Revista Nouă

- apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează:
u Gherasim RUSU TOGAN u Florin DOCHIA u
Iulian MOREANU u Marian RUSCU u Constantin
TRANDAFIR u Radu VOINESCU u Ştefan Al.-SAŞA
u Diana TRANDAFIR u Octavian ONEA u Virgil
DIACONU u Codruţ RADI u Ionel NECULA u
Grigore GRIGORE u Mioara BAHNA u Firiţă CARP
u Maria DOBRESCU u Christian CRĂCIUN u
Florin Severius FRĂŢILĂ u Nicolae BACALBAŞA u
Marian DULĂ u Alin CIUPALĂ u Florea Paraschiv
lORDACHE u Lian CUBLEŞAN u Camelia Iuliana
RADU u Raul BRIBETE u Cristian BOROŞ u
Marian HOTCA u Dan DRĂGUŞ u Adrian
SIMEANU u Carmen BĂLAN u Sorin VÂNĂTORU

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887
S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul XII nr. 1 (86) / 2015

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Cuprins:
In memoriam - Gherasim RUSU TOGAN (4 mai 1938 - 15 decembrie 2014) / 3 u
Florin DOCHIA - Omul din Ghijasa. O călătorie de rămas bun / 4 u Iulian
MOREANU - Cartea rămasă fără dedicaţie / 9 u Marian RUSCU - Prietene
Gheri... / 11 u Constantin TRANDAFIR - Omul multiplu / 12 u Radu VOINESCU Gherasim Rusu Togan – o viaţă pentru folcloristică / 13 u Gherasim
RUSUTOGAN - poeme / 16 u Ştefan Al.-SAŞA - Rondelul dascălului scriitor / 20
u Diana TRANDAFIR - Acelaşi nisip / 20 u memento - Octavian ONEA - Plecările
scriitorilor / 21 u poesis – Virgil DIACONU - Strada 2012 / 28 u poesis - Codruţ
RADI / 29 u note ce lectură – Un scriitor, două cărţi, doi critici: Ionel NECULA Iulian Moreanu în febra travaliului narativ; Grigore GRIGORE - Neguţătorul de
vise al lui Iulian Moreanu / 30 u note de lectură - Mioara BAHNA - Amprentele
spaimei - Adrian Alui Gheorghe: Urma / 34 u note de lectură - Florin DOCHIA Doi poeţi din Bucureşti: Ion Haineş - Mântuirea prin cuvânt; Firiţă Carp - Carpe
diem & Curcubeu / 38 u note de lectură - Firiţă CARP - Două cărţi, două direcţii:
Ochiul lui Lamparia sau Un personaj cât o carte; Cititorul de control De la Sisif, la
Prometeu / 42 u note de lectură - Maria DOBRESCU - Povestiri cu scaun la cap /
45 u eseu despre lectură - Christian CRĂCIUN - Piatra de pe fundul râului (2) /
47 u carnet - Florin Severius FRĂŢILĂ - Pacienţii politici (2) / 49 u sociopinia Nicolae BACALBAŞA - Bătrânul şi sistemul medical. Între Platon şi Rousseau;
Bonsai / 54 u historia mirabilis - Marian DULĂ - Portret de erou: Puiu Sorin / 59
u historia mirabilis - Alin CIUPALĂ - Istoria Câmpinei în date şi citate / 64 u
poesis - Florea Paraschiv lORDACHE / 72 u poesis - Lian CUBLEŞAN / 73 u
poesis - Camelia Iuliana RADU / 74 u poesis - Raul BRIBETE / 76 u poesis Cristian BOROŞ / 77 u poesis - Marian HOTCA / 78 u poesis - Marian RUSCU /
80 # reflexii - Dan DRĂGUŞ / 82 u muzica zilelor noastre - Adrian SIMEANU Baie de blues la Ploieşti / 83 u actualitate - Concursul naţional de poezie „Aurel
Dumitraşcu” / 84 u subiectiv - Carmen BĂLAN - Manşete / 85 u eseu - Sorin
VÂNĂTORU - Dumnezeu şi creierul / 86 u Parodii de Ştefan AL.-SAŞA / 87
Cercul Literar «Geo Bogza»
al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă
Florin DOCHIA (redactor-şef)
Ştefan Al.-Saşa (secretariat)
Iulian MOREANU (corectură)
Acest număr apare cu sprijinul financiar
al Consiliului Local Câmpina
5 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în
format digital, cu menţiunea «Pentru Revista
Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau
florindochia@yahoo.com
Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo
Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal
105.600 Câmpina, jud Prahova, email:
casabogza@gmail.com

DTP: Flowerin Flow
Materialele nepublicate nu se înapoiază.
Responsabilitatea pentru conţinutul textelor
aparţine în exclusivitate autorilor.

in memoriam

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN
4 mai 1938 - 15 decembrie 2014

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

3

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Florin DOCHIA
Omul din Ghijasa.
O călătorie de
rămas bun.

mă chema să-l însoţesc, ca un fel de
copilot şi partener de drum, în te miri ce
direcţie, pentru cine ştie ce treabă mai
mult sau mai puţin importantă. Adesea,
aveam de mers la un prieten de spirit şi
de suferinţă – Marian Ruscu, în Ploieşti –
sau la Poiana Câmpina, la editorul
multora dintre cărţile lui – Nini Tomescu
(cu care încingea discuţii în răspăr,
tachinerii parcă anume iscate din nimic,
dintr-o dependenţă de neiertătorul verb
al celui rămas în preajma Gării să
„gestioneze” de unul singur amintirile
curţii prin care trecuseră atâţia şi atâţia
Oameni de Cultură români şi europeni)
ori la Cursurile Universităţii de Vară
Nicolae Iorga, de la Vălenii de Munte, din
păcate tot mai anoste şi provinciale,
minate de formalism, lipsite tocmai de
strălucirea şi deschiderea din vremea
interdicţiilor de toate felurile.
În anul plecării lui definitive, am avut,
însă, de făcut împreună o călătorie
esenţială. A fost planificată încă de prin
martie, pusă la cale pe îndelete, legată
cumva de Tabăra de Poezie Artgotica de
la Sibiu. Gheri a zis: Vom merge la Sibiu,
la Tabăra lui Dan Heciu, familia lui e din
Ghijasa. Acolo voi trage la fiica mea, care
are un local. Apoi drumul ne va purta pe
la Daia, Cornăţel, Alţâna, Vecerd, chiar la
Ghijasa de Sus, unde m-am născut… şi
mai departe, vom poposi la frate-meu
din Bârghiş, pe Uliţa Mălaiului, apoi vom
merge la Agnita şi spre Făgăraş… Zis şi
făcut, am luat cu noi şi un încă tânăr
poet, Emil Sude, invitat acolo de Adrian
Suciu, de la Direcţia 9, sub egida căreia
va şi debuta, în iarnă, cu o prezentare a
Norei Iuga.
Dusterul solid al lui Gheri ne-a purtat,
pe drumurile acelor zile minunate de

C

ând pleacă cineva de lângă noi,
din lumea noastră fizică, lasă,
inevitabil, un spaţiu gol, un
spaţiu al singurătăţii, o absenţă care nu
poate fi compensată decât cu sfâşietoare
tristeţi, acolo unde cuvintele refuză să
mai semnifice oarece şi doar spiritul
supravieţuieşte cumva, într-un univers
intermediar. Iar atunci când călătoria
spre niciunde este, fatalmente, vestită şi
pregătită din timp, lasă loc de şi mai
multă mâhnire.
Plecarea lui Gheri – cum îi spun toţi
cei apropiaţi lui Ghearasân Rusu, fiul lui
Moisă din Ghijasa de Sus, pe numele de
scriitor Gherasim Rusu Togan – era
previzibilă şi ştiu foarte bine toate
zbaterile lui din ultimii doi ani, între
speranţă şi disperare, între luciditate şi
visare neostoită. Ştiu, de la un moment
dat, că nimic nu mai putea decât cel mult
să întârzie deznodământul. Ştia şi el,
erau momente când lacrima din ochi
mărturisea asta mai mult decât vorbele
timid, eufemistic şoptite câteodată.
Omul din Ghijasa, cu suflet mare şi
mândrie de ardelean, a ştiut să se
pregătească, aşa cum a descris, în dese
rânduri, în cărţile sale despre obiceiuri,
tradiţii, mituri din Carpaţi, în romanele
pline de substanţă tradiţională
românească.
Am făcut multe călătorii împreună,
4

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

iulie 2014, spre Sibiu, spre nopţile de
poezie, între oameni deschişi, luminoşi,
plini de ardoarea cunoaşterii şi trăirii prin
şi pentru emoţie. Mioara Bahna de la
Râmnicu Sărat, Rodica Rodean de la Iaşi,
Ani Bradea din Bihor îl tot provocau la
poveşti din istoria oamenilor locului,
despre care putea vorbi fără să se mai
oprească vreodată. Mai era Sibiul
amintirilor lui Gheri, am ascultat, nu am
notat nimic, doar m-am încărcat de
nostalgia lui. Era şi o nerăbdare, o
simţeam, am pornit, după două zile, mai
departe, fără grabă, spre Ghijasa. Ne-am
oprit ici şi acolo, să ne dezmorţim
picioarele, am adăstat la o fântână, în
pădurea de unde porneau drumuri spre
Marpod şi Ilimbav ori spre Ţichindeal,
ne-am primenit feţele cu apa proaspătă
şi rece-rece, am mestecat câteva frunze
acrişoare, am adunat flori… Totul în jur
era permanenţă, o pace eternă spartă
arareori de trecerea vreunui autoturism
parcă ieşit dintr-un timp paralel.
Nevăzută, şopotea apa unui pârâu, câte-o
pasăre ţipa în înaltul copacilor, şopârle
maronii se grăbeau prin frunzişul altor
toamne. Am stat pe iarbă. Am mâncat
sandvişurile pregătite dimineaţa, înainte

de plecare. Am refăcut provizia de apă.
Nu ne grăbeam nicăieri, poate, dar pe
Gheri îl chema un loc de care nu se
rupsese nicicând. Prin Nocrich am trecut
fără grabă, privind casele cu faţada la
stradă, unele cu ferestre oarbe, şi
biserica fără cruce pe turlă, cu tencuială
căzând şi clopotniţa de la poartă
înclinată. Mi-am adus aminte de scena
antologică din romanul „Troiţa
mărturisitorului”, cu cei doi clopotari
care bântuie prin satul părăsit şi de
români, şi de nemţi. Am trecut prin
Alţâna tot fără grabă, atenţi la aceleaşi
case parcă identice, vopsite în verde,
bleu sau oranj, cu gardurile şi porţile
înalte din lemn, tot mai des înlocuite de
unele de tablă ornată cu fier forjat, de
fapt, săracul fier beton îndoit la rece. Se
confirma că nici un loc nu este ocolit de
kitsch… Gheri era tot mai tăcut. Prin
Vecerd, prăfuit, destul de pustiu, ascuns
între dealuri domoale şi seci şi lanuri de
porumb, am trecut fără prea mult
interes. Drumul şerpuia de-a lungul unor
văioage, prin lăstăriş de soc şi crânguri
de arini care-l îl mărgineau foarte
îndeaproape, nimeni nu părea să fi venit
de curând pe acolo, să rupă vreun ram.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

5

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Abia simţit, urcam. Ajunşi pe o culme,
dusterul de culoarea ciocolatei s-a oprit
pe margine, la umbră. În faţa noastră se
deschidea podişul Hârtibaciului, cu
panorama dealurilor domoale, cu pâlcuri
de pădure care întrerupeau vastele
întinderi de vegetaţie scundă, ierburi şi
arbuşti rezistenţi la lipsa de apă, adaptaţi
la viscole şi la uscăciune. Undeva, în
depărtare, abia ghicindu-se în verdele
dominant, Gheri ne-a arătat câteva
acoperişuri roşii şi o turlă de biserică.
Acolo e Ghijasa de Sus. Aici, unde ne
aflăm, era, cândva, troiţa
mărturisitorului, despre care am scris în
roman. Dintr-acolo veneau oamenii şi
într-acolo se duceau. Senzaţia mea, a
celui care citise romanul de câteva ori, în
diferite stadii de lucru, este
indescriptibilă. Să te afli deodată în
lăuntrul poveştii, în locul adevărat al
întâmplărilor încărcate de magie din
proza iscată de Gheri cu atâta forţă
evocatoare, nu era ceva de înţeles cu
uşurinţă. Am tăcut cu toţii îndelung.
Ne-am rotit în jurul nostru, am pipăit

trunchiurile copacilor, am mângâiat iarba
aspră. Mintea rătăcea printre imaginile
evocate în carte, spaţiul se dilata magic,
în direcţii neaşteptate.
Să mergem, a zis, după o vreme,
Gheri. Şi am mers. Am coborât spre
Ghijasa, după un unghi de aproape 180
de grade, astfel că soarele ne privea
acum prin geamul din stânga; drumul
(DC36) şerpuia, strâmt, mărginit de un
sălbatic gard viu, pe alocuri cu
deschideri largi, spre vechi heleşteie sau
lanuri de porumb sfrijit. Apoi au apărut
gardurile de scândură şi de sârmă,
stivele de lemne de foc. Asfaltul, pierdut
demult, avea să reapară curând numai în
ceva ce părea vatra satului. O femeie
cărând apă în două găleţi. Un copil cu o
nuia, pe care Gheri îl întreabă: Tu al cui
eşti? Urmează un schimb de informaţii
din care deducem că fratele bunicului
său copilărise cu Gheri, dar nu mai trăia
acum. În stânga curgea un pârâu, bine
camuflat de vegetaţie luxuriantă. E
probabil Hârtibaciu, dar Gheri spune că
nu, acela e departe, am trecut demult

6

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

de el, vine de la Bărcuţ, trece pe la Retiş,
Agnita, Beneşti, Alţâna. Apa asta care
curge aici nu are nici un nume. Noi îi
spuneam Vale, În vale. Se varsă în Hârţa,
care se varsă în Hârtibaciu, care se varsă
în Cibin, care se varsă în Olt, care se
varsă… Nici nu e pe hartă, cum nici Hârţa
nu e… O apă care nu contează… Pe
dreapta, înaintea unui pod peste Vale,
un monument cu o cruce, în amintirea
unor eroi din vrea războaielor. Pe stânga,
un izvor captat de nişte americani
(suntem informaţi prompt), cu apă rece,
puţin ca sălcie, curgând pe o ţeavă
metalică, cu jgheab pentru adăpat
animalele (ne vom opri la întoarcere, să
ne refacem proviziile lichide). În jur,
totul are un aer cam ponosit, gardurile
par a se prăbuşi în curând, casele au
tencuiala scorojită, şanţurile s-au
înierbat. Rulăm fără grabă până la un fel
de capăt al drumului, un şipot şi acolo,
cu jgheab pentru animale inundat de
mătasea broaştei, alături o construcţie
abandonată, din beton, legată tot de
nişte americani misterioşi. Poposim. Nici

ţipenie. Vagi zgomote de gospodărie
ţărănească. Păsări de curte şi zburătoare
mici se aud de niciunde. Urcăm în duster
şi ne întoarcem. Depăşim un tractor
staţionat în faţa unei case străvechi, cu o
cruce pe zidul de faţadă, ca mai toate
clădirile din sat. Ne oprim pe dreapta,
lângă şanţ. Aici m-am născut, zice Gheri.
Un gard de uluci vechi, sprijinit cu doi-trei
popi, o poartă mare, întredeschisă.
Intrăm sfioşi. Gheri se duce alene spre
livada din fundul unei grădini ocupate în
partea din faţă cu porumb. Nu-l urmăm.
Aşteptăm, privind ierburile, buruienele,
eu culeg nişte sunătoare pe care o voi
rătăci pe drumul de întoarcere, îmi frec
mâinile cu frunze de izmă şi mestec
altele – se spune că alungă setea.
Pământul de sub lanul de porumb e plin
de cioburi roşii, de cărămidă. La o
margine, sunt stivuite cărămizi mai mari,
vechi, mâncate de timp şi de intemperii.
După un timp, Gheri coboară din livadă,
are ochii umezi. Aici a fost casa
părintească. S-a dus, când n-a mai fost
nimeni care s-o grijească. Toţi am plecat

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

7

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

care-ncotro, eu cel dintâi, la şcoli, la
învăţătură, am părăsit satul cu toate ale
lui. Şi ca mine, mulţi alţii. În alte părţi, în
alte sate, casele au fost cumpărate de
corturari, care s-au stabilizat, dar nu şi-au
abandonat obiceiurile de dinaintea şi din
timpul robiei. Acolo nu mai e nimic din
tradiţia noastră. Şi aici totul se pierde, se
uită, cel mai mult au stricat comuniştii,
securitatea, proştii ajunşi în frunte. De
asta am scris eu în cărţile mele despre
tradiţii, despre cântecele din Podişul
Hârtibaciului, despre vechile obiceiuri
ale obştii, ca să nu se uite. De la oamenii
de aici am aflat toate, dar acum oamenii
nu mai sunt, au plecat la lucru, la oraş,
fac naveta, stau doar noaptea acasă şi la
sfârşit de săptămână lucră petecul de
pământ pe care-l mai au. Şi aşa l-am mai
ascultat pe Gheri o vreme, spunând
despre cine pe unde locuia, cine al cui
era şi cu cine se înrudea, oameni care nu
mai trăiau acum. Apoi am plecat iar cu

dusterul, pe calea de întoarcere. Ne-am
oprit la monument, în spatele lui era un
gard de fier, vopsit în albastru. Am intrat
pe poartă şi, după cincizeci de metri, o
biserică mică, bine îngrijită, cu turnul
clopotniţei depăşind bine arborii
fructiferi – mai ales meri, dar şi cireşi din jur. Din drum, sălciile şi arbuştii de
soc din albia pârâului o ascund aproape
cu totul. Se aude slujba, la care asistă cel
mult două duzini de bătrâni îmbrăcaţi de
sărbătoare, adică în costume naţionale
din pânză şi dimie, în alb şi negru, fără
podoabe. Par coborâţi din altă lume, a
purităţii sufletelor, a candorii
primordiale. Rămân cu Emil în pridvor.
Gheri intră grijuliu, să nu deranjeze, se
închină şi vorbeşte cu preoteasa, să-l
anunţe pe preot că e aici. Pare că se
cunosc de multă vreme şi la fiecare
venire nu-l ocoleşte, obţine o
binecuvântare. Emil iese în grădină, să
fumeze. Privesc interiorul sfânt, are ceva
ascetic, sobru şi cald, în acelaşi timp.
Oamenii aşezaţi par că abia respiră. Sunt
de confesiuni diferite, ortodocşi şi grecocatolici, dar slujba este pentru toţi,
conform unei tradiţii la care preotul s-a
adaptat necondiţionat. Senzaţia de
comuniune cu Spiritul este
acaparatoare. Gheri reapare după o
vreme, mult mai senin decât era după ce
părăsise grădina locului natal. Nu cred
că-l voi mai vedea vreodată, zice. Şi noi
tăcem. Luăm apă de la izvorul aflat la
răspântie. Dusterul ne conduce afară din
Ghijasa de Sus, judeţul Sibiu.
Avem de ajuns la Bârghiş, pe Uliţa
Mălaiului. Prin Vecerd, Ighişu Vechi.
Drum şi popasuri despre care, poate,
vom povesti altădată.

8

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Iulian MOREANU

Anul trecut am scos primul meu
roman, i-am scris o dedicaţie aşa cum i
se cuvenea, i l-am transmis prin doamna
Carmen (soţia lui) – chiar l-am sunat şi
i-am spus asta, era la un cumpărături
(încă mai putea ieşi în oraş cu maşina),
însă foarte repede a căzut la pat şi nu a
mai apucat să-l citească. În cele câteva
telefoane pe care i le-am dat ca să-l
întreb una-alta, cum se mai simte, ca să
mai încerc să-l îmbărbătez, am atins şi
subiectul romanului; dacă l-a citit sau
măcar l-a început. Mi-a zis că abia de mai
putea ţine ochii deschişi şi evident că nu
am mai insistat.
Nu i-am citit toate cărţile şi nici nu le
am pe toate. Era, într-un fel, „zgârcit” cu
dedicaţiile (vorbesc de cele de pe cărţile
dăruite mie) – puţine cuvinte scrise, însă,
sunt convins, cu sufletul. Ultima sa carte
(„Scriitori români şi iubirile lor”) la care
am înţeles că a lucrat zeci de ani nu a mai
avut parte de lansarea pe care o merita.
Ar fi avut, cu certitudine, un mare succes
„de casă”, având în vedere tematica
abordată. În mare parte ne-a „povestit”
din ea cu ocazia întâlnirilor cenacliste. Şi
asta se întâmpla mai de fiecare dată,
pentru că, indiferent de subiectul
discutat, Gheri făcea cum făcea şi
ajungea la subiectul acestei cărţi.
În două, trei rânduri am fost
împreună cu alţi câţiva prieteni la
„cabana” sa de pe Voila, care parcă este
decupată dintr-o carte cu poveşti. Nu
exagerez cu nimic dacă spun că în
interior pare o anexă a Muzeului
Ţăranului Român. Avea acolo, la
„cabană” stupi (ne dădea să mâncăm
miere şi polen), pomi fructiferi, puţină
vie, brazde cu legume. Din când în când,
mai trăgea câteva coase la iarba dintre

Cartea rămasă
fără dedicaţie

Î

i spuneam, cu o anumită sfială,
Gheri, atât datorită diferenţei de
vârstă dintre noi, cât şi pentru că nu
mă consideram (încă) demn de prietenia
lui, ştiindu-ne de puţin timp, în
comparaţie cu colegii săi, concitadinii, şi
„veteranii” membrilor Cercului literar
„Geo Bogza”. În acelaşi timp, acest
apelativ mi se părea un fel de alint pe
care îl merita cu prisosinţă (să nu mă
puneţi să explic asta).
A fost primul care, după ce mi-a citit
cartea de debut editorial („Ruleta
mincinoasă”) m-a admonestat pentru că
am pierdut atâţia ani în care nu am (mai)
scris. Degeaba am încercat să-i explic –
asemenea şi criticului literar C. Trandafir
- că în viaţa mea s-au petrecut nişte
evenimente care m-au ţinut departe de
foaia de scris; n-a ţinut.
De asemenea, a fost cel care m-a
„cicălit” să trec să scriu roman, pentru că
acesta este măsura talentului unui
scriitor. Ultima dată a făcut-o la modul
de-a dreptul insistent pe drumul de
întoarcere de la Râmnicu Sărat, unde
participasem la o activitate în oraşul
„Spaţiilor culturale”, împreună cu Florin
Dochia şi Constantin Trandafir. Şi atunci,
şi ceva mai târziu, l-am asigurat că
lucram la aşa ceva, ba chiar că scrisesem
în tinereţe un roman ce nu ar fi putut
apărea în anii aceia.
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

9

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

copaci. Se plângea că nu mai avea puterea
să muncească atât cât ar fi dorit.
Mi-a/ne-a spus că de fiecare dată când
se stingea din viaţă un scriitor, se ducea la
înmormântarea acestuia, dintr-un fel de
respect pentru breasla din care făcea parte.
Se amesteca, anonim, printre cei ce veneau
să aducă ultimul omagiu celui plecat,
aprindea o lumânare şi se întorcea împăcat,
cu conştiinţa că a făcut ceea ce trebuia.
Am avut multe discuţii (dar nu atâtea
câte mi-aş fi dorit) pe teme literare,
cunoştea amănunte multe şi picante
despre mulţi confraţi în ale scrisului şi era
greu să-l contrazici. Poate odată voi
povesti mai pe larg despre ziua (ne-a prins
până la urmă seara!) în care am mers în
oraşul meu natal ca să cumpere un stup de
albine. A fost o adevărată aventură,
începând cu condusul aproape haoticneglijent a maşinii sale, continuând cu
panica ce m-a cuprins când o albină m-a
înţepat fix în ceafă, atrasă fiind de mirosul
parfumului pe care-l foloseam şi
terminând cu drumul de întoarcere.
Ultima sa carte o am pe noptiera de
lângă pat. Din când în când mai citesc
despre iubirea unui scriitor. Deschid cartea
şi mă uit pe pagina de gardă. De acolo o să
lipsească pentru totdeauna o dedicaţie.
În ziua înmormântării sale, m-am uitat la
cei ce au participat la slujba din biserică,
atunci când îl mai puteau vedea pentru
ultima dată, chiar şi aşa cum îl schimbase
boala şi suferinţa atroce din ultima perioadă
a vieţii, apoi la cei ce l-au condus până la
groapă, şi nu am văzut pe mulţi dintre cei
ce-i ştiam că i-au fost prieteni. Nu mai zic
nimic altceva. Decât că am simţit un imens
gol în suflet.
Dumnezeu să te aibă în veşnica Lui pază,
dragul nostru Gheri!
10

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Marian RUSCU
Prietene Gheri...

C

um pot să spun despre Gheri
că a FOST prietenul meu când
încă-mi stă în suflet, parte a
durerilor mele? Am suferit împreună
o lungă şi nedreaptă socoteală a
vieţii, dar el, mai bun, mai demn
decât mine, s-a înălţat. N-ar fi vrut, o
ştiu cum ştiu că şi eu aş mai vrea să
mai zăbovesc pe aici, printre poiene
şi creste, printre oamenii mei dragi.
S-a rupt cu greu de tot şi de toate,
dar noi care încă am rămas ne-am
rupt, poate, şi mai greu de el, deacum, de amintirea lui. Doamne ce
bucurie aveam când una-două îi
auzeam glasul inconfundabil,
spunându-mi că îi e dor de mine şi,
după nici o oră, la braţ cu prietenul
nostru comun, Florin Dochia, şi el
mângâiat la un moment dat de
doamna-n negru, veneau să mă vadă.
Prezenţa lui ardeleană, până-n firul
de păr, era un regal. Am ţinut la el ca
la un frate. L-am iubit ca pe un frate,
nu numai de suferinţă. În ruga mea
mă rugam şi pentru el. Despre
scriitorul, etnologul, omul de cultură
Gerasim Rusu Togan, s-a scris şi se
vor mai scrie multe. Iubea cuvântul,
era prieten la cataramă cu el, îl
îngrijea până la pedanterie, obsedat
de orice semnificaţie a lui vie sau
absconsă. Nu a avut „rival” de
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

calibrul lui în domeniul etnologiei şi
era indisolubil legat de „veşnicie” şi,
desigur, de satul lui natal din care a
plecat, se vedea de departe, cu un
regret anume. TERIBIL, era cuvântul
des folosit de el şi teribil a fost cât a
trăit. Familia mea, nu spun vorbe
goale, l-a venerat. Puteai, oare, să
nu-l placi pe domnul „No, că nu-i
bai”? Într-o singură situaţie nu era
ardelean. Când se apuca să
povestească, devenea mai puţin
transilvan, dar tot sfătos şi cu
accentul acela inconfundabil. Nu mai
termina. Trecea cu o bucurie vădită
de la una la alta. Atunci era român
de viţă veche şi nobilă pe deasupra,
aşa cum era şi sufletul lui. Era o
plăcere să-l asculţi. Atât îi trebuia,
să-i aprinzi scânteia despre un obicei
sau o tradiţie, că nu se mai oprea.
Acum câteva zile, căutam în
agenda telefonului mobil numărul
unui instalator, Gheorghe. Sub el dau
cu ochii de Gheri, am îngheţat cu
mâna pe aparat. Un tremur nu mi-a
dat pace minute-n şir. Un film al
amintirilor se derula ameţitor. Ce să
fac, să-l şterg? Nu-mi venea şi nu-mi
vine. Voi rămâne cu el în memoria
mobilului alături de Tătaru, Boaru,
Sterom şi alţii, cu toţii duşi anul
trecut. O, Doamne câţi au plecat la
steaua lor! Nu şterg, de parcă ar mai
folosi la ceva. Şi totuşi, păstrez astfel
vie amintirea lor precum şi cărţile ce
se află la loc de cinste în biblioteca
mea. E grea viaţa fără prieteni, mai
ales când te-au legat aceleaşi
suferinţe. Dumnezeu să-i
odihnească! Dumnezeu să te aibă-n
grija lui, prietene Gheri!
11

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Constantin
TRANDAFIR

Divinităţi păgâne în Carpaţi, Reprezentări
mitologice: ezoterism, magie, mit. Poetul
e sentimental-elegiac: Cruce peste inimă,
Distincţia cuvintelor ş. a. Romancierul
îmbină realul cu reflexele mitologice:
Spaţiul nefericirii; Şarpele de negură,
Nefericiri întâmplătoare. Istoricul literar
se înfrăţeşte cu etnologul, manifestând o
rară acribie documentară: B. P. Hasdeu în
universul culturii populare, Etnomuzicologul
Ilarion Cocişiu, Hasdeu şi Iorga. Cultură şi
civilizaţie tradiţională. Era membru al
Uniunii Scriitorilor din România.
Câmpina adoptivă l-a cucerit, el a
scris despre oraşul cu cele mai multe zile
însorite, despre istoria lui în date, despre
câmpineni şi despre Prezenţe spirituale
câmpinene. În prefaţă, face afirmaţia:
„Cartea o considerăm ofrandă adusă
lumii în care trăim destinul, convinşi că
strădania va fi considerată gest de
respect, atât faţă de înaintaşi cât şi de
contemporanii noştri, laolaltă uniţi întru
spiritualitate şi pentru noi mândrie”. Pe
bună dreptate, i s-a acordat titlul de
„Cetăţean de Onoare” al Câmpinei.

Omul multiplu

A

m spus de curând şi repet acum,
că Gherasim Rusu Togan aparţine
unei categorii umane care, potrivit
unei parafraze după Amiel, face ceea ce
altcineva n-ar putea să facă în locul lui,
preocupat de justeţea celor ce face.
Fiul unei nobile stirpe ardeleneşti, s-a
dedat feluritelor munci: de la lucratul
gliei, la învăţătura de carte, până la
îndârjirea întru cercetare şi creaţie.
Efortul lui de autodepăşire atinge
devoţiunea transformată în mod de
existenţă. Cândva i-am spus prietenului
„scriitor total”, fiindcă, în afară de
implicare civică, în mod concret, folclorul
şi literatura în general au luat chipul unor
scrieri de diverse genuri: poezie
emoţionabilă, proză scurtă şi roman de
însufleţit povestitor, memorii,
monografii, eseuri, etnologie, scenarii de
film. Cea mai recentă carte a lui, scrisă cu
plăcere enormă, se intitulează Scriitori
români şi iubirile lor.
Folcloristul ocupă loc de frunte în
domeniu la nivel naţional: Viziuni
străvechi. Ritualuri, credinţe, datini,
obiceiuri, Apa – stare de oglindă, o
incursiune în universul acvatic românesc,
Cântecele iertării. Vălul ritualic al
desprinderii, Pământul şi ordinea lumii
(ritualică), Cântecele Vetrei, studiu
monografic, Casa, şarpele şi focul,
Dimensiuni ale imaginarului popular.
12

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Radu VOINESCU
Gherasim Rusu
Togan – o viaţă
pentru folcloristică

Divinităţi păgâne din Carpaţi este,
probabil, cartea cel mai bine articulată a
lui Gherasim Rusu Togan. Dacă în
celelalte volume, cu deosebire în triada
Apa – stare de oglindă, o incursiune în
universul acvatic românesc (2003),
Pământul şi ordinea lumii (2005), Casa,
şarpele şi focul. Universuri rituale
străvechi (2006), bazată pe o viziune
asupra imaginarului tributară lui Gaston
Bachelard şi elementelor în jurul cărora
gravita imaginarul acestuia (dacă sunt
tratate apa, pământul şi focul, lipseşte un
volum dedicat special aerului şi e dificil
de spus care ar fi motivul, din moment ce
o sumă de tratări din celelalte cărţi s-ar fi
putut organiza în jurul acestei axe
interpretative), materialul folcloric avea,
adesea, o anumită lejeritate a
veşmântului ştiinţific, aici mi se pare nu
numai că autorul a fost mult mai riguros
şi mai exigent cu modalitatea de
redactare dar şi discursul său a îmbrăcat
aspecte mai compacte şi mai sever
documentate. Toate acestea adăugânduse unei „tehnici” care îi este proprie,
aceea de a introduce în argumentaţie
mărturii şi fapte folclorice din satul său
natal, Ghijasa de Sus, Judeţul Sibiu.
Materialul folcloric comunicat de aici se
prezintă atât de bogat, încât lesne
cititorul cărţilor lui Gherasim Rusu Togan
poate să dobândească o percepţie
supradimensionată, aproape mitică
asupra acestei mici localităţi de pe Valea
Hârtibaciului. Conştient sau nu, în
scrierile folcloristului adoptat de Câmpina
la maturitate, Ghijasa de Sus devine un
fel de centru al lumii, în cel mai pur spirit
generat de teoria lui Mircea Eliade.
Ocupându-se de zâne şi demoni, de
iele şi pricolici, cartea nu este o anexă

Î

ntâmplarea a făcut să nu fi tratat
volumul lui Gherasim Rusu Togan
Divinităţi păgâne din Carpaţi.
Întruchipări ale lumii reale şi ale lumiioglindă (Editura Premier, Ploieşti, 2011)
atunci când m-am ocupat de opera de
folclorist a autorului în rubrica de
„Relecturi” din revista „Hyperion”
(numărul triplu 7-8-9/2013). Am
regretat, imediat ce am observat-o, lipsa
acestei cărţi din ansamblul sintezei mele
şi am năzuit să revin cât mai curând, dar
din nou întâmplarea a făcut că, aşa cum
ar fi zis George Coşbuc, „...Am tot lăsat
pân-a fost viu/ Şi-mi ţin acum cuvântul”.
Cum încredinţarea mea este că ar
trebui să acordăm autorilor din când în
când atenţia noastră critică, pentru a nu
fi abandonaţi într-un con de umbră ori
de-a dreptul în uitare împreună cu opera
lor, îmi dau seama acum că absenţa cărţii
din ampla analiză de acum un an şi
jumătate va fi avut noima ei. Şi aceasta
pentru că, iată, o altă întâmplare face să
discut despre acest volum în numărul din
„Revista nouă” consacrat celebrării
scriitorului, unul dintre cei care au
asigurat, prin tenacitatea, râvna şi
prezenţa sa permanentă, în ultimii
douăzeci şi cinci de ani în paginile
publicaţiilor de Câmpinei contemporane,
stima şi respectul faţă de puternica
grupare de scriitori şi de intelectuali aici.
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

