Foto: Vlad Ivancu

Au trecut atât de repede 25 de ani de la
Revoluţia din `89, şi, la acest ceas de reflecţie,
mă întreb ce s-a schimbat în tot acest timp în
comunicarea interumană? Dacă voi pune această
întrebare celor mai tineri (15-22 de ani) cu siguranţă le-ar lua ceva vreme să îmi răspundă, nu
pentru că nu ar găsi rapid un răspuns, ci pentru
că ei s-au născut deja într-o altă lume. Această
generaţie conectată la tot soiul de sisteme de
comunicaţii tehnologice ar înţelege greu cum
a fost cu putinţă ca în aceeaşi perioadă în care
în America sau alte state din Europa oamenii
aveau acces liber la tehnologie ce le permitea să
comunice oricând între ei, la noi nu oricine avea
un telefon fix în casă şi, mai apoi, un televizor,
fie el şi alb-negru. Cei care aveau telefoane fixe
în casă erau oricum înspăimântaţi, de cele mai
multe ori, atunci când auzeau sunând telefonul.
Pentru că în acelaşi timp alţi vecini conectaţi şi ei
la acelaşi fir telefonic ascultau convorbirea „privată”, şi oricând s-ar fi găsit unul care să aibă
ce raporta serviciilor de securitate ale regimului
totalitar, şi numai pentru faptul că cel sunat avea
să afle de la o rudă de la ţară că iată, de sărbătorile pascale, „vor veni bătrânii cu ceva bunătăţi
de prin curte”. Iar comunicarea prin intermediul
televizorului nu însemna decât punerea în practică, prin mijlocul tehnologiei video, a mesajului
conducătorilor supremi.
Aşadar, televizorul era un instrument de
propagandă şi (in)formare a cetăţenilor, în timp
ce telefonul fix avea să fie „gaura cheii” pentru
vecini. Le-ar fi greu tinerilor din acest prim sfert
de secol XXI să înţeleagă aceste date; le-ar lua
drept poveşti scrise de prozatorul Dan Lungu.
Dar ele constituie în fond realitatea timpurilor
de atunci şi, mai mult, ele dau în vileag o etapă a

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 1

comunicării interumane, una dominată mai mult
de ură şi teamă.
Dacă ar trebui să învăţăm ceva după
aceşti 25 de ani de la revoluţie (oricum ar fi ea
comentată şi justificată de istorici şi politicieni) cred că ar trebui să ţinem cont de ceea ce
s-a câştigat atunci, chiar şi cu vărsare de sânge,
Libertatea. Libertatea în toate formele ei. De la
acceea de a te îmbrăca şi mânca după bunul
plac, la aceea de a comunica şi avea acces la tehnologiile de ultimă oră.

Astăzi suntem toţi conectaţi la tehnologia
modernă şi putem comunica oricând şi oricât.
Peste tot reclamele firmelor de telecomunicaţii
mobile (şi mai nou cele fixe) ne atrag cu ofertele lor „generoase”, în care sunt incluse sute de
minute oferite „gratuit” (ca şi când cineva ar şti
că în acest secol al vitezei avem timp să vorbim
atâtea minute), în timp ce, pe de altă parte, câştigă
teren posibilitatea de a comunica prin intermediul
noilor media, prin internet. Mai mult, la aceşti
25 de ani, putem vorbi de o ofertă consistentă şi
pe piaţa tv, unde au apărut zeci de televiziuni şi
trusturi de presă. Iată ce explozie a comunicării
interumane (cu ajutorul tehnologiei mobile şi al

noilor media) în spaţiul românesc în anii aceștia.
Însă, prezenţa atâtor oferte şi această
paletă largă de canale demonstrează încă o dată
specificul crizei prin care trece fiinţă, fiinţa care
pe zi ce trece se tehnicizează sau, mai mult, se
conservă, se blochează în spaţiul virtual, spaţiu care uneori o deconectează de concret, de
uman. La început am înţeles toţi acest val al
ofertelor tehnologiei ca pe un drept care ni se
cuvenea, un drept blocat de istorie atâta vreme.
Muţi români şi-au luat în casele lor nu un
televizor, ci două, sau chiar trei, şi toate color,
conectate la sute de canale tv; tot aşa mulţi dintre noi avem astăzi cel puţin un telefon mobil
(sau chiar două), cum mulţi dintre noi suntem
conectaţi la internet (prin reţelele mobile sau
fixe). Cert e că odată cu recâștigarea libertăţii
ne-am dorit totodată să acumulăm aparate
care să ne ajute să comunicăm mai mult, orice,
oricât şi oricând, tocmai pentru că înainte nu
se putea. Dar de la a folosi ca instrument şi
mijloc de comunicare un astfel de aparat, până
a-l identifica ca o necesitate vitală (cu efect narcotic) e cale lungă. Mă întreb ce s-ar întâmpla
dacă şi numai pentru câteva ore ar cădea reţelele mobile, internetul şi reţelele de transmisie
a programelor tv? Am fi din nou în parcuri sau
în cofetării, librării şi cafenele să comunicăm?
Am fi cu ochii aţintiţi spre cărți sau natură?
Cum am comunica? Am ieşi din nou la o revoluţie? E evident, lumea este astăzi dependentă
de conectarea la servere, la reţele de comunicare. Nu doar omul simplu, ci şi guvernele, dar şi
alte aparate administrative ale statelor „civilizate şi moderne”.
Totuşi, observ că în spaţiul românesc
comunicarea prin intermediul noilor media
păstrează câteva date ale tipologiei comunicării prin telefonul conectat la mai mulţi vecini
din perioada comunistă, în sensul că paginile
de socializare, blogurile şi site-urile personale au devenit un fel de privit „prin gaura
cheii” la vedere… Fiecare e interesat să ştie
de celălalt, de ce haine poartă, de ce prieteni
are, prin ce excursii umblă, ce gânduri, stări,
„status” are etc. Diferenţa e că înainte de `89
era o teamă să te expui, mai ales pentru a nu fi
judecat de regim ca fiind antisistem, în timp ce
astăzi nu mai are nimeni frică (în unele situaţii
nici discernământ moral faţă de semeni) dacă
se lasă descoperit nu doar prin „gaura cheii”,
ci cu uşa larg deschisă. Ce mai contează dacă
suntem sau nu cu intimitatea la vedere! În
aceşti 25 de la revoluţie am învăţat să facem
saună pe reţelele de socializare, adică am
învăţat să ne bucurăm de libertatea de a (ne)
comunica tot mai mult.

2 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

C

ă filmul a fost și a rămas un instrument
de imediată expresie / exprimare a artiștilor
Europeni, e o realitate demonstrată și susținută în
continuare fără a o putea pune sub tăgadă. Închiși
în camera obscură, ca și cum s-ar fi lăsat singuri
în starea de prizonieri ai peșterii platoniciene,
în lumea ideilor, spectatori au miltat alături de
autori, s-au bucurat de estetizările produse cu
ajutorul tehnicii filmice, au gustat subtilitățile
și s-au regăsit pe ecranul cu umbre. Asemenea
unor tăcuți observatori, am asistat, aici, în
Estul european, din fotoliile sălilor, evenite
cu timpul, din ce în ce mai comfortabile, la
reconstrucția istoriei prin film, am ascultat reacții
la evenimentele ce s-au petrecut sub ochii noști.
Am comentat, am povestit mai departe despre
„filmele generațiilor noastre”, le-am trecut în

www.zonaliterara.ro

arhive și am vorbit mereu despre noi, așa cum
am fost, așa cum suntem azi.
Aproape inexistente în România,
studiile care să investigheze strânsa relație
dintre cinematografie și societate reprezintă în
străinătate o amplă temă de cercetare. Lucrările
dedicate cinematografiei Est-europene, fie ele
semnate de un singur autor sau de un colectiv,
tratează fenomenul în capitole diferite, făcând
prea puține trimiteri la liantele sau diferențele
etno-culturale din fiecare țară, atât de importante
într-o societate în care termenul „globalizare”
este unul de interes general. Este breșa în care
ne propunem să sondăm cu mai multă atenție.
Deopotrivă, dorim să definim cât mai precis ce
ne caracterizează acum la două decenii după
căderea blocului comunist, printr-o privire

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 3

directă în „oglinda” cinematografică,
material cultural care poartă, fără nicio
îndoială, amprenta societăților cărora
le aparține. Și, pornind pe această cale
puțin vizitată, ne-am propus să ne
delimităm spațiul geo-politic.
Ne interesează nu doar ce s-a
întâmplat în tendițele cinematografiei
artistice ale țărilor în general tratate ca
făcând parte din fostul Bloc comunist
(fosta Germanie de Est, Polonia, Cehia,
Slovacia, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria,
România, Republica Moldova, Albania),
ci și zona baltică (Estonia, Letonia,
Lituania) și Ucraina. De asemenea, ne vom
concentra mai cu seamă pe tectonica socioculturală a statelor din fosta Republică
Ioguslavă, a României, Ungariei, Bulgariei
și a Republicii Moldova, și mai puțin pe
centrul Polonia-Cehia-Slovacia căruia i-au
fost dedicate analize considerabile. Este
just că cercetătorii români nu s-au oprit
pe problematica de ansamblu a relației arta
cinematografică-societate Est europeană, însă
considerăm că studiile ce se concentrează
asupra părții centrale sunt solide și asiduu
documentate.
Ne-a atras atenția a doua decadă a
istoriei de după căderea Blocului comunist,
etapa 2000-2010. Interesantă este perioada
aceasta și privită în contextul transformărilor ce
s-au petrecut. Ne aflăm în anii în care s-a depășit
entuziasmul după seria de episoade destabilizante
– căderea Zidului Berlinului, revoluțiile din ’89.
Pare că rănile s-au închis, că societățile estice
s-au așezat acum fiecare într-un anume fel, întrun timp al aparentei stabilități și independențe.
Pot fi trase concluzii în privința trecutului, sunt
deschise dosare, arhive și judecate. Tranziția
dispare de pe buzele oamenilor, dar la orizont se
întrevede criza economică. Semnele de întrebare
nu ezită să apară ori să se repună cu accente puțin
schimbate. Care sunt traumele ce se mai resimt

din trecut? Cum se vede noua societate estică în
ansamblu și în individualitățile ei prin obiectivul
aparatului de filmat, precum și în noile expresii
artistice ale cineaștilor? Care sunt modalitățile
prin care cinematografia prin promovarea, prin

vizibilitatea sau, din contra, prin fenomenul
underground reușește să definească trăsăturile
majore ale zonei răsăritene, balkanice ori baltice?
Cum pot fi interpretate cifrele de încasări
sau managementul festivalier dedicat Estului
european?
După anii ’90 se naște un film de artă în
care elementul social și politic apare acut. Din
a doua decadă, valul nou de cineaști schimbă
această direcție, factorul social este decelabil în
portretistica personajelor ori în peisajul urban
tratat, în general, ca element atmosferic. Și totuși
imaginea societăților reiese cu atâta evidență.
Tendințele se creionează însă diferit de la o
regiune la alta, de la o țară la alta, de la un grup
geo-politic la altul. De la personajul melancolic al
unei societăți în deriziune al lui Šarūnas Bartas,
de la individul și comunitățile distopice în
viziunea lui Béla Tarr, până la satiricul personaj
al lui Igor Cobilianski sau relicva comunismului
într-o „lume nouă” (la Lucian Pintilie, Mircea
Danieliuc, Cristi Puiu, Cristian Mungiu ș.a.),
tematica și paleta protagoniștilor este vastă și
poartă specificul fiecărei zone, istoria locală,
moștenirile și provocările de viitor.

Pregnanța cinematografiei de artă o
marcă a societății conservatoare
Cineastul european, cel Est-european prin
excelență, hrănit în școala de film cu estetica
tarkovskiană, bergmaniană sau bressoniană,
are predilecție către vizualism, către poeticitatea
imaginii, inovație și originalitate – pe scurt
pentru filmul de artă. Urmând calea vechilor
tradiții, potrivit cărora arta formează publicul și
nu publicul dictează artistului, cinematografia
est-europeană e preponderent festivalieră și
prea puțin deschisă maselor. Dacă studiourile de
producție americane cer „a good story well told”,
e știut că de partea cealaltă a oceanului, rețetele
sunt, în genral, refuzate. Mai important ce se
comunică, în ce constă mesajul artistic, și apoi,
pe același nivel, contează forma. Europeanul
s-a simțit mereu provocat de structurile și de
perpetua metamorfoză a imaginii, riscând în
același timp să rămână într-un con de umbră
și rezumându-se a vorbi doar pentru câțiva
împătimiți ai camerei obscure.
În acest context, ar fi de amintit și problema
distribuției – e cunoscut faptul destule proiecții
intră greu în cinematografele din provincie,
ajungându-se adesea și la reale decalaje între
ceea ce se premiază în festivaluri și ceea ce
publicul larg reușește să vadă. Singurele săli de
la noi care primesc peliculele ce fac în continuare

4 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

istoria filmului european sunt cele ale România
Film. Din păcate în clădirile sale, relicve ale
comunismului, nu s-a mai investit după anii ’90
(sau au fost cosmetizate la suprafață), drept pentru
care publicul le ocolește. Iar cinematografele
comerciale prezintă doar accidental astfel de
proiecte. Regizorii sau difeirți oameni de cultură
sunt nevoiți, în condițiile date, să găsească
subterfugii pentru promovare. Creează proiecții
în cadrul unor evenimente organizate de ONGuri, intră în parteneriate cu Institutule Culturale
străine și aduc filme în festivaluri de ce au
amploare mai mică. Creează ei înșiși breșe, așa
cum demonstrează Cristi Mungiu1 care din 2010
organizează un Festival numit Les Films de Cannes
à Bucarest, pe care în 2013 a reușit să-l aducă și
la Iași. Trebuie să recunoaștem totodată că lupta
pentru supraviețuire a cinemaului de artă în era
mainstream-ului și a informației consumate cu
rapiditate prin intermediul internetului este din
ce în ce mai dificilă. Pentru că, după cum observa
și Bela Tarr, nu mai știm ce e cenzura politică, dar
ne lovim acum de cenzura financiară.
În pofida oricăror opreliști, regizorii continuă
să creeze în lumea de simboluri și metafore
vizuale. Eseul cinematografic este încă o specie
preferată de cei care cercetează mai degrabă, decât
aleargă după un public de masă. Stilurile mai
vechi sau noile tedințe se întâlnesc și în decada
2000-2010: suprarealismul rezistă în producțiile
lui Jan Švankmajer, școala de la Łódź își continuă
tradiția. De partea cealaltă, noul val al regizorilor
români independenți și neo-noir-ul bulgar
s-au remarcat la nivel internațional. Intersecția
stilurilor e benefică, căci desface paleta de opțiuni,
dă naștere concurenței și selecționează.
Totuși, lăsând la o parte cifrele de consum,
artiștii europeni se adresează unor elite (existente
sau abia formate), care apreciază jocul stilurilor,

intertextualitățile și hieroglifele construite
de imaginile în mișcare. Criptarea, veșnicul
experiment, anularea și reformarea canoanelor
au fost de la explozia avangardelor până azi
pornirile artei vizuale de pe bătrânul continent.
Cui îi vorbește autorul? Unui segment de
societate în parte conservat, în parte reconstituit
sau recuperat după eliberarea din regimul
comunist.
În cinematograful de autor, subiectele legate
de emigrare abundă, pentru că e un fenomen acut,
cu oarecare amploare, pe care-l resimt populațiile
aparținând fostului Bloc. Și, în plus, e un
fenomen deloc punctual. Cealaltă Irina (r. Andrei
Gruzsniczki), Occident (r. Cristi Mungiu), Indigène
d’Eurasie (r. Šarūnas Bartas), Cirkus Columbia (r.
Danis Tanović), Z odzysku (r. Sławomir Fabicki)
pun în prim plan aceste chestiuni. Confruntarea
cu celălalt, redescoperirea propriului sine în
raport cu „lumea cea nouă”, traumele acumulate
de-a lungul celor cinci decade de comunism
sunt tot atâtea subteme care apar în mod curent.
Comprmisul, tentațiile, abandonul, uitarea
compun universul tern în care se zbat ființe fără
țară. Cifrele sprijină observațiile regizorilor și
scenariștilor. Dacă privim statistic, începând cu
anul 2000, Spania a reprezentat destinația unui
exod masiv. S-a arătat că românii au format acolo
cea mai mare comunitate (peste 15% din totalul
străinilor). Situația începe ușor să se schimbe
după 2005, când motivul plecării se completează
și cu posibilitatea de a face studii sau stagii de
cercetare în țările occidentale, astfel că se modifică
atât grupa de vârstă, cât și numărul, dar și zonele
de emigrare. Filmul est european nu se detașează
de problema dezrădăcinării și nu se oprește din a
o exploata nici după 2010.
Fini receptori ai problemelor sociale, regizorii
abordează teme de actualitate2. În România, un 

���������������������������������������������������������
Cristi Mungiu observă, și nu este singurul, că unul din�
tre factorii majori care influențează consumul și, implicit,
distribuirea de filme, în România este lipsa educației de
profil. Într-un interviu acordat MEDIAFAX, cineastul se
exprimă: „Problema este că publicul preferă să vadă filme�
le astea (ca şi pe celelalte), dacă se poate, gratis - chiar şi
pe computer, decât în sală, cu bilet plătit -, iar educaţia ar
trebui să vină şi în sensul ăsta, în care în primul rând con�
sumatorii de filme de autor să înţeleagă că, dacă nu susţin
crearea unor noi asemenea filme cumpărând bilet, va fi tot
mai greu ca ele să fie produse în continuare. Invidiez şi
stimez popularitatea teatrului în România, dar nu mă pot
împiedica să nu remarc că el nu întâmpină nici o concuren�
ţă din partea unui produs american de acelaşi profil, iar in�
teresul pentru spectacolul de teatru nu este erodat sub nici
o formă de piraterie”, consultat pe http://www.mediafax.
ro/cultura-media/interviu-cristian-mungiu-romanii-consu�
ma-filme-de-arta-de-pe-torenti-ar-trebui-educati-sa-mear�
ga-la-cinema-13438172

2 După 2010 regizorii români găsesc bune prilejuri să
se întoarcă la „istoria” anilor 2000, descoperind acolo o
serie de subiecte foarte potrivite pentru a contura profi�
lul societății, dar și pentru a trezi conștiințe, a reactiva
procese care fie au fost clasate, fie au ieșit din prim-pla�
nul opiniei generale. Tudor Giurgiu, unul dintre cei mai
implicați tineri cineaști, făcea legătura, într-un interviu
acordat MEDIAFAX, dintre episoade din istoria recentă și
posibilitatea lor de a constitui materiale e film: „Ridicarea
Catedralei Neamului e un subiect, poate fi un film în sine
ce se întâmplă în sănătate, în educaţie. Sunt lucrurile care
mă preocupă cel mai mult, pentru că vreau cumva ţara în
care o să trăiască copilul meu să fie mai bună şi mai altfel
faţă de ce am trăit eu în ultimii 20 de ani, evident cu mari
speranţe după revoluţie, că se vor schimba toate lucurile
şi iată au trecut 20 şi ceva de ani şi schimbările sunt încă
timide la un nivel profund în societate” – preluat de pe
site-ul http://www.mediafax.ro/cultura-media/interviu-tu�
dor-giurgiu-m-as-bucura-ca-filmul-cristian-sa-redeschi�

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 5

segment important la care creatorii revin sunt
controversele morale legate de realități moștenite
din perioada imediat post-decembristă. Dintre
acestea fac parte manipularea mediatică,
politizarea și corupția, abandonul infantil (4 luni,
3 săptămâni și 2 zile, în regia lui Cristian Mungiu
axează firul narativ pe problema avortului),
traficul (Marfa și banii, r. Cristi Puiu; Polițist
adjectiv, r. Corneliu Porumboiu) situația precară
în sistemul de sănătate (Moartea domnului
Lăzărescu, r. Cristi Puiu). Întreaga „panoplie
cu defecte” o regăsim în cantități diferite, de la
o peliculă la alta, tratată ca ficțiune, deși multe
subiecte pleacă de la cazuri reale. De fapt, e o
ficțiune ce ni se oferă spre a judeca mai departe
chestiuni de morală, de libertate, spre a sesiza
caractere, prototipuri, segmente sociale în care
ne integrăm și asupra cărora ar merita să ne
aplecăm mai mult conștiința. De aici până la o
preocupare intensă – uneori înadins căutată – nu
mai e decât un singur pas.

Filmul „obsesiei trecutului” și
cel al istoriei recente – o memorie
colectivă încărcată
Remarcăm necesitatea continuă de a vorbi
în rândurile cineaștilor despre secretele istoriei,
despre mistificările și falsurile cărora țările din
Est le-au fost victime în manualele școlare, dar
chiar și în propria cinematografie de propagandă,
atât de răspândită aici. Această nevoie imperativă
(ce contribuie la apariția lui Katyn de Andrei
Wajda, A fost sau n-a fost de Corneliu Porumboiu,
Golemata voda de Ivo Trajkov) s-a născut întrun individ conștient de greșelile înaintașilor,
educat de filmul „disident”, iar mai apoi de cel
al militantismului frenetic al anilor ’90. Apare,
în consecință, un cineast dornic a fi întru totul
corect, un justițiar al trecutului, pentru care
cuvintele atitudine și responsabilizare sunt esențiale
și a cărui operă e destinată unui public care
aparține aceluiași deziderat. Contextul îl ajută:
în România, Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului și a Exilului Românesc e creat
în 2005, Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii a luat ființă în 2000, precum
și alte cadre legale de cercetare a perioadei
comunise. Deopotrivă, în linia documentarului,
filmul Est-european este extrem de interesat
de mișcările geo-politice mai ales în zona exIugoslavă (No Man’s Land, r. Danis Tanović;
Majki, r. Milcho Manchevski; Iluzija, r. Svetozar
Ristovski). Cinematografia comemorativă are
un loc rezervat, resuscitând istoria agitată a
Blocului estic: Szabadság, Szerelem (r. Krisztina
da-cazul-procurorului-panait-video-12838246

Goda) revine asupra Revoluției maghiare din
1956; Kelj fel, komám, ne aludjál! (r. Miklós
Jancsó, István Márton) reconstituie în manieră
tragi-comică situația evreilor din timpul celui deal doilea război mondial; și Tertium non datur (r.
Lucian Pintilie) reia, pornind de la romanul lui
Vasile Voiculescu, situația României în cel de-al
doile război mondial. Trecutul poate fi reînviat și
prin încercări de reconstituire a unor momente
memorabile din mai puțin cunoscuta existență a
filmului. În Restul e tăcere Nae Caranfil reconstituie,
cvasi-documentar, povestea realizării primului
lungmetraj românesc, Războiul de Independență.
Cu un buget exorbitant pentru acea perioadă
(2007), exclusiv din fonduri naționale, regizorul
a încercat să pună împreună criteriile artistice
cu cele consumiste. Rezultatul a fost îndelung
comentat de critică, însă Restul e tăcere a putut să
reanime, pentru un public numeros, un capitul
important din istoria cinematografiei autohtone.
Pe fondul unor episoade grave din istoria
României,
realizatorii
continuă
estetica
absurdului moștenire directă a filmului disident
antedecembrist. Redescoperim noi valențe ale
genului comic în stilul De ce trag clopotele, Mitică?
în atmosfera generală, de pildă, din Nunta mută (r.
Horațiu Mălăele), din felul în care se conturează
acțiunea și personajele în primele două părți ale
Amintiri din Epoca de Aur (r. Cristian Mungiu).
Alte producții speculează un absurd subtil (A
fost sau n-a fost), explorând minimalismul și jocul
pe osatura filmică.

Filmul comercial – de la refuz la
redescoperirea utilitarismului
Efectul „Europa” – înclinația spre meditativ, spre
psihologizare, plăcerea de a opera în interiorul
imaginii, exersându-se la nesfârșit estetizarea
– desparte publicul pe două traiectorii: cei care
caută numai simbolul încriptat sau cei care
refuză astfel de exerciții. După valul revoluțiilor
ce au cutremurat Blocul estic, artiștii anilor ’90
au încercat să conjuge tipul de producție propriu
pentru publicul de masă (comedii și dramolete
în stilul celor ce ocupau ecranul televizoarelor și
înainte de căderea comunismului), cu importul
„modelor” de peste ocean. Comercialul însă nu
a câștigat prea mult spațiu. E adevărat că între
2000 și 2010 comediile sunt susținute din resurse
națioanle (în Ungaria existând o piață de consum
mai largă decât în celelalte țări), dar intenția de a
câștiga realmente din film ia amploare după 2010.
Pătrunzând mai greu în est, nici tehnologia nu
ajută o cinematografie care să se vândă, efectele
speciale, artificiile nefăcând parte din programul
estetic al unei arte ce s-a hrănit, în existența ei, mai

6 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

ales cu longtake-uri și metafore vizuale. Cu toate
acestea se râde, și pentru că e nevoie să ne uităm
cicatricile istoriei ce încă supurează, și pentru că
micul ecran încurajează publicul să consume filme
accesibile. De exemplu, Filantropica în regia lui
Nae Caranfil, o comedie ușoară, a rulat în grilele
tv în fiecare an, de nenumărate ori, în detrimentul
producțiilor din noul val al independenților sau
al altor titluri premiate la marile competiții.

Filmul experimental – un public
restrâns, dar în expansiune
Răspândit în țările Occidentale (cu precădere
Franța, unde tradiția avangardelor are rădăcini
solide, dar și Olanda, Anglia sau în Spania),
regizorii estici nu sunt atât de prolifici. În Cehia,
experimentalul e direcționat cu precădere în zona
filmului de animație, o cultură pe care întreaga
societate o conservă (Jan Švankmajer, Ondřej
Fleislebr, Dana Bubáková, Šimon Hájek sunt
doar câteva exemple). În Polonia, experimentalul
atinge mai ales combinația dintre documentar și
artă (Marcel Lozinski, Lesław Dobrucki), la fel și
în Lituania (Jonas Mekas). Producția maghiară
Johanna (r. Kornél Mundruczó) – desigur, prea
puțin promovată – face legătura dintre musical
și dramă, reluând, postmodern, legenda Ioanei
d’Arc într-o secție de spital – noua carceră a
eroinei. România începe să crească o generație
de artiști „la frontieră” (Miruna Boruzescu,
Vlad Feneșan, Carmen Lidia Vidu, ș.a.) și
datorită faptului că performing arts-ul a devenit o
expresie cunoscută și mai populară în societatea
românească. Pe deasupra, BIEFF (Bucharest
International European Film Fiestival) se bucură
de un public din ce în ce mai numeros de la o
ediție la alta. Generația high-tech, care gândește
în termenii globalizării, înțelege și începe să
producă în aria filmului experimental. Pe fondul
emigrării, Republica Moldova are și ea parte de
o mică susținere în filmul experimental (Mitoș
Micleușanu participă adesea în România cu
producțiile sale). Multe din țările estice realizează
coproducții alături de cele din Vest, fenomen
ce întreține dialogul dintre cele două geografii
culturale.

www.zonaliterara.ro

Cinema pentru grupurile
vulnerabile
Acest gen de cinematografie descoperă
un Est-european mai degrabă conservator și
ignorant. În afară peliculele lui Kusturica –
celebru pentru subiectele sale ce explorează lumea
rromilor –, prea puțină cinematografie din nucleul
răsăritean, în comparație cu modele Occidentale,
face apel la problemele minorităților. Subiecte
fragile precum sexismul sau conflictele religioase
sunt puțin abordate, doar în strânsă legătură
cu luptele politice și cu tonurile militantiste, și
mai rar promovate. Cinematografia feministă
(Agnieska Holland, Erika Szanto) trece printr-un
moment de amorțire, a depășit perioada revoltată
a anilor ’90 și se confruntă cu probleme de
finanțare. În vreme ce homosexualitatea e o temă
care abia începe să fie timid abordată după 2010
(Tomasz Wasilewski). În România ecourile sunt
de asemenea extrem de slabe. Numai Legături
bolnăvicioase (r. Tudor Giurgiu) pune în centrul
subiectului situația a două lesbiene adolescente.

Dacă după cel de-al doilea Război
mondial, grupul central-estic al Europei a avut
enorm de mult de suferit, este esențial, din
punctul nostru de vedere, a ști în ce stadiu ne
aflăm acum și ce ne caracterizează pentru a nu mai
da naștere în situații conflictuale, deloc puține în
acest moment, noilor drame ale istoriei. Punctele
sensibile, golurile sau inadvertențele societăților
răsăritene trebuiesc cunoscute pentru a le atenua
ori pentru a ține seama de ele în eventuale
condiții limită. A înțelege propria națiune într-o
cheie reală, precum și multiplele identități etnoculturale care ne înconjoară este un gest firesc de
conștientizare și de normalizare a unor
relații de stabilitate internațională care,
multă vreme, au fost ca și inexistente
sub greutatea Cortinei de Fier.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 7

O lume se sfărâmă ca o oglindă ce
se împrăștie în bucăți. Cioburile se adună
și formează un glob (intercalat de cele
două ventilatoare de lustră retro), prin
care lumea este reflectată multifațetat; de
la o lume cândva distrusă (a inocenței,
sentimentelor împărtășite, a omeniei și
onestității) la o pluralitate de proiecții de
lume postmodernă. Discoteca din Visul
unei nopți de vară se mută de la Atena,
prin Ardeal, la București. Radu Afrim știe
cum să-și vizeze, să avizeze și să implice spectatorul fără a-l brusca, așa cum
se practică în teatrul interactiv. Am mai
avut cu un alt prilej impresia că în cheie
regizorală toate personajele erau moarte.
De data aceasta e confirmat: urmașii lui
Dracula trăiesc în lumea spectrelor de cine
știe când, iar procesul de trezire la o viață
autentică e dificil; astfel încât nu ne-a mai
rămas decât umorul strămoșesc. O doză
serioasă de râs într-o atmosferă cordială,
sinistrul configurat de R.A. nu ne-a fost
nicicând mai familiar; strânși cu toții pe
scenă, vegheați de același glob, urmărind
cum creaturi fantomatice își încarcă bateriile în spatele unei uși și al unor ferestre,
8 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

profilând în față personaje cu sevă.
Castingul dracului e un fenomen
de spectacol, care s-ar putea reprezenta
pe sine cu succes ca realizare regizoralcoregrafică într-un festival internațional.
Defrișând printr-o pădure de reminiscențe
socioculturale (anecdote, melodii, calambururi) ale anilor ’80-’90, nimic mai ales
decât un show cu miză dublă: criticarea
societății actuale printr-o condamnare
a comunismului ceaușist. Acțiunea este
construită în două planuri, o circularitate
impecabilă asociind trecutul de prezent:
figura anticristică a copilului blond, fiul
sau poate reîncarnarea cuiva important
(a lui Ceaușescu pe care fostul pionier
îl detronase, urmând să-l reinstituie,
neștiind de filiația karmică a fiului său din
fostul dictator; sau doar a stră-străbunicii
de secol XIX?). Atât la nivel de suprafață
(aluzii sociopolitice actuale, bunăoară la
explorarea gazelor de șist, ironizarea sfredelitoare, totuși blândă a ”epocii de aur”
cu șlagărele și eroii ei cărora le-au luat
locul hiturile și starurile), cât și la nivel
secund (repetarea periodică a blestemului,

www.zonaliterara.ro

simbolistica cifrei 7, mitul lui Dracula),
povestea este menținută într-un anumit
grad în ambiguitatea conferită de un scenariu construit ludic din mers, alături de
actori a căror improvizație este condusă
înspre un întreg impecabil. Un puzzle ale
cărui piese, fie că e vorba de decor, fie de
acțiuni sau personaje, sunt perfect justificabile în context spectacologic.
Familia teologică își găsește corespondent pe dos, în descendența vampirică: tatăl bogătaș, mama depravată,
fiul solitar, Nosfy/Nosferatu – un spirit
vlăguit. Tatăl pune la bătaie 5.000 de euro
organizând un casting în vederea selectării entertainer-ului pentru ziua de naștere
a fiului său. În copilărie, nu avusese el
însuși parte de zi de naștere din cauza
unei fatalități: se născuse pe 26 ianuarie,
când se organizau tot felul de manifestări
de celebrare a conducătorului, confiscând
televiziunea și evenimentele zilei. De
aceea, în semn de revoltă pionierul recită
spre consternarea tuturor cum conducătorul e ”ca un vampir în criptă” și pune
la pământ portretul acestuia, cu un surâs

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 9

mefistofelic. Ulterior, își va alege o altă zi
de naștere (8 martie). În straturi, trecutul
(secolul XIX), trecutul recent (România
comunistă) și viitorul anterior (anii ’90)
se suprapun unul peste celălalt de la sala
de bal de odinioară, la căminul cultural
și apoi locul de organizare al castingului.
Personaje din orice timp pot intra oricând
pe ușa de la sala de audiții. Juriul este
format dintr-o fostă profesoară, îmbrăcată strident de la s.h. și care repetă ”ioi”
până la epuizare, în c…t până peste cap
în garsoniera ei de nefamiliști, un balerin
ratat, cu diplomă falsificată în industria
diplomelor contrafăcute, supraponderal, claunizat prin vestimentație bizară și
mascatul afrimian – șoricelul cu ochi când
fluorescenți, când roșii, cap mare de pluș,
coadă proeminentă și corp încordat ca
un arcuș. Fiecare actor joacă, în general,
dublu rol, șoricelul dansator este în același
timp candidat, imitându-l pe Michael
Jackson a cărui reîncarnare se crede. Tot
el este regizor într-un scurt moment de
rupere a convenției teatrale, trimițând
înspre Afrim. Acesta nu doar se proiectează pe sine în spectacol, dar presară cu
metareferințe – trimițând înspre alte spectacole ale sale –, apoi metareferințe diverse din filme, muzică, folclor. Folclorul
include butade din comunism, inteligent

prelucrate și integrate.
Nostalgia comunismului la români
este o variantă a nostalgiei originilor.
Implicațiile simbolice ale scenariului mai
au în vedere mitul lui Dracula, cu suprapunerea figurii lui Vlad Țepeș, ca și a lui
Nicolae Ceaușescu peste imaginea vampirului. Astfel că povestea se țese aproape firesc, făcând apel și la nevoile trupei
de exprimare și improvizație. La fel de
natural se derulează spectacolul, în bună
tradiție afrimiană: planuri suprapuse, ironizare, critica valorilor populiste, umor
rafinat, ieșire din Balcani prin distanțare și
redimensionare estetică. Spectacolul acesta
este un ”acasă” al umanului de pretutindeni, al lumii afrimizate: noi suntem spiritele (in-between – agonizând în intervalul
dintre viață autentică și moarte simbolică/
spirituală) și noi decidem încotro.
(Castingul dracului/The Devil’s Casting, text și regie:
Radu Afrim, distribuția: Berekméri Katalin, B.
Fülöp Erzsébet, Bokor Barna, Csíki Hajnal, Galló
Ernő, Gecse Ramóna, László Csaba, Meszesi
Oszkár, Moldován Orsolya, Nagy Dorottya, Ördög
Miklós Levente, Ruszuly Ervin, Lőrincz Ágnes,
Somody Hajnal, Szabadi Nóra şi copiii Gergely
Botond şi Nagy László, muzică: Vlaicu Golcea,
coregrafia: Andrea Gavriliu, Compania Teatrului
Național din Târgu-Mureş „Tompa Miklós”, în
Festivalul Național de Teatru 2014)

10 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Bogdan Marcu s-a născut la 22 noiembrie
1975, Buzău. Studii: 2003-2007- Universitatea
de Arte „George Enescu”, Facultatea de Arte
Plastice, Decorative şi Design Iaşi, secţia Artă
Murală; 2008-2010 - Studii de Masterat, Univer�
sitatea de Arte „George Enescu”, Facultatea de
Arte Plastice, Decorative şi Design Iaşi, secţia
Artă Murală. În perioada 2006-2014 a participat
la peste 30 de expoziții de grup, iar din 2011 par�
ticipa în galeriile de artă și cu expoziții personale.
De-a lungul timpului a primit cîteva importante
premii și distincții, printre care în 2006 – Premiul
Atelier 35, UAP Iași, Romania, 2008 – Distincție
pentru colaborare artistică, ADD 2710, Primăria
Deniliquin, Australia, în 2012 – Premiul Special
pentru Tehnică Mixtă la Concursul de Creație
Plastică „ Între figurativ și simbolic – Ipostaze
de ieri și de azi ”, UAP Iași, Romania, în 2013 –
Premiul Special pentru Tehnică Mixtă în cadrul
Expoziției – Concurs Internațional de Creație
Plastică Eminesciana a treia ediție, M.E.N Ro�
mania și UAP filiala Iași, Romania, în 2013 –
Diplomă de Coordonator al Proiectului M.E.N.
Festivalului Internațional „Arta și Tradiția în
Europa”, pentru expoziția „ Ritmuri Atemporale”,
Iași, în 2014 – Diplomă de Excelență acordat de
Centrul de Studii Europene, Galeria „i” și Bib�
lioteca Austria, Iași etc. Din 2014 este membru al
Uniunii Artiștilor plastici din România, filiala Iași.

