You are on page 1of 32

91

4. APARATUL DIGESTIV
4. 1. Noţiuni generale
În regnul animal şi vegetal, acţiunea de viaţă, cu multiplele ei forme sub care se
prezintă este caracteristică până acum pentru planeta noastră. Apariţia vieţii pe pământ poate
fi apreciată cu multe milioane de ani în urmă. De la cele mai simple vieţuitoare unicelulare şi
până la cele mai complicate organisme de astăzi (mamiferele superioare şi omul), în
compoziţia lor a existat şi există o serie de elemente chimice, sub formă de combinaţii din
care nu lipsesc niciodată albuminele. Engels spunea că “viaţa este însăşi modul de viaţă al
albuminoidelor”. Organismele preiau din mediul extern albumine sub diferite forme şi le
prelucrează după specificul lor. Transformările pe care le suferă în organism albuminele şi alte
substanţe luate din mediul înconjurător poartă denumirea de metabolism. Metabolismul se
prezintă sub două aspecte, ca o medalie cu două feţe: anabolismul şi catabolismul.
Anabolismul sau asimilaţia reprezintă transformarea substanţelor introduse în organism în
elemente specifice acelui organism. Catabolismul sau dezasimilaţia reprezintă faza în care
substanţele asimilate sunt folosite pentru a crea energia necesară desfăşurării şi întreţinerii
vieţii.
Metabolismul, cu cele două aspecte ale sale se realizează cu ajutorul aparatelor
“de import” şi “de export” a materiei. Prin aparat de import a materiei înţelegem aparatul
digestiv şi aparatul respirator, prin care organismele introduc în corpul lor alimente, nutreţuri
şi aer din mediul înconjurător, necesare întreţinerii şi desfăşurării vieţii.
Aparatul digestiv este deci un aparat de import a materiei, cu ajutorul căruia
organismul preia din mediul extern alimentele şi nutreţurile pe care le prelucrează,
transformându-le în substanţe asimilabile, iar resturile care nu pot fi folosite sunt eliminate în
mediul extern.
Ca orice aparat, aparatul digestiv este format dintr-o succesiune de organe, care
încep cu cavitatea bucală şi se termină prin anus. Principalele segmente din care este alcătuit
aparatul digestiv sunt: cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi
intestinul gros, la care se adaugă glandele salivare, ficatul şi pancreasul, considerate glande
anexe.
Aparatul digestiv la om şi la toate speciile de animale este format din aceleiaşi
organe, dar diferă foarte mult de la specie la specie, fiind influenţat de felul de viaţă şi de
alimentaţie. Astfel, carnivorele au cel mai scurt tub digestiv (se foloseşte adeseori expresia
“tub digestiv” în loc de “aparat digestiv” mai cu seamă începând cu stomacul).
Rumegătoarele au cel mai lung şi mai complicat tub digestiv. Restul speciilor, animalele
omnivore (porcul, de exemplu) se situează pe o linie de mijloc. Calul este un animal ierbivor
ca şi boul, oaia, capra, dar nerumegător, iar iepurele, un rozător. Aceste două specii au
aparatul digestiv foarte lung, cu unele compartimente foarte dezvoltate. Omul prezintă un
aparat digestiv tip de omnivor (fig.52).

92

Fig. 52. – Aparatul digestiv la om – vedere de ansamblu
(după Gh. M. Constantinescu 1976)
1 – cavitatea bucală; 2 – limba; 3 – faringele; 4 – esofagul; 5 – stomacul; 6 – duodenul; 7 – jejunul; 8 – ileonul; 9 – cecul; 10
– apendicele cecal; 11 – colonul ascendent; 12 – colonul descendent; 13 – rectul; 14 – ficatul; 15 – vezica biliară; 16 –
pancreasul; 17 – splina.

S-a găsit şi explicaţia acestor mari diferenţe: carnivorele consumă carne şi produse
de origine animală, nutreţuri concentrate în materii nutritive, care sunt repede asimilate; prin
urmare, felul lor de hrănire nu cere un aparat digestiv complicat, ci unul foarte simplu. Din
contră, ierbivorele consumă cantităţi de zeci de kilograme de nutreţuri pe zi, care sunt mult
mai puţin concentrate în materii hrănitoare şi necesită un timp mai îndelungat de contact cu
sucurile din stomac şi intestine pînă să fie asimilate. Astfel, tubul digestiv este mult mai lung
şi mai dezvoltat la ierbivore decât la carnivore; în plus, la ierbivorele rumegătoare stomacul
are patru compartimente, din care unul are o capacitate de peste 100 litri, iar la ierbivorele
nerumegătoare, prima porţiune a intestinului gros are şi ea o capacitate asemănătoare.
Se pare că la ierbivorele rumegătoare, care sunt recunoscute drept animale cu
foarte slabe posibilităţi de apărare (numai masculii se servesc de coarne cu care se apără),
explicaţia dezvoltării exagerate a tubului digestiv este legată tocmai de felul lor de viaţă. Cu
mii şi zeci de mii de ani în urmă, singurul mijloc de apărare a acestor animale (care erau
sălbatice) era fuga; dar nici prin fugă nu erau capabile să scape de urmărirea animalelor
carnivore care le atacau. Şi atunci, ingerau cu mare iuţeală o cantitate enormă de nutreţ pe
care se duceau apoi să o asimileze la adăpostul pădurii sau în alte locuri ferite; în felul acesta,
primul compartiment al stomacului ţinea loc de magazie de hrană şi s-a dezvoltat pînă la
capacitatea de peste 100 litri. Hrana acumulată în acest rezervor (care se numeşte rumen) era
din nou adusă în cavitatea bucală, mestecată foarte încet şi din nou înghiţită; de data aceasta,
hrana trece prin toate segmentele tubului digestiv.

93

4. 2. Structura aparatului digestiv
Tubul digestiv este forte diferit de la segment la segment, în ce priveşte structura
şi funcţia. Astfel, cavitatea bucală, în care se găsesc limba şi dinţii ca organe specifice
realizează mestecarea şi înghiţirea alimentelor şi nutreţurilor. Stomacul are rol şi de rezervor
de hrană, dar contribuie şi la una din fazele digestiei.
Indiferent de locul pe care îl ocupă în aparatul digestiv, toate organele sunt
căptuşite cu un înveliş moale sau aspru la pipăit, numit mucoasă. În afara mucoasei, în
structura organului intră unul sau mai multe straturi musculare, striate sau netede. Numai în
cavitatea abdominală şi pelvină (iar esofagul şi în cavitatea toracică), organele digestive
prezintă un al treilea strat, o foiţă subţire numită seroasă.
Mucoasa nu este altceva decât un epiteliu care se sprijină pe un strat de ţesut
conjunctiv şi pe muşchi şi care poate lua diferite aspecte: astfel, în tot lungul aparatului
digestiv prediafragmatic, mucoasa prezintă la suprafaţă un epiteliu simplu pavimentos, care
poate fi cornificat la unele specii; în aparatul digestiv postdiafragmatic mucoasa prezintă un
epiteliu simplu prismatic. Şi forma pe care o poate îmbrăca mucoasa diferă de la segment la
segment: în cavitatea bucală, pe suprafaţa limbii, în stomac şi intestine mucoasa prezintă
prelungiri de forma unor firişoare, a unor ciupercuţe, cu multe ramificaţii, etc, care au rolul lor
bine definit. În plus, în mucoasa stomacală şi intestinală întâlnim glande care secretă sucuri ce
ajută la digestie.
Musculatura numită şi musculoasa are structură striată la organele
prediafragmatice: muşchii netezi sunt situaţi pe mai multe straturi, din care cel intern este
aşezat în benzi circulare, iar cel extern în benzi longitudinale (fig. 52 bis).