13

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

sau o glosă la Mitologia română, a lui
Romulus Vulcănescu, nici la Dicţionarul
de mitologie generală, atât de bine
infuzat de elemente care se referă la
specificul nostru, al lui Victor Kernbach
şi, desigur, nici la Mitologia populară
românească, a lui Mihai Coman.
Gherasim Rusu Togan urmăreşte în felul
său propriu liniile de forţă ale acestui
univers arhaic, supravieţuind, în ciuda
tuturor aparenţelor, disimulat, camuflat
în viaţa şi în credinţele românului
contemporan. În această privinţă,
autorul se sprijină pe ideea lui Dumitru
Drăghicescu, exprimată în celebra şi des
amintita sa lucrare Din psihologia
poporului român, potrivit căreia, sub
raport religios, caracteristica
fundamentală a sufletului românilor o
constituie „o puternică, neţărmurită şi
neclintită credinţă în nemurirea
sufletului, în viaţa viitoare”, împletită cu
un „misticism îngrădit şi presărat cu tot
felul de superstiţii, care mai de care mai
absurde şi [mai] misterioase”. Gama de
influenţe latine şi slave s-a suprapus
peste fondul tracic şi pe cel încă mai
vechi, creând un „univers distinct”, în
care se amestecă „divinităţi, semidivinităţi, făpturi mitice antropomorfe,
ca şi produse ale imaginarului creştin
popular”. Iar motivul demersului pe carel întreprinde folcloristul este acela că
„azi, în era prefacerilor şi a «uitării»,
noile structurări ale lumii asamblează,
uneori fără să le conştientizeze, modele
comportamentale şi temeri ce vin din
adânc de timpi [teza lui Mircea Eliade,
altminteri, din Aspecte ale mitului, n.m.,
R.V.], niciodată cunoscuţi pe măsură”.
Concret, tocmai această incursiune în
trecut, această arheologie în imaginarul

arhaic va constitui contribuţia lui
Gherasim Rusu Togan şi va da şi
importanţa cărţii sale.
Vorbind despre această „lume a
închipuirilor, născătoare a unui întreg
Panteon cuprinzând divinităţi cu un
comportament duplicitar [citeşte:
divinităţi cu statut dublu, pozitiv în unele
contexte, accepţii sau practici, negativ în
altele, n.m., R.V.]”, cercetătorul
precizează că „ele au trăit, în illo
tempore, într-o conexiune totală cu viaţa
omului”, fără ca azi, deşi s-au estompat
multe sensuri originare ale funcţiilor lor,
ele să constituie încă „modele culturale”
reperabile în concretul relaţiilor umane.
Mai mult decât atât, urmând o sugestie
venită dintr-un studiu al lui Nicolae
Constantinescu despre legenda
contemporană, învederează că de aici îşi
trag sursa „chiar şi legendele
contemporane, în ţesături poetice
atractive”. Poeticitatea acestui univers
este de natură să explice, într-adevăr,
atractivitatea plăsmuirilor respective, dar
şi motivele pentru care aplicăm, în unele
împrejurări, mijloace ale investigării
literarului, a imaginarului atunci când
abordăm asemenea teme.
Să vedem care sunt fiinţele miticomagice ce populează acest univers de
care sunt legate nenumărate credinţe şi
superstiţii, în funcţie de zona folclorică
unde ele sunt acreditate de cercetare şi
de mărturii. Pentru fiecare, tratate
separat sau într-o paradigmă care le
subordonează aceleiaşi categorii pe
unele dintre ele, Gherasim Rusu Togan a
dedicat un capitol: „Ursitoarele –
divinităţi feminine ale dedemultului
românesc”, „Samca – primejduitoarea
femeilor lehuze şi a copiilor nou-născuţi”,

14

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

„Muma Pădurii”, „Pricoliciul, Tricoliciul
sau Omul Lup”. „Spiritele Vântului:
Vântoasele”, „Vârcolacii – Lunaticii.
Demonism lunatic sub marca temerilor
imaginare”, „Dragobetele – zeul
redescoperit al iubirii din Panteonul
arhaic al credinţelor româneşti” (cititorul
va descoperi că legenda Dragobetelui
este mai curând una negativă sau, cel
mult, înzestrată cu un anumit echivoc şi
numai ambiţiile de ultim moment ale
autohtoniştilor, care pun această datină,
uitată până nu demult, în contrabalans
cu importul dezlănţuit al practicilor
asociate sărbătorii Sfântului Valentin ale
occidentalilor au făcut un transfer forţat
către sfera dragostei), „Solomonarul şi
turburările văzduhului”, „Balaurul”,
„Zmeul”, „Murga”, „Ştima aplelor”,
„Vidra”, „Joimăriţele”, „Tudorusalele”,
„Ielele, Zânele, Cuvioasele şi
Neiertătoarele”, „Rusaliile şi jocul floral:
spiritele morţilor, cele apărătoare de
morbid”, „Vâlva”, „Burduhoasele”,
„Vădruţele”, „Vâlvele aurului – duhuri ale
pământului şi nepreţuitele comori”,
„Zeitatea nopţii de vise: Mătrăguna şi
magia ei”, „Cucul – simbol sezonier cu
semnificaţii duale. Relictă a unei zeităţi
păgâne”, „Pasărea, arborele şi calea –
dimensiuni străvechi prin care omul se
imaginează pe sine”, „Zorile şi zăuritul
dalbului de pribeag”, „Moartea – entitate
cu încărcătură malefică aparte”, „Strigoii
şi moroii – monştri călători între «cele
lumi»”, „Căluşarul – simbolul zeului. Cal
de pe meleaguri carpatine”, „Pământul –
podoaba unei zeităţi de excepţie”.
E adevărat că nu toate aceste titluri se
dovedesc inspirate, dar le-am inventariat
pentru a da exact măsura cuprinderii pe
care o asigură demersul lui Gherasim

Rusu Togan întreprins cu bune mijloace
de documentare, cu o atenţie critică mai
mare decât în studiile anterioare, asupra
acestor făpturi „de aer”, le-aş zice, în cea
mai mare parte (şi iată că s-ar completa,
în felul acesta, la limită, tetrada
bachelardiană), care au populat timp de
secole imaginarul satului românesc. O
lucrare plină de substanţă, comparând
permanent sursele livreşti şi cele de
teren, neprivilegiind nici una dintre axele
pe care se sprijină cercetarea anterioară,
în efortul de a contura un tablou cât mai
aproape de completitudine al acestor
credinţe stranii, o parte dintre ele şi azi
persistente în anumite zone.
Aceste entităţi enumerate mai sus
aparţin unele panteonului, altele
pandemoniului (cu preponderenţă, de
fapt, acestuia din urmă), sau deţin un
statut ambiguu. Important este să se
înţeleagă, reafirmă din când în când
Gherasim Rusu Togan pe parcursul
întregii cărţi, faptul că ele (sau măcar
unele dintre ele) au jucat un rol crucial în
viaţa comunităţilor arhaice sau a celor
care au păstrat vechile tradiţii,
determinând psihologii, modelând
mentalităţi colective, generând o
poeticitate şi, nu în ultimul rând, stând la
baza unor practici cotidiene sau ritualice
cu pronunţat aspect magic, mitic, sacral,
dar şi pragmatic.
„Se spune că există atâta adevăr cât
imaginaţia noastră permite să existe”
scrie, la un moment dat, Gherasim Rusu
Togan în partea dedicată concluziilor. Din
acest punct de vedere, mai rar o
asemenea pledoarie în favoarea marii
bogăţii a imaginarului arhaic românesc
cum este Divinităţi păgâne din Carpaţi!

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

15

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim Rusu Togan

Sfinţenie

„Dă-mi, Doamne Iisuse, în viaţă, putere,
Ca-n legile Tale să fiu miluit!”

Bisericuţă cât un degetar
Înfiptă-n piept de râpă deşelată
Cu brad străjuitor şi solitar Bisericuţă scundă şi uitată!
Doar suferinzii şi săracii vin la tine,
Cocârjaţi de lipsuri grave şi nevoi,
Isus le dă cuvânt de bine
Şi-ncredere în lumea de Apoi!
Bogaţii împăiaţi cu cele date,
N-au vreme să respecte nici consemn,
Trec sfidători cu feţele crispate
Obrazul parcă li-e cioplit din lemn!
Tu eşti tăcută, binevoitoare,
Le-arunci dispreţ prin umbra-ţi
zdrenţuită,
Când se arată lumii sfântul soare…
Tu eşti atât de-naltă, de sfinţită,
Bisericuţă prea mângâietoare!
Şi sfinţii cu priviri dojenitoare
Miluiesc bolnavii cu ectenii,
Odăjdiile nu au trenă sfidătoare,
Moşnegi ne par în ruga de la denii!

Şi-alungă, Tu, Doamne, durerea din mine,
Din toate stârpeşte ce-i hulpav şi rău,
Înalţă, Tu, Doamne, noi lumi din ruine,
Să dăm închinare, noi, duhului Tău!
Pe toate, mi-a spus la plecare,
Cum Tatăl Ceresc mi-a dat sfat,
Le-am dat omenirii ca dreaptă-mpăcare,
Dar omul e om, n-are gândul curat!
Plecat-a Iisus către alţi suferinzi,
Albastrul din trenă părea înflorit:
„Credinţa din suflet tu să n-o vinzi!”
Iisus Înălţatul atunci mi-a şoptit!
Rugăminte
pentru C[armen].
Ca mâine,
Va trebui să te-nveţi fără mine!
De pe scenă pleca-va actorul…
Chiar de te-o prinde fiorul,
Transformă ce-a fost în poveste
El nu mai revine
El, dintr-o zi,
Nu mai este!

Plinătate
Lui Radu Gyr
Astă noapte, la mine, venit-a Iisus
Înalt cât e ziua prea plină,
Smerit către sine şi-n rugă m-am dus,
Avea privirea sfântă cum cerul de senină!
Şi-n ruga-mi umilă-i ceream mângâiere
Ca rostul pe lume să-mi fie-mplinit:
16

Iar când o să bată un ceas de-nserare,
Chiar dacă-l găseşti dereglat –
Să-nveţi pe cel drag să ţi-l treci în uitare,
Chiar de ţi-ai zis că-i de neegalat!
Cât i-ai fost, acel spaţiu acum nu mai este,
Atâtea trecut-au pe scenă-n fior…
Iubita mea limpede, clară, poveste,
Priveşte spre ceruri la umbra de nor!
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Te-nvaţă, părelnic, să fii lângă mine –
Că el e tot jocul în două destine!
Baladă
Bate-n poartă la Suceava,
Sol de domn vestindu-i slava
Şi-n limpezire de lună
Ceaţa zorilor se-adună.
Dar bătaia nu-i răzbate,
De onoruri n-are parte Ca să strige nu cutează
Şi-o săgeată-l săgetează!
Doar spre turnul către-Apus
Oful solului s-a dus
Şi din ultimu-i oftat,
De izbândă s-a aflat.
Iar al crengii legănat
Peste piept i s-a-nchinat!
Scârbă
Apar ceţoase temeri ordinare
frigul mă pătrunde până la oase
timpul mă presează şi mă doare
Ce lumi ceţoase, doamne, ce lumi
ceţoase!
Trăim înfrăţiţi cu demenţi,
politicieni de ispită,
Lumea se zvârcoleşte în beznă
Se hrăneşte cu ciorba suspinelor,
Cu ceapă şi usturoi
Împărţită cu scumpele lor animale…
Unde sunt bogăţiile, ţară,
Unde sunt oamenii cu creier şi
Cu simţul inimii
Împărţit cu semeni, pe măsură ?
Hristos ne-a lăsat întinaţi,
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

ne-a lăsat apăsaţi
de ispitele lacomilor,
de ispitele îmbuibaţilor,
ferchezuiţi cu bunurile acestui popor
adormit de minciuni!
Să trăim sub zăpezi,
Sub sutimea de ani,
Sub eroarea minciunii,
Ce ne desfiinţează existenţa,
Adormindu-ne sub fiorul minciunii!
Până când şi până unde atâta suferinţă ?
Necaz
Peste mine trece boala
Rece, neagră, cum e smoala;
Peste mine cad suspine,
Lanţ pe suflet de ruine.
Doamne, cu-ndurarea Ta,
Pe mine nu mă uita,
În vârtej nu m-arunca,
Sufletul nu mi-l strica!
Doamne, chiar de-s toate duse,
Tu, ajută-mă, Iisuse,
Dacă-s prin necaz rămasul,
Doamne Bun, nu-mi tăia pasul!
Litanie
Trec, Doamne, prin lume, din nou
încercat,
Şi ziua şi noaptea necaz mi-au lăsat,
A jale-nserare, fecioare se cântă
Iar timpul din mine se-ncearcă la trântă!
De aripa nopţii nădejdea se prinde,
Cu ochii la stele rostim rugăciuni Tu, Doamne Mărite, în slava-ţi mă prinde Să nu cad ispită, să n-am stricăciuni!
17

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Veghez
Veghez la crugul nopţii, împătimit de lumină,
Cucuveaua-mi descoperise pânda şi mă
agasează,
Iar şarpele casei o măsoară cu tâlc,
Cineva a strigat în noapte de teama
Făpturilor ce nu-şi arată chipul.
Eu rămân mătanie, veghindu-mi
singurătatea,
Că toate mi se aştern a neputinţă
Şi a nefăcută,
Şi zădărnicie!
Învăluire
Pierd o lume, pierd o viaţă,
Pierd, de ce, nu ştiu nici eu,
Peste tot se-aşterne ceaţă,
Strălucind doar Dumnezeu!
Nu-ntrebaţi de unde-l văd,
Nici de-s tuturor măsură,
Eu mă caut, mă-ntrevăd,
De dincolo de Scriptură!
Inutile clipe
E prea târziu ca să mai bat la porţi,
La fel şi timpul de trăit ispite
Purtat hai-hui de a vremurilor sorţi,
Mi-adun prin lume clipe risipite.

Când corbii croncănesc a vremuri rele,
E prea târziu, norocu-i praf de stele!
Rugă
Doamne, sunt nevolnic, sunt durere
Şi n-am curajul multe de a-Ţi mai cere,
Doar sănătate, Doamne, dă-mi,
Preabune,
Nădejdea, ca s-o ştiu că nu-mi apune,
Şi ochii mei să pot a Te zări Tu, Doamne Sfinte, nu mă părăsi!
Că-nţelegător cu mine Tu mai eşti –
Fă bine, bate-mi seara în fereşti
Să port nădejdea că Te pot găsi,
Să strig: Prea Sfinte, nu mă părăsi!
Prin toiul nopţii, trecerea de Sfânt
Mă schimbă, Doamne,-n lacrimi şi cuvânt Prin toiul zilei, Sfânta Ta venire
Îmi înfloreşte-n suflet şi simţire!
Poveste
Te-am negat odată,
Frunză azi uscată,
Amintiri-poveste sufletul mi-l strâng,
Dor de cei din juru-mi, pe inimă-mi creşte Din ce-a fost odată, prea puţin mai este Eu, retras în mine, sufletul mi-l plâng!
Cobor

E prea târziu, cetatea-i ruinată
De multele poveşti ţesute-n vreme Litania ei demult e încheiată
Şi-i coborât linţoliul de blesteme!

Cobor acolo unde cerul plânge
Şi-n capete se zbat închipuiri,
Unde nădejdea peste mini se frânge
Agonic rătăcite-n prevestiri.

Să retrăieşti ce, Doamne, se mai poate,
Când corbii croncănesc a vreme rea,
Ne mor nădejdi, e prea târziu, e noapte,
Şi haina de pe umeri ni-e prea grea

Cobor să văd plecaţii-n colb de vremi,
Ucişi de vise, doruri şi elanuri Ca-n starea de noroc tu să mă chemi,
Să-ţi fiu strigare, pasăre şi ramuri!

18

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Colind
A bătut în poarta noastră,
Din cioc, pasărea măiastră
Şi-a strigat lung, peste şură:
„Ioane, Ioane,
Visele vremea le fură,
Ioane, Ioane!”
Şi-a chemat-o muma-n casă,
I-a strigat: „Hai, fără coasă!”
I-a strigat pasărea-lună:
„Mumă sfântă, mumă bună,
Cele rele că se-adună!
Mumă sfântă, ce-i cu noi,
Ni se ia vremea-napoi,
Mumă fost-ai la copii,
De mâine, nu vei mai fi!
Ioane, Ioane!
Că te duci la Domnul Sfânt,
Pe ei să-i laşi pe pământ
Ioane, Ioane!
Că te duci, tu, mamă bună,
Să te uiţi la ei din lună,
Mumă bună, mumă!

Gherasim RUSU TOGAN

Să ne înlănţuie chinul
Relele să ne prindă-n cascadă Unde şi când ai plecat
Că toatele din lacul de gând au secat.
Rugă
Mai dă-mi, Doamne, mai dă-mi încă vreme
De a vedea cum se scurge nisipul în
clepsidră
De cum disperarea se pierde-n blesteme
Şi acreala în stropii de viaţă aridă!
La răscruce, azi ielele îşi joacă ispitele,
Din portul lor şăgalnic nădejdi se adună
Dă-mi, Doamne, putere să-mi adun
risipitele,
Şi ielele să joace sub clarul de lună!
Spaţii nedefinite
Urmăriţi-vă traseul căutării de sine –
În dimensiunile ştirbite de umbră
Unde incertitudinile se gâtuie singure
Fericind inocenţii!

Inscripţie
Cu inima îţi voi descoperi feminitatea
Cu mintea voi încerca redeşteptarea
trecutului
Cu starea-prezenţă îţi voi închina o
lacrimă de cântec, fiindcă:
Pe drumul odată călcat în picioare
Întâlnit-am şi iarbă, şi floare Cântasem pe-atunci
În zbor de cutezanţe
Tu, dragoste de vecie, pe suflet să-mi
arunci
Între noi să cadă şi ziduri şi distanţe.
Dar nu ştiu cine a rău ne boicotase
destinul
Cerul peste noi a nefericire să cadă
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Peste arcadele vremilor, însă, va rămâne
Îndoiala de tine, de mine, de sine,
Şi din criza curcubeului retezat de nor,
Vor curge lacrimi şi sânge!
Amăgindu-ne, şi totuşi, trăi-vom,
Învăţând alfabetul supravieţuirii eterne!
Şi dincolo de noi, timpul totuşi se-adună,
Răzbunător, ştergându-ne semnele trecerii.
Să fim fericiţi, de traume, trădaţi
pretutindeni,
Cu noi înşine ca să fim împăcaţi,
Ca Dumnezeu să-şi întoarcă
Faţa luminii-n spre noi,
Şi, Amin!
19

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Ştefan Al.-SAŞA

Diana TRANDAFIR

Rondelul dascălului scriitor

Acelaşi nisip

Lui Gherasim Rusu Togan
Lui GRT
Plecat dintr-un plai de poveste,
Cuvântu-l avu drept ursită,
Şi cartea în sânge simţită
A pus-o pe rafturi celeste.
Trecu generaţiile peste
A nopţilor falsă ispită,
Plecat dintr-un plai de poveste,
Cuvântu-l avu drept ursită.
Cu slova învins-a tempeste
Şi-n suflet ascunsa pepită,
I-a fost între pagini topită
Acelui ce încă mai este,
Plecat dintr-un plai de poveste!

s-au înmulţit lacrimile
lumina mâinilor sale
nu vor mai atinge vreo filă
deşi sunt din acelaşi nisip
între pleoape nu va mai strivi
imagini nesfârşite ca trecerea
prohodul poeziei a şi început
de pe marginile slovei
veghem groapa mustind
de raiuri
pline de stele albastre
a dat şi îngheţul
se aude clar şoapta inimii.

Ştefan Al.-Saşa şi Gherasim Rusu Togan, la Casino Sinaia, 14.08.2013

20

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

memento

Constantin HÂRLAV

Octavian ONEA

era sa de Preşedinte al Academiei Române,
care a putut să tragă şi consecinţele,
văzându-şi împlinite cele două ediţii
Caragiale din colecţia „Opere fundamentale”.
Tot pe-atunci, o persoană cunoscută, nu spun
cine, se grăbea să-i ia locul la conducerea
revistei „Atitudini”, căreia Hârlav i-a dat o
ţinută academică. Dar îi las să povestească,
pe cei care ştiu la fel de bine ca şi mine, ori şi
mai bine, acel episod.
I-am făcut lui Costică Hârlav mai multe
portrete, dintre care vreo două am şi expus,
în hârtie şi rame de lemn, şi le-am şi publicat,
în „Axioma” şi în „Atitudini” – tot ce a mai
rămas din prietenia mea pentru el.
Apoi l-am condus pe ultimul drum,
Miercuri, 7 Mai, la Cimitirul Viişoara, pe
ziaristul Nicolae (Nini) Hristodorescu
(n. 1 Februarie 1943, Ploeşti, † 5 Mai 2014,
Ploeşti; tatăl şahistului Daniel Hristodorescu,
maestru FIDE, fost component al unei echipe
de şah germane, acum antrenor particular de
şah în Bucureşti). Cu Nini am fost coleg de
liceu, la Şcoala Medie „I. L. Caragiale”, cum se
chema fostul Liceu „Sfinţii Petru şi Pavel”.
Numai că el era mai mare, fiind în aceeaşi
serie cu Laurenţiu Ulici, iar eu, în aceeaşi
clasă cu Octavian, fratele lui Laurenţiu, şi cu
Bogdan Hristodorescu, pe care (l-)am crezut
că-i era văr, până când mi-a explicat Nini, mai
anii trecuţi, că, de fapt, Bogdan, deşi mai mic
în toate privinţele, îi era unchi, ca frate
prâslesc al tatălui său.
Când eram la Muzeul Hasdeu, îl vedeam
uneori trecând prin Câmpiniţa, la socri. Soţia
sa, Cristina, fiind soră geamănă cu profesoara
de Sport Irina Stănescu, soţia profesorului, şi
el de Sport, Ştefan Stănescu – astăzi nume de
Sală şi de Memorial de handbal băeţi şi fete
în Câmpina. În ultimii ani îl visitam acasă,
unde îşi păstrase buna disposiţie şi cheful de
vorbă, deşi optase să i se amputeze ambele
picioare deodată. Nici faţă în faţă, şi nici la
telefon, vocea lui nu trăda o cât de vagă
umbră de suferinţă. A fost un exemplar reuşit
el rasei europene, frumos şi cult – absolvise

Plecările
scriitorilor

A

nul 2014 a fost un an rău pentru mine:
au început să-mi moară prietenii. 6!
Cifra avertismentului. Şi atunci, la ce
bun tinereţe fără bătrâneţe – ca să mă
gândesc la unul dintre colaboratorii dintâi ai
„Revistei Noi”, Petre Ispirescu, totodată şi
dintre cei mai apreciaţi de Bogdan Petriceicu
Hasdeu – dacă nu te mai întâlneşti cu
prietenii cu care ai trecut veacul, sau cu
vechii cunoscuţi de odinioară?...
Întâi a trecut Styxul – dacă i se poate
spune aşa fluviului Dâmbul (cum îl umfla în
ape Nenea Iancu), altădată aflat la marginea
oraşului Ploeşti, astăzi mai-mai să-l tae în
două – criticul literar Constantiv Hârlav (n.
14 Mai 1950, Bilbor, jud. Harghita, † 21
Martie 2014, Ploeşti, înhumat în Cimitirul
Viişoara; soţul profesoarei de la
Conservatorul din Bucureşti, Sanda HârlavMaistorovici, şi tatăl violonistului Vlad
Hârlav-Maistorovici), ultimul mare editor al
lui I. L. Caragiale. Cărturarul mereu „scrofulos
la datorie”, cum îi plăcea să spună, ori de
câte ori ne întâlneam, zâmbind cu o replică a
lui Pristanda, coane Fănică. El mi-a lansat, la
Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploeşti, prima
carte – Şi totuşi, când s-a născut B. P.
Hasdeu?, Câmpina, Editura Verva, 1998 – pe
care a acoperit-o cu atât de multe elogii
încât, cred că recitind ceea ce scrisese, bag
seama că s-a ferit să le şi publice. Probabil că
nu mă lăudase îndeajuns.
A fost o vreme în care fusese foarte
bolnav, când nimeni nu-i mai da o şansă de
salvare, şi a fost nevoe de intervenţia, la
Spitalul Elias, a D-lui Acad. Eugen Simion, în

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

21

Victor STEROM

Pavel BALMUŞ

Facultatea de Filologie a Universităţii din
Bucureşti în vremurile ei bune – şi de o
delicateţe pe care nici o controversă nu o
putea turbura. Numai lui putuse să-i dea prin
cap un titlu de ziar, „Fair play de Prahova”,
aproape de neconceput într-o lume imundă,
pe care l-a şi scos, în colaborare, în urbea
Ploeşti. O rubrică pe care a ţinut-o în anii din
urmă, într-un săptămânal local, Când era
bunica fată – în care desmormînta articolele
confraţilor de demult, evadând astfel din
presentul continuu – a dat şi titlul unei cărţi,
pe care i-am recenzat-o cu plăcere.
Despre Victor Sterom (Ion Dumitrescu, n.
14 Februarie 1937, Mizil, † Luni, 14 August
2014, Ploeşti, înhumat la noi la Viişoara), am
să scriu mai mult, puţin mai jos.
Ultimele două luni ale anului au fost chiar
hulpave.
Îmi făcusem obicei să trec, din când în
când, pe la atelierele artiştilor plastici din
strada Ion Creangă: la sculptorii Ştefan
Macovei, Constantin Ionescu, George
Dumitru, şi la pictorii Dan Platon (acum în
ceata lui Dumnezeu), Ion Şinca, Florin Şuţu,
Marcel Bejgu. În ultimii ani, Sâmbăta sau
Duminica, intram la Ion Şinca, pictorul cel mai
complet pe care l-am întâlnit eu la Ploeşti,
fiindcă ştia să facă de toate: şi şasiuri, şi rame,
inclusiv să restaureze. Ca om, Ion semăna pe
de-a-ntregul cu o ie. Matisse, dacă l-ar fi
cunoscut, l-ar fi pus şi pe el să-i pozeze. Nu
ştiu cum s-a întâmplat că, în ultimele luni, fel
de fel de motive (inexplicabile; pictorul era
bolnav şi nu mai era la lucrul său, cum am
aflat mai târziu) mă făceau să amân pentru
săptămâna viitoare să mă abat câţiva paşi,
deşi eram în preajma atelierelor. Şi tot aşa, de
pe o săptămână pe alta, până ce, Duminică 9
Noembrie, am primit un mesaj de la Marcel:
A murit Ion. Ion – pictorul Ion Şinca (n. 3
Decembrie 1950, Pietriceaua, com. Brebu,
jud. Prahova, † 9 Noembrie 2014, Ploeşti;
înhumat la Cimitirul Bolovani). Înalt şi uscăţiv
ca o trestie vorbitoare. Foarte vorbitoare,
interesant vorbitoare...

Vineri, 12 Decembrie, a murit la Chişinău
istoricul literar Pavel Balmuş (n. 18 August
1944, Sărăţenii Noi, Orhei, în Basarabia). Joi,
11 Decembrie, fusese la Iaşi, unde îşi
presentase ultimele trei cărţi apărute. Chiar
ultimele. Antume.
L-am cunoscut bine şi l-am şi visitat la
Chişinău, unde locuia, pe str. Bucureşti, nr.
36, într-o casă în care adunase una dintre
cele mai straşnice biblioteci particulare din
Moldova. Când am înfiinţat Fundaţia
Hasdeu, în 1991, Pavel a acceptat să se
numere printre fondatori, împreună cu
Vasile Malaneţchi, un harnic căutător de
documente Hasdeene. Mai mult, ei doi au
făcut şi o Filială a Fundaţiei Hasdeu la
Chişinău; dacă nu mă înşel, singura de
acest fel până în ziua de azi. Încă şi mai
mult, Pavel a înfiinţat, la 23 Februarie
1998, Centrul Naţional de Hasdeologie, de
pe lângă Biblioteca Municipală „B. P.
Hasdeu” din Chişinău.
Pentru Hasdeologie, Pavel Balmuş a fost
un uriaş. Arhive ce nu erau în Basarabia au
fost scotocite de el, care ne-a dat la lumină
documente preţioase despre B. P. Hasdeu
sau despre familia acestuia. Câţi români din
ţară nu au stat la Moscova, de unde şi-au luat
neveste rusoaice – explicabil pentru ele,
pentru că, afară de farmecul latin al
partenerilor lor, pentru Moscova multă
vreme Bucureşti însemna Occident – şi unde
şi-au trimis înapoi copiii, dar n-au adus de
acolo nici un document despre noi. Unii
dintre aceştia locuesc acum la Câmpina şi la
Ploeşti. Dintre basarabeni, nu mai vorbesc
câte sute sau mii. Între aceştia,
representantul Uniunii Scriitorilor în Uniunea
Scriitorilor din Uniunea Sovietică, acum
membru al Academiei Române. Pavel însă, ca
să-i cântărim exact meritele, a fost un mare
descoperitor de documente. Fără râvna lui,
exemplu şi pentru alţii – şi mă refer la D-l
Vasile Malaneţchi, în special – n-am fi avut
astăzi Studii şi materiale despre Alexandru şi
Boleslav Hâjdeu, Chişinău, Ştiinţa, 1984 (cu

22

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Vasile Ciocanu), Contribuţii la studierea vieţii
şi activităţii membrilor familiei Hâjdeu –
Hasdeu, Selecţie, prefaţă şi îngrijirea textelor
de el, Pavel Balmuş, Chişinău, Editura Epigraf,
2002, editate de CN de Hasdeologie, ediţiile
din Alexandru Hâjdău, Domnia Arnăutului,
Chişinău, Literatura artistică, 1987, ori
Alexandru Hâjdău, Clipe de inspiraţie, Ediţie
alcătuită de Pavel Balmuş, Centrul Naţional
de Hasdeologie, Bucureşti-Chişinău, Litera
Internaţional, În colaborare cu Biblioteca
Municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău, 2004,
cartea cu frisoane Plagiatul la români,
Selecţia Pavel Balmuş, Editura Arc, 2011,
singura incompletă, şi altele.
Pe când Pavel fusese deja înmormîntat în
Cimitirul Central, de pe str. Armenească din
Chişinău, la Câmpina deschidea ochii spre
veşnicie Gherasim Rusu-Togan, Luni, 15
Decembrie 2014 (n. 4 Mai 1938, Ghijasa de
Sus, jud. Sibiu).
Cu Gherasim am petrecut nopţi întregi la
Muzeul Hasdeu, eu în biroul de la Castel, el în
cel din depozit, de unde şi-a ales tot ce a voit
el să citească. (Mi se pare că stau şi acum de
vorbă cu el.) Mă rugase să-i împrumut acasă,
câte o carte. L-am lămurit – ca pe unul ce era
de la ţară, cadru didactic pe deasupra, şi
lămurise şi el pe alţii să intre în colectiv – că
regula Muzeului este să nu împrumute, iar
dacă o face, o face în condiţii speciale, şi
numai pentru instituţii similare, dar că oferă
spre cercetare absolut orice piesă din
colecţiile sale. Cum el era ocupat toată ziua
la Liceul de Petrol, unde, ca să-şi mai acopere
din nevoile familiale, îşi lua şi ore
suplimentare, am convenit că putea veni
oricând, în timpul liber, şi acela s-a dovedit a
fi numai noaptea. L-am considerat şi l-am
tratat ca pe un coleg muzeograf, şi nu mi-am
pus niciodată problema că ar putea ştirbi
vreo carte sau document, nici cu un colţ de
pagină. Iar el a putut studia relaxat, fără
constrîngerea suspiciunii, bucurându-se şi
concentrându-se pe marea de informaţie ce i
se deschidea în faţă.

