Curs 3

SISTEMUL DREPTULUI SI ALTE SISTERME NORMATIVE

A. Relaţia sistemului dreptului cu celelalte sisteme de norme sociale 1. Dreptul şi religia 2. Dreptul şi morala 3. Dreptul şi normele de convieţuire socială 4. Dreptul şi politica 5. Dreptul şi normele tehnice B. Structura internă a sistemului dreptului 1. Caracteristici definitorii ale sistemului dreptului 2. Elementele sale componente 3. Diviziunile generale ale dreptului Ştiinţa dreptului foloseşte, alături de celelalte metode de studiu, metoda sistemică. Metoda sistemică şi-a dovedit utilitatea pentru a oferi o imagine cât mai clară şi mai cuprinzătoare asupra obiectului de studiu al acestei ştiinţe. Utilizarea cu preponderenţă a metodei şi a concepţiei sistemice asupra dreptului au fost influenţate de curentul de gândire pozitivist. Pentru a ne referi la sistem, îl putem înţelege ca ansamblu de elemente aflate in legătură între ele, în cadrul unei formaţiuni complexe şi relativ stabile care se comportă ca un intreg, cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte, calitativ deosebite de proprietăţile elementelor componente, un ansamblu de elemente legate prin raporturi stabile (sistemul solar, sistemul economic, sistemul social etc.). „Un sistem nu este altceva decât dispunerea diferitelor părţi ale unei arte sau ştiinţe într-o ordine în care acestea se susţin reciproc şi în care unele se explică prin altele.”1 Cele care ajută la explicarea celorlalte se numesc principii, iar sistemul este cu atât mai articulat cu cât numărul de principii este mai mic, chiar numai unul. Deşi suntem tentaţi să aplicăm teoria sistemică dreptului încă de la începuturile sale, adică inclusiv dreptului roman, percepţia dreptului ca sistem datează din secolul al XIIIlea, fiind efectul redescoperirii logicii aristoteliene.

1

Terre p.38

1

Concepţia sistemică asupra dreptului ajută la explicarea unităţii, coerenţei şi ierarhizării specifice dreptului, fie că ne referim la fenomenul juridic în ansamblu sau la sistemul dreptului, ca parte a acestui fenomen. Fenomenul juridic, realitatea juridică, sistemul juridic sunt noţiuni create în scopul de a cuprinde toate elementele cu conotaţie juridică din societate, începând cu conştiinţa juridică (a legiuitorului, a funcţionarului administrativ, a judecătorului sau a cetăţeanului), continuând cu normele juridice şi relaţiile juridice şi terminând cu instituţiile juridice, în sens de sisteme organizaţionale implicate în crearea sau aplicarea dreptului. Spre deosebire de sistemul juridic, cu pretenţii exhaustive, sistemul dreptului are în vedere doar palierul normativ al societăţii şi îşi propune, pe de o parte, să delimiteze normele juridice de alte norme sociale şi, pe de altă parte, să unifice normele juridice, indiferent de tipul lor (interne sau internaţionale, de drept administrativ sau de dreptul familiei etc.) A. Sistemul dreptului si alte sisteme normative Viata sociala se conduce după o multitudine de norme: morale, religioase, juridice, tehnice, politice etc. Asa cum evidentia E. Sperantia, „o normă, o regula, implică întotdeauna o mărginire, o limitare a unei mişcări, a unei activităţi.(…) Există o strânsă legătura între o norma si un drum batut; drumul impune o directie si implica o limitare a cadrului inlauntrul caruia trebuie sa se mentina traseul unui mers.(…) Abaterile peste marginea drumului batut sunt anomalii, sunt proceduri „anormale”care, pe de o parte, pot sa dauneze pe propietarii terenului marginas, iar pe de alta parte, in masura in care sunt mai pronuntate si mai ales repetate, pot sa rataceasca pe drumet.” Toate aceste reguli formeaza un sistem – al normelor sociale. In cadrul acestuia, normele juridice se detaseaza prin caracterul sanctiunilor pe care le implica, prin posibilitatea de a apela la forta de constringere pentru a asigura realizarea dreptului. Nu trebuie sa intelegem ca doar normele juridice ar fi dotate cu sanctiuni, ci doar ca sanctiunile juridice difera de sanctiunile proprii morale, religiei, politicii etc. De exemplu, oprobiul public sau mustrarile de constiinta sunt sanctiuni specifice moralei, iar

