentru pulmoni şi unul inferior pentru cord şi sacii aerieni diafragmatici. . diafragma posterioară (toraco-abdominală) separă cavitatea toracică de cavitatea abdominală.