You are on page 1of 16

32

2. 3. Organizarea corpului animal
Animalele care fac obiectul studiului nostru reprezintă specii din ultimele două
clase ale regnului animal: mamifere şi păsări.
Unitatea anatomică şi funcţională a corpului animal este celula, substratul de
studiu al anatomiei microscopice. O grupare de celule asemănătoare care îndeplinesc aceeaşi
funcţie poartă numele de ţesut. Mai multe ţesuturi reunite, care au aceeaşi activitate, se
constituie în organe. Mai multe organe, reunite în vederea unei activităţi comune, complexe,
poartă numele de aparate şi sisteme . Forma, mărimea şi rapoartele specifice ale organelor,
aparatelor şi sistemelor, constituie obiectul de studiu al anatomiei.
Ţesuturile, ca grupări organizate de celule care îndeplinesc acelaşi rol, sunt la
rândul lor reunite în complexe funcţionale ce poartă denumirea de organe.
Organul este alcătuit dintr-o grupare de ţesuturi, deosebite din punct de vedere
structural, care funcţionează împreună. Ele îndeplinesc un anumit rol, organul fiind considerat
ca o unitate funcţională aparte. De exemplu, rinichii, ureterele, vezica urinară şi uretra
alcătuiesc împreună aparatul urinar. Printre aparatele din care este alcătuit organismul se mai
numără: aparatul digestiv, respirator, circulator şi genital. Toţi muşchii striaţi din organism
constituie sistemul muscular, deoarece ţesutul predominant este ţesutul muscular.
În sistemul osos predomină ţesutul osos. Cu toate că se vorbeşte despre sistemul
muscular sau sistemul osos, când sunt considerate separat, dacă aceste două sisteme sunt
reunite în complexul lor funcţional, formează aparatul de susţinere şi mişcare, în care nu mai
predomină nici ţesutul osos, nici cel muscular.
Ajuns pe o treaptă superioară de organizare, organismul animal îndeplineşte
anumite funcţii, care devin condiţii ale existenţei sale. Se deosebesc două mari grupuri de
funcţii ale organismului: funcţii de relaţie (de raporturi cu mediul extern sau intern) şi funcţii
de nutriţie (de hrănire).

2. 3. 1. Funcţiile de relaţie
Organismul animal nu poate trăi izolat, rupt de mediul în care trăieşte, se hrăneşte,
se mişcă, se reproduce.
Legătura dintre organism şi mediu se face cu ajutorul aparatului de susţinere şi
mişcare, al organelor de simţ şi al sistemului neuro-endocrin.
Aparatul de susţinere şi mişcare este alcătuit din oase, articulaţii şi muşchii
striaţi.
El are rolul de a susţine greutatea organismului sau de a permite animalului
staţiunea patrupedă, omului-staţiunea bipedă şi diferitele mişcări în spaţiu. Mişcarea este
necesară în căutarea hranei, în reproducere, în orientare, etc.
Organele de simţ corespund celor cinci simţuri: tactil, vizual, auditiv, olfactiv şi
gustativ (simţul pipăitului, al văzului, al auzului, al mirosului şi al gustului), inegal dezvoltate
la diferite specii.