2

excomunicarea – religiei, la fel cum incalcarii normelor de partid ii poate urma excluderea din acesta. Dreptul poate ingloba normele tehnice, religioase, morale, ceea ce aduce posibilitatea aplicarii unei constringeri organizate de autoritatea publica pentru asigurarea respectarii lor. 1. Dreptul şi religia Religia, ca atare, nu este un sistem normativ, dar are o strânsa legătura cu elaborarea normelor juridice. Decalogul, Coranul conţin nu doar precepte religioase, ci si norme juridice. Dreptul hindus se afla sub influenta religie brahmanice, dreptul musulman cuprinde reguli desprinse din Coran. Este necesar să facem distincţia intre dreptul de esenţa religioasa, cum este cel musulman sau hindus, si dreptul eclesiastic, ce desemnează ordinea juridica interioara a comunităţilor religioase. Este adevărat că normele religioase, cele morale si cele juridice sunt intr-o strânsa interdependenta. Sunt domenii in care religia si dreptul sau religia, morala si dreptul se suprapun. Este cazul relaţiilor din căsătorie sau a infracţiunilor referitoare la persoana: lovirea, omorul, violul. Totuşi există reguli de drept a căror legătură cu religia ar fi greu de demonstrat. Astfel e cazul dispoziţiilor codului rutier. Existenţa zonelor in care dreptul şi religia se pot suprapune fac utile câteva reflecţii cu privire la diferenţele şi influenţele dintre cele două domenii. In societăţile în care societatea este puternic influenţată de religie, cum este cazul statelor arabe islamice, a Indiei sau a societăţilor arhaice, distincţia între normele juridice şi comandamentele religioase este dificil de făcut. În schimb, în alte culturi, distincţia dintre cele două zone normative a devenit posibilă şi utilă. Astfel, în cultura europeana, de origine creştină, ar fi dificil de conciliat noţiunea de legitimă apărare, spre exemplu, cu preceptul creştin al întoarcerii şi celuilalt obraz. Bineînţeles, există si aici cazuri în care normele religioase şi cele juridice au acelaşi conţinut: nu fura, nu ucide etc. Studiul obiectului reglementării juridice sau religioase ne-a permis să decelăm zonele de confluenţă şi cele de separaţie. Un alt aspect ce diferenţiază cele două sisteme normative; religios şi juridic, are în vedere subiectele între care se stabileşte relaţia. Preceptele religioase privesc, chiar şi la 3

nivelul sancţiunii, raportul omului cu divinitatea, pe când cele juridice au în vedere relaţia individului cu grupul social, care îl şi sancţionează, de altfel. Istoria relaţiilor dintre drept şi religie e marcată de alternanţe. S-au exprimat poziţii diverse: de la dizolvarea dreptului în religie la separarea lor radicală, înregistrându-se si opinii intermediare. Afirmarea principiului laicităţii dreptului, care e tot o normă juridică şi care urmează a fi interpretată ca atare, este astăzi înţeleasă într-un sens pacificator. Laicitatea nu înseamnă negarea libertăţii credinţei sau a religiei, ci recunoaşterea acestei libertăţi, cu consecinţa separării statului de biserică, a spaţiul politic de cel religios. Laicitatea înseamnă neutralitatea autorităţilor, inclusiv în ceea ce priveşte învăţământul, faţă de diversitatea de credinţe religioase şi implică toleranţa religioasă. Deşi astăzi este indiscutabil ca între drept si religie nu mai exista aproape nici un raport formal2, aşa cum argumenta prof. Al. Vallimarescu, , intre cele doua se păstrează o legătura latenta, prin substratul lor comun mistic. Astfel, sustine autorul citat, respectarea dreptului, chiar si a celui laic, se bazeaza nu numai pe raţionament si observaţie, ci si pe sentiment si intuiţie cărora Al. Vallimarescu le da numele de „sentiment mistic”. Pe aceeaşi idee, Fr. Terre, p.10, e de părere că dreptul nu e doar cunoaştere ci si credinţa, chiar dacă la ea nu aderăm toti, cel putin nu cu aceeaşi convingere. „Dreptul se caută mereu în tot ceea ce-l determină şi-l califică: divinitatea, natura, raţiunea, timpul.” p.11 2. Dreptul şi morala Morala (etica) cuprinde ansamblul preceptelor care, in diverse epoci ale vietii unui popor au fost considerate de cea mai mare parte a oamenilor ca norme de conduita obligatorii pe care fiecare trebuie sa le respecte sub sanctiunea de a atrage reprobarea generala. Ele sunt produsul comunităţii sociale neinstitutionalizate. Intre morala si drept exista numeroase asemanari, dar si deosebiri. Numeroase reguli de drept sunt împrumutate de la morala, motiv pentru care s-a considerat că dreptul nu e altceva decât morala preluată şi sancţionată de către grupul social. Jus est minima moralia, afirma….?