Fig. 52 bis – Schema structurii tubului digestiv
(după R. Palicica şi V. Enciu 1993)
1 – tunica mucoasă; 2 – vilozităţile intestinale; 3 – epiteliul; 4 – musculatura mucoasei; 5 – submucoasa; 6 –
stratul muscular circular; 7 – stratul muscular longitudinal; 8 – seroasa; 9 – plăcile Peyer (conglomerat de formaţiuni
limfoide); 10 – foliculii limfatici solitari; 11 – mezenter; 12 – A. V. N.

. denumirea de seroasă parietală. deşeurile rămase după digestie şi care nu mai pot fi folosite sunt eliminate în exterior. Indiferent cum le clasificăm. ajută la actul digestiei. situate înaintea şi respectiv înapoia diafragmei. în cavitatea bucală se deschid canalele unor glande. ea provine din seroasa care căptuşeşte cavităţile respective şi care poartă. al căror produs. Organele postdiafragmatice se împart în două categorii: stomacul şi intestinele până la rect formează porţiunea digestivă. Fig. saliva. organele care alcătuiesc aparatul digestiv sunt următoarele: Cavitatea bucală în care sunt situate limba şi dinţii şi care comunică cu exteriorul prin orificiul bucal. Constantinescu 1976) 4. – Continuitatea dintre seroasa vescerală şi parietală din cavitatea abdominală (după Gh. Din punct de vedere anatomic. deosebim organe prediafragmatice şi organe postdiafragmatice. prin care materiile fecale.94 Seroasa înveleşte organele postdiafragmatice (şi esofagul în trecerea lui prin cavitatea toracică) la exterior şi poartă denumirea de seroasă viscerală. unde are loc adevărata digestie. 3. iar rectul şi anusul formează porţiunea ejectivă a aparatului digestiv. 53. Comunicarea dintre cele două categorii de seroasă se face prin ligamente (fig. Din punct de vedere fiziologic. M. numite glandele salivare. organele prediafragmatice intră în categoria porţiunii ingestive a aparatului digestiv prin care alimentele şi nutreţurile sunt introduse în primele segmente ale aparatului digestiv. Segmentele tubului digestiv Aparatul digestiv poate fi sistematizat pe baza a două criterii: anatomic şi fiziologic. la rândul ei. se continuă cu faringele.53). apoi cu esofagul.

acelaşi colon ascendent se rulează pe el însuşi în trei etaje. colonul ascendent este format din patru porţiuni a câte 1 m lungime fiecare. . animalele cu mai multe stomacuri se numesc poligastrice (rumegătoarele posedă trei prestomacuri cu rol mecanic – rumenul. faringele. La cavitatea orală studiem pereţii cavităţii şi organele situate în cavitatea bucală (limba şi dinţii). atrăgându-şi denumirea de colon helicoidal. există şi animale al căror stomac face trecerea de la monogastrice la poligastrice (porcul) şi care prezintă un început de compartimentare. 4. Buzele au rolul de a face prehensiunea hranei (introducerea hranei în cavitatea bucală) şi mai servesc şi la pipăit. Plafonul cavităţii orale este în majoritatea lui osos şi se numeşte bolta palatină osoasă. colon şi rect. aceasta este formată din porţiuni ale oaselor incisive. Există mamifere cu un singur stomac şi se numesc monogastrice (calul. Bolta palatină osoasă este căptuşită de mucoasă care prezintă numai la mamiferele domestice o serie de creste transversale cu rol mecanic (nu lasă bolul alimentar să iasă din cavitatea bucală. ficatul şi pancreasul. orientându-l spre deschiderea buco-faringiană). duodenul şi ileonul sunt porţiuni foarte scurte. colonul ascendent se rulează pe el însuşi în plan vertical şi poartă astfel numele de colon spiralat . maxilare şi palatine.95 Stomacul este un organ cavitar care urmează imediat după esofag (esofagul se deschide în stomac printr-un orificiu numit cardia) şi se continuă cu primul segment al intestinului subţire (duodenul). La rumegătoare. Ieşirea din cavitatea orală este reprezentată prin deschiderea buco-faringiană. colon transvers şi colon descendent. Intestinul subţire. Cele mai mari variaţii le prezintă însă colonul. ca şi organele anexe reprezentate prin glandele salivare. delimitat de buze şi se continuă cu al doilea segment al aparatului digestiv. jejun şi ileon este foarte asemănător la om şi la toate speciile de mamifere domestice.La porc. pe care îl putem sistematiza în colon ascendent. 3. Cavitatea orală Cavitatea orală este primul segment al aparatului digestiv. baza antomică a acestora este formată dintr-un muşchi circular acoperit de piele şi căptuşit de mucoasă. format din duoden. carnasierele. Intestinul gros cuprinde şi el trei segmente principale: cec. Buzele se întâlnesc în cele două comisuri (colţurile gurii). păsările prezintă un stomac glandular urmat de un stomac muscular). În intestinul subţire (duoden) se deschid canalele de excreţie a celor două organe anexe. Intrarea în cavitatea orală este delimitată de două buze. care comunică cu mediul exterior prin orificiul bucal. rozătoarele şi omul). iar ileonul se termină deschizându-se în cerc. faţă de jejun care reprezintă segmentul cel mai lung al intestinului subţire. reţeaua şi foiosul – şi un stomac glandular – cheagul. care se deosebesc fundamental de la specie la specie. 1. Duodenul este directa continuare a stomacului la nivelul pilorului. La cal. Pielea se continuă cu mucoasa în dreptul marginilor prin care buzele vin în contact una cu alta.

Baza are un schelet osos reprezentat prin aparatul hioidian. M. 54. ca nişte ciupercuţe înfundate în grosimea mucoasei şi situate pe faţa dorsală a bazei limbii. 1. răspândite pe corpul limbii. numai calul nu poate respira prin cavitatea orală datorită contactului foarte strâns dintre vălul palatin şi epiglotă. mici ciupercuţe. Fig. Constantinescu 1976) . 1. La om. vălul palatin este prevăzut pe linia mediană cu o porţiune liberă (omuşorul sau lueta). vârful este liber şi mobil. împrăştiate printre papilele filiforme. Pereţii laterali ai cavităţii orale sunt reprezentaţi de obraji (muşchiul buccinator şi maseter acoperiţi de piele şi căptuşiţi de mucoasă). foliate. ca nişte mici firişoare.54). – Limba în seria animală (după Gh. prevăzută la rândul ei cu o serie de ridicături numite papile: filiforme. Limba Limba este un organ musculos care se sprijină pe planşeul cavităţii orale. Pe suprafaţa sa limba este acoperită de mucoasă. 4. Vălul palatin vine în atingere cu laringele (prin epiglotă) şi este ridicat numai de bolul alimentar în trecerea lui din cavitatea orală spre faringe. sau când animalul respiră pe gură. caliciforme. fungiforme.96 Bolta palatină osoasă este continuată spre faringe cu o membrană căptuşită cu mucoasă şi care se numeşte văl palatin. 3. pe care se inseră muşchii ce susţin limba. cu rol în prehensiune şi masticaţia hranei. La mamiferele domestice limba are unele caractere specifice care o deosebesc prin forma sa şi papilele de pe suprafaţa mucoasei (fig. formate din câteva cute mici ale mucoasei şi situate pe marginile laterale ale bazei limbii. Planşeul cavităţii orale este reprezentat de cele două porţiuni orizontale ale mandibulei.

carnasierele şi omul. pe faţa sa dorsală prezintă un şanţ longitudinal.1). la carnasiere sunt aşezate cîte 2-6 papile. La om se întâlnesc 7-12 papile caliciforme dispuse în “V”. porc şi iepure. limba este foarte lată şi scurtă. la rumegătoare. în plus. în schimb. la rumegătoare şi la porc este ascuţită. Papile foliate nu prezintă decât calul. .97 Forma porţiunii libere este rotunjită la cal. se găsesc în număr de două la cal. Papilele filiforme se găsesc la toate speciile: la rumegătoare şi la pisică. la rumegătoare papilele caliciforme sunt dispuse pe două rânduri în formă de “V” cu deschiderea spre înainte. carnasiere şi iepure. porcul. datorită reducerii craniului visceral faţă de mamiferele domestice. câte 10-30 papile pe fiecare latură a “V”-ului. Papilele caliciforme. pe faţa dorsală se observă un cordon fibros. în timp ce la celelalte animale şi la om sunt foarte moi la pipăit. pe două rânduri. câte una pe fiecare parte (tabelul nr. La om. Papilele fungiforme nu lipsesc de la nici o specie. aceste papile sunt cornificate la vârf.