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 11

Î

n cadrul mai multor manifestări ştiinţifice, am auzit figuri dintre cele mai serioase ale
actualităţii noastre culturale afirmând că mediile celor tineri privesc moştenirea (fie ea sociopolitică ori culturală) cu mefienţă, cu scepticism
sau chiar cu un dispreţ de-a dreptul mordant.
Că nu numai cei născuţi după decembrie ’89,
ci şi cei pe care finalul dictaturii comuniste i-a
prins în postura onorabilă de pionieri/ proaspăt utecişti preferă să privească exclusiv spre
viitor, înţelegându-şi trecutul ca pe un balast
ce trebuie rapid îndepărtat, ca pe un lest ce
îngreunează procesul de vindecare etc. În termenii reputatului critic literar Mircea Martin,
ei ar suferi de „un fel de mecanism al amneziei
induse... Atunci când e vorba de informaţii
privitoare la trecut, acestea sunt «  împachetate » rapid şi împinse la spate, fără alegere, fără
implicare, fără problematizare, Trecutul dispare
din conştiinţa multora, se duce direct în vid, în
neant, fără să fi lăsat vreo urmă; poate, cel mult,
confuzie ori deriziune” (în Dilemele identităţii.
Forme de legitimare a literaturii în discursul cultural europan al secolului XX, Editura Universităţii
„Transilvania” din Braşov, 2011, p. 13)
Ce-i drept, pentru marea majoritate a tinerilor, inclusiv a celor din mediile culturale,

12 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

exerciţiul reflexivităţii sau al problematizării
„trecutului durerii” pare să se diminueze, când
nu e refuzat cu totul, din raţiuni dintre cele mai
diverse, pe care nu are niciun rost să le comentez aici. „Amintirile din epoca de aur”, fie ele
trase în pasta ficţiunii literare ori pe rola de film
de scriitori sau regizori de până în 35/ 40 de ani
(bornele relative ale tinereţii... auctoriale), sunt
din ce în ce mai rare şi, oricum, atrag imediat
atenţia mediatică – de cea blogosferică nu mai
vorbim –, primind, după caz, acuze ori, dimpotrivă, distincţii cu o creştere exponenţială ...
Desigur, pretextul digresiunii de început
mi-a fost oferit de o iniţiativă artistică excelentă,
cu atât mai mult cu cât ea provine din zon@ artelor plastice contemporane, acolo unde vorbim
cu adevărat de pauperitatea reflecţiei pe temele
subsumate Memoriei sau trecutului comunist.
Este vorba despre o expoziţie recentă, US AND
THEM, prezentată publicului ieşean la Galeriile
de Artă „N.N.Tonitza”, în vara lui 2014. După
cum i-o arată şi numele, proiectul – laborios şi
inteligent – semnat de Bogdan Marcu (n. 1975,
Buzău; absolvent al Facultăţii de Arte Plastice,
Decorative şi Design din cadrul Universităţii
ieşene de Arte „G. Enescu”, şi al unui Masterat
în Artă Murală la aceeaşi facultate; numeroase
prezenţe pe scena artistică naţională şi internaţională) a avut o dominantă identitară accentuată. Fructificându-şi atât amintirile dintr-o copilărie trăită în şi între blocurile cenuşii, percepute ca nişte „cutii de chibrituri asfixiante”, cât şi
deziluziile actuale, experienţele mai proaspete
dintr-un prezent în care primează „preluarea
copy-paste a modelelor occidentale fără o reală
asimilare”, artistul a reflectat cu folos asupra
relaţiei dintre identitatea personală şi cea colectivă, aşa cum ea s-a manifestat în societatea
românească din ultimele decenii. Or, în opinia
lui Bogdan Marcu, cele două construcţii sociopolitice ce ne-au influenţat copleşitor şi fiinţa
etnică, şi existenţele individuale, comunismul şi
capitalismul, sunt doar în aparenţă distincte; în
realitate, ambele tind să ne uniformizeze, să ne
efaseze sau chiar să ne anuleze personalitatea.
Ca urmare a acestei etno-perspective deloc
optimiste, conceptul a fost materializat printr-un
ansamblu ingenios de forme austere, cu un aer
aproape sepulcral, turnate astfel încât impresia
privitorului să fie aceea de eternă captivitate
într-o configurare spaţială asfixiantă. Emblema
comună a celor două lumi/ societăţi este blocul,
pe care autorul o percepe ca pe o „imagine –
șablon”, ca pe „un personaj care parazitează realităţi viciate sistemic”. Din mulţimea de blocuri

www.zonaliterara.ro

miniaturizate prezentate în spaţiul elegant al
galeriilor „N.N.Tonitza” au rezultat două microuniversuri dispuse diferit, însă, cum spuneam,
similare ca funcţionalitate în plan simbolic:
Bine susţinut şi de câteva reprezentări
grafice axate pe aceeaşi problematică de fond
(formele de exercitare a puterii în totalitarism,
violenţa brută şi cea subversivă, manipularea
maselor prin discurs şcl.), proiectul expoziţional propus de Bogdan Marcu a impresionat
prin acuitatea şi prospeţimea viziunii de o certă
maturitate conceptuală, prin temeritatea cu
care a ştiut să înfrunte prejudecăţile publicului
ieşean, obişnuit mai degrabă cu tratări călduţe
ale temelor artistice consacrate decât cu asemenea şocuri cultural-anafilactice. Invitându-l
să reflecteze inclusiv pe marginea riscurilor
presupuse de neasumarea condiţiei de captiv într-o lume de prejudecăţi de tot felul...

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 13

A

m spus întotdeauna că o carte bună
nu se manifestă in your face, nu te lasă lat imediat după lectură și nu încearcă să te manipuleze grosolan în timpul parcurgerii ei. Cred că
un volum bun e abia acela care se decantează
în timp, care se strecoară insidios în mintea
ta și ale cărui idei irump, surprinzător, când
nici nu te-ai mai fi așteptat. Cartea valoroasă
se „depozitează” în tine pe tăcute, fără a-ți
crea impresia, la prima ei citire, că a venit
să te cucerească, să te subjuge ori să te convingă, militărește, că știe cum stau treburile.

Cu „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”,
volumul epistolar al lui Dan C. Mihăilescu și
Ciprian Măceșaru, am pățit un lucru care, dacă
n-ar fi ironic, ar putea trece drept comic. Am
citit cartea în avion, într-o dimineață înghețată
de decembrie, cu sentimentul că particip la o
scurtă și benefică „iluminare”. Se pleda acolo
pentru un calm al așteptării, pentru detașarea
precaută, pentru contemplare, în detrimentul
fugii bezmetice cotidiene, al bifării urgente a
locurilor pe care le vizitezi, al isteriei lui „time
is money”. După ce am citit și ultima pagină,
mi-am dat seama că autorii au dreptate: nu e

vreun rost în agitația spasmodică cu care ne tratăm, zilnic, agenda de lucru. E nevoie de un pic
de jemanfișism util, care nu înseamnă nepăsare,
ci, dimpotrivă, o mai atentă raportare la macroevenimențial. Mi-am spus, cu ochii închiși și
cu capul bine înfipt în tetieră, că asta e soluția.
N-au trecut, însă, decât 5 minute până când
însoțitoarea de bord ne-a anunțat că aterizăm.
Făcând o totală abstracție de bunele povețe pe
care tocmai îmi imaginasem că mi le-am însușit,
m-am apucat, într-o febrilitate dementă, să îmi
caut portmoneul, cheile, să îmi scot bagajul din
cutia de plastic de deasupra și să fiu, deci, primul care va păși, triumfător, pe culoarul către
ieșirea din monstrul lung de fier. Am și reușit
lucrul acesta, cu un preț: am uitat cartea în
buzunarul din spatele scaunului din fața mea.
Aveam acolo stickere colorate, trimițând la
citate care mi s-au părut importante, aveam și o
schiță a cronicii pe care urma s-o scriu. S-a ales
praful de toate acestea. Nerăbdarea mă costase.

Dar să trecem la lucruri mai serioase.
„Despre nerăbdarea de a fi răbdător” este, de
fapt, o carte-dialog, cu atât mai interesantă cu
cât protagoniștii se cunosc, sunt prieteni. Asta

14 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

face ca întregul construct al conversației să
capete un aer familiar, de tandră convivialitate.
Chiar și în cazurile în care Dan C. Mihăilescu și
Ciprian Măceșaru nu cad de acord asupra câte
unei chestiuni, tonul e calm, empatic, răbdător
(sic!). Pentru mine, surprinzătoare nu este atitudinea lui Dan C. Mihăilescu, pe care îl știam
conservator, paseist, calofil și tradiționalist, ci
mai degrabă luciditatea prematură a mai tânărului său companion. Mă așteptam ca dialogul
dintre cei doi să se desfășoare sub forma unor
tentative de convingere: Dan C. Mihăilescu să
facă apologia retractilității contemplative, iar
Ciprian Măceșaru – a impulsului viu, demolator, cuceritor. N-a fost să fie. Măceșaru nu se
deosebește fundamental de Dan C. Mihăilescu
în ceea ce privește obsesia pentru lucrul așezat,
pentru așteptare, pentru emoția pură a rânduielii. O spune, explicit, chiar el: „Nerăbdători,
sărim peste etape, le ardem, neglijăm esenţele,
facem afirmaţii categorice şi încercăm să realizăm lucruri fără a le cunoaşte natura intimă.
Cam aici suntem, într-o grabă păguboasă, mereu
îmbătaţi de virtuţi mai mult afirmate decât
dovedite, superficiali şi, în acelaşi timp, mereu
nemulţumiţi de condiţia noastră. Zidim în pereţii ce se tot dărâmă o parte a sufletului nostru.
Ne aruncăm cu capul înainte, gata să cucerim
ceea ce alţii au cucerit după sute de ani de statornicie.” Nu predomină, așadar, o dialectică, o
înfruntare spectaculoasă a unor concepții divergente, ci mai degrabă găsirea tonului comun,
amical, prin care se subliniază un anume tip de
raportare la viteza înnebunitoare a vremurilor.

Potrivit lui Dan C. Mihăilescu, rostul
acestor extrageri din frenezia și obsesia grabei
nu este neapărat acela de a-ți alinia comportamentul la retractilitatea funciară a personalității
tale, ci mai ales privilegiul de a rămâne singur
și de a te bucura de clipele frumoase ale regăsirii de sine. Puși în fața propriei oglinzi, care
e mai necruțătoare decât verva unui judecător
„exterior”, ne găsim în cea mai pură și corectă formă a intimității noastre. Abia acolo, în
autoevaluarea onestă, secretă și soft-autistă ne
putem percepe în parametrii reali, netrucați, ai
propriei dimensiuni (etice, religioase): „Cu cât
creşte viteza, cu atât creşte vidul lăuntric. Din
cât eşti mai la zi şi mai departe de tradiţie, dintratât se amplifică dezrădăcinarea, dezorientarea,
deznădejdea. Din cât te vrei mai socializat şi te
consideri incapabil (sau oripilat) de singurătate,
dintr-atât eşti mai pustiit, mai singur, copleşit
de senzaţia de inutilitate: a ta, a celorlalţi, a
lumii. Pe măsură ce te îngreunezi cu tot mai
multe accesorii, fleacuri şi capricii, te îndepărtezi de simplitate, autenticitate şi puritate. Devii

www.zonaliterara.ro

tot mai artificial, mai înstrăinat de sine, mai
dezarticulat. Şi eşti tot mai departe de bucuriile
fireşti, de naturaleţe, de împăcarea interioară.”

Discuția dintre cei doi participanți la
acest dialog atinge și subiecte incitante, cum ar
fi corespondența dintre răbdarea sexuală și fericirea imensă a închegării unei relații durabile.
Ni se spune, hâtru și conspirativ, că gimnastica
erotică incipientă, urgent-consumabilă și instant
orgasmică nu e o garanție a liniștii conjugale, ci
dimpotrivă. Cu cât acești pași se „ard” mai
repede, cu atât intensitatea lor scade în timp,
transformând bucuriile trupului într-un ritual
fără conținut, într-o ritmicitate anostă și rutinată. Profitul așteptării nu este, deci, pur spiritual.
Ea își poate întinde tentaculele și în zone unde,
dintr-un elan prepuberal, lucrurile păreau simple, imediat bifabile. Spre finalul cărții, povestea răbdării capătă și un nimb pedagogic. Se
vorbește despre educația pe care părinții o
dau copiilor lor și despre diversele modalități
în care curiozitatea celor mici poate fi fructificată la maximum. Ciprian Măceșaru vorbește,
emoționat și emoționant, despre fiul său, Matei,
și despre încercările luminoase și uluitoare (dătătoare de mirări lungi și fericite) la care acesta își
supune părinții zilnic. Răbdarea cu care privești
dezvoltarea intelectuală și afectivă a propriului
copil pare să fie, după cum sugerează Ciprian
Măceșaru, cel mai mare câștig al acestei aventuri care e întemeierea unei familii. Și, apropo
de asta, Dan C. Mihăilescu le reamintește cititorilor (a mai povestit-o în cartea de dialoguri
cu Daniel Cristea-Enache) că replica cea mai
inteligentă, cea mai plină de înțelepciune și cea
mai comprimată a fost aceea pe care, la data
căsătoriei lor, le-a dat-o bunica soției lui, care
le-a sugerat, ca unor noi însurăței: „muică, să
vă-ngăduiți”. În aceste vorbe simple se găsește,
ascuns, secretul oricărei fericiri domestice,
înțeleasă nu ca o capitulare, ca o cedare banală și condescendentă, ci ca o eternă ajustare a
egoului propriu la nevoile celui de lângă tine.

„Despre nerăbdarea de a fi răbdător”
aduce laolaltă stilistica elegantă a lui Dan C.
Mihăilescu - cu obsesia lui pentru vocabula
plină, rotundă, încăpătoare, cu mania sinonimelor lămuritoare și cu apetența nedisimulată pentru arhaic - și eficiența austeră și poetică a lui
Ciprian Măceșaru, aflat într-o fertilă interogativitate. Poate că ușor încărcată cu referințe livrești
(ca într-o paradă de erudiție care îl poate sufoca
pe cititorul neinițiat), cartea este un elogiu adus
discreției, bunei cuviințe și răgazului edificator.
(Dan C. Mihăilescu, Ciprian Măceșaru – „Despre
nerăbdarea de a fi răbdător”, Humanitas, 2014)

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 15

Antologiile de poezie sînt de cele mai
multe ori conjuncturale, de multe ori partizane
şi reflectă gustul celui/ celor care le întocmesc.
Au apărut, astfel, antologii “ale poeţilor români de pretutindeni”, firesc subîntitulate “cele
mai frumoase…” iar între coperţi erau/ sînt
adunate producte care arată mai mult cazna
decît valoarea autorilor. Nu mai exemplific, am
făcut-o răspunzînd recent unei anchete a revistei
“Euphorion”. În acelaşi timp antologiile, dacă
respectă nişte reguli, nişte norme, reprezintă
expresia unui moment literar, sînt ca un sondaj de
opinie pe un eşantion reprezentativ. În literatura
noastră lipsesc, din păcate, antologiile care să provoace gustul comun, pe cititorul neutru şi care să
impună poezia de azi. În lipsa antologiilor făcute
pe principii credibile, de critici credibili, poezia
contemporană stă într-un con de umbră, departe
de interesul public. Dacă unii critici de poezie,
precum Al. Cistelecan, Gheorghe Grigurcu sau
Nicolae Manolescu ar propune antologii după
criterii/ gusturi personale, profesioniste, sînt convins că poezia noastră ar fi bine prizată, ar avea
audienţă. Îmi vine în minte, acum, “Lista lui
Manolescu”, cu cei 15 – 20 de poeţi, care anual, de
vreo cinci, şase ani încoace, susţin “gala poeziei
româneşti”, un fel de antologie vorbită a poeziei
noastre şi care suscită (un oarecare) interes plus
invidie (concretizată prin negare violentă adesea,
firesc poate) din partea celor care nu se numără
între protagonişti.   
Merg şi pe ideea că în literatura noastră
cenaclurile au jucat un rol extrem de bine
definit, au adunat energiile critice, au
adus alături individualităţi care
s-au pus în valoare una pe alta
(Junimea, Sburătorul, Cenaclul
de Luni, Universitas,

16 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Cenaclul Euridice etc.). Cenaclurile din ultima
vreme, apărute mai ales în oraşele centre universitare dar şi în zone mai puţin academice, dau
coerenţă unei vieţi literare, culturale frămîntată/
fragmentată de condiţiile exterioare, de centrifugarea societăţii noastre în curs de europenizare.
La Sibiu, la Cluj Napoca, la Iaşi, la Bucureşti,
la Piatra Neamţ, la Bistriţa Năsăud, la Craiova
(şi mai sînt şi altele care îmi scapă, evident) au
apărut cenaclurile care frămîntă şi fixează (poate)
noile formule lirice din literatura română. De
asta, o antologie de poezie propusă de un cenaclu “profesionist” poate fi ceea ce numeam mai
sus “un sondaj pe un eşantion reprezentativ”.
Astfel, antologia de poezie a „Clubului de lectură
Zero+” de la Iaşi, “Ziduri între vii” (Editura Zona
Publishers, 2014) este una care reflectă realmente
momentul poetic actual şi asta datorită faptului că adună nume din zone diferite, promoţii
diferite, autori cu notorietate diferită, unii cu mai
multe volume la activ, cu premii naţionale, alţii
aflaţi doar la început de drum. Sînt voci multiple
într-un concert reuşit. Selecţia numelor şi a textelor aparţine lui Paul Gorban, iniţiatorul “clubului de lectură” şi lui Vlad A. Gheorghiu, ambii
conectaţi la fenomenul poetic actual, ei înşişi
parte în antologie.
Impresia generală, după lectura antologiei, e că avem de a face cu un concert „pe
voci multiple”, diverse ca amplitudine, tonalitate, miză. Dispunerea geografică a autorilor e
complexă, sînt şi sibieni (Rita Chirian, Bogdan
Federeac, Anastasia Gavrilovici), suceveni
(Carmen Steicuc, Ioan Mateiciuc, Alexandra
Negru, Florin Dan Prodan), botoşăneni (Manon
Piţu), constănţeni (Amelia Stănescu), bucureşteni
(Andrei Zbârnea), basarabeni (Maria Pilchin),
alături de, predominant, ieşeni. Au mai citit la
şedinţele „clubului de lectură”, în ultimul an,
Claudiu Komartin şi Cosmin Perţa, însă aceştia
nu au lăsat texte pentru a fi publicate în antologie. Această „democraţie” a „clubului de lectură
Zero+” dă măsura generozităţii şi seriozităţii
celor care l-au iniţiat şi îl susţin. Miza pare să fie
una singură: poezia.
Poezia lui Andrei Alecsa, care deschide
antologia, debutat între timp cu volumul ”un
shot de Ted. două de Sylvia” (Editura Charmides,
2014), pe care îl vom analiza separat altă dată,
e un amestec de funambulesc şi melancolie,
de recuperare temporală şi de risipire fizică.
Poet format la „şcoala lecturilor esenţiale” care
transpar în texte, Andrei Alecsa stăpîneşte discursul poetic, e ludic, cultivă, în general, „o gratuitate a gratuităţii” care îi permite să delimiteze o
spaţialitate proprie, în mijlocul unor peisaje comune,
banale chiar, pe care le refuză apriori, lucrurile se
sustrag, parcă, astfel devenirii temporale: “câteodată

www.zonaliterara.ro

auzi clopotele bisericii dimineața/ și nu știi dacă ești
conectat la placenta lui Ion Meșter/ sau la cea a lui
Pache Protopopescu/ câteodată toate podurile îți par
la fel/ toate se traversează singure/ cu atâta autism/
de l-ar face mândru pe Esculap/ uneori te culcușești
în ochii vreunei femei/ ca pe un pat de beton de la
Aiud/ alteori nici măcar parchetul nu mai poate opri
căderea/ sticlele de alcool rafinat/ bucăți sfărâmicioase
de stâncă/ pe care nici laba piciorului/ nici strânsoarea
degetelor nu se mai pot bizui/ îți amintești/ din ce în
ce mai des/ în ultima vreme/ de piesa aia/ despre cum/
zborul și căderea se îngemănează/ pentru o fracțiune
de secundă/ atunci începi să plângi mocnit/ de ciudă/
că pumnii de pastille/ te-au înșelat cu guri de copii
teribiliști/ ce nu au văzut vreodată/ chipurile celor
dragi/ estompându-se/ în plină lumină de iarnă.”
(Oraşe suprapuse). Poet complet şi complex,
Andrei Alecsa este pregătit pentru un parcurs
spectaculos în literatura noastră. (Grupajul lui
Andrei Alecsa ca şi antologia în sine, se deschide,
din păcate, cu o expresie  neinspirată, de o vulgaritate gratuită, fără susţinere estetică şi poetică,
situaţie care putea fi evitată cu eleganţă chiar
de către antologatori. Spune Andrei Alecsa în
deschiderea poemului “La pescuit de morun în
deltă”, poemul de deschidere al antologiei: “Te
masturbezi de fiecare dată/ Când vrei să scapi de
impresia/ Că undeva/ Cândva/ Ai văzut o spinare de
sturion/ împarțind iremediabil Dunărea în două …
etc. etc.” E limpede că poetul nostru nu e pescar
de meserie, nici măcar amator, altfel nu ar fi confundat cele două practici. Pescuitul e, totuşi, o
chestiune nobilă.)
Poezia Cristinei Alexandrescu e un fel de
poezie abţibild, autoarea cultivă minimalismul
într-o atmosferă domestică; deşi miza este deliberat mică, respiraţia interioară a versului este
cuprinzătoare, surprinzătoare. Grupajul de faţă
cuprinde notaţii scurte, autoreferenţiale, descriptive, imaginaţia poetului/ poetei reţine amănuntele
care crează/ observă realitatea poetică secundă:
“mi-era sete mi se rupea câte-un fir de păr la fie/ -care
miș-/ care a pământului din tine izvora câte-un val/
tsunami-ul din două mii patru nu mai interesează pe
nimeni” (***); sau “există viața de după machiaj/ acolo
vom fi judecați după cearcăne” (***); sau “prin pereții
ăștia subțiri prin oamenii ăștia subțiri/ prin gesturile
lor subțiri/ e ciment refolosit” (***); sau “când găsesc
într-o pungă de/ semințe un/ miez murdar fără/
coajă/ îl bag în gură și aia e fericirea” (***). Cristina
Alexandrescu e un poet de urmărit, poemul
aforism îşi găseşte lesne cititori. Îi sugerez să
caute şi să citească “poemele de metrou” ale lui
Jacques Jouet (Biblioteca Apostrof, 2006), o sumă
de “fleşuri” ale “imaginarului pseudo-realist”
observat din goana metroului.
Rita Chirian e déjà un poet în consacrare,
autoare de volume de poezie intens comen-

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 17

tate, deţinătoare de premii naţionale importante
şi de funcţii în structurile Uniunii Scriitorilor
(preşedinte al Filialei Sibiu a USR). Ca orice
poet care evoluează, rebrenduirea e o condiţie
a prezenţei în actualitatea literară, Rita Chirian
fiind un poet care îşi caută mereu formula lirică
adecvată, care să o reprezinte. În antologia de
faţă Rita Chirian îmbină prozo-poemele cu poezia liberă, expresia romantică cu dicteul suprarealist. În toate poemele sale Rita Chirian refuză
locul comun, “luptînd” împotriva banalităţii
lumii înconjurătoare, împotriva unei vieţi inerte
a eului personal, împotriva banalităţii expresiei,
propunînd mereu lucruri şi evenimente dintr-o
irealitate imediată: “tristețea noastră pentru părțile
încă sănătoase, și-apoi transparența acestor zile când
crinii sunt vaporașe prin sânge, tristețea ca gloanțele
oarbe, și tu ești un mort din care cresc rădăcini, am
văzut râul născându-se, m-am gândit la cerul tău și
l-am urât, am stat printre lucruri, a fost de parcă am
smuls aripi, ce faci?, ce vrei să bei?, cât să înghiți din
creier?, dragostea ta cere ceva de mărimea unui atom,
dar invizibil, baloane roșii plutind, plec în tăcere și
nu e un lift cu oglinzi, cercurile se fac dezastre mici,
leagăne de copil, și golul e frumos, vorbesc despre
cădere și cineva merge la câțiva pași distanță, de
partea acestui om respirând foarte aproape trăiesc, și
spun fericire și puțin somn printre gheme de sfoară, și
spun nume simple ca pentru insecte, și blândețea nu-i
unealta să îmblânzești, când sunt casă și nu ești acasă,
și memorez fețe & contururi câștigătoare, și-n zori
muzica spânzură în cap, un strat de gheață întinsă
cât dorm, și vântul, și raze cuminți sub linia orizontului, ce nu te ucide continuă sub sângele cald, acolo
rămân steagurile celor care renunță, cred cu mâinile
și picioarele, amar este bun & pervers.” (staub). Rita
Chirian cultivă suprarealitatea cu ajutorul analogiei, stabilind raporturi inedite între elementele
acestei lumi. Iar etalonul poeziei adevărate, în
modernitate, se ştie, îl reprezintă asocierea a două
elemente total distanţate, dar care sînt receptate
ca apropiate prin forţa metaforei. Acest lucru îi
reuşeşte, din plin, Ritei Chirian.
Poezia Larisei Danilov este una
antiutopică, antimetaforică, discursul este cel
care preia vocile poetice şi rolurile personajelor
care se întîlnesc în peisajul arbitrar al “scenei”
din interiorul textului. Poezia Larisei Danilov
este situată chiar (şi) împotriva imaginii, cea care
tutelează civilizaţia momentului, discursul liric
este dinamizat de autonegaţie, logica internă
fiind lipsa de orizont explicit: “În fiecare seară un
trecător îmi bate-n geamul de la etajul patru treizeci
și unu/ mă întreabă de fiecare dată/ “ce șanse sunt?”
să nimerească de trei ori pe noapte/ exact același corp/
pe care-l scurtase de câte-un nod/ pus în stomac/ cu/
cinci/ minute/ înainte./ întrebarea mă întrepătrunde
mereu/ c-o stare/ de amorțeală/ grav-ăăăh/ pe care-o

amestec rhetoric/ scormonindu-mi pleoapele de concret/ două strofe mai la dreapta de etajul întâi/ mă
trezesc cu gândul că ne-am putea trezi amandoi eu-/
foric cel puţin/ gândind/ ”Pe aici nu mai zace nimeni
”–/ doar o pieliță mai sare pe rană,/ vis-à-vis de paranoi-a de cu/ seară./ o voce țip-țip-ațipește de la geam
:/ “Moș Ene-i dealer de praf somnifer.”/ (”psssst...
duduie, te pot face să visezi..”)/ mâine-l aștept cu
pungile pline.” (Mai puțin de trei ). Larisa Danilov
poate evolua pe linia suprarealismului local sau
european, are imaginaţie, are puterea de a topi
“carnea concretului în acizii irealităţii”, expresie
avansată de Hugo Friedrich în cazul multor poeţi
din noua avangardă.
La debutul său în 2012, cu volumul
“Dragoste cu acordul părinţilor” (Editura Feed
Back; redactor Daniel Corbu) l-am creditat
pe Bogdan Federeac într-o anchetă a revistei
“România literară” drept unul din debuturile
semnificative ale vremii, cu posibilităţi de
evoluţie pînă la a deveni un nume de referinţă
în literatura română. Din păcate debutul său nu
a fost comentat la adevărata valoare, editorul/
redactorul care coordona la acea vreme editura, a scos un tiraj nesemnificativ, insuficient să
ajungă chiar la juriile care acordă premiile care
mai încurajează debuturile literare (Filiala USR,
premiul Opera Prima de la Botoşani etc.), fără o
circulaţie firească a cărţii, fără o promovare pe
măsura mizei debutului, adică “Marele Premiu
la Concursul Internaţional Grigore Vieru, ediţia a
IV-a, 2012”, cum scrie pompos pe coperta a IV-a.
Important e, deocamdată, că poemele pe care
le-am citit în ultima vreme, sub aceeaşi semnătură,
nu dezamăgesc, dimpotrivă. Poezia lui Bogdan
Federeac relevă un realism care (îşi) refuză orice
notă magică, o despodobire făcută cu program,
o antiutopie în care banalul se substituie temelor
mari, în final rezultînd o tentativă de mitologizare a realităţii, cu concentrări şi decantări de
imagini care sînt adesea memorabile: “de la etajul 10 cutia de chibrituri/ se golește și se umple/ un
plămân când sufocat/ când sănătos/ personaje pe covorul ars/ plămânul suntem noi/ și noi bătăile inimii/ în
22 de ani rămân la fel de necunoscute ca vecinul de la
9/ – dacă există/ e frig în draci și aeroterma nu mai face
față/ – sigur nu există/ noi suntem existența/ acum un
copac/ mai târziu eroi ce se joacă cu puța în nisipul/ de
pe plaja unei mări pe care nu vei călca/ în cutia asta
de chibrituri/ nu se simte miros de pucioasă/ iar bețele
au ars/ și etajul 10 e un lift și covorul/ și turla bisericii
din depărtare/ și luminile împânzind orașul tot un
lift/ și patul pe care nu ajungem/ e mâine de câteva
zile și noapte deloc” (@gara internaţională). În alte
texte întîlnim reflecţii şi proiecţii onirice, într-un
amalgam rostit sau abia sugerat, discursul eliptic
rodind poezie şi după încheierea poemului: “chiar
nu mai am nimic de spus/ acum te voi implora/ repetă-

18 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Foto: George Lămășanu

mi toate poveștile/ trăite/ nu sunt destul/ repetă-mi
toate/ pauzele/ toți copiii/ toate poveștile/ trăite/ nu
sunt destul” (hard blues).
Anastasia Gavrilovici cultivă iconoclastia şi teribilismul, ambele părţi ale unei drame a
fiinţei, proprii sau generice. Există o vagă nostalgie anarhică, un gust al improvizaţiei pe seama
unei realităţi presimţite sub realitatea vizibilă.
Viziunile sale sînt cînd cinice, cînd duioase, textul
se adună ca un bulgăre de zăpadă care are drept
miez un bulgăre de pămînt sau o piatră banală în
fond, dar care devine importantă prin referinţa
poetică: “ca nişte sârme care nu/ îndreaptă dinţii/ în
cameră tabloul electric indică/ răsăritul. îţi întinzi spre
mine braţele/ ca nişte dresuri în virtutea celui mai/ frumos automatism strig/ prin ţevile vecinilor raşchetez/
cu şurubelniţa/ voma uscată de pe lucruri fără/ noimă
care mă aruncă peste parapeţii zilei/ am înţeles totul şi
nu/ m-am împotrivit iubirea e un/ animal eutanasiat
cu care/ trăieşti îl mângâi/ până se-mpute/ în noaptea
aia ne-am zâmbit/ glorioşi ca nişte păsări împăiate
am fumat/ până la demenţă am dat naibii aşteptarea/
oricărui sens şi a fost în regulă oricine poate/ avea o
criză spui acum când în cabluri/ creierul/ atârnă cu
ochii cusuţi/ oameni/ cu cârjele în aer se năpustesc/
din cârpa asta crezi tu că vor curge bomboane?/ loveşte
cu încredere toate/ s-au întâmplat şi tăietura rămâne/
acolo/ cu sau fără copci” (noaptea albă a poeziei,
a muzicii şi alte mici dezastre personale). În
poezia Anastasiei Gavrilovici substanţa lumii este
precară, forma este grotescă, fiziologia acesteia
este deturnată de la firesc. Cuvintele însăşi devin
impure în contact cu realitatea descrisă. E o voce
poetică de urmărit.
Vlad A. Gheorghiu are talentul de a

www.zonaliterara.ro

naviga cu ajutorul ficţiunilor printr-o lume teribil
de materială şi de concisă, pe care o stăpîneşte/
supune cu o mare voluptate a verbului/ versului:
“am pornit furtunul de grădină cu mult înainte/ să te
cunosc acum îmi ruginesc unghiile sub ochi/ așteptând
căldura ta/ să mai poată schimba ceva în corpul meu/
din care sufletul încearcă să scape/ la volanul unui tir
plin cu dinamită noaptea/ prin sat la bunicii mei unde
e liniște și lumină/ doar de la combinatul chimic pe
care mi-l amintesc și azi/ ca pe o surpriză de ou kinder
găsită în/ toaleta personalului de 4:30am bacău piatra
neamț/ dimineață fierbinte în care revăd/ asasinarea
lui kennedy la un televizor portabil/ și țiganii cântă
înainte să fie aruncați din mers/ în canalul de acumulare/ tatăl meu cu-n revolver face curățenie-n cer/ și nu
ating apa că oasele pocnesc odată cu gheața/ și privind
te întrebi cu ce folos toate astea?” (ape mother). În
textele din antologie – ca şi în cele din volumul
“Fratele mut. La nord apa e curată” (Editura
Paralela 45, 2013) – sinteza dintre suprarealism
şi existenţialism conduce la realizarea unor mici
scenarii care au drept fundal absurdul existenţei
privit însă cu îngăduinţa autorului care dipune
(netiranic) de lumea pe care o descrie. Unele texte
au ritmul unor balade onirice, în stilul americanilor din generaţia beat, altele sînt proiecţii ale
unui “protocol” erotic care (re-)defineşte nostalgia care preia vibraţia clipei abia consumate:
“draga mea, nu mai contează nimic/ din ceea ce încerc
să-ți spun poemul acesta/ nu a ajuns în cartea mea de
debut/ pentru că a apărut mult prea târziu între timp
tu/ continui să te plimbi prin casă doar în cămașa
uitată/ la tine când am plecat în grabă fără să-ți spun/
unde sau de ce încă miroși cana de cafea/ din care
odată băusem ce ai pregătit cu mult/ prea mult lapte și

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 19

încercări chipul care/ i se mişcă prin aer chipul care
fără îndoială/ face diferenţa între mine şi el] atunci
nudul de cretă/ a aşteptat încă o zi şi încă o noapte/
şi cât se poate de tăcut a coborât cu liftul din bloc/ [de
mai multă vreme îl aştept pe furiş să apară/ în faţa
ferestrei mele ca şi când ar veni să îşi privească/ fratele
de dincolo] acum zilele precum o tornadă/ s-au aşezat
între noi [eu o halcă de carne/ el o nesfârșită urmă de
cretă peste amintirile/ şi lucrurile mele mărunte şi
scandaloase]” (nudul de cretă). Poemele sale sînt
coerente la nivelul unei anumite epicităţi lirice,
universul sinelui se suprapune peste universul
tuturor, cuvintele preiau intimitatea şi o afişează
cu ostentaţie. Am putea face, aici, un rescurs la
o anecdotă mult promovată cîndva, care reia un
dialog dintre pictorul Degas şi poetul Mallarmé.
Degas, care mai scria şi poezie, i-ar fi spus
lui Mallarmé: “Meseria noastră e infernală. Nu
izbutesc să fac ceea ce vreau şi totuşi sînt plin de
idei”. Răspunsul lui Mallarmé a fost fără echivoc:
“Scumpe Degas, versurile nu se fac deloc cu idei,
se fac cu cuvinte”. Poezia lui Paul Gorban nu este
nici descriptivă, nici nu se încurcă în “sinceritatea
afectivităţii”, ea este expresia unei candori care
se îmbracă în cuvintele potrivite: “sunt vulnera-