2

Cu exceptia juramintului depus de martori, spre exemplu, si care, in continutul si modul de depunere face apel la credinta religioasa a martorului.

4

Una dintre cele mai des întâlnite opinii este că morala sta la baza dreptului. Numeroase precepte morale susţin incriminarea unor fapte ca infractiuni sau ca delicte civile ( furtul, imbogatirea fara justa cauza). Pe de altă parte, există zone de reglementare juridică ce nu par a avea vreo legătură cu morala. Spre exemplu, normele juridice considerate tehnice nu pot fi apreciate din punct de vedere moral3. In alte cazuri, legătura dintre drept si morală e strânsă: spre exemplu, e reprobabil din punct de vedere moral să vinzi la un preţ excesiv sau să cumperi la un preţ derizoriu. Totuşi, nici în aceste cazuri nu există o suprapunere perfectă între cele două. In asemenea cazuri, dreptul completează norma morală aducându-i , pe de o parte, precizie şsi, pe de altă parte, lipsind-o de nuanţe, spre exemplu, prin fixarea pragului peste sau sub care preţul devine incorect. Astfel dreptul se dovedeşte ataşat nu doar de justiţie, ci şi de ordine, securitate şi pace socială. Tot in favoarea unei distincţii între drept şi morală pledează şi argumentul că morala, mai exigentă şi mai nuanţată, îl raportează pe individ, în primul rând, la propria conştiinţă, şi, apoi, la grupul social, pe când dreptul are în vedere comportamentul exterior al persoanei, raportat la ceilalţi membri ai comunităţii sau la autoritatea care girează norma juridică. Un alt argument în favoarea distincţiei dintre drept şi morală are în vedere sancţiunile specifice fiecăreia. Dacă încălcarea moralei se sancţionează mai cu seamă la nivel intern, sancţiunea juridică are originea in exteriorul individului, provenind de la autoritatea publică cu rol constrângător. Ştiinţa eticii contribuie în mod fundamental la definirea noţiunilor de justiţie, echitate, noţiuni ce sunt indispensabile dreptului. Intr-o accepţiune derivată din şcoala dreptului natural, însă străină curentului pozitivist, justiţia reprezintă, alături de ordine şi securitate, fundamentul dreptului. In această accepţiune4 dreptul are rolul de mediator între indivizi, intre guvernanţi şi guvernaţi. Drept şi justiţie5 Jus est ars boni et aequi afirma juristul roman Celse6??.
3 4

Ex: regulile de redactare a actelor de stare civilă sau a celor referitoare la publicitatea imobiliară. Terre 5 terre p 13 6 Digeste, I, 1, de jusiticia et jureI

5

Legătura dintre drept şi jusitite e ambigua în mare parte datorită faptului că justiţia poate fi înţeleasă de maniere diferite. Divergenţele pleacă mai ales de la o distincţie esenţială aprofundată de Aristotel. Dacă suntem partizanii justiţiei comutative, trebuie ca, printr-o apreciere obiectivă a produselor sau serviciilor care se transferă între indivizi, să asigurăm, pe cât posibil, o egalitate matematică. Pentru cei ataşaţi de justiţia distributivă, trebuie să se urmărească o cât mai bună repartiţie a bogăţiilor. Dar această repartiţie poate fi concepută de maniere diverse: fie ca o egalitate teoretică şi absolută, fie ca o egalitate subiectivă şi relativă (fiecăruia după muncă sau fiecăruia după nevoi). In măsura în care justiţia ghidează dreptul, alegerea fiecăreia din variantele de mai sus poate determina soluţii diferite în cazuri concrete. Drept şi echitate7 Necesităţile securităţii sociale pot îndepărta dreptul de justiţie. Recursul la echitate tinde, prin atenuarea a ceea ce dreptul, mai ales cel scris, ar reglementa prea rigid, să reducă distanţa care ar putea apărea între just şi drept. S-a spus că echitatea este recursul la judecător contra legii8, iar Toma d’Aquino precizează: „echitatea nu merge contra la ceea ce este just în sine, ci contra a ceea ce este just, după lege.” Astfel, art. 970 din C civ. dispune: convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”. În unele cazuri, judecătorul poate, la stabilirea cheltuielilor de judecată, să reducă cuantumul acestora în funcţie de condiţiile economice ale celui căzut in pretenţii sau in funcţie de complexitatea cazului. Judecătorul poate să dea termene de gratie debitorului in nevoie. In dreptul francez, clauzei penale. Datorită libertăţii de decizie pe care o atribuie instanţei, asemenea dispoziţii argumentează opinia ca intervenţia judecătorului in echitate ataşează principiului suspiciunea de arbitrariu şi de incertitudine. Amiabila compozitiune??? Dovedeste influenţa originară a echitătii asupra dreptului.(terre p. 16).
7 8