2. Sistemul neuro-endocrin poate fi grupat într-o singură unitate. în perioada de convalescenţă a unei boli sau în perioada de refacere a organismului. Sistemul nervos al vieţii vegetative este sistemul nervos care veghează la funcţionarea normală a organelor interne. El supraveghează desfăşurarea normală a relaţiilor dintre organism şi mediul înconjurător. La alcătuirea sistemului nervos vegetativ iau parte grupul ortosimpatic şi grupul parasimpatic. după dificultăţile terenului. aleg drumul cel mai bun. el funcţionează ca un coordonator unic. deoarece sistemul nervos şi sistemul endocrin coordonează împreună toate funcţiile organismului. este grupul histiotrop.33 Prin relaţiile pe care le au cu mediul. sub conducerea sistemului nervos central. de apropierea vreunui pericol. Sistemul nervos central este format la rândul lui din encefal şi măduva spinării. b). etc. Funcţiile de nutriţie care corespund catabolismului sunt îndeplinite de aparatul de export al materiei. omul şi animalele se deplasează pentru căutarea hranei după văz şi miros. de asemenea. uneori şi după auz. Grupul parasimpatic intervine în procesele anabolice. . reparator şi constructor de ţesuturi. 2. sau în menţinerea şi buna desfăşurare a tuturor funcţiilor vitale. Trebuie reţinut faptul că sistemul nervos este indivizibil. se feresc de duşmani cu ajutorul văzului. prin neuronii motori. cu orice schimbare din mediu. Funcţiile de nutriţie Metabolismul. de existenţa sau lipsa hranei. Anabolismul este asigurat prin funcţiile aparatului de import al materiei. Prin organele de simţ. etc. din nervi. De exemplu. ca funcţie de nutriţie generală a organismului. Grupul ortosimpatic coordonează procesele catabolice din organism. Sistemul nervos comandă la nevoie acţiuni care să reglementeze şi să normalizeze asemenea situaţii. în perioada de plină desfăşurare a unei boli. prin neuronii senzitivi. Sistemul nervos al vieţii de relaţie primeşte excitaţii din mediul exterior. Intervine. Sistemul nervos al vieţii de relaţie este alcătuit din: sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic. În aparatul de export al materiei se încadrează aparatul uro-genital. Sistemul nervos se subâmparte numai din punct de vedere didactic în: sistem nervos al vieţii de relaţie (cu mediul exterior) şi sistem nervos vegetativ (care coordonează activitatea organelor interne). 3. având rol fundamental în creştere. dinamo-energetic. când se dă lupta între organism şi cauzele bolii. informând sistemul nervos central despre starea acestora. iar sistemul nervos periferic. omul şi animalele iau cunoştinţă de succesiunea zilelor şi nopţilor. auzului. este grupul ergotrop. Sistemul endocrin grupează toate glandele cu secreţie internă. le transformă în senzaţii şi apoi ordonă o anumită acţiune. El intervine mai ales în somn sau în repaus. În aparatul de import al materiei sunt grupate aparatul digestiv. aparatul respirator şi aparatul circulator (ca aparat care transportă elementele de asimilaţie şi dezasimilaţie în tot organismul). organele de simţ pun în cunoştinţă sistemul nervos. dătător de energie. are două laturi: anabolismul şi catabolismul. mirosului. a).

ca rezultat al metabolismului.34 Aparatul digestiv are ca funcţie introducerea în organism a elementelor nutritive (nutreţuri şi apă). respirator. etc. care elimină produsele lor (spermatozoizii şi ovulele). înmulţirea şi celelate funcţii vitale. adică prinse între ele în mod diferit. elemente articulare. iar muşchii-elementul de mişcare. Prin această ultimă funcţie. După cum fiecare aparat este format din mai multe organe. sub acţiunea directă a presiunii exercitată de greutatea corpului şi a tracţiunii muşchilor. în interiorul aparatului genital femel. Astfel. 3. substanţele rezultate din catabolism. în stare brută sau semipreparată. Oasele sunt adevărate pârghii pe care le deplasează muşchii prin contracţiile lor. iar reziduurile şi substanţele toxice rezultate sunt eliminate în mediul extern. Ele sunt transformate prin actul digestiei. În acest fel. vor apărea formaţiuni speciale. pe suprafaţa şi în interiorul oaselor. muşchi şi anexe de origine conjunctivă. aparatul respirator are rol de “exportator” de materie. Structura oaselor este supusă legii dialectice a interdependenţei fenomenelor şi condiţionării reciproce. Aparatul respirator îndeplineşte funcţia de introducere a aerului în organism. formând împreună aparatul de susţinere şi mişcare. de oprire a oxigenului care se fixează pe globulele roşii din sânge şi de eliminare a bioxidului de carbon. realizând cele mai diferite tipuri de mişcare. forma. unindu-se unul cu altul. Aparatul circulator. mărimea şi organizarea structurii de la suprafaţa şi din interiorul oaselor sunt în funcţie de rolul pe care acestea îl îndeplinesc în aparatul de susţinere şi mişcare. muşchi şi diverse alte organe ale aparatului digestiv. fără de care nu se poate concepe hrănirea. pentru ca acestea. . îndeplineşte rolul de vehicul cu care sunt transportate spre celulele organismului substanţele hrănitoare şi de la celule spre mediul exterior. ci unele din ele suportă şi greutatea organismului. Scheletul este format din oase care sunt articulate. circulator. APARATUL DE SUSŢINERE ŞI MIŞCARE Organismul omenesc şi animal este alcătuit din oase. Aparatul genital sau aparatul de reproducere este alcătuit din organe genitale mascule şi organe genitale femele. pe suprafaţa oaselor şi în interiorul acestora. Oasele nu servesc numai la inserţia muşchilor (adică la fixarea lor pe oase). Aparatul urinar elimină din organism anumite produse toxice. să dea naştere unui nou individ. care pun oasele în mişcare. constituind suportul pe care se prind şi acţionează muşchii (scheletul articulat). tot aşa şi aparatul de susţinere şi mişcare este alcătuit din oase. sub formă de urină. Una dintre condiţiile fundamentale ale vieţii animale este mişcarea. rezultate ale catabolismului. prin elementul lichid (sângele). Scheletul articulat este aşadar elementul de susţinere.

