You are on page 1of 8

COLEGIUL NAŢIONAL “VASILE ALECSANDRI”

AN ŞCOLAR 2014-2015

DE CE IUBIM FEMEILE
- Recenzie semestrială -

Rusu Maia Alexandra, Clasa a IX-a A

1

TITLU: “De ce iubim femeile”
AUTOR: Mircea Cărtărescu
EDITURA: Humanitas
LOC APARIŢIE: Bucureşti
AN APARIŢIE: 2004
NUMĂR DE PAGINI: 190

2

Mircea Cărtărescu
Mircea Cărtărescu s-a născut pe data de 1 iunie 1956, în
Bucureşti. Despre copilăria sa, el va afirma că ea “reprezintă
principala sa experienţă existenţială şi singura pe care a trăit-o atent.”
Face parte din grupul poeţilor optzecişti care au frecventat “Cenaclul
de Luni” condus de criticul literar Nicolae Manolescu, dar în timpul
studenţiei a participat şi la şedinţele cenaclului “Junimea”, conduse
de Ovid S. Crohmălniceanu. Absolvent al liceului “Dimitrie Cantemir”
din Bucureşti, el va urma cursurile Facultăţii de Limbă şi Literatură
Română. În 1980 prezintă teza de licenţă despre imaginarul poetic
eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în volumul
“Visul chimeric”, reeditat în anul 2011. În anul 1999 obţine doctoratul
în literatură română cu o teză despre “Postmodernismul românesc”,
coordonată de profesorul Paul Cornea, publicată în acelaşi an la
editura Humanitas, de asemenea reeditată.
Mircea Cărtărescu a debutat cu poezii la “Cenaclul de Luni” şi
în “România Literară” în anul 1978, coordonat de profesorul Nicolae
Manolescu, şi în volum în antologia “Aer cu diamante”, dar a citit şi
proză la Cenaclul de proză “Junimea” condus de Ovid S.
Crohmălniceanu. De altfel, a publicat o proză în antologia
“Desant’83”. A debutat în volumul individual „Faruri, vitrine, fotografii”
la editura „Cartea Românească” în anul 1980. A continuat să scrie
versuri, a publicat mai multe volume, între care se remarcă „Poeme
de amor” sau „Totul”.
Un proiect unic în felul său este „Levantul”, o epopee
eroicomică dar şi un periplu prin istoria literaturii române. Procedeul a
fost utilizat şi de scriitorul irlandez James Joyce în capitolul intitulat
„Boii soarelui” din romanul „Ulise”. Scriitorul reciclează toate stilurile
poetice, de la Dosoftei la Nichita Stănescu. Este considerat de mulţi
drept un teoretician important al postmodernismului românesc, şi un
autor contemporan de succes, apreciat atât în ţară cât şi în
străinătate.

3

Mircea Cărtărescu este un prozator şi romancier care practică
speciile literaturii fantastice, sau fantasy, în volumul „Visul” (reluat,
într-o formă uşor diferită, sub titlul „Nostalgia”). Ultimul său mare
proiect editorial, trilogia românească „Orbitor”, are forma unui fluture,
şi conţine trei volume: „Aripa stângă”, „Corpul” şi „Aripa dreaptă”,
ultimul fiind editat în luna iulie 2007. Cartea a fost scrisă sub influenţa
lecturii romanelor lui Thomas Pynchon, influenţă recunoscută deschis
de autor în interviurile sale. Operele sale au fost traduse în limbile
engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară,
maghiară etc. Între anii 1980 şi 1989 a fost profesor de limba română
la o şcoală generală, apoi funcţionar la Uniunea Scriitorilor, iar apoi
redactor la revista „Caiete critice”. Din anul 1991 este lector la
catedra de Istoria literaturii române a Facultăţii de Litere a
Universităţii din Bucureşti. Din anul 2004 este conferenţiar la aceeaşi
catedră.
Actualmente, Mircea Cărtărescu este căsătorit cu poeta Ioana
Nicolaie. Ultimele sale cărţi publicate, „De ce iubim femeile” şi
„Frumoasele străine”, i-au adus un succes de box-office, figurând pe
lista de cărţi best-seller ale editurii care îi publică toate cărţile şi cu
care a semnat un contract de exclusivitate, Humanitas. Cărţile sale
au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din
România şi din Republica Moldova, Ministerul Culturii, ASPRO etc.
Au fost nominalizate în Franţa pentru premiile Medicis, Le meilleur
livre etranger, Prix Union Latine. Romanul „Nostalgia” a primit în 2005
premiul literar „Giuseppe Acerbi”, Castel Goffredo, Italia.