20 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Foto: Vlad Ivancu

obiceiurile tale/ nu se schimbă niciodată parcă știu/ că
în fiecare dimineață te trezești greu/ și nu mai amâni
alarmele nu mai plângi/ că ți-a trecut rămâi singură
și bosumflată în/ raiul tău și zgomotul ușii de jos te
îngână/ și afară plouă/ și eu doar la tine mă gândesc/
zână.” (când vine dimineața).
Paul Gorban este unul din cei mai
promiţători poeţi din generaţia tînără, autor
al cîtorva volume de versuri bine primite de
critică (ultimul volum “Caii din Perugia”, Editura
Paralela 45, 2012). Poezia sa este un amestec
de baroc şi melancolie, de fugă din realitate şi
regăsire într-o intimitate vulnerantă, în care sentimentul îşi trăieşte umilinţa în faţa rigidităţii/
agresivităţii vieţii: “aşa mi-a venit într-o zi [când nu
mai aveam linişte/ când mai multe lucruri mărunte
şi scandaloase/ se ascundeau prin casă respirându-mi
pe întuneric/ pe lumină sentimentele cu care i-am
îndopat pe ceilalţi]/ să desenez pe parchetul negru un
nud de cretă/ un nud graţios ca o păpuşă de porţelan/
[şi privindu-l mai multe zile cum umbla prin/ apartamentul meu cum dormea în patul meu/ cum se
bălăcea în ligheanul uriaş de plastic/ cum strălucea
ca fosforul când închideam lumina/ i-am spus că nici
un om nu-i va putea desena/ chiar şi din mai multe

bil dimineaţa când inima mi-e plină cu visele/ care
toată noaptea au încercat să mă disciplineze/ atât de
vulnerabil sunt încât îmi tremură/ peste nudul din
oglindă lumina străfulgerată/ prin piele şi oase lumina
proaspătă de la marginea neantului/ pe lângă trup
mâinile mele lungi/ atârnă ca nişte fire de păianjen/ şi
am impresia că înăuntrul trupului meu un păianjen/
se zvârcoleşte de mama focului ca şi când/ lumina
care se strecoară prin piele şi oase ar fi un vânat/ mă
încântă ideea de a şti că/ peste trupul acestui nud din
oglindă/ noaptea când cerul calm/ intră în plămâni ca
într-o gură de şarpe/ chipul meu înţepenit în fotografiile tatălui meu/ se ridică deasupra mea şi caută prin
artere/ printre celulele albe şi roşii viaţa-mi blândă ca
un animal/ viaţa care în fiecare dimineaţă/ răsuceşte în
mine un nou bărbat” (nudul din oglindă). Asupra
poeziei sale vom reveni, oricum.         
Mădălina Ionela Grosu scrie în registru
minimalist, poemele sale sînt developări afective, jubilaţii melancolice care au drept miză o
mitologie a spaţiului comun, familiar:  “desigur
viaţa e o cafea tare/ negrul ei mă ajută o barieră între
mine şi tipul care îngrijeşte/ autostrada din Milano/
scrisul ăsta mă rupe/ tată/ e o supă proastă de restaurant o uşă/ trântită în nas/ cicatricea e înăuntru cu
viermele ei/ scândura patului are rol/ de femeie mută/
de insomnie/ de vaselină grafitată/ tehnic vorbind e
mai ușor să întind pieptul/ despicat de când/ s-au
relaxat mușchii/ par cutii goale de pantofi/ te iubesc
tată. o tată/ inventez pentru tine o frizerie o rețetă
culinară/ de post/ îți tricotez costumul de mire/ pleci
de lângă mine onest şi definitiv îţi/ cresc plete și o
limbă bolnăvicioasă aseară țineai/ furculița între dinți
mai bine/ mi-ar fi plăcut să ne întindem amândoi/ pe
asfalt să ne înghită haosul ăsta/ de provincie/ ca pe
niste puișori uzi de ploaie. dincolo/ să fim doar două
trupuri înfipte într-o pâine” (schiţă de dimineață.
tata). Poemele din antologia de faţă ale Mădălinei
Ionela Grosu sînt reflecţii ale unei frici, ale unei
sensibilităţi care nu intră în dialog cu spaţiul în
care vieţuieşte/ supravieţuieşte. Dacă va continua
să scrie poezie, în condiţiile în care studiile de
medicină/ farmacie o trimit în zona practicii şi
a unor alte perspective socio-umane, prevăd un
parcurs interesant, în zona unei introspecţii care
vor face din cuvînt cuţit care să despice (de ce
nu?) inexprimabilul.     
Cu ceva vreme în urmă, (cred că prin
2007?) am fost între cei care au remarcat public,
laudativ, în scris, poezia unui … plagiator care
furase versurile lui
Emanuel
Guralivu,
textul
meu
din “Convorbiri literare” despre cartea
incriminată
fiind
momentul/
prilejul în care autorul îşi recunoscuse productele literare înhăţate de plagiator.
          Poezia lui Emanuel Guralivu, care are la
activ deja cîteva volume publicate, este expresia

www.zonaliterara.ro

unei captivităţi într-un sine care nu se lasă văzut,
cucerit. Conflictul dintre eu şi realitate este unul
tensionat, poetul îşi lasă propria fiinţă pradă
textului care se scurge în fiinţă/ trup ca într-o
cameră vraişte: “muzica lor ca o lamă tocită/ glasurile: repezite lovituri de orb –/ au îmbătrânit cuvintele
în gura lor/ laolaltă cu dinţii –/ umblă din loc în loc/
se lovesc de lucruri de parcă/ prin durere/ îţi mai poţi
aminti –/ lamă tocită muzica lor/ mă umple de vânătăi/
în gura lor cuvintele au îmbătrânit/ laolaltă cu dinţii
–/ au aşteptat prea mult – iată/ deschid toate uşile toate
ferestrele/ ca şi cum îmi deschid/ aspra cutie toracică”
(lamă tocită muzica lor). Emanuel Guralivu poate
evolua spre poezia “exteriorităţii”, chiar a socialului, în multe texte există premise ale deschiderii
discursului poetic spre teme ale unei actualităţi
care poate fi surprinsă în/ de imaginarul poetic.
Poezia lui Matei Hutopilă este spontană
şi eliberată din canoanele “sublimului” estetic,
are o sinceritate care se confundă cu hîtrenia, eul
poetic se expune intemperiilor clipei. Poezia lui
este vitalistă, neastîmpărată, flashbackurile preiau energia unei situaţii, a anecdoticii cotidiene
şi o imprimă cuvintelor. E mai apropiat ca ton şi
retorică de poezia optzecistă, decît de “doămiiştii”
în mijlocul cărora evoluează: “îți pui data nașterii
pe un site și-ți spune/ ce zi a săptămînii era atunci/ ce
zodie ești/ a cîta zi din viața ta e azi/ cîți oameni și ce
vedete s-au născut o dată cu tine/ care-i bioritmul tău
pe perioada următoare/ cît mai ai pînă la pensionare/
cîte bătăi de inimă ai avut de la naștere pînă acum/
sau cît de lungi ți-ar fi părul și unghiile dacă nu le-ai
fi scurtat/ de ziua de naștere la muncă trebuie să duci
prăjituri și suc/ ca să primești un cadou/ acum cîteva
luni rămăsesem fără bani și totuși/ am scos 35 de lei
pe toate cărțile primite de la colegi de-a lungul timpului/ SF-uri proaste, un ghid de conversație subțirel și
vai de capul lui,/ un album foto kitschos cu ce e mai
„interesant” și „altfel” într-o țară, desigur, exotică/
acum cîteva zile albumul încă era pe raft la anticariat,
cu 180 de lei/ au zis ei în ședințe „domnu’ poet, aici
se muncește, nu se scrie poezie”/ dar au zis și „ce să-i
luăm de ziua lui, cărți, normal, luăm ceva de la tonetă
că trec zilnic prin față”/ se cîntă mulțanitrăiască, se
pupă pe obraji,/ colegele sînt de la an la an mai grase
și mai nesuferite/ nu, n-o să pleci, nu de bunăvoie,
ești prea laș pentru asta/ încă o căutare pe net și afli
că speranța de viață a ajuns în țara ta pe la 75 de
ani/ dar dedesubt scrie că-i 70 de ani la bărbați și 78
la femei/ apoi poți face un test unde te întreabă dacă
bei dacă fumezi dacă ai avut oase rupte/ dacă ai avut
boli și de care cît dormi cît muncești cît alergi etc
etc/ și primești o estimare personalizată/ pe scurt, în
ritmul ăsta nu prinzi pensia/ și mai pune accidentele
– șanse de aproape 1%, estimare pe întreaga viață/ se
pregătește un protest anti-guvern așa că o să mă uit
cînd mă-ntorc pe/ rata divorțurilor/ rata criminalității/
rata poluării/ indicii de corupție/ incidența diferitelor

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 21

boli/ (pe drum mă gîndesc/ care-s șansele să-ți iei un
pulan peste bot de la jandarmi/ la o astfel de manifestare/ în est” (şanse). Matei Hutopilă este un poet
de urmărit.
Pe Livia Iacob o ştiu de la primii paşi
poetici, de la vîrsta şcolarităţii, cînd setea de
lectură era o condiţie subînţeleasă a evoluţiei
creatoare. O regăsesc la o vreme, acum, cu cîteva
cărţi la activ, scriind o poezie confesivă, scrisori
către “un nimeni” materializat, oracular, mai
mult cu stări decît cu cuvinte: “Pe laptopul meu/
o broască ţestoasă./ De la Lidl./ Mică, fermă,/ cât o
amintire: băţoasă./ Nu zice nimic./ Mă aşteaptă s-o
mut./ Dintr-un loc în altul./ Caută casă./ Litera a,
drăcoasă./ Litera e, veninoasă./ Unde, Doamne iartămă,/ să-şi găsească luminiş/ în obscura punctuaţie/ a
rănilor noastre?/ Şi mă descoasă./ Îi spun povestea cu
tine./ Nu prea frumoasă./ Sufletul meu plânge./ Inima
coasă/ istoria de-a fir a păr/ şi o cheamă în casă./ Odaia
e plină de tine,/ e plină de noi şi-ar vrea să ne uite,/
e-atâta durere aici că nici câinii/ nu vor să mai urle./
Însă ţestoasa îşi vede de legile ei/ cum ar fi nemurirea:/
în unu, în doi sau în trei./ La morgă, ştiţi cu toţii,/
ploua în ciuda ei.”(Amintire peste care ploaia în
genunchi se aşază). Multe poeme ale Liviei Iacob
se constituie într-o metaexistenţă, retorica poetică
este parte a unui exerciţiu de deziluzionare a
faptului cotidian: “De unde oare aş putea începe/ o
ceartă cu tine?/ Unii ar zice că mă iubeşti prea mult,/
alţii că mă suni prea insistent,/ alţii, cei mai aproape
de adevăr,/ adevăraţii, în fine,/ ar susţine că inimile
noastre bat la unison/ şi că, de fapt, eu nu am inimă
pentru tine,/ alta decât aceea care se consumase stând
la rând// la atâtea cantine spitaliceşti/ încât nu-şi mai
dorea să mănânce vreodată/ grătar cu cartofi prăjiţi/ şi
totuşi cantinele spitalelor/ nu sunt chiar atât de rele,/
şi totuşi în ele/ te poţi întâlni cu câte cineva,/ uneori
chiar cu moartea ta,/ sper să mă fi înşelat, sper ca ea/
să nu fi fost trecătoarea aceea încărcată/ cu bonuri
de masă/ şi mai sper ca ea să fi lăsat acasă/ toate
desagile cu fotografii despre tine şi tata/ care, trebuie
să recunoşti şi tu,/ pentru o bucătăreasă gurmandă/
erau un desert/ cu trufe de-a gata.” (Amintire în doi
părinţi pierduţi).
Poet al unor notaţii auto-proiective se
dovedeşte a fi Laurenţiu Gabriel Istrate, poezia
este un seismograf al propriilor eşecuri, autorul se ceartă deseori cu lumea înconjurătoare,
inclusiv cu hîrtia pe care scrie. Viaţa însăşi este
efectul secundar al unei boli nevindecate/ nevindecabile: “îţi simt respiraţia/ tu ştii că nimic nu
durează/ mai mult de-o clipă/ în afară de/ celebrele
sporovăieli și locvacităţi/ despre guvernările autoimpuse” (untitled); sau: “vine vremea când stocul de/
soluţii argumente repere se/ epuizează/ câini și pisici
ne vor/ citi/ operele scrise cu/ membrele și mădularele
amputate” (untitled); sau: “gesturile tale sunt/ ale
mele/ pentru asta nu ai nevoie de justficări/ trebuie să

te simţi/ liberă şi să crezi că toate/ disputele și controversele minţii noastre se vor/ strânge într-un punct
fix/ fără/ mâncarea rece din dimineaţa trecută” (toate
gîndurile răsuflate). Unele texte, deşi condensate,
au ceva din atmosfera ostil-amară a prozelor unor
Palahniuk sau Kerouac: “îmi amintesc/ zilele de sub/
pasaj în care/ nu îmi aminteam nimic/ noaptea aceea/
îmbrăcat cu un tricou Slipknot puțind/ a iarbă cosită/
pluteam printre cutii de bere spuma mi se imprima
pe tricou/ zeii noștri erau oameni și nu aveam nicio
grijă/ aveau bani cît aveam și noi/ mîncau și borau de
la nopțile nedormite/ zeitățile de la periferia societății/
cu mallurile și teatrele și filarmonicile lăsate în urmă/
ne scufundam în mlaștini călare pe animalele lor/
noapte adîncă nu mai vedeam nimic/ tricoul meu
imprimat cu frunze moarte/ udat de sângele celor pe
care nu i-am ucis/ zeii morți pe care moartea nu i-a
putut ucide niciodată/ hoiturile animalelor de care
corbii hienele nu s-au putut atinge/ zilele pe care nu
mi le mai amintesc/ scufundate în transpirație/ tricoul
mirosind a iarbă cosită/ zeii merg călare pe animalele
lor/ noaptea deplină a animalelor moarte” (zei şi animale celebre).
Naiv – sentimental în ceea ce ne propune
acum, Anton Lascu poate miza în perspectivă
pe coarda sincerităţii, dar după o necesară baie
de lectură în apele mereu tulburate ale poeziei
congenerilor, a poeziei de bună calitate de la
şaizeciştii noştri încoace. Îi lipseşte “răutatea” în
ceea ce priveşte abordarea “subiectului poetic”,
poate depăşi această stare prin exerciţiu, mult
exerciţiu. Şi multă lectură. Iată un fragment care
probează inconsistenţa poetică a textelor din
antologie: “O singură şi Mare Dragoste pentru viaţa
mea./ Am citit pe undeva că după stele stă ascuns/ un
neştiut de sine plâns./ Credinţa în Iubire nu e rea, e
creaţia Lui/ şi mereu ne aminteşte de cu totul altceva./
De imaginea ta, acolo unde trupurile/ ni se întâlnesc
în linii feline,/ mai sublime decât tăinuirea arşiţei
mele,/ din arta de a nu te vedea/ în arta, arta de a nu
te uita,/ Ne îmbrăţişam noi pe un astru,/ iar pe faţa
mea se zvârcoleşte/ o subţire carne de sihastru./ De
ce îmi obligi sângele să fiarbă/ precum o flacără de foc
albastru? etc. etc. “ (Poemul sfârşitului de august
pentru GabrieLeila).
Poezia lui Ioan Mateiciuc se constituie
în scenarii dramatice dintr-o lume a cărei rosturi
sînt minimalizate, obiectele şi oamenii se întîlnesc
doar ca să se respingă, cerul şi-a vărsat pe pămînt
misterele, îngerii, deasupra e un gol în care orice
orizont se îneacă: “dacă în loc de inimă mi-ar crește
un măr/ probabil nici fluturii nu ar mai bate la ușă/
bărcile nu ar mai zbura atât de des alb-negru/ sigur
prin ceruri un bătrânel s-ar plimba/ trăgând un
cărucior cu sticle de bere/ dacă în loc de brațe mi-ar
crește un înger/ probabil străzile vor avea nume de
poeți/ eu cu ilarie vom evada pe zidurile psaltice/
sigur prin ceruri un bătrânel s-ar plimba/ trăgând un

22 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

www.zonaliterara.ro

clipă a durat/ fericirea şederii în aspre ţinuturi/ ale
exilului tău voluntar,/ departe de patria-ţi dragă,/ de
care doar polifonia cântecelor/ îţi mai amintea uneori./
Dar prin moarte ai ajuns iar acasă/ Acum eşti din nou
împreună cu zeii, invitat de onoare la ospeţele lor,/
în Tian-Şan-ul celest de dincolo de fiinţă./ Colo jos,
între ape, doar un mormânt/ îmbrăcat în flori albe –/
ca sufletul tău –/ şi roşii, ca sângele Domnului,/ mai
aminteşte drumeţilor/ că te-ai bucurat împreună cu
noi,/ muritorii, şi, generos ca un rege/ ne-ai dăruit, din
sufletu-ţi larg,/ poezia.” (La mormântul poetului
Ezra Pound). Insula Morţilor este, probabil, San
Michele, din apropierea Veneţiei, acolo unde sînt
îngropaţi, între alţii, Ezra Pound, Joseph Brodsky
şi Igor Stravinski. Giuseppe Ungaretti dedica şi
el o poemă acestei insule, apărută în româneşte
sub titlul „Sunt o creatură”: „Ca această piatră/
din San Michele/ atât de rece/ atât de seacă/ atât
de respingătoare/ atât de total/ lipsită de suflet.//
Ca această piatră/ este plânsul meu/ care nu se
vede.// Moartea/ se plăteşte/ trăind”. Alte texte
ale lui Friedrich Michael sînt cogitaţii pe seama
sorţii greu de consolat, de îndurat, a omuluiindivid: “Cele zece mii de lucruri/ cresc în tihnă/
sub cerul înstelat./ Omul e doar unul dintre ele./ Dar
lucrul perfect/ topit este în celelalte fiinţe/ precum apa
gheţurilor primăvara/ în toate cele zece mii de râuri.”
(Identitate)
Între lucrurile şi locurile comune din poezia Ioanei Miron descoperim şi imagini care ne

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 23

Șerban Axinte, Liviu Antonesei, Alex Marinescu,
Paul Gorban & Mirel Cană. Foto: Maria Gavrilovici

cărucior cu sticle goale”& nbsp; (yesterday poate
fi joi sau oricine se ispitește cu îngeri, III). O
atmosferă de carnaval bîntuie această lume din
texte şi dacă tot e carnaval chiar şi incongruenţele
sînt iertate, imaginile kitschioase fac şi ele parte
din acest peisaj în care nici apocalipsa nu mai are
ce rezolva: “tot timpul pe calea ferată cu tălpile ude/
îngerul încearcă să se recompună ca un lego/ înainte
de a veni trenul cu deținuți ai păcii,/ bătrâni legați
la ochi cu șină de cale ferată/ încununați până sub
carne cu crini de os,/ păsările călătoare răstignite peste
dumnezeu/ cu suflare de duh te leagănă și te piaptănă/
până când, până când va trece ca în vest/ glonțul prin
mâinile pianistului nebun/ planeta se va opri trenul
o să tacă/ bătrânii vor bea votcă pe neștiute/ vor face
dragoste ghemuiți în prăpăstiile pașilor goi” (ca în
vest pianistul se împușcă ultimul). O decantare a
limbajului poate da un sens mai precis discursului poetic, textului. E un poet de urmărit.
O poezie a solemnităţilor, uneori vane,
scrie un veteran al spaţiului public, traducător,
poet, jurnalist, Friedrich Michael, cu o retorică
uşor desuetă, dar frumoasă exact prin răspărul
pe care îl aduce în contextul tonului generaţiilor
şi promoţiilor actuale: “Pe Insula Morţilor îţi
odihneşti/ trupul bătrân, fericitule, tu care/ adesea ai
stat la masă împreună cu zeii cei mari./ Plin de flori
roşii şi albe/ este mormântul trecerii tale/ nevinovate
prin lume,/ pe insula stâncoasă/ unde doar păsările
mării/ îţi ţin tandră tovărăşie./ O, mai puţin de o

determină să credem că evoluţia este posibilă. O
imagine-expresie precum “desfăcându-mi sânii pe
masa săracilor” este promiţătoare în mijlocul unui
text care nu duce prea departe: “De-abia născută/ şi
cîteodată/ trecătoare/ vechile versuri/ mă-nzestrară cu
ochelari/ în jurul unui/ nimb de întuneric/ îmi voi plăti
datoria faţă de toţi cei ai mei/ cu daruri terestre,/ petală
cu petală,/ sepală cu sepală,/ solz cu solz/ desfăcândumi sânii/ pe masa săracilor/ tu ieşi din ţărînă/ fără
durere,/ fără de ţintă,/ azi dimineaţă/ m-am trezit/
cu numele tău/ pe buze/ mi-am amintit/ un nume de
piatră/ frumos la vedere/ cu vocalele alcătuind la bază/
un crin metalic,/ strălucind spre soarele şi luna/ de
la-nceputuri.” (***). Alt text începe bine: “trebuia
să-mi iau adio de la cuvinte:/ ca şi cum ar fi fost un
mineral radioactiv” dar continuă într-o vorbărie
fără şir şi fără rost: “… pe care atunci îl descopeream/
gata să încolţească şi să se nască,/ la căldură/ numai
mişcarea lor/ a descifrat enigme,/ a rupt în bucăţi,/
a zămislit omul/ astfel,/ mintea ta n-a mai ştiut ce-i
odihna,/ până când/ o nouă alcătuire/ însîngerată,/
biruitoare/ a schimbat totul” etc. etc. etc.
Destul de vioaie textele Alexandrei Negru,
un limbaj ca o recuzită poetică bine articulată, în
text se întîmplă lucruri dramatice, grozăvii, “patul
sărac e un abator de dragoste şi teroare”, miza
poeziei nu e, totuşi, să o transformăm într-un baubau, ci să umplem cu ea distanţele dintre oameni:
“Aşa se simte oraşul acum/ în culori tari paralizante de
opium/ înţepături de insecte pe piele apoi întinderi de
muşchi/ guri toxice de îndrăgostiţi muşcându-se între
ziduri/ - şi-i vară chiar şi în adâncul mortului./ când

patul meu sărac e un abator de dragoste şi teroare/ din
care coborâm la final în perfuzii/ cu trupurile roase cu
organele slăbite/ - ezităm la fiecare încercare de a tăia
cusăturile dintre noi/ pentru că asta ar însemna să ne
lăsăm sângele pe întuneric./ când împărţim aceeaşi
demenţă a taţilor noştri/ pe care o urâm atât de mult/
şi ne purtăm armele pe dinăuntru şi frumuseţea/ - nu
a mai rămas nimic sănătos aici/ iubitule/ nimic de
salvat/ stăm cu gâturile prinse în aceeaşi funie.” (aşa
se simte oraşul acum). Deşi nu întotdeauna ştie ce
spune, sînt posibilităţi de evoluţie.
Un poet format este Lucian Parfene al
cărui cinism liric îmi aminteşte de poezia lui
Dorin Spineanu, din anii `80, cînd un poem precum “Faruri negre” (de regăsit în revista “Opinia
studenţească, nr 3-4/ 1981; o spun pentru rigoare)
făcea carieră printre cititorii vremii. Iată poemul
lui Dorin Spineanu, nu mă pot abţine să nu-l caut
şi să-l pun în circulaţie, copiat atunci în jurnal de
către Aurel Dumitraşcu: „Ucigător de trist, blues-ul
atunci/ Uitasem totul, totul, totul.../ Lanţuri de fier,
aripi murdare, urme/ De sînge. Ploua. Veni// Femeia
înecată, spuse. Nu, nu/ I-am răspuns. Nu mai era/
Nimic de răspuns. Ploua. Ei/ Măturau strada cu farurile lor// Negre. Strălucitoare erau/ Şi... “Confesiunea ta
frîntă,/ Imaginea, jocul subtil de cuvinte/ O adevărată
orgie de aer, de”// Nemişcaţi, în ploaia neagră/ Bărbaţi
şi femei. Lanţuri de fier/ Aripi murdare, urme de
sînge.// Uitaserăm totul. Totul. Totul.../ Şi nu mai
ploua şi nu mai veni/ Femeia înecată. Altă dată,
da,/ Altă dată... Niciodată, nu, niciodată!  “ (Faruri
negre). Iată, acum, un poem de-al lui Lucian

24 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Parfene, un bacovian care nu îşi reprimă cinismul
şi imaginaţia : “Ea are ţîţe tari de oţel şi pîntec laminat sudăm, sudăm… electrozii aruncă scîntei în jurul
nostru totul e inflamabil suntem o bombă cu ceas,
nebunia ne cuprinde, muncim din instinct, cu patimă,
ca nişte caracatiţe care scurmă fundul oceanului în
căutarea unui loc unde să moară… sudăm... o inimă
de tablă de altă inimă de tablă ne place munca asta
derizorie, simplă ne place să vedem cum liniile se unesc
cum din ţîţele ei blegi se înalţă catedrale sudăm ce puta
madre!” (***). În alte texte complexe meditaţii au
la bază viziuni suprarealiste, Lucian Parfene se
substituie unui personaj, Parffy, o creatură care
se naşte la intersecţia dintre ţeva puştii şi pocnetul care se naşte: “Sunt un sălbatic, crestătură pe
ţeava pistolului, mă dau şi eu după glonţ, îmi accept
soarta, inerţia, stau şi privesc pe gaură... mortul de la
capătul ţevii... v-am spus eu... am ochi pentru tot, am
ambiţie, da... nu sunt un criminal... nu sunt ceea ce
vă imaginaţi... am o funcţie statică, inerţială, mai bine
mă facea mama pro-ie-ctil, era mai simplu. Da... acum
eram departe... nici chiar aşa departe ca un glonte fără
ţintă ... da eram. Acum... mă mulţumesc cu geamatul
care se aude, din cine ştie cine... Da... Sunt un pocnet
ciudat, îmi zice Parffy... sunt fară scrupule, sunt rău,
sunt... pe urmele tale negre de fum!” (Parffy).
Poezia Mariei Pilchin pendulează între
o tristeţe tonică şi o melancolie care recuperează
datele memoriei, între un spectacol burlesc în
care totul este scos în stradă şi o rostire incantatorie, reţinută, în sotto-voce: “în oraşul acesta mâncat
de cari/ în târgul acesta de la margine de lumi/ timpul
are frumoasa proprietate/ de a se domoli în lucruri/
oamenii fiindcă Heidegger/ s-a născut în altă parte/
îşi trăiesc istoria în lucruri/ toate evenimentele se
consumă în mici/ bagatele care pot fi ţinute în mâini/
indivizii în acest oraş/ au mâinile foarte frumoase/ aşa
cum tot ce fac ei se reflectă/ în aceste membre superioare/ ale existenţei lor/ au fost câţiva care au încurcat/
susul cu josul şi au umblat în cap/ în faţa orăşenilor
miraţi/ în oraşul acesta arlechinii/ îşi au reşedinţa
circul e închis/ iar showul a ieşit în stradă/ arta toată
a fugit afară/ şi acum face trotuarul/ în oraşul acesta
zăpezile/ au proprietatea de a nu veni uneori/ păcat
căci savanţii au descoperit că/ timpul are o legătură
ascunsă/ una ce ţine de cantitatea troienelor/ pe cap de
locuitor” (oraş fără zăpezi). În alte texte sînt recuperate datele arhetipale ale unei lumi rămasă în
cenuşa istoriei şi a vremii, portretele sînt anecdotice, amintind de Marin Sorescu, din “La Lilieci”:
“nicolae boboc venind într-o zi de la târg/ unde-şi
vânduse seminţele de porumb/ îi spusese unei gospodine cu ochi frumoşi/ că vânduse icoane un car plin/
de sfinţi pictaţi şi înrămaţi/ altă duminică dimineaţa
bunica se trezise/ trăsnită cu femeia la poartă care
venise/ să cumpere chipuri sfinte şi înrămate/ altă dată
la un pahar de vorbe cu un prieten/ zicea că l-a văzut
pe dumnezeu/ murdar de fasole făcăluite pe la gură/ la

www.zonaliterara.ro

poarta cimitirului din sat/ când a murit l-au îngropat
la poartă/ nu era loc şi l-a luat dumnezeu lângă el pe/
iconarul nicolae să mănânce fasole împreună” (nicolae iconarul).
Poemul care dă titlul antologiei aparţine,
observ, lui Manon Piţu, o poetă care glosează
pe marginea libertăţii în interiorul textului poetic, lucru probat cu destulă fantezie a dicteului
automat de altfel: “Un interlocutor,/ unul mai neinteresat de lozul/ de sub ultima matrioşkă./ Un ghem de
sânge în coşul pieptului./ Sub scobitura suprasternală,
un delfin cannibal/ îmi zgârie vocea spre-a mă face/
binevenită la o cafea într-un oraş străin./ Nu m-ai
iubit pe mine nicio clipă./ Mâinile unui adult/ înghesuie sub o căciulă tricotată/ un păr de nestăvilit./ O
reclamă însoţeşte graba îmbrăcatului,/ braţe obraznice
îngână toamna/ şi răstoarnă vremea, uimind vântul…/ ”Tonight we are young/ & we ll put the world
on fire”./ Nu am avut niciodată douăzeci de ani./
Oamenii sunt arareori atât de liberi.” (Ziduri între
vii). Poezia sa poate fi încadrată în ceea ce numea
Hugo Friedrich “poezie alogică”, o ipostaziere
a fanteziei care îşi primeşte conţinuturile pasiv,
fără a le ordona: “Ca un specialist în duminici,/
Cântăresc/ Nonşalanţa cu care pierd fumătorii vremea/
Şi calcarul după-amiezelor/ Ce împunge timpanele şi
tulbură soarele./ Îmi plesnesc degetele./ Îmi fumegă
ochii./ Mai binele meu – doar cafeaua./ Mă-nvelesc cu
o piele amară/ Să-mi pot prinde-ntre pumni/ Ţeasta
zbârcită şi în flăcări./ Liniştea/ Se târăşte pe un perete
curb./ Învaţă înotul cuminte/ Pe culoarul/ Grinzii ce
va stropşi/ Tandreţea înnodată a funiei.” (Trei părţi
umbră).
O poezie a stărilor limită scrie Nicoleta
Popa, autoare a cîtorva cărţi de poezie, premiate
unele. Poezia sa merge pe două planuri, unul dintre acestea este cel al unei afectivităţi ultragiate,
care îşi găseşte limanul într-un univers minimalist, minimalizator:  “pentru că mi-ai spart cutiuţa cu
fard de obraz nu te iert./ te iert pentru că m-ai lăsat
singură în momentele cele mai grele ale vieţii te iert
pentru beţii, infidelităţi, ură, indiferenţă te iert pentru
că n-ai pus umărul să mă ajuţi când eram împovărată
pentru toate te iert. dar pentru cutiuţa aceea nu te
pot ierta. era prima rază de soare după mult timp abia
ce o cumpărasem ca pe o speranţă pentru o viaţă mai
bună. din secunda în care am luat-o m-am legat afectiv de ea cutiuţa aceea eram eu.” (***). O plictiseală
cronicizată pleacă dinspre text spre univers,
reflecţia înlocuieşte trăirea: “nu lăsa spaţiu fă ca
viaţa să tropăie în inima ta am muşcat din tristeţea în
care trăieşti am simţit femeia invadându-ţi creierul şi
lipsa de sens a durerii de unde vii tu oamenii mor pe
capete dar şi noi murim în împreunări plictisite din
care nici măcar un prunc nu se poate naşte.” (***)
Un poet căruia i-am citit cîteva grupaje
risipite prin reviste, de fiecare dată descoperind
faptul că stăpîneşte cîteva lucruri elementare dar

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 25

definitorii pentru un început în poezie, adică proprietatea cuvintelor şi a discursului poetic, este
Florin Dan Prodan, despre al cărui ultim volum,
“Poeme şi note informative” (2014), poate că ar
merita să se scrie mai mult. În text, din cîte am
văzut din cele cîteva fragmente din presă, este
o combinaţie de act trăit şi interpretare tîrzie,
despre “intimitatea” din lagărele de exterminare din perioada comunistă. În antologia de faţă
cîteva texte par să fie secvenţe dintr-o experienţă
“psychedelic trance”: “ooo, sezoane ale verișoarelor
americane/ ale vînătorilor indieni cu ochi galbeni./ as
noapte am căzut pe treptele/ wigwam-ului sacru./ și
patru tinere m-au dus la motoare/ ca pe o pradă ufo./
pe masa ca pe o bere/ ne-am sorbit./ le-am spus totul/
despre tantra,/ teatru./ fum împărţit./ cîteva buze
nesigure./ mi-au luat carne/ și strigam maidanezi./
ooo, zori de septembrie prea puțini/ pentru cele 21 de
mîini ale Zeiței” (alexandra). Alte poeme sînt mici
universuri în care încap şi sentimentele, în nobila
lor rostuire dar şi elementele unei mini-mitologii
care să le susţină şi totul în tonul poeziei care
înfioară: “generaţii de fluturi şi sute de mii de păsării
au trecut pe deasupra/ de atunci din aceea seară de februarie în care ţi-am dăruit/ merele verzi ale iernii şi tu
m-ai întrebat/ cum de ştiai că îmi plac/ de atunci s-au
topit nopţi firave şi zile uscate/ cu furnici şi alte insecte
ce rostogolesc o inimă spre/ casa timpului de iarnă/ vara
aproape a trecut/ alte mere verzi, dulci şi proaspete/ se
rostogolesc prin lumina lui august/ către palmele tale
şi amintire/ sau doar spre casa furtunii/ unde toate
inimile trebuie să ajungă/ să stea unele lîngă altele/ ca
nişte seminţe” (mere verzi. To Andere). În “Poezie
şi modă poetică”, Ştefan Augustin Doinaş spunea:
“Profunzimea unei poezii nu ţine, deci, nici de
adîncimea filosofică a ideilor pe care le conţine,
nici de cantitatea observaţiei exacte asupra realului, nici de caracterul brut , necontrafăcut, sincer,
al afectelor ce le vehiculează. Adevărata adîncime
poetică se măsoară cu drumul pretins iniţiatic pe
care spiritul nostrum îl parcurge, ca în transă,
sub imperiul unor cuvinte care – lepădîndu-şi
conţinutul lor précis – intră într-un fel de stare de
graţie: încearcă să comunice ceea ce nu poate fi
comunicat. Ea este egală cu cantitatea de inefabil
produsă de vers”. Am reluat acest citat tocmai
pentru că poetul nostru, Florin Dan Prodan, pare
să ştie sau măcar să simtă acest lucru.  
Un delir de imagini produce Carmen
Stanciu, efect al unei erupţii a lumii concrete
din preajmă: “în ultimul apel mi-ai răsturnat paleta
de culori rămasă-n frigider să îngheţe vise în dacia
printre gunoaie şi fiori de jeg am propria capelă sixtină
care sprijină tavanul din bucătărie în ringuri rock.
azi mai rămâi fixat în ecouri peste care arunc tonuri
închise nu sunt femeia care adună flori în vaze sau
iubeşte frumosul colecţionând în dormitor figurine
din lut. cineva îmi spune şuierând o sticlă de bere

că îmi stă mai bine când iubesc cu palme şi...atât eu
zâmbesc savurând o lămâie dintr-un ceai de „de nu
mă-interesează ce fruct şi mă gândesc la străinul din
tine aş putea încerca să te dezgheţ la o cana de vin dar
ştiu că îmi apari numai pe fundul unui shot de tequilla
privesc telefonul care nu mai sună să mă prefacă artist
sau un amator dintr-un cartier în care nici lupii nu
mai au curaj să urle la lună” (numeşte-mă da vinci
sau buonarotti). Uneori în interiorul textului se
produc “rostuiri” cît de cît coerente în ordine
poetică, unele ciocniri de imagini dau rezultate
interesante: numeşte-mă da vinci sau buonarotti când
din sunete îţi desenez chipu-n tavan am nevoie de voce
să te pictez în culori de când m-ai învăţat cum să-mi
adun genele-n pensoane astăzi taci iar eu aştept să-şi
deschidă cerul trusa...vreau să-mi aleg alte pensoane
din umeri de înger încă te proiectez în camera unde o
femeie normală nu şi-ar scoate merele pentru o salata
cu roşii uneori zâmbeşti alteori te-ncrunţi şi-mi strângi fisuri în var până-ţi devin în oglindă jumătatea ta
de giocondă” (***). Poeta în discuţie, ca şi alţi poeţi
care adoptă aceeaşi tehnică a delirului şi a textului alogic, ar putea spune, motivant, precum Paul
Valery, de altfel: “Versurile mele au sensul care li
se atribuie”. Totul e ca la capătul celălalt să fie un
receptor dispus să îi ia în seamă.
Amelia Stănescu este un nume bine
cunoscut lumii literare din România, autoare a
multor volume de versuri, iniţiatoare a unor proiecte de promovare a poeziei în relaţia cu muzica.
Poezia Ameliei Stănescu, mai ales în volumele de
pînă acum, ar putea fi circumscrisă unei obsesii
formulată cîndva de Pierre Emmanuel, care spunea: “Cum să învingem muţenia acestei fiinţe
care sîntem noi pe dinlăuntru? Căci, în fiecare
dintre noi, o fiinţă suferă, în primejdie de a se
pietrifica”. În textele din această antologie descoperim, însă, secvenţe dintr-o angoasă a erosului,
un eu luxurios îşi trăieşte dramele: “Serenadă ploii
care curge doar 1mp deasupra mea mă circondează
ideile de scorţişoară sunt o colivie pe care s-au pus la
uscat versuri de ceară rondeluri de cocarde blonde mă
legi de pat mă doare aşternutul e-o găselniţă care-mi
fură imaginaţia până când plezneşte din nou de asfalt
lumina în montmartre.” (Poezie pentru I. P.). Apoi
o baudeleriană teamă de lut, de extincţie, doar
fiinţa din interior rămîne pietrificată, martor al
unui infinit presimţit: “Ce larve şi-or face loc în
trupul nostru îmbrăţişat după moarte? Mă strângi mă
doare orgasmul nostru muribund dar vocea în lumea
asta fără de cuvinte e ca un nud pietrificat şi răguşit
se-aude doar zumzetul... sau paşii buzelor pedestre
avem atâta timp şi-atâta trudă împreună de ne-am
cunoaşte.” (Pământ, insecte şi larve). În final luxura este abandonată în favoarea scrisului, singurul
viciu nepedepsit, nehulit: “pentru că majoritatea
bărbaţilor sunt inutili (E. V.) pentru că m-am săturat
să mimez orgasmul pentru că publicitatea ţine mai

