You are on page 1of 16

nr.

22

Stoner

Ciprian MĂCEȘARU
Publicat în 1965, STONER, de
John Williams, a fost redescoperit
recent și considerat de mulți critici
o capodoperă. Williams mai este
cunoscut pentru AUGUSTUS
(1972), roman câștigător al National Book Awards în 1973 (alături
de Himera lui John Barth; atunci
a fost pentru prima oară împărțit
acest premiu).
STONER e un roman care nu-și
iese niciodată din țâțâni, curge
molcom, la suprafață nelăsând să
se vadă mare lucru. Abia la adâncime, pe fundul apei, dincolo de
rânduri se găsesc zbaterea, durerea, tumultul, vârtejul. Există o
aparentă... împietrire a lui Stoner.
Resemnarea sa aproape permanentă nu exclude introspecția,
pasiunea, dorința, căci el nu este
pasiv, ci mereu dispus să înțeleagă.
De aici poezia și tristețea acestei
cărți. Doar în cariera sa de profesor are mici momente de revoltă,
dar este o revoltă întotdeauna
ținută sub control. Cum-necum,
fie pentru că nu mai poate face
presiunilor, fie pentru că este doborât de boală, nici măcar aceste
revolte nu-i aduc în final victorii.

Da, Stoner este învins pe toate liniile. Și-n cariera de profesor (deși
aici ar fi de nuanțat) și în cea de
autor de studii științifice (pe cel
de-al doilea nu reușește să-l termine), și-n dragoste, și-n rolul de
tată, în tot.
STONER este și un roman despre iubirea de carte, de cultură,
de frumos. Sunt multe momente
emoționante în acest sens, primul
fiind acela al revelației tânărului
Stoner care, aflat la universitate
pentru a studia agricultura, își dă
seama că este atras în mod irezistibil de literatură.
Ceea ce surprinde și atrage este
stilul clasic al autorului. STONER
pare un roman de sfârșit de secol
XIX. Partea stranie însă este că
această construcție clasică este
străbătută de un aer existențialist.
Tema cărții este oarecum vagă, nimic cu adevărat spectaculos nu întărâtă cititorul, nu există momente de forță, de zgomot și furie, cel
puțin nu la suprafață, după cum
spuneam la început. Dar atenție,
o astfel de temă aparent vagă este
foarte greu de dezvoltat. Dacă nu
se întâmplă lucruri spectaculoase,
nu înseamnă că tema, în calmul
desfășurării ei, nu este... spectaculoasă tocmai pentru că autorul
deține arta de a ne face să simțim
tensiunea de dincolo de cuvinte.
Mă alătur celor care au spus despre
STONER că este o capodoperă.
Știu însă că "apatia" personajului
principal și tristețea care decurge

carte

din acest fel de a fi, unora li se vor
părea prea mult. Nu e un roman
care să lunece ușor pe "gât", asta
e clar.

John WILLIAMS
Stoner
Trad. de Ariadna Ponta
Editura Polirom, 2014

ACCENTe
tel. 0726 239 082
revistaaccente@yahoo.com
ciprian.macesaru@revaccente.ro
www.revistaaccente.com

ISSN 2393 – 2732
ISSN-L 2393 – 2724
3

PoEZIE

Mihail
VAKULOVSKI
nu mă lăsa-n urmă, umbră
mă întorc din oraş
pe sub munte
admir zăpada
şi mă gîndesc la tata

34

*
(tata n-a fost bătrîn niciodată)

unicul fel în care pot să-i răsplătesc
cumva
pe părinţi
pentru că mi-au dat
viaţa
e să fiu de ziua mea acasă
„oriunde m-aş afla”
cu o zi înainte sau după
e primul an
cînd cineva dintre noi
nu mai e printre noi.
eşti mai tînăr decît mine, tată,
am devenit capra care cară după ea
o cruce
despre care scriai în jurnal

tata a muncit toată viaţa
ca să-şi ridice casa
tata a muncit toată viaţa
ca să-şi crească băieţii
ne-a adus şi peşte şi ne-a învăţat şi
umbrele noastre sînt cei de pe
cum se pescuieşte
lumea cealaltă
tata a muncit toată viaţa
care ne iubesc
ca să-şi educe şi să-şi înveţe băieţii umbrele noastre sînt cei de dincolo
să-i trimită la universităţi
care ne ghidează prin viaţă
şi să-i aştepte acasă
umbrele noastre sînt
sufletele noastre
tata n-a ajuns să-şi plimbe nepoţii
cu barca pe lac aşa cum visa să se
uită-te-n oglindă şi zîmbeşte-i
întîmple
umbrei care te iubeşte
tata n-a ajuns să mă vadă tată
uită-te-n oglindă şi zîmbeşte-i
tata n-a fost bătrîn niciodată
vampirului din tine