1. nu au canal medular. 15. respectiv lungi.1. 3. La osul lung predomină lungimea (fig. coastele). nu prezintă diafize şi epifize.Constantinescu 1972) Oasele lungi prezintă un corp numit diafiză şi două extremităţi mai groase. organe care articulate între ele realizează scheletul. 3. de forme şi dimensiuni diferite. Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale. ale coloanei vertebrale şi altele sunt oase scurte. 15). totuşi elastice. iar capitolul care se ocupă de studiul muşchilor poartă denumirea de miologie. denumite epifize. ci două feţe şi un contur (margini). Oasele craniului sunt în general oase late. . late şi scurte. Fig. dure. uşor gălbuie-cenuşie.15) . Oasele scurte au toate cele trei dimensiuni reduse şi aproximativ egale între ele. 1. Oasele lungi cu canal medular se numesc oase lungi adevărate (oasele membrelor). capitolul care studiază articulaţiile (încheieturile) se numeşte artrologie. oasele tarsiene. Osteologia Oasele sunt organe tari. diafiză şi epifize. iar oasele lungi fără canal medular se numesc oase alungite (de ex.M. după cum predomină una dintre cele trei dimensiuni – lungimea. nici canal medular. lăţimea sau grosimea (fig. de culoare albă. Oasele carpiene. Forma oaselor Oasele pot îmbrăca trei forme principale. – Forma oaselor (după Gh.35 Capitolul de anatomie care studiază oasele se numeşte osteologie.

1. 1'. 5.bis – Schema structurii osului (după V.Canal medular.Osteon cu lamele osteonale concentrice.Os spongios. 1''. B. care conţin aer (unele oase ale craniului de la mamifere şi din scheletul păsărilor).periostală. 5''.Os compact haversian. etc. Coţofan şi colab. 6. 5'.Canal Havers. 1'''. 3. 2.Osteocite.15.Ţesut compact din corticala epifizară. 7.15 bis).Diafiza. A. Structura oaselor În structura oaselor intră trei elemente principale: ţesutul osos propriu-zis.Stratul osteogen al periostului. .osteonului.Lame generale externe. măduva osoasă şi periostul (fig. 3.A. B'.A.Ramuri arteriale diafizare desprinse din artera de prim ordin. în componenţa scheletului se mai întâlnesc oase pneumatice. Fig. Stratul extern al periostului. 1999) 1. oase sesamoide (oscioare alcătuite dintr-o masă osoasă compactă). 4.Canal Volkmann.36 În afara acestor trei categorii principale de oase. 2.