26 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

mult decât copulaţia pentru că a venit primăvara şi am
primit un A de tinichea pentru că joc într-o piesă pe
care nu o înţeleg pentru că m-am îndepărtat de mine
şi nu mă mai regăsesc pentru că mă obsedează timpul
care trece indecent pentru că nu te mai văd pentru că
nu te mai aud pentru că nu mai eşti.” (M-am reapucat de scris).
Un poet cu operă şi destin este deja
Carmen Veronica Steiciuc, care aduce în antologie cîteva probe de poezie personală, în care
aceeaşi conştiinţă a neantului, prezentă în toate
cărţile ei, marchează inexorabilul “face à face”
dintre om şi lume, chiar dacă lumea este adesea o
stare de absenţă: „azi am făcut cunoştinţă cu oglinda
mea cea mai intimă/ am discutat despre modul visceral
în care cuvintele/ răstignite în noi devin ţipete oarbe
la celălalt mal/ cuvintele răsunau în mine profund
atât de profund/ încât m-am aruncat în freamătul
oglinzii pentru tot/ restul călătoriei prin trupul virgin al dimineţii/ tu deghizat în hainele oglinzii îmi
pregăteai cireşe/ de barbados, rodii şi maracuja când
mă luai în braţe/ înfloreau pomii în toate livezile
lumii” (cireşe de barbados, rodii şi maracuja).
Există în poezia semnată de Carmen Veronica
Steiciuc o imposibilitate a comunicării faţă în faţă
cu o urgenţă a comunicării, din această dublă
necesitate rezultînd un discurs metaforic, un şir
de capcane, în fond, pentru “fratele meu, ipocrit
cititor”. Dar cum “metafora este cea mai mare
putere pe care o posedă omul, un adevărat instrument al creaţiunii” (Ortega y Gasset), recunoaştem
poeziei semnată de Carmen Veronica Steiciuc
poeticitatea, inefabilul, calităţi care fac valabil
un text în orice moment al evoluţiei unei literaturi, dincolo de mode sau orientări de moment:
“mierla neagră vine până lângă visele mele/ priveşte
înăuntrul lor cu un ochi, apoi cu/ celălalt, visele
mele sunt rotunde/ în interiorul lor mâinile noastre
subţiri/ aranjează culorile pe aripa fluturelui uneori
se ating/ mâinile noastre subţiri în acel moment/
inima fluturelui zvâcneşte cu emoţie când începe/ să
cânte mierla neagră poate deja să te recunoască/ în
somnul ei îţi poartă gândurile peste dealuri” (mierla
neagră). Bogăţia semantică a unei imagini este
pe măsura cosmicităţii sale, spunea aproximativ
Mikel Dufrenne.
Cătălin Mihai Ştefan pune la cale mici
scenarii poetice, aparent borgesiene, în care elementele intimităţii se intersectează cu date culturale mai mult sau mai puţin relevante: “De
câte ori Borealul juca şah în vis cu Lasvu/ sesiza că
partenerul său muta piesele în aşa fel/ încât mereu
câştiga, de parcă muta doar el cu rost,/ iar celălalt
juca într-un vis diferit cu altcineva./ În faţa terenului aflat în acea situaţie/ Borealul era sustras în acel
timp/ pe care şi-l inventase pentru a uita amintirile
proaste,/ astfel că nu distingea conturul obiectelor,/
totul în jurul lui pierdea respiraţie până la sufocarea

www.zonaliterara.ro

şi sucombarea culorilor./ Trezirea semăna cu impresia
că urcă/ într-un lift purtat pe scări/ şi la deschiderea
uşii atingea firea cu ochii/ şi o purta pe unde vroia
el/-i era voia.” (Visul despre cum e să pierzi la şah
la modul cel mai mat). Două personaje, Borealul
şi Lasvu, ultimul probabil un nume anagramat
al cuiva din intimitatea autorului, mai spun
cîte ceva, intră şi ies din scenă după o logică
personală, greu de descifrat de către un posibil
cititor: “Se pare că nu oricine înţelegea şi vedea/
scaunul purtat de E. Lasvu în fiecare vis creat tot de el/
pe suprafaţa intimă a fiecărei făpturi pregătite./ Se afla
prins undeva în dreptul cefei,/ nu era spaţios dar sigur,
/ cu nişte picioare ramificate/ în adâncul stării de fapt
al oricărui moment cu totul dat,/ cu totul dăruit de-o
persoană deloc străină lui./ Nu era neapărat să şezi pe
el ca să-i simţi comfortul/ imediat ce începea discuţia
în acel confesional plutitor/ unde făceau cu rândul
când unul când celălalt./ Mi-a spus Borealul cu puţin
timp înainte/ să dăruiască lumii a treia sa preţioasă
suflare. (Scaunul la cap).
Interesant ca discurs poetic este Andrei
Zbîrnea, poet pe care l-am mai citit pe ici, colo, de
fiecare dată remarcînd disponibilitatea de a emite
semnale poetice dintr-o intimitate pe al cărei
teren se confruntă elementele biografice, traumele din abisul memoriei, cu o absorbţie lejeră a
cotidianului barbarizat: “L-am privit cu prudenţă/
i-am deschis ochii/ l-am pus în faţa faptului împlinit/
Am adoptat poziţia cea mai comodă/ să fiu acel copil
pierdut şi găsit/ pe plaja din eforie nord (5 iulie 1992)/
chiar în ziua în care împlinisem cinci anişori/ Acelaşi
copil care la cincisprezece/ fuge de casă în căutarea
independenţei/ sau măcar a unei forme de absenţă/
(cel puţin) convenabilă/ Între cele două momente/
pluteşte confuzia dintre etichetă şi ambalaj/ sau poate
că e antractul/ dar asta nu ajută pe nimeni/ Între
timp:/ pisica îmi scanează fiecare pas greşit/ fratele
siamez ornează torturi când se/ plictiseşte de poezia
contemporană/ alteori tot el se camuflează în costumele vechi/ lady gaga îngânând alejandro alejandro/
Nici măcar după douăzeci şi sapte de ani/ rescrierea
evangheliilor nu arată ca o opţiune/ cel mult seamănă
cu un menuet/ venit după o cădere de calciu” (menuet). O altă voce din grupajul din antologie este cea
care “contabilizează” stări sub titlul de “Remene
II”: “1 continuă să/ - livrezi portrete de familie cu
final incert/ - fii ceea ce numim abordarea corectă în
situaţiile de criză;// 2 continuă să/ - mergi pe aceeaşi
partitură ca şi cum ai fi propriul tău auditoriu/ - alergi
prin ploaie mimând scene de un erotism exacerbate// 3
continuă să/ - priveşti mamele de 32 cu multă candoare/ - amesteci discriminările punctuale cu tentaţiile
de moment// 4 continuă să/ - diminuezi importanţa
ecranului albastru înaintea unei predări importante/ construieşti societăţi post-industriale din boabe lungi
de orez// 5 continuă să/ - striveşti cetăţile fortificate
ce stau printre rafurile supermarket-ului/ - vorbeşti

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 27

limba mandarinilor şi vei obţine un semnal cibernetic
de înaltă ţinută …” etc. etc. Cred că Andrei Zbîrnea
poate evolua cu succes pe linia “fanteziei sociale”,
spiritul său de observaţie recomandîndu-l pentru
această abordare.
O notă aparte pentru prefaţa semnată de
Şerban Axinte, care spune justificat: “Lucrurile stau
în felul următor, decît o privire înţelegătoare, indulgentă,
care nu duce nicăieri, mai bine o exacerbare tăioasă a
spiritului critic. Lucrurile căldicele nu sînt bune decît
pentru menajarea unor indivizi slabi de înger, care rar
izbutesc să facă figură bună în literatură”. Subscriem.
          Se impun, cred şi cîteva note de final,
după un marathon critic pe seama unei antologii
realizată la intersecţia oferită de un cenaclu,
“Clubul de lectură Zero+”. Am abordat prezenţa
în antologie, nume cu nume, plecînd de la premisa că orice grupare literară este o sumă de
individualităţi. O abordare globală, „cu grupul”,
e favorabilă adesea doar celor care se ascund în
pluton, fără să aibă calităţi definite. Pe unii autori
i-am abordat drept cunoştinţe vechi, pe alţii i-am
salutat şi chiar încurajat la intrare în terenul
destul de inconsistent, de fantasmatic al poeziei.
Amabilitatea este contraproductivă în literatură,
de asta nu am făcut uz/ abuz de ea. Printr-o antologie, care cuprinde nume din zone diferite, din
generaţii şi promoţii diferite, putem desprinde,
la un moment dat, o simptomatologie a poezie
româneşti actuale. Pentru unii poezia pare să fie
o condiţie a existenţei, pentru alţii un scop; lucrul
se observă de la primele versuri. Spunea Jean
Cocteau: „Un poet care procedează numai prin
imagini poate să ne distreze, aşa cum un comisvoiajor îşi amuză invitaţii confecţionînd la masă
un iepuraş dintr-o migdală şi cîteva chibrituri;
dar el nu ne va emoţiona niciodată. El se ocupă de
poezie. El îşi parfumează trandafirii. Dacă trandafirii lui sînt falşi, el îi amăgeşte pe cei naivi. Dacă
posedă într-adevăr trandafiri, el îi strică” (Le secret
professionnel). Ce am mai remarcat? Mimetism
adesea, contaminări din teritoriul unuia în teritoriul celuilalt, o slabă aderenţă la generaţiile
solide poeticeşte din preajmă, generaţiile `60, `70,
`80. În multe cazuri se vede precaritatea culturii,
acest lucru fiind un risc personal. Spunea recent
„un cristian”, într-un mesaj public, pe facebook:
tinerii poeţi şi autori prea se tămîiază ei între ei,
fără să fie conştienţi că în preajma lor s-a scris o
literatură importantă, pe care ei nefrecventînd-o
înoată într-o mare fără orizont.
Am mai abordat cu migală şi răbdare
această antologie, recunoscînd că şi noi, la rîndul
nostru, am avut parte cîndva de lecturi atente,
de „certitudini critice” din partea unor confraţi
mai maturi, în exerciţiul de rodare şi fixare a
unor noi promoţii literare. Îi amintesc aici, în ce
mă priveşte, pe Constanţa Buzea, Ion Gheorghe,

Laurenţiu Ulici, Mircea Martin, Cezar Ivănescu,
alţii. Dintotdeauna, un autor tînăr vine în teritoriul poeziei cu orgoliul sinelui, uneori exacerbat,
alteori ultragiat, dar nimereşte prea adesea în
indiferenţa generală care ucide fără milă; şi fără
să fie considerată vreodată vinovată cu adevărat
de crimele pe care le comite.
Dincolo de asta, o spun pentru tinerii
autori, iluzionaţi, deziluzionaţi, poezia a rămas
aceeaşi inutilitate frumoasă, fără de care scopul
în sine ajunge un adevărat scop fără de sine…!
Pentru că poezia este sinele scopului, nu-i aşa?
Poezia nu îndeplineşte nici un rol în societate, de
asta e bine să ne bucurăm că este, încă, tolerată.
Poezia, ca orice artă în general, reprezintă foaia
de temperatură a unei epoci, a lumii în procesul
ei de tîrîre spre un orizont presimţit, niciodată
atins. Să nu ne plîngem că poezia nu mai are
cititori. Dimpotrivă. Poetul trebuie să se bucure
cu fiecare cititor pe care îl pierde pe drum, acesta
ar fi (este) semnul sigur că se îndreaptă pe o cale
numai a lui…!
Recent am fost chestionat despre ce este,
ce reprezintă poezia pentru mine şi recunosc că
am avut cîteva nopţi de somn incert. Răspunsul
pe care l-am dat îl reproduc în continuare, nu
cred că e definitiv, dar poate că şi altcineva se va
regăsi în formularea mea. Spuneam: “Poezia e
atunci cînd femeia care naşte în durerile specifice
aude fanfara militară care intonează marşuri în
parcul din centrul oraşului, în timp ce brutarul
tocmai ciupeşte de obraz o pîine pe care a scos-o
din cuptor, iar alpinistul utilitar, tot urcînd, a
părăsit spaţiul posibilului dînd nas în nas cu
Dumnezeu…! Şi în timp ce femeia care naşte
simte că din pîntecele ei va apărea un curcubeu,
o mierlă îşi ascute ciocul de o piatră ca să încerce
intonarea unei Missa solemnis, cum nu s-a mai
auzit niciodată. Mai putem adăuga aici şi varianta
în care pisica papă mierla iar fanfara militară este
dirijată de un pitic îmbrăcat în straie de claun.
Mai mult, copiii din parc rîd de pitic şi aruncă
în el cu cocoloaşe de hîrtie. Un cocoloş de hîrtie
loveşte în cap pe judecătorul oraşului care decide
ca toată lumea să fie arestată, inclusiv mierla care
tocmai este înfulecată de pisică. Preocupaţi de
această degenerare a evenimentelor, mai nimeni
nu este atent la faptul că femeia tocmai a născut
un prunc care o ia de-a buşilea spre orizontul său
trăgînd după el viscerele mamei, deşirîndu-le...
Tot deşirîndu-le, în scurt timp femeia dispare.
Probabil că şi asta e poezia …!? Ce e poezia
pentru mine? E un truc, e un mod de a-i ţine
pe ceilalţi de vorbă ca să nu vadă ce tragedie se
întîmplă dincolo de realitatea (lor) vizibilă. Poezie
e şi faptul că noi vorbim acum despre poezie.
Ne prefacem că nu ştim că sub coaja oului viaţa
rodeşte déjà moarte.”

28 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Se poate spune despre oraşul Iaşi că

a avut şi are în continuare o bogată activitate
cenaclieră. Să o luăm cu începutul. Odată cu
înfiinţarea societăţii literare „Junimea 90”
începe să-şi desfăşoare activitatea „Atelierul
de creaţie” de la Casa Pogor. Iniţiat de Lucian Vasiliu şi coordonat de Şerban Alexandru
(Mirel Cană), acest cenaclu literar a înregistrat
o audienţă spectaculoasă şi a reuşit să transforme, pentru o vreme, Muzeul Literaturii
Române din Iaşi, dintr-o instituţie protocolară
şi excesiv de ceremonioasă, la acea vreme, în
principala rampă de lansare pentru scriitorii
foarte tineri. Antologia „Junimea. Azi”, inegală
din punct de vedere valoric, este, din păcate,
singura formă de atestare a activităţii atelierului, care se desfiinţează, odată cu plecarea lui
Şerban Alexandru din echipa de conducere a
acestuia. După acest episod din viaţa literară a
urbei, câţiva tineri imposibil de descurajat pun
bazele „Asociaţiei Culturale OuTopos”. Ei se
reorganizează în jurul lui Şerban Alexandru,
pornesc o revistă literară lunară, înfiinţează
o editură şi publică zece volume de poezie
şi proză, într-o colecţie pe care au numit-o
nici mai mult nici mai puţin decât „Noua
literatură”. În cadrul şedinţelor asociaţiei se
citesc grupaje de texte poetice şi romane (în
întregime!), se proclamă revizuirea spiritului
critic şi se concep manifeste radicale antiopzeciste. Aproximativ în acelaşi timp, Dan Lungu
duce tratative cu mai mulţi scriitori ieşeni (majoritatea din mediul universitar) şi înfiinţează
gruparea literară „Club 8” (numită astfel din
raţiuni de care nimeni nu-şi mai aminteşte
astăzi). Cert este că noua echipă de literatori
reuşeşte să contureze un program literar coer-

www.zonaliterara.ro

ent şi să aibă o activitate susţinută, majoritatea
membrilor acestei grupări fiind astăzi nume
în plină ascensiune. „OuTopos” şi „Club 8” au
avut foarte des momente de intersectare, punându-se la un moment dat chiar problema fuziunii.
Trei dintre cele zece volume publicate în colecţia
„Noua literatură” i-a avut ca autori pe Dan
Lungu, O. Nimigean şi Michael Astner (membrii
fondatori ai clubului). Lucian Dan Teodorovici
este invitat să semneze Manifestul Clubului 8
intitulat De ce un monguz vorbitor să fie mai

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 29

prejos decât o pisică (publicat în suplimentul
„Vineri” al revistei „Dilema”, iulie, 1998).
După acest episod fericit a urmat o
perioadă destul de lungă în care spiritele cenacliere şi-au făcut mai puţin simţită prezenţa.
Asta în ciuda faptului că neobositul Şerban
Alexandru a încercat de mai multe ori să-şi revitalizeze proiectul său cultural preferat. Trebuie
amintită aici şi existenţa efemeră a Cenaclului
revistei „Timpul”, coordonat de subsemnatul
împreună cu directorul executiv al publicaţiei
Gabriel Cucuteanu.
Se poate spune, aşadar, că Salonul de
Literatură Zero Plus, la care mă voi referi cu
precădere, nu a apărut de nicăieri. Iniţiatorii
lui – Paul Gorban, Mirel Cană (Şerban Alexandru) şi Şerban Axinte – au încercat, nu fără
succes, sper, să creeze mediul propice pentru ca
această formă de dialog cultural să prolifereze
şi să propună nume noi în literatura română
postdecembristă. Şi dacă tot am definit cenaclul printr-o formă de dialog cultural, trebuie
amintită o particularitate foarte importantă
a Salonului de Literatură Zero Plus, anume,
dialogul cu celelalte centre culturale ale ţării.
Antologia de faţă aparţine celor care au citit în
cenaclu, nu unui grup literar ieşean clar definit.
Astfel, găsim în cuprinsul volumului nume precum Rita Chirian, Maria Pilchin, Nicoleta Popa,
Amelia Stănescu, Florin Dan Prodan, Carmen
Veronica Steiciuc ş.a., autori care au debutat în
alte cenacluri din ţară. Nu trebuie pierdută din
vedere organizarea în cadrul Salonului a unei
ediţii a Institutului Blecher, coordonat de Claudiu Komartin, cu acea ocazie citind din creaţiile
proprii Anatol Grosu, Ioana Miron şi Claudiu
Komartin. Au mai existat și alte situații similare.
Merită amintite aici lecturile poetelor sucevence
Anastasia Gavrilovici și Mădălina Ionela Grosu.
Salonul literar, numit uneori și Club de lectură
este prin excelență un grup deschis care încearcă
să fie mereu în actualitate. Și actualitatea
nu poate fi provocată decât prin dărâmarea
“zidurilor dintre vii”, fapt ce are consecințe
dintre cele mai fericite. Se cultivă diferențele
prin întrezărirea unor poetici comune, după
cum, se cultivă asemănările prin observarea și
înțelegerea creatoare a diferențelor.
Spiritul critic se dovedește a fi o realitate
la Salonul de literatură Zero Plus. Nu avem de
a face cu un pat al lui Procust, în care tot ceea
ce pare a nu fi “pe linie” trebuie să dispară.
Dimpotrivă, se vrea, după cum am mai spus,
cultivarea și acceptarea diferențelor. Și asta
pentru că spiritul vremii trebuie să se reveleze
din cele mai diverse forme de manifestare ale
sale. Multe dintre ședințele acestui atelier literar

au avut loc în spațiile Muzeului Literaturii
Române din Iași – Casa Dosoftei – dar și în
locuri neconvenționale din oraș – puburi, săli
de teatru și librări –. Proiectul a fost încă de la
început susținut de trei reviste literare: ALECART, Timpul și Zona Literară.
Cartea intitulată Ziduri între vii îi
reunește pe: Andrei Alecsa, Cristina Alexandrescu, Rita Chirian, Larrisa Danilov, Bogdan
Federeac, Anastasia Gavrilovici, Mădălina Ionela Grosu, Emanuel Guralivu, Matei Hutopilă,
Livia Iacob, Laurențiu Istrate, Anton Lascu,
Ioan Mateiciuc, Friedhrich Michael, Ioana
Miron, Alexandra Negru, Lucian Parfene, Maria
Pilchin, Manon Pițu, Nicoleta Popa, Florin Dan
Prodan, Carmen Stanciu, Amelia Stănescu, Carmen Veronica Steiciuc, Cătălin-Mihai Ștefan și
Andrei Zbîrnea. Unele dintre aceste nume sunt
deja consacrate (Rita Chirian, Carmen Veronica
Steiciuc), altele se constituie în mari promisiuni
(Anastasia Gavrilovici, Mădălina Ionela Grosu).
Toți cei care au citit la Salonul de Literatură
Zero Plus au contribuit într-un fel sau altul la
crearea unei stări de spirit favorabilă creației,
asta pentru că, Salonul literar este, înainte de
toate un atelier de creație, nu un podium pe
care să pășească anumite nume. Ca la mai toate
reuniunile literare de acest tip există și multe
nemulțumiri. Unii autori nu au reușit să-și țină
în frâu ego-ul, iar serile respective au fost mai
tensionate. Nu au fost înțelese suficient de bine
principiile de bază care guvernează un astfel
de proiect cultural. Criticile, foarte dure uneori,
i-au îndepărtat pe unii, dar, la fel de adevărat,
i-au stimulat pe alții. Cei care au înțeles să se
supună rigorilor spiritului critic existent sunt
cu siguranță cei câștigați. Lucrurile stau în
felul următor, decât o privire înțelegătoare,
indulgentă care nu duce nicăieri, mai bine o
exacerbare tăioasă a spiritului critic. Lucrurile
căldicele nu sunt bune decât pentru menajarea
unor indivizi slabi de înger, care rar izbutesc
să facă figură bună în literatură. Nu ne dorim
așa ceva. Totul trebuie luat iar și iar de la capăt.
Astfel lucrurile nu pot rămâne încremenite în
proiect, ca să folosesc o expresie uzitată. Uneori
e nevoie de zgomot și de impertinență – asta
dacă se justifică din punct de vedere literar –
cum e nevoie de comprehensiune lentă, dar
bine orientată.
Pentru unii Ziduri între vii poate fi un
bun început de drum. Pentru alți nu reprezintă
decât un popas ocazional. Dacă stau și mă gândesc că generația 2000 se apropie de maturitate,
acest zero urmat de plus ar putea reprezenta o
nouă fațetă a fenomenului literar actual, o nouă
provocare a actualității.

30 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Intimatum (București, Vinea, 2014) de
Radmila Popovici marchează o nouă etapă în
lirica cunoscutei poete de la Chişinău. O etapă
a emancipărilor de viziune, de ritm, limbaj
şi de noi  articulații ale emoției și muzicalității
intrinseci, proprii întregului ei parcurs poetic.

Foto: Vlad Ivancu

O impetuozitate sinelui

ni se dezvăluie chiar din primele pagini,
a unui eu prins în asalturi interogative, în
spasmele contradicțiilor. Interiorizată, poeta
şi-a sondat cu toată exigența forul interior, s-a
autoexilat în galeriile lăuntrice cele mai ascunse
pentru explorarea şi redescoperirea ființei în
contorsiunile ei cele mai imprevizibile.
Intensitatea şi climaxul caracterizează în
Intimatum straturile de adâncime ale poeziei,
scrise la pragul de sus al simțirii, într-un „extaz
expectoral al ruperii/ de sine”. Nu e un dicteu
însă neautorizat de conştiință. Poeta analizează,
interoghează, instalată (deloc comod!) în starea
de alertă maximă, cu  simțurile (gânditoare!)
fremătând, pentru a surprinde brizele ce-i
leagănă viața la „numai câțiva cm/ de propria
mea/ moarte”. Atingerile, conexiunile sunt
situate toate pe muchia sensibilității extreme:
„urechile-mi/ atârnă antene/ atente/ pe-un fir/ de
păianjen/ le aud/ cum îmi sorb şoapta/ atingerii/
atât de fragile încât/ mă tem să pronunț/
linişte”.  Viața în poemele Radmilei Popovici
este animată în egală măsură de inimă şi creier,
ambele sunt busole pentru sondarea și definirea
ființei. Stările exibate sunt vernisate în arrièreplans de un eu detaşat în imagini care pot fi,
pe rând sau concomitent, diafane sau aspre
şi nervoase: „gâtule te-ai subțiat ca o/ trestie
lasă-mă să-ți/ spun că e cineva/ care vrea să fie/
fularul tău roşu/ aprins/ ori de câte ori mi te ia/
frigul de moarte”.
De cele mai multe ori descoperim în paginile

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 31

memorabile. Hipertonia simțurilor pune în
mișcare toate articulațiile poeziei. Un eu liric
trăind la limită, ajunge să nu-și mai aparțină, să
iasă din propriile albii: „mă strâng în pumn/ până
simt că țâșnesc/ printre degete”. Într-o expresie
a dăruirii de sine, acesta exclamă: „ridic mâinile/
trag aerul bubos/ în piept/ închid ochii strâns/
până îi simt ajunși în/ genunchi// abia atunci/
înghenunchez îmi sparg/ șoldurile cu o mișcare/
bruscă înșfac/ rinichii strig din/ răsputeri
iaaaaaaa-/ măăăăăăăăăăă”.  În programul de
inițiere în labirintul sinelui, eul liric își explorează
și alternativele sale. SUNT îl include în regia
completă a scenariului ființial pe AŞ FI (FOST).
Starea de tensiune provine, stănescian, din
potențialitatea implozivă, din nenăscutul cuvânt
şi suprimata stare apriorică: „sunt mama tuturor
întâmplărilor/ neîntâmplate/ încă”. Viziunea
conjunctivului  este întreținută de nenăscuții
(„vom avea gemeni vom avea gemeni”) şi
de morții ei  (sora Liliana, în special). Dacă în
volumele precedente eul liric era conectat doar

Foto: Vlad Ivancu

cărții un imaginar scăpărător, cu o metafizică
întemeiată pe contorsiuni, crize, contradicții.
Iată de ce figurile predilecte sunt paradoxul
și oximoronul: „univers îngenuncheat în fața/
firului de nisip inimă/ înflorind în lance tu/ eu
punct şi de la capăt”. Sau „în pădurea cu copaci/
cleioşi mierea/ înghite albinele/ albinele îşi înghit/
acele/ acele cresc/ înțeapă aerul/ speriat aerul
strigă noi/ îl înghițim pădurea/  încremeneşte”.
Metafora, care este revelatorie, cum remarcă
Şerban Foarță în prefață, deține o funcție
ontologică, revelând o metafizică proprie a
inițierilor în și prin iubire: „extrag din degetele
tale/ undelemn/ nu las nimic/ să se piardă/ în
van/ îmi ung fruntea tâmplele/ buzele muşcate/
gâtul valurile pieptului/ înainte de/ furtună”.
 Angajat în aventura sau, mai curând,  în
drama propriilor inițieri, eul liric își urmărește
cu zeci de perechi de ochi pașii și își notează cu
trepidație  stările. Corpul „înspăimântător de
viu”, „revoluția sângelui”, „e(v)ul ars în sine”
sunt mărcile unui maximalism și a unei ardori

32 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

la întâmplările unei biografii, în Intimatum
regăsim o viziune adâncită a lumii de aici la
intersecție cu alta, de dincolo. Ciocnirile acestor
două lumi scapără în imagini scânteietoare:
„moartea cântă prelung/ ca o junglă în flăcări”.
Nimic înspăimântător în tărâmul umbrelor.
Feminitatea
și
tandrețea
„îmblânzesc”
tenebrele, readuc morții în circuitul agitat al
vieții. În momentele  tensionante, morții sar să
acopere cu pământ focul inimii. Intruziunea
thanaticului  este estompată de amintirile
copilăriei, care înseninează acest spațiu al tristeții,
transpunându-l într-un imaginar compensator:
„bunicule/ te visez îmi/ aduci ca şi-atunci/ scrisori/
lungi scrisori/ în versuri/ scrisori nescrise/
scrisori de toate/ vârstele de/ toate mâinile/
când nu e niciuna/ îmi spui mâine/ pui mâine”.

O poetică a corporalității

Actul de inițiere al sinelui include și
regia redescoperirii propriei corporalități.
Senzorialitatea debordează prin toate mădularele
corpului: „gura mea era/ plină/ nisipul crănțănea/
în dinți/ papilele limbii/ sângerau/ îl simțeam
tot/ mai mult în faringe/ laringe trahee bronhii/
plămâni”. Un preaplin al trăirii îl resimte fiecare
organ, într-o percepție fiziologică, nelipsită de
transcendență. Ochii, brațele îşi trăiesc drama
lor profund omenească, perisabilă şi fragilă,
în acelaşi timp sunt conectate la orizonturile
spiritului.  Profunzimile unei umanități calde
și luminoase marchează multe din poeziile
volumului. Feminitatea, regăsită în fiecare
vers, are o putere nestăvilită de  personificare
a universului, de umanizare și vindecare a tot
de ce se atinge. Tribulațiile unei sensibilități
hiperatrofiate
atrag,
într-o
consonanță
armonizantă, simțurile viețuitoarelor prin
carnalul lor aburitor: „înconjor lacul/ veverițele
se adună/ ca la nuci de pădure/ maidanezii/
vin ca la oasele aburind/ peştii sparg/ gheața
sar îngheață/ în aer/ atârnă de mine/ semn/ de
întrebare”.
Imaginația afectivă a poetei e de o flexibilitate
admirabilă. Emoția dislocă în „așchii”
corpul (organe, forme, mărimi diferite), care
reverberează polifonic cu vocea întregului. Ochii,
mâinile, sânii (sânii, mai ales) trăiesc la mare
intensitate tensiunea întregului și fac gesturi
nervoase, adânci, cu încărcătură simbolică. Ochii
se înghit unii pe alții, degetele se taie, „sânii îmi
naufragiază/ pe valurile respirației”. Dereglarea
rimbaudiană a simțurilor este mijlocul pentru a
ajunge la sondări maxime ale eului. Sufletul se

www.zonaliterara.ro

exprimă prin gest corporal, corpul devine arenă
de luptă sau spațiu de dans pentru suflet. În
cărțile anterioare ale Radmilei Popovici, simțul
principal care filtrează realitatea este ochiul
avid  să înregistreze cu atenție lumea din jur.
Un ochi senin şi mirat de copil pomenit dintrodată adult.  În Intimatum ochiul nu mai este
unul apolinic, fiind scos din orbita sa de către
tensiunile interioare. El se multiplică, se dilată
şi se contopeşte cu alte organe. „Am urlat din/
toți ochii odată/ oaaaaoaaaaaaaaaaaoaaaaaa/
aaaaaaaaaooooooooooo” este manifestarea
lui neoexpresionistă. Tumultul lăuntric ascute
unghiurile cuvintelor, discursul se sacadează
nervos, viziunea devine paradoxală, cu multă
putere de sugestie.  Eufonia, care în celelalte
volume de versuri dezmierda auzul, aici
e contrapunctică, muzica de multe ori se
contopește cu strigătul. Într-o undă melodică
a simțirilor acutizate, organul-instrument  care
reinstalează trăirea apolinică, concurând cu
ochiul, este sânul. În multe poeme, trăirea se
interiorizează, se localizează adânc, la sân,
lângă inimă. Topirea de lavă a emoției aduce
reflecția calmă și caldă. Feminitatea se drapează
într-o simbolistică mitică, joncționând întrun act de dăruire cu universul înconjurător.
Mitizată, imaginea femeii, transfigurează până
și timpul într-o curgere lactescentă: „clepsidrele
se/ deşertau/ una după alta/ ca sticlele/ cu lapte
la gurile/ pruncilor”.
Corporalitatea acestei poezii nu alunecă
niciodată în trivial, nici măcar în intimități mai
dezgolite. Viziunea poetică e ținută mereu în
cumpăna decenței, pe un „conservatorism de
ordin moral” (Grigore Grigurcu). Iubirea, în
poezia Radmilei Popovici include voluptatea
trupului,
unirea
celulelor,
îmbrățișarea
stănesciană a oaselor („carnea mea îmbracă/ pe
rând oasele tale/ crude încă/ se potrivesc perfect/
cu carnea mea”), dar și ascensiunea platoniciană
către sfera ideilor, către înălțimile spiritului
(„întră-mi adânc cu/ privirea/ în ochi simți/ cum
te port pe/ valuri ca pe o/ luntre de abanos plină/
cu oasele tale/ din toate/ morțile”).
Trăirea intensă, dureroasă şi plină de nerv de
„dinte molar dezgolit” trece prin „clănțănitul/
dinților/ aritmiile grăbirea/ sângelui dintr-o/
cameră în alta/ țâșnirea lui/ prin nas/ prin
limba care/ te strigă/ uitând definitiv/ de natura
statică/ a viilor/ de mușcătura ta/ fatală”.  E
iubitul invocat aici? E moartea? E poezia? Cert
e că poeta simte acut, „vede enorm și trăiește
monstruos”.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 33

Poetul ieşean Vasile Burlui revine în
atenţia iubitorilor de poezie cu un volum
nou de versuri, Concert brandenburgic, care, la
prima vedere, s-ar înscrie în formula cu care
deja ne-a obişnuit de la primele cărţi. Dar,
dacă acceptăm cu adevărat să deschidem acest
nou volum – pentru că nu mulţi mai sunt aceia
care au astăzi răbdarea să deschidă o carte de
poezie, în sensul relecturii sau a reinterpretării
– vom descoperi că, dacă până acum identificam în poezia sa mai mult un spirit mitologic,
iată că de această dată se întăreşte imaginea
unui spirit orfic, ca şi când poetul ar vrea să
sublinieze, cu acest volum, că tot ce trăiește
este expresie a sufletului care-şi cântă trecerea
prin lume.
În volumul de faţă frapează, în primul rând, puterea şi lejeritatea cu care poetul construieşte, în spiritul unui neoromantic
incurabil, o ceremonie a sunetului, una care
dezvoltă simboluri, teme şi probleme dintre
cele mai grave, cum ar fi trecerea ireversibilă
a timpului, viața, moartea, iubirea etc. Chiar
şi la o simplă lectură, Concert brandenburgic dă
în vileag o lirică a ritmurilor tari, ceea ce ne
face să credem că Vasile Burlui este un poet al
incantaţiilor percutante, un poet care, aflânduse întotdeauna în preajma lui Orfeu, îşi caligrafiază cu note muzicale sufletul bântuit de

obsesii astrale. Iar toate acestea le face printr-o
simplitate aproape naturală a contemplaţiei,
întâlnită în special la călugări în timpul liturghisirilor sau în cântecele populare: ”Suava
muzică ce picură-n ureche,/ În anii de demult
sau poate mai târziu,/ Ne însoțește-n anii fără
pereche / Și-i răspândită-n cerul vioriu.// E
ritmul meu sau ritmurile-astrale / Mă cotropesc grăbindu-mă, spre unde,/ Spre veacul ce
se mistuie agale / În care viitarul ni se-ascunde?/.../Îngân ca somnambulul o muzică suavă,
/ În ritmul ei mă copleșește dorul,/ Între bemoli
mai urc înc-o octavă,/ Din fosă mă salută dirijorul.” (Muzica astrală). În registrul popular,
ca o doină de jale, dar rostit ca o colindă, poetul scrie unul dintre cele mai cutremurătoare
poeme de dragoste pe care le-am citit, dedicat
probabil doamnei stelelor ce pier, adică iubitei
astrale: ”Leru-i Doamne, leru-i ler!/ Să-i dai un
petec de cer,/ Un colț să-și facă grădină / Într-o
brazdă de sulfină,/ Într-o rază de lumină. //
Leru-i Doamne, leru-i ler!/ Doamna stelelor ce
pier,/ Închinată ție roabă / În a cerului podoabă
/ Liniștită, somn să aibă.// Leru-i Doamne, leru-i
ler!/ Într-un colț de cer stingher/ Cheamă-mă să