98 .

Constantinescu 1976) Dentina este elementul de bază al dintelui. – Structura dintelui (după Gh. Structura dinţilor. 2. pe arcadele dentare. Formaţiunile care intră în constituţia dintelui sunt: dentina. . Fig.incisivii. 3. maxilar şi mandibular: arcada dentară superioară şi arcada dentară inferioară.55). Dinţii Dinţii sunt organe de prehensiune. rupere şi masticaţie a hranei. Ei au consistenţă dură. dinţii de rupt. situaţi pe părţile laterale ale cavităţii bucale. în alveolele oaselor incisiv.molarii sau măselele.caninii sau colţii. aşezaţi la nivelul deschiderii bucale. După formă şi aşezare se disting trei categorii de dinţi: . 1. 55. un ţesut conjunctiv cu vase şi nervi. aşezaţi lateral faţă de incisivi. asemănătoare osului şi sunt situaţi în cavitatea orală. dinţi de mestecat. în el este adăpostită pulpa dentară. Dinţii au un loc fix de apariţie şi dezvoltare. M. denumit canal dentar sau cornet dentar intern. în interiorul căruia se găseşte săpat un canal. . dinţi de apucat şi rupt.99 4. smalţul şi cementul (fig. .

care poartă denumirea de gingie. Dinţii prezintă trei porţiuni distincte. Dentiţia de lapte este alcătuită din toţi dinţii de lapte şi din dinţii permanenţi (unii dinţi permanenţi apar chiar la vârsta alăptării). Dentiţia permanentă este formată din dinţi permanenţi şi din dinţi de înlocuire. Arcadele dentare sunt acoperite de mucoasa cavităţii orale.cu mai multe categorii de dinţi.cu dinţii arcadei maxilare asemănători celor de pe arcada mandibulară. Gingia trece pe deasupra alveolelor dentare. carnasierele).100 Smalţul este învelişul exterior de la nivelul porţiunii libere a dintelui. porţiune care poartă denumirea de coroană. Coroana este porţiunea liberă a dintelui. de care se prinde foarte puternic cu ajutorul ligamentului alveolo-dentar. În viaţa omului şi a animalelor deosebim o dentiţie de lapte şi o dentiţie permanentă. Dezvoltarea şi creşterea dinţilor. monofiodonte (nici unul din mamiferele noastre domestice). care diferă de la specie la specie. hypsilodonte (calul. anizodonte (rumegătoarele). După formă. Înainte de a apărea în cavitatea orală. Rădăcina este porţiunea implantată în alveolă. dau impresia că rămân la proporţiile iniţiale.cu dinţi cu aspect asemănător. de înlocuire şi dinţi permanenţi. categorii de dinţi. Sub raportul apariţiei lor. canini. bunodonte (porcul. Dinţii de lapte apar la vârsta alăptării şi după un anumit timp. . În momentul în care aceştia ajung la nivelul marginii arcadelor. sunt înlocuiţi. număr şi alte caracteristici. dar datorită tocirii permanente prin masticaţie. înainte de apariţia dinţilor. heterodonte – incisivi. . Gâtul este porţiunea de legătură a rădăcinii cu coroana la nivelul la care dintele iese din alveolă. nu cresc alţii la loc. animalele pot fi împărţite în mai multe grupuri: . din această grupă fac parte şerpii). dinţii sunt de trei categorii: dinţi de lapte. . Conformaţia dinţilor.cu dinţi care au coroană lungă şi creştere prelungită în timp. rumegătoarele).cu dinţi care au coroana dentară mamelonată . dinţii sunt înglobaţi în arcadele dentare sub formă de muguri dentari.cu dinţii maxilari deosebiţi de cei mandibulari. . . de formă şi denumire deosebite: rădăcina. brahiodonte (porcul. adică a rădăcinii dintelui. gâtul şi coroana dentară.cu dinţi care au coroana scurtă şi creştere rapidă. ei sparg gingia (erup) şi cresc până când dinţii de pe arcada superioară fac contact cu cei de pe arcada inferioară. izodonte (toate mamiferele cu excepţia rumegătoarelor). carnasierele). . molari (toate mamiferele). . Cementul este stratul de protecţie exterioară a dintelui la nivelul porţiunii implantate în alveolă. Prin coroană dintele este organ activ şi face contactul cu suprafaţa de masticaţie a dintelui de pe arcada corespunzătoare. Dinţii permanenţi apar o singură dată în viaţă. Dinţii de înlocuire sunt aceia care iau locul dinţilor de lapte. În timpul vieţii omului sau animalului dinţii cresc continuu. care se dezvoltă treptat şi în funcţie de specie îşi fac apariţia la o anumită vârstă. în cazul în care din diferite motive ei cad sau sunt extraşi din gingii. scobită de cornetul dentar extern.

monofiodonte (rozătoarele). . La cal. La mânz. Pe suprafaţa de tocire se observă cornetul dentar extern.animale la care molarii au suprafaţa de tocire săpată de adâncituri de diferite dimensiuni şi forme.animale cu dentiţia de lapte deosebită de cea permanentă. rumegătoarele.56). incisivii de lapte au formă de lopăţică. Incisivii de înlocuire nu prezintă gât. selenodonte (calul. difiodonte (toate mamiferele cu excepţia rozătoarelor).animale cu dentiţia de lapte identică cu cea permanentă. cei laterali . este unul din caracterele importante de apreciere a vârstei animalului (fig. incisivii sunt în număr de 6 pe fiecare arcadă dentară. care mai poartă denumirea de mişună şi diferă ca formă şi raporturi cu vârsta animalului. rozătoarele).101 . următorii doi .lăturaşi. Dentiţia la mamifere. . . Cei 2 din mijloc se numesc cleşti. iar ultimii dintre ei. ci coroana este în directă continuare cu rădăcina.mijlocaşi.