Mă visita şi acasă, şi aşa a dat de nişte
agende din timpul studenţiei, în care eu îmi
transcrisesem corespondenţa mea
amoroasă. Mi le-a cerut, crezându-le
nimerite pentru un roman de dragoste, la
care intenţiona să lucreze, şi i le-am
împrumutat.
După Revoluţie, când am înfiinţat la
Câmpina Editura Verva, mi-a adus un
manuscris valoros despre ritualuri, credinţe şi
obiceiuri străvechi româneşti. Era atât de plin
de greşeli de dactilografiere, că l-am rugat să
le corecteze. A luat înapoi dactilograma şi a
purtat-o pe la mai mulţi editori, cari l-au
purtat, la rându-le, cu promisiuni şi cu vorba,
ezitând să publice un necunoscut cam trecut
de vârsta debutului. Deşi nu era chiar
debutant, căci îşi tipărise, la „Evenimentul”
(de/din Câmpina) – primul ziar ce a văzut
lumina (mai exact, pentru că ziua trecuse
demult, am fost de faţă şi i-am făcut o
succesiune de corecturi, noaptea) tiparului
după Revoluţie, în urbea ca un blazon
constrîns de Prahova şi de Doftana şi căpăcit
de culmea Muscelului, volumaşul de poesii
Cruce peste inimă.
În timp ce peregrina transilvan cu
Viziunile străvechi, i-am publicat romanul
Spaţiul nefericirii, apărut la Editura Verva, în
1994.În anul următor, tot la Câmpina,
profesoara de Română Viorica Nica – o
doamnă pasionată de călătorii şi foarte
harnică în materie de bibliografie şcolară – ia publicat, la Editura Dacia Felix, un alt
roman, Şarpele de negură.
Închizând cercul de încercări cu Viziunile
străvechi, a revenit cu manuscrisul la Verva,
unde se bucurase de aprecieri binemeritate.
L-am acceptat aşa cum era, considerând,
cum am şi scris în Nota editorului, că era un
eveniment editorial, dar am dat, la sfîrşit,
cuvenita erată (făcută de mine).
Viziuni străvechi româneşti: ritualuri,
credinţe, obiceiuri, Câmpina, Editura Verva,
1997, a marcat intrarea în lumea bună a
ştiinţei a unui folclorist şi etnograf înnăscut.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

23

Gherasim RUSU TOGAN

Victor STEROM

Cărţile de gen care i-au urmat: B. P. Hasdeu şi
universul culturii populare: reprezentări
mitologice, ezoterism, magie, mit, Bucureşti,
Libra, 2001 (editura D-lui Ion Tomescu,
scriitor el însuşi, originar din Poiana
Câmpina, unde şi-a păstrat casa părintească),
Apa – stare de oglindă, o incursiune în
universul acvatic românesc, Libra, 2003,
Cântecele iertării – vălul ritualic al
desprinderii, Libra, 2004, Pământul şi ordinea
lumii: credinţe, datini, ritualuri româneşti,
Libra, 2005, Cântecele vetrei, Ploeşti,
Libertas, 2006 (editură înfiinţată de D-l Costel
Manolache, folclorist şi bun editor), Casa,
şarpele şi focul: universuri rituale străvechi,
Libra, 2006, Dimensiuni ale imaginarului
popular: dezordini, temeri, închipuiri, Libra,
2009 (posibil aceeaşi cu Fantasticul arhaic
românesc – închipuitele, plăcutele şi
temutele, citată de el într-un interviu),
Etnomuzicologul Ilarion Cocişiu în vâltoarea
destinului – biografie, jurnal, studii,
corespondenţă, Premier, 2010 (bună editură,
înfiinţată şi condusă de poetul Marian
Ruscu), Divinităţi păgâne în Carpaţi:
Întruchipări ale lumii reale şi ale lumiioglindă, Ploeşti, Premier, 2011, Tinereţea,
cătănia, răsboiul – Pagini din istoria
neamului, Premier, 2012, au confirmat pe
deplin valoarea acestui Cressus contemporan
cu noi, oamenii vechi ai ţării, descriptor al
lumii pământului românesc (pământ la care
renunţăm astăzi cu inconştienţă sinucigaşă;
cine va mai fi în stare să-l recupereze
vreodată?). Cressus care transforma în aur
tot ce atingea în domeniile folcloristicii şi
etnografiei.
Cu Victor Sterom am început Salonul
„...n...o...u” al Muzeului Memorial „B. P.
Hasdeu”.
Cu ani în urmă, ne succedasem la
Cenaclul „I. L. Caragiale” din Ploeşti. Eu am
fost în seria veche, în care aducea un aer de
la „Viaţa Românească” poetul George
Moroşanu care, cu poza lui cu lulea stinsă,
vorbind rar şi metalic moldoveneşte (parcă

nu plecase nici o clipşoară din Câmpulungul
lui Moldovenesc – unde-l avusese profesor
pe filosoful Alexandru Bogza, fratele mai
mare al fraţilor Geo Bogza şi Radu Tudoran),
era ca o statue de bronz. Pe lîngă el, şefa
Cenaclului, D-na Natalia Boncu, profesoară
de Română la „Caragiale” – care avea rude în
Câmpiniţa, pe str. Dr. C. I. Istrati – părea cu
totul insignifiantă. Mai erau acolo Nicolae
Rădulescu-Lemnaru – despre care ştiam
înainte de a-l cunoaşte, căci dădusem de
nişte cărţi de-ale sale, unele cu autograf, în
podul casei Unchiului meu, Nicolae M.
Gheorghe, învăţător la Degeraţi –, mai (adică
foarte) tinerii Ştefan Dimitriu, serios ca o
rocă, fratele colegului meu de clasă Dănuţ, şi
Mariana Costescu, o poetă deosebit de
frumoasă şi de promiţătoare în toate cele
(am vorbit despre ea, anul trecut, la
Festivalul „Nichita Stănescu” – credeam că
s-a stins, dar mai pâlpâe – cu poetul ieşan
Horia Zilieru). Victor a venit cam în acelaşi
timp cu Nicolae Breb Popescu (Popescu de la
Brebu), sau înaintea acestuia – oricum, au
rămas buni prieteni – după ce eu părăsisem
Cenaclul Caragiale, cu urbe cu tot. Mi-a spus
că o vreme s-a ocupat chiar el de Cenaclu şi,
pentru a-/i (se) da [a se evita lectura: seda]
mai multă greutate, i-a invitat pe Laurenţiu
Ulici şi pe D-l Eugen Simion să-l conducă, din
partea Uniunii Scriitorilor.
L-am cunoscut după ce s-a căsătorit la
Câmpina cu Filareta, sora poetului Gheorghe
(Titi) Oprea, coleg cu mine şi înaintea mea
muzeograf la Muzeul Hasdeu. Fiica lor, Cala
Dumitecu (Clara Dumitrescu), era ca o
păpuşă celestă, cu ochi clari şi azurii, pe care
doar cerul Câmpinei îi putea concura.
Când i-a apărut, la Editura Cartea
Românească din Bucureşti, placheta de
versuri În iarnă cu fluturi albaştri, semnat Ion
Vergu Dumitrescu, a fost pentru noi o
adevărată sărbătoare. I-am propus lui Ion să
presentăm volumul şi la Muzeul Hasdeu. Iam spus că mă gândisem de o vreme la un
Salon literar-artistic şi că aveam acum un

24

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Ovidiu BOGZA

Geo BOGZA

prilej nimerit de a-l inaugura. Şi am fixat o
dată importantă (pentru mine – ziua de
naştere a fiului meu cel mare, Cătălin) pe
care să o ţin(em) minte uşor.
Am invitat Cenaclul literar „B. P. Hasdeu”
– din care făcea parte şi el –, de la Casa
orăşenească de Cultură din Câmpina, şi
Cenaclul literar al Casei de Cultură din
Breaza, şi, la 9 Ianuarie 1975 (sunt 40 de ani
de atunci), cu Scriitori Câmpineni – Debuturi :
Ion Vergu Dumitrescu, am deschis, la Muzeul
Hasdeu, Salonul „...n...o...u” literar-artistic, Nr. 1.
Cum se întâmplă, n-a răspuns toată
lumea. Dar au venit, de la Câmpina: D-l
Cacoveanu, nepotul lui Ştefan Cacovean,
memorialistul Eminescian, metodistul
Constantin Radu (mai târziu Director, unul
dintre merituoşii iniţiatori, după Revoluţie,
ai păstrării Caselor de Cultură), cenacliştii
Gheorghe Crăciun şi Florin Dochia, folkistul
Ciprian Bischof, de la Studioul experimental
Urmuz de pe lângă Cenaclul Hasdeu (a şi
cântat; la Nr. 2, din 15 Ianuarie, Hasdeu şi
contemporanii săi: 125 de ani de la naşterea
lui Mihai Eminescu, aveau să vină şi alţi
„Meteori” de la Lyricum Folk Group Studioul
„Urmuz”: Ştefan Alexandru – Saşa, acum
referent, Mircea Luncaşu, Radu Dorel
Dragomir, ing. Petre Popescu – scenograf),
Dr. Ilie Minciu, iar de la Breaza: Dr. Tiberiu
Nestor şi Prof. Ştefan Mihăilescu,
instructorul Nicolae (Nae) Pavel, cu Grupul
„Solaris”: Mihai Vasile (acum conduce
Studioul „Equinox”, de la Centrul Judeţean
de Cultură, Ploeşti), Costin Ţigănelea
(„recitator sufletist”), Ionuţ Drăgan (în anii
din urmă fost consilier la Oficiul pentru
Cultură al Primăriei Ploeşti), Cornel Atanasiu.
Şi alţii, din Câmpina.
De la Nr. 3 al Salonului „...n...o...u”, din 6
Februarie 1975, dedicat lui Geo Bogza –
Viaţa literară a Câmpinei: Geo Bogza (Cu
prilejul aniversării naşterii sale) – a început o
Halima întreagă. Cu toate că fusese lansat
svonul insistent că nu va mai avea loc – este
drept că, din G & O (GeO), nu a venit decât

O, Ovidiu, fratele său mai mare cu 10 ani,
care locuia în Câmpina, pe str. Sondei, nr. 34
(cu câte avea Nenea Ovidiu acolo, s-ar fi
putut face un Muzeu solid al avantgardei, sau
al Fraţilor Bogza: Alexandru Bogza – filosoful,
Ovidiu Bogza – inventatorul şi epigramistul,
Geo Bogza – avantgardistul şi Radu Tudoran –
romancierul), l-am ţinut, totuşi. Normal. Am
tipărit 100 de cărţi de visită : LUI / GEO
BOGZA / OMAGIU // Membrii Salonului
literar-artistic „...n...o...u” / al Muzeului
memorial „B. P. Hasdeu” / Câmpina, 6 Febr.
1975, pe care D-l Ovidiu a dat autografe celor
prezenţi. Cei peste 50 de participanţi i-am
trimis şi un omagiu pe o coală mare
tipografică, pe care am semnat-o cu toţii: La
mulţi ani ! / Secretar al Comitetului
orăşenesc P.C.R. Câmpina / I. Paraschiv;
Omagiu din partea colectivului / Comitetului
de cultură şi educaţie socialistă al jud.
Prahova / Instr. [Mircea] Todiraşcu [şeful de
protocol]; O. Bogza, Mih. Lupaşcu, Rica
Leanca, Nistor-Dimitrie Ureche; Omagiul
profesorilor de literatură / Scriitorului pe
care l-am predat cu cea mai mare plăcere şi
cu recunoştinţă că nu ne-a jicnit niciodată
simţul estetic al limbii / Prof. E[lena] Armaşu
şi Marga Dimitriu şi prof. Maria Dinescu;
Marinela Onea, Gh. Oprea, Gh. Hanibal
Văleanu; Ana Brad (directoarea Bibliotecii
orăşeneşti „Dr. C. I. Istrati”), Psih[ologa]
Natalia Enche (Spitalul) Voila, C. Radu, ing.
Gh. Ariciuc, Teodor Onea, N. Garcea –
pensionar, jurist Nicolae Firu; Nu voi uita că /
„undeva, foarte adânc, / oceanul stăruie în
noi” ! / Florin Dochia; Pentru ceea ce am
crezut şi simţit din tot ce înseamnă G. Bogza
/ mulţumesc serii şi organizatorilor / Ciprian
Bischof; Pentru mugurul artei ce a înflorit pe
cele mai înalte culmi ! / Ştefan Alexandru;
Domingo Sori, Luis Ramón Garcia, Armando
Barroso (Cuba); Cu cele mai sincere
simţiminte şi gânduri, – un biet om de la
Câmpina / C. Grigoriu [fost deţinut politic];
Octavian Onea şi feciorii săi Adrian, Şerban,
Cătălin (Cătălin a fost şi el prezent, dar nu

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

25

Ovidiu BOGZA

Radu TUDORAN

ştie să se iscălească); ş. a. A urmat o tevatură
care a ajuns la Primul Secretar, fără să fie
dată şi în presă. Probabil că primele două
semnături, poate şi altele, încurcau cine ştie
ce măsuri. Cu prima (nu pecuniară), ce mi-a
fost comunicată direct, de directorul
Muzeului Judeţean de Istorie şi de
Preşedintele CJCES, Profesorul Ion Şt. Baicu
(om de stimat şi astăzi) anume să închid
Salonul, n-am fost de acord. Salonul
„...n...o...u” nu a fost închis niciodată.
Ovidiu Bogza a scris o Evocare [cu
pendulă] între pereţii Expoziţiei Geo Bogza:
Când bătrâna pendulă rămasă de la părinţi,
mutată ocazional pe un perete al Muzeului, a
bătut de cinci ori, mi-a prevestit că
festivitatea se va deschide într-un ceas bun...
M-a trimis apoi cu gândul în urmă, când,
nouţă intrând în casa părintească, a vestit
venirea pe lume a celui mai mic dintre fraţi,
Nicu, viitorul Radu Tudoran. A fost şi pentru
el un ceas bun. Pe atunci Gică, viitorul Geo,
învăţase să umble neţinut de mână...
Cât am copilărit, pendula ne-a sunat orele
de plecare la şcoală, orele de culcare şi,
timpuriu, ultimul ceas al tatălui nostru.
Când chemările vieţii mi-au îndrumat
fraţii şi sora spre alte meleaguri, pendula a
rămas alături de mine, să-mi numere paşii
spre bătrâneţe.
De câte ori s-a „îmbolnăvit”, am lecuit-o
în casă, cu priceperea mea, fără ceasornicar...
Iar astăzi, în acest lăcaş, nu s-a simţit
străină. Rotindu-şi arătătoarele, l-a regăsit pe
Geo printre scrieri şi fotografii, şi-a amintit de
copilăria şi tinereţea lui...
6 Februarie 1975, Ovidiu Bogza.
I-a scris şi lui Geo Bogza. În scrisoarea de
răspuns, din 6 Martie 1975, Geo se arată
„mâhnit că i-am dezamăgit pe cei ce, venind
în mod spontan, dintr-un imbold sincer,
sperau să mă întâlnească. Nu ştiu cum le-aş
putea cere iertare şi cum i-aş putea
răsplăti.” Dar i-a „telefonat lui Tudoran, care
primise scrisoarea pe care i-o trimiseseşi şi,
deşi el fusese bântuit de gripă, mi-a spus că

ar putea veni la Câmpina şi că, în acea zi
chiar, va lua legătura cu tine, dându-ţi un
aviz telefonic.”
D-l Radu Tudoran a venit Marţi, 11
Martie 1975, în Salonul „...n...o...u” nr. 5,
Scriitori Câmpineni: Radu Tudoran (Cu
ocazia sărbătoririi naşterii sale). O.O.: Vă
aşteptaţi probabil la un lup de mare (rîsete).
A locuit printre noi la Buştenari. Vara, mai
ales, venea în vacanţe la fratele său mai
mare, Ovidiu Bogza, care acum devenise
(aplauze) capul familiei. Dar mai întâi să-i
urăm „bine aţi venit !” Şi să Vă spun că nu
sunteţi primul născut în Blejoi care a venit
aici. Constantin Dimitrescu, a cărui pasiune
o împărtăşiţi şi Dumneavoastră, fiindcă
apăreţi acolo, într-o fotografie, cu un
violoncel... R.T.: Eii, eu nu o am ! O.O.:
Atunci aveţi şi Dumneavoastră surprize.
Ovidiu Bogza: Păi avem şi una oşan cu
violoncelul. R.T.: Da, da, ştiu, dar n-am
fotografia. O.O.: Constantin Dimitrescu a
fost unul dintre prietenii lui Hasdeu şi de
multe ori a venit aici, iar Hasdeu i-a publicat
o serie de partituri în „Revista Nouă”.
Dintre scriitori l-au vizitat aici Caragiale,
Vlahuţă, Delavrancea, Caragiale – tot
Ploeştean, Prahovean ca şi Dumneavoastră –
şi scriitori de pe alte meleaguri.
Eu am omis – acum mi-am mai revenit –
că noi l-am invitat pe Domnul Radu Tudoran
să-l sărbătorim pentru cei şaizeci şi cinci de
ani pe care i-a împlinit acum două-trei zile.
Pe 8 Martie. Prezenţa Dumnealui ne arată că
tinereţea poate să fie veşnică şi fără
bătrâneţe. Îi dorim la mulţi ani !
R.T.: Mă socotiţi, şi vă mulţumesc, un
scriitor al Câmpinei. Este destul de adevărat,
dar tot atât de adevărat e că sunt un scriitor
al mai multor locuri, şi poate că această
împrejurare biografică a făcut să ies puţin din
nişte făgaşe obişnuite în mica literatură a
României mici, pentru că eu, pe urmele
aceleia m-am născut, şi pe urmele ei mi-am
făcut primele legături cu literatura.
Până la urmă a ajuns şi Geo Bogza, la 8

26

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Geo BOGZA

Victor STEROM

Noembrie 1977, în Salonul „...n...o...u” nr.
38, Viaţa literară a Câmpinei: Geo Bogza,
sărbătorit – în faţa unei camere de luat
vederi a Televiziunii Române – pentru cei
50 de ani de literatură. Revista literarartistică TV a dat, după o lună şi jumătate,
în ajunul Ajunului Crăciunului, Vineri, 23
Decembrie 1977, pe Programul 2, ultima
parte a confesiunii Bogzene. Au trecut
câteva luni până când, emisiunea Creatorul
şi epoca sa, din 14 Aprilie 1978, şi tot pe
Programul 2, a fost consacrată în întregime
întâlnirii de la Câmpina. Ceea ce a provocat
intervenţia energică a Ioanei Mălin, în
„România literară”, nr. 16, din 20 Aprilie
1978, care a cerut trecerea acestei emisiuni
pe Programul 1: „Creatorul şi epoca sa
aduce un inestimabil serviciu culturii
naţionale, solicitând, în consecinţă, grija şi
respectul nostru. Trebue, deci, ca acest
ciclu să ocupe, pe drept, un loc în
programul ce se adresează tuturor
spectatorilor. În cadrul lui am vizionat
vinerea trecută o tulburătoare confesiune,
tulburătoare nu numai prin conţinutul ei
palpitând de idei şi sentimente, ci şi prin
aceea că a aparţinut unui scriitor ce rar,
foarte rar, şi-a desvăluit în public, direct şi
fără echivoc, gândurile. Este vorba de Geo
Bogza care, din 1932 (de când datează
interviul-eseu consemnat de Saşa Pană) nu
a mai păşit în faţa curiosităţii neertătoare a
microfonului sau a creionului reportericesc,
preferând, mereu – opţiune bogată în
consecinţe – a se apăra cu armura
impenetrabilă a creaţiei, dincolo de care se
pot desigur, ghici – dar cât de
metamorfozate, de dinamitate de puterea
deformatoare a ficţiunii ! – declaraţiile celui
care se consideră, el însuşi, cel dintâi,
«neconfesat şi neconfesabil în ceea ce am
mai profund». Dealtfel, chiar de această
dată, în emisiunea semnată de Viorel
Grecu, nu am asistat la un interviu, ci la un
fapt mult mai angajant, poate, din punctul
de vedere al scriitorului: după 50 de ani de

la data când se pregătea a păşi, ca director
al revistei «Urmuz», în viaţa literară, Geo
Bogza revine la Câmpina şi, în faţa
actualilor locuitori şi cititori din oraş,
povesteşte (termenul este, aici, impropriu,
căci nu epica pură, ci tensiunea – de
nepovestit direct – a evenimentelor
contează) cum şi de ce s-au petrecut toate
acestea, dar, mai presus de orice, Geo
Bogza revine la Câmpina pentru a-şi
reafirma credinţa într-un ideal deopotrivă
poetic şi moral, ideal de transparentă
frumuseţe şi intransigenţă.”
Ultimul Salon, nr. 96, a avut loc la 11
Noembrie 1995, cu lansarea volumului
Iubirile Iuliei Hasdeu, de Crina
Decusară-Bocşan.
În tot acest timp, Victor Sterom – care
avea un simţ aparte de a evita şi a nu se băga
în pericole, simţ ce mie mi-a lipsit tot timpul
– n-a mai intrat în Salonul „...n...o...u”. Cine
să-l fi sfătuit ?!?... Redacţia presei judeţene –
la care el colabora – unică pentru că era un
singur cotidian în tot judeţul, presă care n-a
suflat un singur cuvînt despre ceea ce se
întâmpla la Muzeul Hasdeu, deşi ştiri despre
Salonul „...n...o...u” a mai dat „România
literară” şi chiar „România liberă” ?!
Ne-am întâlnit iar, după ce m-am mutat la
Ploeşti. Şi am scos, după ani, revista „Poarta
sărutului” – publicaţie a Grupului de la
Ploeşti. El, Director, eu, Redactor şef. După al
doilea număr, s-a întâmplat ceva. Dar nu miam dat seama de ce. După al patrulea, aud că
a dat un interviu – sau comunicat – în fostul
ziar unic, spunând că revista Grupului de la
Ploeşti este alta. Şi iar nu l-am întrebat de ce.
Evident că totul s-a prăbuşit. Iar acum a
plecat, lăsându-mă cu întrebări nelămurite...
Prietenul meu, Victor Sterom.
...............
Menţiune: redacţia respectat întocmai
grafia autorului O. O.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

u

27

poesis

Virgil DIACONU

Virgil DIACONU
Strada 2012

Ies în stradă, vegheat îndeaproape de noile
batalioane, care ne apără ca un scut: nu
cumva să dea democraţia peste noi.

Ies în stradă, la fel ca atunci când au trecut
cu tancurile peste bătăile de inimă. Şi, la fel
ca atunci, îmi fac publice disperarea şi
sângele negru.

Desigur, firesc ar fi fost ca în Piaţa Libertăţii
să fie şi prietenii mei. Prietenii mei, căpitanii
condeiului şi ai penelului. Dar la ora aceasta
ei fie sonetizează, fie pictează nevăzutul. Nici
nu au auzit de străzile lăturalnice, unde
scutierii încearcă să îi frângă Revoltei aripile.

Ştiu că Revolta este arma secretă care va da
jos guvernul. Guvernul, leprocraţia care
trafichează în văzul lumii petrolul şi
freamătul pădurii, firul de iarbă şi floarea de
cireş.
Ştiu că Revolta îi va da jos pe patrioţii de
serviciu, care trudesc din zori şi până în
noapte pentru conturile lor şi salariul nostru
de subzistenţă. Altfel, în iarna aceasta noi
am dobândit, în fine, dreptul de a muri
onorabil în paturile noastre: îngheţaţi! Iată
guvernul morţilor prin îngheţ!
Ies în stradă, vegheat îndeaproape de
batalioanele de scutieri, sosite în grabă.
Scutieri care se poartă atât de elegant în faţa
camerelor de luat vederi şi care ne snopesc
cu bastoanele pe străzile lăturalnice.
Strada! Adevărul în haine de lucru. Un vuiet
care te-a prins şi pe tine, cum stai în faţa
televizorului, solidar cu strigătele stinse de
bastoanele de cauciuc.
Desigur, nu vei ieşi la bătaie nici de data
aceasta. Dar ce înalt eşti tu când cei din
stradă strigă „Jos Guvernul!” Ce înalt eşti tu,
când, în această cazarmă de cocoşaţi, cineva
strigă pe străzi chiar cu glasul tău!
Vezi, şobolanii guvernamentali şi-au pus
cenuşă în cap şi nu se mai dau în stambă pe
posturile TV. De bună seamă că s-au ascuns
în găurile lor, spun analiştii politici.

28

Trăim în lumi paralele, vezi bine, în această
sală de expoziţii tocmai se petrece un
eveniment monden, cu intelectuali subţiri şi
femei glossy, în timp ce în stradă Revolta îşi
frânge degetele şi încearcă să-i scoată pe
şobolani din găurile lor. Bineînţeles, noi stăm
cu spatele la strigătele şi pancartele lor. Noi
stăm cu spatele la istorie, ca întotdeauna.
Trăim în lumi paralele, tinerele femei de pe
simeze vor geme şi în noaptea aceasta în
paturile lor, în timp ce în stradă câţiva
rătăciţi vor încerca să îndrepte coloanabaston a acestui neam de eroi...
GUVERNUL A CĂZUT!
Celulele tale sunt libere!
Atâta doar că leprele din prima linie a faunei
politice au fost înlocuite cu leprele din linia
a doua! Şi că dobermanul de la SIE a preluat
puterea.
Până şi bordelina de la Palat freacă mai
departe între pulpele ei falusul acestei
democraţii purulente.
Nu ne-a rămas decât strada!
Strada, această gură de aer! O solidaritate
electrică!
Adevărul în haine de lucru.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Codruţ RADI

poesis

Codruţ RADI
Cuaternări
Timpul altfel curgător
doar de ceas precumpănit
pierde secolele-n zbor
neantului subinfinit,
Astrul singur orbitor
ce pământu-a pârjolit
roată-i zilelor de zor
decadenţei ultim rit,
Gol deşertul dintr-un nor
oazele când le-a unit
omului cel trecător
niciodată regăsit,
Marea seacă de izvor
prundului rar pietruit
val atoate strângător
ţărmurilor despletit.
Hotarnic
Tot mai des îngenunchez
între rugă şi-ndoială
vieţii-n care n-am de crez
timpului când mă înşeală
Că trecutul i-l păstrez
scurs printr-o clepsidră goală
ce-am uitat să inversez
înspre ţărm nisip când spală,
Vidului ajuns la miez
măcinând trupul de boală
karmei ce mi-o înfierez
că n-ar fi nicicând reală.
Treptele zădărniciei
Pe unde n-a vibrat dintâi fiinţă
în lupta cu răscoalele de vânt
ecoul rupt din piept asemeni cânt
între-ndoieli şi veşnic neputinţă,

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Sub ceruri numai nori coperământ
s-au înfrăţit şederii-n săbuinţă
tăceri ascunse nopţii prin credinţă
de praful ce ruinelor descânt,
Mă ţintui aşteptării-a suferinţă
să redescopăr umbre pe pământ
din încordarea gurii să cuvânt
ce gândul mi-a sortit ca neştiinţă.
A simetria
Câte-n van treceri se-adună
paşi scornind să-mi domolească
voia vremilor ne bună
pace-n suflet prea lumească,
Ecou rariştea ce-şi sună
lumânarea ciot de iască
arsă nopţii-n prag comună
cu-o lumină nefirească,
Cerul scurs prin ochi de lună
zările să-şi mai umbrească
tot ce-ar fi-nţeles s-opună
gândului rana trupească.
Îndoime mistică
Zeilor să nu le-ngâni
bocetele la plecare
de-ar uita iarăşi păgâni
lumea-n care se mai moare,
Zeilor să nu le crezi
propria înfăţişare
curgerea dintre amiezi
altui trup ce viaţă n-are,
Zeilor să nu le-nchini
rugă spre astâmpărare
când renasc fostei lumini
dintr-o rană ce nu doare,
Zeilor să nu le ceri
timpul fără de-mpăcare
din regatul lor eteri
printre noi să se coboare.
29

note ce lectură

Iulian MOREANU

Un scriitor,
două cărţi,
doi critici

dozele dintre real şi fictiv, ci tratamentul
lor epic, statutul de personaj literar, tuşele
cu care le conturează efigiile, bizareriile
din purtări şi din comportări. Or, privite
din această perspectivă, autorul poate fi
mulţumit. A reuşit să-şi individualizeze
aşa de convingător personajele că, de-ar
fi să le întâlnim pe stradă, cu siguranţă că
le-am recunoaşte de departe.
Micul violonist, bunăoară, personajul
principal din povestirea cu acelaşi titlu,
este copil de zece-unsprezece ani, un
violonist autodidact, care încântă cu
vioara lui trecătorii în trecere prin faţa
spaţiului comercial unde-şi improviza
concertele sale ocazionale. Îmbrăcat
sărăcăcios, cu ghete scâlciate, cu botul
mult ridicat trădează faptul că sunt mai
mari cu vreo două numere. Şiretul de la
gheata dreaptă s-a desfăcut şi unul din
capete a ajuns sub talpă. Prin apropierea
lui, un bătrânel cu barbă şi ochelari
mascaţi asistă impasibil la spectacolul
improvizat şi toată lumea adunată
instantaneu este convinsă că el este cel
care exploatează talentul micului artist
şi-i confiscă mărunţişul adunat în cutia
de pantofi aşezată la picioarele sale.
Se întâmplă însă ceva care provoacă
derută printre spectatori. Tânărul şi-a
terminat programul, îşi închide vioara în
cutia artizanală şi pleacă fără să se atingă
de mărunţişul adunat în cutia de pantofi.
Bătrânelul este ajutat şi el să se ridice de
pe scăunel de o femeie care-l conduce
într-o altă direcţie decât cea aleasă de
micul violonist. Evident, nu era nici o
legătură între cei doi, spre dezamăgirea
spectatorilor care se întrecuseră până
atunci în tot felul de apostrofări la adresa
presupusului profitor.
Tot un tip năstruşnic şi bizar este şi

Ionel NECULA
Iulian Moreanu în febra
travaliului narativ
Ceea ce m-a surprins la prozatorul
Iulian Moreanu este hărnicia, frecvenţa cu
care apare în vitrina cu noutăţi literare şi
noutatea, felul personal de asezonare a
realului cu ficţiunea, aşa cum o induce
fiecărei noi abordări epice. Probabil că
unele lucrări sunt preluate din sertarul cu
depuneri mai vechi, dar aspectul
interesează mai puţin, câtă vreme s-a
constituit într-o carte articulată şi bine
gândită. Sigur este că autorul, dup-atâta
aplecare asupra topului de hârtie, netocmit
şi gol, a dobândit destulă maturitate în
procesarea imaginarului narativ.
Recentul său volum Febra (Editura
Premier, Ploieşti, 2013) este încă o
dovadă că scriitorul din Câmpina chiar
are abilităţile unui prozator bine aşezat în
cadrele genului epic. Cartea este un fel
de album cu întâmplări neobişnuite, cu
tipologii bizare, personaje atipice, unele
cu abilităţi ciudate, care de care mai
zălude, mai uşchite, mai zănatice, de
parcă autorul evită cu bună ştiinţă
normalitatea şi firescul. Sunt pline
localităţile noastre cu asemenea
personaje, dar aici nu ne interesează
laboratorul de creaţie al autorului,
30

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Iulian MOREANU

Gigel, şoferul iadului. Povestea lui este
simplă, dar puţină lume şi-o mai amintea.
Cu ani în urmă, tatăl său îi promisese
că dacă ia examenul de admitere la
facultate îi va cumpăra o maşină. Băiatul
s-a ţinut de cuvânt. A luat examenul, dar
tatăl său nu şi-a respectat promisiunea.
De atunci Gigel conduce o maşină
imaginară. Imita perfect toate mişcările
unui conducător auto şi respecta cu
stricteţe regulile de circulaţie, mult mai
bine decât mulţi şoferi profesionişti (p.12).
Din aceeaşi categorie tipologică face
parte şi Academicianul Nicolae. Nu ştia,
nici să citească, nici să scrie, dar lumea îi
conferise rang de academician numai
pentru că avea darul uluitor de a face
mintal operaţii aritmetice dintre cele mai
complicate. Avea această abilitate nativă
cu care îşi surprindea concetăţenii. Ca şi
ceilalţi eroi era o enigmă, nimeni nu-şi
putea explica de unde vine darul acesta
fabulos, al operaţiilor aritmetice, dar îl
respecta şi-l punea deseori la încercări
complicate.
La fel de crocante sunt şi întâmplările
cărora le conferă dispunere narativă. Un
om plângând este o povestea unui copil
al străzii întâlnit de autor pe o bancă de
la intrarea într-un magazin. Fusese bătut
de bodyguarzii magazinului pentru că-l
bănuiseră de furt. Nu furase, fireşte,
nimic, paznicii nu l-au lăsat nici să pună
mâna pe coş şi nefericitul plângea nu
atât pentru durerile pricinuite de paznici,
cât de nedreptatea şi umilinţa la care
fusese supus.
Nu mai insist. Prin varietatea
subiectelor, prin neobişnuitul
întâmplărilor şi a tipologiilor aduse în
partitură narativă, cartea este
ademenitoare şi crocantă, autorul
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Iulian MOREANU

dovedindu-se un fin observator al
faptului cotidian şi la fel de abil în
orchestrarea lui epică. Am citit-o pe
nerăsuflate şi-o recomand călduros
tuturor celor dornici de literatură bună,
uşor expresionistă, în care accidentalul
capătă, uneori valoare prototipală.

*
Grigore GRIGORE
Neguţătorul de vise al lui
Iulian Moreanu
După două cărţi de proză scurtă,
amândouă premiate de Societatea
Scriitorilor Târgovişteni („Cerbul însetat”,
2012, şi „Febra”, 2013, ambele apărute la
Editura „Premier”), Iulian Moreanu
publică în 2014 romanul „Năvala norilor”
(de asemenea bine primit), iar spre
finalul aceluiaşi an revine la proza scurtă,
se pare marea sa iubire şi vocaţie, cu
volumul „Neguţătorul de vise”*. Acesta
cuprinde doar şase texte, proza ce dă şi
titlul volumului întinzându-se însă pe
jumătate din numărul de pagini.
Cu aceste proze, Iulian Moreanu îşi
poartă cititorul (la fel ca şi în „Cerb…”)
printr-un univers în care diferenţa dintre
acum şi atunci, dintre aici şi acolo, dintre
lumea palpabilă şi o lume dintr-o altă
realitate dar de multe ori dezirabilă şi
perfect posibilă este atât de fragilă, încât
acesta nu simte când alunecă dintr-o
dimensiune în alta, sedus fiind de
măiestria narativă a autorului şi firescul
cu care personajele se „obişnuiesc” cu
trecerile prin aceste lumi.
Totodată, Iulian Moreanu se
dovedeşte şi cu acest volum un maestru
al finalurilor ambigui, deschise, chiar
31

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

spectaculoase, cu multiple posibile
continuări din care cititorul poate
„alege”, fiind în acest fel transformat întrun coautor sui generis al textelor
scriitorului (din acest punct de vedere
excelase şi în „Cerbul însetat”). Parcă,
însă, în acest volum, autorul „insistă” mai
mult decât în textele anterioare pe „vis”,
pe „reverie” - ca modalităţi proprii de
rezolvare ori satisfacere a unor dorinţe,
aspiraţii spre o împlinire (sentimentală)
altfel irealizabilă. De altfel, patru din cele
şase proze au o astfel de „temă”.
De pildă, în „Fântâna”, eroul, un
excursionist deprimat, „ursuzul grupului”
ajunge la un moment dat în preajma
unei fântâni în care pătrunde, coborând
nişte scări ce-l ademeneau pentru a-l
purta spre un tărâm misterios. Nu
păţeşte absolut nimic, de parcă ar fi
trecut printr-un fum. Apa nu-l udă, poate
respira normal, şi ajunge într-un loc
identic cu cel din care venise. Aici,
conştientizând că se afla undeva „jos”,
lăsând acolo de unde venea un „sus” în
care parcă nu mai vrea să se întoarcă, îşi
aminteşte de Angela, o fată pe care abia
o cunoscuse, dar care la prima întâlnire
va fi victima unui accident produs de un
şofer dement (întâmplarea care îi şi
declanşase starea depresivă). Găseşte şi
aici o fântână identică celei pe care doar
ce o coborâse, şi, după ce pătrunde şi în
aceasta se trezeşte în staţia în care
fusese ucisă Angela, exact în momentul
în care ea cobora din troleibuz. Ştiind ce
se întâmplase „sus”, personajul este
pregătit să salveze viaţa iubitei cu propriu-i
piept. Însă maşina criminală nu mai
apare în această „altă” realitate. „Eram
însă singuri pe o stradă rămasă rapid
pustie după dispariţia troleibuzului”. Aşa

se încheie proza, iar cititorul nu va şti
niciodată ce se va fi întâmplat acolo,
„jos”, putând alege orice continuarefinal: a fost un vis?, a fost o sinucidere?,
a fost doar o dorinţă?, a fost un fel de
auto-hipnoză datorată privirii oglinzii
apei primei fântâni? (un simbol, cu
siguranţă, ininteligibil, pe care autorul
aşa îl şi lasă), a ajuns cumva eroul într-o
altă lume în care poţi schimba lucrurile
ce s-au petrecut cândva?
„Pasagera de ocazie” este o femeie
misterioasă (motivul a fost mult mai
elaborat în „The road to hell” din „Cerbul
însetat”, la care autorul şi face referire,
sesizabilă pentru cititorul cărţii
respective) de care personajul-narator se
simte nu doar tulburat ci şi îndrăgostit, şi
care apare şi dispare în/din staţia de
microbuz parcă pierdută într-o stepă,
deşi se află într-un sat cu oameni care,
dacă nu beau şi stau la taclale pe
marginea străzii, aşteaptă, lipsiţi de
speranţă, un autobuz care nu mai vine.
Deşi la un moment dat dispare, iar eroul
o caută fără a da de ea, în momentul în
care apare, aceasta îi reproşează că nu a
mai trecut de mult pe acolo, ca să o ia la
ocazie. Cine, în tot acest timp, intrase
într-o altă „dimensiune”? Cititorul este
lăsat să aleagă/decidă singur.
În „Femeia aceea”, întâlnirea cu o
femeie frumoasă îi va bulversa
existenţa autorului-personaj care,
după ce trece prin experienţe
paranormale află că „între timp”
femeia respectivă îmbătrânise pentru
a-l face pe el (pensionar) să
întinerească, acestui „sacrificiu” el
nerăspunzându-i la timp, deşi fusese
avertizat printr-o scurtă scrisoare pe
care el omisese să o citească.

32

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

Şi „Bobocul de trandafir” este tot o
povestire în care elementele „reale” se
împletesc într-un mod aproape firesc,
fără a se mai căuta nici o explicaţie, cu
cele ce ţin de fantastic. O vânzătoare de
flori dăruieşte într-o zi un boboc de
trandafir unui bărbat misterios, mult mai
în vârstă ca ea, pentru ca acesta să apară
după câteva luni cu acelaşi boboc, la fel
de proaspăt ca în momentul în care îi
fusese dăruit. Deşi între timp stabilise o
relaţie care nu-şi contura prea clar
viitorul, cu un profesor de muzică,
gafeur şi cam nătâng, vânzătoarea
rămâne cu gândul la bărbatul enigmatic.
În noaptea Anului Nou, Violeta,
vânzătoarea, pleacă singură spre centrul
oraşului, spre a vedea focul de artificii şi
la un moment dat aude în spatele său o
urare ce nu are cum veni, odată cu un
cojoc aşezat peste umerii săi, decât de la
acel bărbat. Nu se întoarce să vadă dacă
el este, dar cititorul rămâne convins că
doar acesta putea fi.
„Neguţătorul de vise” (un titlu mai
mult decât inspirat), proza ce dă şi numele
volumului, este un întreprinzător ce pune
într-un sat amărât bazele unei afaceri
inedite: o farmacie în care se vând pastile
ce induc visul dorit. Acesta se întâlneşte
din prima zi cu baba Marica, ghicitoarea
satului, care, deşi oarbă, „vede” în palma
doritorului viitorul acestuia. Deşi nu o
spune explicit, îi dă de înţeles „domnului
Laurenţiu”că afacerea îi va fi sabotată, iar
el nu va avea o soartă blândă. Culmea e că
acele pastile chiar îşi fac efectul, probat
pentru prima dată de cârciumarul satului.
Baba Marica „dispare” la un moment dat
din materialul epic, pentru a reapărea în
final, într-un efort aproape sacrificial, când
va avea şi de „plătit” pentru harul său.