judecătorul poate modera valoarea

terre, p.15 Terre p.15

6

Dintr-o altă perspectivă, cercetând raportul dintre morală şi drept, s-a susţinut şi ideea moralităţii sistemului de drept, a legitimităţii normelor juridice. Astfel, a fost formulată opinia că moralitatea unui sistem de drept si, deci, însăşi existenta acestuia, devin discutabile in următoarele cazuri: lipsa oricărei proceduri de luare a deciziilor, nepublicarea sau necomunicarea normei destinatarului obligat sa o respecte, abuzul de legislaţie retroactiva, lipsa preocupării de a face normele înţelese, adoptarea unor norme care cer o conduita ce depăşeşte puterile părţii afectate, neconcordanţa dintre norme, astfel cum sunt enunţate si aplicarea lor. 3. Dreptul şi normele de convieţuire socială Normele de convietuire sociala si obiceiurile sunt o categorie de norme apropiate de cele morale. Ele sunt destinate sa asigure relatii civilizate in viata cotidiana. Deseori leguitorul face trimitere la acestea, fara a le preciza continutul. Spre exemplu in Constitutie, art 26, în Legea 31/1954 privitoare la persoanele fizice, în Codul Penal, art. 321 se face referire la „ regulile de convietuire sociala”, la „bunele moravuri”. Spre deosebire de normele morale, care raportează comportamentul individului la principii precum bine/rău, just/injust, normele de convieţuire socială raportează acelaşi comportament la noţiuni precum frumos/urât, civilizat/necivilizat etc. In plus, „bunele moravuri” par mai uşor modificabile, mai puţin consolidate decât normele etice. Astfel, un comportament considerat scandalos intr-o anumită epocă poate fi permis peste o perioadă sau, chiar în aceeaşi perioadă, însă în alt grup social. Ataşamentul dreptului faţa de „bunele moravuri” îşi găseşte explicaţia în importanţa pe care dreptul o acordă ordinii şi securităţii sociale şi nu în exclusivitate justiţiei. 4. Dreptul şi normele tehnice Normele tehnice sunt normele ce conditioneaza realizarea unei meserii sau activitati in scopul atingerii unui anume rezultat. De exemplu, daca se doreste construrea unui pod, trebuie respectate anumite normele privind materialele utilizate şi procedeul de lucru. Scopul propus nu poate fi atins fara respectarea normelor tehnice. Acestea pot căpăta caracter juridic, prin includerea lor in acte normative, ceea ce implica posibilitatea aplicarii lor inclusiv prin forta de constringere a statului (ex. normele de siguranta circulatiei, normele securitatii muncii). Astfel, normele tehnice vor condiţiona nu doar 7

atingerea scopului propus, ci şi legalitatea raporturilor interumane ce au ca obiect acel serviciu, acea prestaţie. Asemenea norme abunda in reglementarile de drept comercial sau administrativ. 5. Dreptul şi politica Politica poate fi înţeleasă mai ales ca expresia şi acţiunea Puterii, în special a celei a autorităţii etatice9. Politica este activitatea socială care îşi propune să asigure prin forţa, în general subordonată dreptului, securitatea externă şi consensul intern al unei unităţi politice date, garantând ordinea în contextul luptelor care se nasc din diversitate, divergenţa de opinii şi de interese10. Dreptul, ca ansamblu de norme ce dirijează grupul social, reprezintă voinţa poporului exprimată de către organul reprezentativ al acestuia – Parlamentul. La rândul lui, Parlamentul este constituit din reprezentanţii diferitelor partide politice care au intrunit votul cetăţenilor. Ca urmare, conţinutul normelor elaborate de Parlament (dar si de Guvern sau de organele administraţiei publice) va reflecta si conceptia partidelor politice parlamentare. Pe de alta parte, „jocul” partidelor politice este ordonat si limitat prin normele juridice deja adoptate. In consecinţă, legătura dintre drept si politica este biunivocă, în sensul că dreptul şi politica se influentează, se condiţionează reciproc. Având în vedere această realitate a democraţiei, în doctrină s-a exprimat atât opinia că politica este subordonată dreptului, cât şi aceea că dreptul reprezintă unul dintre instrumentele politicii. Istoria instituţiilor juridice este, probabil una a coabitării dificile a acestor două tendinţe, fără a se punea însă nega existenţa unor interdependenţe între cele două. Alexandre Kojeve11 propune un alt criteriu de diferenţiere între raportul juridic, cel religios şi cel moral. In timp ce relaţia morala ar fi solitara, cea religioasa ar pune in raport 2 persoane, relaţia juridica ar fi triunghiulara datorita prezentei unui judecător (terţul imparţial si dezinteresat). In replică, Fr. terre opinează că aproapre nu exista, raport social care sa nu dea loc intervenţiei unui „judecător”, în consecinţă, distincţia propusă nu ar fi de un mare ajutor.
9

