Graţian Lascu

Amintiri din prezent

Graţian Lascu

Amintiri din
prezent
- roman-

editura

oradea
2010

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
LASCU, GRAŢIAN
Amintiri din prezent / Graţian Lascu. - Oradea: Arca, 2012
ISBN 978-973-1881-63-8
821.135.1-31

Blog Graţian Lascu
http://gratianlascu.com

Sponsor

"Un astfel de refuz [...] îmi amintea că lumea nu era
o reflexie a sufletului meu, ci o entitate independentă,
care avea să continue să se rotească,
indiferent de faptul că eu sunt îndrăgostit sau nu,
fericit sau nu, viu sau mort. "
– Alain de Botton –

Oamenii nu îşi ascund sentimentele,
oamenii nu le ştiu exprima prin cuvinte.

Tânărul în oglindă

Dacă subsemnatul şi editorul ar fi respectat voinţa
autorului, acest „Cuvânt introductiv” nu ar fi avut ce să
caute între paginile cărţii pe care o ţineţi în mână, alături
de romanul lui Graţian Lascu. Autorul face parte din
generaţia care nu dă doi bani pe criticii cu aere de
cunoscători. O spune chiar el, de la început. E franc, aşa
cum sunt cei din generaţia lui: Nu-ţi place cartea mea?
Las-o!
Chiar dacă nu face paradă, dozându-le inteligent,
Graţian Lascu surprinde prin cele câteva trimiteri la
„clasici”, din prima parte a textului. Asta te face să speri că
cel puţin o parte din generaţia actuală n-a trecut degeaba
prin şcoală.
Prizonier într-o cameră de spital ori de ospiciu sau
doar în imaginaţia lui, eroul principal ţine jurnalul unei
poveşti de dragoste. El e un tânăr care trece prin veşnicele
chinuri ale iubirii. Avem sub ochi traiectoria unei deveniri,
de fapt filmul unui moment din viaţă. Împreună, autorul şi
personajul său se descoperă şi îşi pregătesc locul de sub
soare.
Lectura poate duce cu gândul la celebrele „Cişmigiu
& comp.” sau „Corigent la limba română”, cu diferenţa –
semnificativă – că acea generaţie iubea foarte diferit.
Candoarea amorurilor de altădată e înlocuită aici de
7

Graţian Lascu

sinceritatea, adesea brutală, a trăirilor şi mai ales a felului
în care sunt exprimate acestea. Bun sau rău, avem sub ochi
„un roman de generaţie”, o generaţie care iubeşte „altfel”.
Nu mă întrebaţi cum! Nu facem parte din acelaşi leat. Aş
putea îndrăzni, cel mult, să spun că generaţia de azi
iubeşte aşa cum trăieşte: în stilul fast-food, pe furate, pe
fugă, incert, printre altele, nestatornic... Nu vreau să critic
ceea ce, e clar, nu înţeleg. Nici nu ştiu cum îţi poţi trăi
iubirea ca şi cum ai fuma, în curtea din spatele şcolii, o
ţigară „no name”.
S-ar putea spune că Graţian Lascu s-a dus, cu toată
generaţia lui, la psiholog. Probabil de aceea, nici apariţia
domnului B. în text nu e deloc întâmplătoare.
Vă rog să mă iertaţi dacă, învăluit în atâta fum, eu am
pierdut şirul fetelor şi al flirturilor din acest roman. Totuşi,
la un moment dat, lucrurile par să revină la normal.
Dorinţele eroului nostru par să îşi găsească, în cele din
urmă, obiectul iubirii: femeia. Asta îmi aminteşte de faptul
că suntem misogini, nu din convingere, ci din lipsă.
Până la urmă, ca-n viaţă, totul se strică stupid.
Generaţiile sunt altele, iubim diferit. Numai
„neînţelegerile” care destramă vraja sunt mereu şi mereu
aceleaşi. Şi finalurile sunt, de când lumea, la fel; fericite sau
nu...
Florin Budea

8

I
Să vă spun mai întâi ceva…
Sunt nedormit de câteva ore bune, am fumat destul,
am băut destulă cafea şi nu am mâncat aproape nimic azi.
Mai toată ziua am stat în camera asta infectă unde vecinii
mei, paianjenii şi moliile, m-au ascultat în timp ce le
citeam poezii.
Ce am uitat... Te rog din suflet, oricine ai fi, dacă nu
vrei să citeşti şi crezi că la sfârşit doar vei căsca plictisit,
mai bine opreşte-te aici. Închide cartea sau apasă pe
pătratul roşu cu „x” din partea dreaptă sus şi amândoi
vom fi fericiţi. Nu doresc un alt mare scriitor sau critic să
îşi spună măreaţa lui părere despre munca mea, aşa că te
rog, alege acum!
Iar acum că ai ales (deşi cred că ai ales greşit) am să
te plimb puţin prin mintea mea...
Deci să aberăm bunul meu cavaler neînfricat, sau
poate domniţă care doreşte să afle cum se deschide
centura de castitate...
V-am dezgustat?
De ce? Poate pentru faptul că am început cu stângul
în dragoste şi acum vreau să mă fac avocat ca să încep
cu... Dreptul.
Ce zici de un exerciţiu de memorie?
9

Graţian Lascu

Relaxează-te.
Aprinde o ţigară, soarbe nişte cafea şi...
Adu-ţi aminte de o persoană pe care ai iubit-o.
Merge? Acum gândeşte-te la câte momente
frumoase au fost (sau poate mai sunt). Adu-ţi aminte
câte momente urâte au fost (sau sunt şi acum).
Gata!
Un prieten are versurile:
„Aveam limite, vă jur, vorbind de alcool
Acum dintre pahar şi suflet, habar n-am care-i mai
gol.”1
Asta simt eu acum.
Poate simţi şi tu.
Poate eşti fericit...
Timpul prezentat de Eliade în „Noaptea de
sînziene”, îl caut.
Dacă aş putea face ce doresc eu cu Timpul, nu aş
schimba nimic. Nu regret nimic din ce am sau nu am
acum, regret doar că am aşteptat şi am crezut în
vorbe, sinceritate şi promisiuni. În oameni mai
exact...
Ce m-a bucurat mereu, au fost oamenii fără carte
dar deştepţi pe care i-am întâlnit. Atunci arătam degetul
mijlociu spre toţi care mă considerau un prost, pentru
simplul fapt că părinţii mei nu au urmat facultăţi.
Cum stau toţi cuminţi, când încep să înjur de
sfinţi...
10

Amintiri din prezent

Camera asta mă îngrozeşte! Când mai arunc o
privire în jur căutând un cuvânt, simt că ar trebui să plec,
dar îmi place aici. Îmi place că sunt singur şi asta mă face
să scriu. Proust stătea într-o cameră cu pereţi din plută şi
scria ore întregi. Gata cu comparaţiile că un alt A. R. e
gata să îmi ardă tot ce am scris pe foile astea, fiind
bucuros de un mic foc de tabără.
Mă îngrozeşte un singur gând: când arunc o privire
spre scrumieră. Dacă aş mai trăi măcar jumătate din anii
număraţi în chiştoace, aş fi fericit. Sunt conştient că în
ritmul ăsta n-o duc mai mult de 10 ani. Aşa cred că mi-a
fost prezis de către ursitoare. Am ajuns la concluzia că ale
mele erau drogate, ori bete. Da’ le mulţumesc. Poate că
dacă n-ar fi fost aşa, nu aş fi învăţat toate lecţiile astea pe
care le ştiu...
Aici unde sunt acum, sunt singur. Un suflet singur
care stă într-o cameră şi aşteaptă minuni. Mai ies pe afară
pentru nevoile fiziologice şi ascult vântul, păsărelele, cum
trece o maşină, deşi geamul şi mobila tremură când un
TIR macină cu roţile lui asfaltul. De aceea te rog să nu
mă judeci că sunt acru când vorbesc cu tine. Până şi
vânzătorul de la magazin când îi cer un pachet de ţigări
îmi aruncă priviri dubioase.
Citeam ieri într-un ziar vechi pe care l-am găsit
după dulap, despre un filosof care credea că Timpul şi tot
ce ne oferă el, are un rost pentru noi. Accept. Eu sunt un
simplu Rac, prea simplu, un om fericit care se
mulţumeşte cu orice i se dă spre a-i fi de folos. Nu aştept
multe de la Viaţă. Poate să o văd fericită pe Ea. Am ajuns
11

Graţian Lascu

şi eu la concluzia Maestrului Paler: „dreptatea e
imposibilă şi că de fapt nimeni nu are nevoie de ea. Într-o
lume în care dreptatea e ratată, îmi puteam îngădui şi eu
să fiu ratat.”
Scriu zilnic câteva versuri pe care mi le şoptesc
vocile care nu mai tac în capul meu. Se pare că şi atunci
când dorm, ele sunt prezente în visele mele, prin multe
feţe care râd in jurul meu. Multe dintre versuri se sfârşesc
cu negre semne de întrebare şi nu o dată mi s-a spus că
sunt prea trist pentru vârsta mea. Îi înţeleg tot timpul pe
ei, dar nu mă înţeleg pe mine niciodată... Aş putea sta ore
întregi într-un fotoliu confortabil şi să discut cu mulţi
oameni despre problemele lor. Îi văd pe mulţi cum se
zbat ca să aibă tot ce e posibil pe lume. Unii aşa au fost
învăţaţi de mici, alţii din cauză că nu vor să-i vorbească
lumea de rău. Sunt şi câţiva care aşteaptă de la viaţă să le
fie lor bine fără a încălca regulile sociale.
Ghiciţi în care tabără sunt eu?!
*
Azi am fost la biserică. Sunt un mare păcătos. Am o
grămadă de vicii de care nu mă pot lipsi. Sau şi dacă mă
pot lipsi, nu o fac pentru multă vreme.
Aici mă cunosc toţi şi am fost bucuros într-o
anumită măsură când evadez din camera mea. Neamuri,
prieteni, cunoscuţi, oameni cu care am băut sau am tras o
ţigară împreună; toţi mă cunosc de când sunt mic. Sunt
respectat pentru că bunicii din partea mamei au o avere
12

Amintiri din prezent

bună, nu foarte mare dar se încadrează printre primele
familii din sat. De aceea mă opresc multe neamuri care
afişează un zâmbet tâmp şi se poartă frumos cu mine.
După ce plec, încep să vorbească tot ce nu au avut
curaj să îmi spună în faţă.
Îi urăsc pe oamenii laşi!
Am avut ca şi tine prieteni care nu au avut curajul să
îmi spună în faţă ce nu le-a plăcut. Nu înţeleg nici acum
de ce nu au curaj.
Mama îmi spunea să nu-i bag în seamă pe unii
membrii ai familiei, care încearcă să fie drăguţi, dar de
fapt urmăresc să împrăştie vorbe rele. Multe certuri pe
acest subiect. De aceea păstrez distanţa şi nu vorbesc
decât dacă e necesar. „Dacă toţi peştii din apă şi-ar ţine
gura închisă, nu ar mai fi prinşi niciodată.” O zicală
siciliană care se aplică în Cosa Nostra.
*
N-am mai scris de 24 de ore. Am avut câteva
probleme de rezolvat. De dimineaţă am reuşit să procur
nişte bani pe care i-am pus la păstrare într-o carte. Nu
iubesc prea mult banii deşi îi port la buzunarul de la piept
alături de pachetul de ţigări şi brichetă. Asta da iubire!
Problema mea: dacă nu sunt motivat, nu continui.
Aşa s-a întâmplat cu toate manuscrisele mele, probabil
aşa se va întâmpla şi cu acesta. Încă mai am câteva dintre
ele şi le citesc în grabă când le găsesc în timp ce caut o
carte in bibliotecă. Mă amuză teribil limbajul şi stilul pe
13

Graţian Lascu

care îl foloseam cândva. (Spre finalul gimnaziului am fost
şi redactor şef adjunct la revista şcolii, deşi numele meu
figura doar la „colaboratori”.)
În timp ce fumez ţigara asta „home-made” mă
gândesc la câte lucruri am început şi nu le-am finalizat. În
oraş, unde stăteam, parcă era mai greu să scrii. Foloseam
computerul. Aici folosesc un stilou cu cerneală, primit
acum 3 ani de la un prieten, care a plecat din ţară. În oraş
zgomotul disturba ideeile. Nu puteam să ascult bine
vocile. Aici unde sunt acum nu am decât un radio defect.
Mă feresc de tehnologie şi caut liniştea deşi mai ascult
melodiile care le am pe telefon.
Şi uite aşa, încep să visez crezând că visele vor
deveni realitate într-o zi.
*
Am terminat de câteva minute primul volum din
„Noaptea de sînziene” a lui Eliade. Curând o să încep cel
de-al doilea volum. Mai ales că ceaşca de cafea e plină
lângă mine. Încerc să înţeleg tot ce vrea să spună Eliade
în scrierile lui. Îmi place cum ascunde unele chestiuni şi îl
lasă pe cititor să găsească el singur misterul. Apropo:
misterele m-au pasionat. Mereu m-am întrebat ce mister
ascunde dragostea, sau cum se naşte sentimentul pe care
îl emană sufletul şi corpul, pe care îl numim dragoste?
Cazul meu:
Cum a început totul între noi? Cu un simplu Bal al
bobocilor la care am fost şi am întalnit-o. Era cu
14

Amintiri din prezent

prietenul ei. Îl cunoşteam de mult timp, de la începutul
liceului, mai exact. Pe Ea am cunoscut-o la începutul
clasei a X-a, când am început să fumez zi de zi în baia de
lângă clasa mea.
I-am facut avansuri.
Mereu fac prima mişcare cu un gest misogin.
Glumesc dur la adresa femeilor. Îmi plăcea cum ea se
uita urât la mine fară să întoarcă vorbele. La despărţire
ne-am privit prelung unul pe altul şi nu credeam că voi
obţine ceva, mai ales că avea prieten.
Mi-au plăcut ochii ei...
Unduirea glasului...
Mişcările corpului...
Graţia cu care gesticula...
Era drăguţă, prea drăguţă pentru un dezabuzat ca
mine.
Atunci am găsit de cuviinţă să înjur. Întrun stil
aparte, propriu...
Da... Cele mai bune lucruri le-am făcut din prostie...
Seara a continuat lejer.
Nu ştiam să dansez. Dădeam din mâini şi din
picioare, făcând şi câte un gest din bazin ce avea
conotaţii sexuale.
Eram uşor ameţit...
Stăteam la o măsuţă şi beam cu un prieten, fericiţi
de femeile care îşi mişcau toate părţile trupurilor
încălzite în jurul nostru.
Într-un moment, când prietenul ei plecase de lângă
Ea, m-a chemat să dansez.
15

Graţian Lascu

„Nu mă pricep...”
„Înveţi!”
M-a luat de mână lipindu-mă de trupul ei. Începuse
o melodie Hip-Hop, simţind ritmul tulburat. Am dansat
pană s-a terminat melodia. Gândul meu era cum să mă
scot când prietenul ei se apropia. Nu de alta, dar privind
de la distanţă nu era un simplu dans acea mişcare a
trupurilor noastre.
Melodia s-a terminat şi a început una House.
Nu îmi plăcea, aşa că m-am aşezat înapoi la masă.
Fumam pe atunci ţigări de contrabandă.
Ea a rămas în faţa mea şi a continuat să danseze
singură.
Ochii noştri aprinşi se întâlneau.
Minţile încinse îndemnau.
Auzeam o voce care îmi spunea să o las în pace,
crezând că fata cu care venisem eu se va supăra.
Cealaltă voce îmi spunea să o iau de mână, plecând
undeva departe de oameni....
Ştiu apoi că dintr-odată mi-a trecut ameţeala.
Simţeam o venă deasupra tâmplei, care pulsa
puternic.
Văzând perplexitatea mea, s-a oprit din dans,
privindu-mă cu mâinile în şold...
Ce-mi plăcea cum făcea pe şefa!
Îşi rostogoli guma pe care o avea în gură până o făcu
un bulgăre mic.
O fixă între dinţii din faţă şi se uită la mine:
„Vrei?”
16

Amintiri din prezent

„Mai întrebi?”
Am prins jumătate din gumă.
În încercarea ei de a o tăia cu dinţii, buzele noastre
s-au atins.
Între noi guma era întinsă ca un ombilic.
Ne-am privit speriaţi...
I-am simţit răsuflarea mai aprinsă ca a mea.
Am muşcat hotărât...
„E totul în regulă...”
*
Vă spuneam că pe atunci eram un mare misogin.
Vorbeam urât fetelor. Pentru mine erau nişte
„nulităţi simpatice”, cum spune diriginta mea şi Cioran,
prietenul nostru comun.
Problema mea: mă îndragostisem prea repede de
Ea.
Mă atrăgea ca un magnet tulburându-mi punctele
cardinale.
Doream să ştiu mai multe despre Ea.
În astfel de cazuri nu îţi întrebi prietenii.
Mă întrebam doar pe mine: s-o caut?... să n-o caut?
M-a căutat Ea...
În primul mesaj nu s-a prezentat.
Mai aşteptam unul.
Nici în al doilea.
M-am prezentat eu.
Curtenitor...
17

Graţian Lascu

Victorios!...
Repetat!
*
Ne-am trezit într-o zi că ne alintăm cu „iubire”.
Prenumele inutile dispăruseră...
Ca să înţelegeţi ce s-a întâmplat, vă rescriu un text
pe care l-am publicat pe blog, primul dintr-o serie de
patru:
„De ce scriu? Ca să comentez în direct partidele de box
din capul meu.
De ce fumez? Ca să pot urmări în linişte partidele de
box din capul meu.
De ce beau cafea? Ca să pot rămâne treaz până la
sfârşitul partidelor de box din capul meu.
De ce imi aduc aminte de Ea? Doar Ea aduce pauza
dintre reprizele de box din capul meu.”
*
A trecut ceva timp de când nu am mai scris nimic.
Am lăsat totul baltă din lipsă de timp.
Da... Se pare că timpul ne presează pe toţi...
Ca de obicei, s-au scurs cele 2 ore pe care le dorm
zilnic după şcoală. Mă trezesc mai greu ca dimineaţa. Ora
18 şi eu stau în pat gândindu-mă de ce m-am trezit atât
de devreme...
18

Amintiri din prezent

Telefonul înregistrase 2 apeluri.
La dracu’! Vreau să dorm sau să vorbesc la telefon?
Mă spăl, mănânc, o salut pe mama. Plec.
E vineri seara, mâine nu am şcoală, deci nu deschid
niciun caiet să văd ce idei mi se bagă în cap forţat. Nu
merg la incubatorul acela de roboţi care a fost cândva al
bisericii romano catolice, o mănăstire de modă veche, cu
o sală de sport în mijlocul curţii.
Cică trebuie să dăm înapoi clădirea.
Vor veni măicuţele să stea acolo?
Interesant ar fi de urmărit măicuţele care fac
aerobic în sala de sport, în timp ce numără mişcările pe
Psalmii lui David....
Liftul ăsta cu care cobor scârţâie ca dracu’. Mereu
mă întreb, daca se rupe unde mă tot duc? În China?
Iubesc blocul meu! Nu s-a schimbat nimic în el în
cei 12 ani de când stau aici. A rămas de-a lungul timpului
şi mirosul de la ghena de gunoi şi aerul amestecat cu
igrasia din beci. E blocul meu, cu evenimente rare.
De curând s-a mutat o familie de ţigani în bloc.
Mama îmi tot spune că de la ei vine mirosul acela... Eu
neg. Din câte am înţeles din nişte vorbe ale bunicului
dinspre tată, prin venele mele curge şi un pahar de sânge
ţigănesc. Nu urăsc asta, chiar mă mândresc înlăuntrul
meu.
Afară…
Mă îndepărtez de scară şi scot pachetul de ţigări
ascuns în boxeri. Mereu m-am gândit dacă nu a observat
nimeni până acum relieful major din chiloţii mei.
19

Graţian Lascu

Trag primul fum… Gustul plăcut de dovleac copt
cum se face în Ardeal… Păcat că o să mă omoare o dată
şi odată.. Dar până atunci mă bagă în faliment.
O iau încet pe străduţă şi ies lângă părculeţ.
E făcut pentru copii... Ceea ce sunt şi eu,
Dumnezeule. Are un teren de baschet şi un aparat de
cafea… O, da! cafeaua şi ţigara dupa ce te-ai trezit sunt
lux curat. Pun 2 pliculeţe de zahăr şi apăs pentru o cafea
cu lapte. O iau in mână, îi simt căldura şi savurez „gustul
perfect” care mă trimite spre Brazilia.
Mă aşez pe o bancă.. În altă parte a parcului văd
câţiva prieteni. Nu merg spre ei. Rămân cu mine, ţigara,
cafeaua şi aerul serii.
Relax…
O termin şi arunc chiştocul în coşul de gunoi
împreună cu paharul gol de cafea. Simt cum începe să îşi
facă efectul, să mi se destindă muşchii, iar gândurile să mi
se pună în ordine.
Ordine?
Mai bine zis să înceapă partidele de box. Vechile
contraziceri, maşina de frământat aluatul, marele mixer
care scoate zumzetul ce nu se opreşte.
Ridic ochii spre parc şi aud în cap un gong care mă
anunţă să merg la prietenii mei. Sunt aproape să mă ridic,
când prin faţa mea trece un cuplu ţinându-se de mână.
Atunci îmi aduc aminte:
Chipul - dulce...
Ochii - profunzi…
Privirea - seducătoare…
20

Amintiri din prezent

Colţul gurii ridicat - îndemnul pervers…
Zâmbetul - vorbe fără sunet…
Ea - talerul care echilibrează balanţa…
Şi iar: Cum a început totul?
Iar nu ştiu.
Nu ştiu nici dacă a început.
Tot ce ştiu e că mă arde.
Da…
Aceea arsură care se regăseşte şi este descrisă în
cărţile de dragoste.
Dragostea flacără.
Dragoste otravă!
Ştiu că asta e!
Nu am mai simţit-o decât o dată. O dată, iar atunci
s-a terminat rău. Acum, am încredere că va fi mai bine.
De fapt, ce să fie? Aberez!… Are prieten, de fapt avea,
sau are… La dracu’! O ştiu de 2 săptămâni, dar în viaţa ei
de atunci lucrurile s-au schimbat! Dar eu? Oare eu…
sunt de vină cu ceva?
Recunosc, simt acea forţă care mă îndeamnă să merg
spre Ea. Nu am vorbit niciodată faţă-n faţă despre asta. Dar
şi Ea vrea la fel... O citesc. Sunt sigur, sau mintea îmi joacă
feste? Cândva, cineva, mi-a zis, dacă am în gând ceva
anume, să vorbesc cu aparatul de fotografiat.
Clic!
Mă voi vedea pătruns ca de razele X!
Aşa e şi la ea…
Mă sună seara, pe la ora 11-12. Începem să vorbim,
îmi spune „iubire”, se fereşte şi schimbă subiectul atunci
21

Graţian Lascu

când vine vorba despre ce simt pentru ea. Între noi nu a
apucat să fie aceea prietenie, ce ţine de colegialitate sau
amiciţie. Din partea mea nu… Aş vorbi cu Ea deschis, nu
m-aş da în spate de la nimic şi nu aş introduce teama la
mijloc. Dar mă atenţionează din ochi să nu zic nimic. Să
rămână doar între noi...
Unul din mesajele primite de la Ea...
„În definitiv, ce e dragostea? Decât o taină pe care o
ascund îndrăgostiţii şi o poartă în umbră, de frica luminii?
Îndată ce taina se dă pe faţă, dragostea veştejeşte, îşi pierde
frăgezimea, vraja devine ceva obişnuit, de toate zilele.” Drumeş
Simt energia pe care o emană. Puternică! Atunci
când o văd, zgomotul... Zgomotul produs de mixerul din
capul meu... Încetează! Se opreşte! Daa…
Oare e ceea ce cred eu? Sau se joacă cu mintea mea?
Sau…
Nu pot! am nevoie de o ţigară. O aprind...
Relax…
Poate ar trebui să mă las de fumat şi să reduc la zero
consumul de cafea. Părinţii mei niciodată nu m-au oprit
dar mi-am impuns singur anumite limite, pe care le-am
respectat, ştiind că dacă le depăşesc voi merge spre mai
rău. Am fost anunţat azi că trebuie să plec mâine în oraş.
Deseară petrec o ultimă noapte aici până când mă întroc.
Începe să îmi placă în singurătate.
22

Amintiri din prezent

Toată ziua a plouat. De câteva minute s-a oprit şi
mai cad doar câţiva stropi deşi e înnorat. La fel e şi în
sufletul meu, diferenţa e că am starea asta de o
săptămână. Da! Exact o săptămână se împlineşte azi de
când mi-a tăiat aripile...
Vorbeam în fiecare zi cu ea. În majoritatea cazurilor
îmi trimitea ea mesaj prima, eu neştiind exact ce doreşte,
încercând să nu stric relaţia mea cu Melania, fata care m-a
însoţit la bal.
Mereu am încercat să îmi ascund sentimentele, şi în
acest moment nu arăt nimănui ce şi cum simt. Las
impresia de indiferenţă, îmi pun ţigara în gură şi privesc
în depărtare. Chiar în acele zile, la o beţie, un coleg m-a
întrebat:
„Cum merge cu Larisa din a X - a ...?”
Am rămas surprins deoarece nu am spus nimănui
despre ea. Mi-am amintit că era prin preajmă la Bal şi a
văzut cum îmi cedase din guma ei, sau cum îmi atinsese
buzele.
„Nu e nimic, suntem doar prieteni.”
El mi-a zâmbit şi mi-a făcut cu ochiul. Trebuia să ţin
garda sus.
Cu ocazia unei probe de BAC clasele noastre au fost
mutate care pe unde. Nu am mai văzut-o pe Larisa timp
de 3 zile. Când mai mergeam la ţigară în curtea liceului
treceam prin faţa clasei ei. Motivul era simplu, doream să
jucăm lapte gros, deşi am probleme cu spatele. Atunci am
23

Graţian Lascu

început să observ că nu stă cu fetele de la ea din clasă,
fiind mai mult prin preajma băieţilor. La început mi s-a
părut ciudat iar curiozitatea mea creştea de fiecare dată.
Am înţeles după aceea, dupa mult timp, ce s-a întâmplat
cu colegele ei şi ce dorea de fapt.
Eram într-o zi la ţigară în curtea liceului. Au venit şi
colegii ei. Ne-am salutat, ţigările erau aprinse, băieţii erau
pe poziţii să nu vină profesorii, discuţii din toate părţile.
Larisa îmi tot arunca priviri. Eu rămăsesem deoparte ca
să trimit un mesaj, cred, nu mai ştiu exact.
A venit la mine. O mică discuţie despre cum
suntem. Ochii ei ardeau şi privea în jur să se asigure că
nimeni nu se uita prelung la noi.
„Nu vii să stai cu noi?” m-a întrebat când a observat
unele priviri.
Am plecat amândoi spre colegii ei. Nici o problemă,
ne cunoşteam, eram fumători şi mă simţeam in largul
meu.
„Ai vorbit?” îl întrebă ea pe Răzvan.
„Da” zise el trăgând din ţigară.
M-am uitat mirat. Nu îmi arunca priviri tăioase,
erau chiar prietenoase pe atunci.
„Hai cu noi în excursie” mi-a zis ea.
Din nou ochii mei miraţi l-au privit pe Răzvan.
„Eu vreau să merg, hai şi tu mă!” mă îndemnă un
coleg cu care fumam.
Pe moment nu am observat...
„OK,” am zis eu. „Dacă e tot în regulă cu colegii
voştri şi rezolv cu banii, vin cu voi!”
24

Amintiri din prezent

Când s-a sunat de intrare, eu am rămas în spate să
termin ţigara. M-am uitat după Ea, iar atunci am simţit
primul impuls de telepatie între noi. Mă gândeam la cât e
de frumoasă, iar Ea parcă mi-a auzit gândul şi s-a întors
zâmbind încurcată.
În aceea zi, mai ales în ora de chimie, mă
frământa ce am observat. Totul era legat de excursia în
care mă băgasem. Nu mi s-a părut normal, firesc, ca să
mă cheme Larisa – o fată pe care o ştiam de la Bal în
cea mai mare parte – pe când Răzvan şi cu mine ne
ştiam de ceva timp. Nu ştiu ce a gândit Răzvan atunci
când m-am uitat la el, imediat după ce îmi propusese
Larisa să vin. Am înţeles că el îl invitase pe colegul
meu dar nu şi pe mine. Poate că nu mă dorea prin
preajmă în excursie, nu dorea să vin, sau poate că
Larisa a fost mai rapidă. Oricum, m-am lămurit, Larisa
dorea să vin.
În final, nu a mers nici colegul meu, nici eu. Au
apărut nişte probleme între diriginta mea şi dirigintele
lor, toată afacerea a căzut. Excursia a fost prima piedică
care s-a ivit când am dorit să construiesc o relatie cu Ea...
şi câte au mai urmat!
Nu îmi mai aduc aminte exact cum au decurs
evenimentele, hard-ul din capul meu e prea prăjit, iar
cifrele nu m-au ajutat deloc. După ce au revenit din
excursie, Răzvan m-a contactat .
„Hai să ieşim la o bere, dacă vrei!”
„Sigur! i-am spus eu. Da’ n-am ţigări prea multe.”
25