4

Subiectul Volumului
„De ce iubim femeile” reprezintă o colecţie de şaisprezece
poveşti de dragoste şi patru strict despre prozator. În cele de
dragoste apare, desigur, câte o femeie, toate diferite între ele, atât ca
aspect cât şi ca personalitate. Nu există nici măcar două la fel, ceea
ce face volumul cu mult mai interesant şi mai realist, deoarece nici în
viaţa de zi cu zi nu există două femei asemenea. „Un mănunchi de
istorii cu femei aşadar, spuse simplu, captivant, de un povestaş a
cărui viaţă seamănă ca două picături de rouă cu a lui Mircea
Cărtărescu.”
Fiecare poveste are o strălucire aparte ce transformă ordinarul
în extraordinar şi experienţa reală a autorului într-una fantastică a
prozatorului, reuşind totuşi să capteze atenţia cititorilor. Dar nu toate
au un final fericit sau reprezintă iubirea pură, ba din contra –
povestirile variază de la dragostea adevărată la relaţiile plictisite, de
la iubirea inocentă la cea foarte corporală, menţinându-se astfel un
ritm alert pe tot parcursul volumului.
Din cele şaisprezece, doar una nu este scrisă din perspectiva
lui Mircea, ci este în schimb povestită la persoana a treia şi reprezintă
povestea de dragoste a lui Victor – un alt ego al autorului.
Cât despre poveştile legate de maturizarea prozatorului sau
descoperirea sinelui, acestea sunt scurte şi au o notă psihologică,
neavând niciun fel de legătură cu dragostea.
Până acum, toate poveştile au fost subtile şi erai nevoit să
deduci tu răspunsurile la întrebarea din titlu: de ce iubim femeile? Ei
bine, ultimul capitol al acestui volum este dedicat în întregime acestei
întrebări, oferind răspunsuri clare şi directe, scurte şi pe înţelesul
tuturor, trei pagini în care sunt enumerate multe dintre calităţile şi
defectele femeilor, motive pentru a le iubi şi mai mult.

5

Opinie Personală
Am făcut o listă de aproximativ treizeci de cărţi ce trebuie
neapărat să le citesc la un moment dat în viaţă. Printre acestea se
număra şi „De ce iubim femeile”, fapt datorat mamei mele care a
continuat să primească cartea cadou în nenumărate rânduri, văzândo aproape zilnic fie în bibliotecă, fie pe birou, fie pe canapea,
atrăgându-mi atenţia prin „insistenţa” ei. Aşa că odată ce ni s-a spus
să citim o carte de un autor contemporan, am ştiut care va fi alegerea
mea.
Într-adevăr, nu am primit ceea ce aşteptam, adică un roman de
dragoste cu un fir narativ în care protagonistul are parte de câteva
femei, descoperindu-le. Dar, asta nu înseamnă că mi-a displăcut sau
că m-a dezamăgit – din contră, acest volum de povestiri a fost
captivant, interesant şi unic. A fost prima dată când am citit o
asemenea carte, un almanah de povestiri, şi a fost o experienţă
plăcută, dar nu sunt sigură care dintre următoarele motive m-a făcut
să-mi placă mai mult: conţinutul sau modul lui Cărtărescu de a scrie.
De multe ori am întâlnit poveşti banale, fără niciun pic de magie
în ele, şi totuşi le-am citit pe nerăsuflate, mi-au plăcut şi nu m-au
plictisit. Dar de ce? Cu siguranţă nu a fost datorită acţiunii – care
lipsea – deci, de vină este, probabil, modul de a scrie, modul în care
autorul reuşeşte să transmită sentimente cititorului prin simple
cuvinte. De atâtea ori mă trezeam zâmbind sau chiar încruntându-mă
cât timp am citit volumul, sărind de fericire când lucrurile se terminau
cu bine sau plângându-mă când poveştile aveau alt final decât cel
dorit de mine. Da, poate sună copilăresc, dar nu multe cărţi au reuşit
să mă aducă în acest stagiu – şi de obicei erau romane, nu povestiri.
Dar acum, deşi am terminat cartea de curând, simt că am ratat
multe detalii importante, lucruri peste care am trecut cu vederea sau
care pur şi simplu mi s-au părut irelevante. Iar sugestia dată de
mama mea a fost să mai citesc o dată cartea – dar nu acum, ci peste
zece ani. Şi peste înca zece ani să o mai citesc o dată, deoarece cu
siguranţă voi avea altă percepţie asupra ei. Ceea ce o să şi fac.
6