34 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

fiu străjer,/ Ca o pavăză de fier,/ Doamnei stelelor ce pier.// Leru-i Doamne, leru-i ler!/ Dintr-o
ramură de zadă,/ Fă ca fulgii albi să cadă,/ Să
ne-acoperi cu zăpadă,/ Nimeni să nu ne mai
vadă.” (Colind).
Codurile sale poetice par să fie la îndemâna oricărui lector, însă ele ascund în fond
misterele aceluia care poartă cu sine conştiinţa damnatului, ele poartă sentimentul
unei singurătăţi acute, asumată până la limita
tragicului, ceea ce arată că, de fapt, în ciuda
tonului muzical al versului prin care poetul
îşi arată sau încântă chipurile, descoperim în
Vasile Burlui un poet al neliniştilor metafizice.
Aceste nelinişti interioare iau forme muzicale
alchimice, sunt lansate ca nişte fluturi să relocuiască, să redefinească universul şi haosul,
sunt trimise chiar până la stele unde, în cele
din urmă, îşi găsesc sensul şi energia pentru
viaţă: ”Stă prăbușit în jilț cu fruntea-n palmă,/
Cu părul alb, îmbătrânit între formule și retorte,/ Uitat de timp, cu ochii cerniți, cu vrerea
calmă,/ Certându-se în șoaptă cu gânduri în
cohorte./.../ E universul strâmt pentru gândiri
profunde,/ În hiperspații largi nestingherit se
mișcă / Materii agitate alergând spre unde,/
Făptura omenească rămâne ca-ntr-o cușcă!// Se
sbat în controverse filosofii înguste,/ Ne rătăcim în haos și ne descumpănim,/ Dilema principală este-n poziții juste,/ Suntem în eprubetă,
ori unde ne găsim?” (Dilema Alchimistului).
Apoi, în această singurătate, poetul se ridică
într-un zbor de probă, pe herghelii de gânduri,
gânduri care nedându-i pace îl provoacă să
se îmbete cu zâmbete prefăcute sau chiar să
găsească soluții la rătăcirile perene: ”Am rătăcit aseară printre piscuri / Și m-am întors cu
inima bolnavă,/ Căci am mizat pe îndoieli și
riscuri / Și-am blestemat lumina ce coboară
din slavă.// Am călărit atunci pe herghelii de
gânduri,/ Am colbuit cu stele întregul întuneric./ Îngenunchiat în spaime ca în atâtea
rânduri,/ M-am prosternat înfrânt sub un altar
feeric.// Mi-am pârjolit aripa în zborul nemilos
/ Incendiind chiar visul nou născut,/ M-am
lamentat prin piețe când zelos / Mi-am scrijelit
pe chip un zâmbet prefăcut.” (Zbor de probă);
”Mă traversează chinuri din muzici diafane
/ Și-mi cântă în ureche poemul obosit,/ Mă
cotropesc în clocot pornirile profane/ Și mă
consumă vrerea pe drumul netihnit.// E cartea
rătăcirii în slavă tot mai aspră,/ Minciuna ei
mă-ncântă în nopțile cu lună/ Când diafane
muze cu aripa măiastră / Între pustiu și oază
vocabule adună.” (Cartea rătăcirii).

www.zonaliterara.ro

Această ceremonie a spiritului, acest
miracol al sunetului şi al visului la care ne
invită poetul să reflectăm îmi aminteşte acum
de magistrul Mihai Ursachi, poet ieşean, dar de
un alt registru poetic, care, în eseurile sale din
Raţiunea poeziei vorbind despre utilitatea poeziei, scrie: „De la începuturile istoriei cunoscute poezia a însoţit omul în toate timpurile
şi în toate locurile, fără excepţie; din aceasta
decurge că ea este, în cadrul noţiunii de frumos, una din componentele fiinţiale ale omului. […] Cât despre utilitatea poeziei, utilitatea
ei este utilitatea spiritului, adică una esenţială
pentru definirea noţiunii de existenţă umană”.
Cred că şi universul liric al lui Vasile Burlui se
învârte în jurul acestei axe a existenţei ontologice, pentru că poezia, pentru autorul discutat,
înseamnă existenţă, existare… prin rezonanţă,
comuniune cu spiritul și universul.
În această antrenantă căutare şi înţelegere a destinului său, poetul este uneori
acompaniat de celebri compozitori şi artişti
de muzică şi rezonanţă romantică – Bach,
Mozart – ceea ce face ca discursul său liric să
fie şi mai purificator: ”Într-o noapte intrase
Mozart pe fereastra mea, / Pe când în ceruri
mai tremura o stea,/ Pe când eu însumi adunat de prin unghere / Rostogoleam prin hăuri
planete ca pe sfere.// Eliberați de griji, senini ca
și pribegii,/ Ne tot plimbam ca posedații prin
arpegii./ O ploaie liniștită cernea în menuet,/
Ne pătrundea prin pori înfiorând discret.//
Iar cerul maiestos rotind deasupra noastră /
Ne învelea în raza stelelor de catifea albastră./
Rondo allegro se răspândea prin spații,/ În
ritmuri de romanza ne ridica în grații.” (Eine
Kleine nachtmusik). De altfel, titlul volumului poartă semnele compozitorului german
Johann Sebastian Bach care, în 1721, prezenta
contelui Christian Ludwig de BrandenburgSchwedt o serie de lucrări instrumentale, pe
care noi astăzi le știm sub denumirea de
Concertul brandenburgic. Numai că la Vasile
Burlui concertul brandenburgic apare, pe de o
parte, ca o incantație a iubirii, iar pe de altă
parte ca o conștientizare a agoniei unei singure dimensiuni, a singurătății: ”În noaptea
aceasta mai tare mă tem / De grele coșmaruri,
de gândul pervers / Cu genunchi înspinați
îndoiți sub totem,/ de lacrimi amare ascunse
în vers.// Mai stai lângă mine în aburul nopții /
Ascultând în tăcere tremurul mut,/ Să tresărim
speriați la zgomotul porții / Înconjurați amândoi de basmul pierdut.// Concertul lui Bach
s-ascultăm împreună,/ Ascunși sub un cer

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 35

luminat și liturgic,/ Suspendate-n eter arpegii
rămână,/ În genunchi s-ascultăm Concertul
brandenburgic./.../” (Concert brandenburgic). Și
totuși poetul reușește să se ridice (anabasis)
din această coborâre adâncă în singurătate
(katabasis), construindu-și, în inimă, cu visele-i
și gândurile proprii, o catedrală de luceferi:
”Mi-e sufletul o sfântă catedrală / În care-am
îngropat visările pe rând,/ Când luna se ivea
sacerdotală / Stăpână peste patimă și gând.”
(Katabasis). Acest ultim poem citat, dar și poemul Strălucitul Anú readuc în atenție spiritul
mitologic al poetului, de care de fapt autorul
nu se desparte nicio clipă.
Apropierea poetului de sunet, de muzică, de cuvântul cantabil, nu este o figură poetică, o afişare mascată a eului, ci dimpotrivă,
aceasta este singura formulă în care poetul
îşi află locul în univers. Altfel spus, această
cantabilitate a poemelor sale, această matrice
poetică ce ţine cont de o anumită geometrie şi
tipologie a construcţiei – chiar de tip arhaic,
tradiţional în unele cazuri – este o trăsătură
definitorie a acestui poet de excepţie, care celebrează nu o ceremonie babiloniană a zgomotelor contemporane, ci o sărbătoare a vocilor
şi sunetelor eului interior. Acest simplu fapt
face ca poezia sa să fie rostită chiar pe mai
multe voci. Repetițiile, refrenele, ritmii și linia
melodică nesofisticată asigură acestei poetici
un impact imediat cu ascultătorii și cititorii.
Dar, dincolo de acest fapt, trebuie spus că
mare parte din poemele concertului brandenburgic sunt în fond niște opere culte, niște doine
superbe care, fără îndoială, sunt modelate
după sunetele de o puritate incomparabilă a
sufletului poetului, ancorat în permanență la
marile valori ale omenirii.
În Concert brandenburgic, toate cuvintele sunt bine alese şi bine puse în relaţie între
ele, astfel încât ai sentimentul că ele se ridică
din pagină şi năvălesc în textura memoriei şi
a fiinţei celui care le întâmpină. Aceste sunete, care construiesc de fapt partitura poetică
a lui Vasile Burlui, pot pune lectorul în faţa
unui spectacol continuu în care acest alchimist al rezonanţelor, poetul-dirijor, reuşeşte
să îmbine în viziunile sale lumea concretă cu
lumea astrală, neliniştile pământene cu regăsirea celestă.
Poemele concertului brandenburgic sunt
nişte compoziţii lirico-meditative care par
uşoare la prima vedere, mai ales prin accesibilitatea oferită de lectura lor. Deși, multe
poeme crează sentimentul că sunt scrise în alte

timpuri şi în alte împrejurări, totuși spaţiile de
text orfic, metaforele grave, care exorcizează
mereu, ne pun în faţa unei poezii în care apare
obsesiv ideea de jertfă a singurătăţii prin creaţie, ideea unui căutător absolut al liniştii de
lumină, al împlinirii armonice. Elementele
lumii participă și ele la această simfonie poetică, iar cotidianul se împietrește, se stochează
în memoria colectivă sau a universului: ”Au
împietrit statuile-n cetate / Stând mărturie
timpului pierdut,/ Nici orologiu-n turnuri nu
mai bate,/ Doar timpul se strecoară nevăzut.
/.../ Au împietrit statui în monumente,/ Când
refuzate timpului prezent / În stradă se succed
evenimente,/ Iar în discursuri sunt citate insolent. // Au împietrit statuile uimite,/ În goana
anilor de-acum / S-au risipit prin urbe rătăcite
/ Și pare că ne stau puțin în drum.” (Statuile
Cetății). Și totuși Timpul rămâne și el un animal
ce poate fi îmblânzit de poet, care își scaldă cartea
în lacrimi, acest trup al devenirii, al împlinirii:
”Când răvășite-s gândurile toate / M-absoarbe-n
noapte haosul perfid,/ Genunile pustii în mine-s
poate,/ Și-n taină amintirile-mi ucid.// Pe prispa universului m-așez,/ e-atâta liniște și-atâta
așteptare,/ Îmi pare că sunt orb și că visez / Că
plec cu doi luceferi la plimbare.// De-acolo mai
simt infinitul în față,/ Îl pipăi setos pe crupă, pe
bot,/ Adun merindea în vechea mea straiață /
Mereu cârpind straiul ce-l port.// Cu lacrimi mai
scald iată cartea,/ Rătăcind între psalmi printre rânduri,/ În sbucium îmi soarbe-ntunericul
partea / Iar valul mă-ngroapă prin prunduri.”
(Traversarea); ”Melancolii îmi picură pe gene / Și
răscolesc în mine amintiri,/ Pe-acoperișuri pâcla
ploilor eterne,/ În inimă răsfăț de amăgiri./.../
Melancolii îmi picură în suflet / Mătănii pentru
anii de demult,/ Se cuibăresc jilave peste cuget
/ Când ritmurile ploii le ascult.// Melancolii mai
cad ades din stele” (Melancolii).
Într-o lume în care poeții vorbesc despre viteza Internetului, Vasile Burlui aclamă
mai curând trecerea brutală a timpului concret, intrarea în timpul metafizic. În acest
sens, nu ca Zarathustra lui Nietzsche, poetul
vorbește și despre supraom. Doar că supraomul despre care amintește poetul este unul
ignorant, unul al risipirilor, este omul ușilor
zăngănitoare, omul existențelor zgomotoase
și, cu toate acestea, el este omul cel mai singur:
”Din nou răsună pași prin coridoare / Și uși
zăngănitoare cu zgomot se închid. / Baricadați
mereu după zăvoare,/ Ne prinde-n mreje solitudinea perfid.” (Gânduri nerostite). Apoi, poetul conturează un univers apocaliptic, unul

36 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

purificator – prin iubire –: ”Mă plimb străin
printre figuri bizare / Iar umbra mea în flăcări
se destramă, / Întârziat prin constelația în care
/ A fost sortit să dau iubiri mele vamă./.../ În
foșnetul planetelor ce trec, / În depărtări de
ani lumină, / Cu aceeeași umilință îmi petrec /
Prietenii ce-n preajmă stau să vină. // Mă simt
stingher între figuri bizare, / Planeta mea în
flăcări se destramă... / Visez înfriguratul anotimp în care / Îngenunchiat am dat iubirii mele
vamă!” (Bizarerii nocturne); ”Mașina infernală
ne domină ființa / Cu mecanismul simplu,
cu roata de metal,/ Mai poticnește-n lagăr
scrâșnindu-și neputința / Imperturbabil, fără
suspun sentimental./.../ Se-nvârte azi și mâine,
în ritm dar fără scop,/ Ignoră măreția, căderea,
tristețea, bucuria,/ Oferă-n schimb sentința stăpânului miop / Ce zdrucină în veacuri și sorii,
și tăria.” (Mașinăria infernală).
Aş mai putea sublinia şi faptul că
această formulă poetică la care recurge Vasile
Burlui este una pândită de multe capcane.
Ea poate genera nu doar admirație, ci chiar
controverse. Dar, când astăzi poeţii seamănă
atât de bine între ei, că aproape că nu mai
recunoşti stilul cuiva, cred că o astfel de formulă lirică la care apelează Vasile Burlui este
una originală, remarcabilă. Pe de altă parte,
ea fiind în contrapunct cu babilonia liricii
contemporane propune, tocmai prin acurateţea cantabilităţii adamice, o recuperare nu
doar a valorilor tari ale tradiţiei contestate
de cei mai mulţi postmodernişti, ci chiar o
reactualizare a discursului despre adevărata
Fiinţă în lumea contemporană. Altfel spus,
poetica sa este o istorie a cunoaşterii sinelui
şi totodată a recunoaşterii universului şi a lui
Dumnezeu, a memoriei (absolute): ”Aștept
din nou pe bunul Dumnezeu / La mine în chilie când coboară / Purtând cu Sine mângâieri
de Elizeu / Sau dojenind cu vorbe de ocară.//
Îngenunchez atunci la lumânare / Și lacrimi
risipesc peste înscrisuri,/ Mă mânii și mă tem
de clipa-n care / Crucificat mă pierd în compromisuri./ Controversez cu El și mă adun în
grabă / Din praf, din îndoieli și neștiință / Iar
șubreda credință se întreabă / De ce sunt exilat
în suferință?/.../ ...În chilioara sufletului meu /
Împovărat de griji și de păcate,/ A coborât azinoapte Dumnezeu / Ca să-mi aducă împăcare
pentru toate.” (Controverse). Acest crez poetic al
lui Vasile Burlui mă trimite cu gândul la Horia
Bădescu, un eseist român, care în Memoria
Fiinţei scrie despre vocaţia poetului: „Vocaţia
poetului nu este aceea de a ne arăta că omul

www.zonaliterara.ro

este divin – aşa cum a încercat s-o facă până la
exces Renaşterea –, ci că divinul se află în om,
că este adevărata sa natură, umanitatea sa. De
aceea, ceea ce face poezia, de la începuturile ei,
este să civilizeze omul. Îmblânzindu-i inima,
îmblânzind demonii instinctuali care scot eul
din armonia universală şi-l fac să se întoarcă
spre egoista nevoie de sine, care-l aruncă în
afara lumii, înţelegerii şi iubirii. Umanizarea
omului înseamnă descoperirea Fiinţei”. Iată,
prin poetica sa, Vasile Burlui înţelege că a civiliza omul înseamnă a-l scoate din egoismul
interior, de sub dominaţia instinctului şi a-l
aşeza în faţa sacrului şi a descoperirii Fiinţei,
înseamnă a-l face să locuiască armonic în
întreaga eternitate.
Concertul brandenburgic este, prin urmare,
un univers construit cu migală de poet, uneori
labirintic, ca un puzzle bine gândit, alteori liniar, întocmai ca o structură pe voci orchestrale.
Pentru poet, este clar acum, lumea este spectacol,
în care se schimbă doar rolurile și actorii, în care
sunt păstrate, cu alte lumini, același registre.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 37

Incipit meta-mitoman.
Cazul Münchhausen
Se mai întâmplă uneori ca un mare mincinos, mai ales dintre aceia rătăciţi prin spaţiul
literaturii, să ne pună în faţa unor mari adevăruri!
Mai ales dacă relatează, într-ascuns, Mituri. Or,
pe noi ne interesează, în primul rând, miturile
aparţinând sferei marţialismului, aşa cum am
anunţat-o, de atâtea ori, în paginile anterioare
dedicate prezenţei acestora în spaţiul unor opere
literare. Se înţelege, acestea nu sunt relatate direct
ci, mai degrabă, ne parvin într-o formă camuflată,
deghizându-se uneori sub straiele ironiei, satirei,
caricaturizării unor comportamente şi simboluri
combative. Uitarea, voită ori nu, a sensului lor
originar ne îndeamnă muşchiul hermeneutic să
se încordeze întru anamneza marţialistă a unor
fenomene mitico-ritualice şi simbolice destul de
transparente ochiului antrenat şi care ne justifică
astfel întreg demersul. De asemenea, ne permitem să credem că un fenomen mitico-simbolic
camuflat poate da seama chiar şi de spiritul, de
mentalitatea unei întregi epoci. Ca şi sexualita-

tea, asumpţie foucaldiană, ca şi arta unei anumite
epoci, teritoriu defrişat de iconologia panofskyană. Dar, ca să nu mai lungim vorba, mitomanul
care ne povesteşte voalat adevăruri ascunse nu
este altul decât baronul Münchhausen!
Îl vedem pe baronul nostru ca pe un mare
coţcar, un trickster să-i spunem, dându-ne şi noi
un update altei limbi universale, unul din familia
lui Thyl Ulenspigel, Pantagruel, Don Quijote,
Păcală al nostru şi alţii ca ei. Un pic bufoni, dar
şi mai mult înţelepţi. Münchhausen caută să ne
buimăcească (cum nu doar cu o singură ocazie
o păţeşte el însuşi), adică ne pregăteşte pentru
eventualitatea unui knockout iniţiatic. Cum o
face? Prin hiperbolizarea unor fapte cinegetice,
marţiale şi militare. Şi e păcat, ne gândim, că asemenea buni anarhişti (să nu-l uităm pe Marchizul
de Sade, în interpretarea zolliană) ai unor epoci
îndoielnice prin tocmai excesul de certitudini,
precum Epoca Raţiunii, el sau predecesorul său
Don Quijote, au ajuns să denumească de-a dreptul aspecte patologice ale sufletului nostru (în
psihiatrie avem sindromul Münchhausen)!
Baronul Münchhausen este un ultim
mohican, un exponent al unei clase sociale, şi culturale, dedicat loisir-ului şi aventurii pur marţiale.
El este aristocratul oştean-vânător-marinar, este
Herakles-Acteon-Sindbad pe cale de dispariţie.
Münchhausen îşi relatează isprăvile-i fabuloase
sub semnul lui iocari serio. El este un aventurier şi un fabulator (fabula ca poveste nostalgică
marţială). După cum vom vedea în continuare, el
este necromant, invocator, contemplativ, iniţiat
în tainele Marelui Militar şi ale Marelui Vânător

38 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

(încerca cândva Andrei A. Lillin într-o omonimă
carte uitată, dintre puţinele cărţi marţialiste de la
noi, să-i decripteze misterele).

Baronul fabulator îşi relatează păţaniile
în cheia unei triade marţialiste, singura demnă
de trăit conform formei mentale asumate de clasa
sa socială, o triadă alcătuită din soldat, vânător
şi marinar (care nu exclude deloc şi perspectiva
de a fi corsar, cum era peregrinul Odysseu în alte
vremuri, cum şi soldatul putea să fie foarte bine
un mercenar).

Geneza unui mare mincinos (dar arătos)
Cât se poate de activ istoric, baronul Karl
Friedrich Hieronimus Freiherr von Münchhausen
(1720-1797), dincolo de biografia reală, a căpătat-o
şi pe cea literară, mulţumită a doi nemţi care i-au
reîmprospătat aventurile, pe hârtie de data aceasta. Unul a fost Rudolf Erich Raspe (1737-1794)
care i-a descris pentru prima oară aventurile în
limba engleză, la Londra, undeva pe la 1785. Se
subînţelege astfel, dincolo de xenofobia generalizată a baronului pentru popoarele Europei (italieni, francezi, spanioli, olandezi etc.) elogiul adus
englezilor. Aventurile transpuse de Raspe vor fi
îmbogăţite de autorul cel mai cunoscut, şi sursa
noastră, în tălmăcirea lui Ion Marin Sadoveanu,
al Aventurilor baronului Münchhausen, Gottfried
August Bürger (1747-1794).

Aventurier, peregrin kynegetic, mercenar, marinar , Münchhausen ne plimbă prin
Europa, dar şi mai mult prin tărâmuri exotice,
prin Orient, prin Rusia, Lituania, Polonia, Liban
şi pe la Constantinopol. El este şi un hilar exponent al orientalismului german popular, a viselor
şi imaginii Celuilalt, a Străinului, fie el european
sau Marele Turc însuşi.

Din debutul Aventurilor, basmic prin formula invocatorie incipientă, suntem lămuriţi în
privinţa ambiţiilor de mercenar ale unui aristocrat scăpătat, dar şi un pic edificaţi asupra calităţilor morale ale acestuia, care este gata să-şi dea şi
mantaua de pe el unui Gerilă, unul premergător
celui din Povestea lui Harap Alb, gata să moară
de frig în stepa Rusiei! Şi totuşi, cariera şi locurile străine prin care umblă baronul mercenar îi
impun o vigilenţă constantă, calitate pe care noi
o putem numi prudenţa marţială. În ce sens? A
avea întotdeauna o armă la tine („pentru mai
multă siguranţă, mi-am pus pistoalele la subsoară”), este un însemn al unei anumite identităţi,
este o condiţie a asumării unei imagini iluministe,
şi nu numai, a masculinităţii. Mai ales dacă trăieşti permanent într-un climat militar!
Avertisment: în paginile de faţă vom vorbi
de mai mulţi Münchhausen, chiar foarte diferiţi
între ei, prin urmare să ne păzim a-i confunda!

www.zonaliterara.ro

O dilemă:
a fost Münchhausen un marţialist?

Să fi fost baronul un adept al idealului
Arme şi Litere? Adică, mânuia cu aceeaşi iscusinţă
atât sabia, cât şi condeiul? Aşa, ca unii predecesori
ai săi, precum Iulius Caesar, Cervantes, Descartes,
Shakespeare, Gongora, Machiavelli, şi mulţi alţii?
Întruchipa el un ideal atât occidental, cât şi asiatic (wen wu la chinezi, cărturar şi războinic,
bunbu reydo, la japonezi)? Se pare că nu, căci ne-o
mărturiseşte el însuşi într-un pasaj, preferând:
„petreceri, lupte cavalereşti şi isprăvi vrednice de
laudă, ce i se potrivesc mai bine unui nobil decât
bietele frânturi mucegăite de limbă elinească sau
latinească şi decât toate nimicurile parfumate,
zorzoanele şi sclifoselile legate de rafinamentul şi
de pălăvrăgeala franţuzească.” Cu toate acestea,
nu o singură dată face trimiteri livreşti la idealuri
eroice de origine clasică (Hercule, Alexandru cel
Mare), ori vetero-testamentară (David, Samson).
Doar că acestea făceau oricum parte din cultura
populară, aşa ca baronul Münchhausen este mai
degrabă un kynegetofil şi un hoplofil, vânător şi
soldat, decât un bibliofil, un şoarece de bibliotecă. Idealul masculinităţii epocii, cel puţin pentru
o anumită categorie socială, în spaţiul nemţesc,
era oşteanul-cavaler şi vânătorul. Ne amintim
desigur de Don Quijote, menţionat in mai multe
rânduri de însuşi Don Münchhausen!

Kynegetofilii münchhausene

Baronul nostru poartă lupte grele cu fiarele lumii cunoscute lui! Sunt lupi, urşi, lei,

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 39

crocodili, mistreţi, vulpi, câini turbaţi (din aceia
mai urbanizaţi, din Sankt Petersburgul rusesc!),
dar şi altele, exclusiv victime, precum cerbii,
iepurii, prepeliţele, raţele, găinuşele. Iar fiecare
pradă suportă un tratament adecvat, în funcţie
de contextul vânătoresc şi de uneltele aflate la
îndemână. E fascinant să urmăreşti ingeniozitatea
fabulatorie a baronului când vine vorba de poveştile vânătoreşti.

Münchhausen e un mare kynegetofil!
Desigur,în cultura română ne amintim de scriitori şi vânători reali, împătimiţi, precum Mihail
Sadoveanu, Ionel Pop, Eugen Jianu, dar şi din
aceia care iubesc vânătorile şi cultura cauzată de
patima aceasta, din Antichitate (tratatele unor
Arrian, Oppian, Xenofon) numai pe hârtie. Şi
cine nu a frecventat măcar o dată, cu mai multă
sau mai puţină înţelegere, erudiţia din PseudoKynegetikos a lui Al. Odobescu? Dar să revenim
la neamţul nostru! Acesta era mare iubitor de cai
şi de câini (cred ca de pisicologie nici nu a auzit,
aceasta fiind plasată sclifosiţilor de francezi).
Dacă ar fi să propunem o interpretare
marţialistă asupra pasiunii pentru vânătoare a
reprezentantului unei clase sociale muribunde, ne gândim că acesta încă trăieşte idealurile
medievale ale vânătorii. Faţă de animale, chiar
şi în orizontul fabulei teriomorfe gândindu-le
natura, Münchhausen demonstrează permanent
un raport de dominare. Vânătoarea nu constă
în căutarea de hrană, aceasta este mai degrabă
o nevoie de afirmare a unei identităţi de clasă,
un raport seniorial faţă de supuşi. Avem de-a
face cu o obsesie a dominării şi chiar a devorării,
secundar, a controlului, dezgolirii fiarei, bestiei,
a inferiorului, a lăsării acestuia fără de substanţă, intimitate. Şi cum altfel să-ţi explici toate acele
eviscerări, din exterior, dar şi mai multe pornite
din însăşi interiorul creaturii, ori a trecerii acesteia prin ţeapă, prin frigare. Li se întâmplă şi oamenilor, celor de jos, asemenea lucruri, traversarea
corpului lor de diverse obiecte. Este cazul babei
care se trezeşte cu o ghiulea în gât şi trebuie să
o elimine, bătută temeinic cu un ciocan de către
soţ, pe… uşa din dos!

Nu o singură dată, Münchhausen însuşi
declară, se află pus în situaţia de a nu avea cu ce să
se apere, mai ales când întâlneşte bestii mitologice,
precum mistreţul şi ursul. De altfel, a vâna cele
două fiare cu (aproape) mâinile goale a fost dintotdeauna o probă iniţiatică, un rit de passage pentru
tinerii războinici candidaţi la statutul de războinic
deplin. Münchhausen chiar reuşeşte să captureze
un mistreţ (de la Herakles la St. Aug. Doinaş nu
scăpăm de fantoma acestuia!) cu mâinile goale,
prin eschive şi atragere în capcană, aşa ca-n Ju
Jitsu, unde te pliezi şi pe adversar îl fentezi.
O altă ispravă încărcată de trimiteri mito-

logice este supunerea calului nărăvaş, reperabilă
din aceeaşi repetitivă afirmare a dominaţiei omului asupra animalului, a culturii asupra naturii, a
raţiunii asupra instinctelor, dacă ni se îngăduie
să gândim în termeni bipolari. Münchhausen se
compară pe el însuşi cu Alexandru cel Mare şi al
său Bucefal. Cel puţin doi cai aduce la ascultare
baronul nostru, unul nefiind nici mai mult, nici
mai puţin decât un cal de mare, orbit şi supus cu
ajutorul măiestriei lui de prăştier (şi ce istorie are
arma în cauză!)
Münchhausen se identifică de multe ori
cu Hercule, eroul său mitic favorit! Ba mai şi
demonstrează forţa acestuia în mai multe rânduri: cară o trăsură în spinare, poartă doi cai la
subsuori (pe cel nărăvaş îl strecoară de-a dreptul
în buzunar), plimbă ditamai tunul prin mare, se
ridică, într-un soi de levitaţie, cu tot cu cal, dintr-o baltă trăgându-se de propria-i coadă! Ce mai,
baronul nostru este un adevărat super-erou, atât
fizic, cât şi metafizic, vom vedea!

Şinobisme şi bersekerisme
münchhausene
Activitatea şinobică, concept ce l-am
împrumutat din spaţiul niponez, pentru uzul
marţialismului, se referă la practicile de iscodire,
de spionaj, la infiltrări, asasinate, sabotaje şi alte
acţiuni militare şi marţiale similare, despre care
ştim că ţineau de preocupările unui ninja (shinobino-mono). Münchhausen se dedă şi el la astfel de
acţiuni. Astfel, se deghizează în popă catolic pentru a pătrunde neremarcat într-o tabără duşmană,
desigur că nu a turcilor, ci a francezilor, inamici
declaraţi. Oricum, dintotdeauna deghizarea în
popă sau călugăr a funcţionat de minune, dat
fiind numărul mare a acestora, fie ei din Apus, fie
din Răsăritul lumii noastre.

Cu altă ocazie, Münchhausen se transformă într-un urs. Mai clar, îşi asumă imaginea unui
urs, îmbracă blana unui urs proaspăt ucis, devine
un berseker de circumstanţă. Doar că nu-l stăpâneşte furia oarbă, obligatorie (îşi păstrează raţiunea, zice el) a unui berseker. El însuşi se prezintă
ca fiind de mărimea unui urs (dar să nu-i uităm
nici fundul mare de olandez, cu care acoperă
eficient spărtura dintr-o corabie pentru preîntâmpinarea unui naufragiu). Sau poate că devine şi
el un homo furens cu blană de urs, de vreme ce se
apucă de omorât, cu aceeaşi tehnică, mii de urşi
prostănaci care l-au primit cu prietenie. Trăieşte
Münchhausen într-o epocă a contradicţiilor, în
care sunt uzitate şi reciclate ingrediente de factură
mitico-simbolică străvechi, dar care pot fi înţelese
în termenii unor contradicţii, ai unor polarităţi :
raţiune-instinct, cultură- natură, om-fiară!
Münchhausen este un soi de Bear Grylls,

40 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

avant la lettre. Deloc lipsit de inteligenţa celui gata
să facă orice întru prelungirea-i în planul ontic al
acestei lumi, Münchhausen are în dotare tot felul
de tehnici de supravieţuire în sălbăticie. Ştie să se
camufleze când este atacat de fiare, să pândească
prada la adăpostul păpurişului, să improvizeze
o armă din orice. Uneori Münchhausen alege
vechea cale de salvare a pielii, ruşinoasa dar
sănătoasa fugă! Mai ales când există riscul de
a fi contaminat cu furia purtată de un câine
turbat. Care furie este contagioasă şi pentru
obiectele neînsufleţite, cum a păţit-o de pildă
chiar haina lui aruncată câinelui turbat, dintr-o
mare înţelepciune practică a supravieţuitorului
aflat în jungla urbană a unui oraş rusesc din
secolul al XVIII-lea!

Tehnici şi zone vitale de reţinut
Suntem bine informaţi de ghidul luptătorului münchhausenian unde este bine să lovim,
cum şi ce să folosim pentru a ne desfiinţa antagonistul. Se loveşte în ochi, în maţe de-a dreptul,
în dosul potrivnicului, (sub)om sau fiară, în gât,
în cap, precum a procedat David cu Goliat. Se
taie animalul în cruce pe frunte pentru o rapidă jupuire, se lovesc mistreţii peste colţi, se taie
capul leului dintr-o lovitură cu un simplu cuţit

www.zonaliterara.ro

de vânătoare, se retează degetele ursului polar cu
briceagul. Mai mult, există şi specialişti în asemenea zone vitale, care ştiu unde-i bine să loveşti:
„cândva îmi spusese un felcer bătrân că o lovitură
în şira spinării ucide pe loc.”
La un moment dat, de atâta kafteală fără
pauză, baronul Münchhausen intră într-un soi de
automatism al mişcării distructive. El devine un
Terminator al luptei neodihnite, având un braţ care
nu se mai opreşte din tăiat tot ce mişcă în jur, ameninţând chiar şi integritatea posesorului acestuia.
Din nou, ne întâlnim cu o metaforă a omului-maşină, a mecanismelor scăpate de sub control care
ajung să se răzvrătească împotriva stăpânului, a
creatorului lor. Sună destul de familiar, nu-i aşa?

Hoplofilie münchhausiană.
Arme reale, fantastice şi improvizate.
Baronul este de asemenea un hoplofil (de
la gr. Hoplon - armură, scut şi philein - a iubi, a fi
ataşat de) înrăit. El este înconjurat de arme, îşi
ţine puşca în colţul camerei, menţionează puşti
de firmă din epocă („puşca asta nouă făcută la
Kuchenreuter”), este înnebunit după specialiştii
în arme : „cine-mi cunoaşte patima pentru isprăvile ţintaşilor şi ale vânătorilor, va pricepe lesne
de ce nu i-am dat drumul minunatului ochitor.”
Activându-şi funcţia utopică (termen forjat de Ernst Bloch, şi pe urmele acestuia, utilizat
şi de Jack Zipes, cercetător al basmelor), baronul
Münchhausen visează că pe tărâmul lunar sunt

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 41

folosite arme vegetale, dar letale, să nu cumva
să ne închipuim că nu ar fi aşa! Astfel, să vedem
un pic cum arată o panoplie vegetală în viziunea
münchhauseniană : „armele cele mai de seamă pe
care locuitorii Lunii le folosesc în război sunt ridichile. Ele se aruncă aşa cum se aruncă suliţele, iar
cel atins de ridiche rămâne mort pe loc. Când nu e
timpul ridichilor, locuitorii le înlocuiesc cu cozi de
sparanghel. Scuturile sunt făcute din ciuperci.”
Relaţia hoplofilului Münchhausen cu
armele din dotare este destul de alambicată.
Uneori apelează la arme din panoplia consacrată,
puşti , săbii, pumnale de vânătoare, iar cu alte ocazii utilizează biciul. Când nu are nimic din panoplia personală la îndemână, foloseşte bolovani, ori
ghiulele, pe care le aruncă cu uşurinţă şi cu mâna
goală. Alteori utilizează arme de-a dreptul biblice
(praştia lui David) sau arme-simbol supra-încărcate simbolic (securea de argint a turcilor).
Praştia lui David, strămoş al lui
Münchhausen (oare cum l-or fi citit naziştii ţinând
cont de ascendenţa lui iudaică?), este o armă mai
mult morală şi metafizică decât practică. Morală,
pentru că salvează cu ea de la moarte (aruncă
o ghiulea cu praştia) doi condamnaţi englezi.
Metafizică, pentru că orbeşte un cal de mare, fiinţă
a abisurilor, a inconştientului, a incontrolabilului,
aruncând două pietre de cremene în ochii dihăniei. Ulterior (şi de ce nu ne-am aminti de alegoria
carului-suflet la Platon?) această praştie este reutilizată ca zăbală, frâu, adică un clar instrument de
control, de strunire a abisalului din filosof!
Ignorant ori ba asupra provenienţei unor
arme stranii, Bürger, prin lăudăroşeniile baronului desigur, ne aminteşte de existenţa unor securi
de argint, aflate în posesia tuturor paznicilor şi
grădinarilor turci, unde se afla Münchhausen
rob (ca Cervantes, cu vreo două secole înainte).
Într-adevăr, aceste securi erau în posesia unor
turci, dar aceştia erau dervişi, mistici şufi pentru care era un simbol, nu o armă practică. Un
simbol al cunoaşterii transcendentale. Armă cu
care Münchhausen aruncă după urşi, până în
Lună, dacă ni se îngăduie să esoterizăm, după
pasiunile care dereglează aspiraţia mistică. Ne
vedem puşi în faţa unei adevărate colecţii de
simboluri şi evenimente mistice legate de transcendenţă. Münchhausen, ca şi Jack din povestea
cu vrejul, cultivă un bob turcesc. Care, după
cum ne putem aştepta, creşte până la Lună, până
la Cer. Cu adevărat un axis mundi, un arbore
şamanic pe care Münchhausen se caţără până la
lumea spiritelor. Münchhausen este un şaman,
un iniţiat travestit în bufon, care ne reaminteşte
mereu de ştiinţa sacră a simbolurilor metafizice.
El purcede la o adevărată psihanodie, o călătorie
celestă, precum iluminatul peşterii platoniciene.
Urcă la cer, anabasic, şi apoi se întoarce, catabasic,

în lumea sublunară. Că astfel de mesaje esoterice
sunt transpuse într-o formă oarecum butaforică,
nu e deloc neobişnuit pentru scrierile de tip esoteric. Ca-n basme, unii doar râd, alţii se regăsesc
în râsu’plânsu!

Nepotrivite intrări şi ieşiri pentru arme
Uneori, în excesele lui kynegetice,
Münchhausen se transformă într-un adevărat
Vlad Ţepeş… al raţelor şi găinuşelor! Crud şi
freudian, ne pune în faţa unor concluzii legate
de o antropologie deloc puritană. Utilizând o
vergea ascuţită pe post de proiectil pentru puşca
lui, baronul ne spune că „am avut bucuria să văd
vergeaua căzând la o oarecare distanţă, după ce
înşirase pe ea, ca la frigare, vreo şapte găinuşe,
care se vor fi mirat, de bună seamă, pomeninduse aşa, din senin, trase în ţeapă.” Cu altă ocazie,
rezolvă doi urşi apelând tot la cele doua orificii
opuse (Gilbert Durand a scris câteva pagini consistente despre acest raport în Structurile antropologice ale imaginarului). Odată, un urs este supus
unei implozii viscerale prin ciocnirea a două
pietre de cremene azvârlite cu mare precizie
de Münchhausen, una pătrunzând prin gâtlej,
cealaltă ne putem imagina cu uşurinţă cam pe
unde… Alt urs este momit să lingă până la capăt,
oiştea unui car unsă cu miere, trezindu-se tras în
ţeapă! Predilecţia pentru uşa din dos a baronului
dă mult de gândit, şi nu de bine!