Graţian Lascu

În acea după-amiază am mers într-un bar. Bar e
mult spus, un birt clasic unde veneau de obicei bătrânii,
noi fiind cei mai tineri. Ne-am aşezat la masă şi am
comandat două beri. Ţigările erau aprinse şi arătam ca
nişte vechi prieteni când am ciocnit pentru „Noroc!”. În
jur erau oameni trişti, aşa mi se pare acum, când revăd
imaginea din trecut. La o măsuţă lângă noi, o bătrânică
bea o bere şi fuma dintr-o ţigară rusească scoţând un fum
gros.
„Cred că de aici doar eu fumez Kent,” zise Răzvan.
Râdeam amândoi, până şi eu făceam parte din oamenii
ce se aflau în jur, fumând ţigări de contrabandă.
Când a aflat Larisa că merg la bere cu Răzvan a
început să îşi facă griji. Nu înţelegeam de ce... „Cum de
sunteţi aşa buni prieteni de ieşiţi la bere?” m-a întrebat
ea. „Nu ştiu...”
Chiar nu ştiam ce se întâmplă, îl cunoşteam de ceva
timp dar niciodată nu ieşisem până atunci la bere
împreună. În minte o voce îmi spunea că Răzvan citise
primul articol scris pe blog şi şi-a dat seama că despre ea
era vorba.
„Cum a fost în excursie?” l-am întrebat. Auzisem
multe chestiii şi nu ştiam ce să cred... Multe! Mai ales în
legătură cu Larisa.
„A fost bine. Câteva neînţelegeri dar au ieşit multe
la suprafaţă.” M-am uitat la el uimit. Larisa îmi spusese că
o să aud câteva noutăţi, dar nu ştiam la ce să mă aştept.
„Păcat că nu am reuşit să venim... Măcar goleam
câţiva litri împreună!”
26

Amintiri din prezent

Râdeam!
„À propos... Am văzut ce ai scris pe blog. Interesant!
Mi-a plăcut.” Inima mi-a sărit
„Mulţam şefu’! Ce să facem, scriu şi eu când apuc”
am zis.
Am ciocnit şi ne-am aprins altă ţigară.
„Cu Larisa cum stai?” l-am întrebat eu. Şi-a aruncat
spre mine ochii ce ardeau de mânie. A ezitat un moment
trăgând adânc din ţigară privind peretele.
„Ne-am despărţit în excursie... Acum e cu Deiu. A
recunoscut de faţă cu mine că m-a înşelat cât timp am
fost împreună. Mi-a zis că-l iubeşte pe Deiu.”
Am rămas uimit. Puţin spus uimit... Deiu era un coleg
din clasă lor, mereu tuns capac. Înţelegeam de ce Larisa îşi
făcea griji în legătură cu ieşirea mea la bere, ea nu îmi
spusese nimic despre Deiu, doar că s-a despărţit de Răzvan.
„Cu Deiu? Păi... când aţi mers în excursie eraţi
împreună. Cum în două zile s-a despărţit de tine şi acum
e cu Deiu?” Problema mă interesa. Imaginea ei se
cutremura în mine, căzuse de pe locul pe care i-l
atribuisem. Totuşi, se părea, de neînţeles ce făcuse.
„Nu ştiu ce să zic. Acum ei sunt împreună.”
Era abătut, foarte abătut.
Nu am mai stat mult. Câteva discuţii despre unele
fete, ţigări, o mică laudă cu ce cantitate am băut... Când
eram aproape gata cu berile l-a sunat o fată. O ştiam, avea
clasa pe coridorul nostru. Îl chema afara pe Răzvan care îi
promise că va ieşi cu ea când va fi liber, mai ales ca era
liber şi sentimental.
27

Graţian Lascu

Plata s-a făcut nemţeşte, fiecare plătind berea lui.
Ne-am despărţit. I-am trimis un mesaj Larisei să o anunţ
că am terminat, aşa cum m-a rugat. Nu mi-a răspuns la
mesaj şi nici când am sunat-o.
Am scos o ţigară din pachetul nou şi m-am aşezat pe
o bancă într-un părculeţ.
Mă gândeam la tot ce vorbisem cu Răzvan. La
fiecare frază, intonaţie, privire, mişcare neaşteptată.
Înşelatul şi noul prieten al ei, asta îmi dădea şi mie bătăi
de cap, marele mixer se punea în mişcare. Vroiam să
vorbesc cu ea despre asta, dar nu ştiam prea sigur cum să
fac, în aşa fel încât să nu stric tot ce am construit de când
ne cunoscusem.
M-a sunat Ea.
„A fost totul OK” i-am spus. Întrebările îmi stăteau
pe limbă şi eram gata să le pun una după alta. Oricum
interogatoriul meu nu conta, eu nu contam pentru ea...
„Cred că v-aţi vorbit să mă sunaţi în acelaş timp,”
râse ea. Acum am terminat de vorbit şi cu Răzvan.”
„Ce ţi-a spus?” Ştiam că întrebarea nu va avea
niciodată un răspuns adevărat.
„Nimic de rău. Aţi discutat la bere, bărbaţi adică!”
„Ai avut dreptate, a apreciat ce am scris pe blog. Şi-a
dat seama...”
A urmat un moment de linişte între noi.
„Mda...” a făcut ea puţin dezgustată.
Din nou un moment de linişte. Eram decis să atac...
„Lari... Eşti cu Deiu acum?” Nu aveam intonaţii
ascunse in voce, însă s-a simţit că am atins un subiect tabu.
28

Amintiri din prezent

„Da...” a ezitat ea. „Sunt cu el. De ce? Ţi-a zis
Răzvan ceva?” Îi tremura vocea. Nu vroiam să îi spun
adevărul, că Răzvan îmi spusese că îl înşelase cât timp
avea o relaţie cu el.
„Doar întrebam. Mi-a zis Răzvan că în excursie v-aţi
certat şi ... na’.” M-am oprit, ceea ce făcuse o scădea în
ochii mei. Devenea pentru mine o simplă femeie, la fel ca
şi cele cu care treceam prin pat, nimic pur în sentimente.
„Oricum n-o să dureze” a mai precizat.
Am vorbit după aceea mărunţişuri. Evitam
subiectele mai sus pomenite şi nu doream să o pun pe
gânduri.
Nu ştiam ce să fac, pe care drum să apuc. Lăsam din
nou totul în voia sorţii. Rămâneam indiferent. Am
terminat de vorbit şi am plecat spre casă fumând încă o
ţigară.
Când m-am trezit de dimineaţă, eram înconjurat de
întuneric. Nu credeam că mai trăiesc ci că am plecat spre
altă lume. Am pipăit pătura căutând un obiect pe care să
îl recunosc şi care să îmi aducă aminte de viaţă. Am găsit
telefonul lângă pernă acolo unde îl lăsasem când am
adormit. Cu greu m-am ridicat în capul oaselor.
Altă zi...
Primele fascicule de lumină m-au lovit în plin. Ochii
îmi erau împăienjeniţi. Afară nu mai ploua. Mi-am trecut
mâna prin păr şi peste obraz. Speriat, am alergat la baia
pe care o improvizasem. Barba îmi crescuse, nu o mai
tăiasem de aproape 10 zile, iar părul mi se revărsa peste
29

Graţian Lascu

urechi. Arătam ca un alcoolic deşi nu mai consumasem
alcool de o săptămână. De când am plecat, mai exact.
Stăteam cu braţele sprijinite pe lovoar privind fix în
oglindă. Iarăşi mii de voci auzeam în cap. Pentru o secundă
am avut un deja vu, că il izbesc în plin pe cel din oglindă. Să
îl fac să sufere, să nu îl mai văd, mi se părea ultimul om. Nu
ştiu ce să mai fac, ce să continui şi la ce să pun punct.
Apă pe faţă... Un val de răcoare m-a trezit. Reîntors
în cameră mi-am rulat o ţigară şi am gustat din cafeaua
care îmi mai rămăsese în ceaşcă. Amară... M-am aruncat
în pat cu ţigara neaprinsă între buze. Aceeaşi rutină
zilnică... Am aprins-o. Primul fum, aer curat...
Plec curând în oraş.
Altă pagină din viaţa mea...
Oraşul mă oboseşte... Prea multă tehnologie şi
gălăgie în jurul meu. Mi-e dor de camera aia unde era
mirosul greu de igrasie, dar unde liniştea era cel mai
mare dar. Păcat că nu pot să revin acolo decât peste câtva
timp.
Aseară am ieşit până în părculeţul de lângă blocul în
care stau. Nu s-au schimbat locurile. M-am întâlnit cu un
coleg în timp ce mergeam să ridic o carte de la Poştă şi cu
alţi doi când am venit înapoi. Mi-e dor de prieteni, de
nopţile pe care le petreceam împreună, de sticlele golite,
de ţigările pe care le rulam cu zâmbetul pe buze.
De când am venit în oraş, scriu foarte puţin. Ochii
mă dor îngrozitor iar în piept simt o durere continuă.
Sper să nu fie de la ţigări, nu am fumat mai mult de 8.
30

Amintiri din prezent

Mi s-a spus că de când am plecat, relaţiile de
prietenie s-au schimbat. Mulţi colegi care se înţelegeau
cândva, sunt organizaţi în tot felul de bisericuţe. Ha!
Doar acum înţeleg că dacă nu există interes comun
drumurile se separă? De-aş putea să fiu din nou copil şi
să nu ştiu toate câte le ştiu acum...
Am vorbit şi cu Ea... Era bucuroasă că m-am întors.
Mai mult nu am observat în exprimarea ei. Oricum plec
curând...
Oare ce mai fac moliile?
Aşteptarea e grea în bloc. E cald între betoanele
astea şi duc tot mai mult dorul pomului din faţa geamului
care îmi ţinea umbră.
Toată ziua stau înăuntru. Citesc şi aştept... Scriu
mai greu în gălăgie şi nu pot fuma deloc, doar când ies
afară. Stau câteodată în pat şi privesc tavanul în căutarea
unui lucru de făcut. Gândul îmi tot zboară la manuscrisul
pe care trebuie să-l termin. Atunci îmi aduc aminte de ea
şi inima mi-e lovită de un bici invizibil.
Niciodată nu am văzut-o sărutându-se cu Deiu. Îi
vedeam mergând unul lângă altul pe culoar şi se
retrăgeau în curtea inferioară a liceului. Curiozitatea era
mare. Doream să ştiu ce se întâmplă în relaţia lor. Ceva
din mine nu mă lăsa să merg la colţ şi să-i urmăresc.
Am avut o astfel de pornire odată, la sfârşitul orelor.
Coboram scările de la clasa mea iar ei se îndreptau spre
curtea inferioară. Ca de fiecare dată când îi vedeam
31

Graţian Lascu

împreuna, ea era cu mâinile încrucişate peste piept.
Mergea dreaptă şi mândră... Mi-a trimis o privire
încărcată de tristeţe. Era pe cale să izbucnească în plâns.
Am plecat spre casă abătut în ziua aceea. Foarte
abătut de faptul că o ştiam tristă şi nu am făcut nimic să o
bucur. Erau primele zile de martie...
Începeam în acea perioadă să merg la cursul de
psihologie ţinut de domnul B. Un loc unde mă simţeam
liber, unde puteam vorbi despre orice ştiind că nu va
merge mai departe. Domnul B. era o persoană care ştie
să te pună pe gânduri. Dacă nu era el, poate azi nu mai
stăteam la măsuţă să scriu. M-a învăţat cum să mă cunosc
pe mine şi cum să îi cunosc pe alţii. M-a îndrumat spre
Dostoievski ca să înţeleg psihologia umană. Şi aşa am
început să aplic psihologia şi în viaţa mea...
Când eram doar noi doi aveam curaj să-l întreb
despre multe lucruri ciudate care mi se întâmplau: vise,
deja-vu, imagini din alte locuri etc.
„Vreau să fac un om, oricare, să creadă sau să vrea
ceva chiar dacă el nu doreşte!”
„Dă-mi un exemplu!”
„Îl mai ştiţi pe David din >An Education<?”
„David era un om care dorea să profite de alţi
oameni. Asta vrei să fii şi tu?”
Am rămas pe gânduri.
„Nu!” am spus hotărât. „David a mers acasă la
părinţii fetei. Ei nu doreau ca fiica lor să aibă o relaţie ci
să înveţe. David a vorbit cu ei, a şi ciocnit un pahar cu
tatal ei. Până la urmă, ca prin magie, au fost de acord cu
32

Amintiri din prezent

relaţia lor. Parcă chiar îl rugau pe David să fie prietenul
ei. Asta vreau să ştiu! Cum a reuşit toate acestea? A
folosit psihologia şi a reuşit să obţină ceva ce nu îi era
permis!”
„Asta nu pot să te învăţ.”
Prin gând mi-a trecut că nu ştie.
„La cine să apelez?” l-am întrebat, crezând că o să-l
supere.
„Nu ştiu...”
S-a uitat la ceas. Când am ieşit afară am constatat că
suntem atraşi de ceea ce nu deţinem... Iar eu doream să
fac o persoană să fie cu mine.
Atunci am păcătuit major. M-am crezut egal cu
Divinitatea...
Habar nu am când s-a întâmplat. Din senin am auzit
că Larisa nu mai era cu Deiu. Ştiu doar că nu m-am
bucurat şi nici întristat. Intrasem la bănuieli, făceam
cercetări în secret şi plasam propoziţii cheie în unele
conversaţii. Aveam tot stilul meu de misogin adevărat.
Din câte am înţeles, cei doi nu au fost împreună mai
mult de o săptămână. Atunci Larisa nu a vorbit cu mine.
Într-o zi m-am trezit cu un mesaj de la ea în care mă
acuza că nu mai cunosc lumea.
În zilele care au urmat lucrurile s-au precipitat.
Vorbeam zilnic. Povesteam lucruri clasice: ce ne-ar
placea să facem şi ce nu, ce planuri de viitor am putea
vedea, etc. Pe coridor o salutam şi de cele mai multe ori
ea venea. Nu doream să merg prea departe.
33

Graţian Lascu

Nu avea nimeni curajul să îmi spună ceva deşi se
observa schimbarea. Amândoi vedeam ochii cum ne
privesc prelung, neînţelegând ce se întâmplă. Dupa excursie
i-a mers vestea despre faţa pe care o ascundea. În ciuda
tuturor acestor lucruri, eu îi invidiam pe bărbaţii care au pus
mână pe ea înaintea mea. În special pe Răzvan.
Am publicat în acele zile pe blog o altă scriere.
Foloseam limbajul ascuns. Imediat după asta, între noi,
privirile au stabilit regula de tăcerii.
E atât de frig încat degetele mele de la picioare
dansează singure. Trag din tigară, dau afara fumul care se
ridică într-un dans macabru spre cerul înnorat ce nu îşi
arată Luna. Nu am înţeles niciodată cum băieţii de la
Meteo nu reuşesc să nimerească temperaturile.
Cineva mă strigă. Întorc privirea. Doi prieteni vechi, la
fel de îngheţaţi ca şi mine vin să mă salute. Îmi oferă un gât
de bere din flaconul lor de 2.5 litri. Îmi cer o ţigară, le ofer şi
pleacă mai departe. Unii vin, alţii pleacă, aşa e în viaţă…
Trag gluga peste cap, răcoarea rece a vântului îmi
intra până în oase.
În altă seară, stau pe o bancă şi fumez liniştit, după ce
am băut o cafea. Astea două elemente o să mă omoare. O
fată, în partea cealaltă a parcului, ţipă când cineva o loveşte
peste cur. Simţurile animalice nu ne prea deosebesc de
patrupede.
Eu vorbesc?
Săptămâna a trecut repede, după orele la care îmi
tremurau perişorii de pe ouţe să nu mă asculte, că de fapt, în
34

Amintiri din prezent

fapt, notele nu înseamnă nimic. Am văzut oameni cu şcoală
prosti şi fără, deştepţi.
…am văzut-o şi pe ea.
Da!
Farmecul nu trecuse repede cum credeam. Te iubesc,
da’ las’ că trece! Nu.
Într-o zi am stat aproape de EA. Nu atât cât aş fi
dorit, pentru că atunci când prinzi momentele perfecte, vine
cineva care să îţi ţină companie. Să nu ne plictisim.
Nu judec. Chiar nu are rost! Ce mă roade – pe lângă
cafeaua din stomac – e că nu ştiu ce să cred. Treaba stă cam
aşa... Ieri am ieşit afară cu o fată. Ne-am aşezat la masă: cafea
pentru mine – suc pentru ea. Discutăm. Am aflat că de ceva timp
sunt cunoscut ca băiatu’ care umblă cu mai multe femei. Ceva în
mine s-a oprit. Mecanismul de „curvar” care mi se atribui – unii
urându-mă pentru asta, alţii dorind să prindă şi ei manevra – a
rămas inţepenit, fără să se mai mişte rotiţele. Ruginiseră.
Prea frig. Mă ridic în picioare şi o iau pe trotuar. Un
câine cu blana ciufulită latră spre mine. Aştept să se facă
verde la semafor. Verde… Trec strada şi intru într-un
magazin. Iau o bere la doza, plătesc şi rânjesc spre
vânzătoarea ce stătea lângă afişul „Nu servim băuturi
alcoolice minorilor!”. Iubesc ţara asta!
Strâng doza între palme sperând să se încălzească
puţin. Desfac cheiţa şi savurez gustul.
Unde rămăsesem? Ah! Da…
În viaţă nimic nu e sigur, doar probabilităţi.
Pământul - masa de poker, noi - jucătorii. Există un
supraveghetor care te pedepseşte dacă trişezi.
35

Graţian Lascu

Scot telefonul şi îi caut numărul în agendă. Îl pun la
ureche. Sună! O dată… De doua ori… De trei ori…
Ocupat…
Poate are treabă, sau sunt părinţii ei în cameră, sau
mai vorbeşte la alt telefon, sau e în maşină spre casă, sau nu
e semnalul bun, sau nu vrea să vorbească cu mine, sau…
Ce?! Ultima variantă mi-a trimis un şarpe rece pe spate.
Încă nu ştiu ce vrea.... Are discuţii încă cu el despre
relaţia lor? Sau e doar o pauză? Am fost puţin gelos când
mi-a spus că îi place de mult timp de un coleg de-al ei, cu
care dorea să fie încă de la începutul liceului... Sau EA era
prea marcată pentru a începe o nouă relaţie?
Cuvântul de alint „iubire” nu a lipsit niciodată din
discuţiile noastre şi se pare că doar asta îmi dă speranţă...
Sau îmi face iluzii deşarte? Am decis să nu o presez. Aştept
să facă ea prima mişcare... Sau ar trebui să o fac EU?
Prea multe probabilităţi…
Pornesc pe stradă cu vântul lovindu-mă în faţă. Ajung
la scară, intru iau în braţe caloriferul cald. Acelaşi miros de
urină şi de oua stricate vine dinspre ghenă.
Până la urmă mi-am dat seama de ceva... Când i-am
fost aproape, pentru câteva clipe, am simţit acele lucruri care
nu le poţi explica.
Echilibrul…
Singuranţa…
Îmi transmitea energie…
Sau toate acestea erau doar în mintea mea?
Arunc chiştocul într-un colţ. Doza o bag în cutia
poştală cu numărul 1. Pun pachetul de ţigări în chiloţi şi
36

Amintiri din prezent

apăs pe butonul unsuros de la lift. Urc spre etajul 5 cu un
zgomot dur.
Altă zi s-a terminat... Sau altă seară a început? De
abia aştept să mă arunc în pat şi să citesc... Îmi pun speranţa
ca EA să îmi dea un mesaj? Sau poate am pus deja prea
multe?
Încerc să o scot din cap, dar ea intră înapoi... Sau nici
n-a plecat vreodată?
Problema era că eu mai eram apropiat şi de Mela,
fata cu care am mers la Bal. Încă ne sărutam şi ne
petreceam orele când eram singuri în pat. Ea ştie mai
bine ce a fost între noi şi nu doresc să spun aici mai mult
decât e nevoie.
Cum spuneam, încă păstram legătura cu ea.
Adevărat că era una care nu se vedea, în acea perioadă
încercam să par un sfânt în faţa lumii iar când întorcea
capul să îi fur portofelul. Am decis să o las pe Mela. Ea
mă iubea şi ştiu că şi acum mă iubeşte. Am vrut să nu o
înşel, ştiam că dacă o înşel la suprafaţă se va simţii jignită
profund. Era de acord să merg şi cu alte fete, lucru pe
care l-am făcut mereu cât timp am fost împreună cu ea,
dar ştiam că limita era să nu afle cine erau cu adevărat, în
special numele lor. Mă amuză luptele între fete...
Ruptura dintre mine şi Mela s-a realizat după o
săptămână de la despărţirea Larisei de Deiu. Pe timpul
iernii ea fuma în baia de lângă clasa mea. O zăream rar.
Totuşi, vorbeam în fiecare zi la telefon sau prin mesaje.
Minţile noastre erau în contact.
37

Graţian Lascu

Îi dădeam mereu de înţeles că doresc o relaţie cu ea.
Asculta tot ce ziceam, având aceeaşi tactică de a plasa
propoziţii cheie în conversaţii.
Mai trecu câteva zile. Nu îmi găsisem cuvintele şi
nici curajul. De la ultima mea relaţie serioasă trecuseră
peste 8 luni. Femeile decăzuseră mult în ochii mei.
Aflasem bancul cu Adam. El ceruse lui Dumnezeu o
fiinţă care să îi fie alături sufleteşte şi împreună să poată
crea o familie unită. „Te costă o mână şi un picior” i-a zis
Dumnezeu. Adam a stat puţin pe gânduri. „Pentru o
coastă ce-mi dai?”
Totuşi doream o relaţie cu Larisa. Ca şi acum,
atunci aveam probleme cu viciile. Am şi bune şi rele.
Cele rele sunt mai multe: cafeaua, tutunul, alcoolul...
Cele bune mai puţine: cititul şi scrisul. Încă nu fac
diferenţa dintre viciu şi pasiune.
Niciodată nu mi s-a părut că sunt„prea tânăr”
pentru un lucru. La vârsta de 5 ani înjuram. Să nu-mi
acuze nimeni părinţii! Toate acestea vin din interiorul
meu, aşa simt. Noi, oamenii, suntem doar nişte imagini.
Corpul nostru este doar ceva ce ne ţine în Timp. Nu ne
ştim Istoria, nu ştim unde am mai fost. Sunt bucuros să
afirm că am reuşit să trăiesc în mai multe etape de Timp.
Prea complicat ca să explic.
Prea tânar nu am fost niciodată, iar în acea perioadă
consumam droguri. Un lucru pe care nu îl ştie familia
mea, deşi nu mi-e ruşine. Vă spun toate aceste lucruri
deoarece o să urmeze câteva întâmplări legate de
droguri. Unele mai bune, altele mai rele. Drogurile nu
38

Amintiri din prezent

erau un viciu. Nu consumam în fiecare zi, nici măcar
săptămânal.
La modă atunci erau doi băieţi care au înebunit ţara
cu câteva melodii Hip-Hop şi cu două albume lansate
simultan. Îmi dau seama acum că nimic în viaţă nu e
întâmplător. Vorbe mari pentru un puşti, nu?
Urmează să vă prezint o altă scriere pe care am
publicat-o pe blog şi care a schimbat radical situaţia
dintre mine şi Larisa.
Iubesc vara, da’ nu pot să stau acasă nici dacă e iarnă
şi frig. Banca asta e rece ca dracu’. Lumea trece pe lângă
mine. Unul, altul îmi mai aruncă o privire văzând un băiat
cu bluza roşie şi geacă neagră stând pe o bancă cu berea
lângă el de parca ar fi 24 grade afară. Superb…
Bum-BumBum-Bum-BumBum...
Berea m-a ameţit puţin. Îmi aduc aminte de concertul
de aseară. Ooo daaa… Cât fum…Cât verde… Ce
senzaţie…
Locul potrivit…
Stăteam sprijinit de o măsuţă pe o margine a
discotecii. Joint-ul pe care îl fumasem nu era tare, dar mă
luase bine. Mă simţeam liber, nu depindeam de nimeni. Nu
îmi simţeam picioarele, muşchii îmi erau relaxaţi.
Tresăream când cineva se aproapia de mine. H. îmi băgase
în cap că existau înăuntru „gabori” sub acoperire, printre
civili.
O prietenă îmi întinde o doza de bere. Refuz. Mi-e
foame de parcă nu aş fi mâncat de la Crăciun. Muzica e pe
39

Graţian Lascu

fundal. Hip-Hop… Se fac probele de sunet pentru concert.
Mă prinde ritmul şi încep să dau încet din cap.
Prietenul meu H. se mişcă în stânga-dreapta cu ochii
ficşi având un rânjet grotesc pe faţă.
Închid ochii... Simt cum ceafa îmi este amorţită şi părul
de pe mâini se ridică. Deschid ochii. Nu se uită nimeni la
mine. Las capul în jos, închid îar ochii. Mare...Soare…Cer
senin… Plajă… Nisip fin… Şezlong… Măsuţă cu
cocktail… Umbrelă… Filipine…
Iau o gură din cocktail-ul Cuba Libre din rom alb
aranjat cu o felie de lămâie şi o frunzuliţă de mentă pe
margine. Răcoros… Deschid port-trabucul şi scot un
trabuc ce degajă un miros fin de vanilla. Îl aprind, fumul
se ridică spre cer cu multă graţie. Aroma de vanilla
împreună cu romul alb este extraordinară. Mai trag un
fum şi privesc spre mare. Atunci o văd pe Ea. Iese din
mare şi îşi scutură părul umed aruncând în toate
direcţiile stropi care sclipesc în lumină. Păşeşte pe nisipul
albicios ca o felină care îşi arată splendoarea blănii. Se
aproprie de mine...
–Iubire…
Se aşează pe şezlong lângă mine. Ochii ei căprui mă
privesc lung transmiţându-mi milioane de gânduri. Îmi
strecor mâna stângă pe lângă obrazul ei şi o aduc încet spre
mine. Ne contopim într-un…
Agresiiiv Remix…
Deschid ochii. Nu au trecut decât 2 sau 3 secunde de
când mă luase filmul. H. si G. nu mai sunt lângă mine. Râd
40

Amintiri din prezent

împreună cu alţi 5 prieteni. No Problem Style! Închid din
nou ochii.
Balconul hotelului era mare. Stăteam sprijit în coate cu
un trabuc fumegând şi aveam alături un pahar de cognac în
care pluteau două cuburi de gheaţă. Soarele apunea,
înnecându-se în mare. Mai privesc spre asfinţit o dată
înainte de a mă aşeza in fotoliu. Din spate aud paşi... Ea îşi
aşează mâinile pe umerii mei, aplecându-se să mă sărute pe
obraz. Ridic mâna şi îi mângâi pielea fină a braţului. Mai
gust din paharul de cognac şi mă ridic. Era în dresul de baie.
Negru, cu un joc de linii pe bikini asemănător cu zgârieturile
unui ghepard. EA, da! o adevărată felină. O iau de mână şi
mergem înăuntru. Degetele ei le strâg puternic pe ale mele.
Ne aşezăm pe pat, deasupra aşternuturilor moi din satin
roşu. Îşi aşează capul pe pieptul meu şi piciorul drept îl pune
peste al meu. O strâng mai puternic la piept.
- Iubire…
Mereu îmi vorbeşte cu un glas dulce. De ce o numesc
felină? Pentru faptul că scoate acel sunet care se aseamănă
cu un tors de pisică. Aşa a făcut şi acum, încordându-şi
muşchii iar apoi eliberând tot aerul din plămâni într-un
răsuflu prelung. O sărut pe frunte.
- Eşti fructul oprit…
Nu o mint, ăsta e adevarul. Ea neagă.... Poate nu e
adevărat, dar Eu aşa sunt. Încă nu am găsit argumentele
care să mă facă să trec în partea cealaltă. Încep să îi desenez
cu degetul pe spate cerculeţe şi linii care nu înseamnă nimic.
Continuă să stea pe pieptul meu parcă dorind să îmi asculte
41

Graţian Lascu

inima cu adevarat, să ştie tot ceea ce simt pentru Ea. E
fructul oprit...
Îşi ridică încet capul şi mă priveşte din nou cu acei ochi
căprui pe care îi ador. La început… Da, la început…
Da, chiar de la început. Nu îmi spune nimic, doar mă
priveşte. Mă sărută. Urcă cu degetele pe coastele mele până
ce îmi împinge cu palma pieptul. Mă sărută din nou. O
mângâi pe spate, desfăcându-i încet sutienul. Sărutul
continuă... Mâna mea coboară încet spre coapsă. Las totul
în voia sorţii ştiind că e mai mult decât o noapte. NU!...Ea e
fructul oprit…
Deschid ochii. Trebuie să inceapă concertul.
Still Dre…
*
Sunt tot acolo. Pe băncuţă, cu berea la 2L şi ţigara
moldovenească în mână. Mă uit la ceasul de la telefon
gândindu-mă că ar trebui sa plec. Sunt ameţit, destul de
ameţit. Trag concluzia că mai bine era sub influenţa
drogului cu o seara înainte. Măcar aşa mă simţea lângă…
Mda…
Mă simţeam lângă Ea, deşi Ea nu era acolo. Se pare că
până la urmă nu o pot scoate din cap, nu vrea să plece sub nicio
formă. Dar nici nu aş vrea sa plece… Dar… Văd că e fericită,
aşa cum a ales, nu o condamn, mă bucur pentru fericirea altora.
De câte ori vocea din interior îmi zice să o uit, flacăra
care arde se mai diminueaza. Dacă nu mă concentrez o
secundă, flacăra ia forma imensă din nou.
42