Iulian Moreanu se dovedeşte a fi, din
nou, un autor care cucereşte cititorul
prin modul în care ştie să-şi construiască
acţiunea fiecărui text, care „acumulează”
treptat elemente ce se vor întâlni în
finaluri spectaculare, de nebănuit.
Portretist de excepţie, realizează
personaje de-a dreptul memorabile, cu
un simţ al detaliului remarcabil. Pe
alocuri, strecoară aluzii de o fină ironie la
adresa unor realităţi contemporane.
Personajele sale „se mişcă” şi vorbesc
atât de firesc, încât acţiunea prozelor
pare uneori cinematografică.
Cu toate că după debutul în literatură,
girat de Nicolae Velea şi produs cu mai
bine de treizeci de ani în urmă, Iulian
Moreanu „a tăcut” foarte multă vreme,
în ultimii ani a izbucnit pur şi simplu,
oferind cinci volume remarcabile, rod al
unei maturităţi scriitoriceşti împlinite şi,
cu siguranţă, al unor migăloase şi
neştiute exersări, pentru că din câte
cunosc, autorul scrie „greu”, în sensul că
nu oferă un text tiparului decât după ce-l
„prelucrează” îndelung, cu un respect
deosebit pentru cuvânt, şi implicit pentru
cititor. Astfel că avem de-a face, şi prin
acest volum, cu un autor cu o
surprinzătoare ştiinţă a scrisului, de
foarte bună calitate, care-l situează, la
ora actuală, printre cei mai importanţi şi
interesanţi autori de gen.
Pe bună dreptate, în prefaţa la
„Cerbul însetat”, Florin Dochia vorbea de
o marcă Iulian Moreanu. Dacă ar exista
un OSIM literar, atunci această marcă ar
trebui cu siguranţă înregistrată.
………………………………………….
Iulian Moreanu: „Neguţătorul de
vise”, Editura Fundaţiei Culturale Libra,
Bucureşti, 2014

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

33

note de lectură

Adrian ALUI GHEORGHE

Mioara BAHNA

Naratorul omniscient observă atent
universul pe care îl are în obiectiv şi redă
verosimil atmosfera caracteristică a
închisorii, reliefând, încă din primele
rânduri, felul cum această frică, sădită
temeinic, acţionează asupra tuturor,
victime sau călăi. În acest context,
spaima gardianului care descoperă, în
incipitul romanului, urme pe zăpadă,
venind dinspre gardul penitenciarului
spre pavilionul deţinuţilor, este
justificată, o întâmplare recentă fiind un
argument decisiv, în plus, pentru el şi
pentru ceilalţi, spre a nu trata decât cu
maximă seriozitate orice le-ar putea
periclita nu numai poziţia avută, ci chiar
viaţa: un transport de carne, adus, greşit,
în lagăr şi împărţit ilegal între membrii
personalului acestuia, înainte de a se afla
că, de fapt, carnea era pentru o unitate
de Securitate, avusese consecinţe grave,
pentru toţi cei care s-au înfruptat
(majoritatea), fiind arestaţi, încarceraţi –
pachet complet de „servicii”, specific
regimului. Sporirea vigilenţei tuturor
celor care nu vor să le calce pe urme
este, apoi, firească.
Apariţia urmelor, dar, mai ales,
căutarea unei logici a direcţiei acestora,
nu spre gard, fiindcă, aşa cum îi spune
gardianul, care le remarcă mai întâi,
adjunctului penitenciarului, ei păzeau să
nu fugă cineva din interior, din celule, nu
să intre cineva înăuntru, lucru cu care nu
se mai confruntaseră niciodată, conferă
datelor problemei dimensiune cvasikafkiană. La nivelul construcţiei cărţii,
această descoperire constituie trama,
care declanşează, după analizarea
posibilelor consecinţe ale ignorării
urmelor, o disproporţionată desfăşurare
de forţe – zeci de militari, de luptători ai

Amprentele spaimei
Adrian Alui
Gheorghe: Urma

R

omanul Urma – Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2013 –,
al lui Adrian Alui Gheorghe, deşi
de mică întindere, susţine, alături de
poezie şi, poate, chiar mai mult decât
aceasta, prezenţa scriitorului în
perimetrul literaturii române
contemporane de calitate.
Cartea aduce în prim-plan un univers
realist, închisoarea de politici de la Aiud,
din noiembrie şi până în decembrie
1960, reînviind atmosfera de teroare
generală, resimţită atât de deţinuţi, cât
şi de cei pentru care penitenciarul e
doar locul de muncă, prinşi cu toţii întrun angrenaj în care delaţiunea este una
dintre armele infailibile prin care un
sistem politic opresiv reuşeşte să se
menţină nestingherit zeci de ani la
cârma unei ţări.
Lumea romanului este dispusă în
două tabere insolit constituite: într-una
sunt personajele-oameni, indiferent de
ce parte a gardului penitenciarului s-ar
afla, iar în cealaltă, personajul
invincibil, frica, adversarul tuturor, cu
toate „nuanţele” sau gradele ei de
intensitate, care definesc un câmp
semantic al disconfortului sufletesc,
favorizat de un sistem politic opresiv,
dotat cu diabolica ştiinţă a otrăvirii
lente, dar sigure a societăţii, la nivel
colectiv, dar şi individual.
34

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Adrian ALUI GHEORGHE

Adrian ALUI GHEORGHE

securităţii ori luptători
antitero în faţa cărora nu
exista obstacol de netrecut –
, menită să le flancheze,
apărându-le, spre a fi
cercetate, ceea ce
accentuează absurdul
situaţiei. Pe acest fond,
naratorul surprinde sporirea
continuă a tensiunii şi
instalarea psihozei colective,
începând dinspre
comandantul închisorii care
se teme, iniţial, să nu fi exagerat,
crezându-i pe beţivanul de Mustea şi pe
mincinosul de Cocoţoi, subalternii lui, ale
căror informaţii l-au convins să anunţe
mai sus, atrăgând, în special, dispreţul
colonelului Șoavă, de la centru, care, la
prima descindere în lagăr, după
raportarea datelor, în limbajul specific al
clasei conducătoare a regimului
comunist, într-un amestec de grobianism
şi cinism, apreciază-ameninţă: Dacă ar fi
evadat un căcăcios de deţinut, îl
prindeam în două zile, îl ciuruiam şi gata.
Te trimiteam pe dumneata la batalionul
disciplinar al cadrelor, mai azvârleam
zece în puşcărie dintre gardieni, şi gata.
Dar tulburarea se resimte şi în rândul
deţinuţilor care, deşi iniţial nu ştiu
despre ce e vorba, au sentimentul că se
întâmplă ceva deosebit, ceea ce-i face să
treacă de la speranţe la scepticism,
construind tot felul de scenarii.
Pe lângă prezentarea evenimentelor
legate de enigmaticele urme din curtea
lagărului de la Aiud, romanul lui Adrian
Alui Gheorghe punctează, obiectiv, şi
aspecte care oferă o imagine de
ansamblu a mecanismului de funcţionare
a unei întregi societăţi caracterizate

printr-un dramatism
susţinut, în ciuda
proclamării grijii pentru om,
tocmai de anularea
acesteia, adevăr cunoscut
de toţi cei care fac parte din
sistem, indiferent de
calitatea pe care o au la un
moment dat, încât romanul
Urma este, totodată, încă o
imagine-mărturie,
transfigurată artistic,
desigur, a atrocităţilor unui
sistem politic duplicitar. De pildă,
comandantul închisorii, Geangu,
ameninţat de colonelul Șoavă că,
nerezolvând cazul, va fi pedepsit, îi
mărturiseşte secretarului său, Hegheduş,
că maşinăria din care fac parte pune mai
presus de oameni raporturile, principiile,
în timp ce indivizii sunt minuscule piese
pe o tablă de şah. De remarcat e că, la
construirea imaginii complexe a
universului romanesc, un aport evident îl
are şi faptul că portretul fiecăruia dintre
personaje e realizat prin apelul la
flashback, ceea ce face ca perspectiva
asupra lumii create de scriitor să capete
dimensiuni ample, iar la nivel structural,
romanul să aibă structura unei „povestiri
cu sertare”.
Plasarea acţiunii într-un penitenciar,
pe de altă parte, este simptomatică,
romanul căpătând, astfel, şi sensuri
parabolice, pentru că, într-o orânduire
socială în care domină teroarea, ţara
întreagă apare ca un lagăr şi nu de orice
fel, ci de maximă securitate, ceea ce
explică starea de panică generalizată. De
aceea, amintita desfăşurare de forţe are
un şi mai puternic efect la nivel
psihologic, fiindcă, mai ales personajele

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

35

Adrian ALUI GHEORGHE

Adrian ALUI GHEORGHE

din prim-plan, construiesc strategii de
înţelegere a ceea ce se întâmplă,
apelând la toate tipurile de arsenal,
chiar şi la sensibilitatea deţinuţilor, aşa
cum îi îndeamnă comandantul pe
subalterni: Luaţi-i cu lugu, lugu! Luaţi-i
cu binişorul! Le promiteţi (…). Îi
ameninţaţi (…). Le vorbiţi de mame, de
Dumnezeu, de dracu’.
Cu toate măsurile luate, apariţia unei
a doua reprize de urme face ca, în
penitenciar, dar şi până sus, la minister,
totul să devină incendiar, pentru ca, mai
departe, mărturiile fanteziste ale unora
dintre deţinuţi să-i creeze administraţiei o
dilemă, derutând-o total, pe de o parte,
prin teama de a raporta ce au declarat
unii dintre aceştia – spre exemplu, că un
deţinut e vizitat de soţia-i vrăjitoare ori că
sunt urmele Maicii Domnului sau ale unui
călugăr, mort în închisoare care vine din
când în când înapoi –, iar pe de altă
parte, de a păstra informaţiile, ceea ce
le-ar atrage acuzăţia de pactizare ori
fraternizare cu duşmanii poporului sau
bandiţii. Romanul demonstrează astfel
cum un fapt insignifiant poate să
reverbereze în conştiinţele tuturor şi să
capete dimensiuni frizând fantasticul,
acceptat ca atare chiar şi de minţi, de
obicei, lucide, sub imperiul fricii
aproape iraţionale, instalate prin
măsuri de reprimare inimaginabile.
Nimic însă nu se dovedeşte, până la
urmă, salutar, în acest context
inextricabil, nu atât prin datele sale
reale, cât, mai ales, prin efervescenţa
pe care au produs-o acestea, aşa încât
descoperirea existenţei printre deţinuţi
a unui artist iluzionist, care le şi face
responsabililor lagărului demonstraţii
halucinante, pare a fi soluţia la nebunia

generală. Este însă prematură bucuria
soluţionării, din moment ce, deşi
actanţii se schimbă prin înlocuirea
aproape în totalitate a personalului
lagărului, urmele reapar, cartea
căpătând, astfel, simetrie structurală.
Privite în latura lor umană,
personajele din roman, pe oricare
treaptă s-ar afla în ecuaţia lagărului, dar,
îndeosebi, cele din aparatul
administrativ, sunt tragi-comice, prin
continua situare pe margine de
prăpastie, la cheremul dispreţului
adversarilor, şi, în ce-i priveşte pe
torţionari, în special, la al şefilor, care
oricând le pot arunca acuzaţia de
neglijenţă în serviciu sau, mai grav, de
pactizare cu duşmanul de clasă, care
presupune aducerea la acelaşi numitor
cu bandiţii. În această strategie sau, mai
degrabă, pândă neîncetată, limbajului,
surprins cu acuitate, îi sunt redate
spontaneitatea, naturaleţea, care atestă,
dorinţa unor inşi roşi de complexe de aşi umili adversarul, de a-l aneantiza, cu
atât mai mult cu cât propria
inferioritate, acutizată de prezenţa
unora cărora le intuiesc preeminenţa, nu
poate fi anulată. Spre exemplu,
caricaturalul torţionarilor, înclinând spre
grotesc este vizibil în mostrele de
„inteligenţă” pe care le dau redactând,
la ordinul comandantului, propriile
declaraţii cu privire la informaţiile
obţinute la anchetele asupra deţinuţilor.
Uneori însă, aşa cum e cazul lui
Hegheduş, un oportunist la fel ca
absolut toţi din tagma celor care
întâmplător, dar nu definitiv, se află pe o
poziţie privilegiată, abrutizarea este şi
un fenomen acceptat deliberat: faţă în
faţă cu topul de hârtie albă (…), se gândi

36

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Adrian ALUI GHEORGHE

Adrian ALUI GHEORGHE

mai întâi la Dumnezeu care nu există să
îl ajute să îşi scrie raportul.
Originalitatea romanului lui Adrian
Alui Gheorghe vine, în primul rând, din
punerea în acelaşi context a unor factori
din arii de referinţă cu totul distincte:
un spaţiu concret, aparţinând istoriei,
peste care se suprapun date cu efect
halucinant care, prin asociere, capătă
sensuri parabolice, cu trimitere la
drama unei societăţi paralizate de
spaime – induse de o organizare politică
discreţionară –, care trăieşte prin
fiecare individ teama de a se şti cu sabia
lui Damocles deasupra capului, tradusă
prin posibilitatea perpetuă a oricăruia
de a deveni oricând, sub un pretext
oarecare, victimă.
Prin urma, din titlul romanului, având
ca suport secvenţe din viaţa
penitenciarului de la Aiud, desfăşurate

de-a lungul câtorva săptămâni dinspre
sfârşitul anului 1960, dar extinzând
semnificaţiile întâmplărilor la nivelul
întregii societăţi privite ca spaţiu
concentraţionar, scriitorul traduce,
aşadar, cu mijloacele artei literare,
amprenta definitivă a spaimei sădite în
adâncul conştiinţei fiecăruia dintre cei
care au traversat un sistem politic, unde
ipocrizia este absolută, iar
conştientizarea acţiunii ei determină o
stare aproape patologică de continuă
veghe, care, paradoxal, poate favoriza
alunecarea din real în iluzoriu, cu urmări
ireversibile, încât Urma poate fi
considerat romanul alienării existente,
ca potenţialitate, în orice comunitate
umană şi, cu atât mai mult, într-un
spaţiu terorizant, unde aşteaptă doar
condiţiile prielnice pentru a ieşi la iveală
spre a se impune.

În grădina lui Gherasim
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

37

note de lectură

Ion HAINEŞ

Florin DOCHIA

lesne de pornit, de vreme ce „sunt atât
de mut / încât creionul / îmi cade din
mână / cu care dintre simţuri / aş putea
vorbi / mai întâi?” Este, desigur, o figură
retorică, ea permite jocul de oglinzi al
metaforei: „ochiul meu orb / se
deschide-năuntru / în lumina aceea
bizară / unde nu e nevoie de cuvinte / în
ţara aceea fantastă/ unde umerii-mi
stau / încărcaţi de păsări / gata de zbor”
(pag. 12). Să ne folosim de cuvinte şi de
tăceri, aşadar, întrucât „casa noastră /
e-o răscruce de linişti” Pag. 14). Să
folosim Totul, aşadar. Cu solemnitate:
„nelogodite ape în cerul meu răsar /
ploi oblice îndoaie lumina în pupile /
bolnav de răsăritul acestei stranii zile /
înot în curcubeul inelar / […] / şi beat de
limpezimea clipei / în care voi rămâne
orb / mă-ncumet tainic să mai sorb /
aerul proaspăt al aripei” (pag. 16) sau
cu foarte mult sentiment: „Ochii tăi
mari, liniştitori / M-au vindecat deatâtea ori // Azi nu mai sunt al nimănui,
/ Ci doar al ochilor căprui // Misterioşi,
adânci, stelari. / Se-mbună cerul când
apari // Adie vântul cald, de mai, / Eu
nu eram de nu erai. // Privirea ta
răscolitoare / M-alină, sfredeleşte,
doare. // O umbră, ca un văl de ceaţă, /
Mă-ntunecă sau mă răsfaţă. // Şi intră
soarele-n eclipsă / Când ochii-aceştia îi
simt lipsă.” (pag. 27) Facilitatea
versificării poate conduce la jocuri
poetice senine, din zona minorului sau,
dacă ascunde intenţii ironice
postmoderne, atinge corzi interioare
secrete şi, oricum, cu efecte benefice la
cititorul cu sensibilităţi muzicale şi
ataşament bucuros la iluminări
accesibile fără efort, precum în „La vie
en rose” (pag. 98): „Eu văd în roz şi stau

Doi poeţi din
Bucureşti
Ion Haineş
Mântuirea prin cuvânt

A

deseori, poezia joacă aproape
totul pe cartea credinţei în
atotputernicia cunoaşterii totale,
a siguranţei că ceea ce există este în
slujba omului, este spre a-l servi şi nu
suntem ameninţaţi de pericolul
ambiguităţii, de bolile schimbării
accesului nemăsurat la „corola de
minuni a lumii”.
În această categorie de creaţii pot fi
încadrate unele texte ale lui Ion Haineş
din cel de-al şaptelea volum de poeme,
„Sub semnul mirării” (Ed. RavexComs,
Bucureşti, 2014). Încă din deschidere,
aflăm că autorul vede poezia ca „o
energie creatoare / o fereastră deschisă /
spre lume”, iar „semnul mirării” este
chiar „I” de la numele „Ion”, „numele
meu, / al tatălui meu, / al tatălui tatălui
meu”, chiar dacă „Se ridică mereu / o
cumpănă / ca un semn de-ntrebare, / ca
o respiraţie grea”, pe care şi-o asumă ca
fiindu-i mai marea moştenire.
Varietatea subiectelor şi abordărilor
tematice stă mărturie despre
convingerea autorului că totul este
poezie şi nu avem decât să ne folosim
de cuvintele aflate la îndemână spre a o
dezvălui tuturor. Demers nu tocmai
38

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Ion HAINEŞ

pe roze / De şi mă-nţep mereu în spini, /
Am să mă vindec de nevroze, / Cu ochi
de fericire plini. / […] / La vie en rose e o
formulă / De viaţă dusă-ntr-un preaplin,
/ Altfel e fericire nulă, / Sunt mai bogat
cu rozmarin.”
Între libertate şi eliberare, un spaţiu
îngust şi greu delimitabil, prozodia aşa-zis
clasică va oferi şi oportunitatea unor
texte sobre, dacă nu atinse de vreun fior
metafizic, precum „Nu voi mai fi tânăr”
(„Îmi voi da foc în faţa mării / să ard ca o
torţă / […] / fiecare îşi poartă Crucea / şi
Coroana de spini / ca pe o mântuire”,
pag. 57), măcar din vecinătatea reflecţiei
etico-filosofice, ca în „Gândul” (pag. 61)
sau în „Tăcerea şi cuvântul” (pag. 59):
„Cuvântul e o scoică produsă-n timp, o
perlă, / Aud vuietul mării cum freamătăn cuvânt / Sau cântul unei păsări, al unui
tril de mierlă, / Presimt venind furtună în
palele de vânt. // Tăcerea e de aur, dar
aurul străluce / Doar la lumina zilei, sub
zodie stelară, / Inelul de logodnă spre
fericire duce / Tăcerea e ca mierea, când
dulce, când amară.”
Descoperim sunete din discursul
liric labişian (autorul este născut cu
câteva luni mai devreme decât poetul
„puiului de cerb”) şi din cel esenian, în
versiunea lui George Lesnea – lesne
de observat mai cu seamă în poeme
pline de freamăt precum „Invocarea
ploii” (pag. 85), „Boală” (pag. 87) şi
„Caii” (pag. 89).
Cu antologia de faţă, Ion Haineş dă
seama de constanţa preocupărilor sale
pentru poezia de notaţie reflexivă largă,
la întâlnirea angajamentului etic din viaţa
cotidiană cu sentimentul senin al
legăturilor benigne interindividuale
inerente comunicării globalizate.
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Firiţă CARP

Firiţă Carp
Carpe diem & Curcubeu

P

oezia nu este o artă de graniţă,
este o artă totalizatoare. Orice
experienţă umană, fie
obişnuită, fie excepţională, care
conţine emoţie – şi ce experienţă
umană nu presupune implicare
emoţională? – este virtual
producătoare de poezie. Emoţia
trăită este poezie. Dar emoţia trăită
se poate ivi şi din nevoia de evadare
interioară, de depăşire prin spirit a
limitelor – temporare sau nu - unei
lumi fatalmente constrângătoare,
deci din senzaţia de absenţă a unor
experienţe dorite, însă îndepărtate.
Şi mă gândesc aici la recursurile
fantasmatice generate de frustrări
provocate de incapacităţi fizice, de
încarcerări, de obligaţiile militare sau
acelea monahale.
Introducerea aceasta îşi are rostul în
abordarea cum se cuvine a poemelor
pline de sensibilitate ale unui autor
cuprins multă vreme într-un sistem de
tip militar - grănicer de carieră, adică - şi
dăruit cu totul, apoi, preocupărilor din
domeniul literar – redactor şi director de
editură, de revistă culturală, semnatar
de proză scurtă şi romane inspirate din
viaţa pe graniţă, iniţiator al colecţiei
„101 poeme de dragoste” la Editura
Militară. Întâlnirea mea cu el s-a produs
întâi în timpul studiilor noastre de
jurnalistică, pentru a relua contactele în
anii din urmă, cu surprize din cele mai
agreabile: cel puţin volumele de poezie
Carpe diem (2006) şi Curcubeu (2014).
39

Firiţă CARP

Firiţă CARP

Firiţă Carp este un poet din stirpea
jubilativă, a bucuriei de a trăi, de unde
şi preferinţa aproape exclusivă pentru
poezia de dragoste, senină,
donjuanescă, chiar. Chiar şi accentele
vesperale sunt tot în favoarea
miraculoasei lumini nepieritoare. „Cu
părul tău, mătase în mişcare, / Îmi
aminteşti, iubito, ziua care / Deşi din
cornul lunii înjunghiată / Continuă în
noi să se mai zbată. // Cu ochii tăi ce
vor să se ascundă / Iubito,-mi aminteşti
acea secundă / În care obosită ziua
moare / Plângând zadarnic razele de
soare.” („Asfinţit”). Îndemânarea
prozodică a lui Firiţă Carp îi oferă
posibilitatea, în volumul Carpe diem, de
a exploata muzicalitatea cuvintelor, de
a stârni plăcerea pură a jocului cu
eufoniile, ceea ce subliniază oralitatea
stilului său. Mai mult, sonurile sunt
întrutotul de sorginte curat romantică,
autorul nesfiindu-se să calce pe urme
binecunoscute ale celor mai bune şi
bătute căi de la final de secol XIX şi
început de secol XX – adică în siajul
permanenţelor eminesciene şi

macedonskiene, prezente şi în
baladescul deliberat al multor poeţi de
acum trei-patru decenii. „În veşmântul
tău de pară / Parcă mergi, parcă visezi,
/ Pentru a nu ştiu câta oară / Eu te văd,
tu nu mă vezi. // În veşmântul roşu-apins
/ Precum macii din livezi / Îmi apari
adesea-n vis, / Eu te văd, tu nu mă vezi.
// În veşmântul tău ca focul / Mă îmbii
pe pajişti verzi, / Parcă, parcă-ţi simt
mijlocul, / Eu te văd, tu nu mă vezi. //
În veşmântul tău de flăcări / Arde
sufletul mocnit. / N-ai nevoie de
incendiu, / Dă-mi un semn că m-ai
zărit!” („Joaca cu focul”). Invocaţia
ironică din finalul poemului induce
abordarea ludică a oricărei lecturi din
poezia de acest fel. Firiţă Carp pare că
nu se ia în serios, că se joacă de-a şi cu
poezia: „Femeie eşti, dar pari o zână, /
Miraj plutind prin Kalahari. / Eşti peste
inima-mi stăpână / Când bei cu mine un
Campari” („La un Campari”).
Dar, adesea, dincolo de abordarea
satiric-epigramatică, jucăuşă, dar nu
neapărat şi degajat-superficială, o undă
etică traversează discret compunerile

40

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Firiţă CARP

Firiţă CARP

bine strunite. Este mai evident în
volumul Curcubeu tonul grav, umbra
nostalgiei irepresibile. „Înnebuniţi de
bulversarea lumii / Nici n-am văzut c-au
înflorit salcâmii / Şi n-am văzut nici cum
îndrăgostiţii / Adaugă la vraja inimii pe-a
minţii / Şi nici iubirea nu am mai văzut-o
/ Ca pe-un balsam al firilor, iubito, / De
fapt, nu am văzut deloc ce-i de văzut: /
Noi încă ne iubim ca la-nceput.” („N-am
văzut”). De data aceasta, se arată la faţă
dimensiunea reflexivă a poemelor de
dragoste, fluturării degajate îi ia locul
constatarea permanenţelor
sentimentului profund, peren, a
încrederii în celălalt, al speranţei. „Se
strecoară noaptea prin mine / Ca o
lebădă prin dimineaţă. / La cheiul zilei
de mâine acostează corăbii de ceaţă. //
Răbdător, aştept visul dinspre tine. /
Plecat cu ultimul gând de aseară, /
Plutind peste apele line / Ca o lebădă
prin primăvară. // Ca o lebădă sufletul
meu, / Pe-ntinse ape de dor unduieşte /
Hrănindu-şi speranţa mereu / Că,
aşteptând la un ţărm, te găseşte.” („Ca o
lebădă”). Câştigul e, întâi de toate, al

poeziei lui Firiţă Carp, care-şi lasă o
fereastră întredeschisă spre trăirile
intime, adânci, dincolo de masca
benignelor expresii cvasi-frivole. Iată,
spre comparaţie, „Joc”, din Carpe diem:
„Ce te-aş prinde de mijloc / Să te
mângâi, pui de drac, / Şi să-ţi fac totul
pe plac, / Să te miri de-aşa noroc. // Şi
cu ce priviri pungaşe / Şi focoase
dezmierdări / Ţi-aş trezi adânci fiori / Şi
dorinţe pătimaşe. / […]” şi „Ecou”, din
Curcubeu: „Mai vibrează-n urma ta
parfumul / Ca şi paşii printr-un timp de
dor / Noaptea mă învăluie ca fumul /
Scos cu sete de un fumător… // Mai
mă-ngână vorba ta şoptită / Precum
amintirea unui vag ecou. / Ai trecut
pe-aici ca să-mi fii ispită? / Sau, cu ochi
deschişi, te visez mereu?!”
Cu volumele de poezie adăugate
creaţiei sale de prozator, personalitatea
scriitorului Firiţă Carp se împlineşte
fericit, dincolo de orice fel de graniţe
care ar putea mina, teoretic, congruenţa
unui mesaj complex, exprimat
convingător în primul rând în
diversitatea sa expresivă.

Casa cu Cariatide, Sibiu, 11 iulie 2014
Florin Dochia, Virgil Diaconu, Gherasim Rusu Togan
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

41

note de lectură

Theodor CODREANU

Firiţă CARP

chintesenţă de inefabil, pe care o au toate
cărţile cu adevărat valoroase. Ceea ce, sunt
convins, vor fi simţit şi Edgar Papu şi
Constantin Ciopraga la prima lor
confruntare (se întâmpla cu mai multe
decenii în urmă!) cu „Fragmentele...“ Altfel
nu s-ar fi exprimat atât de elogios după
lectura lor! Cele două mari personalităţi
ale vieţii noastre culturale au intuit în
tânărul autor pe scriitorul ce avea să urce,
după ani şi ani de efort creator, în rândul
scriitorilor care sporesc consistenţa
literaturii române prin diversitatea şi
profunzimea abordărilor, reuşind să se
impună printr-un stil riguros, elaborat sub
lupa unui ochi atent la nuanţe, semnificaţii,
implicaţii, adică la însăşi dinamica vieţii, la
complexu-i şi enigmaticu-i tumult.
Plină de scăpărări ale gândului şi
simţirii, această carte nu ar trebui să
lipsească din nicio bibliotecă, ea înscriinduse în şirul cărţilor necesare formării, dar şi
recreării oricărui spirit pe care avalanşa
noului nu numai că nu-l inhibă, ci chiar îl
ajută să se dezvăluie şi să se afirme.
Conţinutul ei este rodul unor lecturi
aprofundate, temeinice, sistematizate şi
cristalizate în esenţializări care iluminează
şi îndeamnă la meditaţie. Fragmentele lui
Lamparia sunt sclipiri stelare dintr-o Cale
Lactee care străluceşte nu atât pe bolta
fiinţării, cât mai ales înlăuntrul acesteia.
Zicerile lui Lamparia sunt rotunjiri de
gânduri cernute prin sita deasă a eului
obişnuit cu întoarcerea dilemelor lumii pe
toate faţetele lor anume nu pentru a le
limpezi ci pentru a le reliefa măreţia
misterelor. Fragmentele lui Lamparia sunt,
de fapt, un întreg uimitor despre
laboratorul intim al creaţiei în general,
despre îngândurările unei conştiinţe care
se întreabă şi ne întreabă afirmându-şi
permanenta ardere în retortele infinitului
neştiut şi veşnic provocator. Cu cât ştie

Două cărţi,
două direcţii
Ochiul lui Lamparia
sau
Un personaj cât o carte

B

lândul şi liniştitul orăşel vasluian
Huşi, aşezat de stăpânul tuturor
miracolelor într-un peisaj decupat
din rai, pare să-i fi împrumutat cărturarului
Theodor Codreanu ceva din personalitatea
locurilor în care aparent nu se întâmplă
nimic, dar unde, dincolo de învelişul
înşelător, descoperi mai întotdeauna o
realitate mirifică. Ceea ce aveam să constat
şi eu, întâlnindu-l pe domnul Codreanu
care, sunt convins, nu i-a rămas dator micii
urbe moldave. Dimpotrivă. Prin erudiţia sa,
revărsată în nenumărate lucrări care îi
poartă semnătura sporind prestigiul
editurilor ce au avut şansa să-l publice, dar
şi în paginile mai multor publicaţii literare
şi culturale bucuroase mereu să-i
adăpostească opiniile, analizele, sugestiile,
observaţiile exprimate întotdeauna de la
înălţimea unei responsabilităţi
arhidovedite, a adus un plus de notorietate
acestui spaţiu. M-aş opri, pentru câteva
exemplificări care să-mi întărească
afirmaţiile, asupra volumului de aforisme
FRAGMENTELE LUI LAMPARIA,* pe care
l-am citit recent şi asupra căruia simt
nevoia să revin. Ce are special acest
volum? Ei bine, el poartă în sine acea

42

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Theodor CODREANU

Marian NENCESCU

mai mult, cu atât vrea Lamparia să ne lase
impresia că se află la începutul
cunoaşterii. Aflarea, pentru Lamparia, nu
este scop ci cale, nu finalitate ci început.
Iar atunci când ştie, Lamparia învăluie
ştiutul într-o înţeleaptă ironie. De la
îndemnul „Fii tare! Nu da niciodată înapoi!
Nici chiar când iei bani cu împrumut“ la
constatarea-îndemn „Sunt puţini criticii în
care merită să ai încredere. Obişnuieşte-te
să afli în tine cel mai bun critic“ este
drumul de la căutarea stilului la aflarea lui
în oglinzile în care Lamparia îşi reflectă
chipul gândurilor fără odihnă. Dar cine
este Lamparia, în definitiv? Am putea,
intrând în joc, să spunem că e un personaj
inventat şi construit de autor. Lampă-are,
adică persoana purtătoare de lumină,
iluminatoare şi alungătoare a umbrelor
ne-cunoaşterii. Cu acest sentiment am
citit, am citit... După ce am trecut de
jumătatea cărţii, am primit deja un
avertisment la pagina 111: Lamparia nu
are carte de vizită! Dar nici identitate nu
are?! Întrebarea-mirare nu apucă să ni se
cuibărească în gânduri, fiindcă puţin mai
departe, la pagina 114, nota 57, ni se
deschide portiţa spre o altă lume, aceea a
romanului Varvarienii. Aici, enigmaticul
Lamparia pare a ni se dezvălui întrutotul,
am putea afirma că e autorul însuşi,
după cum putem susţine că suntem noi
înşine, cei obligaţi de mirajul lecturii să
ne îndrăgostim de isteţimea
personajului încât, spre finalul cărţii, să
regretăm că aceasta se termină. Dar,
chiar dacă iluzoriu, ea se continuă în
fiecare dintre noi, în plăcerea pe care o
căpătăm de a citi şi gândi. Poate că
acesta este meritul fundamental al lui
Lamparia: stârnirea gândurilor!
Publicarea Fragmentelor lui Lamparia
are o istorie interesantă, pe care o veţi
descoperi citind cartea. Pe mine, această

istorie m-a dus cu gândul la un alt magician
al cuvântului, portughezul Jose Saramago.
Deţinător al premiului Nobel pentru
literatură, cel care a cucerit lumea
cititorilor cu stilu-i absolut inconfundabil,
îşi prefigura geniul încă din „Lucarna“,
roman care însă a văzut lumina tiparului
abia după dispariţia marelui lusitan.
Editura căreia îi fusese încredinţată prima
carte a lui Saramago, de către Saramago
însuşi, o „uitase“ într-un sertar...
Bineînţeles, nu i-a făcut un bine lui
Saramago, după cum nici Editura care a
întârziat drumul cărţilor lui Theodor
Codreanu către cititori nu a făcut un bine
nimănui. Dar Lamparia ne învaţă că
valoarea răzbeşte mereu, rupând cu
vigoarea ei zăgazurile marilor ignoranţe şi
micilor orgolii. Să fim, deci, optimişti
………………………..
*Theodor CODREANU, Fragmentele lui
Lamparia, Fundaţia Scrisul românesc,
Craiova, 2002

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Cititorul de control
De la Sisif, la Prometeu

D

intre cărţile apărute în ultima
vreme la Editura DETECTIV,
Cititorul de control * are poate
cea mai semnificativă legătură cu sigla de
pe copertă. Fireşte, mă refer în primul
rând la forţa investigativă a autorului, dar
şi la cuprinzătoarea frescă culturală cu
care acesta reuşeşte să ne suscite
interesul. Portretizând uneori, alteori
făcând reale incursiuni maratoniste în
stufosul material documentar, dar de
fiecare dată luându-şi în serios rolul de
investigator cultural, Marian Nencescu
sintetizează cu har, din noianul
informaţiilor culese, pe acelea care dau
43

Marian NENCESCU

Marian NENCESCU

coerenţă şi forţă de netăgăduit abordării
sale. Este definitoriu pentru întregul
volum ceea ce însuşi autorul subliniază
dintru început: ,,orice creaţie nouă,
indiferent de domeniul în care se iveşte,
rămâne, în esenţa ei, greu de definit, cu
atât mai mult de evaluat critic. Într-o
epocă în care metodele şi mijloacele
literare au evoluat considerabil, când
autorii înşişi parcă şi-au pierdut
autocontrolul, zvârlindu-se sinucigaş în
oceanul nesfârşit al scrierii incontinente,
sarcina lectorului de a identifica, din
noianul de cărţi primite spre evaluare, pe
acelea capabile să-l satisfacă, să-l intrige
sau să-l provoace, este tot mai grea.”
(pag. 7)
Deşi ar putea inhiba, la prima vedere,
apetitul pentru lectură, volumul având
peste 400 de pagini, lucrurile se întâmplă
cu totul altfel. Chiar la o succintă răsfoire
el se transformă într-o capcană a
spiritului, luându-ne prizonieri interesul şi
atenţia între filele lui. Esenţializând
convingător, cu aerul imbatabil al
firescului, Marian Nencescu construieşte
pagini memorabile, al căror farmec te
urmăresc (aproape detectivistic!) dincolo
de perimetrul lecturii. Cartea are alură
enciclopedică, mai multe însuşiri
recomandând-o pentru lectură atentă,
făcută pe îndelete. Personalităţi de primă
mărime ale culturii române fac obiectul
unor radiografii minuţioase, profitabile
oricui este interesat să înveţe din
experienţa altora sau, pur şi simplu, să-şi
lărgească şi consolideze fundamentele
cunoaşterii. Dar nu sunt eludate nici
destine aflate în pragul afirmării, oameni
al căror drum spre atingerea valorii, în
varii domenii, e deschis către piscuri
nebănuite datorită pasiunii, perseverenţei
şi harului. Filosofia, istoria, literatura,
matematica, artele plastice, bibliofilia (şi

am mai putea enumera, dar lăsăm să
descoperiţi şi singuri alte spaţii în care
pasiunea face minuni), se regăsesc într-un
mozaic strălucitor, menit să ofere
informaţii şi să reconforteze totodată.
Faptul că acest „mozaic“ e alcătuit din
două părţi distincte (1. Mantia
celebrităţii, 2. Lecturi (in)fidele, aceasta
fiind structura cărţii) vine în sprijinul
cititorului grăbit, însă dornic de a afla mai
multe în acelaşi timp, pentru că e vorba
atât de criterii tematice cât şi stilistice.
Am convingerea că, datorită bogăţiei de
informaţii şi stilului în care sunt expuse,
oricât de grăbiţi am fi, după întâlnirea cu
Cititorul de control nu ne putem despărţi
fără să-i savurăm parfumul inconfundabil.
Citind cartea lui Marian Nencescu, în
dese rânduri gândul m-a dus la Sisif. Dar
nu la zădărnicia repetabilului urcuş în
infinit, ci la pasiunea şi voinţa cu care
reia şi împlineşte miticul personaj
anevoiosul traseu de fiecare dată. Pentru
a desăvârşi acest demers cultural de
excepţie, autorul lui a navigat ani întregi
printre autori şi cărţi, s-a ,,infiltrat’’ în
miezul vieţii spirituale şi s-a nutrit cu vise
de creator urcând fiecare segment care îl
compune până în vârful înţelesurilor. Şi a
găsit modalităţile potrivite ca de acolo,
de la înălţimea desluşirilor adânci, să i se
asemene lui Prometeu: reuşind să
dobândească focul cunoaşterii, întoarce
întreaga-i lumină şi căldură spre cei ce au
nevoie de lumina şi căldura ei, cititorii.
La care ispravă contribuie şi un inspirat
Cuvânt de întâmpinare ,,rostit” de
cunoscutul scriitor Florentin Popescu, în
deschiderea volumului.
…..
* Marian NENCESCU, Cititorul de
control, Editura DETECTIV, Bucureşti, 2014

44

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

note de lectură

Silvia BITERE

Maria DOBRESCU

cu mare graţie şi tact actoricesc o transpune
în realitatea imediată.
Eroii Silviei Bitere au o tipologie şubredă,
din punct de vedere psihologic, uşor labili
spre drame antice. Cum este cazul lui Toma
(„Fantastica realitate”) care nu-şi poate
depăşi teama de ce va urma, el aflându-se în
situaţia limită în care crescându-i din ureche
o roşie, simte că viaţa lui a luat sfârşit, vede
totul în negru şi de aici tragedia psihică prin
care trece. Capul peste care şi-a tras o cutie
de carton, ca să-şi acopere vrejul de roşie
crescut din timpan (iată o imagine Salvador
Dali), toate aceste dureri interioare ale lui
Toma sporesc, deopotrivă, şi misterul
povestirii. Cititorul este prins ca-ntr-o
menghină. Va reuşi până la sfârşit acest erou
să se salveze sau nu?
Există în această poveste un aer trist,
dar şi un optimism suficient de mare care să
provoace în cititor acea dorinţă de a vedea
ce urmează mai departe să se întâmple cu
personajele.
Apar, aşadar, piloni de susţinere ai
acţiunii, stabilopozi care să oprească
„valurile” unei mări agitate. Apar prietenii
acestor personaje labile psihic ce le vor da
curaj pe tot parcursul povestirilor, căci rar
se va întâmpla ca un erou să fie absolut
„normal” în imaginaţia şi situaţiile propuse
de autoare.
„Toma se opri, brusc, din povestit, deveni
livid la chip, se-aplecă peste braţul
canapelei, cu capul într-o parte şi rămase cu
el, aşa, atârnat.
Marian îl luă de mijloc , îl ridică şi porni
cu el spre uşa de la intrare.
- Ai nevoie de aer curat, Toma!
- Nu, stai! zise Toma, înainte să ieşim,
vreau să mă vezi, vreau să mă ajuţi să-mi
dau cutia asta jos de pe cap, că nu pot
singur. Mai devreme, am simţit ceva rotund
că-mi presează obrazul, cred că, deja, o
legumă s-a copt. Vreau să vedem împreună
câte flori mai sunt, ca să ştiu cum stau.”