La bou. boul având în plus faţă de cal încă doi mijlocaşi. 2 prim-mijlocaşi. Molarii sunt în număr de 12 pentru fiecare arcadă. La mascul sunt extrem de puternici şi dezvoltaţi. La iepure se înregistrează aceeaşi dentiţie de lapte ca şi cea permanentă. . Deci mişcarea incisivilor în alveole la bovine nu este un caracter legat de vârstă. au coroana trilobotă. ca o margine tăioasă. cât şi ca poziţie. La oaie dentiţia este foarte asemănătoare cu cea de la rumegătorul mare. iar cementul este de obicei colorat în negru. – Dentiţia incisivă în seria animală (după Gh. Incisivii sunt mobili în alveole la orice vârstă. astfel. iar fixarea rădăcinii în alveolă nu este atât de puternică. Coroana incisivilor este mai lungă decât la bou. dar numai la mascul. atât ca formă sau dimensiuni. care poartă denumirea de măsea carnasieră. Nu mai are cornetul dentar extern ca la cal. câte 4 premolari şi 3 molari propriu-zişi de fiecare parte. Constantinescu 1976) Caninii sunt în număr de doi pe fiecare arcadă dentară. Porcul prezintă cleşti. Forma molarilor este prismatică. Pe fiecare parte a arcadei superioare sau inferioare sunt câte şase molari. iar coroana sa continuă fără delimitare cu rădăcina. unul înapoia celuilalt. M. ci de specie. cu gâtul foarte strangulat. Molarii sunt în număr de 12 pe fiecare arcadă.102 Fig. Ei se deosebesc mult unul de altul. Molarii sunt în număr de 12 pe arcada superioară şi 14 pe cea inferioară. Sunt foarte curbaţi spre înapoi. La porc incisivii sunt în număr de 6 pe fiecare arcadă. incisivii. fiind lipsiţi de gât. datorită faptului că ligamentele alveolo-dentare sunt lungi. din care câte 3 sunt premolari. 56. bovinele prezintă 2 cleşti. liposesc incisivii de pe arcada superioară. Incisivii de înlocuire sunt mult mai laţi. La pisică dinţii sunt asemănători cu cei de la câine. de forma unui trifoi cu trei foi. La câine. Caninii sunt în număr de 2 pe fiecare arcadă. Ei au formă de con. Incisivii sunt în număr de opt. ca nişte lopăţele. caractere ce se accentuează cu vârsta. fiind înlocuiţi de o placă fibro-cartilaginoasă. spre deosebire de cal. Incisivii de lapte sunt foarte mici. Incisivii superiori sunt aşezaţi pe două rânduri. pe placa dentară sau bureletul dentar. 2 mijlocaşi secunzi şi 2 lăturaşi. Se aseamănă cu cei de la cal. Prezintă numai două feţe şi un contur. dintre aceştia primii trei se numesc premolari. la iapă caninii lipsesc. mijlocaşi şi lăturaşi. au forma prismatică şi sunt recurbaţi mult în afară şi înapoi. Molarii sunt în număr de 14 pe fiecare arcadă. Toţi molarii sunt mamelonaţi. Pe fiecare parte a arcadelor se găseşte câte un molar mai voluminos decât ceilalţi. în număr de 6 pe fiecare arcadă. Caninii sunt câte 2 pe fiecare arcadă şi au o formă conică. Caninii lipsesc. păstrând proporţia de mărime.

sunt forte asemănători între ei. Caninii sunt în număr de 2 pe fiacare arcadă. Formula dentară definitivă.57). 3. Molarii au pe suprafaţa de tocire creste transversale.103 Caninii lipsesc. reprezentată prin dentiţia permanentă este la mamifere următoarea: 3i  3i 1c  1c 3 p  3 p 3m  3m Calul 3i  3i 1c  1c 3 p  3 p 3m  3m 40 dinţi (la masculi) Boul Oi Oc 3 p  3 p 3m  3m 4i  4i Oc 3 p  3 p 3m  3m Oaia Oi Oc 3 p  3 p 3m  3m 32 dinţi 4i  4i Oc 3 p  3 p 3m  3m 32 dinţi 3i  3i 1c  1c 4 p  4 p 3m  3m Porcul 3i  3i 1c  1c 4 p  4 p 3m  3m 44 dinţi 3i  3i 1c  1c 4 p  4 p 2m  2m Câinele 3i  3i 1c  1c 4 p  4 p 3m  3m 42 dinţi Pisica 3i  3i 1c  1c 3 p  3 p 1m  1m 3i  3i 1c  1c 2 p  2 p 1m  1m 30 dinţi Iepurele 2i  2i Oc 3 p  3 p 3m  3m 1i  1i Oc 2 p  2 p 3m  3m Omul 2i  2i 1c  1c 2 p  2 p 3m  3m 32 dinţi 2i  2i 1c  1c 2 p  2 p 3m  3m 28 dinţi (1 = incisivi. . sunt plurituberculari şi foarte puternici. c = canini. Glandele salivare Glandele salivare sunt organe anexe ale aparatului digestiv prediafragmatic (fig. mai puternici şi mai groşi decât incisivii. Formula dentară. 1. 3. p = premolari. Molarii sunt câte 10 pe fiecare arcadă. La om sunt câte 4 incisivi pe fiecare arcadă. dintre care 4 sunt premolari. m = molari) 4.

Glanda sublinguală prezintă o porţiune posterioară cu mai multe canale (canalele lui Rivinius) şi o porţiune anterioară cu un singur canal (canalul lui Bartholin) care se deschide pe planşeul cavităţii bucale. Glanda mandibulară este situată sub parotidă şi mai anterior. Hrana îmbibată cu salivă. – Glandele salivare la cal (după Gh. pe feţele interne ale obrajilor. situată sub baza urechii şi între aripa atlasului şi ramura recurbată a mandibulei. sub mucoasa linguală (glandele linguale). putând ajunge până la intrarea pieptului. 57. Glandele diseminate sunt situate pe faţa internă a buzelor. sub mucoasă (glandele molare) şi sub mucoasa vălului palatin (glandele palatine).M. sub mucoasă (glandele labiale). numit salivă. glanda mandibulară şi glanda sublinguală. La porc este foarte dezvoltată. canalele lor de excreţie se deschid în cavitatea orală. Calul şi iepurele prezintă numai porţiunea posterioară a glandei. Canalul de excreţie unic (canalul lui Stenon) se deschide în cavitatea bucală în dreptul primilor premolari superiori. Celelalte mamifere şi omul prezintă ambele porţiuni. Glanda parotidă este o glandă de tip seros. Glandele salivare elaborează un produs incolor. Glandele grupate sunt în număr de trei: glanda parotidă. Acinii glandulari care formează glandele pot fi grupaţi în lobuli diseminaţi sau concentraţi în glande voluminoase. după ce a suferit acţiunea de masticaţie este transformată în boluri alimentare. Prezintă un singur canal de excreţie (canalul lui Wharton) care se deschide pe planşeul cavităţii bucale. care are rolul de a efectua prima digestie chimică asupra hranei. . Constantinescu 1976) Sunt glande holocrine situate la limita dintre cap şi gât şi în regiunea mandibulară.104 Fig.

Esofagul . În faringe se deschid anterior .105 4.M. Faringele Faringele este un conduct musculo-membranos situat la răspântia căilor respiratorii şi digestive. iar lateral . 58.esofagul (deasupra) şi laringele (dedesubt). în timp ce porţiunea posterioară (postfaringele) este comună aparatului respirator şi digestiv.trompele lui Eustache prin care faringele stabileşte legătura cu urechea medie (fig. Constantinescu 1976) 4. 3. 3.cavităţile nazale (deasupra) şi cavitatea bucală (dedesubt). Fig. 2. 3. Porţiunea anterioară (prefaringele) aparţine aparatului respirator. – Faringele la cal (după Gh. posterior .58).

La exterior. Cavitatea abdominală la mamiferele domestice este delimitată anterior de diafragmă. orificiul aortic. 4. posterior se continuă cu cavitatea pelvină. Din loc în loc. planşeul din musculatura abdominală inferioară. apoi perforează diafragma şi pătrunde în cavitatea abdominală.. intră apoi în cavitatea toracică. orificiul esofagian şi orificiul venei cave caudale. Cavitatea abdominală şi pelvină Aparatul digestiv postdiafragmatic este adăpostit în cavitatea abdominală şi pelvină. sub coloana vertebrală. podeaua cavităţii abdominale poate fi împărţită în mai multe zone (fig. plafonul este format din vertebrele lombare. Mucoasa prezintă cute longitudinale care se întind. deasupra treheei şi cordului.59). 4. iar aponevroza central (centrul frenic) este perforată de trei orificii: în ordine de sus în jos. fiind cuprins între cei doi pulmoni. Musculoasa este de tip striat în prima jumătate şi de tip neted în jumătatea a doua. a cărei porţiune musculară este dispusă periferic.106 Esofagul este un conduct musculo-mucos care face legătura între farige şi stomac. se netezesc la trecerea bolului alimentar spre stomac. Diafragma. . esofagul prezintă dilataţii diferite de la specie la specie. Parcurge toată regiunea cervicală fiind situat deasupra traheei. 3. iar pereţii laterali din hipocondru şi musculatura abdominală latero-ventrală. deschizându-se în stomac printr-un orificiu denumit cardia.