Întoarceri pe dos, jupuiri de viu
şi alte metode de tortură
Cu oarecare oroare (literară) te gândeşti
la tratamentele, simbolice, la care sunt supuse
bietele animale care-i ies în cale pătimaşului
baron în ale treburilor kynegetice. Desigur, nici
inamicii nu scapă ieftin, darămite animalele!
Dacă sintetizăm un pic arta torturii stăpânite
mult prea bine de către baronul oştean-vânătormarinar, aflăm următoarele: animalele şi păsările sunt trase în ţeapă (vergea, oiştea carului),
sunt ţintuite de copaci şi obligate să se autojupoaie de vii, sunt prinse de viscere şi întoarse
pe dos, apoi în starea asta zdrobite de pământ,
sunt ucise prin secţionarea măduvei spinării (cu
miile), un cal este tăiat în două, sunt decapitate,
sufocate cu părţi din alte animale, sunt ţinute
captive de braţele vânjoase ale baronului (cu o
tehnică din Wing Chun Kung Fu numită lap sao
„mâna-capcană”) până crapă de foame. Bătute în
stomac cu picioarele, din interior, până fac ulcer
etc. O adevărată cultură a torturii, pe înţelesul
copiilor, de parcă cele mai multe cărţi aşa-zis clasice pentru copii sunt chiar pentru aceştia? Sau
poate că cei mici nu-s chiar aşa de copii?...

42 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Înţelepciune marţialistă
pentru uzul altor epoci

A avea mintea golită de gânduri, aşa
cum numai un samurai posesor de ştiinţă zen era
capabil, în focul acţiunii combative, iată un ideal
marţialist! „Fără să stau mult pe gânduri, luai
unul din pistoale şi ochii”, - a acţiona fără a fi
obstrucţionat de gânduri, de minte, ne aminteşte
de arte precum cea a tragerii cu arcul, a eliberării
săgeţii când mintea este pe deplin vidă, când nu
există decât săgeata şi ţinta, nu şi intenţia, ca factor perturbator. Münchhausen este ochitorul perfect, uneori mai ratează, probabil când gândeşte
prea mult, artă care oricum îi displace profund.
Uneori Aventurile conţin îndemnuri, un fel
de manuale din lumea marţialismelor, care analizează condiţiile de reuşită, ca de pildă prezenţa de spirit,
care este „mama faptelor vitejeşti.” Münchhausen
ne împărtăşeşte tainele succesului său marţial, tot
sub forma triadică: noroc, vitejie şi vigilenţă! Cele
trei virtuţi militare şi kynegetice? Iată: ”eu am fost
întotdeauna vestit şi neîntrecut în privinţa cailor, a
câinilor şi a puştilor mele precum şi în ceea ce priveşte dibăcia de a le mânui.” De unde se vede că
ceea ce spaniolii experţi în arte marţiale renascentiste
numeau destreza, dexteritate, pricepere era o necesitate şi în educaţia nobililor Iluminismului, deloc
lipsiţi de pasiuni neraţionale.
Mai întâlnim de asemenea tot felul de
posesori de super-puteri, adevăraţi X-Men, tovarăşi de călătorie şi de aventuri. Ba mai învăţăm
şi metode de antrenament pentru îmbunătăţirea,
sau temperarea, condiţiei fizice, adică să alergăm
cu greutăţi la picioare. Unii sunt adevăraţi snipers,
ochind de la distanţe incredibile, esoteric citind,
fiind capabili de survolarea adevărurilor metafizice cu alţi ochi decât cei obişnuiţi, cu Ochiul Inimii.
Iarăşi, a ţinti bine (arcaş sau puşcaş), a nimeri
ţinta, a fi un bun ochitor, înseamnă şi a fi capabil
de discernământ spiritual. Cel care aude cum creşte iarba este acela dedicat contemplaţiei tainelor
adâncului. Cel care suflă ca nimeni este un practicant de pranayama, de yoga respiratorie, ori de taoistul qi gung. Reminiscenţe inconştiente, sau scriere esoterică la Bürger? Ca poet, îl suspectez mai
degrabă de cea de-a doua voită alegere, asumpţie
de la care am pornit în redactarea eseului.

Şi pentru că mereu m-am întrebat care-i
genealogia vorbei „bătaia este ruptă din Rai”, am
găsit o posibilă explicaţie la Münchhausen, care
pune în joc „mitul bunului sălbatic” şi efectul
paideic al kaftelii : „caţicul (şeful de trib – nota
mea, A.M.) ţinea morţiş să facă adevăraţi eroi din
toţi flăcăii supuşilor săi, pentru care motiv îi bătea
de-i snopea, cu propria lui mână!”

www.zonaliterara.ro

Metafore si simboluri
(mai mult sau mai puţin marţialiste)

Baronul Münchhausen de multe ori ne
propune un iter in silvis, un efort personal de a
ne regăsi drumul prin codrul înfricoşător, de a
deveni noi înşine Eroii. Exagerările lui ne apar
cât se poate fireşti tărâmului Mitului. A învinge
fiarele prin orice mijloace, directe sau viclene,
înseamnă de fapt a învinge instinctele, pasiunile.
Interpretare alegorică, simbolică, dar să ne amintim de ciudata istorie de la început în care lupul
sare peste om în faţa carului şi începe a îngurgita
motorul acestuia, calul, până la înlocuirea lui. A
bate cu biciul noul cal-lup înjugat, poate însemna
foarte bine şi o biciuire a fiarei din noi, o auto-flagelare. E acelaşi car care poartă şi ţine prizonieri
şi omul, şi fiara. Vedem trans-substanţieri teriomorfe, lupul se inserează în cal, îl penetrează ca
pe o teacă (vagina ii spuneau legionarii romanii
tecii în care îşi ţineau gladius-ul, sabia), dublă alegorie marţială şi erotică.

Îşi fac apariţia în poveste tot felul de personaje stranii, de factură cazonă sau forestieră.
Să-l pomenim numai pe generalul beţiv (viciu
soldăţesc de înţeles) care ne oferă imaginea unui
soi de cyborg avant la lettre, un om-maşină, concept de altfel întâlnit în Iluminism. Este un efect
al războiului cu turcii condiţia sa de om meca-

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 43

nic, cu partea superioară a craniului constituită
dintr-o calotă-capac de argint. Aventurându-ne
pe tărâmul simbologiei, nu ne putem abţine să
nu menţionăm viziunea asupra calotei craniene
ca un acoperiş al sufletului, care se „sparge” în
momentul morţi întru eliberarea acestuia. Briser
le toit de la maison îşi intitulează Mircea Eliade un
op care ne dezvăluie asemenea adevăruri. Mai
mult, se întâmplă ca respectivul general, posesor
al „acoperişului” detaşabil nu se îmbată, oricât
de mult ar bea, condiţie (era odată în Tibet un
asemenea dalai lama) care te face să te gândeşti la
puterea de detaşare a celui care nu se „îmbată” cu
treburi lumeşti, adică un jīvanmukta, un eliberat în
viaţă. Cu toate glumele lui cazone, Münchhausen
ne tulbură cu afirmaţii cu dublu înţeles legate de
nimbul, de aura din jurul capului generalului,
creată de aburii alcoolului la întâlnirea cu focul.
Dar cum ţinta noastră hermeneutică este discursul legat de kafteală ocultat pe tărâmul literaturii,
ne vom oprim aici.

Ochii, fie ai baronului, fie a unui lup, sunt
descrişi ca ignifori, ca purtători de foc, de lumină prin a căror prezenţă sunt reiterate valenţe
simbolice arhaice, tangenţiale adeseori tărâmului adevărurilor esoterice. Baronul improvizează
pragmatic pe baza unor înţelesuri simbolice uitate, sau voit denaturate. Şi totuşi, Iluminismul nu
a fost deloc lipsit de preocupări esoterice, ca să
amintim numai clasicul op al britanicei Fr. Yates,
Iluminismul rozicrucian. Poate părea stupefiant să
foloseşti o lovitură întru activarea forţei oculare
ignice, dar reminiscenţa arhaică e cât se poate de
transparentă. Lovitura de pumn este precum o
lovitură de ciocan (şi chiar există în aproape orice
artă marţială astfel de lovituri cu pumnul), despre
care ciocan (al lui Vulcan, făurarul divin) ştim
prea bine că produce scântei. Chiar şi expresia „a
fi lovit de vezi scântei sau stele verzi” (luminătorii de smarald, ca cei ai lui Oz, sau ai teurgilor
Antichităţii) îşi găseşte unele corespondenţe în
fenomene de natură mitico-simbolică deja consemnate. Dar, să vedem totuşi cum procedează
baronul pentru aprinderea prafului de puşcă,
atunci când îi lipseşte cremenea : „deschisei lagărul pulberii, îndreptai puşca înspre sălbăticiuni
şi-mi trăsei un pumn zdravăn în ochi. Dintr-o
atât de puternică izbitură se iscară puzderie de
scântei. Pulberea luă foc…”.

Münchhausen iniţiatul.
Buimăceala ca incubatio
Nu de puţine ori Münchhausen acuză
stări de cădere, de pierdere a conştiinţei şi a
memoriei, pe care un istoric al religiilor, ori vreun
alt cunoscător al fenomenelor mistice le-ar repera
cu uşurinţă ca aparţinând unor evadări din con-

diţia mundană. Münchhausen îi tot spune buimăceală acestei ieşiri, ek-stasis, din sine. Se întâmplă
când este lovit, când cade, când o face pe-a omulghiulea. Trăieşte morţi şi învieri, abandonarea
lumii durează câte trei luni, prietenii lui londonezi l-au dat deja la dispăruţi. Münchhausen este
un Zalmoxis neamţ care suferă periodic câte o
metanoia, uneori o păţeşte ca Iona, înghiţit fiind
de un peşte (ca şi Pinocchio de altfel, alt personaj
analizat esoteric de Elemire Zolla) .

O istorisire, oricât de simplu relatată,
poate trezi atenţia asupra prezenţei unor personaje, gesturi, ingrediente, simboluri cât se poate
de vizibile ca având o provenienţă mitică. Astfel,
calul lui Münchhausen ajunge la un moment dat
să fie retezat în două, în urma unei năvale, la
un asediu. Cal care nu moare, şi nu poţi decât
să te gândeşti la acesta ca la o maşinărie, un cal
mecanic cum ne amintim că am întâlnit şi prin O
mie şi una de nopţi sau, mai recent, în literatura
SF. Ghiciţi acum cine vine să dreagă şi să reîntregească respectivul vehicul de luptă? Un potcovar, adică un fierar, un făurar! Or, fierarul a
fost considerat dintotdeauna (ajunge să aruncăm
o privire prin Făurarii şi alchimiştii lui Mircea
Eliade ca să ne edificăm) un stăpânitor de taine
(ca şaman şi alchimist arhaic), un regenerator al
vieţii. Ceea ce şi înfăptuieşte pentru calul înjumătăţit, cu ajutorul laurului, a dafinului, plantă
a vieţii cu valenţe magice.

Concluzii hoplo-finale
De fapt, ce ne reaminteşte, cu titlu de
anamnesis martialist, povestea baronului neamţ?
Suntem puşi în faţa unor structuri şi scheme arhetipale, sinteze subtil camuflate în butaforii şi în
bufonerii. Ne aflăm înarmaţi cu o imaginaţie creatoare similară lumii basmelor, precum cele din
Pentameronul lui Basile, destinate să retrezească în
noi, să insufle nostalgia pentru un iter in silvis personal, pentru iniţierile războinice şi kynegetice,
care nu o dată se suprapuneau în alte vremuri. Să
fii un hoplofil într-un sensul iniţiatic, să frecventezi cât îţi stă în puteri arhetipul Eroului.
Scrisă în sec. XVIII, veac în care încă
se scria şi se citea esoteric, „printre rânduri”,
marea aventură kynegetică şi marţială a baronului Münchhausen ne-a impus mai multe nivele de
lectură. Sunt, fără nici un dubiu, camuflate aici,
în text, mult mai multe înţelesuri decât acela hilar
şi literal, la prima vedere conceput să stârnească amuzamentul cititorului frivol. Cum, necum
m-am străduit să arăt că, oricât de fugar, dincolo
de lectura marţialistă, care nu este nici ea una pur
şi simplu literală, pot fi accesate lecturi mitice şi
simbolice. Care abundă pentru cititorul cu lentilele bine şlefuite, fie şi de Spinoza însuşi…

44 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

P

edalam de zor, mă întrebase Loredan de
dimineaţă dacă nu dăm o tură cu bicicletele. Nu-mi
aduceam aminte să mă mai fi chemat vreodată,
întotdeauna trăgeam eu de el, şi m-am gândit, uite,
mă, i-a venit ăstuia mintea la cap, şi-am spus cum
să nu, super, hai să mergem, până nu ne omoară
căldura. Pedalam de zor, aşadar, prinsesem un pic
de viteză, eram cu câţiva metri în faţa lui Loredan,
când, la un moment dat, l-am auzit strigând stai,
mă, stai. Am crezut că i-a picat lanţul, avea un jaf
de biţă, îl mai luam uneori la mişto pe tema asta.
Am încetinit şi mi-am întors capul. Loredan îşi
parca bicicleta pe marginea drumului. M-am dat
jos şi-am strigat și eu, ce s-a-ntâmplat, mă, de ce
te-ai oprit. N-a răspuns, venea înspre mine cu pas
domol, era cam roşu la faţă, de la efort, mi-am spus
şi l-am aşteptat. Când a ajuns foarte aproape, şi-a
luat avânt şi mi-a tras un pumn în nas. Am căzut
pe spate ca o plăcintă. Peste mine, bicicleta – mă
prinsesem ca prostul de ghidon.
M-am speriat rău. Mă lovise din senin şi
habar n-aveam ce are de gând. De fugit nu prea
aveam cum să fug, de dat înapoi nici nu-mi trecea
prin cap, m-ar fi spart Loredan, era bine făcut şi
cu un cap mai mare decât mine. L-am privit cu
coada ochiului. Îşi pusese mâinile-n şolduri şi şuta
în pietricelele de pe drum, în direcţia mea. Unele
mă nimereau, le simţeam ca pe nişte urzicături.
Mi-am dus mâna la nas, să văd dacă se umflase.
Mă tot întrebam ce l-a apucat şi deodată mi-a
trecut prin minte că are legătură cu ce-i făcusem
soră-sii, Loredana, cu o seară în urmă. Dar ce
treabă avea el? Şi, chiar dac-ar fi avut, de unde să
fi aflat? Loredana sigur nu-i zisese, mă şi avertizase, auzi, să nu-i spui lui frate-miu! De ce? Aşa!
Oricum, şi dacă m-aş fi apucat să-i povestesc, ce?
Da, ştiam că e cam nebun, una-două sărea la harţă
din te miri ce, dar, la naiba, eram prieteni! M-am
mai gândit că poate s-o fi enervat că am pedalat
mai tare şi l-am lăsat în urmă. Cu sau fără un

www.zonaliterara.ro

motiv anume, tot aiurea era. În mine nu dăduse
niciodată Loredan, nici măcar în joacă, şi nici prin
gând nu mi-ar fi trecut că o să mă caftească vreodată.
Din depărtarese auzea huruitul unei
maşini. Am împins bicicleta în lături, m-am ridicat şi mi-am scuturat hainele de praf. Aveam o
zgârietură la cot. Nu era cine ştie ce. M-am uitat
la Loredan. A rânjit şi a scos o ţigară din buzunar.
Hai să stăm un pic de vorbă, a spus, uite-acolo, şi
a arătat spre copacul de pe marginea drumului. La
umbră, să nu faci insolaţie, săracu’ de tine, a zis şi
a râs. Continua să se comporte ciudat. Îmi venea
să-l întreb ai înnebunit sau ce dracu’, dar nu eram
în stare să scot un cuvânt. Ne-am luat bicicletele
din drum şi ni le-am proptit de pom. Stai jos, a
zis Loredan. M-am supus. El a rămas în picioare,
în faţa mea, şi a scuipat între noi. Apoi şi-a aprins
ţigara şi a tras cu sete din ea. Maşina a trecut în
viteză şi a ridicat praful în urma ei, mi-a intrat în
gură şi-n ochi.
Na, vrei şi tu? a întrebat Loredan şi mi-a
întins ţigara.
Era un semn bun. M-am relaxat puţin şi

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 45

am primit, deşi n-aveam chef să fumez.
Poate minţi! Te bat dacă minţi, a spus
Loredan şi s-a lăsat pe vine, în faţa mea. Tocmai
trăgeam din Kentul lui. Mi-am ţinut răsuflarea.
Am înghiţit fumul şi i-am înapoiat ţigara, cu ochii
la scuipatul care se scurgea încet spre rădăcina
firelor de iarbă. Dacă minţeam? În legătură cu
ce? Nu, nu putea fi vorba de povestea cu soră-sa!
N-avea de unde să afle! Doar dacă… Doar dacă
ne spionase! La naiba, era posibil. Şi n-a zis nimic
atunci, a aşteptat dimineaţa, m-a ademenit, ştia
că-mi place s-o iau pe coclauri cu bicicleta. Mi-a
umflat nasul, acum voia detalii. Să nu mint, că
mă bate. Să-i spun. Tot! Am simţit că trebuie să
zic ceva.
Am pedalat prea repede, am îngăimat. N-am
văzut c-ai rămas în urmă, nu mi-am dat sea…
Bă, lasă vrăjeala, nu fă pe şmecheru’ cu
mine! a zbierat Loredan.
Riscam să-mi pişte încă una în nas. Mi-am
luat inima-n dinţi, ce să fi făcut, mă tot zorea, să
zic, să zic, să nu cumva să mint.
Ea… ea a început, am bâiguit. Stăteam…
stăteam pe… pe canapea. Stăteam amândoi acolo,
am spus. Ea într-o parte, io în alta. Ne uitam la
televizor. Şi… şi a tot butonat până a ajuns la un
film. A dat sonorul încet şi-a lăsat acolo. Şi cum ne
uitam noi la film, mi-a zis tu vezi ce face ăla? Şi io
am spus că da, văd, normal că văd, da’ de ce mă
întreabă şi ea a spus că de aia. Şi că să fac şi eu la
fel. Şi io am tăcut, că mi se părea ciudat. Şi ea a zis
na, hai odată, faci sau nu? Şi io am…

Stai, stai aşa, a spus Loredan. Unde te
grăbeşti?

Nu mă grăbesc, am bâiguit.

Ba te grăbeşti! Îţi spun io că te grăbeşti! Uităte la mine, a strigat. Apoi a tras din ţigară şi mi-a
suflat fumul în ochi. M-am dat într-o parte. A rânjit.
Mă înspăimânta tot mai tare Loredan.
Mă scosese de-atâtea ori din încurcătură şi-acum
stătea pe vine în faţa mea, mă afuma şi mă
ameninţa. Se comporta ca şi cum n-ar fi dat doi
bani pe mine, mă intimida rău de tot. Îl simţeam
în stare de orice. Ce voia de la mine? Adevărul
îl scotea din sărite. Minciuna, şi mai rău. Te bat
dacă minţi, aşa zisese. Dacă începeam să-l aburesc, trebuia să fiu sigur că nu ştie nimic, că joacă
la cacealma. Dar cum să-l fi minţit? Mă cunoştea
bine. Şi chiar dacă mi-ar fi ieşit, cum ar fi dac-ar
afla după aia adevăru-adevărat? Mai devreme
sau mai târziu tot aş fi mierlit-o.
Mi-a trecut prin cap să pândesc un moment
prielnic şi s-o tai de-acolo, să-mi iau bicicleta şi să
gonesc, cu rabla lui nu m-ar fi ajuns în veci. N-aveam
timp de planuri, nu mă slăbea deloc animalul. M-am
uitat în ochii lui şi i-am îngăimat numele. Loredan.
Ă? Ce-i?

Sunt eu, Florin.
Tocmai de-aia, a zis el şi mi-a arătat
pumnul strâns. Mi-am băgat capul între umeri și
m-am chircit. A rânjit din nou şi a proiectat mucul
de ţigară în trunchiul copacului.
Lasă astea, a adăugat. Zi, cine era ăla?
Care… care ăla, am întrebat.
Mă, iar faci pe prostul? N-ai zis că stăteaţi
pe canapea şi vă uitaţi la televizor?
Am dat din cap.
E, şi n-ai zis că soră-mea a dat la un film?
Am dat iar din cap.
Şi ce-ai mai zis?
Că mi-a spus să fac ca ăla.
Ei, şi-atunci, ce nu ţi-i clar?
În clipa aia am realizat că oricât de stăpân
aş fi fost pe mine şi oricât de bine m-aş fi prefăcut,
tot m-ar fi prins cu fofârlica. Punea întrebări,
despica firu-n patru, nu-i scăpa niciun detaliu, mă
intimida în mod repetat. Am tras aer în piept.
Era unul blond, am spus. Semăna cu Brad
Pitt, da’ nu era Brad Pitt. Habar n-am cine era, un
francez, că tot zicea je t’aime.
Aha, a spus Loredan. Mai departe, tu ai
tăcut, ea a insistat, tu ai tăcut în continuare. Aşa a
fost? Nu minţi?
Am dat din cap. Nu minţeam.
Bun. Şi franţuzu’ ăsta era singur?
Nu. Era cu una. Stăteau pe un pat, se
ţineau în braţe. Au început să se mângâie, şi-atunci
Loredana a zis na, faci sau nu, şi eu n-am făcut
nimic, că era prea ciudat.
Îhîm, a mormăit Loredan. S-a ridicat, a
făcut câţiva paşi şi s-a descheiat la şliţ. Întâi s-a
pişat pe mucul de ţigară, apoi pe bicicleta mea.
Mi-a fost teamă că o să se pişe pe mine, mai
făcuse odată pe unul după ce-l bătuse măr. Am
simţit câţiva stropi ricoşând din bicicletă pe mâna
mea. Nu-l mai suportam!
Am închis ochii şi gândurile mi-au zburat la seara de dinainte. Loredana s-a apropiat,
a tras pătura peste noi şi s-a ghemuit în mine.
Am simţit furnicături în mâini şi în picioare,
îmi plăcea ce se petrece, mai cu seamă că totul
venea pe neaşteptate. Eram derutat, niciodată
nu mă gândisem la ea altfel decât ca la o soră şi
nu-ndrăzneam să mă mişc de teamă că o să spulber
totul. M-a atins pe obraz, iar eu i-am dibuit mâna
pe sub pătură. N-o priveam, nu mă privea, ne
uitam la televizor. Eram curios şi crispat, ardeam
tot sub pledul ăla. Apoi s-a izbit uşa de la intrare şi
ne-am smucit amândoi, speriaţi. Loredana a stins
televizorul. S-a făcut beznă. În curând şi linişte.
Am auzit din colţul ei o fâşâială. Când s-a lipit din
nou de mine, am înnebunit. Nu mai avea nimic pe
ea! Hai odată, dă jos, mi-a şoptit, şi a pornit televizorul. M-am executat. Ardea şi ea, parcă mai tare

46 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

decât mine şi-şi tot freca sânii mici de braţul meu.
Erau şi ăia, franţuzii, dezbrăcaţi, stăteau tot aşa,
unul într-altul, doar că trăncăneau. Eu n-aveam
chef de trăncăneală, îmi vâjâia capul, îmi pocneau
tâmplele, ameţisem, voiam mai mult, nu-mi mai
păsa de nimic, aşa că am închis ochii şi-am bâjbâit
pe sub pătură după Loredana. S-a ferit şi mi-a dat
un picior. Nu m-a durut, am dat şi eu din picioare
până a picat pledul pe jos. Loredana s-a urcat cu
genunchii peste mine şi m-a apucat de păr. Trăgea
de chica mea într-o parte şi-n alta. Nu mă durea.
Mai faci? Nu, Lore, am zis şi n-am ştiut unde să
mă mai holbez. Mai faci? Nu, Lore, am zis şi-am
prins-o de sfârcuri. Sigur? Sigur, Lore, am horcăit
şi mi-am dat drumul. M-a muşcat de obraz şi m-a
lăsat. Eram moale ca o cârpă. M-am întins după
tricou şi m-am şters cu el. Ne-am îmbrăcat pe furiş,
fiecare în colţul lui de canapea. Auzi, să nu-i spui
lui frate-miu, a mai zis Loredana. De ce? Aşa! Bine,
am șoptit și m-am strecurat afară. Se răcorise, iar
tricoul ăla prost se tot lipea de mine.
Loredan s-a-nchis la pantaloni, şi-a aprins
încă o ţigară şi s-a lăsat din nou pe vine, în faţa
mea. Mi-a suflat fumul în ochi.
Avea dreptate Loredana. Cum să-i fi spus
toate astea nebunului? Uite-l, rânjea şi mă tortura cu
întrebările şi cu gesturile lui idioate. Era în stare să
mă linşeze! Îşi bătea joc de mine în ultimul hal! Furia
punea încet-încet stăpânire pe mine, o simţeam venind
în valuri, inundându-mi ochii, urechile, tâmplele,
inima, stomacul, braţele, picioarele, fiecare bucăţică
a corpului. Îmi înfigeam unghiile în podul palmelor

www.zonaliterara.ro

şi-mi venea să-nchid ochii şi să-l lovesc pe Loredan
cu pumnii, la nimereală. Îl uram. Pentru ce-mi făcea
şi pentru că n-aveam curaj să mă bat cu el.
Gata, bă! am izbucnit. Ce-i cu tine? Lasămă-n pace! Şi l-am împins.
S-a dus puţin pe spate, s-a sprijinit în
mâini şi a revenit la poziţia de dinainte. A rânjit
iar. Să-i zic tot şi mă lasă.
Nu-l credeam. L-am împins din nou şi
m-am ridicat brusc. Am tăiat-o spre bicicletă şi
de-acolo mai departe, spre casă. Dădeam la pedale ca niciodată, gâfâiam şi tremuram tot, te bat
te omor bucăţi te fac nu te iert nu scapi, zbiera
Loredan, îl auzeam tot mai stins pe măsură ce
prindeam viteză şi puteri. O vreme n-am avut
curaj să mă uit peste umăr, nu suportam gândul
că-l voi vedea în spatele meu, cu rabla lui cu tot.
Când m-am întors, în sfârşit, n-am văzut decât o
dâră de praf în urma mea. Scăpasem.
Mi-am pipăit nasul. Mi-am înmuiat degetele
în gură şi-am dat cu salivă, să se ducă sângele de pe
cot. Cu bunică-mea o să rezolv uşor, mi-am spus, o
s-o aburesc c-am picat cu bicicleta. E proastă baba,
şi cam senilă, o să mă creadă. Cum aveam să mă
feresc de nebunul de Loredan timp de patru zile,
până începea şcoala şi plecam la ai mei, asta era altă
mâncare de peşte.
Am treișpe ani, azi-mâine sunt bărbat, ce
naiba, m-am încurajat. Mi-am şters lacrimile de
pe obraji şi-am pedalat în continuare.
* din volumul “Ai uitat să râzi”, aflat în pregătire.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 47

Scena I

Scara unui bloc. Un domn, îmbrăcat în
tradiţionalul treining moldovenesc ţinînd o mapă în
mînă, stă pierdut între două uşi. Priveşte în dreapta
(unde e subsolul) apoi în stânga, apoi în dreapta.
Şovăie o clipă şi se întoarce din nou spre uşa din
stînga; observă un afiş.
Debutantul (silabisind allegro): E-di-tu-ra PrintEs-presso…. şi… (surprins) asociaţia locatarilor.
(dă din umeri, bate şi deschide uşa)

Locatarul 1 (acelaşi joc): Era mai bine
în comunism, vă spun eu. (după ce se uită la
mapă) Pentru apă?

Debutantul (surprins): Aici nu e editura
Espresso?

Locatarul 1 (pufnind dispreţuitor): Va să
zică eşti cu dinastea.

Debutantul (mîndru): Sunt un tînăr poet.

Locatarul 1: Mă rog… stai la rînd.

Debutantul jignit aşteaptă. Coada nu
înaintează. Casieriţa continuă să joace Solitaire.

Scena II

Sediul editurii şi al asociaţiei locatarilor este
o cămăruţă alcătuită în mare parte de un birou pe
care se află un calculator. Restul camerei este ocupat de volume, teancuri de hîrtie şi dosare aşezate
pe podea. Printre ele se plimbă un individ cu un tic
nervos evident care îşi tot umple ceaşca de cafea de
la flitru. Pe peretele din spate, un poster cu figura
lui Samuel L. Jackson pe care scrie: Never stop the
presses, motherfucker! şi lîngă, un mic afiş. La
calculator, casieriţa joacă Solitaire. Nişte oameni
îmbufnaţi stau la coadă.
Debutantul intră; priveşte timid în jur. Se
aşază la coadă.

Locatarul 1 (după ce-l studiază cu atenţie
pe noul venit): Greu ne mai încarcă ăştia.

Debutantul (neînţelegînd): Poftim?

Locatarul 1 (cu lehamite): Nişte hoţi…

Debutantul zîmbeşte stingherit şi dă din cap.

48 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Se aude un clopoţel. Cei care aşteaptă se foiesc.
Casieriţa scoate un carton pe care-l agaţă în faţa
biroului: „Pauză de masă”.

Debutantul se tot uită la ceas.

Locatarul 1 îi şopteşte ceva celui din faţa sa.
Amîndoi se uită la debutant, care se preface că nu
observă.

Locatarul 2 (cu superioritate): Şi deci…
Vrei să publici, ai? Debutantul nu răspunde. (cu
nostalgie) Am fost şi eu aşa o dată. Am vrut şi
eu să fiu artist. (dispreţuitor) Tineretul ăsta…

Locatarul 1: Voi credeţi că aşa o să trăiţi!
Din scris! Ehe, acum nu mai e aşa, băiete! Pe
vremea mea poeţii erau de la stat, dar acum,
dracu vă mai ţine (rîde).

Se aude clopoţelul şi casieriţa revine la
birou. O femeie în jur de patruzeci de ani îmbrăcată
în tradiţionalul capot dobrogean, ţinînd o hîrtie în
mînă înaintează:

Locatara (furiosso; presto): Doamnă! Aşa
ceva nu se mai poate! Sunteţi nişte nesimţiţi!
Eu nu plătesc! Să fie clar! Eu nu plătesc! Da ce e
asta?! Cît o să…
Casieriţa (calm; indiferent): Bună ziua!
Cu ce vă pot ajuta?
Locatara (acelaşi ton): Mi-aţi trecut o persoană în plus la întreţinere! Şi nu plătesc!

Locatarul 1 (intervine din spate): Cît o să
ne mai furaţi?

Casieriţa (spre locatară; aer apatic): Mda…
păi aveţi de plătit 35 de lei.
Locatara: Eu nu plătesc pentru două persoane! Soţul meu a murit de trei luni, Dumnezeu
să-l ierte!
Casieriţa: Deci spuneţi că locuiţi singură.
Locatara (hotărîtă): Singură!
Casieriţa (pe un ton meschin): Singură,
singurică?
Locatara (mai puţin hotărîtă): Da.
Casieriţa (acelaşi joc): Singură, singurică,
ziceţi…..
Locatara (nu foarte hotărîtă): Mda…
Casieriţa(allegro): Şi pe domnul Mitrel,
unde-l trecem? La dumneavoastră sau la apartamentul dumnealui?
Locatara (încurcată): Şti…
Casieriţa (întrerupînd): Deci pe domnul
Mitrel îl trecem la apartamentul 12. Să-i spun şi
doamnei Mitrel?
Locatara înghite în sec; tace.
Casieriţa (triumfătoare, dar pe un ton binevoitor): Aveţi 35 de lei.
Locatara plăteşte şi iese furiosso din scenă,
trîntind uşa.
Locatarul 1 (zîmbind maliţios): Famelie

www.zonaliterara.ro

mare, remuneraţie mică…
Debutantul (foarte confuz) : Mă scuzaţi!
Mă scuzaţi! Aici este pentru editură?
Casieriţa: Da, dar ăla e rîndul pentru
asociaţie. (adresîndu-se mulţimii) Toţi artiştii să
formeze rînd în dreapta camerii, vă rog!
Debuantul (se îndreaptă ţanţoş şi se aşază
în faţa biroului; arătînd spre mapă) vreau să-mi fac
comandă de o carte.
Casieriţa (acelaşi aer): Adică…. Vreţi să
publicaţi?
Debutantul (înroşindu-se, aproape în şoaptă):
Da… mă scuzaţi. Asta am vrut să spun.
Caseriţa: Şi ce aţi vrea să publicaţi?
Debutantul (intimidat de tonul caiseriţei):
O cărticică…
Casieriţa (ridică o sprînceană; cu ironie):
Evident, doar nu puteţi publica o…
Debutantul (rîde stingherit): Aşa e…Aşa
e…
Casieriţa (allegro): Poezie, proză? Mai
sunt artişti care aşteaptă să se afirme! Doar nu
sunteţi vreun Eminescu.
Debutantul (priveşte în spate): Dar nu
mai e nimeni.
Casieriţa: Şi ce-i cu asta? Proză, poezie?
Debutnatul: Poezie.
Casieriţa (către debutant): Aşteptaţi o
clipă. (se întoarce cu faţa spre rîndul de locatari;
acelaşi aer apatic) Următorul…
Urmează un domn, trecut de patruzeci de an
cu mustaţă, grăsuţ, dar chipeş.
Domnul furios (vorbind foarte clar şi tare):
Bună ziua. Aş vrea să-mi explicaţi, dacă se poate,
cum de se poate aşa ceva în ţara asta? (Allegro)
Cum de e posibil, ca oamenii să fure în asemenea
hal în ţara asta? Cum e posibilă o asemenea lipsă
de morală? (furiosso, gesticulînd puternic; îl loveşte
pe debutant) Cum Dumnezeii morţii mă-sii ? Bă!
Sunteţi proşti? Futu-vă Biserica mamii voastre! Bă!
Eu nu plătesc atîta! Aţi auzit, domnişoară? Eu nu
plătesc!
Debutantul lovit, se retrage într-un colţ,
ferindu-se de gesticulările domnului.
Casieriţa (apatică): Aveţi 150 de lei.
Domnul furios (furiosso): Domnişoară!
M-aţi auzit? Eu nu plătesc! (loveşte pe debutant)
Casieriţa (cască): Aşteptaţi o clipă. (către
debutant) Aşa…deci… poezie… despre ce?
Debutantul (ţinîndu-şi mîna la ochi; grăbit): Despre orice.
Casieriţa (dă dezamăgită din cap; notează
ceva): Sunt scrise de dumneavoastră?
Debutantul (încurcat; puţin jignit): Da..
da.. Bineînţeles! (încearcă să rîdă) Cine altcineva?