Povestiri cu scaun
la cap

V

olumul de proză scurtă al Silviei
Bitere , intitulat „Povestiri cu scaun
la cap”, apare la „Ed. Eurostampa”,
în 2014, Timişoara.
Încă din titlu, autoarea acestei cărţi pare
a ne transmite ceva. Cum s-ar zice, să ne
căutăm mintea şi să ne aşezăm comozi pe
un scaun sau în fotoliile noastre, de acasă,
din sufragerie ori unde ne aflăm, până la
urmă, să începem să citim de la prima
povestire până la cea de-a unsprezecea,
aventurile unor personaje mai mult sau mai
puţin suprarealiste, mai mult sau mai puţin
ironice, comice, dar şi dramatice.
Cum sunt personajele Silviei Bitere? Păi
cum să fie? Pline de umor negru,
aventuriere, urmând, adesea, un destin
comico-tragic, specific spaţiului balcanic.
Varlaam şi Varlam, Nea Taifas (poştaşul
din Moeciul de Jos), Profira şi Pantelimon
din povestirea „Ventrilocul celibatar”,
Marian Fantasticul, Toma, Silvia (o fi vorba
despre chiar autoarea scrierilor?!) din
„Fantastica realitate”, Vlad şi Summer din
„Pictorul de la nouă”, Tina-Valentina din
„Tina-Valentina” Toma şi Maria din
„Balerina pictorului” Zaraza, Adela şi Elvis
din „Maşina de tocat creieri”, Victor din
„Zugravul de la nouă”, Mia de la coafor şi
Maria din „Vecinul meu, Maria, Mia şi alţi
oameni” şi nu cel din urmă personaj de
basm, aşezat ironic într-un castel în mijlocul
unui lan de porumb, Contele de Zahăr Ars,
din povestirea cu acelaşi nume, fac deliciul
unei lumi nebune, turbate pe care autoarea

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

45

Silvia BITERE

Silvia BITERE

În povestirea „Contele de Zahăr Ars”,
Silvia Bitere ne proiectează o lume bizară sub
privire, ca în „Pagini Bizare” ale lui Urmuz şi
asistăm la replici interesante între două
personaje atipice: Lumina şi Contele de
Zahăr Ars. Personificarea se află la ea acasă şi
autoarea manevrează cu iscusinţă acest joc
în spirit de idei puse pe seama eroilor săi.
„Era adevărat, căci lumina avea şolduri
de femeie, doar capul îi era pătrat.
Se cutremură contele de-ndată şi se
puse pe urlat. Nu cunoscuse dragostea
niciodată, nu hoinărise pe alte meleaguri
pentru a-şi găsi fericirea.
- Nu mai plânge, îi şopti ea
cu blândeţe, că mă dizolvi.
- Atunci, ce să fac eu cu tine
dacă nu te pot atinge?
- Voi, oamenii, nu ştiti să
preţuiţi ceea ce vă este dat de
la bunul Dumnezeu. Ai avut
lanul de porumb şi ţi-ai bătut
joc de el.
- Nu este adevărat, ripostă
contele. Nu eu am adus furtuna
şi nici pietrele nu au fost ale
mele!
- Eşti destul de isteţ pentru un amărât.
Dar, uite, ce-i, i se adresă lumina. Nu am
venit pentru tine, ci pentru calul tău.”
Deşi rostirea în această povestire este
simplă, de factură comico-tragică şi,
oarecum, stângace, ea se datorează exclusiv
personajelor. Autoarea mizează pe efecte
speciale de natură joasă, însă reuşeşte să
surprindă într-un mod delicat pe cititor care
se implică în poveste, ba chiar devine intrigat,
dându-i dreptate personajului efemer.
Dacă ar fi să analizăm după „seriozitate”,
scrierile la prima vedere, aşa s-ar şi numi:
neserioase, însă nici vorbă de aşa ceva!
Silvia Bitere cunoaşte arta scrisului şi
jonglează, efectiv, cu vorbele. Poate faptul
că autoarea este şi poetă, o ajută, cumva, să
plaseze anumite stări, trăiri, foarte bine,

într-un context plin de imaginaţie.
De aici şi multitudinea de idei care
poartă lectorul spre căi nebănuite, fantezie
şi mister la tot pasul.
Povestirea „Responsabil cu optimismul”
este singura povestire din cele unsprezece ale
Silviei Bitere care dovedeşte latura poetică a
prozatoarei, de astă dată, Silvia Bitere.
„Lucram pe secţii, raioane. Era o muncă
dificilă, care se baza sută la sută pe creierul
uman. Foloseam foarte des personificarea.
Ea reprezenta alimentul de bază pentru
localnicii oraşului. Cel mai scump produs era
„metafora”. Acolo, trebuia să mergi prin
comparaţie şi nu era, întocmai,
uşor. Finitul, ce ieşea după ce
se foloseau, aproape, în mod
abuziv, figurile de stil, era dat
spre raionul comentatorilor.
Acolo, părerile erau împărţite.
Din când în când, micile
conflicte erau sistate de către
editori, responsabili de
coerenţa pruduselor. Cei mai
bine văzuţi erau angajaţii care
vorbeau despre «etica morală»
a fericirii.”
Prozele Silviei Bitere au un stil aparte,
cum nota, bunăoară, prozatoarea Cristina
Ștefan, în revista „Plumb”: „Silvia este cine
vrea ea să fie sau holograma ei de acum
5000 de ani sau viitorul făpturii ei din anul
125678 e.n. Îşi permite orice, fiecare lucru
sau întâmplare poate atinge fie absolutul,
fie abstractul, ba chiar imposibilul.”
Prozele Silviei Bitere pot fi puse în scenă,
la teatru, sau pot duce până într-acolo,
încât să atingă pelicula unui scurt-metraj.
Nimic din cele narate de autoare în
volumul “Povestiri cu scaun la cap”, nu face
dovada unei munci scriitoriceşti în van, şi
acesta poate constitui un motiv serios,
poate chiar fundamental, de a pune mâna
pe carte cât mai repede.

46

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

eseu despre lectură

Chriatian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

în loc să stimuleze valoarea, şi ea desuetă, a
originalităţii. Ei răspund cel mai adesea: la
îmbogăţirea vocabularului. Dar nimeni nu
citeşte ca să-şi îmbogăţească vocabularul.
Nimic despre ceea ce înseamnă plăcerea
textului, despre valorile universului ficţional,
despre funcţia poetică a limbajului. Nimic
despre forţele ascunse al limbii. Căci, cum
observa Eminescu, nu noi suntem stăpânii
limbii, ci limba este stăpâna noastră. Deci: la
ce foloseşte literatura? Repet: la nimic din
ceea ce se numeşte îndeobşte folos. Sigur,
există studii neurologice care arată o altă
structură a creierului pentru cei care citesc
sau ascultă muzică. Dar nu la acest aspect
de specialitate mă refer aici. Ci la un înţeles
banal, comun al cuvântului, şi din acest
punct de vedere literatura nu foloseşte la
nimic şi nimănui! În postmodernitatea
noastră tot mai săracă spiritual asistăm –
neputincioşi? – la dezbrăcarea omului, rând
pe rând, de toate veşmintele umanităţii
sale. Dez-umanizarea, reducerea omului la
plăcere, deci fiziologie, este opusă lecturii.
Lectura presupune o scară de valori. Atrag
atenţia asupra cuvântului scară care
presupune: ierarhie, efort, iniţiere, verticală,
discernământ, adică severă cernere a
grâului de neghină. Adică exact termeni
opuşi nivelării pe orizontala juridică a
postmodernităţii. Valorile umanismului
clasic sunt, rând pe rând, abolite, înlocuite
pervers cu valorile individualismului, care
sunt altceva. Literatura edifică şi este
edificată pe asumarea acestor valori transindividuale. Dacă nu „te identifici” cu
doamna Bovary sau cu Oblomov, dacă eşti
prins în închisoarea definitivă a „eului”, nu
înţelegi rostul lecturii a cărei menire e
tocmai să adauge ceva la Eu.
Anul trecut mi-au atras atenţia două
statistici care, aparent fără nicio legătură
între ele, se cer totuşi citite împreună.
Cifrele date publicităţii de organismele UE

Piatra de pe
fundul râului (2)

S

i astfel am trecut spre a treia
prejudecată pe care ne propunem să
o deconstruim. Mitul eficienţei, al
folosului. Întrebarea „la ce foloseşte
lectura” este una dintre acele întrebări
„proaste”, care nu pot duce la nici un
răspuns îmbogăţitor. Pur şi simplu pentru că
lectura nu trebuie să „folosească” la ceva
sau, dacă e de căutat totuşi un folos, el se
află într-un alt plan al existenţei decât acela
în care suntem obişnuiţi a-l căuta. Să mă
explic… Trăim într-o societate a unui
pragmatism al imediatului, are valoare
numai ceea aduce un folos material imediat
şi vizibil. Or, lectura nu se încadrează
evident deloc în acest model. Ea este prin
natura ei ontologică desuetă, întrucât
trimite la o ordine metafizică (să nu ne
temem de cuvinte!) care nu se mai
potriveşte cu refuzul absolut al acestor
valori în mentalul şi educaţia noastră
postmoderne. Lectura adevărată (voi
explica) contrazice ochelarii de cal ai
pragmei care domină educaţia deja de mai
bine de un secol, cu din ce în ce mai puţine
alternative. Vă mărturisesc, atunci când
preiau o nouă clasă de literatură, prima
întrebare pe care le-o pun elevilor este
exact aceasta, a noastră, de azi: la ce
foloseşte literatura? Răspunsul lor este, în
zdrobitoarea majoritate a cazurilor, de o
dezarmantă, întristătoare uniformitate,
demonstrând indirect sărăcia de concepţie a
predării literaturii, felul în care un
învăţământ idiotizant aplatizează gândirea

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

47

Chriatian CRĂCIUN

Chriatian CRĂCIUN

abilitate arată că suntem pe ultimul loc la
consumul de pastă de dinţi, dar şi la
consumul de carte. Şi pe unul dintre
primele locuri la consumul de televiziune.
Dacă vrem să înţelegem ce se întâmplă în
România, ar trebui să citim împreună
aceste statistici care multe explică… Vă
dezvălui cum le răspund eu elevilor după
testul amintit mai sus. Pentru că nu le pot
oferi explicaţiile oarecum sofisticate de aici,
le dau exemplul cu pasta de dinţi. Ceva de
genul: aşa cum trebuie să te speli pe dinţi,
tot aşa trebuie să te speli şi pe suflet, pe
care se depun murdării ce riscă să-l
altereze, să-l îmbolnăvească iremediabil. Şi
metoda cea mai la îndemână a „curăţirii”
sufletului este arta, în cazul nostru
literatura ca fiind cea mai uşor accesibilă
totuşi. Nu e nimic original aici, e doar, spusă
simplu, antica teorie a katharsisului, a
purificării. Ba mai mult, e şi ceva din
definiţia kantiană, atât de mult îndrăgită de
Maiorescu, a frumosului ca finalitate fără
scop. Literatura adevărată este un mod de a
ne curăţa sufletele. Nu ştiu cum se petrece
asta, este o taină, dar se petrece. Ea este în
strânsă legătură, cum vă spuneam la
punctul 2, cu timpul. Mai precis, cu ritmul.
Există ritm în toate – recitiţi Eccleziastul! Un
ritm al respiraţiei şi unul al rugăciunii, unul
al iubirii şi altul al anotimpurilor, unul al
faptelor şi altul al sentimentelor. Ritmul
lecturii este unul lung, aproape insesizabil.
Din el nu percepem decât rodul final.
Încerc acum, în final, să vă desluşesc
imaginea din titlul expunerii mele, în care
am încercat să focalizez metaforic tustrele
înţelesurile şi neînţelesurile lecturii.
Imaginaţi-vă o piatră pe fundul unui râu
repede de munte. Sau al unui fluviu
majestuos de câmpie. Piatra aceea ascunsă,
neştiută, este şlefuită de trecerea
necontenită a apelor. Acesta este rostul
ascuns pe care-l văd eu al lecturii. Ea

provoacă o îndelungă, insesizabilă, uneori
abia vizibilă pe distanţa a mai multor
generaţii, polizare, şlefuire a spiritului şi a
sufletului. Sunt popoare ale cărţii care arată
altfel decât cele în curs de alfabetizare.
Spiritul acesta şlefuit, care reflectă lumea
adecvat, oglindă veneţiană de profunzime,
numai lectura o oferă. Să observăm un
lucru: în vreme ce tot felul de alte citiri: de
pe bloguri, reţele şamd, se desfăşoară pe
orizontală şi ne oferă spre observaţie cazuri,
numai lectura literară ne oferă modele.
Bovarisme găsim din abundenţă pe FB,
Madame Bovary e numai cea din romanul
parcurs răbduriu. Sinucideri spectaculoase,
e plină presa de ele, fac rating. Anna
Karenina e unică în nefericirea ei. Foarte
mulţi ne-am trezit uneori cu o senzaţie
larvară, numai personajul lui Kafka se
trezeşte la propriu sub formă de gândac.
Vorbind despre lectură, am adus implicit un
fel de critică unui anume model uman, pe
cale de a se generaliza. Cel al omului recent,
care nu mai ştie să citească. Nu în sensul
alfabetic. El nu citeşte propriu-zis, ci
răstălmăceşte textul, ştie dinainte ce ar
trebui acesta să spună, „citirea” lui e
oarecum pleonastică, de vreme ce ea nu ar
face decât să-i adeverească ceea ce el ştie
deja, prin lentilele ideologice care i-au fost
montate. Pentru el lectura nu mai e
confruntare, de vreme ce el deţine deja
toate răspunsurile. Nimeni nu poate spune
la sfârşitul lui Război şi pace sau Cântecelor
lui Maldoror: ştiam eu! Şi mai e ceva:
lectura nu e act de socializare (unul dintre
cele mai oribile cuvinte pe care le folosim
azi, un fel de Euri cancerigene ale spiritului),
ci de recluziune. Lectura te învaţă să fii
singur cu spor. Este un act secret, ca şi
dragostea. Şi roadele ei se ivesc – poate – la
fel de misterios. Scufundaţi sub fluviul de
cărţi, să aşteptăm ca sufletul să ne devină
oglindă a lumii prin îndelungată lustruire!

48

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

carnet

Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius
FRĂŢILĂ
Pacienţii politici (2)
Anul 2012 rămâne unul de referinţă în
politica românească postdecembristă.
Decăderea regimului portocaliu, patronat de
Traian Băsescu şi apogeul (victoria
zdrobitoare în alegerile locale şi
parlamentare) alianţei social-liberale (USL)
au adus importante modificări în mentalul
colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal
de ciocnirea celor două blocuri politice
(manifestaţiile antibăsiste de stradă din
ianuarie şi februarie, alegerile locale din
iunie, referendumul de demitere a
preşedintelui, alegerile parlamentare),
românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat,
fără să poată a înţelege în profunzime
dimensiunea jocurilor politicianiste din culise.
Volumul „Pacienţii politici”, din care public
aici o altă serie de fragmente-jurnal, îşi
propune să scoată la lumină aspecte
importante din partea nevăzută a politicii:
jocurile din jurul puterii, falsele camaraderii şi
pe alocuri impostura, care inevitabil vor duce
în anii următori la prăbuşirea eşafodajului.

***
e încheagă cât de cât „armata”
de activişti cerută de
conducerea superioară de
partid. Apar feţe noi, pe care nu le-am
văzut în viaţa mea. Sunt oameni care
îşi declară subit susţinerea pentru
Vigu. Puţini din convingere! Printre ei,
aghiotantul Dănilă găseşte şi elemente
reacţionare trimise de adversari să

S

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

spioneze, să destabilizeze. Cred că e
paranoic! Ce dracu’ să spioneze ăştia
la noi?! Vigu a cerut din nou (!!!)
verificarea listelor de activişti.
Concluzii îngrijorătoare. Tineretul a
dispărut, la organizaţia de femei
aproape că bate vântul, „rezerviştii”
sunt doar în scripte şi, cu toate astea,
„cartierul general” emite, frenetic,
ordine peste ordine.
Arătăm ca trupele lui Napoleon în
retragerea din Rusia, divizaţi, obosiţi şi
măcinaţi de slăbiciuni. Avem mare
nevoie de forţe proaspete. Tineretul,
condus în ultimii ani de Filipina, pare
decimat în urma unor întâmplări bizare.
Fata asta a intrat în partid prin 2010,
recomandată de verişoara Mile, fiica
Lăcrămioarei - secretară cu state vechi
la PNL încă din vremea Veţelenilor
năşiţi în politică de familia Quintus.
Proaspăt „repatriată” din Germania la
vremea aceea, Filipina s-a integrat
repede în problematică, dovedind
multe dintre calităţile agreate de
conducerea superioară: exuberanţă,
inventivitate, dinamism şi multă
dorinţă... Nimic nu părea a sta în faţa
tinerei doamne, bine garnisită fizic şi
chiar intelectual, până într-o zi, când,
din prea multă dorinţă a intrat în
conflict cu propria rampă de lansare,
ajungând în cele din urmă pe tobogan.
49

Florin Severius FRĂŢILĂ

Aşa se face că azi, ceea ce a mai
rămas din vechea celulă a tineretului
liberal gravitează pe lângă seniori într-o
formă fără fond. Păcat! Nu înţelegem să
fim serioşi şi să investim în tineri,
schimbul de mâine în politică! Ne
grăbim să ocupăm funcţii, să dăm din
coate pentru privilegii efemere şi uităm
viitorul. Cred că singurul proiect
important în prezentul politic este
atragerea treptată a tinerilor, ce trebuie
învăţaţi obsesiv că a fura este o crimă şi
că valoarea este altceva decât puterea
banului obţinut prin orice mijloace. Am
obosit să tot susţin astfel de principii
printre colegi. Mi se spune că sunt
teoretician şi că societatea actuală are
nevoie de oameni practici, descurcăreţi.
A fi descurcăreţ în zilele noastre
înseamnă, de cele mai multe ori, a fi
corupt şi de aici tot putregaiul politic
generalizat. După alegeri, indiferent de
rezultat, am să încerc să reconstruiesc
după gândul meu organizaţia tinerilor
liberali. Sper să fiu lăsat...
8 martie 2012
*
Ziua Femeii. Au înflorit chermezele
organizate pentru activistele din
politică. Restaurantele nu mai fac faţă.
Fripturi, torturi, lăutari şi aranjamente
florale de sute de milioane de lei. Grija
pentru femeie într-un an electoral, o
ipocrizie. Am să scriu pe tema asta un
cuvânt înţepător, cu riscul că-i
deranjez pe mulţi.
Au trecut 13 ani de la prima ediţie a
ziarului pe care-l conduc, Oglinda. Nu
mai pun la socoteală alţi şapte de
Jurnalul de Prahova şi Antena 1 Ploieşti Sinaia. O viaţă în presă. Primesc multe
mesaje de felicitare de la cititori şi asta
50

Florin Severius FRĂŢILĂ

compensează toate momentele grelele
prin care am trecut în acest timp. N-a
fost uşor!
10 martie 2012
*
Reacţii urâte la scriitura „Ziua femeii
elector”, publicată săptămâna asta în
gazetă. Mulţi tovarăşi, supăraţi, îmi
reproşează că nu era momentul să fac
valuri. (Deh, an electoral!!!) Un libidinos
chiar a avut tupeul să-mi transmită
„amical” un sfat şi anume acela că
jurnalismul tăios pe care îl practic nu face
casă bună cu politica şi eventuala mea
candidatură la o funcţie publică. Am vrut
să-l iau la palme şi puţin a lipsit! „Nu
primesc sfaturi prin intermediul slugilor”,
a fost răspunsul meu. Treizeci de minute
mai târziu, îmi apărea pe ecranul
telefonului un apel de la „sfătuitorul” şef.
După un schimb viguros de replici,
individul a aflat că nu sunt deloc dispus
să îmi înghit cuvintele şi că viziunile
noastre despre politică sunt total
diferite. Cred că rămâne în continuare pe
lista „prietenilor”.
13 martie 2012
*
Plenară de partid la Casa Tineretului.
Vigu a chemat tot activul acelist (ACL surogatul politic pritocit la Bucureşti de
Crin şi Felix) pentru validarea
candidaţilor. Puţin peste o sută de
suflete înăcrite. Luări de cuvânt din
prezidiu şi din sală. Printre vorbitori şi
scriitorul Emanoil, conservator de
conjunctură. Discurs furtunos, presărat
cu o mulţime de lăudăroşenii greţoase la
adresa lui Vigu. Are talent, prolificul
romancier! Aud că speră să ajungă
consilier local şi şef la cultură.
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius FRĂŢILĂ

După o oră şi jumătate, „spectacolul”
din sala de şedinţe s-a mutat pe scenă, în
sala de 700 de locuri. Vigu a oferit un
concert de muzică populară, prezentat
de o amfitrioană plinuţă şi iscusită la vorbă.
La final, foaierul stabilimentului era
ticsit de lume care aştepta să plece acasă
cu ceva la pachet. Penibil nărav
românesc! Ghinion! Reţeta „culturală”
conţinea doar hrană spirituală. Cineva a
răspândit zvonul şi în cinci minute nu mai
era picior de activist. Doar două-trei
grupuri răzleţe, rămase la o sesiune de
impresii. Unul dintre ele, electrizat de
Livache. M-am apropiat şi rău am făcut,
pentru că omul era chitit pe reproşuri şi
avea nevoie de un încasator în contul lui
Vigu. M-a luat repede în primire: „Eşti
părtaş la toate practicile astea
comuniste! Oameni aduşi cu forţa la
spectacole jalnice de propagandă (…). Nu
vezi că se foloseşte de tine, de voi (…)!?
Mai vorbim noi după alegeri, când o să te
arunce cât colo (…)!” Eram obosit după o
zi grea. Îi ştiam bine repertoriul, aşa că
am preferat să plec.
14 martie 2012
*

simte inutil într-o construcţie politică
bazată pe judecata unui singur om,
transmisă printr-un aghiotant dubios.
Am încercat să-l determin să vadă mai
departe de toată această perioadă
tulbure, dar orice argument pare de
prisos. Abandonul lui poate cântări mult
în ecuaţia electorală a momentului.
Delicată situaţie! Sper să reuşesc să-l
calmez.
28 martie 2012
*
Din poartă în poartă cu Vigu, ca
popa cu botezul. Detest acestă
„strategie”. Azi am încercat să dispar o
vreme din peisajul dezolant dintre
blocuri, la Turnătorie. Satrapul a
observat şi a trimis un copoi pe urmele
mele. „Am fost după ţigări”, îi zic lui
Vigu, care mă privea cu reproş. În jurul
lui se agitau cinci pensionare, trei
şomeri, un administrator nebun de bloc
şi o vânzătoare durdulie, ce mesteca
seminţe în prag de prăvălie cu miros
greu de peşte. Fiecare vorbea pe limba
lui. Asaltat de insistenţele a două
văduvioare înglodate în datorii până-n
gât, cu pensii de urmaş mizerabile,
primite în contul defuncţilor soţi beţivi,
Vigu îşi aranja nervos nodul de la
cravată, aruncând flăcări din priviri în
direcţia noastră, a însoţitorilor săi.
Isteria se acutiza. Trebuia să intervin.
M-am apropiat de băbătia cel mai puţin
ofilită şi i-am şoptit, complice, că
domnul prezentabil care le vorbeşte a
venit aici să le asculte necazurile şi să
încerce să le rezolve. Minciuna a avut
efect. Înmuiată pe jumătate, femeia a
schimbat tonul: „Frumos bărbat. Îl votez
să ne conducă oraşul, să avem şi noi la
cine merge în audienţă”. În spatele meu

Se revarsă stresul peste noi. Suntem
prea puţini pentru o luptă atât de mare.
Vigu promite tot timpul sprijinul PSD.
Deocamdată, nimic. Totul trebuie făcut
pe repede înainte şi asta ne duce de
multe ori cu capul în zid.
Mirică este foarte dezamăgit şi vrea
să renunţe. La prânz a vrut să ne vedem
în cafeneaua italienească din zona
notariatelor. După ani de activitate la
vârful partidului, pare obosit şi
demobilizat în faţa baricadei
comunicaţionale impuse de Vigu. Se
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

51

Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius FRĂŢILĂ

se auzea vocea răguşită a
administratorului de bloc, un omuleţ
colţuros, cu bască şi salopetă de
stahanovist, ce îl certa pe Vigu pentru
că nu face ordine cu mafioţii din
administraţia locală, care împart şpaga
cu un alt administrator de bloc, rival al
său. Vizibil năuc după „baia de
mulţime”, Vigu a sunat retragerea. Era
albastru la faţă şi, inevitabil, a urmat o
şedinţă de „analiză”. Vinovaţii eram noi,
toţi „scutierii”, pentru că nu
formaserăm un zid protector în faţa
celui expus. În mod cu totul special, a
fost identificat şi un vinovat mai exotic,
în persoana Filipinei, „şefa” de la
tineret, care s-a arătat în faţa
electoratului cu „tatuajele la vedere” şi
„tocuri jignitor de înalte”. Drept pentru
care a şi fost exclusă din programul
deplăsarilor viitoare, fără alte explicaţii.
3 aprilie 2012
*

La Băneşti se profilează o „revoluţie a
moralităţi” în politică. Consoarta
primarului arestat C. Petre se pregăteşte
să candideze, în echipament portocaliu,
pentru prima funcţie rămasă vacantă în
comună. Nu pot să cred! Pe de altă
parte, nici USL-ul nu rupe gura târgului
cu un fost miliţian (PSD) care îţi vorbeşte
în şoaptă şi în prezenţa căruia ai
sentimentul că trebuie să-ţi asiguri
spatele.
La Poiana Câmpina, primarul Duţă nu
pare deloc alarmat de eventuala
confruntare cu Valjan, omul lui Serghei.
Doarme în bocanci şi cred că asta îl poate
costa un eşec răsunător. Pare foarte sigur
pe el, pesedistul, dar nu-l văd bine.
La Proviţa de Sus, Cosmoaica, femeie
băţoasă, se simte în continuare pe cai
mari. Devotată lui Serghei şi unsă cu
toate alifiile, încă din vremea
comuniştilor, primăreasa se laudă că o
iubeşte poporul şi că are noul mandat
deja în buzunar. Tot ce e posibil, pentru
că USL este destul de slab reprezentat.
4 aprilie 2012
*

Partidul Poporului Dan Diaconescu se
umflă ca un balon de săpun. Înfierbântaţi
de zecile de mii de euro promise la
televizor, anumiţi câmpineni au luat cu
asalt sediul noului partid din strada Ana
Ipătescu, unde fiecare poporean cu
adeziune a primit câte un sac plin cu
cartofi şi o plasă cu ceapă. Propaganda
otevistă îşi face treaba! PPDD-ul are mari
şanse să devină un vehicul politic ieftin şi
sigur pentru mulţi oportunişti cu ştaif.
Ultimul nume vehiculat pentru a
reprezenta acest partid în alegerile locale
este cel al lui A. Piţigoi (în prezent
consilier local din partea PIN), fiul
cunoscutului doctor Leonida. Se
limpezesc apele. Jucătorul a început să
mute pe toată tabla.
52

Şedinţă fulger la „cartierul general”.
La ora stabilită am intrat în cabinetul 1,
unde i-am găsit, surprinzător, doar pe
Vigu şi pe Dănilă. Se discută un alt
program de campanie. Schimbări
radicale din mers. Agresivitatea lui Vigu
duce lucrurile în derizoriu. Am preferat
să tac. Dănilă scria de zor în agendă,
după dictare. Nimic nou. Aşteptam să
mai apară din colegi: Mirică, Rodiana,
Mirel. Nu se întâmplă şi asta îmi dădea
de gândit. Ce soi de scenetă se juca
acolo? Aveam să aflu că una bine
regizată. Vigu şi Dănilă îşi doreau să
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

clarifice o problemă foarte importantă şi
anume ordinea pe lista USL a
candidaţilor liberali pentru Consiliul
Local. Evident că nu era normal să
discutăm în trei o chestiune ce ţinea de o
decizie colectivă, dar am lăsat sceneta să
curgă, din curiozitate. Fără nicio
introducere, Vigu a propus ca lista să
înceapă cu el, să continue cu aghiotantul
Dănilă, după care să urmez eu, Rodiana,
Bolo de la P.C. şi eventual Mirică, pe un
loc şase (respectiv doisprezece în
algoritmul USL), puţin probabil de
obţinut. Nu mă surprindea decât poziţia
jignitoare faţă de Mirică şi într-o mică
măsură complicitatea vizibilă dintre Vigu
şi Dănilă. Am protestat şi am obţinut
foarte uşor rocada între Mirică şi
conservatorul B. Interesul lor era, de
fapt, locul doi pentru Dănilă, pe care aş fi
putut să-l revendic. Ştiam însă cu cine
stau de vorbă şi am ales să le cânt în
strună. Miza era puţin importantă. Odată
uns pe locul doi, Dănilă arăta precum

Florin Severius FRĂŢILĂ

jokerul din cărţile de joc, vesel şi plin de
zorzoane, iar Vigu ca o peţitoare
mulţumită că a scăpat de cucuveaua
nemăritată din casă. Se merită unul pe
celălalt!
5 aprilie 2012
*
Cum era de aşteptat, mica târguială de
ieri a provocat nemulţumiri. Mirică vrea
să renunţe, iar Rodiana se simte jignită.
La prânz, Vigu a sunat din nou adunarea.
De data asta ne-am întâlnit în formulă
completă, toţi cei şase eligibili, cinci
liberali şi un conservator. Discuţii sterile.
Fiecare a comentat atât cât a avut
interes. Jocurile erau făcute cu dibăcie,
iar nemulţumiţii se aflau în minoritate.
Dincolo de locul trei, toată lumea avea o
problemă. Conservatorul B. (bine instruit
de Vigu), a renunţat şi a închis litigiul.
Mirică rămâne în cărţi. A doua târguială
s-a încheiat mult mai rapid decât speram.
6 aprilie 2012

Galele APLER - 12 octombrie 2010
Radu Voinescu a înmânat Premiul de critică lui Gherasim Rusu Togan
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

53

sociopinia

Nicolae BACALBAŞA

Nicolae BACALBAŞA
Bătrânul şi sistemul
medical. Între Platon
şi Rousseau
„În orice naufragiu cel mai rău îmi pare
de pasagerii de la clasa întâia.”
Mark Twain

Î

n 1944, în România ocupată de trupele
sovietice, a avut loc o discuţie între o
rudă de-a noastră, medic, şi un colonel
medic din forţele de ocupaţie devenite
aliate. Sovieticul era şocat de numărul
mare de bătrâni pe care îi văzuse.
- Bine, bine, dar voi ce le faceţi, îi omorâţi?
- Nu, dispar de la sine.
În Afganistan, până nu de mult, când
migrai cu oile, treceai cursuri de apă
rapide. Cei bătrâni, ce nu puteau înfrunta
curentul, rămâneau de partea cealaltă a
râului. Nu îi mai vedea nimeni niciodată.
La inuiţi când eşti prea bătrân, când nu
mai poţi vâna foca, când devii o povară,
ieşi din igloo şi dispari pentru totdeauna
în viscol.
Populaţia binderwurs din India centrală
îşi mânca bătrânii, gândind că acest act
produce plăcere zeiţei Kali.
Lumea europeană este o lume prosperă
(căci în alte părţi se moare real şi masiv de
foame), dar care se află în faţa unei
revoluţii demografice mondiale cu
implicaţii economice majore (Wells N.).
Populaţia cu vârsta de peste 60 de ani
sporeşte într-o proporţie ce depăşeşte
orice alt grup populaţional, acest lucru
având un dublu impact: modificarea
structurii patologiilor cu care se confruntă

54

sistemul medical şi creşterea cantitativă şi
calitativă a serviciilor ce i se pretind.
Sănătatea nu are preţ, dar are buget. Care
trebuie să fie criteriile de acordare a
serviciilor medicale? Ne aflăm în faţa unei
dileme tip „Alegerea Sofiei”, roman despre
lumea penitenciară, unde o mamă, pentru
a nu-i muri ambii copii de foame, a trebuit
să decidă care să moară şi care să trăiască?
Răspunsul legal ar fi simplu: valoarea
fundamentală pe care o apărăm şi după
care ne ghidăm este egalitatea.
Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, elaborată în 1948, convertind
egalitatea în nondiscriminare condamnă
orice discriminare bazată pe orişice
consideraţie (sex, rasă, culoare, origine
socială sau etnică, limbă, religie sau
credinţe, particularităţi genetice, opinii
politice sau de altă natură, avere, naştere,
dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală).
Organizaţia mondială a sănătăţii
(O.M.S.) şi O.N.U. au condamnat orice
formă a ceea ce accidentalii numesc
ageism (consideraţii bazate pe vârstă)
inclusiv cel aplicat administrării actului
medical.
Constituţia României, în articolul 6,
menţionează că „Nimeni nu este mai
presus de lege”. Este o transpunere în lege
a lui Aristotel, care susţinea „Justiţia
înseamnă egalitate”. Numai că ce este de
fapt egalitatea? Acest concept
fundamental în universul moral al lumii
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Nicolae BACALBAŞA

Nicolae BACALBAŞA

occidentale este din păcate unul din acele
extrem de abstracte principii ce permit o
interpretare multiplă, un ideal politic
popular dar misterios (Giordano S.).
Platon, în Republica, a susţinut
inegalitatea de fapt a oamenilor şi a arătat
că aceştia trebuie trataţi nonegalitar, căci
„Când egalitatea este administrată unor
inegali rezultatul este inechitatea”.
Cu treizeci de ani înainte de Revoluţia
franceză, J. J. Rousseau a arătat că oamenii
sunt obiectiv inegali, dar beneficiază de
egalitate morală (în drepturi şi convenţii).
Cine se va impune în algoritmele
sistemului de sănătate? Care va fi
raportul aplicării practice a inegalităţii de
fapt a lui Platon versus egalitatea morală
a lui J. J. Rousseau?
Inegalitatea lui Platon poate fi
convertită în termeni de câştig în
cantitatea şi calitatea vieţii.
Cei ce se ocupă de corelarea cost /
eficienţă în actul medical au inventat şi o
unitate de măsură a eficienţei bazată exact
pe aceste elemente anume QALY (Quality
Adjusted Life Year).
Este o metodă ce ar vrea să răspundă la
întrebarea: este un an din viaţa unui tânăr
laureat al premiului Nobel pentru fizică
egal cu câştigul de un an de viaţă al unui
ţigan octogenar boschetar beţiv cu ciroză
alcoolică şi sifilis terţiar?
Omul poate lua în cunoştinţă de cauză
decizii pe baza cărora să fie abilitat sau nu
să emită pretenţii în raport cu societatea.
Aceste decizii sunt legate de sănătate
direct (ţii dietă, eşti beţiv, eşti fumător,
consumi droguri, duci o viaţă sexuală
haotică şi neprotejată, ţi-ai ales o meserie
potenţial invalidantă) sau indirect, legate
de politica investirii veniturilor (ai o
asigurare specială de sănătate, ai făcut
copii ca să aibă cine să-ţi dea un pahar cu
apă la bătrâneţe, ai economii stocate)”.