înaintea marginii anterioare a pubisului. simetrice. . Pereţii laterali ai cavităţii abdominale pot fi sistematizaţi la exterior în următoarele regiuni (fig. 59. .regiunea xifoidiană.regiunea ombilicală.regiunile ingvinale. M. în jurul cicatricei ombilicale.60): . de o parte şi de alta a regiunii precedente şi de jur împrejurul inelelor ingvinale inferioare. pe linia mediană. – Regiunile abdominale inferioare la cal (după Gh.107 Fig. . în dreptul apendicelui xifoidian. Constantinescu 1976) .regiunea prepubiană.

Este un organ cavitar. Peritoneul care căptuşeşte cavitatea poartă numele de peritoneu parietal.. care reprezintă inseţia muşchiului oblic intern al abdomenului pe hipocondru. în accepţiunea în care am găsit-o la celelalte mamifere. poate fi la rândul ei împărţită în trei subregiuni: a). care are ca bază anatomică muşchiul oblic intern al abdomenului. în partea stângă şi trecerea de la stomac la . cavitatea pelvină adăposteşte porţiunea terminală a aparatului digestiv. Ligamentele fac trecerea de la peritoneul parietal la cel visceral. mezentere. scobitura sau golul flancului. 3. 5. vezica urinară şi unele organe ale aparatului genital. marea deosebire faţă de celelalte mamifere o constituie faptul că staţiunea bipedă modifică rapoartele organelor cu pereţii cavităţilor şi implică dispariţia regiunii flancului. coarda flancului. Stomacul 4. M. recurbat şi cu două extremităţi strangulate care reprezintă trecerea de la esofag la stomac – cardia . osul sacrum. epiploane). în stânga se învecinează cu splina. – Regiunile abdominale laterale (după Gh. care conturează arcul cartilaginos al coastelor asternale.60. ligamentele sacro-sciatice şi masa musculară din regiunea crupei. 3. În plus. teşitura sau panta flancului. putând lua o serie de denumiri în funcţie de lungimea lor şi de organele pe care le fixează sau le suspendă (ligamente. iar deasupra cu pancreasul. 5.108 Fig. Constantinescu 1976) - regiunea hipocondrului. Cavitatea abdominală şi pelvină sunt căptuşite de o fibroasă (fascia abdominală) şi de o seroasă care se numeşte peritoneu şi din care derivă ligamentele care suspendă sau fixează organele. în dreapta şi înapoia lui cu masa intestinală.regiunea flancului. situată ventral. nu se poate vorbi despre o regiune xifoidiană. 4. adică subîmpărţită în trei subregiuni. b). 1. . La om. situată dorsal. în timp ce foiţa care înconjoară organele poartă denumirea de peritoneu visceral. Stomacul la monogastrice La animalele monogastrice stomacul este situat în cavitatea abdominală imediat înapoia ficatului şi deplasat spre stânga faţă de linia mediană. sternul de la om nefiind prevăzut cu apendice xifoidian. c). Cavitatea pelvină este delimitată de oasele bazinului.

109 intestinul subţire – pilorul – în partea dreaptă. La carnasiere stomacul are formă de pară. Mucoasa din jumătatea stângă a stomacului este foarte diferită de mucoasa din jumătatea dreaptă. prezentând la nivelul cardiei o particularitate a mucoasei: aceasta formează două clape cu deschiderea spre stomac. cu baza în partea stângă şi vârful în partea dreaptă. iar porţiunea din dreptul marii curburi. în partea stângă a stomacului se observă o dilataţie care clasifică porcul într-o categorie aparte. care nu dau posibilitate conţinutului gastric să se înapoieze în esofag. Constantinescu 1976) Musculoasa este repartizată pe trei straturi: din profunzime către suprafaţă un strat de fibre oblice. În general mucoasa prezintă cute înzestrate cu glande care secretă sucuri gastrice. Fig. 61. La cal stomacul este recurbat pe el însuşi. calul nu poate vomita (este singurul animal cu această însuşire). anterioară şi posterioară. mică şi mare şi două extremităţi. două curburi. – Mucoasa stomacală la animalele monogastrice (după Gh. La porc. În structura stomacului deosebim trei straturi: mucoasa. fundică şi pilorică (fig. . Prezintă două feţe. M. un strat cu fibre circulare şi un strat cu fibre longitudinale. cardială (cardică). stângă şi dreaptă. făcând trecerea de la animalele monogastrice la cele poligastrice.61). Mucoasa somacală prezintă patru zone: esofagiană. regiune fundică. porţiunea din jurul pilorului poartă denumirea de regiune pilorică. Astfel. Porţiunea din jurul cardiei poartă denumirea de regiune cardială. musculoasa şi seroasa. Seroasa derivă din peritoneu.

rumenul se prezintă ca un rezervor alungit. corespunzător celor două şanţuri longitudinale. În interiorul organului. Mucoasa prezintă o serie de reliefuri sub forma unor papile. c – saccus caecus rumunis caudodorsalis. psalterium. Stomacul la poligastrice Rumegătoarele mari şi mici prezintă patru compartimente gastrice: rumen. două margini şi două extremităţi. foios şi cheag. Mica curbură este orientată spre dreapta. Rumenul. f – omasum s. La om stomacul are forma literei “J”. Primele trei au un rol de rezervoare alimentare şi rolul mecanic de a fărâmiţa nutreţul. Musculoasa este formată din două straturi. dorsală şi ventrală sunt rotunjite şi convexe. stângă şi dreaptă sunt parcurse pe toată lungimea lor de câte un şanţ care le împarte în câte un sac dorsal şi un sac ventral. orientată spre dreapta şi acoperită de ficat şi în contact cu diafragma şi cu o faţă posterioară care vine în contact cu pancreasul. marea curbură spre stânga. ca la celelalte specii. denumite vezicule conice. formând aşa-numiţii . p – curvatura ventralis. o – curvatura dorsalis. j – extremitas caudalis. Extremitatea cranială a rumenului se continuă cu reţeaua. circular în interior şi longitudinal în exterior. îl preia cheagul care are rolul de a efectua digestia chimică. n – sulcus atrioruminalis. muşchii se aglomerează în două benzi care se continuă şi la nivelul extremităţilor. e – reticulum. 1967) a – saccus ruminis dorsalis. i – sulcus coronarius caudexter. 3. 5. Gheţie şi colab. g – abomasum. h – oesophagus. Marginile. rinichiul stâng şi splina. Şanţurile împart şi extremitatea caudală a rumenului în două jumătăţi suprapuse. la care distingem două feţe. m – sulcus coronarius caudalis dorsalis. reţeaua şi foiosul mai poartă denumirea de prestomacuri (fig. 4. Rumenul Cu o capacitate de peste 100 l.62). 62. l – sulcus coronarius caudalis ventralis.110 La iepure stomacul este enorm faţă de celelalte organe din cavitatea abdominală şi are particularitatea că esofagul se deschide la mijlocul micii curburi şi nu în partea stângă. 2. Fig. Cele două feţe. pe care astfel preparat. cu o faţă anterioară. b – saccus ruminis ventralis. – Stomacul la rumegătoarele mari (după V. reţea.