a tiparului catrilaginos. Măduva galbenă se găseşte numai la animalul adult şi apare treptat. prin înlocuirea măduvei roşii cu celule grăsoase. ţesutul osos compact este înlocuit cu ţesut osos spongios. în cazul unor anumite boli. care lasă între ele anumite spaţii libere (areole). osificare condrală.37 Ţesutul osos propriu-zis are structură particulară. Originea şi dezvoltarea oaselor Oasele apar încă din viaţa intrauterină. 1. dacă se face o secţiune lungitudinală printr-un os lung se observă la exterior un ţesut osos compact. Astfel. iar cea gelatinoasă. în grosimea periostului vasele sangvine formează o bogată reţea de hrănire a acestui ţesut. La animalul adult. cu vârsta. care acoperă osul pe toată suprafaţa lui. Spre extremităţi. Creşterea osului în grosime se realizează pe seama periostului. localizată în canalul medular şi în spaţiile ţesutului spongios din interiorul oaselor. Ţesutul osos apare mai târziu. format din lame osoase încrucişate. prin înglobarea ţesutului osos şi distribuirea lui în sânge. ca o membrană. Măduva cenuşie poate avea o consistenţă fibroasă sau gelatinoasă. măduva roşie dă naştere la elementele figurate ale sângelui. Măduva osoasă este o substanţă moale. ce adăposteşte măduva osoasă. Periostul este un ţesut fibros. Osificarea condrală are loc întâi prin resorbţie. pe seama cărora se face creşterea osului în lungime. iar cartilajele se osifică. acestea netezesc suprafeţele osoase care la început sunt neregulate. Un rol activ în acţiunea de clădire a osului îl au osteoblastele. Capetele oaselor care intră în alcătuirea unei articulaţii mobile sunt acoperite de cartilaje. prin centru căruia este săpat canalul medular. 3. la limita dintre diafiză şi epifize rămân două cartilaje. prin topirea cartilajului. În timpul procesului de transformare a cartilajului în os. care se află în oasele fătului şi ale animalului tânăr (măduva fetală). . Ea are consistenţă şi culoare diferită. sub forma unui tipar fibros sau cartilaginos. Ea constă dintr-o substanţă fundamentală anorganică din celule osoase şi din fibrele colagene. În procesul de osificare desmală. osificarea porneşte din anumite zone ale viitorului os. Cartilajele produc ţesut osos pe care îl depun dinspre diafiză spre epifize. până când se ajunge la ţesut conjunctiv. Structura ţesutului osos a fost studiată la capitolul ţesuturi conjunctive (ţesutul osos). celulele conjunctive se transformă în osteoblaste şi se produce impregnarea substanţei fundamentale cu săruri de calciu. Măduva fibroasă apare la animalul bătrân. Hrănirea şi inervarea oaselor se face prin vase sangvine şi nervi care intră în interior prin periost. 3. atunci creşterea încetează. după vârsta animalului şi funcţia pe care măduva o îndeplineşte. până în momentul în care animalul a ajuns la perioada de maturitate. cu deosebirea că în acest caz. iar cea a tiparului cartilaginos. denumite puncte de osificare. iar la nivelul articulaţiilor sare de pe un os pentru a se prinde pe celălalt şi a se continua cu periostul osului respectiv. Osificarea tiparului fibros se numeşte osificare desmală. Astfel se deosebeşte o măduvă roşie. apoi osificarea se produce după schema osificării desmale. prin transformarea ţesutului conjunctiv şi cartilaginos în ţesut osos dur. impregnat cu săruri minerale.

4.16). oasele corpului (trunchiului) şi ale picioarelor (membrelor) (fig. 1. Oasele celor trei regiuni şi regiunile între ele se articulează. . Împărţirea scheletului Scheletul omului şi al tuturor animalelor domestice poate fi împărţit în trei mari regiuni: oasele capului (craniului). se înlănţuiesc. alcătuind scheletul.38 3.

39 Fig. – Schelet de mamifer domestic şi scheletul omului (comparaţie) (după Gh.M. 16.Constantinescu 1972) .

Coţofan şi colab. 16.11. . zeugopodiu şi autopodiu (fig. 10.axis. 1. împărţite atât la membrele toracice. d. două câte două.oasele carpului. 14.metatarsul.oasele tarsiene. bis – Scheletul de cal şi vacă (dupăV.humerus.tibia.toracică. iar cele posterioare sau inferioare.metacarpul.spata. de membre pelvine.falangele proximală. 3. La craniu se deosebesc oasele feţei şi ale cutiei craniene. 19. 21. 6. 17. coastele şi sternul. e. 18.lombară. 4. 2.reg.reg. b. Membrele sunt perechi.rotula.arcul hipocondral.ulna. 5. stilopodiu. alcătuită din vertebre. c. 22. 1999) a.17). 9. 8.reg. cît şi la cele pelvine în patru zone: zonoschelet.reg. 20. vertebre cervicale.coccigienă. 15.fibula. Membrele sunt formate prin articularea mai multor piese osoase. 13. cele anterioare sau superioare poartă denumirea de membre toracice.coastele.reg.coxalul.atlas.12.cervicală. medie şi distală.sacrală.sternul. Trunchiul osos este format din trei grupe de oase: coloana vertebrală.40 Fig. 16.femurul.