Opinia publică este din ce în ce mai
solidară cu morala fabulei „Greierul şi
furnica”, fiind prea puţin dispusă să susţină
la nevoie pe cel inconştient sau pe cel
nesimţit. Se consideră că individul trebuie
făcut responsabil de efectele adverse
asupra sănătăţii ce îi revin total sau parţial
prin opţiuni voluntare în cunoştinţă de
cauză (Daniels N.).
Cel ce şi-a îngropat talanţii sănătăţii şi
şi-a vândut poftelor „dreptul de prim
născut” nu poate emite pretenţii morale
societăţii.
După unii, egalitatea ar însemna
egalizarea lungimii de viaţă a populaţiei.
Adică, fiecare să avem dreptul de a trăi
cam acelaşi număr de zile.
Problema este cine e cu metru şi cum
socoteşte. Cum să reuşim să-l păcălim pe
Dumnezeu, care ne-a făcut inegali?
Alţii au spus că ar trebui să procedăm
ca pe vremea comunismului la
„Alimentara”, ouăle trebuie să ajungă la
toţi, deci se dă doar câte un carton.
Sistemul de sănătate ar trebui să
distribuie cea mai mare cantitate şi calitate
de viaţă unui număr cât mai mare de
persoane, o idee utilitaristă.
„Aflaţi sub capacitatea medie de a
beneficia” este o abordare discriminatorie
condamnabilă sau un realism justificat în
alocarea mijloacelor în cadrul politicii
sanitare?
Să încercăm să împărţim dreptate şi
egalitate taxând calitatea vieţii, durata
presupusă a vieţii ce ar mai putea fi trăită şi
zilele deja scurse ale acesteia? (Williams A.).
Să aibă zilele unuia mai multă valoare
decât zilele altuia?
Să aibă revendicarea sănătăţii o
greutate diferită de la individ la individ?
Ca să încurce şi mai mult lucrurile,
ziua cronologică nu este egală cu ziua
psihologică.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

55

Nicolae BACALBAŞA

Nicolae BACALBAŞA

Timpul are o scurgere şi o valoare
diferită şi în funcţie de vârstă şi în funcţie
de individ. Durata timpului nu concordă
cu valoarea lui aşa cum o trăieşte un
individ concret.
O abordare pe coeficienţi de valoare (şi
de scăzământ la alocare de resurse
comunitare de sănătate) ar impune, prin
simetrie, ca uciderea unui bătrân să fie
pedepsită cu mai puţini ani de închisoare
ca uciderea unui tânăr.
Chiar dacă judecătorul gândeşte aşa nu
va îndrăzni niciodată să oficializeze faptul
într-un text de lege.
Pe de altă parte, a accepta diferenţierea
de alocare de mijloace ar însemna a angaja
omenirea pe calea pe care bioetica o
numeşte „toboganul alunecos”.
Când tovarăşul Stalin a trimis chiaburii
în Gulag, ţăranul simplu s-a bucurat.
Chiaburul era doar semenul său care a
reuşit mai bine economic, lucru de
neiertat. Numai că după chiaburi a venit
rândul ţăranilor simpli să călătorească în
vagon plumbuit spre Cercul polar.
Măsuri de genul QALY sunt ca
revoluţiile ce îşi devorează copiii.
Dacă discriminezi pe cei de peste 70 de
ani şi ei dispar, grupul de 50-60 rămâne
ultimul vagon al trenului. Şi tot aşa. Este un
proces ce generează apetituri
autroîntreţinute şi cere victime.
Dreptul individului la grije, respect şi
protecţie din partea societăţii nu se
modifică în raport cu vârsta şi durata de
viaţă estimată în viitor (Harris J.).
Un text fundamental privind relaţia
dintre individ şi stat, contractul încheiat
între aceştia este Leviathanul lui
Thomas Hobbes.
Deşi scris în 1651 textul, îşi păstrează şi
astăzi actualitatea:
„Obligaţiile indivizilor faţă de suveran
durează atât şi nu mai mult cât durează

puterea adică capacitatea puterii de a-şi
proteja cetăţenii”.
Primul pericol la care este expus astăzi
cetăţeanul, problemele reale pe care le are
de înfruntat, este ansamblul boalăaccident-sărăcie.
Bugetul sănătăţii este mai important
decât bugetul militar, cel al apărării
(Harris J.).
În raportul cu statul, în materie de
obligaţii suntem toţi egali, suntem cu toţii
la fel de supuşi legii. Natura contractului
social presupune reciprocitate, statul să ne
trateze ca pe subiecţi egali indiferent de
câţi ani am trăit, câţi ani mai avem
prezumabil de trăit, câte boli ne rod şi cât
de vinovaţi am fi de a le fi contractat.
Bătrânul era obiectul urii pe vremea
cozilor la alimente din epoca Ceauşescu
(ăsta are timp de pierdut, noi avem
serviciu!).
Bătrânul este discriminat în accesul la
serviciile medicale afirmă, Departamentul
de Sănătate englez (mai sincer decât alţii).
Filmul românesc „Moartea domnului
Lăzărescu”, laureat cu numeroase premii
internaţionale este tocmai moartea
(evitabilă) a unui bătrân, nu în reavoinţa
generală, ci în indiferenţa obosită a
societăţii.
Rusul susţine că „bătrâneţea nu este un
păcat, da-i o mare porcărie”.
Totul este să nu amplificăm porcăria
psiho-biologică cu porcării sociale.
Pe de altă parte, omul a fost dotat ca
sistem de modulare cu bunul simţ.
Există şi extrema ilogică a încrâncenării
terapeutice (acharnement theraupetique
zice francezul).
Şi aici, ca şi în alte multe situaţii de
viaţă, răspunsul ni-l dau moraliştii francezi.
Ce era pentru om valabil în secolul XVII
este valabil şi astăzi.
„O boală lungă pare aşezată între viaţă

56

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Nicolae BACALBAŞA

Nicolae BACALBAŞA

şi moarte pentru a consola atât pe cei ce
mor cât şi pe cei ce rămân”. (Jean de la
Bruyere).
La împlinirea vârstei de 90 de ani,
scriitorul (şi medicul) englez Somerset
Maugham declara cu ocazia
sărbătoririi sale:
„Sunt bolnav de acest fel de viaţă.
Greutatea şi tristeţea bătrâneţii sunt
intolerabile. M-am plimbat mână în mână
cu moartea şi mâna morţii era mai caldă
decât a mea. Nu mai vreau să trăiesc.”
Clericul şi scriitorul englez Thomas
Fuller scria în secolul XVIII:
„Când nu mai putem a ne reţine viaţa,
ea face o uşoară şi onestă trecere spre a
ne părăsi”.
„Lăudat fii, Doamne, pentru sora
noastră moartea trupului căreia nici unul
dintre cei trăitori nu i se poate sustrage”
(Francisc de Assisi, „Cantica creaturilor”).

A fi schilod este uneori calea regală a
marilor vocaţii ignorate.
Ce absolvent de liceu nu a auzit de
Claude Bernard?
Născut pe vremea când Napoleon
tocmai se retrăsese din Rusia după ce îşi
pierduse armata şi mort la un an după ce
Franţa fusese învinsă de către Prusia şi
devenise republică, Claude Bernard a fost
pentru fiziologia şi farmacologia modernă
ceea ce a reprezentat Sfântul Pavel pentru
creştinism.
Este un om care indirect a influenţat
viaţa fiecăruia dintre noi.
Bernard era un farmacist care îşi vedea
destinul în literatură. Scria tragedii.
Dumnezeu a vrut să fie mai mult decât un
Racine sau un Corneille.
Eşuând în literatură, Claude Bernard s-a
apucat de medicină. A avut şi un maestru
celebru, dar mult mai puţin celebru decât
avea să devină elevul.
În medicină a descoperit rolul ficatului
şi muşchiului în raport cu zaharurile, nervii
vasomotori, rolul sucurilor pancreatice în
digestie şi a lămurit o problemă practică
preluată ulterior de anestezie – curarele.
Scriitorul eşuat s-a dovedit a fi omul
unei extreme libertăţi spirituale. Iată ce
scria Bernard în 1865 în „Introducere în
studiul medicinii experimentale”: Să
încercăm să distrugem piedicile pe care ni
le impun sistemele filosofice şi ştiinţifice
aşa cum am zdrobi lanţurile sclaviei
intelectuale. Sistemele tind să aservească
spiritul uman.
Frederic William Hewitt este al treilea
anestezist ca importanţă din secolul XIX.
Hewitt a absolvit în 1882 facultatea de
medicină St. George din Londra. Visul său
era să facă medicină internă dar a fost
împiedicat de infirmitate.
Avea retinopatie gravă – nu scria, doar
dicta; nu citea, i se citea.

Nicolae BACALBAŞA
Bonsai

B

onsaiul este fiul setei. Un arbore
torturat prin însetare, prin
limitarea brutală a ofertei de apă,
obligat să devină un pitic, compensează
oroarea la care îl supune omul prin
frumuseţe.
Este o cale „per aspera ad astra” a
biologicului.
Homer se pare că a fost orb, Borges a
fost sigur orb, Bethowen a fost surd la
sfârşitul vieţii, Ştefan Luchian cu antebraţul
paretic picta cu pensula fixată asemeni
unei atele.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

57

Nicolae BACALBAŞA

Nicolae BACALBAŞA

La trei ani de la absolvirea facultăţii
devine anestezist la Charing Cross Hospital,
la Spitalul dentar din Londra şi apoi la
Spitalul St. George.
Hewitt este unul din părinţii anesteziei
inhalatorii, el fiind cel ce a propus şi
realizat tehnic suplimentarea protoxidului
de azot cu oxigen.
În 1888, infirmul vizual publică
„Metode elective pentru a administra
protoxidul de azot şi eterul”, iar în 1893
„Anestezicele şi administrarea lor”.
Cu paisprezece ani înainte de a muri,
după ce anesteziază pe regele Eduard VII,
„orbul” este decorat cu ordinul Victoria, iar
cu patru ani înainte de moarte, înnobilat.
Arthur Guedel (1883-1956), la vârsta
de 13 ani pierde trei degete de la mâna
dreaptă. A devenit un infirm acru revoltat
pe viaţă?
Nu, Guedel a ajuns un pianist talentat
(în 7 degete) şi unul dintre părinţii
anesteziei (a inventat balonetul sondei
traheale, pipa faringiană ce îi poartă
numele, a fundamentat sistematizarea
semnelor în anestezia inhalatorie).
Arthur Guyton! Cine nu i-a citit cărţile
de fiziologie?
Este autorul unei biblii medicale.
Nu se pregătea pentru aşa ceva.
Terminase Harvard Medical School, învăţa
neurochirurgia.
Lovit de poliomielită a devenit un

handicapat în cârje.
O mână îi era paralizată, nu putea nici
măcar scrie, nu numai să opereze.
Guyton se mută în orăşelul Jakson,
Mississippi, care devine o Mecca a
fiziologiei.
Neputând scrie, a dictat o proză
ştiinţifică aproape perfectă, creând cele
mai complete, sofisticate, mereu
actualizate şi mai vândute cărţi de
fiziologie ale epocii sale.
Guyton a avut contribuţii uriaşe în
teoria şocului şi a integrării fiziologice a
organismului.
În Normandia anului 1944, în corpul de
debarcare anglo-american, la vârsta de 24
de ani Francois Jacob a pierdut chirurgia şi
a cucerit premiul Nobel.
Grav rănit pe front, a trebuit să renunţe
la o carieră chirurgicală şi să se ocupe de
studiul biologiei fundamentale.
La Institutul Pasteur, în laboratorul lui
André Lwoff, studiază cu Jaques Monod
genetica bacteriilor.
În 1964, la Collège de France, pentru el
este creată o catedră de genetică celulară,
iar peste un an cei trei primesc Premiul
Nobel.
Se spune că tot răul este spre bine şi că
neumblate sunt căile Domnului.
Cine nu are schilozi şi eşuaţi să-şi
cumpere!

58

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

historia mirabilis

Puiu SORIN

Marian DULĂ
Portret de erou:
Puiu Sorin

P

uiu Sorin s-a născut în Câmpina, la
25.10.1970. Părinţii, Ana şi Ştefan,
au avut doi băieţi: Marius, născut în
1967, şi Sorin. Părinţii s-au ocupat de
creşterea şi educaţia lor, i-au îndrumat în
viaţă, oferindu-le ce e mai bun.
Marius a urmat cursurile Liceului
Militar de Marină, din Constanta, apoi ale
Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, pe
care a absolvit-o în 1991, la Facultatea de
Marină Militară, specializarea Navigaţie,
Hidrografie şi Echipamente Navale.
Familia a locuit în str. Rahovei, la
numărul 28, până când Sorin a împlinit 3
ani. Apoi s-au mutat în strada Eroilor, nr. 2,
la bloc. Tatăl lucra la Uzinele Neptun, din
Câmpina, controlor CTC, iar mama,
asistent medical la Spitalul Municipal
Câmpina.
Sorin a urmat cursurile primare şi
generale la Şcoala Generală nr. 2, din
centrul oraşului. A fost la clasa B, unde
dirigintă era profesoara de limba franceză,
doamna Pop. După absolvire, împreună cu
alţi colegi, Sorin s-a înscris la Liceul
Industrial nr. 1 din Câmpina.
Conducerea liceului era asigurată de
Aurelia Filip, director plin, Viorica Iancu şi
Iuliana Ene, directoare adjuncte.
În ultimul an de liceu, 1988/1089, a
făcut parte din clasa XII M1, specializarea
Mecanic motoare cu combustie internă.
Echipa de profesori a fost condusă de
diriginte Leescu Raluca.
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Ciprian - Dragoş Tureac mărturiseşte:
„Am crescut în generaţii apropiate...
parcă-l văd... un tânăr frumos, bruneţel,
foarte cuminte, cu bun simţ...”
Tot despre anii de liceu am aflat că
vara, locul de distracţie al colegilor era
barajul Paltinul, unde mergeau vinerea cu
cortul. Înotau, pescuiau şi se distrau de
minune.
În clasele a XI-a şi a XII-a a avut coleg
de bancă pe Dragoş Nisipeanu. Sorin era
un băiat calculat. Îi plăcea să poarte
costum negru, cămaşă albă şi cravată din
piele. Uneori chiuleau de la ore şi
mergeau pe Bulevard, la Gura Leului şi
cântau cu chitara. În drum spre casă se
mai opreau şi la terasa Muntenia şi beau
bere la halbă (ce timpuri, Doamne !). Erau
câţiva într-un cerc de prieteni, care zilnic
născoceau câte ceva.
Cătălin Stanciu ne povesteşte: „Am
59

Puiu SORIN

Puiu SORIN

fost colegi de clasă în liceu, clasele XI-XII.
Eram prieteni foarte buni, lui Sorin îi
plăcea foarte mult melodia „Fata din vis”,
cântată de formaţia Compact. Obişnuia ca
din tălpile de la diferiţi tenişi uzaţi să ne
facă espadrile. Îmi aduc aminte că într-o zi
am chiulit de la şcoală să mergem să
cumpărăm un disc de muzică, de la
magazinul Foto-muzica. A fost un mare
om, mare valoare, mare caracter. Singur a
vrut să meargă la paraşutişti. El avea
brevet dinainte să plece în armată, a
insistat la centrul de încorporare (de la
Comisariatul Militar n.n.) să meargă la
paraşutişti.
În vacanţele de vară, după împlinirea
vârstei de 16 ani, a participat la instruirile
din cadrul Pregătirii Tineretului pentru
Apărarea Patriei. În cadrul acestei
pregătiri a fost în tabere de iniţiere în
paraşutism, la Cluj, în anii 1987 şi 1988.
Aici a fost pregătit de instructorul
Căpraru. Pasiunea pentru paraşutism era
puternică, iar Sorin avea un caracter
puternic. L-a impresionat acea experienţă.
Despre anii de liceu am cules câteva
relatări.
Sichim Alin: „Un tip nemaipomenit! Era
şi un bun croitor. Mie mi-a modificat
geaca de iarnă şi mi-a făcut o pereche de
espadrile! Am plecat în acelaşi an în
armată. Păcat, el nu s-a mai întors!
Dumnezeu să-l odihnească!”
Gabi Citea: „Şi eu am fost atunci în
acea tabără, la Cluj. Acolo l-am cunoscut
pe Sorin Puiu, în 1987. Nu pot uita acele
zile frumoase!!! Am fotografii din acele
vremuri, cu noi, în tabăra de paraşutism!
Ne-am avut chiar foarte bine, parcă ieri
s-a întâmplat totul. Cât de repede
trec anii!!”
IPU era porecla lui, aşa îi spuneau
prietenii apropiaţi. Brevetul de paraşutist

sportiv l-a obţinut în 1987. Ce zile
frumoase!
Un coleg îşi aminteşte că fuma pe
atunci, în ultimul an de liceu, şi ca să nu-i
vadă profesorii se duceau într-un colţ, în
curtea liceului. Spre nenorocul lor, i-a
prins secretarul UTC, tov. Lăcătuş şi i-a pus
să mănânce ţigările. Zicea că dau foc la
şcoală. Pe ei îi bufnea râsul fiindcă ei
fumau exact lângă gardul de la pompieri
(panoul de stins incendiu n.n.), cum să
dea foc la şcoală!
Despre banchetul de absolvire a
liceului se povestesc următoarele:
Iniţial, banchetul pentru toţi
absolvenţii de liceu, promoţia 1989,
Petrol şi Gaze, s-a organizat la Sinaia, la
un restaurant. Dar în clasa lui Sorin aveau
o colegă care locuia în Sinaia, iar unul
dintre părinţii ei avea o relaţie la cabana
Furnica. Aşa că s-au vorbit colegii, înainte
cu aproximativ două luni, şi au închiriat
cabana. Erau numai prieteni apropiaţi, în
jur de 20 de persoane. După terminarea
banchetului la restaurant, s-au retras în
această cabană pentru a petrece. Erau
toţi majori. Ipu (Sorin) avea o prietenă, pe
care o chema Lili şi era din Poiana
Câmpina. Erau prieteni apropiaţi, un fel
de iubiţi.
În primăvara anului 1989, până la
terminarea liceului, a fost recrutat de
Comisariatul Judeţean Prahova. În luna
octombrie a fost încorporat, în baza
instruirii ca paraşutist sportiv, la Unitatea
Militară 01842 Titu (Boteni), împreună cu
un camarad din comuna Cornu.
La Unitatea Militară 01842 Titu
(Regimentul 64 Paraşutişti) a fost încadrat
la Compania Antitanc, urmând să se
instruiască pe aruncătoarele antitanc AG
9. Sorin Puiu a fost un camarad bun,
demn, modest.

60

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Puiu SORIN

Puiu SORIN

La unitatea militară au executat
activităţi gospodăreşti: descărcat cărbuni
pentru centrala termică a cazărmii,
descărcat şi triat varză şi cartofi pentru
depozitul de alimente. Către sfârşitul lunii
noiembrie a depus Jurământul Militar. Ana
şi Ştefan, părinţii lui Sorin, au fost martorii
înălţătorului eveniment, când soldatul
Puiu Sorin s-a legat să-şi apere ţara „chiar
cu preţul vieţii”.
„Pentru îndeplinirea datoriei sacre de
apărare a patriei înscrisă în Constituţie, eu
soldat Puiu Sorin, cetăţean al Republicii
Socialiste România, intrând în rândurile
forţelor armate, jur credinţă nestrămutată
poporului român şi patriei mele socialiste.
Jur să respect legile ţării, să execut
întocmai ordinele comandantului suprem,
cerinţele regulamentelor militare şi
ordinele comandanţilor şi şefilor mei, atât
în timp de pace cât şi în timp de război.
Jur să nu-mi precupeţesc sângele şi
viaţa pentru a apăra pământul
strămoşesc, independenţa şi
suveranitatea patriei, cauza socialismului.
Dacă voi călca jurământul meu, să
suport pedeapsa aspră a legilor Republicii
Socialiste România”.
Textul Jurământului militar era
prevăzut în Legea nr.14 din 28 decembrie
1972, publicată în B.O. nr. 160 din 29
decembrie 1972.
În armată s-a împrietenit cu un
camarad din Braşov, căruia îi povestea
despre familie, prietenii lăsaţi la Câmpina,
despre aspiraţiile lui. Îşi împărţeau
darurile primite de la părinţi în pachetele
primite prin poştă.
În cazarmă au continuat muncile în
condiţii grele pentru Sorin şi cu o igienă
modestă, cu haine murdare, dar şi
pregătirea pentru trageri cu armamentul
din dotare, pistolul mitralieră.

Iată ce povesteşte Cătălin Stanciu, fost
coleg de clasă: „La sfârşitul lunii noiembrie
1989 a venit acasă în permisie; era tuns
numărul zero. Ne-am întâlnit la discoteca
de la Casa Tineretului. Era foarte fericit şi
plin de viaţă.”
În preajma Crăciunului 1989, sâmbăta,
familia Puiu a tăiat un porc, pe care-l
crescuse într-o gospodărie anexă. L-a adus
în preajma locuinţei de la bloc, spre a-l
pârli şi a-l transa pentru preparatele
tradiţionale de sărbători. Pe la 12-13.00
s-au pomenit cu Sorin că-i surprinde la
activităţile plăcute de pregătire a pomenii
porcului. Tatăl l-a întrebat dacă stă mult
acasă, iar Sorin a mărturisit că duminică
va pleca la unitate. Mama, Ana, a
constatat că băiatul a întârziat de la gară,
în caz că a venit cu trenul care soseşte
regulat în gara Câmpina. Sorin a spus că a
coborât cu două staţii mai devreme, la
„Ciorapi”, pentru a mai străbate oraşul
Câmpina pe jos, până acasă.
Seara a mărturisit tatălui că aflase ceva
despre mişcarea de la Timişoara, dar nu
au dat importanţă. Mama i-a curăţat
hainele, care nu arătau prea curate. A
doua zi a plecat îmbrăţişând şi sărutând
părinţii. Avea să fie pentru ultima oară.
La Regimentul 64 Paraşutişti s-a dat
alarma în după amiaza zilei de duminică,
17 decembrie 1989. S-a trecut la paza
cazărmii.
Căpitanul (mai târziu maiorul)
Gheorghe Boeru, şeful grupului de
paraşutişti care a acţionat la Palatul
Republicii şi la hotelul „Bucureşti”
relatează, în revista „România Pitorească”
nr. 2 din 1990, următoarele:
„…Am venit cu elicopterele la Otopeni.
Ordinul de luptă l-am primit când eram în
aer. Era în 22 decembrie. Trebuia să
ocupăm Palatul Republicii, de unde

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

61

Puiu SORIN

Puiu SORIN

începuse să se tragă asupra poporului.
Îmbarcaţi în maşini, goneam spre Piaţa
Palatului. La Arcul de Triumf ne-am
întâlnit cu coloane uriaşe de oameni.
Grăbeau spre Televiziune, într-acolo a
apucat-o şi un grup de-al nostru.
Era aproape ora 20 când am sosit lângă
Palat. În marea piaţă tălăzuia o mulţime
imensă. Mai ales tineri. «Nu ne este frică!
Nu plecăm de aici!» scandau. Din Palat se
trăgea, nu glumă. Când am debarcat din
maşini am încremenit: «Armata e cu noi!»
vuia văzduhul. Mulţi cădeau sub gloanţe.
…am început să dau ordine de luptă, să
împart paraşutiştii pe grupe, să numesc
comandanţii acestora, agenţii de legătură.
Din Palat, din Biblioteca Centrală
Universitară, din alte clădiri, se trăgea
cumplit în noapte – cu trasoare, cu arme
automate uşoare, cu mitraliere. Tancuri îşi
făceau loc prin mulţime.
…Când am pătruns în Palat a căzut
primul dintre noi, răpus de o lungă rafală
de mitralieră. Soldatul Sorin Ştefan Puiu,
un om minunat, inteligent, un ostaş
exemplar. Se trăgea asupra noastră din
balcoane, din coridoare, de după uşi.
Pierdusem orice legătură între noi, era un
moment critic – am dat un semnal – şi din
clipa aceea fiecare avea să lupte pe cont
propriu, să se apere şi să atace singur.”
Afirmaţiile sunt parţial reale, ele sunt
contestate de tatăl lui Sorin, Puiu Ştefan.
Părinţii nu au ştiut nimic despre Sorin,
ce făcea el la unitate.
Pe 25 decembrie, seara, au fost
informaţi prin telefon că Sorin este
rănit. S-au urcat în maşină şi au plecat la
Boteni, la unitate, spre a primi mai
multe informaţii. În apropierea cazărmii
au fost opriţi de o patrulă de Gărzi
Patriotice, care i-a informat că mai sunt
„bariere” şi patrule până la unitatea

militară şi, cum era noapte, puteau fi
împuşcaţi. Aşa că Ana şi Ştefan s-au
înapoiat în localitate şi de la Primărie au
telefonat la unitatea militară. Au fost
sfătuiţi să se înapoieze acasă şi să revină
a doua zi. Au revenit şi nici atunci nu şiau putut vedea băiatul, în schimb au
fost înştiinţaţi că Sorin a decedat.
Sâmbăta, 30 decembrie 1989, după ce
au fost preveniţi de reprezentantul
unităţii, sicriul cu trupul lui Sorin a fost
adus în Câmpina cu un autocamion
militar, însoţit de garda de onoare. Sorin
fusese rănit, la cap, de cel puţin două
gloanţe. A fost dus la Spitalul Militar
Central şi operat la craniu. A fost împuşcat
pe 22 decembrie, seara, iar pe 26
decembrie s-a eliberat certificatul de
deces. După deces a fost adus în cazarmă
unde, împreună cu cei zece paraşutişti
ucişi la Televiziune, au fost pregătiţi de
înmormântare. S-a luat măsura de a fi
transportaţi fiecare la domiciliul său, spre
a evita aglomerarea de oameni în
suferinţă şi cu multe întrebări, la sediul
unităţii militare.
Duminică, 31 decembrie, Sorin a fost
înmormântat în Cimitirul Eroilor. Strada
Eroilor s-a umplut de lume: rude, prieteni,
vecini, colegi de liceu, colegi de serviciu ai
părinţilor. Cortegiul a străbătut oraşul în
plânsetele şi lacrimile celor care-l însoţeau
pe ultimul drum pe Sorin Puiu.
Iată ce ne spune Cătălin Stanciu,
prietenul lui Sorin: „Să vorbim de
înmormântare, este foarte trist. Am fost
la înmormântarea lui. A fost strada
plină de lume atunci. Se numea strada
Eroilor, parcă a fost un destin. Eu în
ianuarie am plecat militar la
comandamentul marinei. Aici am avut
ocazia să-l cunosc mai bine pe fratele
lui, Marius, care era ofiţer la marina

62

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Puiu SORIN

Puiu SORIN

militară. Îmi era aşa de greu când
vorbeam cu el parcă îl vedeam pe IPU.
Încercam amândoi să evităm discuţia
despre Sorin, parcă ne era frică.”
Unul dintre camarazii săi de arme,
Zafiu Sebastian, la peste 25 de ani de la
evenimentele tragice de la Bucuresti,
declară: „Puiu Sorin... unul din cei mai
buni camarazi de arme de la Compania
Antitanc... ONOARE ȘI MÂNDRIE că i-am
fost camarad de arme”.
După doi ani de la înmormântare s-a
luat măsura realizării de monumente de
marmură, unitare, pentru cei patru eroi
din decembrie 1989: Oncioiu Petre,
Oprescu Adrian, Puiu Sorin şi
Grigorescu Ilinca Ruxandra. Semnele de
căpătâi au fost executate la
Întreprinderea Marmura, din Bucureşti.
Ştefan Puiu, tatăl lui Sorin, a făcut
drumuri dese la Bucureşti pentru
urmărirea lucrărilor. Plăcile de marmură
au fost transportate în Câmpina cu
autocamion militar pus la dispoziţie de
unitatea de jandarmi din Câmpina.
Pe placa de marmură din Cimitirul de
Onoare al Eroilor municipiului Câmpina
este scris:
DRAGUL NOSTRU SORINEL, ULTIMUL
TĂU DRUM ACASĂ AU FOST ŞI ULTIMELE
TALE CUVINTE: „AM VENIT SĂ VĂ VĂD, CĂ
MI-E TARE DOR DE VOI, DE CASĂ, DE
ORAŞ ŞI DE PRIETENI, CĂCI NU SE ŞTIE
DACĂ VĂ MAI VĂD”.
ŞI AI AVUT DREPTATE, NE-AI PĂRĂSIT
PENTRU TOTDEAUNA.
– VIAŢA E PREA SCURTĂ PENTRU A TE
BUCURA DE BUCURIILE EI ŞI PREA LUNGĂ
PENTRU A ÎNDURA SUFERINŢELE EI.
PĂRINŢII ŞI FRATELE
NU TE VOM UITA
Prin Decretul nr. 30 din 20 februarie
1992, lui Sorin Puiu i s-a conferit Titlul de

Erou-Martir al Revoluţiei Române din
decembrie 1989.
ROMÂNIA
BREVET
Prin decretul
Nr. 30 din 20 februarie 1992
se conferă post mortem
sublocotenentului PUIU SORIN
născut la 25/10/1970 în Câmpina,
Prahova, fiul lui Ştefan si Ana
Titlul de
EROU – MARTIR
AL REVOLUŢIEI ROMÂNE
DIN DECEMBRIE 1989
în semn de omagiu pentru jertfa adusă în
Revoluţia din decembrie 1989
PRESEDINTELE ROMANIEI
Ss. indescifrabil

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Găsim numele lui Puiu Sorin pe
monumentul eroilor paraşutişti din curtea
Televiziunii Române, unde sunt înscrise
numele:
Stimaţi şi respectaţi eroii noştri
Cpt. (P.M.) DRAGOMIRESCU LIVIU
Lt. maj. VOICA CONSTANTIN
Slt. (P.M.) BARBU PETRE MARIAN
Slt. (P.M.) MATEI PETRISOR
Slt. (P.M.) BARBU MIHAIL
Slt. (P.M.) CRISTEA ADRIAN
Slt. (P.M.) DIMA GABRIEL
Slt. (P.M.) NAE ION
Slt. (P.M.) PUIU SORIN
Slt. (P.M.) DRĂGUŢ ADRIAN
Slt. (P.M.) PREDA DĂNUŢ
Slt. (P.M.) CRIHANA LEONETE
Glorie eternă paraşutiştilor militari
căzuţi în luptele din Decembrie ’89 în
Bucureşti
Fosta stradă Eroilor din municipiul
Câmpina, pe care a locuit Sorin, poartă
acum numele „Slt. Erou Puiu Sorin”.
63

historia mirabilis

Câmpina

Alin CIUPALĂ

din Câmpina, oglinda vie a dezvoltării
istorice a acestui prea frumos oraş”.
În lucrarea această fundamentală
pentru istoria câmpineană, autorul
menţionează că s-a folosit de arhiva
Doamnei Contese de Blome, născută
Ştirbei, proprietara moşiei CâmpinaVoila, în care a găsit documente inedite.
Pentru datarea primei atestări
documentare însă, el a extras informaţii
de la doi istorici consacraţi. De la Ionescu
Gion (cel ales de Hasdeu să-i devină fiu
adoptiv) extrage din „Istoria şi comerciul
Braşovului” (Bucureşti, 1894) informaţia
că la 1 ianuarie 1503 pleca spre Câmpina
un negustor încărcat cu marfă din
Braşov: „cuţite, pânză de Nuremberg,
şei, hamuri, podoabe de cai, arcuri,
săgeţi (...), iar câmpinenii vindeau la
Braşov boi, vaci şi ceară”. În continuare,
Stoica Teodorescu citează şi din Nicolae
Iorga – „Istoria comerţului românesc”
(vol. I, Văleni de Munte, 1915), altă
mărturie: „Încă de pe la 1500 un Mansul,
Şerban şi Costea, negustor din Câmpina,
duceau saşilor vecini mai ales ceară”.
Dl. Cratochvil, în documentul pe care
îl aduce, se referă la acest Mansul
(posibil Manea), dar nu precizează cum a
ajuns la data de 8 ianuarie, deoarece
Iorga plasează documentul cu trei ani
mai devreme. Este firesc să-i acordăm
mai multă încredere lui Nicolae Iorga,
care a răscolit ani de zile cele mai
importante arhive din ţară.
În concluzie, autorităţile locale,
oamenii de cultură, câmpinenii, ar trebui
să decidă pentru o altă zi de sărbătorire a
oraşului, poate şi într-un anotimp şi într-un
cadru mai larg decât cel permis la
începutul lui ianuarie, care vine după o
grămadă de sărbători.