RIDURI, Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013
4

umbrele mă înconjoară
umbre pe zăpadă
umbre prietenoase
umbrele mele
merg lîngă mine
umbrele mele
merg cu mine
vorbesc cu tata
cu bunica
cu bunicul
te iubesc tată
nu cred că ţi-am spus asta
vreodată
mi-e dor de tine şi te iubesc

cei pe care nu-i iubeşte nimeni de
dincolo
sînt
nişte vampiri

clasic

Pledoarie pentru un proiect
Clasic e fantastic. Cum să înţelegem muzica

Cei care intră pentru prima oară în
somptuosul foaier al Ateneului Român şi apoi în minunata sala plină
de istorie a acestui edificiu – simbol
pentru poporul nostru, se simt, indiferent de vârsta lor, emoţionaţi,
copleşiţi şi mândri. Cladirea este
construită în anul 1888, în inima
oraşului Bucureşti şi este sediul primei şi celei mai vechi Filarmonici
din ţară. Între zidurile ei s-a scris
istoria muzicii româneşti. Noi, cei
de astăzi, suntem datori să consolidăm şi să ducem mai departe această
tradiţie. Şi, pentru asta, încercăm să
deschidem cât mai larg porţile pe
care să păşească generaţiile tinere.
Este principala menire a proiectului
de educaţie muzicală prin şi pentru
muzică, numit Clasic e fantastic.Cum
să înţelegem muzica, conceput de
Asociaţia Clasic e fantastic şi concretizat prin colaborarea cu Filarmonica "George Enescu".
De ce Clasic e fantastic? Pentru că
ne-am propus să familiarizăm tinerii
cu capodoperele muzicii universale.
De ce neapărat « clasic » ? Pentru
că muzica zilelor noastre nu este
accesibilă tuturor. De aceea, pentru

un prim contact cu
minunata artă a sunetelor, am ales să
oferim repertoriul
clasic, extins desigur, peste timp, la
înţelesul general al
termenului ("care
servește ca model
de perfecțiune, care
poate fi luat drept
model" - DEX).
Proiectul a debutat în luna noiembrie a anului 2010 cu un concert susţinut de Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu", dirijată de
maestrul Ilarion IonescuGalaţi. De
atunci, în istoria Clasic e fantastic.
Cum să înţelegem muzica s-au adunat
cinci stagiuni de care suntem foarte
mândri. Detalii despre cele aproape
40 de concerte, evidenţă documentată cu fotografii şi inregistrări video,
se găsesc pe site-ul www.clasicefantastic.ro (secțiunea Arhiva).
Proiectul Clasic e fantastic. Cum să
înţelegem muzica este conceput în
microstagiuni de câte opt sau nouă
concerte ( frecvenţă lunară) ce
se desfăşoară în
Sala mare a Ateneului Român,
duminica, de la
ora 11. Succesul proiectului a
fost atât de mare
încât, începând
din
stagiunea
2013-2014 am

încercat, pe cât posibil, să dublăm
concertele. Astfel, am propus două
în aceeaşi zi , de la 10 si de la 12,30.
Sălile au fost pline de fiecare dată.
Pe scenă urcă, pe rând, artişti profesionişti, studenţi, elevi… Proiectul
este susţinut numai din sponsorizări. Este principalul motiv pentru
care supravieţuirea sa nu este deloc
uşoară. Sunt doar doi sponsori care
de patru ani ne stau ferm alături ; ei
sunt Dacia şi Schoenherr si asociaţii.
Dar, mai ales cu două concerte în
aceeaşi zi, nevoia de finanţare este şi
mai mare. Sperăm ca, după cinci stagiuni şi succesul evident, proiectul
Clasic e fantastic. Cum să înţelegem
muzica să atragă atenţia mai multor
potenţiali sponsori, care să accepte
adevărul cuprins în cuvintele rostite
de maestrul Ilarion Ionescu-Galaţi :
"Cultura costă, dar incultura costă şi
mai mult".

Cristina Sârbu
Director de proiect

5

INTERvIU

A debutat în 2014 cu „Flori,
fete, fiţe sau băieţi”, un volum
de proză scurtă, la Editura
Tracus Arte. Are 45 de ani şi o
poftă rară de scris.
Constantin Piștea: Cezar, ai răsărit literar abia de doi ani, cu prilejul
unor premii... Ce-ai „păzit” tot timpul ăsta?
Cezar Pârlog: Cu scuzele de rigoare, aş îndrăzni să nuanţez. Aş zice că
exist public şi anterior anului 2013.
Mă găseşti frecvent, începând cu
2007, semnând proză scurtă prin
paginile de cultură ale unui oficios cu tentă cazonă, Revista forţelor
terestre. Din 2011, am o rubrică
permanentă în ProArme, unde sunt
şi redactor asociat. Tot de prin aceeaşi perioadă, sunt de găsit, e drept,
destul de rar, prin paginile Dilemei
vechi. Cu unele comentarii, de fapt

6

Cezar Pârlog:

tot texte de proză scurtă. Iar dacă
mă gândesc mai bine, prin 2005
publicam primul pamflet, Sfere semantice, în Curierul armatei. Este
adevărat, în general semnătura mea
apărea doar punctiform şi destul de
departe de lumina reflectoarelor.
M-am repoziţionat în ultimii ani, în
care am început să lucrez mai consecvent. 2013 a fost un an consacrat
concursurilor literare. Am survolat
mai multe podiumuri, n-am reuşit
aterizarea decât pe două dintre ele,
însă am considerat că am ars şi etapa aceasta, iar anul trecut m-am dedicat intens scrisului. Am început o
onorantă colaborare cu 24FUN şi
am semnat prin mai multe publicaţii, Caţavencii, Luceafărul de dimineaţă, Historia, Gazeta SF, Catchy
ori Singur fiind doar câteva dintre
ele. Nu trebuie să uit că, tot anul
trecut, am participat la concursul
de manuscrise al Editurii Adenium.