17. f – metapodium g . scheletul se prezintă schematic astfel: Craniul Scheletul Trunchiul Membrele oasele feţei oasele cutiei craniene coloană vertebrală-vertebre coastele sternul zonoscheletul stilopodiul zeugopodiul . – Omologarea membrului toracic cu cel pelvin la cal (după V. e – basipodium. Gheţie 1967) a .acropodium Rememorând. c – zeugopodium.zonopodium. b – stylopodium.41 Fig. d – autopodium.

pe suprafaţa oaselor se mai pot observa şanţuri. să pună bazele ştiinţifice ale paleontologiei. adică puncte de orientare pentru delimitarea muşchilor şi organelor interne pe organismul viu. pe suprafaţa lor pot exista ridicături mai mari sau mai mici şi scobituri mai adânci sau mai puţin adânci. o mică scobitură circulară este o fosetă. cu marginile rotunjite şi uşor răsucite. 1. Eminenţele după cum sunt plasate pe suprafaţa articulară sau pe restul osului sunt de două categorii:articulare şi nearticulare. neregularităţile osoase se prezintă astfel: . Pe de altă parte. Unele formaţiuni osoase vin în contact direct cu pielea şi constituie repere. ele pot cuprinde întreg capul articular al osului cu care se articulează. tuberozităţi (ridicături mai mari şi aspre la pipăit). 2. Deosebirea oaselor unul de altul are importanţă în expertiza sanitar-veterinară. Schematic. cavităţile mai puţin adânci şi care nu acoperă în întregime capul articular poartă denumirea de cavităţi glenoide. îl deosebeşte în mod evident de oricare alt os. de dimensiuni mai mari se numeşte fosă. iar atunci când mai multe găuri se deschid una lângă alta formează un hiatus. ca şi eminenţele. 1. Asemănările şi deosebirile dintre oase au permis lui Georges Cuvier.42 autopodiul bazipodiul metapodiul acropodiul Neregularităţile de pe suprafaţa oaselor Oasele nu sunt perfect netede. creste (ridicături alungite şi tăioase uneori). spine (ridicături ascuţite şi uneori tăioase). 2. Cavităţile nearticulare îmbracă forme şi dimensiuni foarte variate: o simplă depresiune. care se ocupă cu studiul morfologiei în seria animală. adăugat la forma şi mărimea lui. conducte. neregularităţile osoase imprimă osului respectiv un caracter cu totul aparte. ştiinţă care se ocupă cu reconstituirea scheletelor animalelor care au trăit cu milenii în urmă şi anatomiei comparate. iar suprafeţele articulare care se articulează cu o troclee poartă denumirea de coclee şi se prezintă sub forma a două şanţuri paralele. Eminenţele nearticulare sunt de mai multe feluri: simple linii. iar scobiturile cavităţi. care. o scobitură de pe marginea osului poartă denumirea de incizură. Cavităţile articulare cele mai adânci se numesc cotiloide (acetabulare). acum mai bine de un secol. condili (de formă cilindrică) şi troclee (în formă de scripete). Ridicăturile se mai numesc eminenţe. poartă denumirea de amprentă. tuberculi (mici ridicături). găuri de diferite forme şi mărimi. apofize (ridicături de diferite forme şi mărimi). Cunoaşterea şi denumirea exactă a tuturor neregularităţilor osoase au importanţa lor practică. Cavităţile. Eminenţele articulare au trei forme principale: capete articulare (de formă sferică ). pot fi articulare şi nearticulare. ca aceea lăsată de deget într-un aluat. asperităţi sau rugozităţi.

atât prin originea lor.43 Articulare capete articulare condili troclee Nearticulare linii rugozităţi tuberculi tuberozităţi spine creste epofize Articulare cotiloide glenoide coclee Eminenţe Neregularităţi osoase Cavităţi Nearticulare amprente fosete fose incizuri şanţuri conducte găuri hiatusuri 3. 1. cât şi prin rolul pe care îl au (fig. Scheletul capului Craniul sau scheletul capului cuprinde două grupuri deosebite de oase.18). 4. . 1.