Musculoasa ultimelor trei compartimente gastrice de la rumegătoare este dispusă pe două straturi. porneşte pe plafonul acestuia. De la locul de deschidere a esofagului în rumen. 4. Este situat înapoia foiosului şi în dreapta rumenului. ligamente care cuprind între foiţele lor o serie de organe situate în cavitatea abdominală.5-1 cm. Cheagul Este compartimentul gastric în care are loc digestia chimică. continuându-se în dreapta cu foiosul (fig.62). dacă dizolvăm în ea anumite medicamente a căror acţiune trebuie să se manifeste în cheag. Reţeaua Este directa continuare a extremităţii craniale a rumenului. Mucoasa reţelei este compartimentată ca fagurii de miere în mici cămăruţe ai căror pereţi au înălţimea de 0. Jgheabul esofagian joacă un rol important în digestie şi la sugar şi la adult. laptele cade în rumen şi reţea şi până să ajungă în cheag provoacă indigestie. are o formă aproximativ sferică şi se sprijină pe diafragmă şi apendicele xifoid. Cu rumenul comunică printr-o deschidere largă. fără să mai fie aglomerate ca la rumen. un jgheab cu deschidere ventrală. laptele supt sau băut în înghiţituri mici (alăptarea la biberon).62). Intestinul . II. numit jgheabul esofagian. numite epiploane. circular intern şi longitudinal extern. jgheabul se poate transforma în conduct. iar în al doilea caz a rămas deschis. care pornesc din cele două şanţuri longitudinale de pe faţa rumenului. III şi IV. Cominică cu cheagul printr-un orificiu situat în partea dreaptă (fig. dar apa poate ajunge şi direct în cheag. putând fi sistematizate în lame de ordinul I. La sugar. Foiosul Are şi el formă aproximativ sferică. trece direct din esofag în cheag pentru a suferi acţiunea de digerare din partea labfermentului. Acesta poate sta deschis sau se poate închide în funcţie de calitatea alimentaţiei. În primul caz jgheabul s-a transformat în conduct prin apropierea marginilor sale. Mucoasa se prezintă sub forma unor lame de dimensiuni variate care alternează între ele. Seroasa dă naştere la două ligamente extrem de dezvoltate. În anumite condiţii fiziologice sau provocate. lacome (alăptarea la găleată). îndreptându-se către reţea şi foios.111 pilieri ai rumenului. Seroasa aceloraşi compartimente este comună cu cea a rumenului. fiind situat în dreapta reţelei. Mucoasa cheagului este cutată şi prevăzută cu o serie de glande care secretă sucurile gastrice. uniforme. băut în înghiţituri mari. 6. La adult înghiţiturile de apă cad în rumen şi reţea şi stropesc conţinutul ruminal. iar cu foiosul printr-un orificiu strâmt. Are o formă alungită. subţiindu-se treptat către polir. 3.

jejun şi ileon. care suspendă jejunul. 3. 1. Astfel. numite vilozităţi intestinale. colonul şi rectul diferă în mod substanţial în cadrul aceleiaşi specii. Organ tubular. care uneşte ileonul de cec. La baza vilozităţilor se deschid glandele intestinale. În seria mamiferelor se remarcă numai diferenţa de poziţie şi de raport cu diferitele organe. intestinul începe de la pilor şi se termină cu anusul. 6. 4. Delimitarea faţă de jejun este făcută prin ligamentul ileocecal. . Ileonul se deschide în cec printr-o cută a mucoasei numită valvulă ileo-cecală. 4. Jejunul este cel mai lung segment al intestinului subţire. care poartă denumirea de anse intestinale. 2. Ileonul este cel mai redus segment al intestinului subţire. circular intern şi logitudinal extern. la intestinul gros. În structura intestinului subţire deosebim cele trei straturi: mucoasa. Lungimea şi calibrul intestinului variază cu specia şi cu felul alimentaţiei. Intestinul subţire este format din: duoden. În duoden se deschid canalul hepatic care transportă bila secretată de ficat şi canalul (unul sau două) pancreatic. Intestinul subţire Cele trei segmente ale intestinului subţire se deosebesc între ele numai prin ligamentele care le susţin. Mucoasa este prevăzută cu o mulţime de mici ridicături de dimensiuni microscopice. Fixarea lui în cavitatea abdominală se face prin ligamente scurte. 6. de la segment la segment. colon şi rect. iar intestinul gros este format din: cec. Musculoasa este formată din două straturi. cecul. dar şi de la specie la specie (fig. întregul intestin subţire are aspectul unui tub cilindric cu multe îndoituri. Duodenul începe de la polir şi se întinde până la originea ligamentului numit marele mezenter. musculoasa şi seroasa. după stomac urmează intestinul. Seroasa derivă din peritoneu.El este suspendat de plafonul cavităţii abdominale prin intermediul marelui mezenter. Intestinul poate fi sistematizat în intestin subţire şi intestin gros. 3.112 În succesiunea organelor aparatului digestiv postdiafragmatic. care suferă mari modificări de la segment la segment. care transportă sucul pancreatic. Intestinul gros Dacă între conformaţia exterioară şi structura intestinului subţire sunt foarte mari asemănări.63).

Rectul se deschide la exterior prin anus. În seria mamiferelor se observă mari diferenţe pentru acelaşi segment al intestinului gros. numite boseluri. 63. intestinul prezintă din loc în loc umflături de diferite dimensiuni. Constantinescu 1976) În afara îndoiturilor pe care le formează (ca şi la intestinul subţire). În schimb. Rectul este suspendat prin mezorect. fibrele musculare ale rectului se aglomerează spre anus. un ligament scurt şi puternic. formând din loc în loc umflături specifice. care îşi justifică denumirea numai la carnasiere şi la om. Este suspendat de un ligament puternic. Din structura intestinului gros lipsesc vilozităţile intestinale. plasat în cavitatea pelvină.113 Fig. M. Rectul este ultima porţiune a intestinului gros şi a aparatului digestiv. Colonul poate fi sistematizat în colon ascendent. Fiecare porţiune prezintă ligamente specifice. Anusul mai este însă prevăzut cu un sfincter extern format din fibre musculare striate. formând sfincterul anal intern şi muşchiul recto-coccigian. într-un volum redus. – Intestinul gros în seria animală (după Gh. Boselurile se datoresc fibrelor musculare longitudinale care se aglomerează în benzi pe toată lungimea organului. sub osul sacrum. benzile musculare scurtează lungimea intestinului. care au rolul de a mări suprafaţa de contact a mucoasei cu materialul alimentar. colon transvers şi colon descendent. . Cecul are originea la nivelul deschiderii ileo-cecale şi comunică cu colonul prin orificiul ceco-colic. dar deasupra aparatului uro-genital.

prezentând convexitatea posterior. III. 2. 6. 64. 1. a ' – caput caeci. unde formează o curbură de jos în sus (curbura pelvină) şi se continuă cu ansa a III-a. e – colon descendens.114 4. în aşa fel încât conţinutul intestinal urmează un singur sens. aici se curbează spre dreapta şi formează curbura frenică. b – flexura diaphragmatica ventralis. a). Fibrele musculare longitudinale se aglomerează în patru benzi care dau naştere la un mare număr de boseluri. la care deosebim: cârja. În întregime cecul este recurbat. Gheţie şi colab. d – flexura diaphragmatica dorsalis. II – colon ventrale sinistrum. IV – colon dorsale dextrum Colonul are o lungime de aproximativ 4 m. 3. c – flexura pelvina. care se termină printr-un vârf. valvula ileo-cecală este îndreptată spre cec. sprijinindu-se pe planşeul cavităţii abdominale. II. – Intestinul gros de cal (după V. I – colon ventrale dextrum. deasupra apendicelui xifoid formează o curbă spre stânga (curbura xifoidiană) şi ea continuă cu ansa a II-a. marcată fiecare prin câte o valvulă. vârful îndreptându-se spre apendicele xifoidian. fiind cel mai lung segment al intestinului gros. Fig. . Cârja şi corpul cecului ocupă tot flancul drept. IV. Ansa I porneşte de la cec spre apendicele xifoid. situată dorsal. Ansa a II-a se îndreaptă paralel cu ansa I-a spre intrarea în cavitatea pelvină. cu o capacitate până la 100 l are forma unei virgule enorme. prezentând astfel patru anse numerotate I. Între cârjă şi corp se află cele două deschideri: ceo-colică şi ileo-cecală.64). Seroasa formează un ligament ceco-colic şi un ligament ileo-cecal (fig. iar valvula ceco-colică spre colon. a'' – apex caeci. Colonul ascendent este curbat pe el însuşi de trei ori. 1967) a – corpus caeci. urmată de acoperişul cecului. Intestinul gros la cal Cecul. III – colon dorsale sinistrum. Ansa a III-a se situează deasupra ansei a II-a pe care o urmăreşte până deasupra curburii xifoidiene.