terre, p.25 J Freund cf. Terre p. 27 11 ( dupa Fr terre p 33)
10

8

B. Sistemul dreptului 1. Definitie Normele juridice se completeaza si se echilibreaza reciproc. Ele nu sunt independente unele de altele, ci interdependente, formând un sistem – sistemul dreptului. In opina profesorului francez Fr. Terre12, definirea sistemului dreptului e dificilă pentru că dreptul reprezintă acea mediere între corect şi înţelept care, în orice societate umană, îşi propune să creeze modele care să compună un sistem de reguli şi soluţii, sistem mereu redefinit. Pentru necesităţile acestui studiu preliminar, vă propunem să considerăm sistemul dreptului ca totalitatea normelor juridice în vigoare, structurate şi organizate sistemic pe baza anumitor criterii şi principii. 2. Elementele componente ale sistemului dreptului In cadrul sistemului dreptului, normele juridice se ordoneaza, se ierarhizaza, se grupeaza dupa diferite criterii in subsisteme ale sistemului dreptului cum sunt institutiile juridice si ramurile dreptului. a).Institutia juridica reprezinta un corp de norme juridice referitoare la un raport social fundamental, un intreg sistematic, permanant si durabil de norme juridice ordonante in juril unei idei directoare centrale si care urmaresc un scop comun, ca, de exemplu, organizarea proprietatii, familiei, statului, contractele, succesiunile, statutul persoanei. Notiunea de institutie este utilizata in drept, in doua acceptiuni: 1. organism cu personalitate juridica: Parlament, Tribunal, spital, universitate sau 2. ansamblu, complex de norme juridice. In cursul de fata, utilizam notiunea in cel de al doilea sens.

12

Terre p. 37

9

Institutiile juridice se pot subimparti. De exemplu, institutia familiei se subdivide in filiatia fireasca, infiere, casatorie, autoritate parinteasca. b). Ramura de drept este un ansamblu distinct de norme juridice legate organic intre ele care reglementeaza relatii sociale care au acelasi specific, cu ajutorul aceleiasi metode de reglementare si pe baza acelorasi principii. Ramurile dreptului constituie subsisteme ale sistemului dreptului. Ele regrupeaza mai multe institutii juridice. Intre ramurile dreptului exista interactiuni, legaturi functioale sau relatii de subordonare care se manifesta in procesul aplicarii dreptului. De exemplu, normele de drept penal nu se pot aplica decit prin intermediul celor de procedura penala. De aceea, prof. M. Djuvara afirma ca ramurile dreptului atirna juridiceste unele de altele. Procesul formarii ramurilor de drept si a institutiilor juridice este continuu, sistemul dreptului fiind un complex dianmic. Astfel, din ramura dreptului civil s-a desprins dreptul familiei, din cea a dreptului administrativ s-a desprins dreptul financiar, iar dreptul mediului s-a format din norme desprinse din dreptul administrativ si dreptul civil. Astfel, ramurile noi, desprinse din cele vechi, si-au capatat o anumita autonomie. Cu toate acestea, in cazul lipsei unei norme care sa reglementeze un raport juridic nascut in sfera de aplicare a ramurii noi se apeleaza la reglementarile din ramura-mama, care astfel devine dreptul comun pentru noua ramura. Notiunea de drept comun are o origine dubla: a). istorica si b). sistematica. a). Deosebirea dintre ramurile de drept este un fenomen modern. In trecutul indepartat nu se facea aceasta deosebire, dreptul infatisindu-se ca un ansamblu ale carui elemente se confundau. Ulterior, dupa ce a intervenit aceasta distinctie, ramurile noi ale dreptului au reprezentat reglementarea de exceptie. b). In cadrul sistemului dreptului, dreptul comun reprezinta normele generale, cuprinse in coduri, mai ales in partile generale. Acestuia i se opun normele speciale, rezultate din specializarea ramurilor de drept. In concluzie dreptul comun reprezinta fondul traditional si general al ordinii juridice.