Citate

Pentru mine nu există, deci, „cea mai minunată” în sensul de 9060-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă,
vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut
avea un copil virtual numit „cuplul nostru”, „dragostea noastră”.

Pierdusem marea mea dragoste din facultate şi sufeream încă din
greu. Serile erau o tortură. Imediat cum cerul se colora în rozsângeriu, simţeam cum se apropie de mine valuri de disperare şi
suferinţă. Era ceva fizic, o durere localizabilă, în centrul pieptului. Nu
mai puteam respira, muream de nefericire.

∞ [...] ca unor îndrăgostiţi, nu ne mai păsa dacă suntem minţiţi, atâta
vreme cât minciuna era frumoasă.

Bolta era piezişă, sprijinită doar pe-o parte de calcanul negru al
castelului. În afară de dreptunghiul întunecat al zidului, cerul dădea
pe dinafară de stele. Era copleşitor, erau mai multe spoturi de lumină
decât întunericul dintre ele, erau presărate difuz, îngrămădite-ntr-un
loc, mai rare în altul, concentrate în mari bucăţi de lumină sau
dizolvate în aerul îngheţat.

Am ascultat, tremurând din încheieturi, cele câteva fraze
înfricoşate, am umblat prin casă jumătate de oră în sus şi-n jos,
murmurându-mi de zeci de ori „Hevel havolim, hakol hevel”
(„Deşertăciunea deşertăciunilor şi totul e deşertăciune”), şi-apoi peste
toate s-a aşternut tăcerea.

Despre cele câteva femei (dar ce femei!) care mi-au onorat
mintea, viaţa şi patul am scris de zeci de ori. Volută a corpului lor şi
rictus al gurii lor şi cârlionţ al capriciilor lor n-au rămas neconsemnate
în pagini boţite şi fierbinţi asemenea cearşafurilor unui bărbat singur.
M-am plimbat de nenumărate ori prin muzeul îngheţat şi gol de sub
bolta ţestei mele, privind la nesfârşit cele câteva exponate: femei
spectrale, de-o sută de ori mai înalte decât mine, urcate pe socluri
7

criselefantine, cu numele lor scrijelit pe plăci de onix. Le ştiu cum mă
ştiu pe mine însumi. Ele, care îmbătrânesc obscure prin vreun colţ al
lumii ce la rândul ei îmbătrâneşte, şi-au lăsat definitiv amprenta în
azotatul de argint al paginilor mele, unde trăiesc tinere şi minunate,
nedeformate de sarcini şi de nostalgie.

∞ Eşti ce este, ce se vede, niciun strop mai mult. Eul nostru nu mai e
altceva decât vidul interior indus de viaţa noastră supraaglomerată,
supraocupată, din care nu ne mai alegem cu nimic din ceea ce „cu
adevărat contează”.
Şi totuşi, orele de singurătate, clipele de nefericire, crizele din
viaţă, visele şi reveriile, depresia, situaţiile limită, obsesiile, muzica,
îndrăgostirea – toate ne spun altceva. Tot ce te scoate din rutina vieţii
tale „reale” îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci
de fapt în jos pe un tobogan de senzaţii, satisfacţii, imagini, bârfe,
obiecte, minciună şi strălucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei
tale. Eşti un simplu consumator care se consumă în primul rând pe el
însuşi. Şi vei rămâne mereu aşa dacă viaţa nu se hotărăşte o dată să
te dea cu capul de pragul de sus.

Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem
obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine.
Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă
găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am
găsit.

8