Rectul este lipsit de benzi musculare longitudinale şi de boseluri. d – rectum Colonul începe printr-o porţiune îndoită în formă de “S” şi denumită colon sigmoid. 4. Colonul transvers şi descendent nu prezintă nici ele boseluri. b).65). Ansa I şi IV. Gheţie şi colab. pe care o urmăreşte până în apropierea cârjei cecale. sigmoideum. Ansa a III-a este singura care nu prezintă boseluri şi este cea mai redusă în volum. Rectul nu prezintă nimic particular. celelalte anse prezintă 3-4 benzi musculare longitudinale şi numeroase boseluri. c – colon descendens. dar prezintă boseluri foarte dese. Topografic este situat în scobitura flancului stâng. b – colon ascendens s. Este suspendat în cavitatea pelvină prin mezorect. 2. iar benzile musculare longitudinale şi boselurile au dispărut. alcătuit din rotirea de trei ori în sens concentric şi excentric (răsucit şi dezrăsucit) în plan vertical a unor anse numite anse neboselate. 65. Lumenul lui este brusc redus. 1967) a – caecum. 3. după care urmează colonul spiralat. Ansa a IV-a este plasată deasupra ansei I-a. înfundat la capătul caudal. ansa spiralis. c). 2. 6. Intestinul gros la rumegătoare. Cecul are forma unui cilindru gros. Fig. pe faţa stângă a cârjei cecului. . fiind lipsit de benzi musculare şi boseluri (fig. de unde se continuă cu colonul transvers. – Intestinul gros de rumegătoare (după V. Colonul descendent este şi mai mult redus în volum.115 de unde porneşte ansa a IV-a. Colonul transvers este continuarea directă a colonului ascendent. II şi III sunt unite între ele prin ligamente scurte.

6. 4. alcătuind colonul helicoidal. Gheţie şi colab. 66. . c – colon.116 4. 6. 2. 3. Intestinul gros la porc Cecul este asemănător cu cel de rumegător. d . Fig. Intestinul gros la carnasiere Cecul este uşor răsucit şi foarte scurt. ansa spiralis (colon helicoidal). 2.66). în sens concentric (cu boseluri) şi în sens excentric (fără boseluri). 3. – Intestinul gros la porc (după V. b – ileum. Celelalte două porţiuni ale colonului şi rectul nu prezintă particularităţi (fig.1967) a – caecum.rectum 4. Nu prezintă boseluri. dar este prevăzut cu boseluri. 3. Colonul începe printr-o masă intestinală răsucită de trei ori în trei planuri suprapuse.

c – pars ascendens duodeni. Rectul nu prezintă nimic particular. La capătul înfundat al cecului este plasat un organ limfoid de câţiva centimetri lungime. transvers şi descendent. e – caecum. 1976) a – gaster. Rectul este foarte scurt. h – colon descendens. . 67. Fig. 2. Intestinul gros la rozătoare Cecul este boselat şi enorm dezvoltat faţă de capacitatea cavităţii abdominale. numit apendicele cecal. m – lig. Gheţie şi colab. j – pancreas. Colonul ascendent are o porţiune boselată şi o porţiune neboselată.67). d – jejunum. g – colon transversum. Întreg colonul nu prezintă boseluri (fig. 6. – Tubul digestiv postdiafragmatic la câine (după V.117 Colonul îşi merită sistematizarea în ascendent. rectoduodenale. I – rectum. încolăcindu-se de trei ori. Înainte de a se continua cu rectul formează o curbură care poartă numele de colon sigmoid. fiind foarte asemănător cu cel de la om. f – colon ascendens. 3. de grosimea unui creion. Colonul transvers întrece în lungime colonul descendent. b – pars descens duodeni. n – omentum. 4. l – mesojejunum. 5.

6.68). faţa cranială este convexă. care împart ficatul în mai mulţi lobi. care adăposteşte vase. . la ficat şi sucul pancreatic la pancreas intervin în procesul de digestie de la nivelul intestinului subţire. ficatul şi pancreasul. care îşi elimină produsele de excreţie în duoden. cu două deosebiri: . 1. 6. un lob pătrat şi un lob stâng. 2. 3. Ficatul îmbracă o formă diferită de la specie la specie. bila. 3. 3. de la dreapta la stânga. Pe suprafaţa ei prezintă o singură adâncitură în care se angajează vena cavă în trecerea sa spre diafragm. cu două feţe şi un contur. . În general este un organ turtit mult în sens cranio-caudal. La mamiferele cu număr maxim de lobi se pot distinge: un lob drept. Colonul este asemănător ca sistematizare cu cel de la carnasiere. 4. Produsul de excreţie. denumit lobul caudat (fig. prevăzut cu boseluri şi cu apendicele cecal. ca la toate celelalte mamifere. Rectul are suprafaţa netedă. prezintă pe suprafaţă o adâncitură oblică de sus în jos. La mamiferele domestice. Conturul prezintă pe marginea dorsală o uşoară scobitură care susţine esofagul în traiectul său dinapoia diafragmei şi până la cardia. Pe marginea ventrală a conturului se observă o serie de adâncituri sau incizuri. lobii drept şi stâng fiind împărţiţi la rândul lor în lobi propriu-zişi şi lobi intermediari. Faţa caudală. Intestinul gros la om Cecul este un redus rezervor sferoid.colonul este în întregime boselat.colonul transvers prezintă pe totaă lungimea sa o curbură orientată ventral (invers ca la carnasiere). ficatul tuturor mamiferelor mai prezintă un lob. 6. 3. Glandele anexe ale intestinului Toate mamiferele prezintă în cavitatea abdominală două glande anexe.118 4. 3. Ficatul Forma ficatului. diferiţi ca număr de la specie la specie. nervi şi ganglioni limfatici şi o adâncitură verticală sau uşor oblică. 6. hilul hepatic. lobii diferă de asemenea ca formă şi aşezare. ce adăposteşte vezica biliară (la mamiferele cu vezică biliară). 4. În afara acestor lobi. uşor convexă.

teres Vezica biliară este rezervorul de bilă care colectează acest produs al ficatului venit prin canalele biliare. La toate animalele domestice ficatul este aşezat în cavitatea abdominală. b – lobus dexter lateralis. – Schema ficatului la mamiferele domestice (după V. în duoden. în contact intim cu faţa caudală. . concavă. E – câine. iar lobul caudat susţine rinichiul drept. 1967) A – rumegătoare mari. ca o cupă. g – lig. prin canalul coledoc. a diafragmei. cum sunt calul şi porumbelul nu prezintă vezică biliară.119 Fig. d' – processus caudatus. e – vesica fellea. stomacul şi duodenul. Unele animale. b' – lobus dexter medialis. C – cal. a – lobus sinister lateralis. D – porc. Gheţie şi colab. Faţa caudală a ficatului vine în contact cu pancreasul. Localizarea ficatului. F – pisică. a' – lobus sinister medialis. B – rumegătoare mici. din vezica biliară bila este vărsată în intestinul subţire. 68. canalul hepatic şi canalul cistic. c – lobus quadratus. f – porta hepatis.