10

Codul reprezinta un act normativ sistematizator. In general, unei ramuri juridice ii corespune un cod, dar sunt numeroase exceptii. De asemenea, tot de regula, legislatia necuprinsa in cod are un caracter special, de exceptie. Diviziunea normelor in norme generale, de drept comun si norme speciale, de exceptie, prezinta o utilitate practica deosebita, cele doua categorii interpretindu-se diferit, asa cum vom vedea in cursurile urmatoare. 3. Diviziunile generale ale dreptului Clasificările, distincţiile din interiorul sistemul dreptului se datorează

complexităţii crescânde a sistemului şi a relaţiilor sociale 13. Această complexitate se manifestă prin existenţa unei ierarhii a normelor: Constituţie, tratate internaţionale, legi organice, legi ordinare, ordonanţe, hotărâri etc. si a unui pluralism de ordini juridice: interne, internaţionale, comunitare. Această diviziune, clasificare a normelor prezintă interes metodologic şi didactic, pe de o parte, şi, pe de altă parte, interes în crearea şi realizarea dreptului. Cum astăzi se poate constata o puternică tendinţă spre diversificare a unor grupuri de norme ce aspiră la statutul de ramură autonomă de drept, devine tot mai importantă cunoaşterea clasificărilor tradiţionale, care influenţează aplicarea dreptului, cel puţin in relevarea normei generale sau a dreptului comun. Cele mai generale diviziuni ale sistemului de drept sunt: aceea a dreptului intern, respectiv internaţional şi aceea a dreptului public şi privat. 3.i Diviziunea sistemului de drept in drept intern şi drept internaţional Dreptul intern (naţional): dreptul în vigoare pe teritoriul unui stat. Are surse, organe, sancţiuni proprii acelui stat şi reglementează relaţiile sociale care se produc pe teritoriul acestui stat, fără ca vreun element relevant a unui alt stat sa intervină în aceasta relaţie.

13

Fr. Terre, p.77

11

Spre deosebire de dreptul intern, care se aplica pe teritoriul unui stat si numai relaţiilor interne, dreptul internaţional cuprinde normele juridice ce se aplica relaţiilor dintre state sau dintre cetăţenii diferitelor state. Dreptul internaţional public reglementează, într-o analiza clasică, raporturile dintre state. Majoritatea cercetătorilor în domeniu sunt de acord că exista o ordine juridica internaţionala, chiar dacă, în privinţa relaţiilor dintre aceasta şi ordinea juridică de drept intern există opinii diferite. Dreptul internaţional public are surse supranaţionale: convenţii, tratate internaţionale, cutume internaţionale, principiile generale ale dreptului recunoscute de către naţiunile civilizate. de asemenea, exista şi instituţii de drept internaţional public: Organizaţia Naţiunilor Unite, Curtea Internaţională de Justiţie, Consiliul de securitate etc., toate aceste elemente argumentând teza existenţei unei ordini de drept internaţional, diferită de ordinea de drept internă. In privinţa sistemului de sancţiuni specifice dreptului internaţional, trebuie, însă remarcat faptul că aceste sancţiuni nu sunt la fel de formalizate, sau de eficiente ca şi cele de drept intern. O posibilă explicaţie poate fi lipsa unei autorităţi internaţionale care să se bucure de supremaţie, în condiţiile în care relaţiile juridice internaţionale se bazează, cel puţin în momentul de faţă, pe principiul egalităţii juridice a statelor suverane, independente în plan extern. Asupra acestei chestiuni, profesorul Francois Terre argumentează: „Este adevărat ca acestor componente nu li se adaugă un sistem de sancţiuni suficient împotriva violărilor regulilor de drept internaţional public. Insa, daca admitem ca dreptul, indiferent de care, implica, in vederea realizării, un consens, chiar implicit, trebuie sa admitem ca, in relaţiile dintre state, acest consens exista, in general. Amintim, de altfel, ca existenta sancţiunii nu este criteriul dreptului, ca regulile nu sunt juridice fiindcă sunt sancţionate, ci sancţionate fiindcă sunt juridice. Din consens, fundamentat sau nu pe teama, îşi trage dreptul existenta sa.”14 Dr internat privat reglementează raporturile intre particulari, când intervine un element de extraneitate. Sunt raporturi de drept internaţional privat raporturile ce se nasc intre două persoane cetăţeni ai unor state diferite, in vederea şi în urma căsătoriei. Tot raporturi ce cad sub incidenţa normelor de drept internaţional privat sunt şi cele dintre
14

(p/79)