Motto-ul meu a intrat în finala de
zece, clasându-se pe un onorant loc
trei. Doar primul a fost câştigător;
însă pentru mine a fost o binevenită confirmare a calităţii textelor,
majoritatea regăsindu-se în prima
mea carte publicată, „Flori, fete, fiţe
sau băieţi”. Este adevărat şi trebuie
să recunosc că nu am valorificat eficient până prin 2013, aşa cum spuneai, micile mele aptitudini literare
şi plăcerea de a mă „juca” în scris.
Dar mortul de la groapă nu se mai
întoarce, parcă aşa se spune, nu?
Constantin Piștea: Eşti mulţumit
de debut? L-ai fi vrut altfel?
Cezar Pârlog: Hm, dacă am fost
mulţumit?! Deseori da, de multe
ori nu. Un fel de suişuri şi coborâşuri, o veritabilă electrocardiogramă, un mountain-rousse, cam aşa
ar arăta graficul mulţumirii mele.
Adică am avut momente perfec-

„Măcar un text va fi
pe gustul oricărui cititor”
te, în care eram foarte mândru, ba
chiar au fost texte pe care, recitindu-le, le-am simţit atât de faine încât nu-mi venea să cred că eu sunt
cel care le-a semnat. Apoi, au fost
şi momente simetrice, dar cu semn
schimbat, când mă copleşea vina,
întărită şi de câte unii prieteni scriitori, cum că unele texte sunt prea
„sprinţare” şi că anumite cuvinte cu
reprezentări fizice explicite mă vor
face să-mi fie ruşine peste ani, recomandându-mi cosmetizarea lor
severă. Deşi am cumpănit până în
ultimul moment, n-am făcut asta,
asumându-mi răspunderea integrală. Pe de altă parte, în legătură cu
selectarea textelor, am avut îndoiala că am ales bine... Nu am ţinut
la omogenitate, votând eterogenul.
Asta e: o varză. De Bruxelles. Dar
aici sunt şi avantaje: măcar un text
va fi pe gustul oricărui cititor. Totul este să nu renunţe înainte de a
ajunge la el. Pot recunoaşte că am
simţit nevoia unui bun redactor de
carte, pe experienţa căruia să mă
pot baza. Cum am mai spus, n-am
fost sigur de alegerea prozelor nici
în ultimul moment, făcând schimbări de texte şi de nume, ba chiar
trecând poveşti de la persoana a
treia la întâi, pentru a le spori autenticitatea, chiar şi în faza de BT.
Asta şi pentru că aveam mai multe
texte decât cele selectate. Trebuie
să mărturisesc că faţă de manuscrisul trimis la concursul Adenium, o
treime au fost eliminate, iar celelalte şlefuite timp de câteva luni.

Constantin Piștea: Cum te-a
schimbat prima carte? Te-a făcut
mai bun, mai rău, mai cunoscut pe
scară?
Cezar Pârlog: Hi, bună asta cu
scara. Blocul meu, unul mic, are
doar o scară. Iar acum suntem şase
persoane în tot blocul. Cum m-a
schimbat? Poate am devenit mai
conştient de mine, am ridicat stima
de sine pe noi culmi de progres şi
civilizaţie. Glumesc; glumesc?!...
Să zicem că m-a ambiţionat. Cartea
trebuie să devină cea mai proastă
din cele care-i vor urma. Şi aşa va fi.
A, încă un lucru: cred că am devenit
o persoană mai onorabilă, cel puţin
pe Facebook... Mai am o variantă de
răspuns: deci, cum m-a schimbat?
Păi... am devenit mai bun şi mai
„darnic”. Deja urmează al patrulea
drum la editură ca să-mi (răs)cumpăr propria carte. De regulă, câte
cinsprezece exemplare la un drum.
Ca să răspund cererilor actualilor şi
viitorilor mei amici, fiecare dorind
în dar o carte cu autograf. Este adevărat, unii, mai binevoitori, mi-au
oferit în contrapartidă volumul lor
de poezii ori cel de reflecţii sincere despre viaţă ori despre povestea
propriei lor despărţiri. Bine, ştiam
că nu le vrei tu; o să le donez vreunei case de bătrâni, nu le pot arunca
aşa, pur şi simplu...