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 49

Casieriţa (serioasă): Păi le-ar fi putut
scrie, Mateiaş. Nu-i aşa, Mateiaş?
Mateiaş (plimbîndu-se cu ceaşca de cafea în
mînă; pe un ton morocănos): Dea…
Casieriţa: Şi cîte exemplare?
Debutantul (grăbit; se uită speriat la domnul furios): O sută!
Casieriţa (dezamăgită): Asta nu e bine….
Debutantul: O mie!
Casieriţa (acelaşi joc): Nu… nu e bine..
Debutantul (încasînd din cînd în cînd lovituri de la domnul furios): Zece mii!
Casieriţa: Vreţi copertă?
Debutantul (aproape ţipînd): Da…da…
DA!
Casieriţa (către Mateiaş): Mateiaşule, o
copertă pentru domnul!
Mateiaş bolboroseşte ceva şi iese din scenă
printr-o uşă din spate.
Casieriţa (către debutant): Ora 14! Mersul
piticului, vă rog! Procedură standard pentru
artişti.
Debutantul (acelaşi joc; confuz): Poftim?
Casieriţa (ordonînd): Mersul piticului!
Debutantul se conformează încurcat.
Domnul furios (întrerupînd): Cucoană! Nu
vă e ruşine?! Mi-aţi trecut.. (caută pe factură tremurînd de nervi)… vă rog să vă uitaţi… mi-aţi trecut..
40 de metri cubi… Vă rog să-mi spuneţi, cum
dracu, tu-i camfora mă-sii consum eu cu nevastămea 40 de metri cubi de apă pe lună?!
Casieriţa (prompt): V-am trecut şi cubii
doamnei Pişcu.
Domnul furios (surprins, confuz): Cum?
Casieriţa (surprinsă): Cum, nu o ştiţi?
Doamna Pişcu! Cea a cărei soţ a decedat acum
trei luni… Dumnezeu să-l ierte (îşi face cruce,
evlavioasă)
Domnul furios (înroşindu-se, încurcat,
puţin bîlbîit şi puţin moldoveneşte): O..o ştiu pe
pe doamnă..Da.. da’ nu prişep de de di şi i-aţi
trecut apa la mini.
Casieriţa (puţin amuzată; imitînd accentul): Păi cum di şe? Pentru că pi dumniavoastră
v-am trecut la dumneaei la întreţînere. E procedură standard.
Domnul furios (bîlbîindu-se; din ce în ce
mai furios): Păi şi ce? Eu locuiesc la dumneaei?
Eu trec doar în vizită şi niciodată nu beau apă!
Eu am nevastă! Copii în Italia! Ce treabă am eu
cu doamna Pişcu?
Casieriţa (solemn): E procedură standard.
Domnul furios (hotărît): Ei, lăsaţi! Lăsaţi
că rezolv eu cu ea! Tu-i camfora mă-sii! (se

îndreaptă spre ieşire. Deschide uşa şi se întoarce
înainte de a ieşi) Dacă ştiam că mă încarcă la
întreţinere, rămîneam la nevastă! (iese furiosso,
după ce-i dă un şut debutantului)
Debutantul (se ridică de pe jos ţinînduse de burtă; vlăguit): Gata cartea?
Casieriţa (rîde): Dar ce credeţi dumneavoastră? De parcă pentru Goethe a fost mai uşor..
Mai rămîne de discutat problema pozelor.
Debutantul: Poze?
Casieriţa (mirată): Vreţi şi poze?
Debutantul (atent): Nu mulţumesc. Nu
e nevoie! Se înţelege şi aşa.
Casieriţa (îl priveşte în ochi): Asta credeţi? (în timp ce scrie, cu un zîmbet răutăcios) Aşa
zicea şi Dragoş Popa…
Debutantul: Cine e Dragoş Popa?
Casieriţa: Exact. (din nou privindu-l în
ochi) Deci… vreţi poze sau…?
Debutantul (se gîndeşte puţin): Păi…
decît să nu înţeleagă… (pe un ton conspirativ)
Ştiţi... e destul de important… Eu am scris despre
viaţă, iubire, Dumnezeu… ar fi păcat să nu se
înţeleagă… (hotărît) Aşa că, da, vreau poze!
Casieriţa: Cu pisicuţe?
Debutantul (şovăind): Îs explicite?
Casieriţa: Credeţi-mă… toţi vor înţelege!
Debutantul (puţin superior): Pff… mă
îndoiesc…
Casieriţa (tastează ceva fără să ia seamă):
A-ha.. Mateiaş! Fă şi nişte pisicuţe pentru
domnu’! (către debutant) V-ar interesa şi programul nostru de marketing?...
Debutantul: Sună bine… dar ce este mai
exact?
Casieriţa (allegro vivace, ca şi cum ar recita): Noi la editura Espresso, avem un program
super eficient de marketing pentru tinerii scriitori! Avem relaţii cu toate cenaclele din ţară
şi regulăm organizat scriitori (se opreşte, încearc
să-şi amintească) mă scuzaţi, am vrut să spun că
organizăm regulat schimburi de scriitori. V-ar
interesa un asemenea schimb?
Debutantul (puţin îngrijorat): Da…
Casieriţa (jovială): Excelent! (caută pe
calculator) Avem un loc liber la cenaclul…
Sămînţătorul din Dolhasca. E bine?
Debutantul (stingherit): Da… de ce nu..
Casieriţa: Excelent! Vă programez pentru luni la cinci. E bine?
Debtantul: Da…de ce nu…

Casieriţa (ignorîndu-l): Buuuun! Gata! (apasă
triumfător tasta Enter) Sunteţi poet! Felicitări! Vă
costă…. (bonul iese din casa de marcat. Casieriţa rupe şi
citeşte tare) 3500 de lei şi 76 de bani!

50 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Debutantul (flatat, emoţionat; se ridică în
picioare şi în timp ce pune banii în mîna casieriţei):
Vă mulţumesc din suflet, mereu mi-am dorit.
Cînd să vin pentru a-mi lua copilaşul?
Casieriţa : Îl puteţi lua şi acum dacă
vreţi.
Debutantul: Vai! E gata? Deja! Da, da!
Desigur! Mi-ar plăcea tare mult.
Casieriţa (strigînd): Mateiaş! Adu’ volumul!
Mateiaş intră în scenă ţinînd volumul: nişte
foi A4 cusute între ele şi învelite cu un carton pe care
stă agăţat o poză cu o pisicuţă prinsă cu o piuneză.
Debutantul (luînd tremurînd volumul în
mînă; plîngînd de fericire): Dacă-mi daţi voie…
(mai tare, către mulţime) Dacă-mi daţi voie… aş

www.zonaliterara.ro

vrea să citesc o poezioară! Numai una (începe
fără a aştepta vreun răspuns)
„Iubesc doi ochi albaştri ca luna!
Doi ochi, de dac liber!
Ce scobesc în piatră de unde izvorăşte
viaţa!
Şi-mi spun: (aprope ţipînd) Aceasta este
arta!”

Mateiş aruncă cu o maşină de scris în capul
debutantului. Acesta cade leşinat.

Mateiaş (autoritar): Autorul a vorbit!
Locatarul 2 (privind poetul decăzut, cu
melancolie) : Apăi… după cum e zicala… Ăsta e
ars brevis!

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 51

*

(Studenta criminală se apropie de „juriul”
reprezentat de public) Fiecare dintre dumneavoastră aveţi mame! (Arătând cu degetul) Şi
dumneavoastră… Şi dumneavoastră… Că doar
nu aţi fost concepuţi în eprubete! Iar mamele
sunt fiinţe sublime. Indiferent de condiţia lor
socială! (Cu emfază) O mamă poate fi un medic
celebru, un profesor emerit, poate fi un cercetător
care să inventeze un tratament revoluţionar sau
noi tipuri de carburanţi. O mamă poate fi patron
de companie comercială, poate avea zeci de
vapoare în subordine sau poate fi chiar şi preşedinte de ţară! (Lasă tonul jos) Dar o mamă poate
fi şi o cusătoreasă prost plătită, poate fi o femeie
de serviciu sau, de ce nu, o curvă… Imaginaţi-vă
cum îşi spală sânii profanaţi de palmele şoferilor
de tir, apoi îşi alăptează copilaşul… Sau, ca să mă
refer la mine, poate fi o studentă care se prostituează pentru a-şi creşte viitorul copil, când cel
care a lăsat-o gravidă nu-i mai răspunde pe nici
un telefon! (Brusc, tare) O mamă poate fi şi o
criminală! (Priveşte ascuţit către public) În camera
întunecată, sânii ei, plini de laptele care v-a dat
vlagă, au fost pălmuiţi de moşul libidinos. Sfârcurile
sucite până la sânge. Buzele care v-au sărutat pe
frunte, muşcate, rupte. Pântecele în care aţi înmugurit, lovit cu pumnii şi cu picioarele.

(Câteva momente de pauză) Dar nu, nu
trebuia să fi pus mâna pe cuţit! (Mieroasă) Acum,
spuneţi, ce vină are copilul? (Cu un aer vag, filozofard) Desigur, copiii se nasc cu păcatul originar… Dar îmi poate cineva explica de ce un copil
ar trebui să se nască după gratii? Ce Dumnezeu
ar fi acela care ar condamna un prunc să fie
alăptat între pereţii ăştia reci şi plini de mucegai?
Cine şi-ar putea imagina un sân plin de lapte
strivit între gratiile astea, ruginite, de metal?

(Pe un ton grav, politicos) Doamnelor şi
domnilor, stimaţi membri ai juriului, eu nu am
venit în faţa dumneavoastră pentru iertare, ci

52 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

am venit să pretind ca sufletul căruia îi voi da
viaţă să se nască în libertate. Pentru el am venit,
nu pentru mine! Apoi mă întorc să-mi continui
pedeapsa, pe care o merit fără doar şi poate.

(Descumpănită) Poate că… ar trebui să vă
povestesc mai multe… E uşor de judecat crima, e
greu să înţelegi că există ceva, acolo, care nu merită condamnat împreună… Nu, nu încerc să mă
disculp! Eu sunt o criminală! Şi nu contează cum
şi de ce am făcut-o…Dar… Copilul… (Se aşază)
Ah, cât de mult ne iubeam! Să nu care cumva să
credeţi că astfel de sentimente nu poate încerca şi
cineva care a ucis… (Pragmatică) Dar nu, nu ne
iubeam, era doar iluzia mea. Mi-a promis câte în
lună şi-n stele, că ne vom căsători, că vom locui
împreună... Era mai mare ca mine şi învârtea nu
ştiu ce afaceri, n-am înţeles niciodată prea bine.
L-am cunoscut printr-o colegă de cameră. Era
amic de-al iubitului ei. Într-o seară a venit foarte
încântată la mine: fată, un tip mişto m-a întrebat dacă n-am vreo colegă mai drăguţă şi i-am
promis că-i fac cunoştinţă cu tine! Ce să mai?
Dragoste la prima vedere! M-a aşteptat cu flori,
am ieşit la un restaurant chinezesc şi am făcut
dragoste din prima. Cică îi plac fetele cuminţi,
inteligente, care au aşteptări înalte de la viaţă.
Vrăjeli! Dar realizez prea târziu asta… Când s-a
rupt nenorocirea aia de prezervativ, m-am spălat
cu atenţie şi am luat pilula de a doua zi. Când
i-am zis că-s gravidă, mi-a replicat sec: „Hai la
avort cu tata!” I-am zis că vreau să păstrez copilul. Mi-a replicat violent: „Las-o dracu’ de treabă,
că nu plod îmi trebuie mie acu’”. A plecat buşind
uşa de la cămin. N-am mai auzit nimic de el. Nici
colega mea, nici iubitul ei. A dispărut. Singura lui
urmă e-n mine. Un idiot m-a lăsat gravidă, însă
eu iubesc viaţa care se naşte în mine!

(Lung, către public) Chiar dacă tatăl ei
a fost un terchea-berchea, care voia doar să i-o
pună unei studente naive, în rest se ocupa cu
învârteli suspecte, ce vină are copilul?

(Reia) Părinţilor nu le-am spus nimic.
Dar nevoia de bani… Că, na, venea un copil…
Oricum sunt săraci lipiţi ai mei. Singura care ştia
era Ioana, colega de cameră. Împreună cu ea am
răsfoit toate ziarele în căutarea unui job. Numai
rahaturi: videochat, masaj. Prostituţie mascată.
Alternativa: femeie de serviciu sau vânzătoare
la consignaţie. Eram disperată. Mi-am zis: decât
să dau banii unui peşte, mai bine o fac pe cont
propriu şi adun ceva deoparte. Ioana a plâns, dar
mi-a adus, prin iubitul ei, primul client. Ţineau
de şase la cameră, să nu care cumva să intre cineva. Ferfeniţă m-a făcut ăla, dar m-a plătit bine.
Ajunsesem s-o fac de câteva ori pe zi, aşa că am
strâns nişte bănuţi deoparte.

(Către public) Dar chiar dacă banii de
pamperşi au fost câştigaţi cum au fost câştigaţi,
ce vină are copilul?

www.zonaliterara.ro

(Reia) Moşul m-a agăţat într-un bar. Eram
cu Ioana. S-a aşezat, libidinos, la masa noastră şi
ne-a luat cu vrăjeli. Trei fire de păr în cap şi alea
linse cu gel. Avea la gât un lanţ de aur gros cât
degetul meu. (Arată, demonstrativ, degetul mic)
Că dacă suntem studente, că ce am vrea să facem
în viaţă, că ce biznisuri, vilă şi merţan are. La sfârşit, când ne-am ridicat, mi-a propus răspicat: trei
sute de euro să te vizitez în camera de cămin. Am
acceptat, că ăştia-s bani buni!

(Cu silă, alert) Grohăia ca un porc în călduri deasupra mea. Îmi tot spunea că ce moale
mi-e carnea, ce fină mi-e pielea, ce bine miros…
Mă punea să-i fac şi aia şi aia... Mi-era scârbă. La
sfârşit mi-a zis că mă plăteşte dublu data viitoare.
Las-o cu vrăjeala, moşule, marcă banu’! Atunci
m-a pocnit. M-a luat la pumni şi picioare. Când
m-a lovit în pântece, i-am zis: te omor, porc libidinos, că-s gravidă! Am sărit ca arsă unde ştiam
că am un cuţit şi i-am făcut felul…

(Pe un ton scăzut) Dar ce vină are copilul,
că doar pentru el vreau libertatea, nu pentru mine!
(Reia alert) L-am tranşat împreună cu Ioana şi cu
iubitul ei. L-am dus în valize şi în pungi de plastic,
pe rând, la maşină. Poliţia ne-a găsit în timp ce
încercam să pornim merţanul, alertată de paznicul
de la cămin, căruia i-am părut suspecţi. A văzut
o pată de sânge şi nu a stat, idiotul, pe gânduri.
(Priveşte insistent către public) O valiză nu s-a
închis bine… De ce trebuie un copil nevinovat să
plătească pentru asta?

(Câteva momente de linişte. Juraţii imaginari nu sunt impresionaţi de pledoaria ei. Devine
din ce în ce mai incoerentă, mai agitată, face tot
felul de mişcări suspecte prin sală, cu întoarceri
bruşte şi schimbări neaşteptate de direcţie)

Nu, nu cred că înţelegeţi ce înseamnă
pentru un nou născut libertatea... Primul lucru
pe care îl vede să fie gratiile, oala împuţită în care
îmi fac nevoile şi patul de metal, abia acoperit cu
o zdreanţă. Pentru el, aia va fi „lumea”. În timp
ce voi vă veţi plimba prin restaurante luxoase,
prin parcuri verzi, curate, şi veţi dormi în apartamente proaspăt văruite, cineva, un suflet de
om, va crede că lumea înseamnă doar pereţi
mucegăiţi, ţipete deznădăjduite şi miros acru
de urină. Iar pe certificatul de naştere va fi scris:
„Penitenciar”.

(Cu ochii mari, isterici) Aşa produceţi
criminali! Otrăvit de apropierea gratiilor, laptele
meu îi va transmite repulsia faţă de societatea care
te aruncă să naşti într-o grotă abjectă! Societatea
pentru care eşti un gunoi dacă l-ai omorât pe
moşul libidinos ce îţi căra pumni şi picioare în
pântece, în vagin. Eu am greşit punând mâna
pe cuţit, aşa e, a fost un moment necugetat, însă
ceea ce faceţi voi acum e cu premeditare! Voi
condamnaţi la temniţă pe cineva care nu a greşit
cu nimic. Şi nici nu va greşi vreodată. Asta chiar

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 53

şi numai pentru a vă arăta obrazul!

(Către „juriu”) Îndrăznesc prea mult dacă
vă cer un an să mă lăsaţi să nasc şi să-mi cresc copilul în libertate? Puteţi să-mi prelungiţi pedeapsa cu
acel an. Dar buna purtare? Da, buna purtare! Îmi
poate reproşa cineva din puşcărie ceva? Printre
toate idioatele cu putinţă, eu am învăţat să dansez,
să cânt, mi-am continuat, în biblioteca penitenciarului, pe cât posibil, studiile… (Aici poate mima,
nevrotic, crispat, un dans)

(În timp ce este trasă de nişte mâini imaginare afară de pe scenă) Nu ştiţi ce înseamnă să ai
pofte între pereţii ăştia... Apoi, credeţi că un copil se
poate naşte printre înjurături şi lesbiene? Voi avea
nevoie de atenţie, de medicamente, de ecografii şi
examene de specialitate… (În timp ce iese de pe
scenă se apără de gardienii imaginari, adresându-le
injurii) Luaţi-vă mâinile astea jegoase de pe mine!
(Către public) Nu mă înţelegeţi! Nu pentru mine
vreau libertatea asta, nu pentru mine!
*

(Stă jos sau pe un scaun mic. Are în mâini
o păpuşă fără mâini şi fără picioare. O priveşte
lung. Apoi o arată publicului, cu un zâmbet
straniu pe faţă) Ea e Maria. Sau… Ea putea fi
Maria… Nu! Ea e doar o păpuşă care-mi aminteşte de Maria. Mi-a adus-o, acum câteva zile, Ioana.
Ei, să nu care cumva să credeţi că Ioana îmi trimite lucruri stricate... Era o păpuşă frumoasă,
cu hăinuţe, mânuţe şi picioruşe. Şi nu mi-am
exersat cunoştinţele de la facultatea de medicină
pe ea, nu. Nu are mâini ca să-mi amintească mai
bine de Maria! (Devine, brusc, sumbră) Maria s-a
născut fără mâini şi fără picioare! Curvele alea de
asistente mi-au şoptit: „Ştiţi… Are nota patru…”
„Adică, ce-nseamnă?” „Plurimalformaţii la creier, membre şi plămâni. A murit la o oră după
naştere. S-a născut fără mâini şi fără picioare.
” (Trece brusc la starea de veselie senilă) Uite
aşa: poc! (Scapă intenţionat păpuşa din mâini,
simulând moartea fetiţei) Nota patru. Corigenţă.
(Grav, morbid) Moarte…

(Se ridică şi se apropie, misterioasă, de
public) Să vă spun un mic secret: nu mai sunt
singură în celulă! Nu, n-a mai tranşat nimeni pe
nimeni. Mă vizitează „ea” (Face semn de secret
către public, cu degetul la buze) Şşş! Cum care
„ea”? Ei, nu Maria, că Maria a murit. (Scapă
din nou, intenţionat, păpuşa) Nota patru, ştiţi…
„Ea”, adică văduva… Nu, n-are de ispăşit nicio
pedeapsă, femeia. Cu ce e vinovată că a iubit un
porc libidinos? O fi fost omul, acasă la el, un soţ
extraordinar. (Face ochii mari) Îmi vorbeşte…
Vine aşa, când sunt adâncită în gânduri. Uneori
e blândă, îmi spune: „Ţi-aş fi crescut-o eu pe
Maria, să nu ajungă o criminală ca tine”. Alteori
râde copios: „Abia acum m-a ascultat bunul
Dumnezeu şi s-a făcut dreptate! Rugile mele

n-au fost în van. Abia acum a venit, cu adevărat,
pedeapsa!” (Cu o veselie tâmpă) În general ne
înţelegem bine.

(Revine în poziţia iniţială. Arată către
păpuşă, năpădită de amintiri) Maria e foarte
ascultătoare. O pun într-un colţ şi stă ca un
îngeraş acolo. E ca păpuşa pe care, în copilărie,
am găsit-o în casa bunicii. Era aruncată în podul
casei, printre vechituri. A fost descoperirea acelei
vacanţe. Bunicii nu i-am spus nimic. Îi duceam
pe ascuns mâncare, îi vorbeam. Eram copil, iar ea
era copilul meu. Cei mai buni părinţi sunt copiii.
Pentru că înţeleg ceea ce vor, ceea ce le place.
Când devin adulţi… (Îşi schimbă mimica brusc)
…Devin criminali! (Redevine inocentă la fel de
rapid) Ei, nu toţi. (Din nou sumbră) Ci doar cei
violaţi de porci libidinoşi, cu pielea zbârcită.

(Cu ochii pierduţi şi păpuşa căzută lângă
ea) Ioana mă iubeşte. Şi părinţii încă mă iubesc.
Însă Ioana… (Către public) …A mai făcut ceva
special pentru mine... Am rugat-o cu lacrimi în
ochi: Ioana, vreau linguriţa mea din copilărie.
Le-a scris alor mei, iar ei i-au trimis linguriţa mea
preferată. Asta după ce abia trimiseseră păpuşa.
O linguriţă banală, însă plină de însemnătate pentru mine. Era linguriţa care o hrănea pe Maria…
Copilul copilului… Copilul din pod… Aici nu ne
dau idioţii tacâmuri de metal, i-am spus Ioanei.
Vreau ca măcar atunci când mănânc porcăriile lor
să fie ceva care să-mi reamintească de copilărie, de
Maria… Aşa că Ioana a strecurat linguriţa în corpul păpuşii din plastic (face un semn către păpuşa
„Maria”) Cu păpuşi de plastic ne dau voie…

(Stranie) Aşa că acum voi folosi linguriţa...
Ei, nu e ora mesei încă. Am zis şi eu aşa: o să pretind că a venit prânzul. Sau altceva… Dar să vă arăt
celebra linguriţă! (Se ridică şi scotoceşte prin patul
imaginar. Scoate un obiect care seamănă mai degrabă cu o lamă de cuţit. Îl arată cu un aer inocent către
public) Ta-da! Linguriţa! (Îl roteşte într-o pretinsă
sursă de lumină, ca şi cum ar constata, uimită, că
nu e o linguriţă) Linguriţă? Parcă nu e linguriţă…
(Îi încearcă tăişul cu degetul) Drace, şi chiar taie.
(Uimită de „descoperire”) Un obiect ascuţit în puşcărie?!? (Face semn de secret către public) Şşşş. (Pe
un ton foarte scăzut, să nu fie auzită) E linguriţa.
Am ascuţit-o eu săptămânile astea…

(Se aşază jos, cu „linguriţa” în mână. Se
joacă cu ea pe la încheietura uneia dintre mâini.
Reia pierdută, departe) Ce atmosferă era în podul
bunicii… Soarele trecea printre scândurile podului formând o adevărată sită de lumină. Jumătate
din Maria era în soare, jumătate în umbră. Când
păşeam, praful se ridica şi forma o adevărată
zebră. (Devine brusc morbidă) Însă Maria a picat
examenul vieţii. Corigenţă. (Tâmpă, resemnată)
Şi eu am picat examenul vieţii. Cu patru! Să nu
vă supăraţi, dar mă retrag la în podul bunicii,
alături de Maria. Suntem libere acum…

54 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

DEBUT

”Cine iubeşte şi lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă.”
(doină românească)

C

ând gaura din perete se făcu prea mare
pentru a trece neobservată, se hotărâră să o acopere. Ovidiu găsise în podul instituţiei, unde
lucra de zece ani, o bucată mare de catifea verde
pal, care i se păruse foarte frumoasă pentru o perdea, sau pentru o rochie de seară. Însă Ana nu îi
împărtăşea opinia, aşa că certurile au început în
mod inevitabil. Aşa că atunci când în sfârşit bucata de material îşi găsise o întrebuinţare în casă,
Ovidiu era mai mult decât mulţumit. Dar Ana
nici de data asta nu fusese de acord cu el.
- Femeie, eu de tine m-am săturat mai ceva
decât de dracu’! Nimic nu-ţi convine, nimic nu îţi
place! Poate omul să îţi dea şi luna de pe cer, că
tu tot ai să comentezi ceva. Mie mi s-a cam acrit
şi am să îmi iau lumea în cap!
- Te ţine cineva legat aici? Poţi să te duci învârtindu-te, că doar mă pot descurca şi fară tine.
- Da? Dar casa a cui e, drăguţo? Dar banii cine
îi aduce în casă? Dar ţigările pe care le mănânci pe
pâine din banii cui sunt?
Ana tăcu, pentru că nu mai avea ce spune.
- Acum taci, nu? Să nu uităm niciodată, draga
mea, în casa cui locuim şi banii cui îi tocăm, îşi
încheie satisfăcut replica Ovidiu.
Ea nu mai spunea nimic, iar el era mulţumit
de sine. Mereu se încheiau în acest fel certurile
lor. Lui îi plăcea să aibă ultimul cuvânt şi să îi
închidă pliscul. Întotdeauna şi-ar fi dorit ca Ana
să semene mai mult cu mama lui, aşa cum era
ea în tinereţe. <<Mămica nu era o frumuseţe,
dar când tata zicea ceva, imediat îşi punea ochii
în pământ şi nu îi reproşa niciodată nimic.>>,
obişnuia el să-şi repete. Ce mai, mama lui fusese

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 55

o femeie adevarată, care „tace şi face”, după cum
spune vorba aia din bătrâni. În schimb soarta
i-o dăduse pe Ana, care avea un răspuns pentru
aproape orice şi care nu pierdea nici un prilej
pentru a isca o ceartă ca o rupere de nori pe timp
de furtună. Plus că mai avea și capul burduşit cu
vise absurde şi mult prea luxoase faţă de ceea ce
îşi permiteau ei.
Ana îl privea cu dispreţ căci nu suporta nici
măcar gândul că ea trăieşte pe banii lui, deşi era
adevarat, iar când el materializa în cuvinte propriile ei frământări simţea cum îl urăşte cu fiecare
părticică a corpului ei. Se aşeză pe un scaun, aflat
la o distanţă considerabilă de el şi îşi aprinse o
ţigară, continuând să îl fixeze cu privirea. El o
studie din cap până în picioare şi observă, cu
plăcere, cum corpul ei se mai menţinea la fel ca
pe vremuri. Avea gleznele subţiri, legate prin
genunchii perfect rotunzi, de coapsele frumos
sculptate şi arcuite. Îi ghici prin bluză talia subţire și lungă, deasupra căreia se distingeau sânii
ei moi, urmaţi de gâtul lung şi drept, care servea
drept sprijin chipului încruntat şi ofuscat. Simţea
cum o doreşte atât de mult în acel moment, cu sau
fără voia ei.
- Spune-mi sincer, dacă ai putea şi dacă te-ar
lăsa conştiinţa, m-ai omorî acum, nu? zise el zâmbind ironic.
- Nu meriţi nici măcar asta.
Ovidiu izbucni într-un hohot de râs şi se
apropie de ea. O mângaie uşor pe umeri, apoi
începu să se joace cu parul ei, ca la final să îi încline brusc capul pe spate şi să o sărute. Ea se agită
la început, dar apoi se lăsă pradă buzelor lui şi nu
se mai chinui să riposteze. Degetele sale îi mângâiau uşor şoldurile, în timp ce ea se ghemuia în
braţele lui.
- Vezi? Uite aşa trec toate, zise el satisfăcut
de sine.
- Cum adică aşa trec toate? Tu aşa crezi că
se rezolvă problemele? Ei bine află, dragul meu,
ca aşa nu se rezolvă nimic. Rănile rămân, la fel
ca găurile din pereţi. Dar tu nu rezolvi nimic, tu
acoperi doar!
Farmecul dispăruse, iar Ana își adusese aminte de discuțiile lor și de toate grosolăniile pe care el
le spusese cu câteva momente înainte. Îl privea cu
silă și se ferea de noile lui încercări de recâștigare
a teritoriului pierdut pentru totdeauna.
- Ei nu aşa se rezolvă, ba ai să vezi că aşa se
rezolvă! zise el ameninţător.
Într-o fracţiune de secundă, înainte ca Ana să
aiba timp să riposteze, el o luă pe sus şi o duse în
dormitor unde o trânti cu violenţă în pat.

- Hai, femeie, dezbracă-te, că nu am toată
ziua la dispoziţie!
- Şi dacă nu vreau? zise ea cu îndârjire.
Atunci el o pocni peste faţă şi se pregăti să îşi
deschidă cureaua de la pantaloni, când un urlet
îl ţintui în loc şi-l făcu să se enerveze atât de tare,
încât izbi cu pumnul în dulap, a cărui uşă veche,
de o sută de ani, cedă și se prăbuşi pe duşumea.
- Să fiu al naibii că nimica nu-ţi tihneşte în
casa asta! zbieră el.
Ana deja se grăbea să ajungă în dormitorul
bătrânei care urla din ce în ce mai tare.
- Vin spre mine şi mă mănâncă! Săriţi oameni
buni! Vin toţi de-a valma spre mine și vor să mă
mestece. VIN! Îi văd cum mă privesc! Ajutor!!
Plecaţi de lângă mine, nenorociţilor! Doamne
Iisuse Hristoase ajută-mă, Maica Domnului vino
că vor să mă mănance! Uite-i cum se urcă pe
mine!
Ana încerca să o liniștească pe bătrână, dar
aceasta nu voia sub nici un chip să se calmeze.
- Nona, nu vrea nimeni să te mănânce! Nu e
nimeni aici, nu mai ţipa.Gata, gata sunt aici, eşti
în siguranţă!
- Să nu mă laşi, fetiţo, că iar vin. Să nu mă
laşi, auzi?
- Nu te las, Nona...
Bătrâna se linişti, în schimb Ovidiu continua
să îzbească lucrurile din casă căutând, probabil,
sticla cu ţuică. Însă nu o găsea, aşa că deveni şi
mai nervos.
- Stau cu două nebune în casă şi nici măcar
nu am ceva de băut! Să fiu al naibii dacă asta se
mai poate chema viaţă! zise el cu ciudă.
Ana îi asculta cuvintele şi îi legăna capul
Nonei în braţe, care tremura şi tresărea puternic
din când în când. Îşi ducea mâinile slabe şi îmbătrânite la urechi pentru a înăbuşi orice zgomot
se auzea. Părul ei răvăşit şi argintiu era înşirat
în poalele Anei care o privea cu milă şi totodată
puternică afecţiune. Îşi ţinea ochii închişi cu forţa
şi se lupta cu frica pentru a-i deschide. Corpul ei,
care în vremurile bune, putea muta şi munţii din
loc, era acum pricăjit şi uscat ca al unui copil născut bătrân şi speriat. Trecuse mult timp de când
bătrâna nu mai recunoştea pe nimeni. Acum avea
nevoie de ajutor mereu şi îi era frică de absolut
orice, căci vedea răul oriunde. Nu mai rămăsese
nimic din ceea ce fusese odinioară, nici măcar
apetitul cu care îl cucerise pe bărbată-său. Când
era tânără obişnuia să mănânce cât o bivoliţă,
înghiţea câte un pui doar la masa de prânz, fără
a mai pune la socoteală cele douăsprezece ouă de
dimineaţă şi costiţă de purcel cu usturoi şi muştar
de la masa de seară. Acum abia dacă mai putea
să mănânce o supă fără să decarteze.

56 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Când observă că a încetat să mai tremure, Ana
se gândi că era timpul potrivit pentru a-i spune o
poveste care să o liniştească în totalitate.
- Nona, vrei să îţi spun o poveste frumoasă?
Să ştii că e o poveste frumoasă de tot şi că îţi va
părea rău dacă nu o vei auzi! o îmbie Ana.
- O poveste? Da, da, da vreau o poveste! se
bucură bătrâna.
- A fost odată ca niciodată o ciupercă mică...
În casă se făcu linişte şi singurul zgomot care
se mai auzea era vocea catifelată şi blândă a Anei
care istorisea povestea ciupercii. Ovidiu o auzea
din bucătărie şi simţi cum i se urcă sângele la cap
dacă mai auzea o singură dată povestea aceea
stupidă inventată de nevastă-sa.
- Da’ mai încetează dracului odată cu nenorocita aia de ciupercă mică! urlă el. În fiecare
seară povesteşti acelaşi lucru şi m-am săturat de
tâmpenia asta!
Ana se opri şi îl ascultă cum zbiară.
- Nona, vrei biscuiţi cu ceai?
- Da, da, da vreau, vreau! spuse Nona entuziasmată de idee.
- Stai cuminte aici şi îţi voi aduce imediat.
- Dar să nu stai mult!
Ana ieşi din dormitor şi se îndreptă către
bucătărie unde puse apa la fiert în ibric.
- Ce urli aşa ca un nebun? Dacă ei îi place
povestea asta, ce ai tu cu ea? Nu uita că nu sunt
nici servitoare şi nici infirmieră, aşa că nu sunt
obligată să am grijă non–stop de maică-ta.
- Atunci nu uita că nici eu nu sunt bou de
povară şi nici mameluc. Ai putea să îţi îndeplineşti faţă de mine toate îndatoririle de nevastă, nu
să mă laşi mereu în plop când urlă maică-mea.
- Mă dezguşti.
Ana ridică ibricul de pe foc, turnă apa din el
într-o cană în care pregătise o infuzie de muşeţel
şi puse pe o farfuriuţă nişte biscuiţi cu ciocolată.
Părăsi bucătăria fără să îi adreseze nici un cuvânt
lui Ovidiu şi închise uşa după dânsa.
El mai stătu un timp pe scaun privind camera
goală. Într-un sfârşit se ridică pentru a-şi căuta
cheile de la maşină şi telefonul mobil.
- Mmmm, ce buni sunt biscuiţii! Îmi plac
mult. Ooo, au şi ciocolată! zise Nona savurându-i.
Acum haide, continuă povestea că poate mai ai
timp să îmi cânţi şi un cântecel.
- Bine, bine. Şi ciuperca mică se pierdu în
pădurea de argint căci nu ascultă poveţele bătrânului baci...
În timp ce Ana povestea, se auzi uşa de la
intrare trântindu-se, iar mai apoi motorul maşinii, care ieşi cu viteză din curte. Ea oftă adânc şi
simţi cum un val de căldură îi inundă corpul, ca
mai apoi să urmeze un nod în gât, care îi declansă şiroaie de lacrimi pe care nu şi le mai putea

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 57

controla. Îi era foarte ruşine căci plângea de faţă
cu bătrâna, dar uneori tristeţea şi dezamăgirea
câştigau în lupta cu mândria.
- Plângi? Dar de ce plângi? întrebă Nona cu
inocenţă.
- De fericire, Nona, de fericire... Sunt oameni
care plâng şi de fericire, zise Ana privind în gol
pe fereastră.
Bătrâna tăcu preţ de câteva minute, dar apoi
nu mai putu să reziste căci era mult prea nerăbdătoare să afle continuarea poveştii.
- Şi ce s-a mai întâmplat cu ciuperca?
- Păi ce să se mai întâmple, începu şi ea să
plangă, căci îi parea atât de rău că plecase în
lumea cea largă.
- Dar ciuperca cum era? Ia zi-mi, cum era?
- Pai cum să fie, Nona? Roşie cu buline albe era.
- Şi bulinele erau mari, mari de tot?
- Nu, adică nu chiar... Erau potrivite.
- Cât de frumos... spuse Nona în şoaptă.
- Da, atât de frumos... zise Ana şi se puse
din nou pe gânduri căci îşi dădu seama că dacă
Ovidiu ar fi ascultat-o vreodată cu adevărat ar fi
vazut că povestea ei se schimba de fiecare dată.
- Haide, haide, spune-mi mai departe!
Iar ea continuă şirul poveştii, pierzându-se
în imaginile de basm şi în finalurile fericite, care
o făceau să uite de propriul ei final care era deja
scris. Când încheie aventurile ciupercii mici,
care până la urmă se hotărâ să se întoarcă acasă,
bătrâna deja dormea dusă, strângându-i mâna.
Se ridică uşor de pe pat şi o lăsă pe Nona pradă
somnului ei cu vise frumoase, în care monştrii nu
îşi mai aveau demult locul. Închise uşa prudent
şi se retrase în dormitor unde privi patul gol și
rece, trăgându-şi un scaun lângă fereastra pe care
o deschise larg.
În nopţile în care Ovidiu pleca şi care erau
de fapt destul de multe, ea descoperise singura
plăcere care o mai liniştea. Îşi pregătea o cafea
bună, se înfăşura o pătură şi îşi aşeza scrumiera
pe pervaz. În timp ce privea cerul înstelat şi strada goală, pe care nu trecea aproape nicio maşină,
fuma ţigară după ţigară şi bea din cafeaua călduţă
care îi calma mintea, trupul şi inima. Uneori avea
impresia că aştepta nopţile în care el pleca cine
ştie unde, numai ca să rămână doar ea împreună
cu stelele, în liniştea totală care se instala atât în
casă cât şi în sat.
Oraşul fremăta sub paşii nerăbdători ai lui
Ovidiu. La ora aceea în clădiri lumina începea să
pâlpâie, iar viaţa adevărată se trezea din somnul adânc al zilei. Femeile machiate stident cu
negru şi cu cercei care le atârnau până la umeri
mergeau grăbite, în timp ce bărbaţii graşi, cu
burţile ieşite de sub tricouri, le urmăreau atenţi
mişcările şoldurilor care erau puse provocator în