12

vânzători şi cumpărător, în cazul în care obiectul vânzării l-ar reprezenta un imobil situat pe teritoriul altui stat decât cel al cetăţeniei ambilor parteneri. Aceste raporturi suscita problema conflictului de legi, adică a determinării dreptului naţional aplicabil unei situaţii juridice internaţionale interesând particularii. Dreptul internaţional privat conţine şi reglementări privind condiţia străinilor, a şti de ce drepturi se bucura străinii intr-un stat care nu este al lor (spre exemplu în privinţa accesului la proprietatea funciara, la anumite profesii, dreptului la prestaţii sociale etc.) Cunoaşterea dreptului internaţional privat poartă, de asemenea, si asupra cetăţeniei. Caracterul internaţional al dreptului internaţional privat a fost contestat deoarece sursele si sancţiunile acestor reguli sunt, in primul rând, naţionale. Astfel, în privinţa regimului străinilor si a cetăţeniei are prioritate caracterul naţional. Deoarece sursele dr. internaţional privat sunt interne, suntem în prezenţa unui drept intern. Susţinătorii caracterului internaţional au replicat ca suveranitatea naţionala si caracterul naţional al fiecărui sistem de soluţii la conflictele de legi nu exclude respectul pentru voinţa altor state. Deoarece regulile si soluţiile poarta asupra relaţiilor internaţionale, dreptul internaţional public este un drept internaţional. 3.ii Diviziunea sistemului de drept in drept public şi drept privat După concepţia clasică, dreptul intern se divizează în doua ramuri: drept public si drept privat. Romanii deja considerau că instituţiile juridice ţin de două mari categorii net diferenţiate, având în vedere orientarea lor spre interesele publice sau private15. Dintre toate ramificaţiile dreptului, aceasta este cea mai veche şi cea mai importanta. Ea corespunde, de o manieră foarte generală, distincţiei pe care o făcea Montesquieu când definea dreptul public, numit de el drept politic, si dreptul privat, pentru el, drept civil.16 Ceea ce se remarca de la început este existenţa unor ansambluri de reguli bazate pe o idee simplă: nu se reglementează de aceeaşi manieră relaţiile dintre particulari si stat, administraţie sau colectivităţile publice si relaţiile private dintre particulari.

15

După Ulpian (Digeste, cartea I, titlul I, cap. 1, sectiunea 2), dreptul public “ad statum rei romanae spectat’, dr. Privat “ad singulorum utilitatem pertinet”. 16 Fr. Terre, p.80

13

Dr. public cuprinde ansamblul regulilor care, intr-un stat dat, guvernează organizarea acelui stat si a colectivităţilor publice si raporturile acestor autorităţi cu particularii. Dreptul public se subdivide in mai multe ramuri: drept constituţional, drept administrativ, drept financiar, drept penal, drept de procedura penala. Cum sub anumite aspecte, dr. penal are legături cu dreptul privat, dreptul penal poate fi considerat ca sancţiunea ultimă a dr. privat. Totuşi, dreptul penal rămâne o ramura de dr. public. Dreptul privat este ansamblul de reguli care guvernează raporturile particularilor intre ei sau cu colectivităţile private precum societăţile comerciale sau asociaţiile nonprofit. Dr. civil este ramura centrala a dreptului privat fiind, perioada romană, dr. cetăţenilor, de civis (în lat.) Dreptul civil reglementează raporturile private, insa numai in măsura in care nu sunt reglementate de norme speciale dintr-o ramură „nouă”. Deseori, dreptul civil a rămas dr. privat comun, aplicabil tuturor, cu excepţia cazurilor in care anumite raporturi sunt guvernate de dispoziţii particulare. Sunt ramuri de dr. privat, apărute ulterior şi desprinse din dreptul civil: dreptul comercial, diferit de dr. afacerilor, care include si dreptul fiscal, dreptul penal, dreptul contabil, dreptul muncii, dreptul administrativ, financiar, economic. Apariţia unui număr semnificativ de ramuri noi de drept privat, mai ales, ramuri care îşi afirmă relativa autonomie faţă de dreptul civil, atesta faptul ca in epoca noastră sunt puse in cauză categoriile tradiţionale. La rândul lor, unele din aceste ramuri, noi - prin comparaţie cu dreptul civil, au fost uneori considerate depăşite, argumentându-se necesitatea înlocuirii sau divizării lor. Astfel, dreptul comercial e ameninţat de o dublă manieră: suntem incitaţi sa-l absorbim într-un ansamblu mai vast, al dreptului afacerilor sau să-l divizăm în noi ramuri de drept. Unele grupuri de reguli de drept comercial au atins o coerenţa proprie, motiv pentru care le studiem distinct: dreptul maritim, al transporturilor terestre si aeriene, al asigurărilor, al proprietăţii intelectuale. Un alt exemplu, dreptul financiar, sub influenţa pieţelor financiare internaţionale, este ameninţat si el deoarece fenomenul de mondializare repune in cauza eficacitatea si chiar existenta cadrului si tehnicii juridice naţionale.