15. 15.procese paracondiliene.44 Fig. 9-procesul zigomatic al temporalului. gaura infraorbitală.osul frontal.osul temporal. 8.16.osul occipital.1999) 1.gaura nervului hipoglos.condil mandibular.spina facială. 5'. 3. – Capul osos de cal (faţa laterală) (după V. 10.17.osul maxilar. 8'.osul lacrimal.protuberanţă occipitală externă.procesul coronoid al mandibulei.osul temporal. 4. 5. 2.osul nazal. 6. 16.solzoasă.osul incisiv. .gaura occipitală mare.osul parietal. 13. p. 18.osul zigomatic. Coţofan şi colab. 17.procesul zigomatic al frontalului.timpanică. p. 7. 11.creasta facială. 18.18. 12. 14.

oasele care adăpostesc encefalul (creierul mare şi creierul mic). 18 bis. vomerul. dintre care 12 duble (pare. .45 Fig. adăpostind totodată organul gustului. pe când oasele bolţii craniului şi ale feţei sunt de origine desmală. . prin sudarea interparietalului la oasele bolţii craniene şi prin prezenţa osului râtului numai la porc. Oasele care formează scheletul feţei poartă împreună denumirea de craniul facial sau visceral. perechi). iar la om şi osul frontal sunt impare. Sub craniul neural se află scheletul aparatului hioidian. În mod obişnuit însă sunt 17 oase. sfenoidul. Oasele craniului neural şi facial sunt în număr de 19 piese. al văzului şi al auzului. acestea sunt aşezate de jur împrejurul primelor porţiuni ale aparatului digestiv şi respirator. 1999) Astfel. după rolul pe care îl au. Occipitalul. al mirosului.Schema aparatului hioidien la mamiferele domestice (după V. ca şi cele două glande cu secreţie internă (hipofiza şi epifiza) constituie craniul neural. etmoidul. parţial hioidul. Oasele bazei craniului sunt de origine condrală. Coţofan şi colab.

Gaura vertebrală este spaţiul prin care encefalul se continuă cu măduva spinării. Pe faţa internă prezintă negativul circumvoluţiunilor cerebrale. care aminteşte forma unui solz de peşte. aşezate în continuarea şi înaintea sfenoidului. în trecera omului de la staţiunea patrupedă la staţiunea bipedă. cu un corp şi două perechi de aripi. etmoidal. prin articularea cu osul din partea opusă alcătuieşte tavanul craniului neural. Sfenoidul este osul care împreună cu baza occipitalului ia parte la formarea bazei craniului. mici adâncituri sau şanţuri. Capacitatea craniului neural creşte de la omul primitiv la omul zilelor noastre. jumătatea posterioară a feţei sale interne are aceleaşi neregularităţi întâlnite la occipital şi la parietal. Prin el. la rândul ei. craniul se articulează cu coloana vertebrală. o porţiune mastoidiană şi o porţiune timpanică. Cavitatea craniană . Este aşezat pe linia de mijloc şi are forma unui fluture. Etmoidul este un os ciuruit. prin intermediul a doi condili aşezaţi de o parte şi de alta a găurii vertebrale. ajungând până la 2. dintr-o porţiune pietroasă. format din cămăruţe osoase ai căror pereţi despărţitori se numesc volute etmoidale. cavitatea orbitară. în care sunt adăpostite circumvoluţiunile cerebrale (neregularităţile de pe suprafaţa encefalului). Frontalul este osul plasat între craniul neural şi cel facial. hipofiza şi epifiza. Pe el se sprijină encefalul cu glanda hipofiză. La unele specii. Porţiunea piramidală este alcătuită. Cealaltă jumătate a feţei lui interne este scobită şi formează sinusul frontal. se explică pe de o parte prin folosirea mâinii în procesul hrănirii şi pe de altă parte. Pe faţa lui internă se observă aceleaşi neregularităţi ca la occipital. prin dezvoltarea enormă a encefalului. despărţind cavitatea craniană de cavităţile nazale. concomitent cu dezvoltarea cutiei craniene. la om faţă de mamifere. Porţiunea solzoasă. care duceau o viaţă arboricolă şi nu introduceau totdeauna alimentele în gură cu mâna.200 ml. Anterior prezintă o porţiune sinusală. Parietalul are forma unei scoici. este situată pe părţile laterale ale craniului neural. Pe faţa internă a osului se află neregularităţi. cea mai mare volută etmoidală este considerată al treilea cornet. Împreună cu osul sfenoid ia parte la formarea bazei craniului. Cele şapte oase descrise anterior formează prin unirea lor cavitatea craniană.46 Reducerea considerabilă a craniului facial. Temporalul este alcătuit din două porţiuni distincte: porţiunea solzoasă şi porţiunea piramidală. aşezat la limita dintre occipital şi cele două parietale. osul frontal prezintă o porţiune verticală. Interparietalul este un os foarte mic. În interiorul piramidei se află urechea internă şi urechea medie. care reprezintă baza frunţii şi o porţiune orizontală. Oamenii primitivi. La exterior se observă o puternică apofiză care delimitează. în care este adăpostit globul ocular. Oasele craniului neural (neurocraniul) Occipitalul este cel mai posterior os cuprins în craniul neural. care ia parte la formarea orbitelor. La om. au craniul visceral mult mai dezvoltat decât omul civilizat. împreună cu osul temporal şi zigomatic. în care sunt cuprinse encefalul.

dispus în continuarea frontalului şi deasupra incisivului şi maxilarului. peretele anterior de osul etmoid. sau la râmat (ca la porc) şi întreţin o temperatură constantă pentru encefal. pe faţa lui internă se prinde cornetul superior. Podeaua cavităţii este formată din oasele sfenoid şi occipital. care nu au incisivi superiori. Împreună cu incisivul şi cu palatinul formează bolta palatină osoasă. la care tot craniul neural este îmbrăcat într-o reţea de sinusuri. tot răsucite. La om. în prelungirea acestuia. Oasele craniului visceral (viscerocraniul) Nazalul este un os de formă alungită. alveolele incisivilor superiori fiind săpate în osul maxilar. Acestea au rolul de a amortiza şocurile primite prin loviturile de coarne (ca la bou). Palatinul ia parte la formarea sinusului sfeno-palatin şi a bolţii palatine osoase. Zigomaticul contribuie la delimitarea orbitei şi a arcadei zigomatice. Peretele posterior este format de osul occipital. Cele mai dezvoltate sinusuri se găsesc la rumegătoarele mari. cavitatea craniană prezintă mai mulţi pereţi. În el sunt săpate alveolele dentare ale molarilor (măselelor) superiori. la care ajung până în coarne şi la porcine. El se sprijină pe bolta palatină osoasă. El formează scheletul osos al limbii şi contribuie la suspendarea faringelui şi a laringelui. corneţii sunt completaţi de porţiuni cartilaginoase. Maxilarul este cel mai mare os al feţei. care porneşte de la etmoid şi împreună cu peretele internazal desparte cele două cavităţi nazale. Pe marginile ei superioare sunt săpate alveole pentru incisivii inferiori şi pentru molarii inferiori. maxilarul prezintă şi alveole dentare pentru incisivii superiori. înlocuind astfel osul incisiv de la mamiferele domestice. purtând denumirea de sinusuri. care se unesc într-un singur corp. o podea şi un plafon. Împreună cu maxilarul şi cu palatinul formează bolta palatină osoasă. cu osul temporal şi cu laringele. Incisivul are poziţia cea mai anterioară dintre toate oasele feţei. . Mandibula este singurul os mobil dintre toate oasele craniului. Este formată din două braţe. 18 bis). fixate pe faţa internă a nazalului.47 Ca orice cavitate. La om. În interiorul unora dintre oasele craniului se găsesc nişte cavităţi căptuşite cu mucoasă şi pline cu ser. Este aşezat între palatin şi sfenoid. orbita mai este formată şi de osul maxilar. în formă de jgheab. Corneţii sunt foiţe subţiri de os. maxilarului şi etmoidului şi sunt răsucite ca nişte suluri. osul incisiv lipseşte. Osul râtului este întâlnit numai la porc şi este aşezat la vârful osului nazal. Vomerul este un os foarte lung. iar în interiorul său se află sinusurile maxilare. se articulează cu temporalul. Pe faţa lui internă se fixează cornetul inferior. La om. La om. în continuarea porţiunii de os. Lacrimalul împreună cu frontalul şi cu zigomaticul delimitează cavitatea orbitară. iar pereţii laterali de oasele temporale. în afară de rumegătoare. El prezintă alveole dentare pentru incisivii superiori. Aparatul hioidian (hioidul) este alcătuit din mai multe oase articulate între ele şi la rândul lor. hioidul este reprezentat printr-un singur os (fig. iar plafonul de oasele frontale şi parietale. La om formează partea osoasă a nasului. Pterigoidul este un os foarte mic şi extrem de subţire.