Istoria Câmpinei în
date şi citate

P

e 8 ianuarie se aniversează an de
an prima atestare documentară a
localităţii noastre. Data de 8
ianuarie a devenit astfel ziua când
sărbătorim oraşul. Data aceasta mi se
pare nepotrivită, din mai multe motive.
Am găsit un document, publicat în presa
anilor ‘50, în care se menţionează: „1472.
Johann Geheimhardt din Braşov încheie
o convenţie cu Neagu din satul Câmpina
pentru a-i furniza 200 kg de ceară şi 500
kg miere de fagur, obligându-se ca la
data predării mărfii să achite 180 de
taleri”. Cercetătorii care se vor ocupa în
viitor de istoria oraşului vor mai găsi şi
alte documente anterioare anului 1503.
Dl. Silviu Cratochvil în Monografia
domniei sale, dur criticată de severul
publicist Ion Şovăială, a adus de la
Arhivele din Braşov un extras din
registrele vigesimale ale Cetăţii
Braşovului în limba latină: „Item Mansul
de Kympana habet ceram centenaria 4
1/4 solvit florin 1, asprii 34” datat din
greşeală 8 ianuarie 1503. Domnia sa nu a
precizat de unde a luat informaţia, care
fusese publicată încă din 1924 de
profesorul Stoica Teodorescu în
„Monografia oraşului Câmpina - istoric şi
documente”, în a cărui prefaţă autorul
mărturiseşte: „Lucrarea de faţă am făcut-o
mânat de un singur gând, anume, de a
înfăţişa - cred - tuturor, şi mai ales celor
64

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Câmpina

Câmpina

Informaţii despre Câmpina găsim
destul de puţine. Tot Stoica Teodorescu
ne spune că satul Câmpina se afla pe un
drum, o cale comercială, cea mai scurtă
legătură între Ţara Românească şi Braşov.
El publică un document, datat 9 ianuarie
1593, al domnitorului Alexandru Voievod
(Alexandru cel Rău, înaintaşul lui Mihai
Viteazul), care pomeneşte de Vama de la
Câmpina, care cu timpul va ajunge cea
mai importantă vamă sau schelă a Ţării
Româneşti, furnizând cele mai multe
venituri la visterie. Pe la 1640, în
Câmpina se afla reşedinţa vătafului de
plai care avea misiunea să păzească
drumurile spre Transilvania.
Nu trece mult şi satul devine târg, la
1660. Târgul Câmpina avea vătaf, vameş
şi pe la 1663 era o aşezare puternică, cu
prăvălii permanente, cu zi de târg
săptămânal.
Vama de la Câmpina s-a desfiinţat în
1860, când se mută la Predeal. Boierii
câmpineni care de generaţii au stăpânit
moşia Câmpina şi moşia Curiacu, numită
ulterior Câmpina cea mică sau
Câmpiniţa, îşi vând proprietăţile din oraş
lui Ştefan Burki „pământean” (localnic)
pentru suma de 40.000 lei galbeni,
vânzare întărită de domnitorul Al. Ioan
Cuza, care a notat pe act „spre paşnică
stăpânire cumpărătorului”. Peste patru
ani, 1864, Ştefan Burki vinde Prinţului
Ştirbei la preţ de 40.000 galbeni
împărăteşti cesaro-crăeşti. Prinţul Ştirbei
mai cumpără şi de la boierii Băicoianu
partea lor din moşia Câmpina, Şotrile,
Lunca Mare, împreună cu târgul aşezat
pe ea, devenind astfel proprietar pe
întreaga moşie a Câmpinei, unde îşi
construieşte o reşedinţă în centrul
oraşului (dărâmată fără niciun pic de

respect pentru istoria locală după 1990,
când pe locul ei s-a construit o sală de
sport) şi un castel de vânătoare în
pădurea de la Voila.
Din 1864, Câmpina este recunoscută
oficial oraş.
Alte date interesante despre evoluţia
urbei noastre de la sat spre oraş găsim în
lucrarea „Târguri şi Oraşe” (1915) a lui G.
M. Petrescu-Sava, care ne spune: „Încă
de la 1674 drumul Prahovei se numea
«drumul Câmpinei», «scală de
neguţători». Era târg săptămânal, cu
vamă încă din timpul lui Constantin
Brâncoveanu. Oraş în tot cursul secolului
XVIII, reprezentat peste tot în hărţi
deopotrivă cu Ploieşti. În 1830, Câmpina
avea 174 de case. În 1860, avea 626
familii. În 1899, avea 3779 de locuitori.
Azi, după eflorescenţa neaşteptată a
sondelor, Câmpina are o populaţie de
14.000 locuitori”.
Informaţii preţioase găsim într-o
lucrare, raritate bibliofilă, prima
enciclopedie românească care apare la
Sibiu în 1898, sub auspiciile „Asociaţiunii
pentru literatura română şi cultura
poporului român”. Lucrarea în trei tomuri
masive îl are autor pe dr. C. Diaconovich.
Tomul I din „Enciclopedia Română”
cuprinde 10.401 articole cu 9 hărţi,
planuri şi ilustraţiuni în text. Reproducem
integral articolul despre Câmpina:
„Câmpina, com. urb. în România, j.
Prahova, situată pe un platou între
râurile Prahova, Doftana şi pereul
Câmpiniţa. Staţiunea liniei ferate Predeal
- Ploiesci. E însemnată ca staţiune
balneară şi pentru terenurile sale
petrolifere, peste care se află aproape
100 guri (puţuri) din cari se scoate
petroleul. Comuna are peste 3000

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

65

Câmpina

Câmpina

locuitori. C.[âmpina] are o judecătorie de
ocol, subprefectură, o mare fabrică de
gaz şi parafină, o fabrică de cărămidă,
patru biserici şi două şcoale; un spital al
fundaţiunei «Lahovari - Arsachi».
(Donaţia către oraş a boierilor Lahovari a
fost demolată recent şi înlocuită cu o
clădire urâtă, unde îşi are sediul Ocolul
Silvic - n.r.) (...). Câmpina, staţiune
balneară. Isvoarele nu sunt captate, aşa
că stabilimentul dispune de puţină apă.
Printr-o captare serioasă însă s-ar putea
întruni un volum suficient, deoarece la o
adâncime nu tocmai mare platoul

Braşov venea în fiecare vară;
bucurescenii alergau aici în număr mare,
mulţi zidiseră case (între alţii şi Heliade
Rădulescu). Prin situaţiunea sa şi prin
apropierea de Bucuresci, C.[âmpina] ar
putea să aibă un viitor sigur, căci
isvoarele sunt din cele mai bune. Analiza
arată o reacţie uşor alcalină, prezenţa
acidelor carbonice, sulfurice şi clorhidrice
cu base de calce, magesie şi potas. Clima
e dulce şi mai puţin variată ca în alte
localităţi muntoase. Aici îşi caută
vindecarea bolnavii de reumatisme,
boale de piele, afecţiuni uterine”.
Prinţii moştenitori Ferdinand şi Maria
veneau vara la cură la Câmpina.
Vorbind de familia boierilor
Câmpineanu, găsim în această laborioasă
enciclopedie şi o genealogie a
acesteia. „Câmpineanu. Familie
boierească română. Primul purtând acest
nume este Vasile C. căpitanul, omorât în
1659 de Michnea Vodă împreună cu
socrul său şi alţi boieri pentru că se
împotrivise la o poruncă domnească.
Drăghici C. e în 1705 capucehaia (trimisul
Domnului) la Ţarigrad. Doi câmpineni
figurează pe lista boierilor mari în 1718:
Manta C. mare căpitan şi fiul său Pârvu.
Dintr-un al doilea fiul al căpitanului,
anume Pavel, s-a născut Pantazi C.
Acesta se căsători cu fiica lui Constantin
Cantemir, fiul domnitorului Antioh
Cantemir. Are un rol în afacerile ţerii,
având rangul de mare clucer. După cum
se găsesc într-un act pe la 1764 murise
lăsând doi băieţi, Scarlat şi Constantin.
Stolnicul Scarlat Constantin în 1785,
ispavnic de Buzău, în relaţiuni rele cu
Mavrogheni (domnitorul - n.r.), acesta
exilează pe soţia boierului, anume
Luxandra, la închisoarea Edicule din

Câmpina este pătruns de ape sulfuroase
subterane. În comparaţie cu trecutul,
Câmpina se află în decadenţă. Înainte de
1857 era aici un stabiliment de
idroterapie bine usitat, condus de
Hatschek, care învăţase această
specialitate la Grafenberg, sub
direcţiunea lui Priesnitz, fiind primul care
introduce acest sistem de cură în
România (de la numele lui provine
substantivul prişniţă - n.r.). Oraşul era în
floare pe atunci, o musică aleasă din
66

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Câmpina

Câmpina

Constantinopol, unde rămase mai mulţi
ani cu fiul ei. Constantin C., fratele lui
Scarlat, om învăţat şi boier însemnat de
la începutul acestui secol. Înainte şi în
timpul ocupaţiei ruseşti el era mare
spătar. Ion Câmpineanu - colonelul, fiul
lui Scarlat, născut 1798, om politic foarte
însemnat; mare orator şi aprig apărător
al drepturilor naţionale, îndeosebi în
Adunarea Obştească de la 1834, când
prin alocuţiunea sa a sciut să
îmbărbăteze pe toţi deputaţii ca să
reziste presiunilor ruseşti referitoare la
introducerea unor modificări în
Regulamentul organic. După închiderea
acestei adunări s-a refugiat în
străinătate, dar n’a încetat să pledeze
drepturile ţerei la Paris şi la Londra,
căutând a întreţine relaţiuni cu bărbaţi
politici marcanţi ca Thiers, Palmerston şi
alţii. Venind a se reîntoarce în ţară a fost
arestat în Lugoj şi închis la Caransebeş,
apoi predat guvernului român, care l-a
ţinut închis doi ani în mânăstirile
Mărgineni şi Plumbuita (a rămas în
folclor un cântec care începe cu versurile
„Haideţi fraţi la Mărgineanu, să-l scăpăm
pe Câmpineanu” - n.r.). În 1841 a fost
eliberat. La 1833, după moartea fratelui
său Constantin şi a ieşirii sale din armată,
în care intrase cu rang de căpitan, s-a
pus în capul societăţii filarmonice şi a
îndemnat pe oamenii de talent să se
ocupe cu literatura. Aşa şi după
eliberarea sa a ştiut să adune în jurul său
un număr de bărbaţi bétrâni şi tineri
contribuind astfel la cimentarea
societăţii. Intrarea oştirilor străine la
1848, moartea soţiei sale şi exilarea
amicilor săi îl aruncă în o melancolie de
care numai moartea îl scapă în
1863 (Diaconovich menţionează că a

extras aceste date din discursul de
recepţie la Academia Română al
scriitorului Ioan Ghica - n.r.). Fiul
colonelului, Ioan C., bărbat politic, născut
1841, în Bucureşti şi mort în noiembrie
1888, a ocupat între 1877 - 1886, în
cabinetul «I.C. Brătianu» diferite
ministere (Justiţie, Externe, Finanţe,
Domenii); a fost la 1887 primar al
Bucurescilor şi la 1888 guvernator al
Băncii Naţionale”.
Acesta n-a mai avut nicio legătură cu
oraşul, deoarece tatăl său vânduse
moşiile din Câmpina încă din 1860. Într-o
prezentare făcută la dezvelirea bustului
lui Ion Câmpineanu la şcoala care acum îi
poartă numele, realizatoarea acţiunii,
prin datele biografice transmise, îl
prezintă greşit ca localnic pe fiul
colonelului, ignorând personalitatea mult
mai importantă a tatălui său.
Şcoala care astăzi poartă numele de
Ion Câmpineanu a fost înfiinţată de un
mare dascăl, despre care Ion Simionescu,
în lucrarea „Oraşe din România” (1925)
ne spune: „Ce înseamnă vorba omul
sfinţeşte locul iarăşi de aici se poate
vedea. Şcoala primară de băieţi nr. 1,
condusă de mulţi ani de către destoinicul
institutor Anastase Scripcă, cu vremea a
ajuns ceea ce ar trebui să fie multe alte
şcoli primare, un centru de propagare
culturală. Pe lângă şcoala primară
pentru copii, aici funcţionează o şcoală
primară de adulţi, o şcoală industrială de
ucenici şi adulţi, o bibliotecă vie şi un
muzeu industrial. Este o activitate demnă
de laudă, dar mai ales demnă de văzut.
Creându-se de curând gimnaziile de fete
şi băieţi, însemnătatea culturală a
oraşului nu poate decât să crească. Ceea
ce a putut săvârşi o pereche de

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

67

Câmpina

Câmpina

institutori, e drept neobosiţi şi plini de
însufleţire, va servi ca temelie pentru o
activitate mai largă a profesorilor de
şcoli secundare”.
Poate ar fi mai drept ca şcoala să
poarte numele acestui mare apostol al
învăţământului câmpinean, de care nu
mai aminteşte decât un mormânt
neîngrijit, împodobit cu o troiţă sculptată
de Nicolae Goage. Aşa cum a prezis
savantul I. Simionescu, coleg la Academie
cu câmpineanul C. Istrati, învăţământul
câmpinean se dezvoltase. În 1941, la
bacalaureat s-au prezentat 29 de elevi,
admişi 22, respinşi 7. Înscrişi în clasele I VII, 421 de elevi.
Dezvoltarea localităţii a fost frânată
de faptul că în 1858, vama de la Câmpina
s-a mutat mai aproape de graniţă, la
Predeal şi oraşul a pierdut astfel
veniturile care rămâneau aici după
taxarea mărfurilor. Desfiinţarea vămii de
la Câmpina s-a petrecut cam în aceeaşi
perioadă în care averea colonelului Ion
Câmpineanu era vândută la licitaţie şi
cumpărată de Ştefan Burki, localnic,
pentru suma de 40.000 galbeni, vânzare
confirmată „spre stăpânire paşnică
cumpărătorului” de domnitorul
Alexandru Ioan Cuza.
Totuşi, în 1864, Câmpina, unde îşi
stabilise mai dinainte reşedinţa de vară
în Casa Domnească Principele Barbu
Ştirbei, fusese recunoscută oficial oraş.
Dintr-o statistică a vremii aflăm că pe la
1863, în Câmpina existau 10 funcţionari
publici, 6 profesori - învăţători, 10 preoţi,
un medic, 43 de meseriaşi, 92
comercianţi, care prin activitatea lor
dădeau localităţii înfăţişarea şi aspectul
unei aşezări orăşeneşti.
În 1877 s-a făcut şoseaua care

străbătea centrul oraşului şi primăria a
cumpărat casele „defunctului C.
Carcalechi, în sumă de lei 10.695,
prefăcându-se în local de Primărie”. În
acelaşi an s-a construit şi Şcoala de Fete,
condusă de destoinica învăţătoare
Fevronia Boian.
În 1878, Primăria „a proiectat facerea
unei pieţe a comunei spre a da ajutor
mai cu înlesnire comerciului”. De
menţionat că în 1878 oraşul era luminat
de 80 de felinare, care funcţionau cu
petrol lampant.
Un rol important pentru dezvoltarea
comerţului câmpinean l-a avut
deschiderea, în 1879, a căii ferate Ploieşti
- Predeal. În acelaşi an au fost pavate
piaţa şi străzile care duceau la gara
Câmpina, precum şi cele din zona
centrală.
Pe la 1879, în oraş erau diferite
prăvălii – „comerţul se exercita de 17
cârciumi, diferite prăvălii, hoteluri,
cafenele, stabilimente industriale”.
Câmpina avea în acest an 20 de străzi,
dintre care mai importante erau
Bulevardul Sănătăţii, Carol I, Griviţa,
Ştirbei Vodă, Minelor etc.; avea trei
biserici în care slujeau cinci preoţi;
existau şi două şcoli, una de băieţi şi
alta de fete. În 1897 erau înscrişi la
şcoala de băieţi 144 de elevi şi la cea de
fete 118 eleve. Se mai afla în oraş o
judecătorie de pace, un spital, o
farmacie, o staţie telegrafo-poştală,
reşedinţa unei companii de dorobanţi şi
un stabiliment balnear pe proprietatea
principelui Ştirbei.
În 1880 s-a expropriat terenul central
din spatele Primăriei (proprietatea
Anghel Marişca), pentru a se face o
grădină publică, loc de recreere pentru

68

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Câmpina

Câmpina

vizitatorii care veneau la băile minerale
din oraş.
Zece ani mai târziu, comuna urbană,
cum era numită Câmpina, se dezvoltase
şi înghiţise şi patru cătune: Broaşte,
Slobozia, Păcureţii şi Câmpiniţa.
O adevărată explozie a accelerat
dezvoltarea oraşului când au început
exploatările marilor zăcăminte de petrol.
Între 1890 - 1896, în schela Câmpina
erau numeroase sonde, în mare parte
proprietatea societăţii „Steaua Română”,
înfiinţată în 1895, care se ocupa cu
forarea, extragerea, prelucrarea ţiţeiului
şi vânzarea produselor petrolifere.
Înfăţişarea oraşului şi viaţa locuitorilor se
modifică în funcţie de industria legată de
petrol, care cunoaşte o mare dezvoltare.
În această perioadă, pentru pitorescul
localităţii şi confortul oferit de civilizaţia
modernă, se stabilesc în oraş oameni de
seamă ai neamului nostru, precum
poetul Ion Heliade Rădulescu, cărturarul
B. P. Hasdeu, pictorul Nicolae Grigorescu
şi marele savant dr. Constantin Istrati.
Aceştia au fost atraşi de aşezarea
geografică, Câmpina fiind la jumătatea
distanţei dintre Bucureşti şi Braşov şi de
frumuseţea locurilor. „Câmpina văzută
de departe are înfăţişarea unei cetăţi,
aşezată pe un platou terasă mărginită
jurîmprejur de munţi”, locul bucurânduse de o „climă dulce şi uniformă”.
Stoica Teodorescu, în Monografia sa,
ne spune: „Mergi pe străzile Câmpinii, te
simţi în atmosfera multicoloră şi diversă
a unui adevărat oraş”. Tot acest istoric al
oraşului ne mai spune: „Nu se poate
pierde din vedere casa şi parcul
răposatului doctor Istrati, care era un
iubitor al naturii şi şi-a ales partea cea
mai frumoasă din Câmpina, pe malul

nordic al Prahovei. A căutat să
înfrumuseţeze însuşi, creând el parcul cu
plantaţii de brazi. De asemenea, cineva
nu poate pierde din vedere când vine în
Câmpina de a vizita Castelul Voila,
proprietatea principelui Dimitrie Ştirbei,
azi în stăpânirea fiicei sale, doamna
Contesă de Blome. Poziţia încântătoare,
plină de foşnetul lin al pădurilor
înconjurătoare, de pajiştile verzi
smălţuite de florile primăverii, fac din
acest colţ, împreună cu castelul, un loc
de vrajă ca-n poveşti”.
Câmpina devenise în prima jumătate
a secolului XX unul din marile centre
petrolifere de renume mondial.
Apreciind potenţialul zăcămintelor
româneşti, mari societăţi internaţionale
care se ocupau de exploatare, prelucrare
şi export şi-au ales ca sediu urbea
noastră, devenită capitala industriei
petrolifere. Dintre societăţile importante
cu capital străin, primul loc îl ocupă
„Astra Română”, care aparţinea trustului
internaţional „Royal Dutch” cu capital
englez şi olandez. Pe locul doi era
societatea „Româno-Americană”, filială a
lui Standard Oil şi pe locul trei societatea
cu capital francez „Steaua Română”.
În 1924, pentru a proteja această
sursă de bogăţie, guvernul declară
bunuri de stat toate bogăţiile naturale,
societăţile aparţinând marilor trusturi
străine trecând sub controlul statului
român. Până în 1939, jumătate din
veniturile statului se acopereau din
industria de petrol. Din păcate, din 1936,
extragerea de ţiţei intră în declin. În
vasta lucrare „Războiul petrolului”,
autorul Anton Zischka semnala acest
declin: „În jurul Câmpinii se împrăştie pe
câmpuri întinse schele cu sonde negre şi

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

69

Câmpina

Câmpina

aproape ruinate, colibe strâmbe de
scânduri, «cimitire de petrol»”.
Pentru acest mare centru industrial şi
muncitoresc s-a înfiinţat în Câmpina una
din cele mai mari case de asigurări din
ţară. În ziarul „Universul” ea este
prezentată în felul următor: „Este una din
cele mai importante Case de Asigurări
Sociale din ţară. Pusă în slujba şi pentru
ajutorarea muncitorilor de pe Valea
Prahovei, această Casă, încă de la
înfiinţarea ei, a înţeles să satisfacă pe
deplin toate obligaţiunile impuse de lege,
privitor la îngrijirea medicală a
asiguraţilor, ajutoare băneşti de boală.
Casa are 13 dispensare medicale, inclusiv
Dispensarul Central care funcţionează în
noul palat inaugurat de curând”.
Societatea „Astra Română” a invitat
în Câmpina un important grafician
german, Paul Marle, care, în 1932, a
publicat albumul „Astra Română”, cu
portretele salariaţilor. În prefaţă, autorul
apreciază primirea plăcută şi însufleţită
de prietenie pe care i-au făcut-o
conducătorii societăţii şi ne prezintă o
foarte plastică descriere a lumii pe care
a cunoscut-o în oraşul nostru: „Pentru
prima dată lucrez în industria petrolului,
nu ştiusem până acum ce este o schelă,
ce este o sondă sau o rafinărie. Am venit
ca un străin în loc străin. Trebuie să
recunosc însă, cu mulţumire, că
pretutindeni am fost primit cu prietenie
şi amabilitate, aşa că îndată m-am simţit
peste tot ca la mine acasă. Când am
intrat în această întreprindere am avut
impresia şi convingerea că sunt într-un
stat în stat în care Români, Olandezi,
Englezi, Germani, Elveţieni etc. lucrează
în cea mai perfectă armonie, în cea mai
mare pace şi trăiesc în cea mai bună

camaraderie, având o singură ţintă:
muncă, muncă, şi iar muncă. Fără
conferinţe politice, adunări, planuri (...)
aceşti oameni, printr-o muncă harnică
realizează un internaţionalism,
umanism, o prietenie şi frăţie, mai mult
decât printr-o mie de conferinţe politice.
Aici munca mi-a făcut o deosebită
plăcere. Peste tot am găsit căldură, cer
senin, viaţă. Şi această viaţă vreau s-o
redau în această carte” (Paul Marle,
decembrie 1932).
Informaţii despre Câmpina şi sondele
ei găsim şi la alţi autori. Gheorghe Ravaş
pomeneşte în lucrarea „Din istoria
petrolului românesc” de doi importanţi
petrolişti ai locului: „Iată şi pe un
oarecare Dumitru Hernea, care
cumpărând numeroase terenuri
petrolifere, încă de la prima sondă
săpată îşi scoate în scurtă vreme
întreaga sumă investită în cumpărarea
pământului şi îşi asigură un venit anual
de 400.000 lei. În 1895, după ce
strânsese o avere considerabilă din
exploatarea terenului, familia Hernea îl
vinde cu 5.500.000 lei. Şi iată pe un
birtaş din Câmpina, Şteflea, care îşi
părăseşte birtul pentru a se ocupa cu
specula de terenuri petrolifere. În scurtă
vreme, fostul birtaş acaparează terenuri
petrolifere extrem de bogate, pe care le
vinde după câţiva ani unei întreprinderi
cu capital străin”.
Ion Simionescu, profesor la
Universitatea din Iaşi, ne lasă o altă
descriere interesantă: „Am umblat
îndeajuns prin ţară: am admirat multe
colţuri mândre. Una din panoramele cele
mai pline de farmec mi-a fost dat să văd
la capătul tăpşanului unde se află
grădina regretatului meu coleg dr. C.

70

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Câmpina

Câmpina

Istrati. Atâta frăgezime a pământului îţi
lămureşte dragostea lui Grigorescu şi a
zbuciumatului Hasdeu de acest colţ de
ţară. Câmpinei lui Grigorescu nu de mult
s-a adăugat şi Câmpina industrială. Sus
domină pădurea de arbori, jos, în vale,
cea a sondelor”.
Nicolae Iorga, în „Drumuri şi oraşe din
România”, ne spune: „Aici e lumea lui
Dumnezeu şi pe pământul nostru lumea
lui Grigorescu. Undeva, o căsuţă cu două
rânduri, cu ceardac deasupra pivniţii, cu
coperişul de şindrilă ţuguiat, cu fereştrile
mici şi cu gardul de împrejmuire
dărăpănat. Acolo şade singurul nostru
pictor într-adevăr mare. Strada centrală
poate fi privită însă ca un dar al
petrolului. Fabrica de bere Bragadiru are
aici o sucursală. Treci pe lângă
încăpătoarea, chiar luxoasa clădire, pe
care scrie Şcoala Germană. La câţiva paşi
se lucrează la o biserică a cultului catolic.
Aceste vile, care vin după ale petroliştilor
din străinătate şi din ţară se descoperă
mai greu. A bătrânului istoric, cugetător
şi poet e pe o culme. După grilajul de fier
cu simboluri mistice vezi o grădiniţă cu
copaci înalţi şi faţada casei de o formă
neobişnuită. În jur, căsuţe mărunte,
aţipite sub cuşmele sure de veche
şindrilă, cu ceardacele scoase înainte,
deasupra ferăstruicilor din faţă (...),
clădiri care seamănă cu gospodăria unui
ţăran mai cu cheag, legături de ardei şi
de pătlăgele atârnă din streaşină în salbe
roşii şi vinete”.
Geo Bogza, care trăia atunci la
Buştenari, scrie vorbind de prietenul său
câmpinean, poetul Alexandru TudorMiu: „Miu urcase spre miază-noapte la
Câmpina, în inima de smoală şi de fum a
vieţii petrolifere. Acolo, abia ieşit din

copilărie, a câştigat el primii bani lucrând
ca laborant în Rafinăria ce se înalţă chiar
în mijlocul oraşului, aşa cum în alte oraşe
se înalţă catedralele. Pe o suprafaţă de
câteva hectare se aglomerau sub cerul
liber uriaşele coloane metalice în care se
rafina ţiţeiul. În toamna anului 1927,
când locuiam la Buştenari, m-am hotărât
să lansez o revistă care să se cheme
«Urmuz» şi să fie de avangardă.
Umblând pe trotuarele Câmpinii,
oprindu-mă în faţa clădirii pe firma
căreia scria «Tipografia Gheorghiu», am
întrebat dacă pot tipări o revistă”.
George Călinescu, în „Însemnări de
călătorie” publicate postum, în 1973,
făcea o comparaţie între oraşele de la
noi şi cele din Occident: „Oraşul
românesc există ca o abstracţiune
administrativă, nu în spirit de cetate.
Cetatea e bizuită pe comunitate, adică
pe un colectivism ce se cheamă spirit
civic, fiecare fiind mândru întâi de cetate
şi în al doilea rând de casa lui.
Adevăratul cetăţean rămâne parizian,
veneţian, florentin”.
Câmpina nu a fost ocrotită de ziduri,
dar spiritul de cetate a existat. Aşezarea
cu o mare diversitate etnică a contopit
diferite tradiţii şi elemente culturale,
creând un spirit civic deosebit. Fiecare
locuitor a fost profund ataşat de locuinţa
sa proprie, de biserica din parohie, de
şcolile şi profesorii lor, de cartierul în
care a copilărit şi de oraşul în care s-a
împlinit ca om. A fi câmpinean este un
titlu onorific, cu care se mândresc
concetăţenii noştri, răspândiţi acum pe
tot mapamondul. Învinşi de dor, se întorc
de la mii de kilometri să vadă oraşul în
care îşi au rădăcinile.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

71

poesis

poesis

Florea Paraschiv lORDACHE
Zi de toamnă
(la casa istoricului Alin Ciupală)
Ţipat de păsări răzbea către zori
Ca un vis încărcat de idei şi culori,
Strada Griviţei dezbrăcată de noapte
O-nvălmăşeală de lucruri abstracte.
Totul se legăna între sens şi memorii,
Casa Alin Ciupală mirosea a istorii.
Secundele erau ceva mai grăbite,
Pe alei unduiau femei despletite.
Arborii străjuiau consolaţi o grădină
Şi era o toamnă parşiv-citadină.

Cu toate într-un glas zvâcneau ca
o colindă,
Pagini îngălbenite din cărţi să mai
desprindă.
*
Ard luminile toamnei cu îmblânziri
de stele
Îngemănând apusul de neclintiri
rebele,

Uşor, însingurarea întinsă sta la pândă
Sfidând ca pe-o-mpăcare o trecere
plăpândă.

Viţa de vie cu-ncărcături divine;
Graurii ciuguleau din ramuri rubine.

Copacii priveau cerul căzut într-o
oglindă
Chipuri prea reci, confuze din zbor
să mai cuprindă.

*

*

În casă, ca semne ale altor vieţi,
Trecutul intens atârna pe pereţi.

Sub candelabrul lunii enorme
Pietrele toate vorbeau despre forme

Profesorul sta sobru răstălmăcind
cuvinte
Şi timp rămânea-n urmă şi timp
era-nainte.

Câmpina, 2014

Sunt piese adunate cu încordări
de zeu,
Iar casa-i devenise ingenios muzeu.
72

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

poesis

poesis

Lian CUBLEŞAN

1. CRĂCIUN
Aud colindul,
o văd pe mama
legănându-mă în cântec,
aud colindul,
mama,
a-ncetat din cântec.
2. DORINŢA
Mi-aş dori Doamne,
ca atunci
când voi îngenunchea
în faţa Ta
să te pot privi
în ochi.
3. DESTIN
Picuri din Lumină,
vor cădea
pe trupul însângerat
prefăcându-l
în stele.
4. NETIMP
Ochii-mi sunt stele,
respiraţia mi-e
vânt, trupul e nor,
gândul e vis,
sufletul, cometă,
sunt aer al
nimănui.

stau plecate
în rugăciune,
pentru liniştea
de dincolo
a mamei.

11. GHIOCEI 3
Îngeri trişti ai mormintelor
12. CLOPOTELE

6. VEGHEA
Uitat în rugăciune,
în nor de fulgi

La poarta gândului,
bat clopotele
risipindu-mi visele.

7. BALANSOARUL

13. TOAMNA

Mă legăn
pe balansoarul
netimpului,
sub mine,
un cimitir transparent,
mi-aşez fruntea
pe rugăciunile
mamei

Cea mai tristă,
dintre toamne
este ultima.
14. ŢĂRÂNA
În praful ţărânei,
rămâne,
doar praful amintirilor.

8. CUMPĂNA
15. BAGAJUL
Mă-mpiedic de timp,
mă-mpiedic de trup,
mă-mpiedic de vorbe,
de mine,
mi-e tare, tare somn.

Omul,
permanentul bagaj.

16. DOR
9. GHIOCEI 1
De dorul frunzelor,
se leagănă copacii.

Lumini
ale sufletelor
călătoare.

17. PĂMÂNTUL

5. FLORI

10. GHIOCEI 2

Cimitir al viselor noastre.