Amintiri din prezent

Dar niciodată nu s-a stins până acum…
Dragostea e asemeni febrei; nu le putem stăpâni pe nici
una şi nici nu putem limita durata sau intensitatea lor. – La
Rochefocauld
*
Astâzi m-am mutat la un hotel. Nu am mai scris
nimic de doua zile şi sper să nu cad în acest păcat.
Citesc acum o carte care am primit-o cadou de la o
prietenă. E povestea unui tânăr care are ghinion în
dragoste şi relatează unele întâmplări prin care a trecut
cu persoana iubită, de la primul surâs până la ultima
lacrimă.
Mi se tot aduce aminte de un lucru pe care oamenii
(în special părinţii mei, îi înţeleg) nu îl suportă la mine.
Iarăşi sunt retras, nu discut şi nu spun nimic din ce
gândesc. Ciudat cum zilele acestea vorbele mele rănesc
adânc. Cred că problema este legată de mişcarea Lunii.
*
La scurt timp după publicarea părţii a treia pe blog
m-a căutat Răzvan. Toate descrierile duceau spre Larisa,
Filipine fiind exact locul unde şi-ar dori să meargă. Nu
mi-a spus nimic direct însă s-a observat în cuvintele lui că
nu i-a plăcut ce scrisesem, mai ales că era vorba de fosta
lui prietenă.
43

Graţian Lascu

Publicasem scrierea la sfârşitul săptămânii iar joia
care a urmat mi-am încercat „norocul”. Încercasem şi
înainte, prima oară în baie când mă aflam la ţigară. Eram
în apropierea ei şi fumam în timp ce păstram distanţa de
ochii lumii. Nu doream să mă apropii prea mult şi să stric
totul după atâta timp.
Lângă Larisa stătea Ale, prietena ei cea mai bună. Îşi
spuneau una alteia toate secretele şi după cum Ale se uita
la noi înţelegeam că ştia despre mine. Răzvan plecă.
Când a ieşit m-am apropiat de Larisa. Mi-a plăcut faptul
că Ale ne-a lăsat singuri.
Am intrat cu Larisa într-o baie lăsând uşa întredeschisă. O priveam în ochi, ea zâmbindu-mi încurcată,
neştiind ce să spună. Încet mi-am strecurat mâna dupa
talia ei. M-a lăsat fără să protesteze. Fără să stau mult pe
gânduri m-am aplecat s-o sărut. Atunci şi-a întors capul,
buzele mele oprindu-se pe obrazul ei. A rămas cu privirea
în pământ câteva secunde. Când a ridicat-o m-a privit în
ochi. I-am observat nehotărârea. Mi-am retras mâna de
pe talia ei. Am urmărit-o cu privirea în timp ce mergea
spre clasa ei. Nu s-a uitat la mine. Mergea cu mâinile
încrucişte peste piept, mândră. Reîntors în clasă nu ştiam
ce să fac. Mai era o variantă, aceea de a vorbi cu ea.
Au trecut de la încercarea mea câteva zile. Acum
încercam altă variantă.
Stăteam întins în pat, relaxat şi vorbeam cu Larisa la
telefon. Încercam să înţeleagă ce doream. Într-un final
am întrat în subiect.
„Lari... Ştii bine că vreau să fiu cu tine.”
44

Amintiri din prezent

Nu a avut nicio reacţie. Treceau secundele şi ea nu
spunea nimic. A răsuflat greu. Continua să găsească
cuvintele potrivite. Nu prevestea nimic bun pentru mine,
liniştea ce se aşezase între noi.
„...nu ştiu cum să-ţi explic”
„Direct şi sinceră.”
Iarăşi s-a lăsat liniştea între noi. Apăsarea începea să
mă omoare. A început cu greu şi doresc să vă reproduc
doar frânturi din ce mi-a spus.
„În ultimele două-trei zile mi s-a mai spus asta. Ce
se întâmplă?!”
„Cine nu ar dori să fie cu tine? Ce să se întâmple?!”
„Nu ştiu...”
Tăcere.
„Uite...şi eu vreau să fiu cu tine...dar...”
„Dar ce?”
„Am terminat cu Deiu. Astea de la mine din clasă
mă privesc ciudat că am mers în excursie fiind împreună
cu Răzvan şi am venit împreună cu Deiu. Nu cred că e
momentul potrivit acum.”
Mi-a rostit numele cu frică...
„Da...”
„Ştii că în clasa mea s-au format grupuri. Acum
Răzvan nu mai vorbeşte cu Deiu; nici măcar cu ceilalţi
băieţi. Toate astea sunt din cauza mea...”
Înţelegeam la ce pericol se supunea dacă ar fi
început o relaţie cu mine. Deciziile ei bruşte au aruncat-o
în ochi răi. Nu doream să o fac să sufere. Avea destule
oricum.
45

Graţian Lascu

„Am înţeles...”
Nu am mai discutat. Erau prea multe de spus.
Ziua următoare când am văzut-o la şcoală i-am făcut
doar cu mâna. Mergea din nou cu mâinile încrucişate
peste piept.
Timpul trece. Bravo lui. De la refuzul primit, nu mai
vorbeam. Nu se punea problema că nu doream să
vorbim, pur şi simplu nu ne mai găseam cuvintele! Nici
ea nu îmi mai trimitea mesaje pe mobil ca la început.
Când dădeam eu mesaj răspundea la obiect.
Apăruse o altă problemă. Nu mai aveam poftă să
scriu, nu mai eram motivat. Ştiam că orice scriu va fi citit
tot de aceeaşi oameni.
În acea perioadă nu mai scriam poezii. Nu. Eu nu
am scris niciodată poezii. Erau doar idei pe care le
puneam pe hârtie şi le făceam să rimeze. Da, mulţumesc
celor care îmi aduc mereu aminte de acest subiect,
despre ritm, metrică şi tot felul de „instrumente”. La
examenul susţinut la sfârşitul gimnaziului, profesoara
care mi-a corectat lucrarea cătând figurile de stil,
metaforele, comparaţiile a obosit. Nu le aveam.
*
În data de 1 martie i-am oferit Larisei un mărţisor.
Ce s-a întâmplat atunci m-a mâhnit şi chiar am avut pe
moment o pornire războinică. Era luni, în week-end ei
fuseseră în excursia despre care am vorbit şi la care nu am
mai participat.
46

Amintiri din prezent

Când m-am apropiat de ea mi-a zâmbit. Nu eram
emoţionat (cum cred că am dat impresia) dar nici
hotărât. Nu-mi plac mărţişoarele şi sărbătorile feminine.
„Pentru tine, Lari.”
A luat mărţişorul. Era o inimioară roşie, spânzurată
de fire roşii şi albe.
„Mulţumesc!”
În acel moment a ieşit Deiu din clasă. S-a oprit în
dreptul nostru şi a privit spre colegii care ieşeau.
„Unde ţi-e poezia? Papagalul?” a râs Larisa ironică.
„Întreabă-l pe Deiu că i-a mers gura!” El a auzit. Pe faţă ia apărut un zâmbet victorios.
În silă, i-am zâmbit şi eu. Dacă era o altă persoană o
făceam de râs în faţa tuturor colegilor care erau pe
culoar. M-am oprit la timp, ceva foarte ciudat. Nu ştiu
exact ce i-am spus, era legat de „vrăjeală” în genul „mi-am
scăpat vrăjeala între picioare.”
*
Eu nu scriu, eu mă spovedesc de tot ceea ce simt.
Câţi dintre voi v-aţi spovedit vreodată? Cam greu să
recunoaşteţi ce aţi greşit (!). Nu cred că începeţi să
spuneţi ce aveţi pe suflet în sintagme poetice.
Aştept să fiu acuzat pentru faptul că am fost mai
sincer pe aceste hârtii decât la spovedit.
Doream să public pe blog o ultimă parte din mica
noastră poveste. Nu găseam cuvintele şi nici nu ştiam
47

Graţian Lascu

cum să pun problema. Am mai aşteptat sperând că îmi va
veni o inspiraţie.
Fac parte dintr-un mic grup de cititori care se
întâlnesc lunar să discute despre literatură. La întâlnire
eram fără vlagă. Răsfoiam un mic volum de poezie.
Citeam poeziile căutând una care să îmi reflecte starea...
Am găsit-o şi-mi plăcea simplitatea cuvintelor.
În aceea seară am decis să public şi ultima parte. Nu
doream să fac tam-tam din asta. Eram împăcat cu mine
că am încercat.
De ceva vreme, am început să mă ghidez după câteva
maxime şi cugetări despre viaţă. Pe unele le-am formulat eu
din ce am văzut sau păţit, pe altele le-am preluat din cărţi
saumelodii.
„Fă întotdeauna ce te îndeamnă inima şi nu te teme că
te vei înşela…Viaţa-i scurtă…RISCĂ!”
Opţiunea asta mi-a adus multe probleme dar şi
împliniri. M-am bucurat de ambele variante ştiind că ceea ce
am făcut, am făcut din suflet, că aşa sunt eu şi nu mă ascund
după degete. După ce degete să mă ascund? Că doar unul îl
arăt.
„Totul are un început şi un sfârşit.” Corect? Corect!
Viitorul pentru mine înseamnă mâine. Cu Ea a fost
altă problemă. Nu am ascuns nimic, am rămas acelaşi în
orice moment vorbeam cu Ea sau era prin preajmă. Am
simţit, m-am bucurat şi am uitat…
48

Amintiri din prezent

Am întrebat-o şi mi-a răspuns...
Nu aleg, nici nu îmi place să aleg. Mă duc acolo unde
mă îndeamnă intuiţia şi las pe alţii să facă alegerile. Eu doar
pun roata în mişcare.
Privesc în jur. Aştept un mesaj, apel, ceva…
Unii vin, alţii pleacă…
Altă zi s-a scurs. Roşul sângeriu de la asfinţit îmi place.
Privesc spre doi îndrăgostiţi la plimbare care se ţin de
mână.
Cum era melodia aia…
Rămânem prieteni…
Simt că se schimă ceva în mine. Încep să fumez mai
puţin şi cafea nu mai beau decât una pe zi, rareori două.
Petrecerile, cluburile, discotecile cam tot ce înseamnă loc
unde pot consuma alcool mi se par locuri îndepărtate,
neatrăgătoare. Nu mai simt chemarea lor tulbure. Parcă
ar fi lucruri ce nu mai contează.
...încep să îmbătrânesc.

49

II
E aproape miezul nopţii dar am avut o poftă nebună
să beau cafea...
În hotelul în care stau acum nu sunt supravegheat.
Pot să fac ce doresc, de fapt asta şi fac. Mi-am ras barba
acum două zile şi se pare că şi ospătarelor le place să am
obrazul curat. Deasă şi transpiram mult.
Nu am mai luat legătura cu prietenii mei de când
am plecat din oraş. Vorbim doar la telefon, cel mai des
mă sună mama să se asigure că sunt bine. Mamă... Dacă
ai şti câte ascund şi ţin în mine te-ai îngrozi. Nu mă
destăinui nici ei. I-aş face rău. Mai ales, ar afla că îngerul
ei s-a transformat de mult în drac.
Ţin legătura şi cu Ea deşi a trecut ceva timp. Mai
vorbim să ştim dacă mai trăim sau nu. Aşa s-a întâmplat
şi după ce am publicat partea a patra a cărţii pe blog. Ne
vorbeam rar faţă-n faţă. Aveam chiar impresia că nu
doreşte să vorbească...
Într-o seară am fost la un Bal al Bobocilor. Nu merg
la Bal de plăcere. Aceeaşi muzică tectonic/house se aude
din difuzoare. I-am salutat pe cunoscuţi după care m-am
retras pe o canapea.
Am zărit-o în treacă pe Mela dansând jos. Nu am
mers la ea, nici nu cred că ştia că sunt acolo. Unul căruia
51

Graţian Lascu

îi plăcea şi o găsea foarte drăguţă s-a aşezat lângă mine.
Mela i-a refuzat de câteva ori invitaţiile lui în oraş.
„Se lasă mai greu, bătrâne. Mai încearcă! Ai grijă să
nu pui mult suflet.”
S-a uitat la mine surprins ca şi cum o imagine veche
i-a revenit în minte.
„Nu te teme, mi-a răspuns. Am mai muşcat odată şi
îmi ajunge.”
Căutam o faţă cunoscută. Aveam impresia că cineva
mă urmăreşte. L-am recunoscut pe Cristi, un coleg de
clasă al Larisei. Atrăgându-i atenţia a venit lângă mine.
„Vezi că merg” mi-a zis prietenul căruia îi plăcea de
Melania. „Ţine telefonul aproape, e posibil să te sun.”
M-am întors să discut cu Cristi. Era un băiat de
treabă şi la fel ca mine fuma ţigări „no-name”. Ne-am
aprins câte-o ţigară. Proastă idee, mi-a accentuat starea
de ameţeală. Jumătate din imagini îmi fugeau.
L-am observat pe Răzvan vorbind cu Gogo, fata cu
care încerca să stabilească o întâlnire. I-am urmărit un
timp cum dansau lipiţi unul de altul.
Între timp discuţia cu Cristi a fost împinsă spre
subiectul Larisa. Se înţelegeau, iar secretele erau puţine
între ei. Mai târziu am aflat că s-au sărutat în excursie.
Din mine cuvintele curgeau de parcă vorbeam cu
un prieten vechi, fără nicio reţinere. Şi nu vorbeam
despre un subiect monden, vorbeam despre ceva ce nu
mai spusesem nimănui până atunci.
Nu ştiu ce bază logică am avut. Cred că mă bazam
pe faptul că el şi Larisa se înţelegeau, iar mai mult decât
52

Amintiri din prezent

atât, noi doi ne înţelegeam şi chiar dădea impresia că
vrea să mă ajute. Aşa că i-am spus cam tot, aproape tot,
riscând! Ştiam că poate să influenţeze problema. În rău
sau în bine.
Din conversaţie nu îmi mai amintesc nimic. Cristi sa ridicat şi a plecat spunându-mi că se va întoarce. Mă
uitam la cei care dansau în jurul meu. Când mi-am întors
privirea spre dreapta m-am trezit cu Mela lângă mine.
Cred că era şi o colegă de-a ei prin preajmă.
Eram ameţit în continuare şi corpul îmi cerea să ţin
ochii închişi, încercând să mă concentrez pe bass,
reglând ritmul inimii. Problema e că m-am trezit stând pe
spate, cu mâna Melei pe pieptul meu, sărutându-ne. Asta
a fost o adevărată trezire la realitate.
Dacă e să judecăm, nu eram cu Larisa deci puteam
să fac orice. Adevărat că în mine nutreau încă sentimente
pentru Ea! Eram liber ca pasărea cerului, deşi puţină
vinovăţie era în mine.
Toate aceste sărutări au fost întrerupte de
prietenul căruia îi plăcea de ea. Aproape că ne-a văzut
sărutându-ne. Venise să-mi ceară ajutorul aşa cum a
precizat. Am coborât repede, ameţeala îmi trecuse ca
prin miracol.
Un fel de mesaj era transmis deja. Îl găsise pe unul
care avea probleme. Singur, i-au aplicat câteva lovituri
fugare. Din schimbul de replici s-a stabilit un loc ca să
se poarte o discuţie. O alee mai retrasă unde ne-am
întâlnit cu alţi prieteni. După aproape jumătate de oră,
nu a venit nimeni.
53

Graţian Lascu

Când m-am întors, l-am văzut pe Răzvan. Era după
colţ şi mânca un hot-dog din care curgea muştarul pe
tricoul lui. Când am trecut pe lângă el l-am auzit
înjurând în timp ce încerca să-şi şteargă muştarul cu un
şerveţel.
„Vezi să nu mă faci de muştar.”
Râdeam amândoi. Era ameţit. L-am întrebat:
„Unde-i Gogo?”
„A plecat acasă.” Mesteca greu.
Îl ispitesc ridicând din sprânceană.
„Iese ceva, a?”
Răzvan râde şi mă asigură că este pe drumul cel
bun.
„Auzi Răzvi...Acum că nu mai eşti cu Lari, vreau să
intru eu în joc. Nu mă ascund şi îţi spun şi ţie.”
M-a privit câteva secunde mestecând ce îi
spusesem.
„Ne-am despărţit, asta e, nu mai pot s-o controlez.
Faci cum crezi tu.”
M-a cuprins o stare de linişte caldă. Încercam să îmi
pun ordine în gânduri şi să aleg următoarea mişcare.
Am ajuns acasă după ora 2. Am un obicei rău de a
vomita de la balcon pe florile vecinei de la trei şi pe
geamul celei de la patru. M-am băgat în pat. La scurt
timp am primit un mesaj. Era de la Răzvan...
„Nu ştiu cât de treji am fost când am vorbit, dar nu
mi-a plăcut niciodată ca un prieten de-al meu să se
combine cu o fostă de-a mea. Mai ales dacă e vorba de
Lari...”
54

Amintiri din prezent

*
Lunea care a urmat, nu am văzut-o. Mă gândeam că
poate chiuleşte sau că era bolnavă. Săptămâna a decurs
normal. Cu Larisa nu am vorbit decât joia.
Era nemulţumită. Aşa simţeam şi înţelegeam din
vocea ei. Nu îi convenea ceva.
„Te-ai simţit bine cu Mela la Bal?”
Dezgust.
Pentru câteva momente am rămas blocat. Încercam
să fac legătura cu cine, ce îi spusese şi cum aş putea să mă
apăr. Ştiam că Cristi îi spusese, dar pe moment nu mi-am
dat seama de ce făcusem concret la Bal.
„Da... Nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat. Păcat că
nu ai fost tu acolo...”
„Oricum e bine că te-ai distrat tu...”
Ştiam că atunci îşi ridicase colţul gurii şi afişase
privirea care îmi plăcea atât de mult. Privirea de
învingătoare...
Vorbeam rar acum... Simţeam că o pierd pe zi ce
trece şi nu ştiam a cui e vina exact. Să fi fost a mea că
m-am întros la Mela deşi nu aveam o relaţie propriuzisă?
A urmat o discuţie din care am aflat un lucru ce m-a
făcut să îmi fiarbă sângele. Niciodată nu mi-au plăcut cei
care se laudă. Aud de la diferiţi băieţi de vârsta mea „mari gigolo” - care îmi spun câte femei au dus în pat.
Chiar nu e nevoie să ştiu.
55

Graţian Lascu

Larisa s-a scăpat. Când a venit la şcoală într-o
dimineaţă s-a întâlnit cu Mela. Între ele nu era duşmănie
dar îşi aruncau priviri cu înţeles precis. Am devenit
subiect de discuţie pentru ele. Poate că Mela a facut-o
înadins precizând că eu şi ea încă suntem împreună.
Larisa mi-a comunicat cuvintele. În mine s-a trezit o
fiară.
Mela ştia prea bine că între noi nu poate fi nimic.
Era împăcată cu acest gând! Ştia că mai merg şi cu alte
fete, nu mă rezumam doar la ea. Avea doar pretenţia ca
atunci când sunt lângă ea să fiu cu totul, să mă gândesc
doar la clipa aceea. Căzusem de acord cu asta şi mi se
părea un lucru normal. I-am cerut doar să tacă, să nu
precizeze nimănui ceva în legătură cu mine. Nu şi-a
respectat angajamentul.
Am purtat o discuţie cu Mela.
„Am auzit că ai vorbit de mine. Cum că noi am fi
încă împreună...”
„Cine ti-a spus?”
„Ţi-am spus să îţi ţii gura! Am pierdut o relaţie din
cauza asta!”
Pe moment am crezut că era modul cel mai bun de
a discuta.
Seara, Larisa m-a sunat. Dorea să lămurească
problema cu Melania.
„De ce i-ai spus lu’ Mela? Am stabilit să nu îi zici că
ştii de la mine!”
„Ce dracu’?! Nu i-am zis că ştiu de la tine!”
„Cum să mai am încredere în tine?”
56

Amintiri din prezent

Când un om îşi pierde încredera în sine, atunci e
condamnat la moarte. Dacă e norocos poate la
sclavie.
Larisa şi-a pierdut încrederea în mine, atunci
relaţia noastră era condamnată la moarte... Nu mai
înţelegeam nimic. Larisa şi Mela nu mai vorbeau între
ele iar eu căutam să liniştesc spiritele.
În schimb am observat că Răzvan a început să
vorbească cu mine. Nu m-a întrebat nimic despre Ea
după mesajul trimis. Observam însă că avea o
nelinişte. Se părea că nici lui nu-i reuşise relaţia cu
Gogo, aşa că amândoi ne aprindeam ţigările şi ne
continuam viaţa...
Au trecut două săptămâni în care nu am mai vorbit
cu Larisa. Nu mai ştiam nimic despre ea. Credeam că a
început o nouă relaţie. Răzvan îmi spusese că încă mai
ţinea la primul ei iubit, Tudor, cu care a fost împreună un
an.
Se părea că între noi nu mai putea să existe nimic.
Ca o eliberare, ca un mic popas al gândurilor am scris o
poezie, Reminiscenţe. Poezie nu mai scrisesem de mult
timp. Încercam doar proză. Ultima strofă am trimis-o şi
Larisei prin mesaj.
Cândva, aveam vise comune,
Aveam secrete faţă de lume,
Acum doar în trecere ne salutăm,
În final, ajungem să ne uităm...
57

Graţian Lascu

După ce am publicat-o pe blog, m-am trezit cu un
comentariu. Venea din partea ei. M-a uimit pentru că nu
anunţasem în lista de prieteni că publicasem poezia.
Comentariul îl voi scrie cu cuvinte normale, nu cum apare
pe blog.
„...acum ar fi cazul să tac probabil şi să „înghit”. Ly,
scumpetul meu drag.”
O mică precizare: Ly înseamnă Love you... Niciodată
nu am putut să ajung la o concluzie în legătură cu acest
comentariu. Nu ştiam în ce măsură era adevărat şi cum să
apreciez cuvintele. Sunt termeni calzi, folosiţi în dragoste,
între iubiţi, iar noi nu ne mai vorbeam de câteva săptămâni.
Era mijlocul lunii mai. Nu o mai vedeam deloc şi
mesaje nu ne trimiteam. Eu nu ştiam nimic despre viaţa ei
crezând că a început o altă relaţie. Ea nu trimitea veşti pentru
că aştepta să trimit eu. De fapt, ne aşteptam unul pe altul...
*
Astăzi mai stau la hotel. Mâine la amiază plec în
oraş. Cât am lipsit am fost anunţat că din nou au apărut
certuri în grupul nostru de prieteni. Colegii mei nu se
înţeleg. O spun cu modestie: un coleg doreşte să fie ca şi
mine. Fiecare suntem unici în felul nostru, iar pentru asta
ar trebui să fim iubiţi.
Nu regret nimic din tot ce am făcut...
Spre finalul lunii aprilie, lucrurile au început să se
schimbe. Colegul meu Bobo vorbea cu o prietenă
58

Amintiri din prezent

apropiată de-a Melei. Eu cu Bobo mai avusesem astfel
de relaţii. În iarna m-a chemat cu el să se întâlnească
cu o fată. Ea a venit cu o alta prietenă ca să fie
întâlnirea egală. Mergeam pe atunci foarte des la
narghilea. Bobo stătea cu prietena lui iar eu cu cea care
o însoţea. Am ajuns amândoi să ne sărutăm doar de
distracţie, fără să existe sentimente, fără să existe
obligaţii. Nu mi-a reproşat nimic când vorbeam la
telefon cu alta fată, eu în schimb i-am reproşat că nu
ştie să sărute. Avea o tactică ciudată de a folosi doar
limba, niciodată buzele.
Eu cu Bobo eram fumatori şi cât timp eram cu ele
fumau cu noi. Râdeam când începeau să tuşească la
primele fumuri.
Toată distracţia aceea a durat două săptămâni.
Bobo nu s-a mai văzut cu ea, iar eu nu am căutat-o pe cea
cu care mă sărutasem. Acum se întâmpla cam acelaşi
lucru. Diferenţa era că Bobo chiar se îndrăgostise de
Cami. Ea o folosea pe Mela ca pretext de a ieşi afară,
când de fapt ea se întâlnea cu Bobo. Mela era necesară ca
probă dacă o sunau părinţii ei.
Niciodată nu mi-au plăcut astfel de pretexte.
Personal, am încercat să le arăt părinţilor mei că pot să
mă descurc şi pot să aibă încredere în mine. Adevărat că
am dat cu capul de multe, însă am fost mulţumit că erau
greşelile mele.
Între Bobo şi Cami a fost ceva mai diferit. Mela
dorea şi o scotea pe Cami din toate problemele ca să iasă
afară. Cami îl chema pe Bobo, iar Mela avea pretenţia de
59

Graţian Lascu

la Bobo să mă cheme pe mine. Mecanismul minţii
feminine. Cât dezgust...
Timp de două săptămâni ieşeam afară aproape în
fiecare zi. Bobo se simţea bine alături de Cami. Coarda
sensibilă ce-a zguduit atmosfera a fost atinsă când Mela a
dorit să mă sărute. Am refuzat. Nu era vorba de altă
femeie, dar îi făceam prea multe speranţe.
Ca să scap într-un final de tot acest joc, am sărutat-o.
Nu ca să scap de ea, de multe ori era o companie plăcută.
În acele săptămâni am mai prins ocazia de a vorbi
cu Mela. După ce am sărutat-o atunci, a început să
dorească mult mai mult, ceea ce speram să nu se
întâmple. Eram afară împreună cu Bobo şi cu Cami. Ei sau aşezat pe o bancă, noi pe alta.
Mela şi-a lăsat capul pe umărul meu. Din depărtare
păream îndrăgostiţi, când de fapt noi ne feream de
cuvinte. A încercat să îmi prindă mâna. Nu am lăsat-o
aprinzându-mi repede o ţigară. Îi auzeam pe Bobo şi pe
Cami cum râd pe banca alăturată şi mă bucuram pentru
ei.
„Nu cred că e bine ce facem, Mela...”
Linişte.
„Nu cred că e bine să începem din nou...”
S-a întors spre mine iar eu i-am privit ochii
dezamăgiţi. A dat din cap, înţelegând ce doream să spun,
căzând de acord. Mi-a luat mâna iar eu am lăsat-o
încercând să o fac fericită fară să mă avânt departe.
„Încearcă să găseşti pe cineva care te iubeşte.”
60

Amintiri din prezent

Vorbele astea i le-am spus dar tot continuam
distracţia noastră.
„Ştii cum sunt eu, mă cunoşti, ştii ce cred despre
dragoste şi despre femei. Lângă mine nu primeşti iubire,
iar tu meriţi asta.”
Era adevărul pe care îl refuza. Dorea să se
împotrivească Destinului. Când am ajuns acasă am fost
împăcat cu ideea că am încercat să nu rămân indiferent.
Mela mi-a trimis un mesaj...
„Ştii, pentru o clipă chiar crezusem că erau
adevărate chestiile alea, şi da, mi-am făcut iluzii, dar e
mai bine că m-ai trezit la realitate...Şi dacă n-o să mai vrei
să ţinem legătura după seara asta, e alegerea ta, înţeleg...
Să zicem că o să trec peste, cu timpul...”
Femeile au fost cele mai mari trădătoare. Cu
ajutorul lor au căzut cele mai mari imperii (Tristan şi
Isolda, Iliada lui Homer) şi ca spioane puteau afla
orice.
Dacă nu ştiaţi, studiile arată că femeile gândesc în
cerc. Misoginul din mine ar putea spune mai multe. Am
văzut şi excepţii, dar proporţia de asemănare este mare.
Bărbaţii în schimb au o gândire spiralată care urcă,
imaginaţi-vă un şurub pe care îl învârtiţi şi căruia îi
observaţi striaţiile.
În cazul meu, nu îmi spun ofurile nimănui şi găsesc
singur toate rezolvările. La femei în schimb problema
este diferită. Ele ştiu care este rezolvarea dar doresc să fie
ascultate. Doresc să aibă pe umărul cui să plângă, să
primească milă şi compasiune, dar mai ales să primească
61

Graţian Lascu

păreri după care să se ghideze, ăsta fiind unul dintre cele
mai mari păcate feminine. Să mai amintim că teatrul este
jucat cel mai bine de femei.
Nu înţeleg de ce o femeie ar dori să îi spună altei
femei povestea ei de dragoste care s-a sfârşit cu o
despărţire bruscă. Printre sughiţuri şi lacrimi de crocodil
femeia se descarcă, iar după aceea cade în visare
profundă, în care mintea lor nu lucrează. Teatrul începe,
se imaginează pe diferite scene şi îşi face singură rău
amintindu-şi doar întâmplările groaznice din relaţia lor,
oftează cu greu începând din nou să plângă.
Aceste lucruri nu le-am văzut doar odată, şi care le
neagă ar fi bine să îşi pună ochelari cu dioptrii mai mari.
*
Dimineaţa care a urmat după vorbele mele şi
mesajul de la Mela a fost ciudată. O ştiam mai matură şi
îmi spusese seara că înţelege. Lucrurile nu stăteau deloc
aşa.
Treceam pe lângă clasa ei când mergeam la ţigară în
baie şi o vedeam supărată, cu ochii roşii de la plâns. O
colegă de clasă stătea mereu cu ea deşi nu îşi vorbeau.
Când intram să fumez în baie, Mela ieşea şi când ieşeam
eu, intra ea. M-a surprins gestul făcut de una din colegele
ei. S-a uitat la Mela după care la mine şi cu degetele l-a
tâmplă mi-a transmis „Eşti prost?!” De vorbit nu
vorbeam decât cu Mela despre problemele pe care le
aveam, iar prietenele ei nu contau pentru mine. Ar fi vrut
să cad în genunchi şi să încep să plâng?
62

Amintiri din prezent

Uimirea mea nu asta a fost. De nicăieri, ca prin
farmec, seara m-a sunat Larisa.
La început am vorbit nimicuri, ce-am mai făcut cu
vieţile noastre. Eu ca un mare nesimţit ce eram tot
timpul, încercam să aflu dacă avea pe cineva. Ca şi o
rupere de nori discuţia noastră a devenit haotică. Începea
să îmi spună de Mela. Direct am înţeles că au vorbit pe
drum spre şcoală.
Cuvintele ei nu mi le mai amintesc dar ştiu
acuzaţiile pe care mi le-a adus. Ca un avocat dorea să ştie
de ce Mela suferă din cauza mea. Nu înţelegeam unde
bate aşa că am rugat-o să dezvolte subiectul. Ştia că în
ultimele săptămâni ieşeam cu Mela. Nu precizase nimic
despre Bobo sau Cami. M-a făcut să cred că nu ştia de ce
anume ieşeam eu alături de Mela. Ştia în schimb că
începeam să mă joc din nou cu Mela şi nu îi plăcea. Tot
nu am înţeles ce interes avea ea.
Larisa apăruse ca din senin şi începea să mă certe.
Ciudat că îi lua apărarea celei care îi arunca priviri urâcioase.
Mi-a zis să aleg, să nu îi mai fac rău Melei. M-a aprobat când
i-am spus ca în final doream doar o amiciţie cu Mela.
Totul s-a încheiat calm, reuşisem să ies din acel
haos. Ce nu am să uit niciodată a fost pornirea ei şi
apariţia inopinată. Am o explicaţie în mine, dar nu este
certă. Poate Larisa dorea să aibă o victorie sigură: ca
Mela să nu mă vadă. Dacă asta a dorit, asta a reuşit...
Şederea mea la hotel s-a terminat. De dimineaţă am
împachetat tot, revenind în oraş. Nu aş fi dat la schimb
locul acela relaxant cu aer curat pentru tot oraşul.
63

Graţian Lascu

Căldura e apăsătoare şi tind să cred că toate aceste
dureri de cap sunt de la ea. Nu iau medicamente dar mă
întind cu ochii închişi încercând să pot uita loviturile
cumplite pe care le primesc. Aştept cu nerăbdare seara
când ies afară şi pot fuma în voie.
Sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai au fost
fără evenimente notabile. Atmosfera era apăsată de
apropierea tezelor, mai ales pentru câţiva dintre noi
care nu învăţasem tot anul. Am recunoscut în faţa unei
doamne profesoare cât ar fi procentajul meu din
învăţat. A rămas uimită şi puţin supărată. Am eu
efectul acesta? Sper să nu facă nimeni spasme la
vorbele mele...
Larisa era la fel ca mine cu învăţatul. Mica diferenţă
o constituia notele ei luate pe merit faţă de ale mele. Ne
vedeam mai des acum începând şi eu să fumez afară. Ea
stătea mereu aproape de Ale.
Am observat câteva lucruri ciudate. Când era
Răzvan prin preajmă îl lovea de cele mai multe ori.
Altădată se înjurau, fugăreau, împingeau, tot tacâmul!
Îmi plăcea jocul ei de cuvinte.
„Iubii! Hai la mine” şi îl lovea peste spate. Prinţesa
războinică!
Aflasem că Răzvan avea o prietenă nouă, sau era pe
drumul de a avea. Nu era Gogo, era cineva din afara
liceului. Când am vorbit în acele zile cu Lari mi-a spus că
se bucura pentru el. O spunea fără un sens ascuns, se
bucura că Răzvan reuşise să treacă peste despărţirea lor.
64

Amintiri din prezent

Aveam în cap să servesc câteva rânduri dedicate
despărţirii lor, aşa cum aflasem eu.
În luna mai, împreună cu Răzvan am făcut câteva
lucruri, fără să ne dăm seama că aceeaşi femeie ne-a făcut
s-o iubim.
Lăsând la o parte mesajul pe care mi l-a trimis
Răzvan, noi suntem prieteni. Nu prieteni la cataramă,
dar prieteni care se ajută când e nevoie de ceva. Pe
lângă interesele noastre comune - alcool, ţigări, Larisa
(!) – aveam şi ceva mai deosebit. Consumam în acea
perioadă tot felul de mărfuri cumpărate din magazin.
La un văr de-al meu, având magazin, mergeam fără
ruşine.
O mică precizare. Soarta face ca toţi prietenii mei
din copilărie să consume sau să vândă droguri. Problema
este următoarea: când spui „consum droguri” lumea deja
te crede dependent. Ceea ce nu este adevărat. Aveam o
arie largă din care puteam procura ierburi. Nimic nu era
natural sau de bună calitate, totuşi, noi fumam.
Împreună cu Răzvan am fumat de trei ori. A fost un
mod ciudat, dar începeam să ne înţelegem tot mai bine.
Ce nu mi-a plăcut a fost modul lui de a mă anunţa că
doreşte să fumeze. Mereu îmi propunea când era în jur
multă lume! Râdeam şi eu când îl auzeam. Aşa a aflat şi
Larisa că încep să mă împrietenesc prea mult cu el.
Din nou m-am trezit contactat de ea. Tind să cred
că îmi urmărea mişcarile şi intervenea doar când nu îi
convenea ceva. Rămânea pentru mine o fată care îmi
65

Graţian Lascu

transmitea liniştea, dorind să intre mai adânc în mintea
mea.
„Mai bine fumează ţigări normale decât prostii” îmi
spunea Larisa. De fiecare dată îi reaminteam că şi Ea a
fumat. Se apăra cu „A fost o dată! S-a întâmplat...”
Continuam să consum oricât m-ar fi bătut la cap.
Mi-a adus şi unele răspunsuri agitaţia asta drogurilor
împreună cu Răzvan. Prima a fost o viziune mai amplă
asupra Larisei, unele chestiuni „din spatele cortinei” şi
câteva secrete. Printre toate câte au fost, pentru mine
despărţirea lor a rămas un semn de întrebare. Nici
Răzvan nu îşi putea explica.
Cât timp au fost împreună Larisa îl înşelase. Cel mai
dureros pentru Răzvan a fost când a aflat asta direct de la
ea. De Revelion au fost împreună cu mai mulţi prieteni şi
cu un coleg de-al meu. Larisa a plecat după un timp la
vărul ei. Acolo era şi Tudor, fostul ei prieten, iar Răzvan
îmi spusese că au avut împreună unele plăceri.
Nu ştiam ce era adevărat sau nu din tot ce îmi
spunea. Observam că se oprea din orice contact cu
euforia drogului când vorbea despre Larisa. Avea unele
remuşcări şi îl durea ce spune.
Trag concluzia acum că dragostea mea pentru
Larisa a fost mare dacă am reuşit să trec peste toate
vorbele. Răzvan o întruchipa în faţa oricui ca pe o târfă
de cea mai joasă speţă.
În acel timp am început să văd un alt semn. Ale,
prietena cea mai bună a Larisei se uita la mine insistent.
O vedeam cu coada ochiului uneori când ea credea că nu
66

Amintiri din prezent

sunt atent. Nu judecaţi, se uita cu o privire rugătoare, nu
cu una care exprimă dragoste. Presimţeam că mă
aşteaptă ceva iar ea dorea să îmi spună dinainte, ca şi un
mesager, îmi transmitea din priviri unele planuri care se
doreau puse în aplicare.
Terminasem cu toate tezele şi am încercat s-o
contactez pe Ale. Cred că a luat sub altă formă invitaţia
mea de a ieşi. Mai mult ca sigur ştia că o să întreb de
Larisa iar ea nu dorea să îmi spună nimic. Mi se părea
normal, oricum nu am mai insistat. Ale nu dorea să-şi
trădeze prietena.
*
Până la sfârşitul anului şcolar mai erau două
săptămâni. Două săptămâni, dar mediile se încheiau în
ultimele zile şi avea loc festivitatea de încheiere pentru
clasele a XII-a. Ca în fiecare an, toţi absolvenţii cântau
Gaudeamus. Vorbe de genu’ „poluare fonică” veneau din
partea profesorilor. Îmi plăcea că se dorea atingerea unor
note înalte, de a menţine ritmul şi metrica, da’ nu le
reuşea.
Mă bucuram deoarece am trecut cu bine la toate
materiile, inclusiv la matematică, unde aveam mereu
probleme cu media. Iar fericirea se apropia de mine cu
fiecare zi ce trecea.
Ale nu a dorit să vorbească personal cu mine însă
continua să vorbească cu Larisa. Atunci am observat din
nou că Larisa reapare în viaţa mea. Împinsă de Ale puţin.
67

Graţian Lascu

Ne aruncam din nou priviri şi zâmbete ca şi cum între
noi doar atunci începea să se înfiripe ceva.
Mi se întâmplă câteodată să simt unele energii
foarte puternice. Ceva din interior mă îndeamnă, să
lovesc pe cineva care mă sfidează. Dar Timpul se opreşte
în loc şi cu un alt ochi văd ce riscuri ar urma.
Energia e puternică, iar pe atunci încă reuşeam s-o
ţin sub control. Nu puteam acţiona decât dacă şi raţiunea
mea era de acord.
O filam pe Larisa începând să mă simt atras din nou
de ea. Ieşind la ţigară în curtea liceului, ochii o urmăreau.
Fuma din ce în ce mai rar, cred că dorea să se lase. Tatăl
ei venise la şcoală şi se iscase un mic scandal când a aflat
de la dirigintele ei că a fumat în excursia din februarie. Îl
vedeam deseori pe dirigintele lor stând şi urmărind cine
intră în baia de lângă clasa mea. Uneori îl vedeam cum
traversează holul cu paşi mari şi dând buzna în baie ca să-i
găsească pe elevii din clasa lui. Celorlalţi nu le făcea
nimic.
Soarele începea să ardă tot mai puternic în timp ce
noi ne retrăgeam la umbra făcută de panoul de baschet.
O pauză ca toate celelalte, aceeaşi ţigară, acelaşi loc, dar
de data aceea am avut un impuls de acţiune. Împreună cu
Bobo m-am îndreptat spre colţul unde se afla Larisa cu
colegii ei. Salutări uzuale, glume misogine şi manifestări
gălăgioase erau ceva normal pentru noi.
Stăteam la mică distanţă de Larisa înconjurat de
colegii ei. Râdeam cu Răzvan pe un subiect misogin în
timp ce ochii mei o sorbeau. Cum stătea nu putea să
68

Amintiri din prezent

observe când mi-am aţintit privirea. Vorbea cu Ale.
Mintea mea i-a şoptit numele şi atunci s-a întors...
„Nu m-ai sunat de mult” i-am spus continuând să-i
sorb frumuseţea.
„Nici tu... Dacă nu mă cauţi tu, nici eu n-o să te
caut.”
Îşi exprima din nou victoria. O linişte scurtă s-a
lăsat in jurul nostru după replica ei. Vorbele ei nu m-au
rănit. Adevărul niciodată nu mă răneşte. Cele două fraze
schimbate au fost deajuns ca să se pornească
mecanismul. În interiorul meu setasem să fie oprite unele
comenzi în special de pe panoul unde scria mare
„REPLICI MISOGINE”.
Ziua când am fost prins pentru prima dată în liceu
fumând, a fost şi o zi norocoasă. Trei mari fumătoare din
clasa a XII-a ne-au turnat. Trei profesori şi directorul
adjunct au stat ascunşi până ce noi aveam deja ţigările
aprinse.
Descinderea s-a produs în forţă, nereuşind. Doar
ne-am trezit cu ei peste noi. Fumam în baia fetelor (aşa
arăta semnul de pe uşă) dar era o baie comună, pe
peretele căreia scria „Baie pentru fumători”. La patru
controlori nu aveai cum să mai scapi cu aruncatul ţigării.
Directorul adjunct a avut strălucita idee de a ne duce pe
toţi în biroul dânsului. În total, 23 de capete... Vă
imaginaţi fumul care era?
Eu, din păcate, am mai avut de-a face şi cu poliţia.
Printre elevi erau mari „băieţi de cartier” care acum
69

Graţian Lascu

tremurau în faţa directorului adjunct. Am zâmbit cu
subînţeles când o profesoară le-a zis turnătoarelor
„Mulţumim fetelor! Puteţi pleca.” Zilele următoare am
aflat ce legături sociale/familiale, ce manevre se făceau în
spatele cortinei. Câţi oameni ţineau gura închisă ca să
nu-şi piardă locul de muncă!
În biroul directorului am dat o declaraţie pe proprie
răspundere că am fumat, primind în schimbul semnăturii
mele o amendă de 25 lei.
Cu o zi înainte mă tunsesem scurt. Arătam ca un
puşcăriaş, mai ales îmbrăcămintea mea largă asta sugera.
Când am ieşit din birou eram un alt om în liceu. Eram
„cineva” care acumulase ură pentru conducere şi acest
lucru m-a ajutat să-mi fac relaţii. Dacă aş spune
adevărul... Nici nu ştiţi pe ce butoi cu pulbere staţi,
domnule director...
Ura comună contra unor oameni creează legături
stabile.
Zi norocoasă era pentru că primisem un mesaj din
partea Larisei. Mă văzuse pe coridor în timp ce mergeam
cu „turma de terorişti”. Mesajul era „Bravo iubire”. Inima
îmi săltase mai rău ca prima oară când am fost legitimat
de un poliţist. După mult timp, revenise la cuvântul
iubire...
N-am apucat să-i vorbesc. Plecase repede de la
şcoală, chiar după ce ieşisem din birou. Pe drum spre
casă mă gândeam la ura acumulată. Era în schimb şi Lari
care mă făcea să uit de gândurile criminale pe care le
aveam împotriva unor indivizi. Mă sunase când era în
70

Amintiri din prezent

autobuz şi am vorbit neîntrerupt până a ajuns acasă. Ne
era dor de noi. Simţeam cum în mine începeau să se
mişte alte sentimente. Mult mai puternice...
*
Ultima săptămână de şcoală a fost cea mai stresantă
din tot anul. O profesoară s-a trezit din senin că nu are
note, neputând încheia mediile, în timp ce eu încercam
să înţeleg ce gândeşte Larisa.
Luni dimineaţa am venit pe ora 7. Toate clasele
veneau pe ora 8 sau 9 doar noi am fost elevii silitori care
au venit pe ora 7. Nu mă lăsasem de fumat cum sperau
unii colegi după ce am primit amenda, aşa că am
continuat să fumez în curte. O căutam din priviri pe
Larisa şi pe colegii ei care nu veniseră încă.
Urmând sfaturile noilor mei prieteni din şcoală am
încercat să vorbesc cu directorul în legătură cu amenda
mea. Ultima săptămână de şcoală, prima abatere de la
regulament, probleme în familie; nimic nu l-a făcut să-şi
schimbe decizia. Vestea cu amenda primită a ajuns şi la
diriginta mea, tot fumătoare. M-a surprins că nu a
început să strige şi să îmi reproşeze că stric imaginea
clasei. Din contră, mi-a promis că va încerca să mă scape
de amendă.
După o oră m-am înfăţişat în faţa ei să aflu
răspunsul. Nu reuşise să rezolve nimic în legătură cu
amenda şi mi-a spus câteva motive pentru care nu dorea
directorul să mă ierte. Cineva mă turnase că fumez în
71

Graţian Lascu

liceu de când am intrat în clasa a IX-a. Informaţia era
falsă, fumam doar din clasa a X-a. Unii oameni induc în
eroare alţi oameni. Îmi imaginam cum directorul stătea
în scaunul confortabil cu mâinile sprijinindu-şi tâmplele,
ochii roşii, broboane de transpiraţie pe fruntea lui, cu
dinţii încleştaţi de ură şi mânie spunând „L-am prins!
Credea că face ce doreşte în şcoala mea? L-am prins!”
Ţin să precizez că mereu am făcut ce am dorit, mai
ales în liceu.
Tot în acea zi de luni, am zărit-o pe Larisa într-o
pauză. Stătea pe bancă afară împreună cu Ale. Am trecut
aproape de ele. Le-am făcut cu mâna. Larisa şi-a întors
capul în altă parte iar Ale a ridicat colţul gurii: „Asta e!”.
Nu înţelegeam ce se întâmplă şi decizia mea a fost să nu
intervin dacă nu mi se cere ajutorul.
În fiecare pauză, le vedeam tot pe bancă. Larisa
adoptase vechea poziţie, cu mâinile încrucişate peste
piept.
Fumam liniştit ţigara când am primit de la Larisa un
mesaj. Dorea să vorbească cu mine, faţă-n faţă. Am rămas
uimit, nu vorbisem prea multe faţă-n faţă deşi nu era
timidă. Nu o cunoşteam eu prea bine atunci.
După amiaza şi seara am vorbit cu ea aproape fără
oprire. Sunam eu, suna ea. Începeau să curgă mesajele de
parcă cei de la compania telefonică mobilă erau cu ochii
pe noi, asigurându-se de bunul mers al lucrurilor.
Aceasta a fost prima remarcă. Cea de-a doua, a fost
modul ei de-a vorbi. Nu se repezea, alegea cuvintele, îi
făcea plăcere să vorbim!
72

Amintiri din prezent

Scorpionul a fost pentru mine o zodie necunoscută
până atunci. Nu îi ştiam gândirea, hotărârile,
sentimentele, punctele forte, punctele slabe şi nici lucrul
cel mai important, pentru mine: cât puteam întinde
coarda.
Pe parcursul anului şcolar stabilisem - în ciuda
vârstei - o relaţie foarte bună de prietenie cu o doamnă
profesoară. Ca şi Larisa era dominată de zodia Scorpion.
Pentru mine a fost, şi este acum când scriu, una dintre
cele mai bune colaborări. Un partener care se ondulează
după ideile mele şi eu după ale ei, doar privindu-ne în
ochi ştiam ce gândeam.
Eram două persoane care aveau impresia că undeva,
cândva, s-au mai întâlnit.
Când o priveam şi vorbeam cu Larisa speram ca
acele reguli să se aplice şi la noi.
Spuneam de întins coarda. Nu puteam să îmi dau
seama, vorbind cu Larisa la telefon, când începeam să
exagerez sau nu îi convenea ce spun. Eu fiind un Rac, aş
sta toata ziua în apă, aberând diferite subiecte cu
prietenii mei de leneveală. Mereu exagerez iar unor fete
nu le place. Unele m-ar spânzura de penis într-un copac
pentru misoginismul meu. Altele în schimb apreciază
libertatea şi sinceritatea mea din vorbe.
Prima oară cu Larisa, s-au încins spiritele, când am
încercat să aflu ce problemă ascundea. M-am lovit de un
perete. Dacă era în faţa mea, privirea ei mă ardea de viu.
Nedorind să îmi spună am continuat cu întrebările
73

Graţian Lascu

tipice. Foloseam întrebarea cu înţeles dublu din care se
puteau trage două concluzii. O băgam pe un teren
neexplorat când începeam să trag a doua concluzie.
Vorbeam despre starea ei din acea zi când în mine s-a
aprins o flacără a furiei. Începeam să bănuiesc că
bosumflarea ei avea legătură cu mine. Enervat de
secretele ei, i-am închis.
Laşitatea ei mă înfuria. Subiectul avea legătură cu
mine, iar ea se comporta ca o fetiţă de 3 ani ce se ascunde
după fusta mamei când i se cere să susţină o idee. Mai
ales că ideea avea legătură cu mine...
Când nu îi convenea ceva, îmi spunea „Toţi sunteţi
la fel!”. Acesta a fost şi mesajul pe care l-am primit după
ce i-am închis în nas. A urmat o serie de mesaje în care ne
acuzam reciproc comportamentul.
Un mesaj pe care îl păstrez încă în telefon mi-a atras
atenţia. Îl reproduc aşa cum mi-a fost trimis, doar unele
prescurtări le dezvolt.
„Să vedem acum cine mai plânge pentru el. Eu una
nu. Să-i plângă pizdele, să rămână cu ele atunci, cu
orgoliul lui... Acum nici dacă pică ceru’ nu-i mai trimit eu
mesaj, asta se întâmplă când pun eu prea mult suflet
pentru cineva, tot eu plâng.”
Era furioasă tare. La câteva secunde am primit alt
mesaj. Îşi cerea scuze că nu era pentru mine, anteriorul.
Era pentru Ale. Mă doare acum când mai citesc din
mesaje. Spre surprinderea mea, am păstrat foarte multe.
Mesajul îl înţeleg acum perfect, iar „pizdele” sunt
anumite persoane despre care mie mi-a spus...
74

Amintiri din prezent

Ne oprim din dezvăluiri, toate la timpul lor.
În final m-am trezit că vorbesc cu ea. Spiritele se
calmaseră. Eu nu mai întrebam nimic din ce o deranja.
A înţeles că urmează o perioadă grea, în care trebuia să
îşi găsească curajul şi cuvintele ca să îmi spună ce
simte...
Ziua de marţi, am fost prezent la şcoală, dar nu şi la
ore. Directorul mi-a transmis că neachitarea amenzii îmi
va scadea nota la purtare. Indiferenţa mea îl măcina.
La începutul fiecărei ore vorbeam cu profesorul
care urma să intre la clasă. „Am nişte probleme şi trebuie
să mă prezint la domnul Director. Încă nu mă poate
primi, posibil să întârzii puţin.” Scuza ideală, mai ales că
nu precizam ce problemă există, dar precizam numele
Directorului. Când profesorul ajungea în clasă îi întreba
pe colegii mei despre mine. Stabilisem dinainte cu ei să-i
spună: „Este la Director.”
Am început dimineaţa cu cafea şi ţigară la
magazinul din curtea liceului. Câteva discuţii despre
şcoala ce se făcea înainte de ’89, criza economică,
politică, viziune profesională; exact ce îmi plăcea mie.
Hoinăream prin liceu, stăteam de vorbă cu colegul de la
poartă, mergeam la bibliotecă. Toate acestea le-am făcut
până la ora 10 când Larisa mi-a trimis un mesaj, voia să
lipsesc de la o oră, ca să vorbim.
Am întâlnit-o stând cu Ale pe bancă. Când m-am
apropiat mi-a zâmbit. Viclenia unei femei se observă din
zâmbet, iar eu iubeam atât de mult zâmbetul ei. Sunt un
mincinos! Şi acum îl iubesc...
75

Graţian Lascu

Pe alte bănci paralele cu a noastră mai stăteau
câteva fete din clasa a IX-a. Le ştiam din şcoala generală.
În timp ce vorbeam, puteam să observ în ochii
Larisei suspiciune îmbinată cu dezgust pentru ele.
Lângă noi au venit şi câţiva colegi de-ai Larisei.
După multă vreme am văzut din nou ochii şocaţi. Se
puneau bazele unui alt zvon în legătură cu mine şi Larisa.
Au stat şi ei cu noi puţin timp. Încercam să n-o privesc pe
Larisa. Nu mă privise în ochi de când mă aşezasem lângă
ea. Faptul că Ale era cu noi, îmi transmitea toate
semnalele de siguranţă pe care Lari i le spuse până la
venirea mea.
Ale a plecat împreună cu colegii ei iar eu am rămas
cu Lari. Era la fel de tăcută. Încercam să-i atrag atenţia cu
o aluzie la părul ei, mă jucam cu cheile de la clasa lor, o
prindeam cu degetele de picior... Orice aş fi făcut, între
noi nu a putut să înceapă o discuţie, indiferent de
subiectul ales. Am devenit speriat când mi-a spus „Să
plecăm.” Ce făcusem? Nu făcusem nimic! Era neplăcută
prezenţa fetelor de pe banca alăturată care vorbeau şi
aţinteau priviri tăioase spre noi? În momentul când neam ridicat, ele s-au oprit din vorbit. Aveam senzaţia că ne
urmăresc, pregătite să transmită mai departe tot ce
vedeau.
Plecarea de pe bancă a mai schimbat puţin situaţia.
Începea să fie atentă la ce spun, să aprobe sau nu, să
zâmbească pentru câteva secunde. Nu dura mult şi o
vedeam, tot cu mâinile încrucişate peste piept.
76

Amintiri din prezent

Ne-am aşezat pe vechea scenă a liceului. Nelinişte...
Starea de apăsare se şimţea iar eu aveam de ales. Să mă
apropii de ea încercând să aflu ce probleme ascunde sau
puteam să stăm la fel de tăcuţi. Cred că Divinitatea m-a
făcut să îmi pese de problemele altora şi să îi urăsc pe cei
cărora le pasă de-ale mele...
Am început să o descos. Problema o bănuiam. Nu
coopera, aşa că am făcut o pauză.
Mi-a plăcut să mă joc cu părul tuturor fetelor la care
ţineam. Nu a durat mai mult de cinci secunde şi ea s-a
retras din joc.
Inopinant apăruse profesoara care mai avea
nevoie de note la clasa mea. Prin ochelarii ei mari s-a
uitat la mine apoi la Larisa. Era limpede... Avea atâtea
pe cap încât nu mai recunoştea oamenii. Când şi-a dat
seama cine sunt a întrebat de colegii mei. Am minţit-o
că erau în sala de sport, sperând să nu facem oră. Nu
puteam să scap văzându-mă cu o fată în curtea liceului
când toţi profesorii ştiau că sunt la director.
Începeam să mă simt nedorit, inutil şi fără rost
lângă ea.
„Ce e cu tine?”
„Nu e nimic. Ce să fie?”
Pierduse... Înlăuntrul ei se dădea o luptă intensă.
Două părţi se ciocneau, forţele egale. Se lupta raţiunea cu
sentimentele...
„Are legătură cu mine?”
A tăcut.
77

Graţian Lascu

Se juca. Îşi cerceta unghiile vopsite într-o nuanţă
vie. Nici până azi nu am înţeles oamenii care nu-şi
exprimă greutatea ce o au pe suflet. Să fie teamă? Ruşine?
Toate acestea nu făceau parte din Larisa aşa cum o
cunoscusem eu.
La unele fete auzeam aceeaşi propoziţiune: „Oare
ce-o să spună?” O înjosire mai mare ca râsul faţă de ce
simte cineva nu cred că există...
Larisa nu mi-a răspuns la întrebare. Aveam tendinţa
să cred că temerea de mai sus o înhiba. Doream însă să
mai fac o încercare, un mic joc dacă îmi permiteţi. Nu
mai rămânea decât să plec...
„Cred că ar trebui să plec. Sună curând.”
„Du-te.”
Răspunsul m-a uimit. Primisem mesaj de la ea ca să
ne întâlnim; venisem pentru că şi eu îmi doream asta; cât
timp stătusem împreună încercasem să dezvolt subiecte
de conversaţie şi să întreţin atmosfera fără să exagerez;
doream să mă apropii de ea, să simtă că eram acolo, că
bănuiam ce vroia să îmi spună. Acum îmi spunea calmă şi
indiferentă că pot să plec?
Ajuns la toate aceste concluzii, în mine s-a trezit
Misoginul. Fabrica de cuvinte înjositoare pentru femei
începea să lucreze la capacitate maximă.
M-am îndreptat spre cea mai apropiată bancă şi mi-am
izbit pumnii în ea.
„Ce-i cu tine?! Ţi-e greu să-mi spui?”
Şi-a întors privirea spre mine.
„Ştiu de ce fac asta.”
78

Amintiri din prezent

Am făcut un gest tip „Asta e!” din buze.
Am împins uşa. S-a lovit cu zgomot de toc. Ieşeam
ca şi un profesor după ce ora fusese un calvar.
Furios? Dezamăgit.
Sunase de ieşire chiar când făcusem primii paşi
afară din clasă. Nu ştiu dacă şi-a întors ochii spre uşă să
mă privească sau a început să-şi strângă lucrurile pentru
plecare. Trecuse ceva timp de la începuturi de când
testasem cu succes diferite cuvinte sau fraze ca să ajung la
esenţa sufletului feminin. Acum, cineva reuşise să aibă
mai multă forţă în apărare decât eu în atac. Găsisem o
femeie puternică, un psihic puternic... Exact ce căutam
de mult timp...
Să mă simt învins? Sau fericit?
*
Ajuns acasă m-am trântit direct în pat. Aveam mare
nevoie de somn. Durerile de ochi au început să fie
prezente şi tot mai accentuate în acea perioadă.
Imaginile fugeau când eram obosit.
Cu capul greu pe pernă încercam să adorm.
Oboseala corpului o simţeam, însă psihicul nu dorea să
coopereze. Fără să îmi dau seama începeau ca legăturile
telepatice să se formeze între noi. Mult mai puternice
decât îmi imaginam eu că o să fie. Acum când scriu toate
acestea, nu s-au pierdut. Încă există şi de fiecare dată mă
sperie, mă fac nervos, transmit spre mine o energie care
mă loveşte în plin.
79

Graţian Lascu

Aşteptam să mă sune. Curios şi obosit am început
să vorbim. Era în autobuz spre casă. Nu mai jucam
niciun joc aşa că am decis să vorbesc fără să pierd
nimic.
„Nu îmi spui nici acum ce ai avut azi...?”
S-au lăsat tot aceleaşi momente clasice de linişte la
întrebări care o făceau să îşi dezvăluie sentimentele. Pe
fundal se auzea cum autobuzul se oprea în staţie. Văzând
că nu răspunde, gura îmi era deschisă şi mintea pregătită
pentru rostirea primului cuvânt.
„...poate ar fi mai bine să vorbeşti cu Ale sau cu
David. Ei ştiu despre ce e vorba...”
La câteva sutimi de secundă după ce creierul a
procesat informaţia, eram pregătit cu o frază „ Da’ ţi-e aşa
de greu să îmi zici?”
Da, lovea în plin...
Înţelegeam reţinerile ei. Mi se oferiseră două surse
apropiate care să îmi furnizeze informaţii. Cu Ale
vorbeam din priviri. Cu David eram prieten dinainte de
începerea liceului. Îmi amintesc că lui David i-am
pomenit odată, la narghilea, de Larisa. Era înainte de
Balul Bobocilor.
Mă mulţumeam cu răspunsul ei.
Seara am fost să completez câteva fişe contabile la
Carina, colegă de clasă.
Eram apropiaţi prin ajutorul oferit reciproc. Ne
acceptam toate defectele. Tot timpul aveam un subiect
de discuţie. Oriunde ne aflam dădeam impresia că am fi
împreună. Da... Carina a jucat un rol important.
80

Amintiri din prezent

Înainte de a ajunge la Carina, am sunat-o pe Ale. Nu
putea vorbi. Mi-a spus că mă sună ea.
Aveam doi pioni cu care trebuia să joc. O vagă
impresie mi se întipărise: Ale nu o să mai sune.
Când am văzut numele ei scris pe ecranul
telefonului eram pe jumătate încălţat. Am ieşit afară. Nu
doream să audă Carina. De ce? Ştie ea...
„Lari mi-a spus să vorbesc cu tine. Se pare că ai ceva
să îmi zici, în locul ei.”
„A zis ea asta?”
„Da.”
S-a gândit mult.
„Lui Lari îi place de tine.”
Bănuiam.
„De câteva zile plânge cu gândul că relaţia nu va
rezista. Tu fiind în oraş şi ea în sat.”
Mai era un lucru pe care îl doream.
„De ce nu-mi spune ea?”
„Nu ştiu...”
Nu spun că minţea dar nici că spunea adevărul.
Aflasem temerea cea mare.
Altceva nu am mai vorbit. Ale dorea, simţeam in
influxiunile vocii ei, ca între mine şi Larisa să fie ceva.
Revenit sus, Carina îmi arunca priviri bănuitoare.
M-am apucat să scriu în continuare.
„Cu cine ai vorbit?” întrebă bănuitoare.
„Cu o fată.”
Dacă eu nu spun mai multe, nefiind genu’, ştia că nu
avea rost să mă întrebe.
81

Graţian Lascu

*
În aceea seară l-am sunat şi pe David.
„Ce mişti şefu’?” l-am întrebat.
„Îmi fac de mâncare. Mor de foame.”
„Larisa mi-a spus că ai ceva să-mi zici.”
„Ar dori să fie cu tine...”
Semăna a semn de pace. Eram pe val.
„Doar atât?”
„Ştii că ea nu vine în oraş când e vacanţă. Şi nah...”
„Am înţeles. De fapt nici nu contează asta dacă sunt
sentimente.”
Un moment de linişte.
„Da...” mi-a zis tot ezitând.
David ştia mai multe, mult mai multe lucruri pe care
mi le-a spus după ceva timp.
Era sincer. Mi-a urat baftă.
Baftă?!
Urma să mă ating cu mâinile goale de un Scorpion
ce avea acul veninos...

82

III
A trecut o lună de zile de când n-am mai fost în
camera asta.
Igrasia de pe perete era la fel. Nu se schimbase
nimic între timp. Ciudat cum tot în aceaşi cameră m-au
pus. Cred că au schimbat patul, nu mai are adâncitura
din mijloc.
Ultima dată pe autobuz m-am întâlnit cu un ţigan.
L-am recunoscut atunci, el a rămas între timp aici. Acum
aproape că nu-l mai recunosc. Câteodată treceam pe
lângă el când mergeam spre cantină. Privea cerul cu ochii
lui mici înconjuraţi de cearcăne. Câteva secunde m-am
oprit crezând că poate mă va recunoaşte.
S-a schimbat imens, nu doar el, până şi doctorul
meu. Doar camera asta nu s-a schimbat...
În următoarea zi, am încercat să nu vorbesc cu
Larisa. Trebuia să se aştepte la orice lucru.
Am ieşit de la ora de fizică pe terenul din curtea
liceului. Stăteam la umbră pe o bancă, sub un nuc ce ne
trimitea răcoarea în arşiţa lui iunie. Fumam fără mare
băgare de seamă, vedeam de la depărtare dacă se apropie
cineva. Din senin, am văzut-o pe Larisa aşezându-se pe o
bancă în partea cealaltă a curţii.
83

Graţian Lascu

Când am ajuns la ea era încruntată. Ochii ei
străluceau când Soarele îşi arunca razele spre ei. Căpruiul
devenea mai deschis, aveai impresia că la suprafaţă nu era
decât puţină culoare, adâncul fiind mai întunecat. Venise
în acea săptămână doar cu rochiţe ce îi dezvăluiau
picioarele fine.
Lăsând la o parte toate, se observa (vag) o urmă, un
gând ascuns ce o neliniştea, ce nu îl clarificase. Plimbarea
noastră prin curtea liceului ne-a dus spre treptele din faţa
cabinetului de psihologie.
Domnul B. ajunsese cu jumătate de oră înainte.
Întreb:
„Vrei să mergi la psiholog?” pusesem întrebarea
urmărind cu atenţie răspunsul ei.
„Mi-ar trebui un psihiatru!” râse.
Privi câteva momente spre uşa închisă pe care era
afişat orarul. Medită cu degetul mare poziţionat pe buza
inferioară şi unghia între crăpătura dinţilor din faţă.
După câteva repetiţii lăsă unghia să se odihnească pe
buza inferioară privind în continuare spre uşă.
Cât iubeam gândurile ei niciodată dezvăluite. Ochii
ei angelici, cu degetul mare pe buza inferioară, o
transformau într-un tablou viu... Nu există sumă de bani
pentru astfel imagine.
În acele momente din cabinet ieşi o fată. Mergea cu
capul plecat. În prag apăruse domnul B.
„Bună ziua!”.
„Ceau.” zise strângându-mi mână cu fermitate.
„Hai, te rog, ajută-mă puţin.”
84

Amintiri din prezent

Mă chemă în cabinet. I-am făcut Larisei semne că
mă întorc imediat.
Cabinetul îmi era cunoscut. Acolo ţinusem toate
orele de la Cercul de Psihologie. Domnul B. m-a rugat să
aranjez bicicleta şi două scaune.
În psihologie, discuţia dintre medic şi pacient este
privată şi secretă. Speram ca domnul B. să treacă peste
această regulă. Din ce îmi spusese Larisa, dorea să meargă la
psiholog. Domnul B. ştie cum să facă un om să se descarce de
tot ce îl apasă. Speram prin acest mod să aflu ce avea Larisa
pe suflet.
„Fata care e cu mine, ar dori să vă vorbească.”
„Pot acum, sau când începe ora.”
„Poţi să mergi acum înăuntru, dacă vrei” i-am spus
când am revenit lângă ea.
S-a uitat mirată la mine.
Clipi de doua ori.
„Nu!”
„O să te ajute să te descarci.”
„Poate altă dată.”
M-am întors să îl salut pe domnul B. şi să-l anunţ că o
să mai trec pe la el înainte să se termine anul şcolar. Plecam
împreună cu Larisa spre curte. O las cu gândurile ei.
„Anunţă-mă când vrei ceva sigur.”
O priveam cum se îndreaptă spre colegii ei scoţând
o ţigară.
Peste o oră mă anunţa că vrea să vină la o cafea.
Nu pot să spun că prima întâlnire propriu-zisă cu
Larisa a fost uşoară. Totul e nesigur când vine vorba ca
85

Graţian Lascu

doi oameni să colaboreze, indiferent de interes. Eram
relaxat. Mergeam sigur, fără să-mi fac griji, spre
cafeneaua unde stabilisem să ne întâlnim. O cafenea
verde, în apropierea liceului. Nu putea să rămână mult
timp în oraş, astfel că locul ales era optim.
De obicei, la sfârşitul orelor mergeam spre acasă cu
câţiva colegi. În acea zi am rupt ritualul. Nu că ar fi fost
prima dată, însă am remarcat unele sprâncene ridicate.
Larisa mă aştepta la o masă lângă perete. Părea
relaxată deşi butona telefonul fără oprire. I-am dat
pachetul de Vogue Slims Menthol pe care mă rugase să-l
cumpăr. Şi-a aprins o ţigară îndreptându-şi spatele.
Am comandat două cafele, lungi cu lapte. Au venit
repede. Larisa nu îşi pusese lapte în cafea ci doar un
pliculeţ de zahar, îi plăcea mai amară. Oricum, era ea
prea dulce.
Atmosfera nu era totuşi optimă. Timp de jumătate
de oră la masa alăturată câţiva liceeni sărbătoreau cu beri
sfârşitul anului şcolar. În final au plecat, rămânând
singuri la etaj.
Larisa fuma ţigară după ţigară. Prin simpatie am
încercat şi eu să fumez un Slims Menthol de la ea. Am
simţit cum mi se urcă stomacul până în gât. În ciuda
discuţiilor noastre dese se observa starea ei. Nu era deloc
liniştită. Parcă dorea să meargă din acel loc cât mai
repede.
Am început să duc discuţia spre subiectul dorit. Mă
simţeam puţin jenat că trebuia să încep cu relaţia pe care
o avusese cu Răzvan. Spre surprinderea mea, îmi relata
86

Amintiri din prezent

câteva întâmplări josnice în care se aflase Răzvan cât
timp au fost împreună. Trebuia să îndur. Altfel nu
reuşeam să ajung unde doream, deşi mă amuza ce îmi
spunea.
Nu voi relata toate propoziţiile din discuţia purtată.
Acele momente vreau să le păstrez pure, să nu fiu împins
de prea mult zel şi să le schimb.
Larisa fuma în continuare, eu mă jucam cu linguriţa
în cafea.
Mi-am întors privirea spre ea.
Îmi plăcea stilul în care fuma, ţinând ţigara feminin
şi cu influenţă masculină trăgând mult în piept ca fumul
să se distribuie în toată cavitatea pulmonară.
Ridică mirată din sprâncene când îmi văzuse
privirea.
M-am întors la linguriţa din cană.
„Am vorbit cu Ale...”
Aşteptam de la ea ceva, o afirmaţie, o negare, o
întrebare, o interjecţie... Nu accepta o discuţie nici
acum?!
„Am vorbit cu Ale...”
„Şi? ...ce-a zis?”
Începeau să-i cadă liniile de apărare.
„Mi-a spus cum stă problema.”
Simţeam o poftă nebună să-mi aprind ţigara pe care
o rulasem şi o aşezasem lângă degetele mele. Rezistam cu
greu tentaţiei. Trebuia să mă concentrez. Să nu dau
rateuri.
M-am blocat...
87

Graţian Lascu

Aveam atâtea propoziţii gata şi nu ştiam pe care să o
folosesc.
„Uite ce e Lari... Ale mi-a spus ce simţi şi tot ce te
reţine... Vreau să fiu cu tine... De prea mult timp ne-am
aşteptat unul pe altul...”
Cuvintele ieşiseră fără reţineri. Când spui ceva din
suflet nu există teamă şi raţiunea nu intervine decât la
legarea cuvintelor în propoziţii.
Mutarea piesei mele pe masa de joc era efectuată.
Speram ca ea să mute...
În timp ce vorbeam mâna mea o atingea pe a ei.
Degetele mele simţeau fineţea unei noi lumi pe care nu o
cunoscusem încă. Nu reacţiona, aşa că mi-am retras-o.
Ceva m-a făcut să aştept.
Fără ezitare se aruncă spre gura mea. Explodau
sentimentele împrăştiate în mii de frânturi. Acum se
uneau, începeau să vorbească între ele. Sărutul
continua... I-am trecut mâna prin păr mângâindu-i
obrazul delicat.
Gurile noastre nu se mai săturau.
Se doreau tot mai mult fără oprire...
S-au oprit într-un final...
Şi acum îmi amintesc tremurul ei...
Stând îmbrăţişati, simţeam cum ying si yang se unesc.
Simţeam cum pacea şi fericirea se aşezau peste noi.
Împlinirea că ne-am găsit şi idei pentru o viaţă mai diferită
decât cea pe care o dusesem până atunci. Simţeam cum
energiile noastre, formau acum una singură.
88

Amintiri din prezent

Soarele venise şi pe strada mea. Buzele ei îmi
dădeau seva speranţei. În mine se bucura un copil
care se simţea salvat ca în braţele unei mame.
Visasem de mult timp, încă de la publicaţiile pe blog
aceste clipe. Parfumul dulceag ce o înconjura îmi
spunea „Bun venit!” când mă apropiam de gâtul ei.
Aţi văzut un om orbit de plăcerea averilor cum
mângâie lingourile de aur? Aşa degetele mele îi
mângâiau pielea fină a mâinii.
Sentimentele vorbeau, raţiunea tăcea. Ne priveam
în ochi şi zâmbeam fără să ne spunem cuvinte. Gurile
noastre nu se puteau despărţi pentru mult timp. Mă
zgâria uşor cu unghiile pe mână. Armonia iubirii nu se
poate explica în cuvinte...
*
Dragostea noastră pură, nu se temea decât de un
lucru: de infiltrarea raţiunii între noi. Din simpla mea
observaţie am văzut că o relaţie este dusă două, poate
chiar trei săptămâni până când izbucneşte o ceartă.
Atunci raţiunea începe să lucreze împreună cu o fiică de-a ei
numită frica de-a pierde relaţia. Apoi intervine şi fiica cea
mai periculoasă, gelozia.
Momentele petrecute cu Larisa în acea zi n-au fost
întrerupte de raţiune. Trebuia să plece acasă. Dacă ar fi
fost să aleagă, nu ar fi plecat. Urmările ar fi fost însă
dezastruoase, posibil o ceartă cu părinţii. Avea pe atunci
câteva limite şi interdicţii pe care nu le încălca.
89

Graţian Lascu

La plecare a plătit ea consumaţia. În ciuda protestelor
mele nu s-a lăsat convinsă. Acest lucru m-a bucurat. Eram
obligat să plătesc eu data viitoare. Deci o nouă întâlnire.
Mergeam spre Centrul oraşului. De acolo lua
autobuzul până acasă. Am luat-o de mână.
Era împlinită. Surâdea cu timiditate faţă de gestul
meu. Răspundeam şi eu strângându-i degetele mici. Nu
se lăsa nici acum învinsă şi mi-a răspuns încercând să mi
le strângă şi ea tot mai tare. Soarele nu ne ardea ca în
celelalte zile. Doar ne încălzea. O briză, prietenă, aducea
parfumul ei dulceag spre mine.
Ajunşi în Centru, încă ţinându-ne de mână, am
văzut-o pe diriginta mea. Larisa s-a speriat şi mi-a lăsat
mâna. Eu încercam să îi atrag atenţia dirigintei, să ne
observe. Larisa mă lovise în joacă să termin.
„Nu ştii ca Dira’ nu vede prin ochelarii ăia negri?”
A început să râdă. Râdeam şi eu luându-i mâna
înapoi. A început să mi-o strângă. Mă amuzau eforturile
ei de-a mă face să sufăr fizic. La acest lucru nu s-a
descurcat niciodată.
Nu a acceptat să o duc până în staţia de autobuz.
Aveam vaga idee că nu dorea să fie văzută cu mine de
anumiţi cunoscuţi. Era posibil ca vecini de-a ei să se fi
aflat în staţie. Nu m-a afectat acest lucru. Înţelegeam
că pentru o perioadă trebuia să fim precauţi.
Îi spusesem în cafenea că ar fi bine să nu anunţăm
relaţia noastră pentru o perioadă. Nu se împotrivise,
dorea şi ea acelaşi lucru, credea la început că eu le voi
spune colegilor şi prietenilor mei.
90

Amintiri din prezent

Înainte de a ne despărţi am ezitat puţin amândoi.
După sărutări mi-a ţinut degetele într-ale sale până când
distanţa ne-a separat. Câteva sutimi de secundă
rămăsesem cu mâna întinsă aşteptând...
Ce aşteptam?
Aşteptam să se întoarcă din nou în braţele mele.
Telepatia era puternică şi trupurile noastre
transmiteau energie. După mult timp, cineva, trezise în
inima mea de piatră sentimentul iubirii...
Legătura dintre noi se simţea puternică şi de la
distanţă. Nefiind în oraş, fluxul gândurilor se canaliza
în cea mai mare parte spre ea. Simţeam asta şi din
partea ei prin mesajele care le primeam în fiecare zi.
Vorbeam continuu. Mă interesam cât era ora şi de cele
mai multe ori mă uitam la oră fixă. Tradus în limbajul
adolescentin, se înţelegea că persoana care îţi vine în
minte te iubeşte.
Căzând de acord cu Larisa să nu precizăm nimic
asupra relaţiei noastre, încercam să găsesc un echilibru ca
să nu se dea de bănuit. Larisa era sigură că doar Ale ştia
ce se întâmpla între noi. Ea era şi cea care ne ajutase
direct, chiar şi indirect, să ne cuplăm. Ale era persoana
care o cunoştea cel mai bine din afara familiei ei.
Şi eu aveam un confident: Carina. Înţelesese la fel
ca Mela că erau lucruri în viaţa mea care nu trebuiau
ştiute de nimeni. Făceam rău de multe ori prin simplele
mele vorbe, nu doream şi prin fapte. Carina însă a ghicit
o schimbare în comportamentul meu.
„Ai păţit ceva?”
91

Graţian Lascu

Observasem şi eu schimbări în comportamentul
meu. Prima ar fi lejeritatea cu care dădeam o ţigară
atunci când mi se cerea, dorinţa de a purta o discuţie
despre orice subiect, energia pe care o simţeam în corp
fără să fi consumat nici un elixir magic.
Larisa ştia care era caracterul meu, cum eram
cunoscut. Şi ea era cunoscută din vorbe, mai ales cele din
excursie, ca o femeie cu mai multe feţe. Aceste lucruri leam eliminat din viaţa noastră, le-am înlăturat, le-am uitat,
nu doream să ne gândim la ele. Acum începeam o noua
viaţă...
În ziua următoare eram la poarta liceului, de
serviciu. Mulţi elevi începeau să nu mai vină la şcoală,
mediile erau aproape toate încheiate iar absenţe nu se
mai puneau. Prin avertizări cu tot felul de controale în
timpul orelor, direcţiunea încerca să sperie profesorii,
să-şi facă datoria. Înţelegeam în ce cacealma de liceu mă
aflam.
Vorbisem cu Larisa să mergem la o cafea după ce mi
s-au calculat mediile.
În ziua aceea purta o rochiţă albă scurtă şi un
decolteu enorm.
„De ce te-ai îmbrăcat aşa?”
Eu nu puneam – nici nu pun – accent pe modul în
care mă îmbrac. Era surprinsă de întrebarea mea. Nici
până azi nu i-am înţeles reacţia, nici logica.
„Vrei să zici că nu-ţi place?”
„Ba da!”
92

Amintiri din prezent

„Când ieşi cu cineva nu ai vrea să fii invidiat pentru
ce deţii?”
Până în acel moment, mai auzisem logica asta.
Privind în ansamblu, ideea dorea să atragă invidie. Ce mă
deranja era faptul că până a ajunge invidia la mine, prin
mintea bărbaţilor treceau multe plăceri carnale în care
era implicată Larisa. Asta mă deranja cel mai mult.
Neavând buzunare unde să-şi pună telefonul, l-a
lăsat la mine. Mă întrebam de ce nu l-a lăsat în geantă?
Nu m-am interesat de niciun mesaj sau apel pe care l-a
avut, nu aveam nici un interes s-o fac. În mine nu se
infiltrase gelozia şi ştiam cum era să fii urmărit şi
chestionat dintr-o relaţie anterioară. Culmea! Tot cu o
Larisa.
În jurul orei 11 termină cu calculatul mediilor.
Venise la mine fericită că trecuse la contabilitate. Avea
probleme cu dirigintele ei. S-au atacat continuu. La
orgoliul ei nici nu mă miră să nu fi cedat în faţa unui
bărbat. Asta am învăţat-o cu timpul.
Cât timp stătusem la poartă în acea zi, o colegă de-a
ei s-a plimbat pe la Secretariat. O ştiam de când doream
să fiu, în primăvară, cu Larisa. Relaţia dintre ele se
destrămase după ce o vorbise pe la spate pe Larisa.
Se opri lângă mine, îşi duse mâinile la spate
întrebându-mă în timp ce zâmbea şi făcea celebrii puppy
eyes:
„Tu eşti cu Lari?”
Cred că ea se mai credea prietenă cu Larisa şi dorea
să afle. Sau o pusese cineva să întrebe...
93

Graţian Lascu

„Întreab-o pe ea să vezi ce zice”
„Ce rău eşti!”
„Pe mulţi vreau eu să-i supăr! Şi culmea, îmi iese.” 2
Când Larisa a aflat de la mine, a zâmbit cu subînţeles.
Trecuse o zi de când eram împreună şi deja cineva dorea să
se înfiltreze. Când au ieşit colegii ei era lângă mine. Le-am
strâns mâna lui Cristi şi lui Răzvan, observând pe faţa celui
din urmă o mică idee bănuitoare. Cel mai mult mi-a plăcut
când Ale mi-a trimis din ochi o satisfacţie, o bucurie că
reuşisem. Prin ochii ei vedeam împlinirea şi cuvintele
fericite pe care Larisa nu mi le spunea direct.
Am pornit împreună spre un restaurant din
apropiere. Am ales o masă de unde puteam să vedem
cine intră. Colegii ei plecaseră spre cafeneaua unde
fusesem noi cu o zi în urmă. Dar nu toţi. Exista
posibilitatea să ne trezim cu ei prin preajmă.
Nu asta conta oricum, ci faptul că eram cu Larisa.
Stăteam unul lângă altul ţinându-ne de mână. Din nou
fuma ţigară după ţigară fără însă să lase să se observe un
gând ce o neliniştea. Acum fuma de relaxare. Începea să îmi
povestească diferite lucruri despre familia ei. Încercam să
fiu cât mai atent, notând imaginar comentariile făcute pe
marginea subiectului. Din acele momente începeam să o
cunosc ca pe o iubită, să am acces la gândurile şi gusturile ei.
În timp ce rulam o ţigară, Larisa a scos un sunet
scurt de uimire. Mi-am ridicat ochii însă nu am văzut
decât câţiva liceeni care intrau în local.
94

Amintiri din prezent

„Pff...Sper să nu spună la nimeni.”
Printre liceenii care intraseră se afla şi un băiat de la
ea din sat. O ştia, şi Larisa se temea ca să nu afle în primul
rând părinţii ei. Nu o interesa dacă aflau prietenii ei, ştia
să închidă gura oricui. Abilitatea asta îmi plăcea.
Discuţiile noastre curgeau în continuare trăind în
micul nostru colţ de lume. Am surprins zâmbetul unei
ospătare în vârstă care a trecut pe lângă noi. Cred că şi-a
adus aminte de adolescenţă şi întâlnirile pe care le-a avut.
Eram fericiţi, râdeam amândoi pentru orice lucru mărunt
pe care îl spuneam sau constatare mai deocheată pe care
o făceam.
Larisa a fost femeia care a avut acces la latura mea
ascunsă. Nu chiar prima, Carina a fost prima tratată
altfel, însă cu ea încă eram un misogin. Doream ca Larisa
să nu primească nici o doză de misoginism. Mergeam
doar până la unele glume fără perdea ca simple
amuzamente. Prin tot ce făceam nu se vedea faţa mea
ascunsă. Racul este dominat de Lună, iar oamenii când o
privesc îi văd doar o faţă, tot timpul aceeaşi. Luna nu-şi
arată cealaltă faţă niciodată, trebuie ca tu să mergi în
căutarea ei.
Trecuse de ora 12. Larisa peste o ora avea autobuz.
În restaurant intrară doi băieţi, liceeni şi ei. Îi vedeam
cum căutau o masă liberă. Unuia dintre ei i-am observat
privirea ce căzuse pe Larisa. Sau poate pe decolteul ei...
Se aşezaseră chiar în faţa noastră luând o poziţie de mari
şmecheri. Larisa sări:
„Ce mă-ta te uiţi, mă?”
95

Graţian Lascu

Mă simţeam vesel şi puternic la auzul vorbelor ei.
„Ce? N-ai văzut ţâţe până acum?” continuă ea.
Nu vorbise tare însă se putea auzi clar. Ciudat era
faptul că unul dintre cei doi băieţi chiar atunci povesteau
o scenă erotică.
Nu m-am supărat, nu simţeam. Cuvintele ei mă
făceau să am încredere în ea. Începeam totuşi să-mi
amintesc de raţionamentul meu: până să ajungă invidia
la mine, Larisa trecea prin imaginile carnale din mintea
bărbaţilor. Logica ei era greşită. Rămâneau doar cu
privitul şi se întorceau la munca manuală.
Am plătit eu, aşa cum era normal. Când s-a ridicat
Larisa de la masă am văzut reacţia celor doi privindu-i
picioarele de gazelă. Acele picioare fragede în care doreai
să îţi înfigi degetele. Cei doi priveau cu multă admiraţie şi
cu acele scântei perverse în ochi. Larisa mi-a luat mâna şi
am trecut prin faţa lor mândri.
„Ăştia-s proşti! Nu ştiu că există oglinzi pe perete în
care să vezi reacţia celor din spate? Ce obsedaţi!”
Râdeam amândoi ieşind în stradă. Eram convins că
atunci o auziseră şi trimiteau blesteme spre ea.
„Ţi-am zis eu! Mulţi te-ar dori...”
Am condus-o până în apropierea staţiei de autobuz.
Tramvaiul venise mai repede şi m-am urcat în grabă, după
nelipsitele sărutări. Începeam să o iubesc tot mai mult şi
să-mi dau seama că ea era ceea ce căutasem de mult timp.
În ziua următoare era Festivitatea de Încheiere a
anului şcolar pentru clasele a X-a şi a XII-a. Veneam la
96

Amintiri din prezent

şcoală pe ora 9. Larisa mă anunţase că merge împreună
cu colegii ei la cafea de dimineaţă. Nu am protestat şi nici
nu m-am simţit dat la o parte că nu m-a invitat. Erau
colegi, un colectiv care se înţelegeau iar eu nu puteam să
intervin din senin. Nu era vorba că n-aş fi fost acceptat,
din contră! La fel ca mine încerca să păstreze un
echilibru. Prin asta înţelegeam că aveam şi eu dreptul de
a ieşi cu colegii mei...
Curtea liceului era plină de absolvenţi şi părinţi cu
braţele pline de flori. Festivităţile acestea secau
buzunarele tuturor. În liceu erau şi elevi cărora părinţii le
puteau oferi mult mai mult şî nu se simţea lipsa unor
bani. Însă pentru majoritatea, cheltuielile erau majore,
cât salariul pe o lună a unui părinte. Îmi era jenă de
regulile protocolare.
M-am întâlnit cu Ea în apropierea claselor noastre.
De faţă cu colegii ei, am sărutat-o pe obraz.
Eram atenţi la orice detaliu.
„Hai să fumăm o ţigară” i-am propus.
Ne-am retras în baie, venind cu noi Ale şi David.
Amândoi ştiau, deşi cred că David doar bănuia şi nu
dorea să întrebe. Griji nu îmi făceam, ştia să tacă şi să
spună doar cât trebuie. Ale înţelese din ochii mei că
doream să fiu singur cu Larisa. Au plecat curând pe
motiv că merg în curte.
Asigurându-mă că eram singuri m-am năpustit spre
Larisa. Gurile noastre începeau un dans lent, bătrânesc.
Am tras-o spre mine în toaletă închizând uşa. Ţigările se
fumau singure, nepăsătoare. Larisa mi-a pus mâna pe
97

Graţian Lascu

piept adâncindu-şi unghiile în sternul meu. Sărutările
noastre deveneau mai pasionale. Mâna mea îi urca încet
spre coapsă strângând-o uşor. Braţele ei s-au încolăcit
după grumazul meu.
Nu aveam nevoie de spiciurile ţinute în curte.
Sentimentele noastre vorbeau fără model, se rostogoleau
din noi de-a valma fără traseu, ca şi bolovanii porniţi din
vârful muntelui. Îi simţeam gustul mentolat lăsat de
ţigară şi puterea mirosului dulceag din parfum. Puteam
rămâne aşa cât timp ar fi continuat festivitatea.
Apa de la robinet a început să curgă făcându-ne să
tresărim...
Îmi dusesem degetul arătător la buze. Am ieşit
singur din toaletă să văd cine era. Îmi aranjam sexul în
pantaloni dând impresia oricui că urinasem.
Cel care dăduse drumul la apă era Răzvan...
Puţin surprins şi amuzat de situaţie, ne-am strâns
mâinile glumind pe seama festivităţii de închidere. Se
uită ciudat la mine, spre faţa mea. Încercam să îi citesc
observaţia. Mi-am şters transpiraţia de pe frunte.
„Nu vii în curte?”
„Termin ţigara şi vin. Ne vedem acolo!”
Niciodată exprimarea cu „ne vedem acolo” nu mi-a
dat greş. Nu înţelegeam nici eu cum oamenii chiar
mergeau când le sugestionam. După ce a plecat,
aşteptasem câteva secunde înainte să mă întroc la Larisa.
Observa la fel ca Răzvan, ceva pe faţa mea. Izbucni
în râs.
„Ce?!”
98

Amintiri din prezent

Îşi apropie degetul mare de colţurile gurii mele şi
începuse să mă frece. Şi-l umezii şi frecă din nou. Atunci
fulgerul m-a lovit... Îmi umezisem buzele simţind un gust
pal, de ceară.
„Am ieşit, m-am întâlnit cu Răzvan dând impresia
că mă pişasem, eu având de fapt luciu pe buze...”
Ce altceva putea fi mai frumos? Începeam şi eu să
râd împreună cu Larisa de situaţia în care mă aflam. Mă
sărutase scurt, fericită, neriscând să îmi mai imprime ruj.
Am început să mă spăl pe gură. Larisa plecase deja ca să
nu ieşim deodată din baie. Încă râdeam singur încercând
să îmi imaginez ce gândise Răzvan. Asta cred că pusese
capac, cred că observase lipsa ei de lângă Ale şi înţelesese
totul.
Am coborât în curte. Era aglomerat, mulţi părinţi
retrăgându-se la umbră din arşiţa soarelui. După
Gaudeamus şi anunţarea Şefilor de Promoţie,
absolvenţii plecară spre clasele lor pentru încheierea
ţinută de diriginţi. Doar clasele de a X-a mai
rămăseseră în curte. Eu mă plimbam de colo-colo
făcând poze cu aparatul unei colege. Minţisem un
profesor că eram de la presă somându-l să facă poză
împreună cu clasa căruia îi era diriginte. Expresia de
frustare îi apăruse pe faţă când diriginta mea m-a
strigat să vin alături de colegii mei.
Câteva atacuri între diriginţi, „gagica mişto”,
diriginta mea, mereu ştia cum să întreţină atmosfera. Am
văzut puterea care o înconjura fiind aplaudată de toată
lumea, inclusiv de femeile de servici.
99

Graţian Lascu

După festivitatea din curte ne-au lăsat liberi urândune „Vacanţă plăcută!” Larisa plecase în clasa ei pentru o
mică încheiere şi cu dirigintele. A revenit liniştită.
În acea după-masă plecam în excursie. Ştiam că
semnal nu aveam la cabană deci nu puteam vorbi timp de
două zile.
„Ai grijă de tine...”
Îşi ridică încet chipul privindu-mă cu dulceaţă. Nu
se citea frică în ochii ei. Frica de a fi înşelată. Era doar
sentimentul greu de despărţire. Am strâns-o la pieptul
meu sărutându-i creştetul.
*
Excursia în sine a avut mai multe rele decât bune.
Partea bună, a fost bucuria cu care reuşisem să ne
gospodărim singuri fără adulţi. Rele o grămadă.
Dragostea sau mai bine zis pasiunea pentru un băiat ce
nu era coleg cu noi a dus fetele la gelozie. Îl cunoşteam
de mult timp pe el şi ne înţelegeam. După câteva pahare
de vodkă s-au schimbat opţiunile de alegere a fetelor,
mergând spre cea ce nu-l adorase de la început. Lăsăm
asta, nu sunt problemele mele însă au afectat buna
dispoziţie a grupului. Marea pierdere a fost după
excursie, când vedeam cu ochii mei cum colegialitatea
era dată la o parte şi înlocuită cu vorbe pe la spate.
Eu încercam să mă bucur de toate. Din acel
moment m-a atras liniştea muntelui, aerul răcoros ce îmi
ardea plămânii, susurul apei lovindu-se de pietre,
100

Amintiri din prezent

freamătul frunzelor, mişcarea lină a brazilor, ciripitul
păsărilor – toate împreunate cu frumuseţea roşiatică a
unui apus de soare.
Împins de atmosfera energizantă a colegilor am
început să bem fără măsură. M-am oprit cu greu după 5
litri de bere. Am suportat şi consecinţele, evident. În
dimineaţa următoare spălam un balcon lung de 10 metri
în care urinasem. Începeam pe atunci să înţeleg ce
găsisem în alcool, în afară de o simplă „modă” a
adolescenţilor ce se credeau rebeli.
A doua noapte am luat-o mai uşor. Consumam doar
cognac cu Cola şi cuburi de gheaţă. Încercam să găsesc
cumpăna dintre realitate şi beţie. Să am puterea
gândului, fără cuvinte mari, o căutam pe Larisa... Să mi-o
imaginez lângă mine, acolo. Încet-încet aveam acces spre
dorinţa mea.
Împreună cu alcoolul, gelozia făcuse prima victimă.
Carina băuse vin, destul încât să nu simtă cum o
ridicasem cu şezlongul ca să o ducem înăuntru din
răcoarea nopţii. Avusesem grijă de ea până adormise
veghind-o şi după aceea. Stăteam împreună cu Daiana
verificând tot la 15 minute pulsul. Marele medic
alcoolic...
În tot acest timp continuam să beau pahar după
pahar fără să simt în totalitate efectul dorit. M-am retras
pe balcon lăsând geamul deschis în caz că era nevoie de
mine. Sprijinit de balustradă priveam spre stele... Vântul
adia uşor făcând să danseze vârfurile brazilor. Am dat
„comandă” corpului să îşi relaxeze toţi muşchii.
101

Graţian Lascu

Închideam ochii simţind mişcarea vântului, imaginândumă zburând. Auto-sugestia încă nu o stăpâneam
îndeajuns dar atunci reuşisem! Toate fluxurile din creier
mă duceau spre imaginea ei...
Începeam să îmi dau seama că sunt un simplu
îndrăgostit, trăind în acele momente o dragoste
platonică. Îmi puneam în aplicare toate dorinţele ca
Larisa să devină femeia dorită de mine. Având o
imaginine 3D o treceam prin diferite situaţii, reacţionând
în felul dorit de mine. Alcoolul începea să pună stăpânire
tot mai mult. Nu ştiam ce pornisem, începeam să îmi fac
mie rău în acel moment, însă nu mă opream. După mult
timp mi-am dat seama doar ce făcusem.
Îmi auto-sugestionam sentimentele să-mi imaginez o
Larisa ce depăşea cu mult realitatea. Îi negam toate
defectele, nu le avea! Era doar noroiul împrăştiat de alţii
care nu reuşiseră s-o aibă. Stând cu ochii închişi, pierdut în
libertinul meu joc „de-a Dumnezeu”, mi-am auzit numele.
M-am întors în cameră legănându-mă uşor. Ochii
îmi erau împăienjeniţi, chemarea patului arzătoare.
Mi-am aprins o ţigară ca să rămân treaz. Pe o hârtie
găsită cu greu într-un dulap de bucătărie am început să
scriu. Încet-încet prindea formă ce a doua zi
descifrasem după multe înjurături. Ştiam că atunci era
momentul sincer al sentimentelor. Poezia am numit-o
Un misogin îndrăgostit...
Alt pahar, altă imagine nouă...
Beau să îmi aduc aminte de tine...de noi!
102

Amintiri din prezent

Băutura mi-e prietenă, mai mult ca o soră
Ameţit îmi dă imaginea cu noi
...mi-e dor de tine.
Părinţii mei plecaseră în staţiune aproape de oraş.
Timp de trei săptămâni rămâneam singur acasă. Nu era
prima dată, cu un an în urmă fusesem nevoit să accept
soarta care hotărâse să gust din responsabilitate. În
acelaşi timp şi din libertate.
Luni dimineaţa am plecat să mă întîlnesc cu Larisa
în Centru. Rutina obişnuită a sărutărilor s-a consumat
repede. Porneam mână de mână spre Biblioteca Mare de
unde dorea să-şi împrumute cărţi.
Ne-am aşezat pe o bancă într-un parc. Biblioteca
era în apropiere. Se poziţionase astfel încât să vadă cu
coada ochiului maşinile ce treceau pe şosea. Spera să nu
fie surprinsă cu mine, mai ales să nu afle părinţii ei.
Încercam să o conving – fără să exagerez – să nu-şi mai
mintă părinţii. Adevărul era că nici eu nu spuneam tot ce
fac însă, recunoşteam cu multă siguranţă toate faptele
dacă eram întrebat.
Nu doar Larisa, majoritatea fetelor cu care ieşisem
nu aveau o colaborare bună cu părinţii. Minţeau despre
ieşirile lor cu băieţii. Orice lucru ce avea legătură cu
planul sentimental (nu mai spun de cel sexual) nu îl
recunoşteau. Asta mă deranja, nu se bucurau de
libertatea decizională şi mai ales părinţii nu aveau
încredere în ele. Ce puteam înţelege? Că nu meritau
încrederea? Exista un număr prea mare, mult prea mare
103

Graţian Lascu

al cazurilor şi probabilitatea răspunsului corect era mică.
Până la urmă, cred că protecţia excesivă a părinţilor
amestecată cu diferite poveşti TV era marea problemă.
Fumam şi discutam în voie. Lumea era a noastră
când râdeam. Puţinii oameni ce treceau pe lângă noi nu
ne deranjau. Vedeau o pereche obişnuită de adolescenţi
ce stăteau în parc îmbrăţişati.
Pe neaşteptate Larisa sări în picioare speriată.
„Tatii!”
Priveam în aceeaşi direcţie văzând o maşină
încărcată cu ferestre termopan. În oglinda şoferului se
reflecta un chip necunoscut mie. Nu s-a oprit, nici nu a
încetinit.
Porneam spre ieşirea din parc. Eu eram cu 5 metri
mai în spate butonând anapoda prin telefon. S-a oprit
lângă o patiserie. O sunase pe mama ei ca să aibă o
acoperire pentru orice eventualitate, spunându-i că era
pe drum spre bibliotecă.
Din bibliotecă împrumutase patru cărţi. Toate de
dragoste. Am sustras cu migală un permis necompletat,
al meu expirase de mult. Posibil să am nevoie de el în
viitor, taxa pe un an era jumătate din preţul unui pachet
de ţigări. Larisa se amuzase de cum „lucrasem” în timp ce
bibliotecara era în faţa mea. Mi-a aplicat o lovitură
puternică în umăr când doream să iau ilegal o carte ca să
imi definitivez colecţia.
Intrasem într-un magazin ca să-şi schimbe o rochiţă ce
nu-i era bună. Alegerea uneia noi durase ceva. Eu eram mai
rapid, probam ceva, daca îmi convenea preţul îl luam.
104

Amintiri din prezent

Plecă spre autobuz, eu spre tramvai.
„Vin şi mâine în oraş. Dacă vrei ne vedem.”
Cum să nu vreau?! Am strâns-o cu putere la piept
înainte să plece. Încă se plângea că noua rochiţă nu îi
plăcea în totalitate. Ideile feminine mă făceau să disper
uneori, negândindu-mă atunci că mă vor face să ajung în
camera asta...
Publicasem pe blog poezia Un misogin îndrăgostit. A
fost primită bine de majoritatea cititorilor mei. O
prietenă, sora unui coleg, mi-a lăsat un comentariu
interesant.
„Apropo de titlul poeziei: Doreşte-ţi să te iubească
un misogin. Asta da victorie!”
Reflectând puţin de la ce pornise proverbul, îl
găseam adevărat. Un misogin care manifesta repulsie faţă
de femei, datorită gândirii, comportamentului şi
interesele lor – iubea!
Larisa obţinuse o victorie, nu negam! Dar eu ca
bărbat nu mă simţeam învins în vreun fel.
Din contră, mă simţeam fericit că găsisem femeia
care îmi trezise sentimentele, nu doar dorinţa carnală.
Mai mult decât atât, doream să investesc în relaţia
mea cu Larisa tot ce puteam. Nu era o datorie ce făceam
ca şi gândul pe care îl ai când mergi la şcoală de exemplu.
Era o plăcere! Am început să practic auto-sugestia în
relaţia noastră. Orice gând, obiect, cuvânt care ar putea so facă fericită pe Larisa îl suprapuneam peste imaginea ei.
Mă trezeam zâmbind fericit când îi trimiteam un mesaj,
105

Graţian Lascu

când scriam versuri de dragoste, când priveam
asfinţitul... În interiorul meu se schimbau lucrurile.
Larisa merita din partea mea un tratament mai bun decât
cel aplicat celorlalte fete. Era excepţia de la regulă.
Ne-am întâlnit şi în următoarea zi. Venise să-şi facă
un control la ochi. Nu avea probleme majore însă simţea
o durere ascuţită când erau obosiţi. Controlul era gratuit
şi nu aşteptam mult. Rezultatul îl primea după câteva
ore.
Am intrat într-un magazin de pantofi. Urăsc să fac
cumpărături mai ales dacă e vorba de încălţăminte.
Larisa plecase spre raionul de pantofi pentru femei. Eu
am şovăit puţin, în final m-am uitat la nişte pantofi
bărbăteşti. Mai mult m-am uitat la preţul lor, nu concep
să cumpăr multe lucruri fără o reducere. Scump – mult
prea scump pentru buzunarul unei familii obişnuite.
Întors lângă Larisa îmi tot arăta diferiţi pantofi cu
toc cerându-mi părerea. Ridicam din umeri spunând
doar „sunt frumoşi dacă ţie îţi plac”. Nu mă pricep la
modă...
Tot arătându-mi pantofi ne-am trezit lângă noi cu
o prietenă comună din liceu. Aceeaşi generaţie. Ochii
ei s-au mărit speriaţi.
„Ce faceţi?” întrebă ea venind spre noi.
„Ne uităm la ceva sandale...Tu ce faci?” zise Larisa
încurcată.
„Câteva cumpărături pentru excursia în Grecia”
surâse ea.
106

Amintiri din prezent

Îi arătă Larisei ce cumpărase. Din nou păreri... Şi-a
ridicat ochii spre mine. Larisa se lipi de braţul meu. Chiar
arătam ca un cuplu.
„Numai voi?”
Am înţepat-o uşor pe Larisa cu degetul în coaste.
„Ne-am întâlnit aici” i-am răspuns.
Era greu cu ea în dreapta mea. Colega ne privea tot
nedumerită.
Ieşind din magazin, Larisa pufni în râs.
„În ce dracu’ ne-am băgat de fapt?”
Aşteptând rezultatul medical, ne-am aşezat între
blocuri pe o bancă. Cumpărasem un pachet de Kent
Lung de banii pe care îi mai aveam. Vorbele noastre neau dus în trecutul relaţiilor ei. Ştiam vag despre ea şi ea
despre. M-a atins însă clasificarea următoare:
„De la sfârşitul clasei a VIII-a până la sfârşitul clasei a
IX-a cu Tudor... De la începutu’ lu’ a X-a până la sfârşitul ei
cu Răzvan şi de la sfârşitu’ lu’ a X-a până la a XI-a cu tine!”
Mă înecasem cu fumul ce îl aveam pe trahee. Râdea
punându-şi mâna după umerii mei, trăgându-mă spre ea.
„Glumeam.”
Mă privea pătrunzător. Cum mă puteam împotrivi? O
adoram atât de mult. Sărutul dat în acel moment a rămas în
amintirea mea ceva special. Înţelesesem că vroia doar să mă
amăgească, să vadă cum reacţionez. Legământul făcut cu
mine îmi cerea să mă comport altfel cu ea.
Ne-am despărţit, ea plecând după rezultat, eu
luându-i de la tocilărie o foarfecă. Ţineam în mână un
obiect străin mie, un obiect al familiei celeilalte.
107

Graţian Lascu

Hotărâse să îşi cumpere ochelari. Îi era frică de ce
vor spune colegii. Frumuseţea ei naturală nu merita o
astfel de intervenţie. Eu nu mă împotriveam şi nici nu
aveam o indignare, indiferent că ar fi trebuit să-i poarte zi
de zi.
Până alesese o ramă durase ceva timp. Stăteam
lângă ea văzându-i tremuratul uşor al mâinii ce ridica
fiecare ramă în parte. Privea obsesiv la o anumită ramă
întorcând-o pe toate părţile. Aştepta o părere. Eu
spuneam zâmbind „e bună”, o proba privindu-se în
oglindă din mai multe direcţii, o punea jos şi o lua de la
capăt cu alta. Optase în final pentru o ramă maronie ce se
asorta cu ochii ei.
Autobuzul cu care mergea Larisa spre casă plecase
demult când terminasem de ales rama. Trebuia să mai
aştepte o jumătate de oră până la următorul. Ne-am
retras în parc. Pe o bancă alăturată, trei băieţi. Se repeta
aceeaşi fază ca în restaurant. Aruncau priviri spre Larisa
şi ea bombănea despre obiceiul lor. Se ridicară şi trecură
prin faţa noastră.
„Ce vă uitaţi, mă?”
Îmi plăcea tupeul ei. Sigur că cei trei auziseră, însă
nici unul nu îi răspunse. Treceau prin faţa noastră cu
pectoralii încordaţi asemenea gorilelor, păşind apăsat ca
la o prezentare de modă.
„O să-şi întoarcă mutrele, cum se depărteză”
preconiză Larisa.
După cinci metri unul dintre ei se întoarce. Ridică
uimit din sprâncene văzându-se privit de amândoi. Am
108

Amintiri din prezent

început să râdem instantaneu. Îşi reluase mersul
întorcând nervos capul. Le şoptise ceva celorlalţi doi.
Am sărutat-o pe frunte. Ştia foarte bine
comportamentul bărbaţilor mai ales că ţinutele ei
decoltate şi rochiţele scurte atrăgeau priviri.
„Cine nu te-ar dori? Eşti frumoasă!”
Îşi ridică capul de pe umărul meu privind suspicios.
Îngustă ochii. Vroia să mă păcălească, să-şi ascundă
mândria feminină. Era conştientă de frumuseţea ei.
„Tu eşti frumos!”
Nu apucase să termine bine ultima propoziţie că şi
ţâşnise ca o viperă spre gura mea. M-a muşcat cu putere
de buza inferioară.
Mă strângea în braţe.
Sentimentele ei se rostogoleau de-a valma...
Nimic nu era logic.
Nici nu trebuia să fie.
Îi dădeam la o parte şuviţa ce îi intra în ochi.
Ardeau!
Asta făceau... Flăcări ardeau cu putere fără a putea fi
oprite. Printre frunzele din copaci soarele îi cădea pe faţă
transformând-o în fiinţa angelică la care visem.
Niciodată nu spusesem „te iubesc” decât în mesaje.
Acum era momentul. Nasul meu i l-a atins jucăuş pe
al ei. Nu a înţeles nici până azi ce a înseamnat atingerea
aceea.
Eram împăcat vazându-i chipul angelic care
devenea după această practică. Gurile noastre nu se mai
puteau abţine...
109

Graţian Lascu

Aveam deja o săptămână de când eram împreună.
Fericirea nu ne abandonase şi continuam să fac exerciţii
de auto-sugestie ca să merg pe o cale dreaptă, să menţin
relaţia armonioasă. Până atunci reuşisem.
Larisa m-a anunţat că aveam un copil. Îl chema
Cătălin, un verişor de-al ei. Ne amuzam că nu semăna cu
nici unul. Avea ochii albaştri şi părul blond. Ce să cred
când în orice relaţie pe care am avut-o, chiar şi de două
zile mi s-a dăruit un copil?
Era doar o pură împlinire „de-a avea un copil”.
Femeile au un suflet mai uşor de înduioşat iar un copil
putea să facă acest lucru.
Împărţea cu mine fericirea ei.
Mă hotărâsem să merg în sat la ea.
Era singură acasă, până după masa. Doar bunica ei
era prin zonă, ocupată mereu. Ştia câteva nume de colegi
cu care se înţelegea Larisa şi puteam găsi o soluţie.
Problema intervenea dacă sosea tatăl ei. Posibilitatea să
nu aibă livrări exista.
Autobuzul era aproape plin. Mulţi oameni plecau
spre casele lor cu plasele pline de cumpărături. Un loc
liber era doar lângă un bărbat. Îmi plăcea să discut cu
oamenii. Şi lui, după câte mi-am dat seama.
„De unde eşti?”
Vorbeam cu plăcere şi în dialect.
„Din Oradea. Stau în Cluj amu’ la cămin.”
„Aha. Da’ ieşti la facultate?”
„Da, la Drept.”
110

Amintiri din prezent

„Fain, numa’ cam greu, ă?”
„Oleacă, dă ştiu că dup-aia pot face ceva.”
M-am întors spre el ca să-mi vadă siguranţa
vorbelor.
„Cam cât e până în ...?” precizam numele satului.
„Oleacă. La cine meri?”
„La o fostă colegă, actuală iubită.”
„Cum o cheamă?”
M-am speriat puţin.
Prin întrebarea pusă dădea impresia că ştia oamenii
din sat. I-am spus al doilea nume al Larisei.
„Te gândeşti la însurătoare, ă?”
„Nu încă! N-am numa’ 21 de ani, mai aştept.”
„Şi ea e tot în Cluj?”
„Da!”
„La Drept?”
„E!... La Relaţii Internaţionale.”
Mai discutăm un subiect politic. Îl fac să înţeleagă
că va cădea Guvernul.
„Ştiri proaspete din Cluj!”
Şi-a luat plasa plină cu fasole verde. Mi-a strâns
mâna cu căldură.
„Mult noroc în dragoste, fecior!”
„Şi fii sănătos!”
Puţini oameni mai sunt la fel. Îmi reamintea de
copilăria mea la ţară. În minte mi-a apărut un semn de
întrebare când mi-a urat noroc în dragoste. Nu mă
cunoştea, nu îl cunoşteam şi totuşi legasem o discuţie.
Simţeam în mine o stare de împlinire că reuşisem să duc
111

Graţian Lascu

exerciţiul până la capăt. Da, numiţi-mă nebun, nu vă acuz
când spuneţi adevărul.
Coboram din autobuz fericit. Aveam unele
reţineri să nu mă dau jos în altă parte a satului însă
simţeam o forţă ce îmi spunea că nu se mai poate
întâmpla nimic rău. Am aşteptat pe treptele unei
clădiri glabene până a venit Larisa. De la înălţimea
mea privind în decolteul ei vedeam aproape întreaga
rotunjime a sânilor. Avea o rochiţă albă, care mă ducea
cu gândul la păpuşile Barbie. Peste ceva timp, Larisa
mi-a dezvăluit că era cea mai scurtă din garderoba ei.
I-am descoperit toată splendoarea picioarelor. De
gazelă. Delicate!
Nu ne-am sărutat fiind înconjuraţi de oameni care o
cunoşteau. Am făcut un mic ocol, să nu trecem prin faţa
vecinilor. La puţină distanţă în spatele casei ei se afla
Crişul Repede. Îmi era dor de sunetul produs de apă
lovind bolovanii. Treceam pe lângă ogrezi, camuflaţi de
copacii crescuţi în voie. Mergeam pe o cărare îngustă. Ea
în faţă. Asigurându-mă că nu ne vedea nimeni, am prins-o
de braţ întorcând-o spre mine. Se aruncase în braţele
mele. Stăteam îmbrăţişaţi, momente îndelungi şi care nu
doream să se mai termine.
Înconjuraţi de cântecul păsărilor, sărutările noastre
deveneau jucăuşe ca şi trilurile lor, limbile ţineau un ritm
constant.
„Hai să mergem.”
Intră în curte. Se asigură că nu era bunica ei prin
preajmă. Ajunşi în casă încuie uşa în urma noastră.
112

Amintiri din prezent

„Dacă e ceva... Geamul de la cameră nu are sită”
chicoti ea.
Stăteam în patul ei urmărind o televiziune de modă. Nu
îmi făcea nicio plăcere. În timpul reclamelor luasem
telecomanda şi căutam ştiri politice. Era rândul ei să strâmbe
din nas. Râdeam de gusturile noastre total diferite. Întinşi
unul lângă altul arătam ca şi părinţii noştrii obosiţi după o zi
de muncă. La fel ca ei ne certam pentru vizionarea unui post
TV şi tot la fel reveneam la împăcare prin sărut.
Împinşi de intimitatea oferită ne lăsam purtaţi de
val. Nu ne vedea nimeni. Mână ei se plasă pe pieptul
meu, în timp ce eu urcam de la genunchi spre coapsă cu
degetele răsfirate. Nu doream să mă avânt, un gând ţipă
în mintea mea, o avertizare. M-am oprit căutându-i ochii.
Era nedumerită de oprirea mea.
„Lari...Vrei s-o facem?”
N-a răspuns. Simţeam cum două gânduri puternice
se luptau pentru supremaţie.
În final clătină din cap.
Îi zâmbii înţelegător. Rămase uimită, cred că se
aştepta la o rugăminte.
Poate la o reacţie brutală. Înţelegând mesajul meu
se aplecă să mă sărute. Chicotea...
Ne-am întors atenţia spre TV. Larisa râdea cu poftă
în timp ce eu rămâneam oripilat de îmbrăcămintea unei
Madonne autohtone.
Unele femei apar pe ecran doar pentru spectacol. Acest
nou gen de prostituţie e la modă, nelipsind nici din muzică.
113

Graţian Lascu

Din senin, pe ecranul televizorului apăru „No
signal”. Oricine ar fi trecut pe lângă casă ar fi auzit
hohotele de râs ce nu se opreau. Ajunsesem la lacrimi...
De multe ori când vorbeam la telefon cădea semnalul, la
fel cum se întâmplase şi acum. Brusc am întrebat-o pe
Larisa:
„Răzvan ştie unde suntem?”
„Stai să vad.”
Nici un post nu avea imagine.
„Răzvan, te rog să cobori de pe antenă” vorbeam eu
cu televizorul.
Râdeam din nou.
„Răzvan! Dă-te jos!” se răsti Larisa la televizor.
Un moment am tăcut amândoi.
Semnalul revenise! Un nou val de râsete se porni.
Larisa se întoarse spre mine şi mă sărută prelung.
„Auzi...” am început eu arătând spre televizor. „Nu
crezi că Răzvan ne vede? Poate ai pe-aici camere
montate.”
Moment de analiză.
„Uită-te la asta, fraiere!”
Se ridică de lângă mine aşezându-se peste trupul
meu. Căldura ei mă invadă. Avurăm amândoi o
pornire brutală în sărutări, fără regulă, animalică!
Braţele mele îi strânseră trupul cu nişte odgoane.
Aveam amândoi ochii închişi, însă ne cunoşteam. Şi-a
plimbat degetele pe obrazul meu coborând spre gât şi
ajungând până la şold.
Tot ce făceam nu era doar produsul sentimentelor.
114

Amintiri din prezent

Prin ultima frază spusă de ea avea dorinţa de
răzbunare. „Uită-te la asta, fraiere!”
Am decis să intru în regulile ei.
Mâna mea urca singură pe sub tricou spre sâni. Îi
frământam cu palmele căuş. Ridicându-i tricoul pielea ei
o gustase pe a mea. Simţeam respiraţia ce-i devenea
neregulată, ţinea aerul în piept simţind cum în trup
începea să urce plăcerea. Fesele ei obraznice meritau
strânse cu putere. Degetele mele au ajuns în zona
maximă.
Îşi deschise picioarele simţind atingerile mele în
apropierea Muntelui Venus. Cu degetele picioarelor
prinse cuvertura de pe pat trăgând-o cu furie. Răsufla
greu, sacadat. Mişcările dintre coapsele ei se accelerau
simţind cum lichidul produs de vagin îmi uşura munca.
Alunecam uşor satisfăcând-o tăcut.
Gurile noastre se opriră, ea căzând cu fruntea pe
umărul meu. Îşi lingea buzele ţinând ochii închişi,
pătrunsă de plăcerea ce îi stăpânise corpul. Unghiile ei
mi s-au înfipt în umeri. Împins de cererea ei, mi-am dat
jos pantalonii. Sexul meu i se plimba pe al ei. Cu mâinile
tremurânde îşi dădea jos chiloţii începând să mă sărute.
Se împinse...
Un icnet de durere a străpuns aerul.
Se împinse din nou...
Pătrunsem adânc în ea. Începea să se mişte brutal
deaspura mea scăzând intensitatea în final.
Într-un moment în care s-a oprit i-am luat trupul
aşezând-o sub mine. Aplecat peste ea începeam dansul. Îi
115

Graţian Lascu

mângâiam sfârcurile, cu mâna ei stângă pusă pe umărul
meu mă trăgea spre ea înfigându-şi unghiile adânc în
carnea mea.
Încet îmi plimbam gura pe gâtul ei simţindu-i gustul
feminin îmbibat cu parfum. Mi-am ridicat ochii spre ea
dorind să-i cunosc plăcerea ce mi-o transmitea cu
unghiile în spatele meu.
I-am văzut...
M-am îngrozit...
Ne-am oprit. Ea cu sfială şi cu ruşine s-a acoperit.
Totul se oprise în jurul meu.
Mintea mea nu mai înţelegea. Nu mai ştia unde era
şi ce se întâmplase.
Parcă atunci mă trezisem pe bune...
Larisa stătea pe marginea patului cu capul în palme.
Nu-i mai vedeam ochii...
Simţeam cum îmi transmite nelinişte. Mi-am pus
mâna după mijlocul ei încercând să o mişc. Nu puteai să
crezi că trupul mobil cu câteva minute în urmă devenise
un bolovan greu de urnit.
Nu mă privea. Atenţia ei era îndreptată spre un
punct fix. În zadar încercam să găsesc pe chipul ei o
explicaţie. Nu îmi exprima nimic.
Nici dezamăgire.
Nici frică.
Nici ruşine...
Pentru aşa ceva nu am cuvânt. Ochii ei transmiteau
altceva.
116

Amintiri din prezent

Încerca să se împace cu un gând.
„Unu-n minus, unu-n plus...tot acolo e...” zise
într-un final.
Rămăsesem lângă ea copleşit, ştergându-i lacrima ce
se prelingea pe obrazul stâng. Am strâns-o la piept
sărutând-o pe tâmplă. Apoi am rămas amândoi
nemişcaţi, şocaţi. O priveam tăcut. Era înconjurată de
gânduri...
Pe autobuz rememoram fiecare clipă petrecută
acasă la ea. Vena din partea stângă, deasupra tâmplei,
pulsa nervos.
Seara, situaţia revenise la normal.
Vorbeam cu Larisa ca şi cum nu se întâmplase
nimic.
Peste o zi ne-am certat pe un subiect penibil: moda!
Mergeam sâmbătă la o conferinţă unde o firmă naturistă
îşi prezenta produsele. Căuta colaboratori şi m-am
gândit că era o opţiune bună în vederea unui loc de
muncă.
Îmbrăcămintea mea era mai mult sport. Nu puteam
să merg la o conferinţă în haine largi şi addidaşi. Blugi
aveam, o pereche care îmi plăcea. Problema era cămaşa.
Am început să mă contrazic cu Larisa cum să o port,
afară sau în blugi. Ştiu, simplă copilărie, însă dupa aceea a
adoptat un limbaj „sec”, arunca toate cuvintele cu
indiferenţă.
Singur acasă nu mâncam aproape nimic. Începeam
să intru în mania cafelei consumând destule ceşti pe zi.
117

Graţian Lascu

Cât despre ţigări, în timpul şcolii un pachet îmi ajungea 3
zile, acum fumam unul pe zi. În toată această dezordine,
alcoolul şi drogurile nu lipseau. Certându-mă cu Larisa
mă simţeam vinovat. Din partea ei nu primeam nici o
explicaţie şi atunci am început să iau pas cu pas din nou,
toate evenimentele.
Datorită auto-sugestiei pe care o practicasem,
chipul Larisei îmi apărea oriunde. Exact ce îmi dorisem
cândva, acum mă făcea disperat. Sub influenţa alcoolului
deveneam nervos începând să fumez ţigară după ţigară.
Amestecam alcoolul cu drogurile. Şi atunci am avut
prima depresie...
Stăteam în şezlongul ce ocupa tot balconul privind
visător cerul. Ochii mi s-au închis pe jumătate şi în faţa
mea s-a desfăşurat scena în care făceam dragoste cu
Larisa. Sărutările... Icnetul ei... Răsuflarea întretăiată...
Unghiile în carnea mea...
Atunci am simţit o lovitură în cap...
Am făcut ochi mari! Mi-am trecut mâinile prin păr
sprijinindu-mi capul în palme. Prin ameţeala creată de
drog vedeam un copil. O naştere... Imagini cu predicile
părinţilor, certuri, un avocat ce vorbea fără oprire,
tribunalul, judecătorul, lacrimi...
Cu greu m-am ridicat pornind spre cameră. Toate
se învârteau, nimic nu era clar. Căzusem pe pat ca un
bolovan. Trupul îmi era fără viaţă. Încercam să mă
concentrez pe muzică, să evadez din starea în care
căzusem. Când reuşisem să desluşesc versurile mă apuca
din nou paranoia.
118

Amintiri din prezent

„Mai pun pariu că n-ai fost pus până acum în
situaţia de a
Te panica! Pentru că se putea prea bine ca prietena ta
Să fie însărcintă, a? N-ai trăit asta niciodată?
Te-ai gândit vreodată ca vei fi prea devreme tată?” 3
Pe balcon m-am regăsit în realitate. Transpirat tot,
cu ochii roşii înconjuraţi de cearcăne, încercam din nou
să găsesc o explicaţie la problema mea. Cum de-am uitat?
Cum de nu îmi dădeam seama?
Nu mai ştiam nimic...
Carina a fost singura care observase la mine o
schimbare. Ieşisem pentru aer curat şi m-am întâlnit cu
ea. După multe rugăminţi îi spusesem despre ce era
vorba – puteam să devin tată. A rămas tăcută minute în
şir.
Nu ştiam că viaţa e complicată şi că o să-mi placă să
mi-o complic.
Plecasem pentru o noapte să dorm la hotel cu
părinţii. Nu mă încânta ideea însă o mâncare caldă cu de
toate mă încânta.
O plimbare în jurul hotelului m-a trimis din nou în
meditare. Larisa nu mai vorbea cu mine decât atunci
când îi trimiteam eu mesaj. Răspundea scurt şi la obiect,
fără alte informaţii, nu mă întreba nici ce fac.
Exista pentru mine doar o scăpare
Cineva care putea să îmi ofere informaţii.
Ale!
119

Graţian Lascu

Plana deasupra noastră despărţirea. Puteam să pierd
ceva?
Mi-a răspuns la câteva întrebări. Vorbise cu Larisa
despre ce se întâmplase. Îmi transmitea tot mai mult prin
vocea ei o mică nelinişte, ştia şi ea că era posibilă
despărţirea.
„Nu ştiu ce să zic... Tu ai făcut ceva cu Lari, nu?”
„Da.”
„Nah... Poate crede că o să-ţi schimbi părerea
despre ea...”
Ezita când vorbea şi îşi alegea cuvintele cu multă
atenţie. Am rugat-o să vorbească cu Larisa despre asta şi
să-i spună să mă sune.
Reuşisem.
Peste jumătate de oră am primit un mesaj de la ea.
Nimic schimbat. Aceleaşi vorbe aruncate. Atunci am
renunţat să o mai caut.
Gândurile negre puneau stăpânire pe mine.
Din momentul începerii relaţiei noastre, îmi
spusesem că Larisa nu merita înşelată. Când iubeşti nu te
mai gândeşti la altă persoană. Era adevărat... Ce puteam
eu înţelege în acele momente? De la Larisa nu aveam nici
o explicaţie. Nu ştiam dacă suntem împreună sau decise
să ne despărţim. Ştiam doar că umpleam şi goleam
paharul.
Continuând să rămân singur acasă am chemat
câţiva colegi. Relaxare la masa de poker cu coniac.
Atmosfera se schimbase, cu ei în jur începeam să las în
120

Amintiri din prezent

altă zonă problemele. Toţi vorbeau cu mine, discutam,
păream cel de altă dată. Doar păream... Carina încă avea
o frică în ochi însă eu o linişteam că sunt bine. O
minţeam fără milă, ea ştia asta văzându-mi cearcănele,
ţigările fumate şi paharul ce se tot golea.
La mica petrecere am invitat-o şi pe Claudia. Era o
fată din liceu cu care mă înţelegeam. Foarte de treabă,
vorbea cu lejeritate subiecte amoroase şi avea probleme
cu prietenul ei, Bogdan.
Începuse să bea cot la cot cu mine împinsă de gândul
unei relaţii de dragoste pierdute. Se ameţise după câteva
pahare, având starea de euforie. Eram la computer,
pregătit să pun o altă melodie, când s-a aşezat pe acelaşi
scaun cu mine. M-a sărutat pe obraz. M-am întors spre ea
întrebător însă nu am apucat să-i spun nimic. Aveam
Messengerul deschis şi l-a văzut Online pe Bogdan.
„Intră pe el şi întreabă-l dacă s-a despărţit de mine!”
mă îndemnă ea.
Eva ar fi trebuit blestemată! Toate femeile
îndeamnă bărbaţii la păcat. Făcusem cum îmi ceruse
fiind şi eu ameţit. Nu doream să fac rău.
Era doar o joacă. Aşa credeam atunci...
„Zi-i că doreşti să te bagi pe felie” mă îndemnă din
nou Claudia când Bogdan întrebase de ce mă interesa
subiectul.
Ştiam că vorbele ei erau doar un teatru, nu dorea
nimic cu mine. Bogdan nu a mai spus nimic atunci în
afară de un „ok”. Claudia mă sărută din nou pe obraz
plecând să-şi aducă o ţigară. Puţin timp după aceea
121

Graţian Lascu

colegii mei plecară. Era singură acasă, mama ei plecase în
tabără cu elevii la care preda. M-a chemat la ea câteva ore
să nu rămână singură toată seara, măcar până era gata de
culcare.
Mă invitase doar pe mine dar ne-am trezit că vine şi
Sebi, un coleg. Nu aveam nimic împotrivă. Claudia
retrăgându-se ca să vorbească la telefon, s-a apropiat de
mine.
„Nu vreau să vă deranjez. Dacă doreşti pot să nu vin.”
Putea să vină liniştit, aveam măcar o scăpare.
Mergând singur acasă la Claudia se puteau interpreta
multe. Sebi fiind cu noi, aveam un martor cheie în
eventualitatea unei bârfe. În plus, eu îl consideram de
treabă. Nu avusese cu mine conflicte şi nu îl acuzam de
nimic.
Luasem cu mine o sticlă de vin ca să beau în
continuare. Sora Claudiei mergea de acasă curând şi
rămăsesem doar noi trei. După al treilea pahar de vin
simţeam că băusem prea mult. Ameţeala şi sulful din
vinul ieftin îmi dădeau dreptate. Curând am plecat afară
să ne întâlnim cu Bughi, un coleg din clasă de la Claudia.
În jurul orei 2 ne-am întors toţi patru.
Ameţeala îmi trecea şi aveam chef de vorbă. În
ciuda usturimii pe care o simţeam în ochi de la oboseală,
nu plecam acasă. După ora 3 o foame ne izbise pe toţi.
Fumam ţigară după ţigară şi nu mâncasem de aproape 12
ore. Alcoolul eliminându-se din corp făcea loc foamei,
aşa că ne-am făcut mâncarea de bază a studenţilor din
cămin: cartofi prăjiţi. Uşor şi rapid de făcut.
122

Amintiri din prezent

Fiind cu burta plină ne-am uitat la TV unde
specialitatea nopţii erau filmele porno. Orele treceau...
Cu greu reuşise Claudia să mă scoată din cameră să nu
bănuiască cei doi ceva. Ajunşi în bucătărie ne-am făcut o
cafea. La ora 5 dimineaţa cafeaua era bună! Începea să
vorbească în mare de relaţia pe care o terminase cu
Bogdan. Nu pot să spun că îi ascultam fiecare cuvânt,
mai mult înţelegeam concluzia. Dădeam obosit din cap
privind cafeaua fierbinte care speram să mă trezească.
„Da’ cu tine ce-i?” m-a întrebat Claudia din senin.
Atunci m-am trezit de-a binelea, fără cafea. În afară
de Carina care ştia să ţină un secret de-al meu nu mai
observase nimeni nimic. Nici nu mă aşteptam să observe
cineva, dacă eu nu spuneam însemna că nu trebuia să se
afle.
Am cedat cu greu să-i spun despre ce era vorba. Nu
precizasem nimic despre Larisa în sensul rău. Claudia a
rămas uimită când auzise din gura mea că mă
îndrăgostisem de o fată ştiind cât de misogin eram. Mai
mult ei îi spusesem despre problema „pot să devin tată”
căruia nu-i găsisem rezolvare.
„Despre cine e vorba?” m-a întrebat cu mult interes.
Auzind numele a stat câteva momente pe gânduri.
„Răzvi?”
„Da...”
Atunci a lăsat ochii în jos cu un zâmbet care m-a
făcut să turbez.
Putea să întrebe „O cunosc?” sau „Din ce liceu?”.
Aveam impresia că ştia ceva ce eu nu ştiam. Ne-am oprit
123

Graţian Lascu

din vorbit despre acest subiect când au venit colegii
noştri. I-am făcut un semn discret să tacă, să nu spună
nimic. Încrederea se câştigă greu.
Colegul ei plecase fiind sunat de părinţi. În graba cu
care venise nu le spusese că pleacă şi lăsase uşa de la
intrare deschisă. Ne amuzam cu gândul că văzând
părinţii patul gol crezuseră probabil că-l furase cineva.
Se iveau curând zorii iar noi ne uitam la desene
animate. Stăteam pe canapea lângă Claudia. Nu ştiam
ce face când mâna ei o găsise pe-a mea. Adoptă o
poziţie mai comodă punându-şi piciorul peste al meu.
Încă Larisa îmi era prezentă în gând, nu aveam niciun
plan sau dorinţă de a-i da de înţeles altceva. Se
întâmplase însă...
Sebi plecă la baie rămănând doar noi doi singuri
în cameră. Claudia mă ţinea de mână începând treptat
să mă strângă. I-am privit ochii ce-au trezit în mine
gândul c-aş putea s-o înşel pe Larisa. Spre
surprinderea mea, cu cealaltă mână am început să-i
mângâi piciorul. Mă strângea în continuare începând
să strâng şi eu. Ne sorbeam din priviri unul pe celălalt.
Începeam să îi prind treptat cât puteam de tare carnea
piciorului. Nu se lăsa nici ea apăsându-şi unghiile în
încheietura mea.
Uşa de la baie se deschise şi brusc ne-am oprit din
orice atingere. Îmi dădusem seama de prostia pe care o
făcusem. Cât timp Sebi era în baie nu vorbisem deloc,
putând să interpreteze orice. Continuam să ne uităm la
desene.
124

Amintiri din prezent

Îşi păstrase piciorul peste al meu, nimic altceva.
Priviri fugare cărora nu le înţelegeam sensul, atât îmi
oferise Claudia.
La ora 7, plecam împreună cu Sebi după pâine.
Frigiderul era plin, însă Claudia nu mânca pâine
gândindu-se la celulită. Când ne-am întors îşi făcuse
toaleta şi se îmbrăcase în haine noi. Două sandwiciuri în
toaster pentru fiecare ne-a rezolvat foamea. Stăteam la o
cafea dulceagă vorbind despre viaţa dusă de alţii...
M-am trezit cu un mesaj. Venea din partea ei...
„Ea e?” m-a întrebat Claudia în timp ce citeam
mesajul.
Am dat din cap. Curând era ora 8. Dorea să ne
întâlnim cât de repede puteam în apropierea unei pieţe.
Blocul unde stătea Claudia era la 2 minute de piaţă.
Claudia s-a uitat urât la mine când am anunţat-o că plec.
Mă fulgera din priviri, pe când Sebi întorcea capul de la
unul la altul în căutarea unor explicaţii.
„Acum vrea să vă întâlniţi? Dacă erai acasă şi
dormeai?”
Trase adânc din ţigară pivindu-mă cum mă încalţ
grăbit.
„Poate să vină aici dacă vrea. Numa’ să nu facă
figuri...”
Înţelesesem că avea pata pusă pe Larisa. Nu o
suporta şi vedea cum eu mă perpeleam să mă duc.
Înainte de a ieşi pe usă m-a sărutat pe obraz. Rămânea
toată săptămâna acasă şi dorea să mai trec pe la ea.
125

Graţian Lascu

„Vorbim” i-am spus ieşind pe uşă.
Larisa sosi rapid în piaţă. În ciuda faptului că
mâncasem îmi era foame. De la oboseală simţeam pielea
feţei atârnând şi oasele îmi erau grele, de abia mă mişcam.
Avea un ruj pronunţat, la fel ca decolteul.
Plecam spre blocul unde stătea Ale în timpul şcolii.
Am încercat să leg o discuţie.
În zadar. Îmi era frig, bătea un vânt rece combinat
cu răcoarea norilor de ploaie. Mă încălzea, agitând în
mine, starea ei de indiferenţă.
„Mergem la mine!”
Mă privi buimacă.
„De ce să mergem? Nu am chef de scandaluri dacă
vin părinţii tăi.”
„Sunt departe...”
Nu vorbisem aproape nimic. Mergea cu privirea în
pământ şi cu braţele încrucişate peste piept. Da... Îmi
amintea atât de bine cum se comporta când nu ştia să îmi
spună ce simte. A stat în hol aşteptând până m-am spălat
rapid. O îndemnam să intre în cameră. Refuza categoric.
Un „Nu!” de neclintit.
În camera unde dormeam era o dezordine totală.
Pahare peste tot, scrumiere pline, sticle goale pe jos. Încă
se simţea mirosul fumului de ţigară deşi lăsasem uşile
deschise între camere să se facă curent.
S-a aşezat pe marginea colţarului. Era indiferentă...
Am pus o melodie ritmată şi m-am întins pe tot colţarul.
Respiram greu, nările mele şuierau. În partea stângă
a abdomenului înţepături repetate mă deranjau. Larisa
126

Amintiri din prezent

stătea lângă mine fară să spună nimic. Ochii mă dureau şi
i-am închis pentru câteva secunde. Îmi auzeam inima
bătând nebuneşte, încercând să menţină sângele viu în
mine. Nu cred c-am stat un minut întreg cu ochii închişi
până când i-am simţit părul aproape de faţa mea. Îşi puse
capul pe umărul meu...
Ca ars cu fierul înroşit am sărit. Nu visasem şi nici
nu avusesem palpitaţii. Larisa îşi sprijinise capul pe
umărul meu... Am clipit rapid de câteva ori până i-am
găsit ochii. Erau dezamăgiţi de reacţia mea. Capul mi-a
căzut în mâini încercând prin oboseală să găsesc drumul
spre ieşirea din tot ce se întâmpla. Ce trebuia să fac? Ea
făcuse prima mişcare. Eu? Ce urma să fac?
Nu îmi spusese nimic, nici măcar un cuvânt care să
aibă legătură cu noi doi. Iar acum... Acum venise să ne
împăcăm?
„De ce Lari?”
M-am întins din nou pe întreg colţarul.
Şi-a întors ochii spre mine.
„De ce?”
Întrebări fără răspuns se învârteau în mintea mea.
Buzele mele au simţit o atingere tandră. Ceva le umezise,
uscăciunea se îmbibase cu un gust dulceag. Larisa continua
să mă sărute. Cu greu mi-am pus buzele în mişcare.
Vârfurile limbilor noastre se jucau bucuroase de regăsire.
Când am deschis ochii, pielea fină a mâinii ei îmi
mângâia obrazul. Îşi trecea încet unghiile peste perii mici ai
barbei mele. Căpătasem din senin un impuls energetic. Am
căutat o melodie pe care o ascultasem mereu cu gândul la ea.
127

Graţian Lascu

„Aş vrea
Să treacă anii aşa,
Să nu te schimbe ceva,
O viaţă bună sau grea,
Mereu să fiu a ta...
Voi fi acolo să ştii,
În ochii mei tu vei fi,
La orice oră din zi,
Când îmi vei spune Da! ” 4
Zâmbea...
Ochii ei prinseseră viaţă. Înţelegea că Ale nu era să
ne salveze, însă melodia îi reda sentimentele pe care nu
reuşea să le exprime. Gurile noastre au ţâşnit
înfruptându-se una din alta. Cu brutalitate! Fără reguli!
Deschisesem colţarul. Era încăpător şi deţinea
secretele unor fete ce trecuseră prin el.
Prin zâmbetul ei simţeam energia revigorantă.
Ne-am acoperit cu pătura întorcându-mă cu spatele la ea.
„Pune-te şi dormi!” i-am spus.
Rămase în capul oaselor privind spre mine cum o
înlătur stricându-i bucuria împăcării. S-a conformat
lipindu-şi tăcută spatele de mine. Trecuseră 5 minute.
Ce simţea când nu o băgam în seamă? Nu mai
rezistasem, începeam să râd prea tare. S-a ridicat şi m-a
privit. Cu rapiditate m-am întros. Am aruncat-o brutal pe
spate începând s-o sărut. M-am oprit din sărutări
rămănând deasupra buzelor ei. Trebuia să ştiu...
„Cum te-ai simţit la indiferenţa mea?”
128

Amintiri din prezent

Privea spre tavan fix.
Nu îmi ajungea regretul ei vizual.
„De ce Lari?”
Mi-am retras braţele, nu acceptam tăcerea. Mă
privea din nou cu sfială. Nu ştia ce scuză să găsească.
Doream adevărul astfel putând să ştiu unde greşisem
până atunci.
Numindu-se proastă cu ezitare în glas am înţeles că
îi părea rău. În aceste momente când scriu mă întreb de
ce ţara nu are mai multe vedete de cinema? Când sunt
atâtea actriţe ce joacă roluri foarte bine.
Speram ca Larisa să-şi dea seama că nu avea ce să-mi
reproşeze sau cu ce să mă acuze. Tăcere... M-am aplecat
s-o sărut. Rolurile se schimbaseră, acum ea nu înţelegea
sărutarea mea. Buzele ei se mişcau fără viaţă. M-am oprit.
Ideile i se pierduseră.
Ochii transmiteau întrebări.
„Sper să înţelegi ceva din ce fac...”
A dat din cap în semn că „da”. Închise ochii pentru
câteva secunde. Braţul ei mi se încolăci după gât, capul
şi-l ascunse în pieptul meu şi speram să nu plângă.
Nu doream să plângă! Doream să înţeleagă unde
greşise. Mi-ar fi fost de ajuns...
Începeam să o sărut cu poftă. Palmele mele îi
frământau sânii prin bluză. Cu mâna pe copsa ei
încercam să fac o alegere.
Alesesem...
Îi deschideam nasturele de la blugi. S-a oprit din
sărutat vorbindu-mi cu reţinere...şi tristeţe.
129

Graţian Lascu

„Sunt pe ciclu.”
I-am zâmbit încurcat...
Speriat chiar.
„Ce-i?” m-a întrebat cu sprâncenele încruntate.
Mi-a citit reţinerea...
Ce era să-i spun? Să facă un test de sarcină curând?
„Visasem de curând un copil.”
Nu minţeam, chiar visasem.
„Îl ţineai în braţe.”
Sprâncenele îi rămăseseră încruntate. Am sărutat-o
revenind la realitate. I-am tras jos bluza şi bretelele
sutienului. Sânii ei s-au reliefat sub mâna mea. Jocul cu
sfârcul ei tare a făcut-o să-şi înfigă unghiile în spatele
meu. La atingerea cu vârfului limbii mele, abdomenul i se
încordase, ridicându-şi bazinul în sus. Capul şi l-a dat pe
spate împingându-l în pernă. Îi sărutam sânii ce se
ridicau şi coborau sub răsuflarea ei rapidă. Gemând şi-a
împlântat dureros unghiile în spatele meu coborând ca o
pisică ce se desmierda...
Ziua următoare părinţii mei au venit acasă să-mi
facă de mâncare. Mama a observat că slăbisem. În
cameră se mai simţea încă fum de ţigară. Fumam pe scară
încercând să aerisesc. Pe lângă mirosul de ţigară, mama a
mai simţit şi parfum de femeie. Da, adormisem cu gândul
că Larisa era lângă mine. Pătura cu care ne acoperisem
preluase parfumul ei dulceag.
Lucrurile reveniseră la normal în relaţia noastră.
Doar când Larisa îmi povestea ce păţanii făcuse „copilul
130

Amintiri din prezent

nostru”, în mine se trezea frica. Încă nu reuşeam să ajung
la o concluzie clară. Ne alintam din nou, ne spuneam
vorbe dulci şi energia telepatică era prezentă.
Nu a mai venit în oraş zilele următoare. Se născuse
în familia lor o fată, Larisa fiind viitoarea naşă. Nu putea
să cadă mai bine o naştere care să-mi zguduie mintea.
A fost linişte două zile. Îmi dezvăluise şi un secret:
acceptase să fie împreună cu Răzvan ca să uite de Tudor.
O idee fugară mi-a trecut atunci prin minte, căruia nu
i-am dat importanţă. Ascultasem tot timpul de vocile din
capul meu însă acum aveam încredere în Larisa. Cred că nu
există altceva mai iluzoriu decât încrederea în femei...
Unii colegi şi prieteni îmi reproşau că nu mai ies cu
ei. O relaţie de prietenie stricată atunci era fatală. Am
ieşit într-o seară cu Carina şi Martin. În parc ne-am
întâlnit cu alţi prieteni. Ne simţeam bine, alături de ei.
Începeam să mă obişnuiesc că nu făcusem nimic ca să am
un copil. Carina mă susţinea fără să pună întrebări.
Daiana ne-a propus să mergem cu o prietenă de-a ei în
staţiunea din apropierea oraşului unde erau şi părinţii mei.
Voia să vadă nuferii. Am acceptat cu toţii o ieşire. Indiferent
de situaţie, cu ele mă purtam tot ca un misogin. Am început
din momentul în care mi-am dat seama că maşina va fi
condusă de o femeie. Nu am nimic cu femeile la volan, în
afară de faptul că nu ştiu să conducă.
Am tras câteva sperieturi zdravene. Profita din plin
de faptul că îmi simţea frica pe sub masca de misogin.
Da, mă feresc de maşinile conduse de femei!
131

Graţian Lascu

„Nu poate să fie totul din mătase şi satin
De-asta tot ce-i frumos durează al dracu’ de puţin.” 5
Liniştea nopţii nu prevestea furtuna ce urma să se
abată peste mine. Ne îndreptam spre ieşirea din oraş.
Stăteam pe bancheta din spate împreună cu Daiana şi
Martin. În faţa mea se afla Carina. Telefonul îmi sună.
Daiana îmbunătăţise metoda de a se uita şi la numele
celor cu care vorbeai. Mă ajutase cândva, lucrurile astea
nu se uită, însă secretele mele erau doar ale mele.
Era vocea veselă a Larisei.
„Ceau iubi! Ce faci?”
„Bine, tu? Sunt într-o maşină în care muzica e tare,
merg până în...”
„OK! Eu acum merg spre casă, de la copil.”
Doamne!
De la copil...
Cum suna!
Totul s-a petrecut în câteva secunde. Mereu am
ştiut că femeile gândesc la fel.
Carina:
„Cu cine vorbeşti?”
Daiana:
„Cu Lari Bebee!” răspunse modelând cuvintele
astfel să-şi accentueze dezgustul.
Ce ştia? De unde? Nu spusesem nimănui nimic!
Evitasem chiar şi în acele momente să-i spun „iubire”
fiind înconjurat de persoane.
S-a lăsat tăcere între mine şi Larisa.
„Hai că te las...”
132

Amintiri din prezent

Încercam să îmbunătăţesc situaţia.
„Te sun când ajung în...”
„Nu e nevoie. Oricum nu o să pot vorbi. Ceau!”
Scurt şi la obiect.
Rămăsesem în continuare cu telefonul la ureche
după ce închisese Larisa.
Auzeam iar voci în cap.
Erau ale mele... „Ce-am făcut?” „Eu? Ce să fac eu?”
Atunci butoanele de ură s-au activat. Câteva minute mi-au
trebuit.
Daiana:
„Ce bine mă simt în seara asta...”
În maşină, muzica la maxim... Se simţea bine,
evident...
„Te simţi bine pentru că eşti singură. Ai reuşit şi tu
să scapi pentru o seară de controalele părinţilor. Profită!
E doar o seară...”
Adevărul este cea mai puternică armă...
Nu mi-a mai vorbit întreaga seară. Larisa trimitea
mesaj după mesaj.
Prezint două:
„Ştii că eu sunt tot timpul fericită. Mă rog, asta
este... Unii vin, alţii pleacă...”
„Înseamnă că n-am avut ce face, că sunt degeaba pe
aici. Hai, lasă, ia-ţi-le pe ele. Fă ce vrei, eu nu mai am
treabă. Ştii că eu o să zâmbesc oricum.”
Mă îngrozea...
Folosea „unii vin, alţii pleacă”. Cuvintele mele
folosite într-o publicaţie pe blog, într-o poezie de
133

Graţian Lascu

despărţire. Le ştia de la mine şi acum le folosea împotriva
mea. Nu mai raţionam...
Am revenit în oraş cu psihicul la pământ. Primeam
mesaje de la Larisa în care îmi spunea că nu dorea să mai
continuăm, că totul se sfârşise.
Daiana nu mai vorbea cu mine. Nici nu mă privea.
Încă mai am în telefon mesajele, toate... Aptitudinea mea
ascunsă: de-a face oamenii să sufere cu ajutorul
cuvintelor. Daiana simţise în aceea seară că nu merită să
scoată nici un cuvânt în legătură cu ce fac eu.
Mesajul ei din noaptea aceea:
„Aveam şi eu o seară liberă da’ mi-ai stricat-o tu!
MULŢUMESC!”
A fost plăcerea mea...
Acasă, primele lucrurile pe care le-am făcut au fost
paharul dat pe spate şi ţigara în gură.
Şezlongul de pe balcon m-a primit în el să îmi plâng
suferinţele. Stăteam cu capul plecat, arătam ca un om ce
pierduse ce avea mai bun. Începeam să mă comport ca
Ştefan din „Noaptea de sânziene” a lui Eliade la
pierderea familiei.
Degetele îmi tremurau şi atunci din reflex îmi mai
puneam cognac în pahar cu puţin suc. Fumam cu sete,
fără să-mi pară că noaptea era lungă şi rămăsesem fără
ţigări. Mintea mea căuta pe cineva cu care să împartă
greul, să fie la fel ca mine şi să-mi crească pofta de a bea.
Aşa a început lupta mea, cu mine însumi...

134

IV
Era ora 2, când m-am înfăţişat în faţa unui magazin
Non-Stop. Mergeam pe 3 cărări, încă nu ajunsesem la cele 7
pe care le doream. Vânzătoarea citea dintr-un ziar „colorat”.
La apariţia mea s-a uitat cu scârbă prin geam. Am cumpărat
o sticlă de coniac Unirea, una de Coca-Cola şi un Kent
Lung. Ingredientele necesare pentru o evadare din
realitatea crudă.
Cu căştile pe urechi încercam să mă ghidez prin
întunericul străzilor lăuntrice...
„Sufletul meu în căutarea ta începe să rătăcească
Că inima mea rece nu credeam c-o să iubească.” 6
Aşteptam în faţa interfonului încercând să nimeresc
numerele corecte. 1-8...sau...1-5... La cât dracu’ stătea
Claudia?
Mi-a deschis într-un final. Scările... Până la etajul 3
speram să ajung fără să cad. Mă ţineam de balustradă ca
un alpinist ce escalada muntele.
Îmi deschise uşa. Îi zâmbesc...
„Uite-mă încă zâmbesc, deşi nu-i zâmbetu’ meu
Câţi spini în suflet am, ştiu doar eu şi Dumnezeu.’’ 7
135

Graţian Lascu

Chicoti văzându-mi ochii. Ghiozdanul mi-a căzut
auzindu-se sticlele de coniac lovindu-se de gresie. Nu
mai conta... Le-am scos pe masă una câte una
admirându-le. Claudia plecase în camera alăturată ca să
vorbească cu Bogdan prin microfon.
Zăceam pe colţarul din bucătărie, fumând...
Ce trebuia să fac? S-o aştept pe Claudia. O auzeam
cum se certa cu Bogdan pe întâmplări ce au trecut, ce s-au
petrecut cât timp au fost ei împreună. El era plecat din
ţară la muncă şi dorea să se împace când revenea.
Nu beam încă aşa că am început să citesc. Mi-am
ales Divina Comedie de Dante. Aveam nevoie de ceva ce
să mă reprezinte în acele momente. Ce putea fi mai
reprezentativ decât Infernul lui Dante?
„Prin mine mergi la cuibul întristării.
Prin mine mergi la veşnic plâns fierbinte,
Prin mine mergi la neamul dat pierzării” 8
Claudia începea să strige. Din bucătărie auzeam
perfect cum menţiona că îi e somn. „Cât pot să mintă
femeile?” mă întrebam. Nu îi era somn, dorea să vină să
bea cu mine. Să scape...
M-am ridicat în picioare cu o hotărâre înfocată, aşa
încât toate sticlele de pe masă s-au mişcat. Sticla aproape
plină de coniac adusă de acasă s-a clătinat. Am prins-o
înainte să cadă. Râdeam singur; râdeam de mine...
Claudia îmi spusese să nu fac gălăgie, nu dorea să se certe
din nou cu Bogdan din cauza mea.
136

Amintiri din prezent

Da, se certaseră în cursul săptămânii din cauza mea.
Bogdan mă ameninţase. Când revenea în ţară vroia să
îmi rupă picioarele. Oare al câtelea iubit al unei prietene
cu care ma înţelegeam era Bogdan? Toţi mă ameninţă!
Peste două luni avea să vină la mine şi să ne
strângem mâinile, însă în privirea lui vedeam ura ce nu
ieşea la suprafaţă. Şi de ce se certaseră? Dumnezeu i-a
alungat din Rai pe Adam şi Eva când au mâncat din
pomul cunoaşterii, legea încălcată de Adam la îndemnul
Evei. Claudia mă îndemnase pe mine să-i spun lui – în
aceea seară c-o săptămână în urmă – că doream să intru
eu într-o relaţie cu ea. Greşeala ei – suportă consecinţele.
De fapt, nu mai suferea din certuri, se obişnuiseră
amândoi cu ele.
Timp de 40 de minute, Claudia pronunţase de
nenumărate ori „mă duc să mă culc”, „vorbim mâine”,
„mi-e somn”... Teatrul feminin se pusese în mişcare şi
căsca artistic încercând să pară cât mai natural. Chiar am
cronometrat, 40 de minute! Cu greu, aproape de ora 4
venise în bucătărie după ce întrerupsese brusc discuţia.
În timp ce îşi aprindea o ţigară:
„Mă piş pe el şi îi dau foc!”
Primul fum l-a tras adânc, încercând să se relaxeze.
Se aşeză pe un scaun. Era în pijama, Bogdan dorea să se
asigure că adormea după ce termină de vorbit cu el. O
pusese să-şi deschidă patul şi să îmbrace pijamaua. În tot
acest timp, el o urmărea prin WebCam.
Ne-am turnat în pahare coniac cu suc şi-am adăugat
două cuburi de gheaţă.
137

Graţian Lascu

„Noroc!”
Amândoi aveam nevoie de Noroc... Fără să-i cer a
început să-mi vorbească de Bogdan gesticulând brutal.
Golea paharul iar eu i-l umpleam din nou. Bogdan
recunoscuse că o înşelase cât timp au fost împreună şi că
o înşela şi atunci cu o unguroaică. Nu mă băgam în
discuţie, o lăsam să se descarce aprobând dacă judecă
bine – idei răzbunătoare.
„Tu? Ce-ai păţit de vrei să bei? De obicei ştiu că bei
fără motiv, da’ acum eşti trist...” mi-a spus ea.
„Eu? Păi eu...”
„Aveam limite vă jur! vorbind de alcool
Acum dintre pahar şi suflet habar n-am care-i mai
gol” 9
I-am spus în mare ce se întâmplase. Ieşirea în afara
oraşului...Carina...Daiana...Larisa Bebe... Când i-am
precizat de mesajele primite a dorit să le vadă. I-am întins
telefonul. Mai aveam ceva de pierdut? Le-a citit pe toate,
fără să scoată un cuvânt. A început să râdă din senin.
Luase o poziţie dreaptă, mă aţinti cu privirea după ce citi.
„N-are rost... Asta este, mă cunoşti aproximativ, ştii
şi tu că n-ar merge, n-are cum...gelozia mea, obiceiurile
tale, nervii mei, pizdele tale...mă rog, ştii şi tu...”
Claudia râdea. În mintea mea s-a pornit aşa ameţit
cum eram, un mecanism puternic. Raţiunea s-a pus în
mişcare. Larisa nu mă mai acuza că ieşisem cu colegii
mei, acum insinua toate defectele mele combinate cu ale
138

Amintiri din prezent

ei. Înainte ca Ale să intervină la început, în timpul cât am
stat în clasă cu ea, mă acuza indirect că nu rămân, dorind
să plec înainte să vină colegii ei. Mai mult mă acuza,
având o stare de nelinişte, că nu încercam s-o înţeleg şi că
plecam, că renunţ prea uşor. Indirect mă acuza că nu
luptam ca să-i câştig iubirea! Şi acum ce? Acum luptam
să o recapăt înapoi iar ea nu mai dorea pentru faptul că o
colegă i-a pronunţat numele, adevărat însă, cu unele
nuanţe jenante.
Adevăratul motiv...l-am aflat după luni de zile.
Pahar după pahar până am golit sticla de coniac
împreună. Claudia deja ameţise destul şi eu mult mai
mult decât ea la cantitatea pe care o băusem. Ajunsesem
în starea când stomacul e scârbit de lichidul cu care s-a
hrănit.
Ameţiţi cum eram, ne-am dus în pat. Văzându-l, am
şi căzut pe el. Claudia trăgea de mine ca să aibă şi ea loc.
Ne uitam unul la altul şi râdeam. Ne-am împlinit
misiunea de a uita grijile realităţii. Cât de laşi eram...
Începeam să respir cu greutate din nou. Fumasem
aproape un pachet în 4 ore... Imaginea îmi fugea în toate
părţile. Atunci o voce lăuntrică mi-a vorbit. „De ce faci asta?”
De ce făceam asta? De ce acum îmi stricam
plămânii şi ficatul? De ce încet-încet în zilele următoare
aveam să-mi pierd logica raţională? De ce?
Pentru că nu doream să mă împac cu gândul pierderii
unei relaţii. Nu doream să trăiesc în prezent, asta ar fi
însemnat să mă împac cu realitatea imperfectă şi efemeră.
Ce era să fac altceva? Să mă călugăresc? Să mă ascund
139

Graţian Lascu

crezând într-o lume confortabilă ce o voi „moşteni” în Viaţa
de Apoi? Urlam cu vocea mea spre acea voce.
„Ce era să fac?!”
Mi-am dat seama că aveam frunţile lipite. Îi
simţeam respiraţia, simţeam ritmul neregulat al inimii. O
priveam cum stătea cu ochii închişi. Din senin, mâna
mea era pe piciorul ei, fără ca eu să ştiu dacă eu am vrut
asta. Am retras-o brusc când mi-am dat seama. Claudia a
deschis atunci ochii şi mi-a zâmbit.
„Mi-a zâmbit...De ce?”
„Sunt ameţită,”
„Trece... Ţi-e rău?”
„Nu.”
Continua să ţină ochii închişi. O priveam fără să
înţeleg cum ochii mei nu doreau să se închidă. Degetele
mele i-au atins timide abdomenul simţind mişcarea în
comformitate cu respiraţia ei. Mâna ei s-a dus spre a mea
şi a lipit-o de trup. Simţeam căldura ce-o emitea. Mă
atrăgea... Capul mi l-am mutat cu câţiva centimetri astfel
încât eram faţă-n faţă cu Claudia.
M-am aplecat...
„Aş vrea să pot să te simt din nou aproape, din nou
eşti departe
Aş vrea să promit că iubirea noastră încă arde.” 10
Credeam prin ameţeala beţiei că Claudia era sau
avea ceva din Larisa. În acea noapte simţeam că e Larisa
lângă mine. Nasurile noastre erau lipite. Respiraţia se
140

Amintiri din prezent

combina în una singură. Cu multe remuşcări, buzele
mele le-au furat pe ale ei. Mi-am retras mâna de pe
pântecele ei. Deschise ochii, nu exprimau nimic...
Căzusem în visare câteva minute până am simţit că
se ridică din pat. Se sprijini cu mâna de dulap încercând
să îşi ţină capul drept. M-am ridicat repede s-o ajut.
Căzuse în genunchi lângă WC. I-am ţinut fruntea
trăgându-i de pe faţă părul. S-a spălat pe faţă şi pe dinţi,
ochii revenindu-i la normal. Venise singură până la pat.
Am acoperit-o cu plapuma închizând geamul ce
aducea frigul.
„Dacă iţi mai e rău, să-mi zici.”
„Îhî... Tu unde mergi?”
„Nicăieri.”
M-am băgat în pat alături de ea. Am privit-o
îndelung, văzând ce putea să facă alcoolul combinat cu
regretele din dragoste. Se iveau zorii curând. Căzusem şi
eu, ochii mă dureau cumplit. Trebuia să plec înainte să
vină sora ei.
Închideam ochii. Începeam să visez fără să dorm...
Eram într-un labirint... Fugeam, aşa îmi dădeam
seama după imaginile ce treceau pe lângă mine. Nu
aveam controlul mişcărilor. Îmi priveam picioarele ce
stăteau nemişcate, iar imaginile treceau, cotind stângadreapta. Cădeam într-o stare de spaimă, nu puteam să
controlez nimic.
Unde e ieşirea din labirint? Cine mă lăsase acolo ca
să nu găsesc niciodată ieşirea?
141

Graţian Lascu

Şi atunci am văzut-o... Zâmbea, cu acea arcuire a
buzelor, cu colţul drept al gurii ridicat în semn de
chemare perversă, cu ochii expresivi ce sticleau... Era
acolo! Era cu mine...
Labirintul ce mă îngrozise, cel care îmi dădea
senzaţia de fugă în căutarea ieşirii, acum mă făcea fericit...
Peste tot în jurul meu era imaginea ei. Cu mine...Şi-mi
zâmbea!
Acum fugeam, vedeam clar cum deţineam controlul
şi puteam să merg oriunde. Fugeam spre imaginea ei, cu
mâna întinsă să-i pot simţi delicata fineţe a pielii. Încă
puţin...Am ajuns!
Mâna mi-a trecut prin imaginea ei şi-am căzut întrun gol. Aceea era ieşirea din labirint...
Revenisem din nou tot în acelaşi loc unde i-am
văzut prima oară chipul. Deţineam controlul mişcărilor.
Observasem că imaginea pe care dorisem s-o ating, acum
devenise o poartă. M-am aşezat în faţa unei imagini. Îmi
era deajuns doar s-o privesc cum zâmbeşte, dacă n-o
puteam atinge... Simţeam cum fericirea se instala în
mine. Doream să îi privesc chipul zâmbind tot timpul.
Atunci a dispărut...
Nu! Ridicat în picioare m-am aşezat în faţa altei
imagini. Dispăruse şi ea după câteva secunde...
M-am ridicat din nou să plec spre alta. Dispăruse
din senin fără să pornesc...
Făceam un pas. Dispărea...
Întorceam capul. Dispărea...
Întindeam mâna. Dispărea...
142

Amintiri din prezent

Am căzut în genunchi cu palmele sprijinindu-mi
capul greu. Fără speranţă... În jurul meu de pe fiecare
perete al labirintului, chipul ei dispărea fără să fac nici un
gest. Priveam deznădăjduit la porţile ce apăreau în
schimb. De ce dispărea?...De ce?
În genunchi, cu braţele sprijinite în pământ, cu
capul plecat mi-am dat seama că orice mişcare făceam,
Ea dispărea. Nu puteam să o ţin lângă mine, oricât de
mult o iubeam. Nu puteam să forţez un om să mă
iubească, chiar dacă eu îl iubeam... Indiferent de faptele
mele, nu reuşisem să fiu destul de bun pentru ea...
Iubirea nu poate să fie bună sau rea, e aşa cum o oferi tu.
Comparaţia ideală: magia. În magia albă există o
cantitate de magie neagră – regulă aplicată şi invers. La
fel se întâmplă şi cu iubrea. Încercam prin iubirea mea
bună să o fac pe Larisa fericită, însă mica porţiune rea din
iubirea bună a făcut-o să ne despartă. Puţină, acea
greşeală mică a întunecat-o pe Larisa să uite toată
fericirea ce-a fost între noi...
Şi acum?
Ce era cu porţile?
Larisa mi-a spus să-mi continuui viaţa alegând altă
cale...
Dorea să înţeleg că nu era ultima mea prietenă.
Că puteam să aleg alta.
„Ţi-am zis, uită tot şi gata... Ca şi cum nimic nu s-ar
fi întâmplat, sau dacă vrei... Să uiţi de tot de mine.”
Iar eu trebuia să aleg o poartă...
Un drum...
143

Graţian Lascu

Care?!
Care din ele mă va duce spre fericire?
Nu am ales...
Nu e vorba că n-aş putea...
N-aş vrea...
Continuam să stau în genunchi cu capul sprijinit in
palme, cu speranţa că îi voi revedea zâmbetul, singurul
lucru ce trezea în mine împlinirea...
Trei zile, până au venit părinţii mei acasă m-am
zbătut în acel labirint.
Larisa îmi cerea în continuare s-o uit. Doream să mă
întâlnesc cu ea, să discutăm, eram decis să renunţ la orice
pentru a fi fericită. Aş fi călcat peste orice principiu. Mai
ales peste cel care îmi plăcea: iubirea înseamnă
acceptarea reciprocă a defectelor.
Într-o seară m-am interesat ce face. Doream să îi
propun o întâlnire. Băuse 5 tablete de augumentin şi o fiolă
de penicilină... În ea zăceau sentimente pe care dorea să le
omoare, exact ca mine. Cred c-a reuşit, anunţându-mă
într-un mod ciudat. Îmi trimisese un mesaj cu cuvinte dulci
pentru Cristi, colegul ei. După aceea nu şi-a cerut scuze că
greşise trimiţându-mi-l mie. Din contră!
„Sper că nu ţi-ai dat seama că era pentru Fursec.”
Da Larisa, mi-am dat seama de multe lucruri în
acele zile...
Stăteam singur în cameră, nu doream să mai ies
afară. Iubirea se poate naşte la prima vedere, dar nu moare
144

Amintiri din prezent

cu similară rapiditate. Mare adevăr! Mergeam să mă
privesc în oglindă, poate observam ceva nou la mine.
Nu...Tot aceiaşi ochi obosiţi cu pungi vineţii de cearcăne,
barba nerasă şi buzele mov... După ceas, se pare că
stătusem peste 15 minute privindu-mă în oglindă. Când
„m-am trezit” la realitate râdeam... Cine râdea? Eu? Sau
cel din oglindă? Mi-e frică s-o spun...
Cel din oglindă râdea de mine, eu nu schiţam nici
un gest...
Mă întorceam nervos dând drumul mai tare la
muzică.
„E totul gol în jur, înjur de Dumnezeu chiar dacă
Sunt credincios că sunt puţini la care ţin şi pleacă
Departe, din vina mea, sau pur şi simplu pleacă
Şi cine-mi poate promite că-ntr-o zi o să se întoarcă?”11
Orice melodie ascultam mă durea. Îmi punea sare
pe rană... În acele zile de beţie, Larisa mi-a spus că o fată
evită bărbaţii care fumează şi beau. Îmi reproşa că fumam
prea mult. OK! Renunţam la ele! Nu dorea să audă de
asta, mă îndemna indirect să renunţ, dar nu pentru Ea...
Îmi spunea că în timpul când umblă cu cineva urmăreşte
asta. OK! Din nou, renunţam pentru împăcare!
În spate se ascundea ceva mai adânc, tindeam să
cred că nu dorise de la început nimic cu mine...
„Spune-mi, dacă, dacă, dacă...
N-ai găsit nimic la mine care să-ţi placă
145

Graţian Lascu

De ce? M-ai iubit în trecut?
De ce? M-ai dorit atât de mult?” 12
Părinţii mei întorcându-se acasă, m-am obligat să
nu mai consum alcool. Începea în corpul meu o luptă:
dureri de cap, dureri de splină şi tuse acră. Căutam
răspunsuri din punct de vedere psihologic în tot ceea ce
se întâmplase cu relaţia noastră. Raţiunea mea parcă
avusese nevoie de alcool ca să funcţioneze mai bine.
Publicasem pe blog poezia Regrete târzii...
Mi-e frică...
E noapte şi aud din nou miile de şoapte,
Vocile din capul meu mă acuză pe drept.
...înfrânt aştept.
Pot să ajung la tine dar uşi mă separă.
Nu mă mai crezi, deşi mai am speranţă şi curaj...
Tu rămâi o promisiune ancorată în toate
Din păcate, acum sunt doar eu!
...în sevraj.
Am rămas surprins...
Câţiva prieteni m-au felicitat pentru poezie. Nu
aveau nicio legătură cu literatura.
Încercam în continuare să găsesc cuvintele potrivite ca
Larisa să accepte o întâlnire cu mine. Tot timpul a fost un
„Nu!” categoric. M-am gândit să folosesc altă metodă, să
146

Amintiri din prezent

merg eu la ea. La început a refuzat, însă după aceea a
acceptat. Ştiam că o să accepte, mintea mea avea şi-o
explicaţie logică: doar aşa putea să scape de modul în care o
sâcâiam. Să văd cu ochii mei că rămânea indiferentă...
Pe autobuz mă simţeam în Purgatoriu, tărâmul
dintre lumi, dintre Rai şi Iad. Iadul era oraşul ce mă
obosea, Raiul era în preajma ei...
Am coborât din autobuz fără motiv. Ştiam ce îmi va
spune Larisa. Ce mai conta?
Ne certasem de cum am ajuns pe malul Crişului
unde stabilise să ne întâlnim. Motivul: că nu sunasem
când ajunsesem....
Am pornit la o plimbare în căutarea unui loc în care
puteam fi singuri. Mergeam de 15 minute când Larisa a
hotărât să ne întoarcem. Ajunsesem de unde am plecat.
Acum stătea cu mâinile încrucişate peste piept, dar
râdea. Aşa cum îmi şi promisese că va face după
despărţire.
Se înălţase pe o ridicătură de teren, pe un dâmb,
fiind mai înaltă ca mine. Braţele mele erau în apropierea
mijlocului ei. Am prins-o într-o joacă de pântece
strângând-o uşor. Încercam să-i atrag corpul spre mine.
„Lari...Ştii de ce am venit.”
„De ce?”
Teatrul feminin mă dispera, mai târziu avea să îmi
fie jenă de femeile astea...
„Ştiu că am greşit în acea noapte
(Totuşi, unde era greşeala? Că mersesem cu colegii
mei?)
147

Graţian Lascu

Îmi cer iertare...Vreau să ne împăcăm...”
Eram puţin teatral dar sincer.
A privit o clipă spre apa ce curgea fără oprire. A tras
aer în piept şi cu un zâmbet de superioritate s-a întors
spre mine.
“Nu… Ţi-am spus, alegerea mea e definitivă. Nu
trebuia să vii pentru asta, ştiai care va fi răspunsul.”
Îl ştiam...
Mai aveam ceva de pierdut dacă încercam?!
Era prima zi a lunii iulie.
Unde era bărbatul de pe autobuz care să-mi fi urat şi
acum noroc în dragoste?
Unde?! În mine o voce mi-a şoptit: „Aici nu mai e
vorba de noroc.” Da, şi asta ştiam... Am plecat
împreună spre casa ei. Ajuns înăuntru priveam spre
patul în care trupurile noastre s-au unit. Îmi era
străin... Nu mai era nimic la fel. Până şi bucătăria parcă
îşi schimbase atmosfera primitoare. Se schimbase totul
ca Larisa...
După ce spălase câteva pahare se aşezase pe un
scaun la masă. Era în dreapta mea. Priveam în faţă, în
perete, neştiind ce să spun. Larisa nu spunea nimic.
Tăcere totală între noi. De cimitir. Când ploua... Aveam
acea stare mohorâtă.
Da... Ploua... Auzeam cum ploua... Pic-Pic-Pic... În
sufletul meu ploua cu lacrimi...
I-am atins cu degetele mele mâna... Şi-a retras-o
încet, ca şi când pui pe raft înapoi o carte de care ai
nevoie, dar ştii preţul pe care trebuie să-l plăteşti.
148

Amintiri din prezent

„Tot cred că tu nu erai hotărâtă de la început ce
vrei...”
A tăcut un moment, admirându-şi ca la început
unghiile. Răsuflă greu...
„Dacă aşa crezi...”
Da! Aşa credeam.
...şi câtă dreptate aveam.
„Trebuie să merg la cineva cu nişte CD-uri.”
Până să-mi vină autobuzul mai erau 30 de minute.
Larisa ştia, aşa că ne-am întors pe malul Crişului. Aşezaţi
pe un bolovan priveam fiecare în direcţii diferite. „Aşa se
termină...” îmi spuneam. Aşteptam să aud ceva de la ea.
Orice lucru mărunt, de care să-mi aduc aminte. Am auzit
ce gândeam eu...
„Asta e soarta...”
Da, Soarta... Soarta, Destinul, cum vreţi să-i
spuneţi! Erau doar nişte scuze, ceva ce spuneai la
fericire dar mai ales la tristeţe. Trebuia să dăm noi,
oamenii, vina pe cineva fiind prea slabi să ne asumăm
răspunderea, nu?
Ne-am ridicat să plecăm. Larisa se despărţea de
mine mergând spre sat. Eu ieşeam la şosea pe partea
opusă. Ajunsesem la o cruce de drum, cu patru drumuri
ce o luau în direcţii diferite. Mi-a scăpat un râs forţat.
Larisa s-a oprit, uitându-se la mine mirată că râdeam. Mam poziţionat în faţa ei, zâmbind fericit că obţinusem să-i
mai privesc adânc ochii. Soarele ne ardea.
„Zici: totul s-a terminat, asta e Soarta... – Dacă eşti
fericită, tu în stânga, eu în dreapta!”
149

Graţian Lascu

Ochii ei exprimau uimirea. Am dat impresia că plec,
ridicând piciorul să fac un pas complet. Atunci m-am
întors. O privire fugară asupra ochilor ei ce abordau
acum tristeţea. Mi-am apropiat buzele de fruntea ei... A
fost ceva ce nu plănuisem. Ceva spontan. Aşa simţeam că
trebuia să se termine...
Să se termine?! Larisa o luase pe drumul din stânga,
eu pe cel din dreapta. Nu aplicasem doar o figură de stil
ce semnifica despărţirea noastră sufletească, era la
propriu... Nu m-am întors să o urmăresc cu privirea şi
sunt sigur că nici ea...
Să se termine?
Nu.
De fapt, atunci începea...

150

Epilog
Ultima zi, mâine dimineaţă plec din camera asta...
Bagajul mi-e făcut, gata de plecare, mi-am luat rămas
bun de la toţi. Priveam acum câteva minute spitalul de
lângă casă. Îmi amintesc şi acum că dl. Doctor mi-a spus
prima oară să nu-mi fie frică, să vorbesc despre ce mă
apasă. Am prins curaj la vorbele lui şi am început să mă
descarc pe foile astea. Când am fost azi pe la el, mi-a spus
că învăţasem multe. Nu am fost internat în spital, dar
mergeam zilnic la el ca să discutăm. Mă aşeza în faţa
oglinzii şi începeam să-i povestesc. El nu ştiu unde era, de
multe ori pleca din încăpere dar vorbeam ca şi cum el era
acolo. Mă uitam în oglindă şi vorbeam. Cel din oglindă mă
aproba, uneori mă întreba oprindu-mă oripilat de ce îi
povesteam, îmi ţinea predici, îmi explica unele situaţii...
Acum când scriu acestea, aşezat la măsuţa mea, o
aştept...
Privesc prin cameră şi nu ştiu unde se ascunde de
mine. Se ivesc zorii curând, trecând altă noapte în care
am băut cafea, am citit, am scris şi am fumat destul ca
fumul să mă învăluie. Nu deschid geamul, intră ţânţari,
inamici ce vor să îmi sugă sângele...
Camera miroase la fel de urât. Scap de ea la
dimineaţă. Igrasia de pe perete mă atrage uneori. Mă
151

Graţian Lascu

apropii de ea, o privesc şi parcă simt că respiră, că îmi
transmite ceva. O să-mi fie dor de liniştea asta întreruptă
doar de TIR-urile ce treceau, de lovituri auzite din spital,
de râsete nebuneşti sau de strigăte ce nu le înţelegeam
venind din aripa stângă a spitalului.
O aştept încă... Dl. Doctor m-a îndemnat să nu mai
fumez.
Unde e? Se ascunde de mine?
O văd! Vine în grabă şi se aşează lângă mine.
„Mi-a fost dor de tine...” îi spun simţind cum inima
îmi bate în piept şi în tâmple.
Ea îşi lasă uşor aripile în jos. Îmi înconjoară degetele
şi mă atinge cu blândeţe. Am înţeles că îi place mirosul
de fum, mereu îmi atinge degetele în care ţineam ţigara.
„Unde ai fost?”
Nu îmi răspunde, din tăcerea ei înţeleg că regretă
întârzierea. Iau o gură din sticla pe care am deschis-o de
curând. Ameţeala se aşează încet peste mine.
„Ce?!”
Îşi agită aripile ridicându-se în aer, aşezându-se în
celălalt colţ al măsuţei.
„Nu! Am vorbit cu ea doar!”
Linişte... Mă ceartă încă...
„Te rog înţelege! Larisa mi-a spus că nu mai simte
nimic pentru mine. Şi cât timp a fost cu mine, puţin
oricum, încerca să se împace cu primul prieten. Eu am
fost doar de umplutură, ceva de distracţie.”
Se ridică în aer şi plecă...
„Unde mergi? Nu mă lăsa din nou singur. O să vină
demonii... Te iubesc...”
152

Amintiri din prezent

Am căzut dezamăgit cu capul pe masă. Am înţeles
până la urmă ce nu doream să înţeleg vreodată. Nu mai
puteam scăpa... Am desfăcut altă sticlă.
Zorii se iveau. O lumină timidă intra pe fereastră.
Ochii mei se închideau, băusem prea mult după ceva
timp în care nu consumasem alcool. Oftam...
Singurătatea asta nu a făcut altceva decât să mă forţeze la
purificare prin autodistrugere. Cea mai tragică concluzie
la care am ajuns, ce mă condamna pe vecie:
...cu amintirea ta în piept, nu pot fi fericit 13
Eram doar doi copii proşti, ştiu că refuzi să recunoşti
Eu speram în ceva nou, tu erai cu gândul după foşti
N-aveam planuri făcute, erau doar idei pierdute
Ai spus că pleci în 10 minute, eu ţi-am spus ironic, du-te!
Speram să înţeleg, să dreg, să trec peste secret,
Ăsta nu e cel mai bun moment să fiu indiscret.
Dar cred c-ai fost destul de aptă, destul de deşteaptă,
Să înţelegi că dac-alegi să pleci, nimeni nu te-aşteaptă
Înapoi, erau vremuri noi, iar între noi doi
Erau minciuni, eu te-am prins în off side ca van Nistelroy
Chiar dacă nu mai eşti aici să zici că totul merge brici
Când merge rău să mă ridici, în locul tău ... there
shall never be another bitch. 14

Sfârşit

153

Notificări versuri
1. Vescan – Dansez cu pozele vechi © album „Vescan –
Dansez cu pozele vechi” 2009
2. Cumicu – Meloterapia mea © album „Cumicu Indiferent” 2007
3. Nimeni Altu’ – Pun pariu © album „Nimeni Altu’ – Nopţi
prea lungi” 2008
4. JerryCo – Da © album „JerryCo – Orice e posibil” 2010
5. Bitza – N-aş fi vrut să plec © album „Bitza – Goana după
fericire” 2010
6. Vescan – Păsări călătoare © album „Sunete din Sub Sol
Mixtape Vol.1” - 2008
7. Vescan – Păsări călătoare © album „Sunete din Sub Sol
Mixtape Vol.1” - 2008
8. Dante – Infernul © Colectia „Adevarul” 2010
9. Vescan – Dansez cu pozele vechi © album „Vescan –
Dansez cu pozele vechi” 2009
10. Vescan – Păsări călătoare © album „Sunete din Sub Sol
Mixtape Vol.1” - 2008
11. Vescan – Dansez cu pozele vechi © album „Vescan –
Dansez cu pozele vechi” 2009
12. Profeul – Dacă © album
13. Vescan – Ultima ploaie © album „Crazy Life” 2010
14. Cumicu – Bolnav grav © album „Cumicu - Indiferent”
2007

154