Celula hepatică. prin sângele adus de artera hepatică.vezica biliară este oblică în jos şi spre dreapta. Ficatul prezintă două feluri de circulaţii: o circulaţie funcţională prin care vena portă aduce sânge încărcat cu materii nutritive care vor fi metabolizate în ficat şi o circulaţie de hrănire a ficatului. . Diferenţele ficatului în seria mamiferelor. Lobulii au formă de prisme hexagonale încadrate perfect de ţesutul conjunctiv. Structura interioară a ficatului cuprinde un ţesut propriu. pătrat. doi sau trei nuclei.lobul pătrat este triunghiular. duoden. Oaia are câteva caractere aparte ale ficatului. sau canale bilifere. la porc se observă cu ochiul liber aceşti pereţi despărţitori începând cu vârsta de o lună. . cât şi cu canalele biliare. acesta se deschide în duoden. porţiunea dreaptă depăşind mult conturul ficatului. care împarte ţesutul hepatic într-o serie de lobi şi lobuli. cât şi în privinţa prezenţei sau absenţei vezicii biliare sau a raportului dintre lobi şi vezica biliară (fig. este condusă printr-un sistem de canale de la lobulul hepatic până la vezica biliară. bila. . Fiecare celulă hepatică este în raport atât cu capilarele sangvine. Continuarea canalului poartă denumirea de canal coledoc . rinichiul drept şi stomac. pătrat. ci dinţată. . elementul constructiv de bază prezintă unul. Primele canale care iau naştere între două şiruri de celule hepatice din componenţa lobului hepatic se numesc canalicule biliare. este situată între lobul pătrat şi lobul drept.scizurile dintre lobi nu sunt prea adânci. întrucât de la această vârstă ţesutul conjunctiv începe să fie bogat reprezentat. atât în ceea ce priveşte lobulaţia. canalicule biliare şi capilare sangvine.68). drept şi caudat.prezintă lob stâng. depăşind cu mult conturul ficatului. din care cauză marginea ventrală a ficatului nu mai este dreaptă. intermediar stâng. . Structura ţesutului hepatic. ţesutul hepatic şi o reţea de natură conjunctivă. . Boul prezintă următoarele caracteristici ale ficatului: .nu prezintă vezică biliară şi nici canal cistic. .120 La om faţa superioară vine în contact cu diafragmul. Faţa inferioară se sprijină pe colon.porţiunea dreaptă a lobului caudat nu depăşeşte conturul ficatului. delimitând la exterior ţesutul hepatic. prin care acesta se deosebeşte de al boului: . iar ficatul pare din această cauză triunghiular. la nivelul papilei duodenale. La cal ficatul se caracterizează prin următoarele: . Ţesutul conjunctiv care deliminează lobii şi lobulii se condensează întro capsulă fibroasă care îmbracă organul de jur împrejur. Seroasa viscerală formează ligamente pentru difragmă. pereţii cavităţii abdominale. Lobulii hapatici sunt alcătuiţi din grupe suprapuse de celule hepatice care formează cordoane celulare. în jurul căreia cordoanele de celule şi capilarele sangvine sunt orientate radiar. stomac şi duoden.lobul drept este foarte înalt faţă de cel stâng. În seria mamiferelor ficatul prezintă diferenţe specifice. . Produsul de excreţie. În dreptul hilului capsula trimite în interior o serie de pereţi despărţitori de origine conjunctivă care măresc lobulii hepatici. drept şi caudat.prezintă lob stâng. După un traiect oarecare canalul hepatic trimite o ramură spre vezica biliară: este canalul cistic. Toate canaliculele biliare se strâng în canalul hepatic. În mijlocul fiecărui lobul este situată o venă centrolobulară.lobul caudat este strangulat.scizurile interlobare aproape nici nu se observă.

despărţite printr-o strangulare şi depăşeşte conturul ficatului. La pisică.lobul caudat este foarte voluminos şi bine evidenţiat în cele două porţiuni. organul are un contur aproximativ rotund. .vezica biliară nu ajunge la nivelul marginii ventrale a ficatului. În structura pancreasului se pot distinge cu ochiul liber lobi şi lobuli (fig. . până aproape de hil. . pătrat. 6. 2. pătrat. lob caudat.prezintă lob stâng. vena portă şi alte organe.în totalitate. iar lobul drept ia contact de obicei cu ficatul. În general i se poate distinge un corp şi doi lobi (stâng şi drept). colonul ascendent. 4.prezintă lob stâng. cu diferenţe de la specie la specie.scizurile dintre lobi sunt extrem de adânci. .lobul pătrat are forma pătrată. spre deosebire de câine. Iepurele prezintă următoarele particularităţi: . La om ficatul prezintă următoarele caractere: . până la forma literei “U”.conturul are o mulţime de mici scizuri. anume de sus în jos şi de la dreapta la stânga. Lipsesc ligamentele pentru pereţii cavităţii abdominale. . 3.vezica biliară depăşeşte foarte puţin conturul ficatului. intermediar drept şi drept.vezica biliară. Carnasierele au ficatul caracterizat astfel: . de asemenea. . drept şi caudat. .şanţul trasvers desparte lobul pătrat de lobul caudat.lobul caudat prezintă cele două porţiuni distincte. .vezica biliară este oblică în sens invers ca la bou.faţa inferioară este prevăzută cu două şanţuri sagitale unite printr-un şanţ transversal. Alte elemente prin care se diferenţiază de ficatul celorlalte specii sunt: . .121 . lobul stâng este coada pancreasului. pătrat. Pancreasul este o glandă amficrină situată în cavitatea abdominală în contact cu duodenul. iar vezica biliară orientată spre dreapta. canalul cistic este flexuos. . .canalul cistic este drept. de asemenea lob caudat. drept şi caudat.69). situată între lobul pătrat şi lobul intermediar drept este orientată oblic în jos şi spre stânga şi nu ajunge la conturul ficatului.prezintă lob stâng. Pancreasul Pancreasul are o formă deosebită în seria mamiferelor. . de la un aspect alungit. 3. intermediar drept şi drept. stomacul. intermediar stâng.lobul pătrat este triunghiular şi foarte mic.scizurile dintre lobi sunt adânci. corpul este situat în contact cu duodenul. . ficatul.prezintă lob stâng. La porc ficatul se caracterizeară în primul rând prin aceea că ţesutul conjunctiv perilobular este foarte bine evidenţiat după vârsta de o lună şi apare ca un desen pe suprafaţa ficatului. . pătrat. . intermediar stâng.

69. Legătura dintre pancreas şi duoden se face printr-un canal ce se întâlneşte la toate mamiferele – canalul pancreatic principal – care se deschide împreună sau alături de canalul coledoc. . Gheţie şi colab. iar celulele β secretă insulina. care secretă sucul pancreatic. – Pancreasul la animalele domestice (după V. celulele α secretă glucagonul. C – porc. B – bou. b – lobus sinister. Aceştia sunt preluaţi imediat de sânge.122 Fig. i – pars cranialis duodeni La exterior organul este îmbrăcat într-o capsulă conjunctivă care trimite în interior pereţi despărţitori ce separă ţesutul propriu în lobuli. a – pancreas (corpus). f – ductus choledochus. Insulele lui Langerhans sunt reprezentate prin două categorii de celule α şi β. în timp ce sucul pancreatic se scurge în duoden. care secretă hormonii insulină şi glucagon. Histologic se observă acini de tip seros. în aşa-numitele insule celulare sau insulele lui Langerhans. Din loc în loc. celulele se adună în grupuri. e – ductus pancreaticus. d – ductus pancreaticus accesorius. g – anulus venae portae. h – papilla duodeni et diverticulum duodeni. c – lobus dexter. d' – papilla duodeni accesoria. la unele specii există un al doilea canal. 1967) A – cal. canalul pancreatic secundar.