Triste flori,

Clopoţei fără sunet ai Raiului

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

73

poesis

poesis

Camelia Iuliana RADU
o idee suedeză
poate că lumea nu este atât de rea
când suntem trişti
poate e doar orbul
care vrea să treacă strada
şi ne loveşte cu bastonul
din întâmplare

mama,
învăţătoarea vieţilor noastre
durerea sau frica
ele îşi pun o mască din hainele noastre
şi ne privesc râzând
râsul ne sperie de parcă nu ne-ar
îmbrăţişa un copil
ci ghilotina celui care se simte puternic

nordul lumii mă priveşte pieziş
îmi cercetează fiul
iar eu mă întreb cum să găsesc în mine
înţelegere pentru privirea lui?
nordul cu picioarele între gheţuri
şi creştetul blond printre mările
traversate de curenţi
de brize şi de alte miresme ale depărtării
nordul pierdut între vise
morocănos
îşi fabrică lumina şi casa în jurul unei
lămpi
aşezată în fereastra cu pervaz cât un pat
unde îi dorm copiii în nopţile polare
rugând soarele să se întoarcă
îl privesc
îi cercetez suspiciunea
şi mă gândesc
în noi sunt toate contrariile
atunci când credem sau când respingem
dacă visul face paşi pe lespezile reci
în noi este frigul
şi în aceeaşi măsură ardenta aşteptare

confuziile, schimbările de rol
toate aceste oglinzi săpate în pereţi de
gheaţă
le aduce şamanul plictisit, de departe
le aduce nordul cu pletele blonde
şi obiceiuri aspre
de mână cu el
mi se face un dor năprasnic de casă
de tot ce nordul iubeşte şi ţine la mare
preţ
iar eu am pur şi simplu
din marea dragoste a soarelui
lăsată moştenire sub piele
departe, în nord
magnetul lumii atrage viaţa şi o respinge
cu puterea privirii noastre
departe, în nord, moartea mă ţine
în lespezi de gheaţă aproape vie
viaţa răzbate prin noapte
într-un metrou cu staţii multe
din toamnă până în primăvară
de la nord
la sudul din piept

dar nu privim spre afară decât când vine
74

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

poesis

poesis

suedezul de la masa alăturată nu fumează

apoi aţipeşte între sălcii

nu îţi cunosc decât vara înaltă şi blondă
noaptea iernatică, nu
nu pot să întrevăd cum m-ai privi
cum te-aş privi

la noi, noaptea-i mai scurtă
dar are aceeaşi senină privire
din care nu prididesc să adape
străvechi melancolii surori

în lumina lămpii din fereastră
străzile subţiate fac paşi sau aleargă
tu stai mai mult cu fruntea între nori
abia atingi asfaltul cu piciorul

pădurea din mijlocul oraşului

nu ştiu, domnule, dacă de sus
mă vezi tocmai pe mine
sau urma pantofului pe treptele din port
după ce a sărutat ploaia
noaptea nu îţi cunosc, doar vara cu ochi
albaştri
lacrima albastră este acasă la tine
ştiu sigur că o ţii sub pernă
pluteşti
un gheţar rupt de pol
plecat spre mările calde
eu vin de pe un mal îmbătrânit de
oameni
îmi ţin păsările în deltă
din mâlul întunecat cresc nuferi de nea
şi un frate la fel de albastru ca tine
nu, domnule, nu îl cunosc nici pe el prea
bine,
ştiu că bea vodcă şi prinde peşte
vara trecută vorbea despre acelaşi
străbunic
de care nu mai ştii nici tu
nici el
barbosul tău frate oftează în somn
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

nu părea
un animal închis în grădina zoologică
şi nici o pată de culoare
printre palate case şi străzi
pădurea din mijlocul oraşului este regina
în rochie albastră de ozon
pe fruntea ei soarele este coroană
iar oamenii curteni loiali
o graţie verde şi umbrită
împodobită de toate păsările şi florile
uitate
pe tronul unei stânci mai vechi decât
toate dinastiile
pădurea din mijlocul oraşului te învaţă
smerenia
nu ai îndrăzni să îi spui acestei vietăţi
seculare
rezervaţie şi nici parc
dar poţi să faci o vizită măreţiei
la ea acasă
aici vei găsi sensul adânc născocit de
coabitarea
omului primordial din tine
şi a celui modern
vei găsi poteca pe care stau de vorbă
haloul vieţii tale ca un albuş de ou
în care creşti hoinar
şi inima pe care o ascunzi când vorbeşti
cu alţii
75

poesis

Raul BRIBETE
ÎMI PORT ÎNTUNECAREA CUM CHIPAROSUL
E ca şi când te-ai iubi cu o femeie,
Iar rodul vostru ar fi un prunc,
De ţărână îngheţată,
Pe care îl priveşti cum se decolorează
În fotografii …
Viaţa aceasta …
Un nimic pe care îl priveşti
Cu o melancolie aleasă.
Mă ridic în înălţimea propriei staturi
Ca de pe un fotoliu,
La rândul său îngheţat.
Gesturile minore întregesc
Etapele unui ceremonial
Numai de mine ştiut; numai al meu.
În copilărie iubeam veveriţele,
Salturile lor din copac în copac
Ascunzişurile lor enigmatice …
Acum, mă încearcă destinderea
Omului băut, în adâncimea iernii,
Prin case marginale
Neexistente parcă pe nici o hartă.
Ce vechi mi-e răsufletul …
Sunetul vocii se tăvăleşte prin marile zăpezi
Ca un pui de râs care se dezmiardă;
La fel ca şi el, sunt încă neliniştit
În propria mea carne de mătase. Bizară.
Viaţa de aici – un prunc de piatră arsă,
În mâinile sfărâmicioase ale mamei sale –
Ne luminează lăuntrul tulburător şi altfel.
Îmi port întunecarea cum chiparosul
Umbra-i de patrician scăpătat.
Urlu către bolţi …
Dar bolţile nu ştiu că eu îmi îndrept strigătul,
Către ele …
ELEGIA PRIETENIEI
Să vezi iarba care creşte pe o stea cu ochiul liber
(rachetă bizară scăpată din cadrele filmelor mute)
Ca un narcotic extins în sângele tău,
76

poesis
Poezia irupe, magmă la fel de bizară
Ca numele sub care ne ascundem,
Ca sub umbrele mucede şi roase de molii,
şi nu ne mai plouă.
Să-ţi faci o perfuzie clară cu pământ,
Prietene,
Să vezi cum alunecă obiectele spre tine,
Cum îţi caută prezenţa,
Ca tufele mişcătoare, lui Orfeu, increatul.
Dar tu nu mai trăieşti de multă vreme
În perioada Lyrei,
Dar ai pe inimă un fel de ecuson „surplus”
Scrie pe el şi „tumult”.
Din lumea mea mănânc bomboane
De mentă şi eucalypt,
Şi gustul îmi expandează
Trăirea în cantilena mută a unei noi simţiri;
Subtilul fluid, viaţa.
Ne descărcăm ca un fulger inimile
Grele sau uşoare, sub cerul acesta
Grunjos şi aşchiat ca o scândură,
Neşlefuită îndeajuns de dulgher.
Obiectele pe care le atingem
Îşi schimbă consistenţa,
Sfidând până şi gravitaţia
În minţile noastre, neliniştitoare
Pentru alţii,
De erudiţi metisaţi cu brutuşi.
Noi nu ştim ce căutăm, starea aceasta,
Punctul acesta netrăit decât de noi,
Prerogativ al trecerii noastre nobile
Prin această bizară dimensiune;
Mă scriu pe mine cu duhul meu,
Pe faţa nevăzută a lăuntrului tău.
Elegia mea e despre moarte,
Şi despre a Doua Venire.
Ca într-o cupolă a nevăzutului,
Aurele noastre vibrează la unison ,
Au o singură culoare şi o formă
Nedesluşită.
Acum plouă prelung cu apă sfinţită,
Mai lung decât silabele acestui ecou,
Dintr-un suflet de prieten,
într-un suflet de prieten.
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

poesis

poesis

ELOGIU MÂINILOR TALE

cu conturul
iubirii tale de a fi
în prăbuşirile mele
biruitoarea mea aripă!...

Cristian BOROŞ
mâinile tale
peste mâinile mele
în brazde-au sădit
seminţe de flori...
mâinile cui
să mai las peste ele
să se-aşeze,
să strivească din zbor
crescândele flori
ce îmi poartă în ele
tot strânsul la piept,
alesul meu dor
de mâinile tale
peste mâinile mele
ce-mi sunt ploaie şi cântec
şi boltă de cer?...
BIRUITOAREA MEA ARIPĂ
agaţă-te de umărul meu
cu supleţea,
cu vigoarea,

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

BUCURIE
mi te-aşterne bucurie
în cuvinte,-n preacuvinte
până când tăcerea fie
să cuprindă înainte
minunata bucurie
a iubirii ce învinge
orice formă de robie
a vorbirii în cuvinte...
ECOU
cine mai aproape
inimii mele când te cheamă
decât glasul ei ecou
ce răsfrânge în el şi răstoarnă
tăcerea glasului tău
punându-se
geană mie pe geană,
stern inimii mele sub stern,
tu întregită întreagă,
mie
peste mine întreg?...

77

poesis

Marian HOTCA
cronomorfism
din streaşină plouă cu sânge acrit,
noaptea îşi desface rănile grele
în largul cerului
să intre în ele plânsul de piatră
şi puroiul pământului germinator al morţii
atât de străin şi-atât de pribeag
timpul mi s-a topit între degete
zidindu-mi sub călcâie
lipsit de speranţă vise, amintiri şi suferinţe
Psalm culinar
Iubita mea pierdută în cămară,
Printre condire şi tăvi de chihlimbar,
Tu meditezi pentru a mia oară...
Alături de o ceapă şi ienibahar.
La rugăciunea ta gospodărească
Zacusca-şi naşte mirul în borcane
Căci vorba ta e-atât de îngerească
Ca o sfântă lipite-ntre icoane.
Iisus se-arată în chip de păstârnac,
Blajin cu ochii de ţărână plini,
Pios zăreşte şi lung un cozonac
Dar nu-l îmbucă, te lasă să suspini.
Suspinul sfânt ca un rântaş în ciorbă
Ţi-l laşi să zboare cu aripi de mărar,
Mănânc puţin şi-apoi îţi zic ş-o vorbă
Eşti sacră între oale, boreasă ce ai har!

poesis
Înveşmântează-mă cu ou de aur moale
Pe gene sărută-mă încet c-o pană...
Şi mângâie-mă livresc şi-adânc pe foale
Cu o pomnţă grasă, culeasă din poiană.
Presară peste mine miere de bondar
Şi zahăr spart în pleoapele de înger,
Dar nu-mi vinde iubirea la colţ ca un samsar
Nu-mi da pelinul, nici lanţul tău de híngher.
Mai bine m-ai lăsa să mă răcesc încet
În psalmul tău ori în gura-ţi de tămâie,
Tu vei medita precum un polonic ascet
Că viaţa-ţi dă şi gratis tona de lămâie.
cronomorfism
ca un ciorchine de struguri
prea copţi ce dau în putrejune
atârn pe vreascul unui trecut
întâmplător
alt anotimp prea firav să mai treacă
îmi scutură oasele
grele de nostalgie
prezentul oricum nu mai contează
că ploaia galactică
îmi ţine vii lacrimile
între pleoapele
vremelnice
poem cosmic
oriunde merg port universul în mine
şi universul mă poartă în scrumul clipei
neadormind strâng toată lumina şuierătoare
la pieptul uscat al unei seminţe de mac

Psalm culinar

ploaia mă încolţeşte din cap până-n picioare
şi eu încolţesc incestuos, rătăcitor în mine
de sare precum ziua ce a germinat neajutată
la sfârşitul nopţii naufragiate în veşnicie

Îmbracă-mi trupul în foaie de plăcintă
Şi-n suflet toarnă-mi dulceaţă sau magiun,
Să mă ruşinez ca o puhabă coclintă...
Când se cocea în propriul său parfum.

iarba tremură în sine, crengile se frâng
înaltul văzduhului se-ngroapă-n pământ
incandescent, închis în grote medievale
legănam universul într-o pană de cuc

78

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

poesis

poesis
zbor

psalm culinar
au curs atâtea lacrimi sfinte
în temple moi de ceapă
eu sfârâiam printre cuvinte
ce ustură de ochii-mi crapă
sublimă oală ce naşti mâncare
din pieptul tău neşurluit
presimt că nu mai am răbdare
de-o foame sunt prea năpădit
deschide-mi ochii în aburi de tocană
când coleşerul o va răscoli
iar maţele făr’ de prihană
din dânsa s-or împărtăşi

când văd aripi
mirosul zborului
se încolăceşte
în mine
ca o gheară
vitamina c
locuiesc singur
în imuna lămâie
în care noaptea
şi-a ţesut toate
visele exotice
zacuscă

atunci mă lepăd de păcate
cădelniţez şi sare şi piper
mă spovedesc blândei salate
şi mă nutresc ca să nu pier

pleoape adormite de ceapă
lăcrimează agonic
în anotimpul
zacuştelor

poem cadaveric

varză

trupul meu putred zace-ntr-un sicriu
înconjurat de verzi mameloane
lumini senzuale desfrânate în pustiu
se freacă imorale de sfintele icoane

foi verzi
dactilografiate
noaptea
doar de dansul
unor ochi băloşi

pleoapa ta molâie ca ceapa râncezită
veghea un vierme pe cadavrul meu
tu mi-ai lăsat iubirea insolită
să meargă de unde-am venit şi eu
iar voi îmi tot suflaţi în nas precum în vid
să mă trezesc din larve grase şi codaţi
acelaşi aer vag, lumesc şi insipid
până l-a-nviere mai staţi de m-aşteptaţi

timp
sufletul secundelor
înoată-n infinit
ca o meduză
în Groapa
Marianelor
punct

kiwi
picioici flocoase
cu verde miez de miere
în care s-au pierdut
seminţele de mac
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

punctul semnului de întrebare
oscilează frenetic
între mine şi gândul tău
măcinat între vorbele
nespusestingând licăriri
79

poesis

Marian RUSCU
coup de foudre
s-a aprins focul. singur, cu o primă
scânteie
s-o fi iubit cu o ţigancă, aşa se spune.
eu nu o făcusem, nici cu focul nici cu
ţiganca.
vâlvătăile lui violente, imposibil de
stăpânit
nu se avântaseră spre înalt,
ci se aciuaseră la sânul meu.
eu, balaur uns cu alifii ignifuge, cum mă
credeam,
de… mama lui m-am pârjolit.
în lăuntrul meu, jar şi iar jar.
cascade de s-ar fi pornit din cerurile
deschise
nu ar fi putut domoli febra,
ardere internă. nu carboniza, seca.
– coup de foudre, mon cher, îmi zise
confesorul meu
şi el, ca şi arsura, deopotrivă în mine
– eu, coup de foudre? vezi de-aici!
– ba vezi tu! ţi-am citit inima şi chipul.
uită-te-n oglindă! de la o poştă te divulgi.
sălăşluieşte în mine de când mă ştiu.
uneori mă dojeneşte, alteori mă alintă.
nu m-a înşelat niciodată.
întotdeauna a avut dreptate.
mă ştie mai bine decât mă cunosc eu.
lui şi numai lui mă spovedesc.
nu-i taină între noi.
coup de foudre? trebuie să mă conving
vinovata copilă de focul aprins,
cu părul castană necoaptă,
80

poesis
cu ochii-nchişi fredona ,,el condor pasa”
şi tot cu ochii închişi îmi găsi buzele.
ardeau. ardeau şi mă ardeau
un curent continuu împunse herghelia de
fiori.
ai dreptate confesorule, ai dreptate,
recunosc.
când m-a privit, lumea s-a colorat cu
voroneţul ochilor ei
în care m-am rătăcit definitiv.
îi cerşesc:
– spune-mi că nu visez!
– poate totuşi e un vis, îmi zise mărind
voltajul din mine.
ce pot să fac?
ce pot să fac să devii reală, aici, acum
când noaptea plânge-n mine,
iar odaia, un adevărat focar,
se contorsionează confuză,
îngustându-se, din toate colţurile
şi vădan de tine, sunt singur?
gândurile mele adâncite-n adânc
nu-ţi pot recompune holograma,
nici mângâierile-ţi măcar.
ce pot să fac?
tristeţea eu-lui meu a depăşit zero
absolut,
atinsă deplin de dezamăgire.
copilă-femeie!
dau noaptea pe zi, oricât ar costa
sperând să revii
oglindă-n oglinda mea primitoare
să mă străpungi cu candoarea
zâmbetului tău
şi tainica-ţi privire.
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

cuvinte
e o altă noapte fără tine,
rece, rea şi greu de străbătut.
îmi gâfâie sângele conectat mental la
aura ta.
ce pot să fac să desfac iţele întortocheate
de destin
mai ceva ca-ntr-o ie,
să rup coconul în care s-au ţesut?
fără tine sufletu-mi macină-n gol,
mi-e furată bucuria de a trăi.
cu tine doar în vis e chin.
cu tine doar în gând e zavistie
ce pot să fac să te fur cât mai de zor?

viitorul în griuri tocite şi vremea
suspendată-n tăcere
ieri ne-am căutat viitorul
nu era în roz,
cum credeam că ştim, ci în griuri tocite.
confuz şi meschin, nedrept şi venetic.
l-am declinat îndată. tu nu.
departe de tot şi de toate,
ţeşi borangic, ghem după ghem,
fără rost,
un model compromis, inexistent,
inestetic.
am rupt vremea suspendată-n tăcere:
– pythia minte, a vorbit în dodii!
cuvintele mele trec tangente cu tine.
suspini ca un prunc, până-n afund, mă
tem.
plângi.
plângi spasmodic.
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

cuvinte
plângi fărâmiţatele iluzii prinse-ntre vrăji
veninoase
plângi speranţele volatilizate.
plângi iubito! plânsul răcoreşte spiritul.
plângi! îţi înţeleg trăirile. sunt
îndreptăţite.
plâng şi eu în mine. tu nu trebuie să ştii.
mizeriile unei absurde vieţi fără noi
împreună
sau revărsat niagară în contopitul nostru
sânge.
am vegheat ca patima să nu-ţi devină
povară.
cum puteam să-ţi las sufletul încărcat,
pângărit?
– pythia minte, nu ne-a citit nouă!
o linişte polară se-ntinse sinistru,
ne-mbrăcă-n veşminte de ceaţă.
– a minţit, iubito, a minţit! toate pythiile
mint!
doar nu crezi balivernele astea insidioase
nu ea mişcă aliniatele noastre astre.
nu poate. are alţi zei.
când i-am sărutat lacrimile
lacul sărat era miere
– să uităm! decise, umplându-mă de
săruturi..
– da, iubito, să uităm! uitarea alină
tristeţea,
alungă durerea şi gândurile profanate.
ieri ne-am căutat viitorul.
de nu ni l-am fi căutat…
ce prostie să-ţi cauţi viitorul şi,
pe deasupra, să nu-l declini!
81

reflexii

Dan DRĂGUŞ
Lumea este alcătuită azi din
majoritatea indivizilor vii, umani şi
inumani, oameni şi neoameni, zic.
Să schimb lumea după vrerea mea
înseamnă să am un certificat de
schimbare energetică. Vreau şi
paşnic, cine îmi semnează?
Filosofii nu mai schimbă nimic, nici
în bine, nici în rău nici în sine.
Religiile? Mă tem că nu. Se
zvârcolesc în milenii spre o schimbare
în bine. A cui? A Divinităţii? Lumea de
azi nu se mai schimbă, se
autodistruge, ş.a.m.d. Din păcate
sunt contemporanul acestei lumi.
O şansă mai există: iubiţii poeţi, ei
au schimbat şi schimbă lumea, la un
secol, la un mileniu etc. Ei, poeţii, au
certificat de schimbare energetică în
alb semnat de Dumnezeu. Îi ştie naivi
şi „voluntari ai imposibilului”.

OGLINZILE CHARLIE
Oglinzile Charlie spun unii că
înfăţişează libertatea lor de
expresiune. DEX-ul consacră expresiei
şi următoarea definiţie : înfăţişarea
unei figuri, „eventual prin desen”,
care reflectă starea sufletească
interioară sau exterioară a unui OM.
Gerula nu crede în lacrimile oglinzilor
Charlie, sunt distorsiuni, incidente
introduse prin manipulare. Lucrurile
stau altfel şi de o parte şi de cealaltă
a oglinzii, inversându-le… Libertatea
82

Jazz

absolută de expresie îi aparţine doar
lui Dumnezeu, în oglinzile Lui, plane
ori curbe, te vezi aşa cum eşti , mai
ales sufleteşte. În oglinda Charlie te
vezi cum vrei şi ori de câte ori vrei.
Eşti sau nu eşti Charlie, te vezi cu
mâini de desenat, imbatabil în Religii,
imponderabil în abisuri şi eter. Te vezi
cu cap ori fără cap. Îţi vezi tălpile
lipite de tavane şi te admiri privind în
podele de redacţii absolute. Aş zice:
cum stai şi ce priveşti îţi asumi, cum
îţi aşterni, vei dormi…
În oglinzile Charlie, dacă ai sau nu
urechi, dacă ai sau nu ai creier, de a fi
avut, urci şi cobori Adevărul - ca Sisif
(chiar dacă eşti dispus oricând a fi sau
a nu fi charlie). Maintenent comme
disent les Français: Aller avec à la
moutons!…
Rainer Maria RILKE în Sonetele lui
Orfeu – 1922 concluziona:
Oglinzi: nimeni încă
n-a putut spune ce sunteţi voi
în sinea voastră.
Noi ştim însă ce suntem energetic
în oglinzile Charlie, în sinea noastră.
Ştim ?...

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

muzica zilelor noastre

Adrian SIMEANU
Baie de blues la
Ploieşti
La Filarmonica „Paul Constantinescu”.
Unde, nu demult, s-a reluat adecvat o
tradiţie musai de consemnat. A primului
festival naţional de jazz. Desfăşurat aici
acu’ peste patru decenii, timp de trei
ediţii. Astăzi, înnoit sub titulatura
„Ploieşti Hot Jazz Summit”. Prezentatori
avizaţi, Lungu şi Godoroja, trăiţi! Al
doilea, şi protagonist al serii secunde.
Una sigur de neuitat şi de comentat. Ce
i-a reunit nemaipomenit pe Mike şi-a lui
trupă „Blue Spirit”, cu Attila G.
Weinberger. Într-un show de top,
virtuozitate şi rafinament. O baie de
blues serios. Din care-am ieşit cu lacrimi
în ochi şi trupul înflăcărat de vibraţii. Cu
mintea pătrunsă intens de savoarea,
splendoarea genului, răscolitoare. Şi
sufletu’ parcă nemulţumit că muzica,

Jazz

într-un târziu, nevoit, s-a oprit…
Godo şi ai lui adus-au, la fix, un
vrednic tribut unui promotor de prin
Mississippi. Robert Leroy Johnson, mort
d-atâţia ani şi la tinereţe. Da’ nemuritor
pentru cântu’ său vocal, la chitară şi la
muzicuţă. Au curs către noi melodii,
armonii mai rar întâlnite, însă reuşite. Pe
aceeaşi linie, într-un echilibru stilistic
sonor, s-a înscris decis şi omu’ cu
„Acadeaua” televizată cândva. Mister
Weinberger, născut pentru blues, umblat
pe la Nashville. Ca un baladist ni s-anfăţişat şi ne-a fermecat. Cu songuri
gustate şi aplaudate-ndelung. La final,
împreună cu Mike şi ceilalţi sub bolţi
ridicând apoteotic „Redemption day”…
Mai spun, motivat, că nu doar
acorduri, solouri, refrene au răsunat
minunat sub luminile vii ale sălii. Ci şi
vorbe de duh, rostite-n context de cei
trei cu idei. Totul, grozav împletit într-o
seară de vis. La care-am ajuns inspirat,
plecând intens câştigat. Bravo,
ploieşteni, s-aveţi numai spor şi în viitor!
La jazz, cu onor!

Gherasim Rusu & Virgil Diaconu
Râmnicu Sărat - 19 august 2012

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

83

actualitate

poezie

Concursul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu”
(debut în volum, ediţia a XI-a, serie nouă)
Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Neamţ, în colaborare cu Consiliul Judeţean Neamţ
şi şi Asociaţia Culturală „Conta”, iniţiază şi organizează seria nouă a Concursului Naţional de
Poezie (debut în volum) „Aurel Dumitraşcu”. Prima serie de zece ediţii a concursului s-a
desfăşurat la Neamţ în perioada 1994 – 2003. Premianţii celor zece ediţii au fost Florin
Oancea (Sibiu) si Vasile Baghiu (Piatra Neamţ) în 1994; Mihai Ignat (Braşov) în 1995; Ana
Maria Zlăvog (Iaşi) în 1996; Cristian Galeriu (Bucureşti) în 1997; Sorin Gherguţ (Bucureşti) în
1998; Daniel Moşoiu (Cluj Napoca) şi Constantin Virgil Bănescu (Târgovişte) în 1999; Cătălin
Chelaru (Iaşi) în anul 2000; Elena Vlădăreanu (Bucureşti) în anul 2001; Dan Coman (Bistriţa
Năsăud) în anul 2002; Mihai Curtean (Sibiu) în anul 2003.
Concursul a fost întrerupt după ce trei ediţii, consecutiv, organizatorii şi juriul nu şi-au
dat acordul pentru a premia şi publica volume care nu se suţineau valoric, după excelenta
serie de autori debutaţi în acest context. Din juriu au făcut parte, la primele zece ediţii, între
alţii, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Liviu Ioan Stoiciu, Radu Săplăcan, Cassian Maria
Spiridon, Gellu Dorian, Nicolae Sava, Radu Florescu, Cristian Livescu, Emil Nicolae, Lucian
Vasiliu, Vasile Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, iniţiator şi organizator al celor zece ediţii.
Iniţierea noii serii a concursului este prilejuită de comemorarea a 25 de ani de la
moartea poetului Aurel Dumitraşcu (16 septembrie 1990) şi de împlinirea a 60 de ani de la
naştere (21 noiembrie 1955).
Manuscrisele, bine constituite, cu diacritice, vor fi trimise/ depuse într-un exemplar
printat dar şi în format electronic (CD, DVD, altele) pînă la data de 1 iunie 2015 pe adresa:
Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Piatra Neamţ, strada Republicii, Nr. 15, judeţul Neamţ
(cu menţiunea Pentru concursul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu”). Manuscrisele pot fi
semnate cu numele autorilor în concurs, cu datele de contact (telefon, adresă mail) acest
lucru nu poate influenţa decizia juriului care premiază manuscrise şi nu liste de nume.
Manuscrisul trebuie să aibă (recomandabil; sînt acceptate şi alte variante, dacă e vorba de
un proiect scriitoricesc sau editorial) minimum 60 de pagini, maximum 100 de pagini.
Manuscrisele vor fi însoţite de o fişă personală a concurentului: nume, prenume, data
naşterii, adresă, telefon, e-mail, studii, activitate literară.
Concursul este deschis autorilor români nedebutaţi în volum, din ţară şi din diaspora, a
căror vîrstă nu depăşeşte 35 de ani pînă la data de 21 noiembrie 2015.
Juriul va fi constituit din scriitori, personalităţi ale vieţii literare din România.
Pînă pe data de 16 septembrie 2015 va fi făcut public manuscrisul cîştigător şi numele
autorului.
Pînă pe data de 21 noiembrie 2015 manuscrisul cîştigător va fi publicat de organizatori
la o editură prestigioasă din România (trei sute de exemplare) şi va fi lansat la Piatra
Neamţ, la manifestarea prilejuită de aniversarea poetului Aurel Dumitraşcu.
Autorul va primi minimum o sută de exemplare din tirajul cărţii.
Alte informaţii pe adresa de mail adrianvlad@ambra.ro sau la telefon 0233/ 210379.
Iniţiator şi coordonator al manifestării: Adrian Alui Gheorghe, director al Bibliotecii Judeţene
„G. T. Kirileanu” Neamţ.
84

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

subiectiv

Carmen BĂLAN
Manşete
De o duzină şi mai bine de ani,
domnul Florin Dochia îşi potriveşte paşii
într-o geometrie plană a singurătăţii.
Atât de bine însă, că dintr-odată îşi
adjudecă direct o grădină din coli
cretate. De scris. Sădeşte aici silabe
pentru a recolta metafore şi fluturi
albaştri. Metaforele şi fluturii au obiceiul
simbiozei, dar s-a iscat o neînţelegere de
nestăpânit în grădina poetului. Atunci
domnul Dochia a inventat carteaconservă cu durabilitate şi termen de
garanţie nelimitate.
Îşi procura astfel o linişte în care
adună pietre,păsări şi duhuri
scriitoriceşti. Dezaripează şarpele-poezie
şi-i şterge umbra cu elegii aflate în
preajma sa. Unele în cădere.

Florin DOCHIA

Se prinde apoi cu putere de
manşetele cuvintelor şi pleacă orbit de
ele într-o călătorie, într-o aventura pe
creste de valuri. Are în dotare însă o
barcă proprie de salvare şi este însoţit de
Prinţesa-poezie, de protectorul Peştişor
de aur din poveste.
Călătoria sa devine o croazieră pe
Marea Marmara pentru a împăca morile
de vânt când nu au vânt, morile de apă
când nu au apă. Într-o geometrie plană,
seacă, a lor şi a singurătăţii ţărmului.
Poetul-matelot îşi continuă croaziera pe
Marea Maramara:
«Într-o căutare secretă a fiicelor lui
testios
fiinţe nepăsătoare visând la
întoarcerea-n ou»
Până acum „prezentul încă n-a fost
scris”… mărturiseşte dl. Florin Dochia.
Contăm pe reîntoarcerea din călătoria pe
mare a poetului Florin Dochia.

Casa cu Cariatide, Sibiu, 11 iulie 2014
Eugenia Ţarălungă, Virgil Diaconu, Gherasim Rusu Togan
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

85

eseu

Sorin VÂNĂTORU
Dumnezeu
şi creierul
Controversa privind natura stării
mistice, a imersiunii în dumnezeire - ceea
ce am numi ipostaza mistică a minţii gravitează în jurul întrebării dacă acest
exerciţiu al fiinţei este exclusiv spiritual,
sau presupune şi factorul neurofiziologic.
În spaţiul teologic, problema este
ilustrată de celebra polemică dintre
Sfîntul Grigorie Palamas şi renascentistul
grec Varlaam (1330), în care
neoplatonismul nominalist al lui Varlaam
se opune realismului mistic palamit.
Varlaam reproşează călugărilor
răsăriteni pretenţia de a percepe esenţa
dumnezeirii, cu ochi trupeşti. Palamas
subliniază unitatea antiplatonică dintre
spirit şi trup (la Platon acestea erau
separate). Dumnezeu se poate revela
ochilor trupeşti după voia Sa, iar omul
poate să primească harul numai în
integralitatea lui - conjuncţia dintre
suflet, trup, imaginaţie şi intelect.
Rugăciunea isihastă este, pe de o
parte, un act corporal - un anumit număr
de bătăi ale inimii şi perioade respiratorii
(„Filocalia” explică în detaliu acest
procedeu) - şi, pe de altă parte, este o
receptivitate mentală, proces în care te
conectezi la dumnezeire, trecând de la
faptul material, substanţial-biologic, de
la verbul a exista, la cel mental, spiritual
şi ontologic al verbului a fi, poate şi la un
anumit nivel al hypostasis-ului divin.
Pietatea faţă de sălaşul interior face
posibilă ieşirea din sine întru locuirea în
86

Sorin VÂNĂTORU

vasta persoană a lumii, în care eul se recompune din propriile lui legi, nu pentru
a se dizolva, ci pentru a primi un loc
special din care se poate face auzit şi
ascultat.
Din punct de vedere neurologic,
stările mentale sunt legate de consumul
de oxigen din metabolismul creierului şi
de raportul ionic. Oxidarea celulară din
mitocondrii, proces în care glucoza are
un prim rol, se face pe baza transportului
de către hemoglobină a oxigenului. În
urma oxigenării, atomul de fier (Fe) e
deplasat cu 0,75 Å spre planul hemului,
modificându-şi structura, în baza
efectului Bohr, deoarece în (Fe) se
produce o reorientare de spin
(momentul cinetic), ceea ce schimbă
relaţiile magnetice dintre particule,
raportul dintre traiectorii. Legarea
oxigenului de hemoglobină e reglată de
ionii de hidrogen şi bioxid de carbon.
Hemoglobina utilizează o parte din
energie (prin oxigenare) pentru
repartizarea echilibrată a ionilor în celulă
(neuron), în raport cu mediul extracelular
(pompa de ioni), iar cealaltă parte e
stocată, prin fosforilare oxidativă, în
neuron, sub forma legăturilor
macroergice de ATP. Dacă ionii negativi
sunt în cantitate mare, se frânează
strimerii de ioni pozitivi (nocivi), fenomen
care apare în stările de relaxare şi
concentrae - de exemplu, în rugăciune -,
în vreme ce starea de excitabilitate,
anxietate, determină un surplus de
catecolemine, sodiu şi cortizon, cu
dezechilibre în transmiterea influxului
nervos. Ceea ce nu e rugăciune e stres.
Numai că starea de „bine”
neurofiziologică este altceva decât starea
mentală mistică. Nici ideea energiei
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

parodii

parodii

psihice - atacată de Boltzman - nu se
susţine. Interferenţa ariilor asociative din
cortex şi arderea fosfolipidelor în
biochimismul cerebral, pot fi interpretate fizicalist drept definiţie - de
exemplu - a conceptelor de „Unu
Nediferenţiat”, „Realitate Absolută” din
metafizică şi teologie. Credem că, în
intervalul dintre suportul neurofiziologic
şi Dumnezeu - aşa cum îl înţelege
teologia - va rămâne întotdeauna irizaţia
libertăţii posibilului, o deblocare a
materiei din ea însăşi, un metabolism de

tip feed before şi o eliberare a omului cu
încă un pas al broaştei înaintea lui Ahile.
Materia nu ar fi „început” dacă le-ar fi
ştiut pe toate deodată. Dumnezeu este
noeza materiei, fără de care nu poate
exista o libertate în creier.
Pentru a evita un apocalips
epistemologic în domeniul relaţiei
materie-conştiinţă va trebui să alungăm
exclusivismul practicat de o teologie în
suc propriu şi de o biochimie sufocată în
buncărul cerebral.
Daniel PIŞCU

Parodii de Ştefan AL.-SAŞA
Gherasim RUSU TOGAN
DĂRUINDU-ŢI
Coniacele să ţi le dau în dar,
Frunze de tutun, pelin şi stejar,
Bălăcind poezia în pahare pline,
Târnosind-o zdravăn pe bătute şine,
Zeci de sticle la un sfert sau kil,
Căci literatura are ea un şpil
Să se nască-n abur de alcool divin,
Să se-nece lent în pocal cu vin,
Zămisliţi-o beţi, picotind în şanţ,
Scrisă pe cămaşă sau pe câte-un branţ,
Scrisă pe chiloţi de bătrână târfă,
Scrisă-n epilog de prelungă bârfă,
Scrijelită paşnic pe o bancă nouă
Când la tivul nopţii cabernetul plouă
Şi-uite-aşa de beţi să facem poezie
Călărind sălbatic muza ce ne-mbie!
Maria NICOLAI
IMPRESII DE SOMN ÎN ŞANŢ
Dimineaţa cu mahmureala-n papile,
vecinul îşi flagelează jumătatea
şi damigeana vid de vitriol şi de zgudulău
Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

îmi înjunghie rinichiul pe budă,
apoi îl dăruieşte felcerului masterand.
Pătrund în ogradă, mama n-a finisat
mămăliga încă,
mai pot să-mi dărăcesc barba suferinţelor,
din cocină porcul solicită fiertură caldă
şi noroi în exces de Techirghiol atestat,
cineva mă cheamă fără ruşine
în bodega clandestină.
După „AMINTIRI DE LAPTE”
Daniel PIŞCU
SOŢIA
„Dacă aş reuşi să decid
din nou viitorul matrimonial
şi să te refuz
m-aş face meteorolog
dar dacă-i imposibil
du-mă te rog o oră
la TVR pe Dorobanţi
să vedem cum îngheaţă prognozele precise.”
Soţia e şomeră
Şi are dreptul la ajutor de la Dumnezeu !
După „MAMA”
87

parodii

LÂNGĂ BOUTIQUE-UL NON STOP
Lângă boutique-ul non stop
în cartier
cerşetorul înjura
în formule rock-pop
eram doar eu, foarte plictisit
un amorez îşi juca
amanta cu banul la fit
calculând inflaţia zilnică
apoi pe cea anuală
gândindu-se cred
la soarta ei banală
căci ea negociase deja
ademenită
de noul proprietar
într-o clipită…

parodii

rătăceşte-l şi tu peste deal, rătăceşte-l şi
tu oriunde
şi smulge-i şi tu penele de la coadă.
După „ASTĂZI POŢI SĂ RĂMÎI”
Florin DOCHIA
CÂNTEC DE SENATOR BĂTRÂN 6
ştiu că eşti subtilă, doldora de sex
te transport în braţe, îţi desfac lin patul
faci poziţii ample de rămân perplex
eşti focoasă tare şi-mi alinţi mandatul.
muşc cu placa somnul ochilor cârpiţi ai dosit sub pleoape, rece necuprinsul doar ce te privesc şi pe loc sughiţi
ca să-mi iau viagra uite, sunt convinsul.

După „LÂNGĂ MAGAZINUL DE TEXTILE”
Matei VIŞNIEC
ASTĂZI E ROŞU-N CALENDAR
Astăzi e roşu-n calendar, mi-a spus mama
ai dreptul să tragi mâţa de coadă
cu o condiţie, ia cocoşul cel bătrân
rătăceşte-l şi tu peste deal, rătăceşte-l şi
tu oriunde
şi smulge-i şi tu penele de la coadă.

dai cu biciul zdravăn, deseori bei sânge
îmi dai lecţii despre ce e masochismul
îmi aţâţi avântul, glasul tău mă frânge
eu sunt plastilina, tu eşti cataclismul.
După „CÂNTEC PENTRU INANNA 6”

Astăzi e sărbătoare, ai dreptul la chiul
îmi spuse şeful, scrie ceva în condică
scrie o obscenitate oarecare
cu o condiţie, ia cocoşul bătrân
rătăceşte-l şi tu peste deal, rătăceşte-l şi
tu oriunde
şi smulge-i şi tu penele de la coadă.
A sosit clipa-mpreunării, mi-a strigat
adorata
înţelege, a sosit clipa
dar ia cocoşul cel bătrân
88

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015