14

Distinctia intre dreptul public si cel privat s-a făcut inca din antichitate, in functie de interesul satisfacut. Se afirma ca apartine dreptului public orice norma care satisface un interes, o nevoie a statului, iar dreptului privat, normele ce privesc interesele particularilor. Obiectind ca unui particular nu-i pot fi indiferente normele de drept public, asa cum statului nu-i sunt indiferente reglemetarile dreptului privat, s-au propus si alte criterii de distinctie intre dreptul public si cel privat. Subiectii raportului juridic ar putea fi un asemenea criteriu. Cind raporturile se stabilesc intre particulari, suntem in prezenta unui raport de drept privat, iar cind unul dintre subiecti este organ de stat, ca reprezentant al autoritatii, ne aflam in sfera dreptului public. Trebuie mentionat faptul ca si statul poate paritcipa la raporturi de drept privat, atunci cind organele sale apar ca simple titulare de drepturi si obligatii, iar nu ca purtatoare ale autoritatii publice. Este cazul raporturilor dintre stat, ca proprietar de terenuri din domeniu privat, si un eventual antreprenor, constructor, spre exemplu. In functie de obiectul reglementarii, am putea afirma, precum prof. Fr. Rigaux, ca dreptul public este acea diviziune a dreptului care are ca obiect organizarea statului si a persoanelor juridice care depind de el ca si raporturile lor cu particularii, organizarea puterii si a modalitatilor prin care se exercita, iar dreptul privat are ca obiect raporturile dintre persoanele particulare, care nu privesc nici exercitarea puterii, nici activitatea agentilor puterii, ci actele particulare carora li s-a acordat autonomie. Natura sanctiunilor juridice pe care le comporta, poate fi un alt criteriu e demarcatie, in sfera dreptului privat fiind permise doar sanctiunlie de natura patrimoniale( evaluabile in bani), cele personale fiind interzise. Hotarele dintre dreptul public si cel privat nu sunt fixe, ci se modifica in functie de atitudinea autoritatii fata de relatiile sociale respective. Dezbaterea asupra distinctiei: dr. public / dr privat Criterii de diferentiere: Scopul Caracterul: dr public e esentialmente imperativ, in dr privat nu – pt a lasa indivizilor libertatea. Dr muncii – o alta ramura de dr privat in care exista numeroase norme imperative, - aspect specific dr public. 15

Sanctiunea mai usor de gasit si aplicat pt normele de dr privat, , mai greu pentru normele dr public, deoarece aici statul nu este inclinat sa se pedepseasca pe el insusi. Critica distinctiei: A fi imprecisa A fi falsa : orice norma juridica apara interesul public, spun socialistii Persistenta distinctiei In conceptia liberala – rolul statului e limitat la st jandarm , pe cand in conceptia socialista, aparare statul providenta (p.87), ceea ce determină plasarea unor ramuri de dr. din zona dr privat in cea a dr public Convine sa evitam o confuzie intre extensia domeniului dr public si extensia domeniului regulilor imperative: in dr muncii, al contractelor, a crescut nr normelor imperative, insa dr public nu s-a substituit dr privat. La fel in dr familiei Colaborarea intre administratii si particulari: concesiunea unor servicii publice catre particulari, distinctia domeniu public/privat al statului, participarea statului cu actiuni la societati mixte Disciplinele mixte Procedura civila: disp care se refera la organizarea si functionarea instantelor sunt de dr public, iar cele care se referă la actiunea in justitie si intereseaza partea, sunt de dr privat Dr international privat: disp referitoare la cetăţenie si la conditia strainilor – tin de dr public, iar cele care reglementeaza dispozitia asupra careia poarta conflictul – sunt de dr privat. Ramurile autonome ale dreptului Terre semnaleaza o tendinta exagerată in afirmarea autonomiei ramurilor de dr celor mai diverse. Pericolul apare când autonomia tinde să permită unor raporturi juridice să scape de la aplicarea unor reguli in mod just constrăngătoare.

16

Tendinta aparitiei de noi ramuri „autonome” corespunde unei legi de evolutie sociologică a societatii postindustriale, legata de manifestari diverse de inflatie si de tehnicizare a dreptului. A se avea in vedere si dr comunitar.

Bibliografie: Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului Eugeniu Sperantia, Filosofia dreptului Al. Vallimarescu, Tratat de enciclopedia dreptului

Dr civil – ce reglementează Desprinderea noilor ramuri din dreptul civil. Relativa lor autonomie. In acest context,

17

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful