Omul este condamnat la libertate

Omul întotdeauna și-a dorit libertatea, a luptat pentru
ea și deseori și-a sacrificat viața pentru ca măcar urmașii să o
obțină. Ființa umană în toate a tins spre libertate.
Jean-Paul Sartre considera că omul este condamnat pe
de o parte pentru că nu s-a creat pe sine insuși, și liber, pe de
altă parte, pentru că e responsabil pentru tot ceea ce face. Și a
avut dreptate. Ființele umane aspiră spre infinit, spre tot, spre
trăirea pe moment, fără restricții, fără părerea celor din jur. Deși
fiind ființe superioare, totuși fără a se crea, desi conștiente de
viața lor, totuși fără a participa la propriul moment de zămislire,
pentru a se putea simți săvîrșiți. Însă libertatea nu este în acest
infinit haotic. Aruncat în lume omul își crează propriul destin fiind
responsabil față de sine și față de ceilalți pentru toate alegerile pe
care le face. Tind să cred că termenul de “condamnare” nu se
referă doar la faptul că omul nu s-a creat, ci și la ideea că, deși
singuri ne făurim viața, deși avem “dreptul” de a ne exterioriza
gîndurile, totuși suntem în răspundere pentru deciziile luate,
pentru faptele și vorbele noastre. Suntem conștienți, în cel mai
bun caz, de toate limitele interioare și constrîngerile exterioare și
astfel considerîndu-ne condamnați, constrîngeri care, de altfel ne
apără de noi înșine. Satre adăuga: “esența omului este libertatea
de a alege. Omul, își alege libertatea, esența, si-n aceasta constă
măreția, disperarea și neliniștea lui”. Nu putem face ceva din
propria ambiție și să nu ne întrebăm ce va urma, sau să ne
întrebăm cum îi afectăm pe ceilalți. Libertatea absolută nu există,
cel puțin nu pentru om, care prin nesăbuința lui după libertate
poate face lucruri necugetate, poate deveni un nebun. Libertatea
noastră este în a decide, dar a fi conștienți, constă în a face, dar a
ține cont de ce va urma. Există reguli, legi, care definesc anumite
limite libertății de care dispunem. Acestea create la fel de oameni,
pentru că și-au dat seama că, deși spune cuvîntul “libertate”,
omul nu întotdeuna înțelege ce semnifică și ce își dorește de fapt.
Deseori noi avem libertatea dar nu suntem pregătiți pentru ea și
nu știm c ear trebui sa facem.

care. Cineva spunea că “liberal-arbitru reprezintă puterea de detașare de orce”. Noi ne deosebim de alte ființe vii prin rațiune și liberarbitru. o orînduire. să fie ne-animal. deseori ele ne apără de propria noastră nesăbuință. astfel condamnat să se îndoiască. uneori suntem prea perfizi pentru ai păstra curățenia acelei infinități. în dorința sa de libertate. începe să se îndoiască. Suntem interesanți la un moment. . deși poeții spun despre noi că avem infinitate în suflet. mai multă libertate. Nu e o povară existența limitelor libertății noastre. păi și mai multă răspundere. deși ne facilitează existența. Omul se consider ființă superioară. asta de fapt e ceea ce posedăm noi: o rațiune. Nu ne referim aici la detașare de rigori. suntem prea “marunți”. și-o dorește fără a ține cont de ce există pe lîngă el. nu simte nevoia de schimbare. dar nici așa nu atingi absolutul. consecințe sau responsabilitate. Existăm într-un univers în care există o ordine. Dar sunt oare oamenii capabili de detașare absolută. întrucît numim condamnare faptul că trebuie să purtăm răspundere pentru tot ceea ce facem. dar nu cu ideea de a face orce.Omului îi poți știrbi orce libertate. însă îmi place ideea că. astfel încît să-și conștientizele toate limitele? Doar în momentul în care ființa umană suferă. Probabil. Putem spune că omul este liber. ci de a fi conștient și totuși împăcat cu tine însuți. iar omul. iar cînd fericirea în îmbată. ne și impune unele restricții. însă nu și aceea de a gîndi. deși ne plingem de ele.