INTERvIU

prieten cu romanul. Nu am acea rezistenţă, sau cel puţin aşa mi se pare.
Orice text care începe să crească, să
se întindă prea mult, să treacă de
zece pagini, mă solicită extraordinar. Intensitatea lucrului mă face să
îl conduc foarte greu pe o distanţă
mai mare. Desigur, poate fi o deformaţie „profesională”, eu specializându-mă cumva pe texte scurte şi
foarte scurte. Recordul fiind două
tablete din Caţavencii, de sub 900
de semne. Mă gândesc să adun din
textele publicate în 24FUN. De asemenea, am în vedere o culegere de
texte care să se învârtă în jurul aceluiaşi personaj principal, poate fi o
etapă pregătitoare pentru un viitor
roman, dar, cine mai ştie?!

Constantin Piștea: Următoarea
carte ce va fi? Tot proză scurtă sau
ataci romanul?
Cezar Pârlog: Nu mă simt atât de

7

eveniment

O serie
de evenimente
dedicate
artei
rome
europene
EXPOZIȚIE
„Have a look into my life !”
Vernisaj: Joi, 19 martie, 18:00
Joi, 19 martie - miercuri, 8 aprilie, ArCub Hanul Gabroveni, Str.
Lipscani, 84-90,
București
»Have a look into my life!« este
o expoziție de artă contemporană
comună a unor tineri artiști romi
recunoscuți pe plan internațional.
Pentru aceasta, romi din toată Eu-

8

HAVE A LOOK

ropa au trimis cele mai importante
trei cuvinte din limba lor („romani ĉhib”), numind priorități
din viețile lor precum familie,
sănătate, fericire, muncă și un cămin. Toate aceste valori sunt cruciale și de bază pentru majoritatea europenilor, dar pentru mulți
cetățeni de etnie romă sunt mai
greu de atins din cauza excluziunii
sociale și structurale. Poveștile și
experiențele individuale descriu
diversitatea limbii romani precum
și vitalitatea artei contemporane
rome și invită publicul să își formeze o imagine despre ce înseamnă să fii rom în Europa de azi.
Prezentarea și eliminarea formelor omniprezente de discriminare
a romilor este una dintre cele mai
mari provocări pentru Europa și
o temă centrală a artei rome contemporane.
Expoziția a fost organizată în colaborare cu o rețea de instituții
europene, consilii pentru drepturile romilor precum și Consiliul
Europei.
Artiști expozanți: Robert Olaf
Gabris AT/SK , Gabi Jiménez FR,
Damian Le Bas GB, Delaine Le
Bas GB, Mihails Kokarevics LV,
Kiba Lumberg FI, Lidija Mirko-

vić RS/DE, Denis Mustafa KO,
Sami Mustafa KO Fi, Nihad Nino
Pušija DE/BA,Roma Kale Panthera: Věra Duždová CZ, Tamara
Moyzes CZ, Marina Rosselle FR,
George M. Vasilescu RO

IMPROVIZAȚIE
de Mădălin Mandin
Miercuri, 1 aprilie, 19:00, ArCub
Hanul Gabroveni, Str. Lipscani,
84-90, București

DEZBATERE SHUKAR CLUB
Luni, 6 aprilie, 12:00, ArCub Hanul Gabroveni, Str. Lipscani, 8490, București
“Shukar Club – Argumente împotriva discriminării” este un
proiect-pilot susţinut de Agenţia
de Dezvoltare Comunitară „Împreună” şi Asociaţia Regională de
Dezbateri, Oratorie şi Retorică
(ARDOR)
Muntenia. Sukar Club este un
club de dezbateri cu şi pentru tineri romi cu potenţial. Pe data de
6 aprilie ei vor susţine o dezbatere
academică cu tema „Ce însemnă
să fii Rom?”, în cadrul Expoziţiei
„Have a look into my life!”.

INTO MY LIFE

VIZIONARE DE FILM & DEZBATERE Aferim, 2015
regia: Radu Jude
cu: Teodor Corban, Mihai Comănoiu, Cuzin Toma
durata: 108 minute
subtitrare: limba engleză
Sâmbătă, 6 aprilie, 18:30, Cinema Elvire Popesco, Bvd. Dacia,
București

eveniment

gint pentru cea mai bună regie, la
cea de-a 65-a ediţie a galei Festivalului de Film de la Berlin (5 - 15
februarie).

poveştile adevărate a patru femei
rome, care se îmbină cu muzica
tradiţională romani. Cele patru
femei rostesc: Del Duma, Vorbeşte-le despre mine! Despre adevărul căsătoriei timpurii, despre ce
TEATRU
înseamnă apartenenţa la o comuDOCUMENTAR
nitate tradiţională şi despre ce se
DEL DUMA, VORBEȘTE-LE întâmplă când nu te mai regăseşti
DESPRE MINE
acolo. Un spectacol despre aşa-zide Mihaela Drăgan
sul „exotism” al femeii rome, desCostandin, un zapciu din secolul reprezentaţia va fi urmată de o pre stereotipuri care ne amintesc
19, primeşte sarcina de a urmări dezbatere cu publicul
că acceptarea şi diversitatea sunt
şi prinde un sclav rom fugit de la
încă departe de realitate.
curtea unui boier. Acesta este cu Finisaj expoziție
atât mai hotărât să prindă şi să-l „Have a look into my life !”
pedepsească pe sclavul pe nume Miercuri, 8 aprilie, 19:00, ArCub
Carfin cu cât bănuieşte că soţia sa Hanul Gabroveni, Str. Lipscani,
a avut o aventură cu el. Costandin 84-90, București
*Intrarea este liberă la toate eveniva porni în urmărirea lui Carfin
mentele conexe expoziției „Have
împreună cu fiul său adolescent Interpretare, text: Mihaela Drăgan a look into my life !”, în limita loIon şi aghiotantul său Ghiţă, iar Muzica live: Radu Captari
curilor disponibile.
Radu Jude le va retrasa itinerariul Costume: Meşteshukar Butiq
aventuros filmând în Dobrogea, Afișul și pictura: Paul Hitter
în munţii Măcinului şi în localităţi Regia: Liana Ceterchi
Detalii pe:
din judeţul Giurgiu.
www.austriacult-bucuresti.ro
Radu Jude a primit Ursul de Ar- Actrița Mihaela Drăgan spune

9

proza

Liviu Drugă:

Foto: Mihai Ilie

30 aprilie

Azi m-am dus la serviciu cu nişte
zăpadă păstrată de acum doi ani.
Am primit ieri email de la Şeful
cel mare să venim cu zăpadă, că
urma să ne batem cu ea în pauza de
prânz. Distracţie, team building,
abureli corporatise în faţa cărora
majoritatea colegilor mei se emoţionează cu speranţa că participând
aceste evenimente le va aduce un
salariu mai bun anul următor şi se
mândresc cu "filosofia organizaţională a unei companii care ţine pasul cu lumea contemporană". Cum
ziceam, abureli.
Totuşi, acum
a fost ceva diferit. Mi s-a părut mie
ciudată această propunere a Şefu-

10

lui, el care nu s-a dovedit niciodată
prea excentric.
Se sună de pauză, ies în curtea
companiei şi aştept să dea cineva
startul. Ploua la fel ca ieri: strâns
şi mărunt. Toţi se prefăceau că
rotunjesc mai bine bulgării, dar niciunul nu arunca. Stăteau cu ochii
în pământ ca şi când ar fi fost ruşinaţi de cine ştie ce boacănă... Am
ezitat şi eu, dar mi se întărise bulgărele, ca un bolovan era, şi stropii
de ploaie păcăneau enervant pe
şapca mea de fâş. Ce era să fac?
Aducându-mi aminte cât m-a ţinut
până mi-a dat un loc de parcare, şi
acela la 1 km de sediu, am aruncat
bulgărele spre Şeful cel mare.

Bulgărele l-a izbit în capul pieptului. Până să ajungă lingăii la el,
pieptul Şefului a crăpat ca o nucă
de cocos şi din crăpătură a ţâşnit o
parcare suspendată, frumos luminată, cu câteva chioşcuri de unde
putem să cumpărăm clătite, schimbătoare de viteze îmbrăcate în piele naturală şi bilete la concertele
de Crăciun din Viena şi New York.
N-am ştiut până acum că Directorul nostru general, corporatist din
tată în fiu, care a trecut pe la cârma
mai multor multinaţionale, era aşa
de implicat în afacerile, necurate
bineînţeles, cu municipalitatea.
- Bine, Căpcăunu!
- Bravo, moşule!
- Bă, dar mai stăteai mult aşa?
Colegii m-au felicitat, m-au luat
în braţe, mi-au propus să ieşim la
o bere după program, făceau ei
cinste. În schimb, lingăii, adunaţi
în genunchi lângă Şeful căzut, se
uitau la mine încruntaţi şi îi făceau
pe rând respiraţie gură la gură, ferindu-se în acelaşi timp să nu fie
loviţi de parcarea ce a continuat
câteva minute bune să se ridice din
pieptul Şefului.
Renata de la Recepţie mi-a sărit de
gât, şi-a lăsat căpşorul delicat de
umărul meu, apoi mi-a trecut ca o
boare un sărut pe obraz, aproape
de buze. Prima dată am crezut că
nici ea nu avea loc de parcare şi că
se bucura de platforma pe care reuşisem să o smulg de la Şeful nostru. După aceea, când mi-a îndesat
în buzunarul de la haină numărul

"Jurnalul unui căpcăun român"
(fragment)
ei de telefon - o carte cam la 100
de pagini -, mi-am zis că fata, impresionată de gestul meu, voia să
îşi arate recunoştinţa într-un fel
mai elaborat. Nu eram deloc sigur
că aveam chef de o asemenea răsplată. În plus, trecând peste forma
penibilă a acestei răsplate, nu ştiam dacă fata avea habar că sexul cu
un căpcăun îi putea fi fatal în lipsa
unei pregătiri adecvate din partea
ei.
Niciunul dintre colegii mei nu părea afectat de adevărul ieşit la iveală, de dovada că Şeful nostru cel
mare înghiţise, cu complicitatea
Primăriei, o parcare suspendată.
În barul de la ultimul etaj al clădirii
în care lucrez, unde ne-am adunat
după aceea să sărbătorim evenimentul, colegii mi-au mărturisit că
nu Şeful cel mare trimisese emailul cu bătaia cu zăpadă, ci băieţii
de la departamentul "Drumuri şi
Poduri", în complicitate cu cei de
la IT. Descoperiseră în urma unui
studiu secret, realizat împreună cu
cei de la “Resurse Umane” şi de la
“Meteo Intern”, că numai eu din
toată compania, un căpcăun care
avea acasă zăpadă veche de doi ani
şi loc de parcare la 1 km de sediu,
puteam să scot parcarea din pieptul Şefului.
Şeful, după ce a fost lins pe piept
de către întreaga sa echipă de lingăi profesionişti - arătau că nişte
hiene aplecate asupra lui -, a aprobat imediat, deşi încă sub influenţa şocului, ca parcarea suspendată

să nu fie dărâmată şi a băut cu noi
două pahare de vin. După aceea
a plecat cu Renata în biroul său,
invocând faptul că pieptul nu i se
închisese îndeajuns de frumos şi
că avea nevoie de tratament suplimentar. Hienele, care rămăseseră
în ploaie să-i netezească rana şi să-i
sufle-n gură, să moară de necaz nu
altceva când au văzut că efortul lor
a rămas nebăgat în seamă.
Toată compania s-a îmbătat criţă
în cel mult două ore, apoi am urcat pe parcarea suspendată să admirăm oraşul de sus. Ajunşi acolo,
nu s-a mai uitat nimeni după vreun beculeţ din oraş, pentru că am
avut parte de un show şi mai interesant. Din motive de aglomerare
urbană, parcarea trecea ajungea
până aproape de fereastra Şefului.
Astfel, toţi, mulţi chercheliţi bine,
am fost martorii unui spectacol
despre care ne vorbise deseori în
sedinţe, pe un ton superior şi ameninţător, chiar unul dintre cei doi
protagonişti ai lui.
Cu fusta ridicată până la şolduri
şi cu sânii mici lăsaţi la vedere de
cămaşa cu nasturii de sus rupţi,
Renata stătea călare peste Şeful
cel mare. Acesta zăcea întins pe
birou, cu mâinile căzute în lături.
Absorbită întru totul de acţiune,
îi ciugulea din creier cu un cioc
mare şi sidefiu, pătat de sânge,
care i se dezvoltase în locul guriţei
apetisante ca o căpşunică. Nefericitul gemea în extaz, mai mult ca
sigur fără să ştie ce i se întâmplă.

proza

Secretarei îi mai crescuse ceva. În
locul mâinilor avea două aripi negre, lucioase şi mari până aproape
de tavan, pe care le mişca spasmodic când îşi zbătea capul drăgălaş
încercând să pătrundă cu ciocul
cât mai adânc în creierul bărbatului. În afară de aripi şi cioc, nimic
altceva nu o schimba pe fata de
la recepţie. Cu toate acestea, prin
geamul deschis vedeam cu toţii o
mare pasăre de pradă, întinzând
cu aripile umbre largi prin biroul
prin care trecusem nu de puţine
ori să fiu muştruluit. Şi totuşi îmi
era milă de Şeful meu.
Deşi ne adusesem cu noi paharele,
unii şi sticlele, cu gândul de a continua, în ciuda ploii, cheful în noua
parcare şi de a admira de acolo
oraşul noaptea, nimeni nu s-a mai
atins de băutură. Stăteam tăcuţi,
plouaţi şi priveam uluiţi. Deci e
adevărat ce se spune că fetele de la
recepţie se pot transforma radical.
Dar cum reuşesc?
Mardare "Apostatu" de la Contabilitate, fost preot, a ridicat braţele
spre cer - firele ude de păr lung îi
acopereau ochii pleoştiţi de băutură - şi a strigat precipitat:
- “Când veneau blestematele de
fiare, le auzeam fâlfâitul aripilor,
ca un vuiet de ape sălbatice, ca glasul Celui Atotputernic. Zgomot
straşnic, ca zgomotul scuipat de
grota neagră. Iar după ce ele se îndestulau din bunătăţile vii ale bărbatului, vinovat totuşi în avuţia lui,
zburătoarele blestemate îşi plecau

11

proza

aripile, apoi le urcau şi luau semeţe
calea văzduhului."
Fragmentul e din "Evanghelia
după Maria, cea mai focoasă dintre
apostoli", text apocrif din secolul I
e.n. Dar acest lucru contează mai
puţin, pe mine m-a surprins faptul că Mardare intonase corect, cu
pauzele acolo unde erau marcate
în manuscris, ceea ce m-a făcut să
cred că omul studiase serios la vremea lui. Incantaţia corect rostită
cu care a sfârşit nu mi-a lăsat nici
cea mai mică urmă de îndoială că
ar fi putut avea un drum frumos ca
teolog, dacă nu se apuca de "adorarea" băuturii.
- Măreţia Ta, care cunoşti bine sevele cerului şi ale omului - a adăugat contabilul, mai împleticit şi
mai potolit de această dată - fă ca
scroafa asta mică să se umple mai
repede şi să pună capăt desfrâului!
Cuvintele nu mai erau din "Evanghelia după Maria..."
Harpia de Renata şi-a lăsat aripile
în jos ca şi când ar fi auzit invocaţia alocoolizată a lui Mardare.
După ce a terminat de strigat la
ceruri cuvinte interzise în religia
lui, Mardare a dus sticla de vodcă
la gură şi a golit dintr-o înghiţitură
ce mai rămăsese pe fund. Dacă nu
l-aş fi apucat de gulerul fleaşcă al
hainei, sigur ar fi căzut peste parapet.
Secretara a întors capul spre noi,
abia atunci a observat că ne holbam la ea. S-a ridicat de pe Şeful
nostru dintr-o singură zbatere de

12

aripi, în timp ce nenorocitul de
pe birou, cu ţeasta făcut ferfeniţă,
a fost scuturat de un ultim spasm
puternic. Atunci am văzut că şi
pieptul îi era puţin scobit în dreptul inimii.
Dora de la Marketing a oftat lângă
mine:
- Şi inima... Şi dragostea adevărată
vrea să îi fure ticăloasa.
Secretara a dat de câteva ori din
aripi, ne-a privit nepăsătoare, ca
şi când nu ne-ar fi recunoscut, şi
a zburat prin geam, făcându-l ţăndări. Pasărea uriaşă, cu aripi de
aproape 2 metri s-a izbit, când a
dat să ocolească clădirea de birouri
dinspre stadion de un pilon al parcării suspendate. Consecinţa neatenţiei monstrului este că acum
parcarea trebuie reparată. De la
Primărie ni s-a comunicat ca reparaţia va dura între 4 şi 6 luni. Fiind
o treabă românească, nu mă
aştept ca parcarea să
fie funcţională
mai devreme de
1 an. Păcat, am rămas şi
fără parcare, iar Şeful a
suferit, deşi nu recunoşte, o asemenea umilire publică.

Liviu Drugă: născut în 1967,
absolvent al Facultăţii de Litere,
Universitatea Bucureşti. Lucrează 4 ani copywriter în advertising, apoi intră în televiziune ca
producător, scenarist şi regizor
pentru mai multe emisiuni, printre care şi "Marcă Înregistrată".
Rămâne o vreme aproape de domeniul advertisingului, devenind
redactor-şef al revistei de cultură
şi atmosferă publicitară "Imagoo"
şi realizator al primului talk-show
radio despre publicitate. Publică
proză în "Revista de povestiri" şi
"Familia". În 2012 îi apare volumul
"Ceasornicarul dansator, povestiri
aberantastice" la editura "Tracus
Arte". Defineşte astfel noţiunea de
"aberantastic" (aberant + fantastic) prin care descrie literatura lui:
"acel univers, paralel sau perpendicular, construit pe Fantezie, Absurd, Paradox şi pe un Realism grijuliu distorsionat la maximum".

sursă imagine:
kneebrain.blogspot.ro

carte

Paul JOHNSON
Mozart. O viață
Trad. Liliana Donose Samuelsson
Editura Humanitas, 2015

Leonardo SCIASCIA
Cavalerul și moartea
Trad. Simona Negrea
Editura ALLFA, 2014

Jennifer EGAN
Pe aici au trecut Cuţitarii
Trad. Laura Sandu
Editura Pandora M, 2012

„În ultimii ani, Johnson a scris cărți
de mici dimensiuni, scurte biografii, și toate sunt niște bijuterii:
Johnson poate picta pânze mari
și mici; poate compune simfonii
brukneriene și menuete grațioase.
Acele «menuete», recentele biografii, s-au ocupat de Churchill,
Isus, Socrate, Darwin și, acum, de
Mozart.“ ( Jay NORDLINGER)

"În romanul Cavalerul și moartea,
un detectiv căruia i se spune Vicele şi care suferă de o boală gravă
anchetează moartea unui avocat.
Firul conducător este un bileţel
de ameninţare schimbat de avocat
şi de magnatul Aurispa în timpul
unui banchet. Intriga se complică când în scenă îşi face apariţia o
misterioasă grupare, Fiii lui optzeci
şi nouă, distribuită grabnic de către
şeful Vicelui în rolul de suspect. Pe
măsură ce ancheta îşi urmează cursul, Vicele revine aproape obsesiv
la o gravură de Dürer, Cavalerul,
Moartea şi Diavolul, de parcă acea
gravură ar conţine cheia cu care ar
putea descifra ce se întâmplă în jurul lui. Atâta doar că lumea pare că
se poate lipsi, de-acum, de Diavol. “
(Smaranda Bratu Elian)

Premiul Pulitzer pentru Ficţiune,
2011

„Johnson condensează un mare
volum de informații în aceste pagini… Pornind de la cunoașterea
uimitoare a operei mozartiene, el
reușește o descriere cuprinzătoare
și edificatoare a acesteia. O solidă
introducere în viața și opera compozitorului.“ (Publishers Weekly)

Din Africa până în Napoli, New
York și San Francisco, de la producători muzicali la generali vinovaţi
de genocid, Jennifer Egan reușește
să ţeasă cu vervă și rafinament vieţile personajelor sale. Urmărim viaţa lui Bennie Salazar, un mogul al
showbiz-ului, și a Sashei, mult mai
tânăra lui asistentă: un road-movie
prin muzica punk a tumultuoșilor
ani ’70, prin suburbiile de azi ale
New York-ului, prin vieţi încărcate de eșecuri trecute și dezamăgiri
viitoare.

13

expo

Biserica Mănăstirii Cotroceni.
Istorie, spiritualitate şi artă.

Expoziţia Biserica Mănăstirii Cotroceni. Istorie, spiritualitate şi artă
prezintă o parte a patrimoniului
recuperat, aparţinând bisericii
mănăstirii Cotroceni, ctitorie a
domnitorului Şerban Cantacuzino (1678 - 1688). Obiectele de o
valoare patrimonială inestimabilă
au fost supuse unui amplu proces de restaurare, în laboratoarele
specializate ale muzeelor din Bucureşti şi din ţară, cu scopul de a
evidenţia valoarea lor artistică, de
mărturii semnificative ale artei
create în spaţiul românesc sau în
alte areale culturale, pentru acest
aşezământ monastic. Domnitorul
Şerban Cantacuzino a fost ctitor
al mănăstirii Cotroceni, iniţiator

14

şi susţinător al introducerii limbii
române în cancelaria domnească
şi în biserică şi apărător al creştinătăţii, urmărind cu perseverenţă
înlăturarea dependenţei faţă de
Imperiul Otoman. S-a remarcat
drept un susţinător al tiparului,
contribuind la tipărirea în limba
română a Bibliei (1688), cunoscută sub numele de Biblia de la
Bucureşti. În cadrul expoziţiei
este expus pentru prima dată publicului, o parte din patrimoniul
recuperat care a aparţinut bisericii Cotroceni: icoane împărăteşti,
de iconostas, prăznicare cu dublă
faţă, cu ferecătură, un iconostas
din 1849, cruci de iconostas şi de
altar; obiecte de orfevrărie liturgică din argint (anaforniţe, candele, sfeşnice,
cruci de mână, candelabru cu decoraţie
de influenţă barocă,
obiecte de cult utilizate în timpul serviciului divin); broderii
liturgice (felon, poale
de icoană, văluri de
tâmplă, procovăţ, epitaf „Plângerea Domnului” - secolele XVII
- XVIII); cărţi (Istoria
Patriarhilor Ierusalimului scrisă de Dositei patriarhul Ierusalimului, 1715, Biblia,
Blaj, 1795, Sfânta
Evanghelie, Veneţia,
1801, Minee tipătite

la Veneţia (1672 - 1790), Apostol,
Buzău, 1704, Octoih, Mănăstirea
Neamţ, 1836, Evanghelie cu ferecătură, Bucureşti, 1856); piese
de mobilier: (strane - sec. XVII şi
XIX, amvon - sec. XIX, jilţ arhieresc - sec. XIX, tetrapod - sec. XIX
analoghioane - sec. XIX, mese cu
picior - sec. XIX, mese cu panou
decorativ „Sfânta Treime” - sec.
XIX). Expoziţia Biserica Mănăstirii Cotroceni. Istorie, spiritualitate şi
artă deschisă în spaţiile medievale
ale Muzeului Naţional Cotroceni,
întregeşte expoziţia permanentă
dedicată evoluţiei ansamblului
medieval şi modern de la Cotroceni, fiind cea mai valoroasă dintre
componentele sale, remarcabilă
prin istoria de peste trei secole şi
ilustrarea artei româneşti din epoca medievală.
Nu în ultimul rând, se împlineşte
într-un fel şi dorinţa domnitorului
Şerban Cantacuzino, de a păstra în
spaţiile ctitoriei sale - impresionantele pivniţe cantacuzine - „odoare
sfinte”, pe care le i dăruise şi care,
indiferent de vitregia vremurilor,
trebuiau sa rămână ale mănăstirii
şi bisericii, aşa cum se preciza în
hrisovul de ctitorie al acestui valoros ansamblu mănăstiresc de la
sfârşitul secolului al XVII-lea.
Organizatorii expoziţiei sunt Adina Renţea - manager al Muzeului
Naţional Cotroceni şi dr. Mariana
Lazăr.

Ştefania DINU

proză

Constantin PIȘTEA:
"În principiu, e vorba de un
joc în doi. Un el se destăinuie, se plânge şi caută o salvare. Desface toate firele unei
relaţii eşuate, încercând să-şi
explice motivele derapajului.
Postând „amară” chiar în titlu, e clar că povestea e tristă,
însă, aici e aici, pentru cei care
l-au mai citit pe Dan Stanca, aş
zice nu doar că „Mare amară”
e mai bine scris faţă de „Craii
şi morţii” şi de „Boala şi visul”
(despre care s-a vorbit ca fiind
nominalizate la diverse premii
în ultimii ani), dar şi faţă de
orice alt roman pe care i l-am
citit (inclusiv uriaşul „Jurnal al
aşteptării” publicat anul trecut
la Tipo Moldova), cartea asta
este altceva. Mai concentrată,
mai legată, pare mai corp faţă
de orice alt roman scris de Dan
Stanca (şi a trecut de 20)".
23 februarie 2015

Mare amară
Dan Stanca
NEXT PAGE