58 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

valoare. Printre ei se amestecau cuplurile tinere
şi atât de singure şi adolescenţii solitari, care îşi
căutau liniştea în bezna străpunsă doar de lumina
stradală. Pe la colţuri stătea câte un nefericit, cu o
pungă lipită de buzele crăpate şi cu teama care
servea drept căptuşeală pentru pereţii sufletului
său rătăcit.
Ovidiu se sprijini de un stâlp, îşi aprinse o
ţigară şi începu să privească în toate direcţiile.
Aştepta pe cineva care întârzia să apară.
În acelaşi timp, Ana aştepta şi ea pe cineva.
Îl aştepta pe el, ghemuită pe scaunul ei din faţa
ferestrei, învelită în pătura aspră, de lână. De fapt
începuse să nu mai fie atât de sigură că îl aştepta
pe Ovidiu, cum făcea în mai toate serile de când
se căsătoriseră. În acea seară nu îşi mai dădea
seama dacă îl aşteaptă. Poate stătea aşa, doar de
plăcerea de a sta şi de a-şi hrăni orgoliul punându-se în postura de nevastă părăsită şi de femeie
singură. Stătea și privea pe fereastră, dar parcă o
făcea doar din obişnuinţă, căci îşi dădea seama
că dacă s-ar întinde în pat, ar cădea instant întrun somn adânc şi fără vise. Ar fi fost atât de uşor
să se ridice de pe jilţul aşteptării şi să uite totul,
cufundânu-se în bezna care domnea în cameră,
însă nu o făcu.
Liniştea care se instaurase în casă o ducea cu
gândul la acea seară terbilă de iarnă pe care îşi
dorise atât de mult să o uite. Atunci ningea fără
oprire, iar vântul bătea aşa de tare încât îţi simţeai obrajii biciuiţi. Se întorcea spre casă, după o
zi lungă şi plictisitoare. Era beznă, iar stâlpii de
iluminat nu mergeau, cine ştie de ce. Dar atunci
Ana era prea afundată în gândurile ei încât nici
măcar nu îşi dădu seama de acest lucru. Mergea
pe strada pustie şi îngeţată fără a-şi fixa privirea
într-o anumită direcţie. Se simţea istovită. Mersese
aşa preţ de câţiva metri, dar brusc parcă ceva o
făcu să se uite peste umăr. În spatele ei era un
bărbat înalt, îmbrăcat cu un palton negru. Nu îi
putu vedea faţa din cauza întunericului, dar ceva
o făcu să devină preventivă, aşa că iuţi pasul cât
de mult putu. Drumul părea fără sfârşit, iar străinul o urmărea, apropiindu-se din ce în ce mai tare.
Atunci simţi pentru prima oară în viaţă o teroare
de moarte. Începu să fugă, dar el deja se afla la
câţiva paşi în urma ei. Ana alerga din ce în ce mai
repede, dar când reuşi să se depărteze de el, alunecă pe o porţiune îngheţată şi căzu. Năucită de
impactul pe care abia îl suferise, încercă să închidă
ochii şi simţi apoi mâinile bărbatului care o strângeau puternic, târând-o pe o stradă lăturalnică.
Frigul şi lovitura îi imobilizau trupul, iar gura
era incapabilă să mai strige. Cu ultimele puteri
şopti :<<Facă-se voia Ta..>>, iar apoi închise ochii,
ascultând inertă respiraţia puternică a străinului.
Ani de zile după această noapte îngrozitoare

www.zonaliterara.ro

de iarna, Ana vedea înainte de a se culca o prezenţă întunecată, care de fiecare dată se apropia
de ea, ca un animal sigur pe el. Îi era frică să mai
doarmă singură. De fiecare dată când strigoiul
venea spre ea şi o strângea de mâini, ea se simţea
imobilizată şi nici măcar nu putea să o mai strige
pe mama ei, care l-ar fi putut alunga.
Însă din momentul în care îl cunoscuse pe
Ovidiu, senzaţiile acestea deveniră doar o amintire. Nu mai ştia ce e aia frică sau anxietate. Totul
era la început dragoste şi tihnă. Apoi, după căsătorie, se schimbă toată viaţa ei, iar teama nici nu
mai avea cum să îşi facă loc printre nenumăratele
probleme şi suferinţe. Cu toate astea noaptea
aceasta se anunţa a fi diferită de restul.
Ceva o ţintuia locului cu forţa. Toate membrele îi erau inerte. În dormitor, luminile erau stinse.
De la fereastră frigul pătrundea în cameră. Ochii
ei puteau cuprinde doar ceea ce vedea pe geam. I
se părea că în casă nu mai erau doar ea şi Nona.
O a treia prezenţă se făcea simţită prin crăpăturile
uşilor şi prin obloanele ferestrelor.
Vru să îşi întoarcă privirea pentru se convinge
că totul era doar o copilărie, dar nu reuşi. Încercă
cu îndârjire să înfrunte camera goală, dar propriul trup pur şi simplu refuza să o mai asculte.
Şi-ar fi dorit să îşi răsucească gâtul şi să înfrunte
teama. Boabe mari de sudoare i se prelingeau pe
faţa lividă, iar ochii se zbăteau disperaţi. Încercau,
într-un mod absurd, să cuprindă întreaga încăpere. Însă totul era inutil. Conştiinţa şi luciditatea ei erau manipulate de imperiul peste care
teama domnea. Tălpile ei goale lipite de pardosea
păreau că stau pe sloiuri mari de gheaţă.
Se linişti pentru câteva secunde. Atunci se
auziră în spatele ei zgomotele unui corp care se
deplasa încetişor.
- Ovidiu, tu eşti? şopti ea tremurând.
Nu primi niciun răspuns. Podeaua scârţâi şi o
voce sâsâia chiar în spatele ei. Tornade de şoapte îi loveau puternic timpanele. Ar fi fugit, dar
picioarele îi erau împietrite. Ar fi vrut să strige
după ajutor, dar parcă toate cuvintele îi pieriseră.
Nu mai avea ce face, era doar ea. Trebuia, odată
şi odată, să înfrunte stihia asta de care se temea
de prea mult timp. Se hotărî să o aştepte liniştită
pe scaunul ei.
Câteva secunde nu mai auzi nimic, dar aproape imediat simţi un fior rece pe ceafă. Sâsâitul
deveni tot mai puternic, iar în urechi îi răsunau
şoapte pe care nu le putea înţelege. Ceva o strângea brutal de mâini. Atunci încercă să îşi aducă
aminte o rugaciune. Îi spusese cândva mama ei
că rugăciunea asta o va ajuta oricând va avea
nevoie. Dar cum era?„Tatăl nostru care ne eşti în
ceruri...”, aşa începea. Se agăţă de acest început în
speranţa că îşi va aduce aminte continuarea.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 59

Teroarea îşi făcuse intrarea în camera şi în
viaţa ei în haine de nobilă doamnă. O aştepta, pentru a lua ceaiul împreună. Îi simţea mâinile cum
o apucau cu ură de păr în timp ce respiraţia lui îi
învineţea umerii goi şi gâtul neajutorat, iar şoaptele îi frământau carnea ce tremura fără încetare.
- Tatăl nostru... Tatăl nostru.... Tatăl nostru...
şoptea Ana.
Închisese ochii şi se agăţa cu dinţii de singurele cuvinte pe care le mai ştia din rugăciune.
Maxilarul ei se încorda cu fiecare silabă, muşca
din fiecare sunet şi caninii strângeau cu forţă
amintirea rugăciunii, de frică să nu o piardă și
pe aceasta. Hainele îi erau ude de sudoare şi se
lipeau de pielea ce se crăpa, asemeni pământului
pe vreme de secetă.
- Tatăl nostru...
Şoaptele se stingeau încet. Îşi simţea trupul
istovit şi murdar. Începu să îşi mişte degetele,
apoi palma, mâna, braţul, sânii, trunchiul, şoldurile, coapsele, finalizând cu întreg corpul. Când
simţi că „deţine” din nou controlul asupra sa, se
ridică de pe scaun, asemeni unui condamnat care
e pregătit să înfrunte moartea.
În tocul uşii se afla un corp, învelit într-un
palton negru, lung, cu ochii ca de tăciune, care o
ţintuia şi totodată, o umilea cu privirea sa. Un val
bizar de curaj o făcu să se năpustească asupra lui.
Însă când mâinile ei erau pregătite, într-un acces
de ură, să se înlănţuie asupra strigoiului care o
chinuia de atâţia ani, acesta dispăru ca prin farmec, exact aşa cum apăruse.
Ana se prăbuşi ca secerată pe pardosea şi
începu să urle şi să plângă.
- Unde eşti? Unde eşti? Unde eşti? Meschinule!
Laşule! Pui de căţea! Acum nu te mai arăţi, da?
Treizeci de ani m-ai chinuit ca pe un sclav, iar acum
îţi permiţi să dispari pur şi simplu.Vrei să mă ucizi?
Hai, hai să te văd! Oricum nu mai îmi pasă..
Înşira cuvinte fără noimă unele după altele, ca
să sfârşească la final prin a se îngropa în râuri de
lacrimi la fel de reci ca degetele ei. În casă nu se
mai auzea nimic, în afară de şoaptele pe care Ana
le rostea disperată, fără încetare.
- Tatăl nostru, care ne eşti în ceruri, Sfinţeascăse numele Tău...numele Tău... Fie Împărăţia ta...
Doamne, unde e Împărăţia ta? Facă-se voia ta...
Dar de ce voia Ta şi nu voia mea? Asta ai vrut de
la mine, Doamne, să mă chinuieşti? Ei bine află
atunci că nu am nevoie de viaţa asta. Doamne,
de ce mereu ne amăgeşti ca pe nişte copii cu ea?
Domne, de ce m-ai lăsat? Mamă de ce m-ai abandonat în lumea asta. Vino, mamă, vino! Dă-mi
mâna ca să mai pot adormi, mamă! Dă-mi voie să
îţi mai sărut fruntea, mamă, deşi buzele mele nu

merită nici măcar să se apropie de vârful degetelor tale! De ce taci, mamă? De ce nu îmi mai spui
nimic, mamă? Spune-mi noapte bună, mamă!
Vreau să te îmbrăţişez, mamă! Dar de ce eşti rece,
mamă? Ţi-s mâinile de gheaţă, mamă! Unde te
uiţi, mamă? Te iubesc... Salvază-mă! Să nu îmi
dai drumul la mână până ce nu voi adormi, da?
Voi visa frumos, mamă, dacă mă vei strânge la
pieptul tău. Promit să îţi zic mâine dimineaţă ce
vise am avut. Mai ţii minte când tata făcea focul în
sobă, iar tu îmi citeai basme? Citeşte-mi o poveste, mamă! Vreau să îţi mai pot auzi glasul. Măcar
o singură dată, iar apoi voi adormi liniştită,
promit... Îmi veţi pune coroniţă de lămâiţă după
ce voi adomi? Să ştiţi că vreau să adorm lângă
mare... Să nu mă plângeţi că nu merit, în schimb
să sece apele de lacrimi şi să nu mai zboare păsările pentru mama. Ea a fost bună ca pâinea caldă.
Eu am fost rea. Vin la tine mamă, vin căci vreau să
îţi ascult vocea blândă la nesfârşit! Tatăl nostru,
Tatăl nostru... Tatăl vostru..
Şi începu să se tăvălească pe podeaua rece şi să
murmure rugăciunea pe care nu o mai ştia.Stoluri
de păsări dădură buzda prin ferestrele deschise şi
începură să deseneze cercuri în jurul capului ei.
Dealurile pustii, de care casa era înconjurată, bubuiau de plânsetele bocitoarelor, care îşi
smulgeau părul din cap şi se zgârâiau pe faţă,
de disperare, în urma mortului tăcut. Corul lor
ghida stolurile care o acaparau pe Ana. Păsările şi
femeile în negru se amestecau deasupra ei, sufocând-o, apucând-o de braţe şi de glezne.
- Se spune că aici locuia un împărat care avea
trei fiice şi trei fii... Numai să nu mă puneţi în
sicriu de nuc. Să dansaţi la moartea mea. Auziţi?
Să dansaţi! şi să cântaţi cum aţi făcut-o şi la nuntă.
Să nu uitaţi că Nonei îi trebuie o poveste ca să
adoarmă și un ceai de muşeţel. Să aveţi multă
grijă de ea că are suflet bun. Să nu uitaţi, să nu
uitaţi, să nu uitaţi...
- Nu uităm, nu uităm, nu uităm! Căci moartea le iartă pe toate, dar nu uită nimic, îi şopteau
bocitoarele Anei.
Ana le privea dansul, apoi închise ochii.
Prin ferestrele şi prin uşile deschise năvăliră
valurile mării. Pescăruşii începură să mănânce
acoperişul, iar bocitoarele se izbeau cu capetele
de pereţi, până când aceştia căzură. Ana, fără
a scoate un cuvânt, se lăsa zidită de către apele
care răbufneau deasupra sa. Îşi încleştă degetele pe cruciuliţa din argint, pe care mama ei i-o
dăruise cândva. Simţea algele cum îi mângâiau
trupul dezgolit. Sânii ei erau plaja pustie şi plină
de scoici pe care marea de mult o căutase. Năştea
copiii valurilor şi îi lăsa să umble liberi printre
raci şi melci. Bocitoarele îşi sfărşeau cântecul din
adâncuri, iar ultimele lacrimi nu se mai văzură în

60 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

imensitatea de nepătruns a mării. Picioarele ei se
transformau în stânci arămii, iar mâinile îmbrăţişau orizontul pe care îl privise cu multă speranţă
de atâtea ori. Se arătă şi moartea, care o sărută pe
creştet şi o lăsă în voia şalurilor ei învăluitoare.
.......................................................................................
Când Ovidiu sosi acasă, vazu marea abia născută, deja abandonată şi învelită în pelinci de bumbac. De ce nu fusese şi el acolo la timp? Ar fi putut
să taie cordonul ombilical... Pe stânca ce răsărea de
printre valuri văzu moartea care veghea. O fixa,
însă aceasta îşi întoarse indiferentă privirea.
Atunci îşi dădu seama: Fuga e singura soluţie
a sufletelor rătăcite şi singure pe lume.
Afară dăinuia o noaptea neagră ca de smoală
care îl învăluia.
Privi drumul pustiu şi acoperit de nisip,
întins peste ruinele viselor lui. Pierduse tot ceea
ce avusese mai drag, iar acum Pământul îi părea
un loc derizoriu şi trist. Se uită lung la apele care
îi şopteau ca hipnotizate toate cuvintele pe care ar
fi vrut acum să le audă de la ea, în timp ce luna
îi dărui, fără a scoate un cuvânt, o cruciuliţă de
argint, pe care el o strânse cu putere în pumni, ca
apoi să şi-o atârne la gât. Lacrimile îi cădeau pe
obraji. Îşi aduse aminte de nunta lor şi cât de ferciţi au fost atunci. Ea avea o rochie atât de simplă,
încât nici nu ai fi spus că e mireasă. Însă în ochii ei
se citea flacăra aceea de care el avea să îşi aducă
aminte toată viaţa. Nu avuseseră mulţi invitaţi,
dar petrecerea ţinu până în zori. Niciunul dintre
ei nu își chemă părinţii, pentru că se arătaseră a fi

www.zonaliterara.ro

împotriva acestui mariaj hotărât mult prea devreme. În schimb, totul părea atunci a fi o poveste
minunată de dragoste.
A doua zi, când invitaţii se retrăseseră spre
casele lor, cei doi se întinseseră în pat, dar telefonul sună aproape imediat. Era tatăl Anei. Mama
ei suferise un atac de cord noaptea trecută. Nu
o sunase mai devreme căci nu voise să îi strice
petrecerea. Se simţea că era sfâşiat de durere.
Tatăl ei muri o lună mai târziu. Ana nu mai apucase să îl vadă nici pe el, căci acesta se închisese
în casă şi nu mai lăsa pe nimeni să intre. Moartea
părinţilor o răvăşise pe Ana atât de puternic, încât
după câteva luni de la aceste triste evenimente
era de nerecunoscut. Femeia frumoasă de altă
dat, părea aproape o bătrână. Îi pierise zâmbetul
şi nu mai vorbea aproape deloc. Nu mai făcea
nimic decât să aibă o grijă obsesivă pentru Nona
şi să fumeze. Cu toate acestea, Ovidiu încă o mai
iubea şi era sigur că o va iubi pentru totdeauna.
Acum, când Ana plecase definitiv, cu tot ceea
ce construiseră împreună el se simţea singur pe
lume şi ar fi făcut orice numai să o mai privească
o dată. Însă totul se sfârşise definitiv.
Îşi lăsă paşii să umble după voia lor şi se
depărtă de ruine. Auzea valurile cum se spărgeau de mal şi pescăruşii care zburau liniştiţi,
indiferenţi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mai privi pentru o ultimă oară în spate. I se păru
că aude din nou glasul ei... Dar hotărî să îşi continuie drumul, fără a şti prea bine unde merge şi
unde va ajunge. Nu mai avea nimic acum, înafară
de speranţa că mâine va fi o nouă zi.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 61

Pãtrunsem

în Iaşi în zgomotele infernale ale locomotivelor şi ale vagoanelor de pe
şinele reci ale gãrii. Încã de atunci am înţeles cã
Iaşiul e un oraş aglomerat, în care ambiţiile şi
gândurile ţi se pot pierde. Trebuie sã ştii sã te
impui, sã-ţi concretizezi visele, trebuie sã lupţi
pentru a supravieţui. Încã din garã am învãţat
acest lucru, când cei mai pricepuţi şi mai atenţi
au reuşit sã ia taxiurile staţionate. Cu aspiraţii limitate şi cu gândurile împrãştiate printre
blocuri, am decis cã cea mai potrivitã alegere
pentru mine în acel moment era tramvaiul.
Numerele tramvaielor îmi erau necunoscute. Imensele maşinãrii alunecau pe şine în faţa
ochilor mei ca nişte bârfe ale lumii. Încercam
sã ghicesc care era tramvaiul potrivit pentru
destinaţia mea, pentru visele mele. Mã lãsam
ghidat de intuiţie şi superstiţie. Doar patru
tramvaie treceau prin staţie, deşi în interiorul
meu simţeam cã doar unul dintre ele era cel
potrivit. Din dorinţa de a nu face discriminãri,
m-am adresat doamnei de la cuşeta cu bilete.
Plictisitã, îmi rãspunse cã pentru a ajunge în
Copou trebuia sã schimb tramvaiele în Piaţa
Unirii, explicându-mi şi ce numere trebuia sã
aleg. Mã simţeam ca la loto, doar cã orizontul
numeric era mai limitat. Practic, aveam nevoie
de douã bilete, de douã tramvaie, însã gândul
de a pierde timp fãcând noi schimbãri în viaţa
mea mã irita. Am renunţat la jocul meu cu norocul şi, impasibil, am pãşit printre gratiile zebrei,
grãbindu-mã sã mã încadrez în timpul afişat cu
verde la semafor. Am decis sã merg pe propri-

62 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

ile mele forţe, sã nu mã bazez pe niciun ajutor,
deşi în staţie eram aşteptat. Un tramvai acorda
prioritate pietonilor, în timp ce înghiţea câte un
pasager în interiorul lui voluminos. Deasupra
geamului, un trei alb stãtea ancorat pe un fundal negru ca un steag al unei corãbii de piraţi.
Ridurile asfaltului îmi pipãiau tãlpile.
Îmbrãcãmintea coloratã a trecãtorilor îmi zgârâia retina asemeni unui disc mixat. Paradoxal,
ştiam cum sã ajung în Copou pe jos, dar
cu tramvaiul nu, graţie plimbãrilor avute cu
pãrinţii în copilãrie. Însã, plimbarea aceea mi se
pãruse cea mai dificilã. Ca şi Hercule, aveam sã
fiu supus unor probe fizice şi psihice. Prima a
constat în sporirea vigilenţei şi a capacitãţii de
a mã strecura printre maşinile stradale, care nu
ţineau cont de pietoni. Viaţa mea cãpãtase un
alt ritm, unul alert, în care nici gândurile nu mai
aveau rãbdare sã fie procesate. Timpul se chinuia şi el sã se strecoare printre maşini. Mã miram
cã nu fusese lovit de vreun vehicul pânã atunci.
Proba a doua a constat în cãţãrarea pe
treptele de la Râpa Galbenã. îmbãtrânisem,
repetând mişcãrile rotative ale picioarelor. Pas
cu pas, ronţãiam ca o ciocolatã treptele sub
tãlpile mele, pânã când sudoarea a început
sã-mi roadã carnea. Eram epuizat, dar am
realizat cã aveam de escaladat un deal lung şi
anevoios pânã la destinaţie. În jurul meu, peisajul se uniformizã. Printre frunzele galbene ale
toamnei, se zãreau siluete tinere. Universitatea
era aproape, însã pânã acolo trebuia sã mã
feresc de cohortele de studenţi cu care mã intersectam şi care ocupau întregul trotuar. Singurul
spaţiu manevrabil era aleea roşie-vişinie, care
mi se prezenta ca un covor de primire la un
eveniment important. Pe urmã, am înţeles rolul
acelei alei, atunci când, coborând cu vitezã,
un biciclist a fost pe punctul de a mã acroşa.
Speriat, am preferat sã mã strecor printre studenţii trecãtori ca o apã printr-un pãmânt rigid.
La Universitate m-am înecat în marea de
trecãtori. Pur şi simplu, m-am oprit din mersul
meu, încercând sã-mi gãsesc propriul drum
în viaţã. Fiecare pieton trecea prin mulţime
fãrã a ţine cont de aspiraţiile sale. Paşii lor se
încâlceau într-un ghem de idei şi de vise. Şi
nimeni nu era interesat de dorinţele celorlalţi,
de grijile, de bucuriile sau de nemulţumirile
lor. Fiecare acţiona într-un grup restrâns, din
care se puteau auzi doar frânturi de vorbe.
Alţii îşi ascundeau temerile şi timiditãţile sub
un fes sau o pãlãrie, rulându-le în sunetele de
diferite tonalitãţi ale cãştilor înghiţite de gropile urechilor. Un grup de fete râdea zgomotos,

www.zonaliterara.ro

în timp ce molfãia covrigi calzi şi proaspeţi,
iar cerceii se spânzurau de lobii urechilor.
Sfios, am pãşit printre trecãtori, ochii mei
nereuşind sã reţinã toate feţele. Dupã câţiva
metri, m-am descãtuşat de privirile îndrãzneţe
şi de gesturile adolescentine, iar cursul meu
de-a lungul trotuarului a devenit liniştit ca un
râu. Studenţii s-au rãrit asemeni unor copaci,
iar în goliciunea strãzii am pãşit ca un amant
aşteptat de mult timp. Iar în faţa mea s-a afişat
parcul Copou, a cãrei vegetaţie se afla protejatã
de gardurile de fier prinse în beton. Ştiam cã
nu voi putea rezista tentaţiei de a mã plimba
pe aleile acoperite de frunze. Entuziasmat, nu
mai aveam rãbdare ca semaforul sã-mi permitã
trecerea, deşi secundele se scurgeau rapid. Am
traversat strada, însã înainte a mã lãsa înghiţit de splendoarea parcului, mi-am îndreptat
atenţia asupra gardului din partea superioarã
a parcului. Acolo am descoperit un element de
decor nou, pe care nu-l regãseam în amintirile
mele. De-a lungul gardului, erau ancorate afişe
mari, imprimate cu chipurile şi operele diferiţilor scriitori români. I-am luat la rând, citindu-i,
pe unii descoperindu-i pentru prima datã, pe
alţii recunoscându-i, iar versurile lor mi se
plimbau pe aleile minţii ca nişte biciclete. I-am
îmbrãţişat pe toţi cu privirea şi un sentiment de
mândrie m-a cuprins. Eram fericit cã mã aflu în
preajma lor, ca în sânul unei familii, deşi eram
un neînsemnat. Privirea profundã a lui Nichita
Stãnescu s-a oprit asupra mea. Ştia cã nu aveam
la mine necuvintele, însã Nicolae Labiş m-a
mângâiat cu ochii sãi, de parcã aş fi fost o
cãprioarã rãnitã. Brusc, m-a cuprins un calm ca
cel al Prutului lui Grigore Vieru, iar zâmbetul
Anei Blandiana m-a îmbrãţişat ca o mama, care
ştie cã al sãu copil va fi înghiţit de greutãţile
vieţii precum Iona de chitul lui Marin Sorescu.
Şi peste toate acestea, un miros puternic de tei
eminescian mi-a invadat corpul, înecându-l ca
o stea într-o gaurã neagrã. În interiorul meu au
înflorit luceferi eminescieni, noduri stãnesciene
şi psalmi arghezieni. Observându-i şi analizându-i pe toţi, am rãmas mut ca o lebãdã
blagianã. Iar, mai târziu, numãrul scriitorilor
de pe gard s-a modificat. Însã, când m-am stabilit în Iaşi, de fiecare datã când circulam cu
tramvaiele prin Copou, îi priveam şi visam cã
într-o zi voi atârna şi eu pe gard, lângã ei, iar
trecãtorii vor trece nepãsãtori, fãrã a ne întreba
ceva, fãrã a ne privi sau citi. Şi la fel ca dânşii,
îmi vor fi desenate mustãţi sau ochelari cu
markerul, de cãtre nişte tineri neastâmpãraţi,
care nici mãcar nu vor şti cã am existat...

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 63

“... nu numai cu păine trăieşte omul ...”
Luca 4,4
Radiografia este, după DEX, “fotografierea interiorului unui corp opac, în
special a unor regiuni din interiorul corpului omenesc, cu ajutorul unor radiaţii
de tip special”.

Deschisă printr-un pseudomanifest
poetic (Odată cu timpul şi apa) poezia lui N.
D. e marcată de o dublă structură: a imaginii şi a conceptului, care se împletesc într-o
măsură limitată. Imaginea pendulează între
simbolism şi expresionism pur – care prin
şocul administrat privitorului îl obligă să-şi
schimbe modul de a privi şi, mai ales, de a
percepe lumea. O lume împărţită în fragmente pur vizuale, aidoma unei oale ce
s-a spart. Rezultatul e o reconstituire sau o
reconstruire a universului primar. Atenţia
este acordată elementelor primare, descrise
atât de expresiv de Heraclit, în
sec. ...., “odată cu timpul şi apa /
toate se vor scurge într-una”, după
cum a fost scris: “panthá
rhei”. Iar dacă toate curg
într-un sens al mişcării
aristotelice, se vor aduna
şi “se vor scurge într-o
singură inimă”.

Acesta
e
momentul intim al
descoperirii fiinţei,
momentul trecerii şi

Foto: Iurie Foca

64 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

transformării filosofiei antice în creştinism:
“inima mea şi inima ta / şi toate inimile
noastre / se vor scurge într-o singură inimă
/ atoateiubitoare / [...] şi toţi ochii noştri /
se vor scurge într-un singur ochi / atoatevăzător”.

Din “lacrima care aleargă pe ape” spre
“tu cel care mă strigi din adâncuri / şi mă
chemi în adâncuri!” o analiză antitetică a chipului străbate umbra pentru că această reprezentare a sinelui se află, sau se constituie pe
sine, într-un spaţiu static: “căci chipul meu /
nu-l vei putea tulbura niciodată!”.

Desprinsă, deopotrivă, din psalmii
Vechiului Testament şi din cei creionaţi , cu
atâta sudoare, de Tudor Arghezi, imaginea
propusă de N.Danilov impresionează prin
intensitatea rugăciunii: “Cum se sprijină nourii negri de cer, / aşa se sprijină / sufletul meu
/ de umbra ta, Doamne!”. Rămâne de stabilit
dacă, într-adevăr, acel “chip” se va afla într-un
asemenea echilibru, “de netulburat”.

Un amplu poem, Suflete la second-hand,
- un titlu excepţional – lămureşte, prin dimensiunea sa profund epică, demersurile lirice
anterioare. Acumularea hainelor în tramvaie:
“paltoane, fulare, pălării, mănuşi” înlocuieşte
imaginea persoanelor pe care, aceste veşminte
nu par să le acopere. E o degradare a erosului
– degeaba “fecioare albastre alunecă prin înserare / cu picioarele subţiri, ca de iezi”!

O scurtă privire aruncată spaţiului
sacru ar ridica, în aparenţă, multe întrebări;
nu e necesar să mai fie puse: “În biserici icoanele stau lipite de pereţi / sfinţii se rotesc cu
capul în jos: / cu hainele însângerate / acoperindu-ţi umerii goi / aleargă ultimul Cristos”
[am respectat ortografia autorului].

Iar dacă sfinţii îşi modifică poziţia în
icoanele în care chiar ei sunt reprezentaţi la
ce ne putem aştepta? La ocrotire din partea
aceloraşi sfinţi care coboară spre noi, cei plini
de păcate, şi ne trântesc, peste “umerii goi”
“hainele [lor] însângerate”? “Aleargă ultimul
Cristos”. De ce ar fi ultimul? A existat şi primul? În fond “pe străzi seara curge lent / ies
sufletele toate de la second-hand”.

În Anotimp versuri de mare valoare se
scurg, rapid, într-o structură complexă, nu
neapărat “adevărată” ci marcată, îndeosebi,
de marea valoare estetică. Aici se împletesc
vechi obsesii (“acest sfârşit de secol / împroş-

www.zonaliterara.ro

cat spre pereţi!” – care trimite spre secolul XX,
poezie malefică, într-un expresionism inacceptabil, împănată de referinţe culturale care
nu pot defini, în nicio măsură, hulitul secol
“numărul XX”). Între Marquez, Nietzche şi
pasul de lună nu a existat, niciodată, ceva
comun. “Einstein murise / şi Dumnezeu era
deja mort!”.

O viziune oribilă, de un expresionism
pur, asumat, se află, pe deplin exprimată în
Gânduri. Amestecul lumilor, amestecul visului cu aşa-zisa “realitate”, “ca în tablourile lui
Brugel”, sperie prin viziunea delirului împletit cu împlinirea faptei: lui Danilov nimic
nu-i este străin pentru că el umblă prin sine
“ca printr-un anotimp bolnav”, prin timpul
geografic, al anotimpurilor anului, care trec
printr-o “mie de capete retezate / aşteaptă ce
anotimp?”. Unul singular, al morţii privită ca
o regăsire în spaţiu: “braţele cui vor fi semănate pe câmp, / dinţii cui vor răsări din iarbă?”.

A descrie, întrebându-te, “Cine ne-a
zidit în frunte aceste ferestre, / cine ne-a zidit
în piept / aceste scunde uşi?”. Răspunsul e
dat prin “glasul mamei” auzit “prin zidul
întunecat”: “De ce ai venit aici, / pentru ce
te-ai întors? / Pleacă, ieşi cât mai ai timp”.

Într-o invocaţie a Dumnezeului Tată,
definit prin atribute esenţiale, enumerate
succesiv, se ajunge la concluzia că omul se
situează “singur în faţa morţii”. E îndeajuns.
Întreaga enumerare a atributelor expuse în
această “invocaţie” nu foloseşte nimănui –
nici sub raportul cunoaşterii, nici în ceea ce
priveşte esteticul.

Despre semnificaţia numelui atribuit,
nomen, -is, mulţi şi-au dat cu părerea, aparent împliniţi prin ce au crezut că semnifică
punctele cardinale [“La temelia casei mele
/ am îngropat patru zaruri / unul la răsărit,
unul la apus, / unul la miazăzi, unul la miazănoapte”]. Meditaţia asupra propriei condiţii reprezintă asumarea unei stări de fapt:
“Dragostea ei tot tu ai stins-o. Cândva”. Dacă
nu există o evadare prin eros (“nu ştii pe care
umăr capul să-l pleci / îl culci pe umărul trist
al iubitei”), peisajul exterior se va regăsi la
suprafaţa memoriei dar nu neapărat în acele
profunzimi inegalabile.

Într-un peisaj nocturn – marcat de
mecanicism şi de pseudofiinţe, un poet se
întreagă: “Am fost, mai sînt?”. Acelaşi poet

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 65

realizează un “autoportret încrustat pe o lacrimă”, terminat prin exclamarea, provenită din
Ecleziast: “Eu / mortul!”. Dacă din Evanghelii
“liniştit creştea cenuşa”, spaţii închise se deschid de-asupra lucrurilor şi fiinţelor, într-o
deplină înţelegere a condiţiei umane: “acest
drum nesfărşit / ce se sfârşeşte în toate...”

Aurul lumii descrie o altă Cină cea
de Taină, în care cel care trădează “îşi vinde
patria”, de “la loc de cinste [...] aşezat în
capul mesei şi acolo lăsate e să petreacă”.
Urmarea, previzibilă, e succint exprimată:
“poporul” vede “că e fericit” conducătorul.
Tot din Vechiul Testament se desprinde şi
întâmplarea, admirabil descrisă, “pentru aur
şi-a vândut patria, / cu aur a fost răsplătit!”.
Iar ce urmează e, firesc “ghilotina”, de un
expresionism pur: “ghilotina cade pe gât, /
capul se rostogoleşte în coş, / ochii se holbează, / gura se cască. / Mulţimea aplaudă.
/ Trupul se cabrează, / sângele ţâşneşte din
gât şi împroaşcă fereastra”.

Obsedanta descriere a morţii e transcrisă
de cel numit “bărbatul [care] scrie atent [...]” iar
“apoi se şterge pe mâini / şi închide registrul”.

Dacă “în spatele fiecărui om / stă de
veghe un înger” separaţi dar împreună, ce

determină omul, privind “aceste mâini fine
ca nişte aripi” să-i “acopere ochii”? Acel spaţiu deschis a rodit, a existat sau nu?

Sufletul se întoarce spre cosmos
(“sufletul meu se întoarce la sine / tot mai
singur şi mai bolnav” (parcurgând un spaţiu
mort, “negre privelişti”. Salvarea, ipotetică,
nu stă în eros deoarece “nici depărtatul ţipăt
de dragoste [...] nu mai tulbură înăuntru
nimic”; nici în thanatos, în “chemarea nostalgică a morţii”. Peste toate pluteşte “neîndurătoarea rază a lucidităţii”, puterea conştiinţei
de a judeca obiectiv.

O
imagine
neverosimilă
a
Mântuitorului este cea între “deşert şi pe
ape”: “Veniră şi-i făcură / cruce de nisip pe
tălpi, / îi ziseră apoi: / Acum du-te-n deşert
/ şi umblă pe ape ...”.

Situat într-un spaţiu închis (“am înconjurat mari ziduri, mari porţi”) cel care îşi
transcrie propria existenţă pendulează între
timp, estetică şi spaţiul trupului. Peisaj cu
ziduri şi uşi trebuie citit invers, de la sfârşit
spre început: “O mulţime de uşi se deschideau
/ în corpul nostru. Umbra lor ne acoperi cu
încetul”. Într-un spaţiu deschis dar nonspecific, în care “doar zidurile se arătau livide în

66 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

mijlocul câmpului ars” cresc alte “ziduri drepte de piatră, neobişnuit de înalte /”.

Un spaţiu plan, o câmpie aridă, deschisă privirii, se delimitează, (faţă de cine?),
prin ziduri înalte, crescute din pământ. Aflat,
prin voia întâmplării, înăuntru, omul creat
de N.D. se îndreaptă spre un altfel de timp,
interior măsurat prin bătăile propriei inimi:
“Inima ni se auzea bătând din umbră. / Apoi
veni liniştea. Noaptea”. Femeile “tinere cu
urne în mână” (purtând a căror cenuşe?) sunt
cele care poartă bărbaţii într-un alt spaţiu, al
dezorientării: “[...] Ni se părea / că mergeam
spre interior, că nu sîntem / departe de centru. Noi însă ne îndepărtam mereu / într-un
veşnic şi nesfărşit exil”.

Drumul rătăcit, instabilitatea şi necunoaşterea spaţiilor parcurse, porţile care trebuie deschise pentru a fi trecute, “aceeaşi
larmă creştea dinăuntru: ostaşi ce-şi izbeau
de piept scuturile / Şi caii ce-şi arătau nerăbdarea”, ne duc spre un singur spaţiu, esenţial,
al Cinei cea de Taină, acolo unde “erau doisprezece. Mâncau un bob de grâu, / din cel
de-al treisprezecelea strălucea doar aura. /
Bobul de grâu în împărţeau în / douăsprezece părţi. Beau un strop de vin. / Asta le era
hrana şi băutura”. Amplă descriere metaforică a tainei euharistiei, Doar aura se constituie într-o asumare: “Ei beau sângele lui / şi
mănâncă trupul lui. Zi de zi, bob cu bob. /
Picătură cu picătură: din el a mai rămas doar
aura.” Chiar dacă nu sunt de acord cu această
viziune nu-mi rămâne decât să admir marea
frumuseţe a versurilor.

Totuşi e uimitor ceea ce urmează, în
Contemplaţie: sufletul se regăseşte pe sine,
prin durere (“ziua mă dori / şi seara mă dori”).
Pornind din acelaşi Vechi Testament, modelul
omului e închipuit după chipul şi asemănarea
Creatorului său, prin încercarea identificării
sufletului cu psihicul: “Nu ştiu cine eşti şi care
ţi-e înfăţişarea / şi nu ştiu dacă semeni cu chipul meu / aşa cum seamănă omul / cu chipul
divin”. Suferinţa, acel sentiment determinat
de pierderi, duce spre alte spaţii: “îmi pare că
eşti / însuşi spaţiul de dincolo”. Spaţii necunoscute, spaţii ale trecerii.

Printr-un vers de o mare sensibilitate poetul se raportează la Dumnezeu, pe
care-L descrie dincolo de spaţiu şi de timp,
din adâncurile sufletului: “te simt în adânc

www.zonaliterara.ro

cum răsuni ca un clopot plin de singurătate”.
E singurătatea celui ales, pentru că omul,
asemenea Creatorului, se simte “la fel de singur”, “înăuntrul meu şi în afara mea”.

În ultima poezie – Peregrinări - “Gonesc
[şi eu, umăr la umăr cu poetul] pe străzi lăturalnice / sub clădiri bântuite de umbră”.
Încercăm să ne situăm acolo unde credeam
că suntem, “sub chipul celui răstignit sub
măslini înroşiţi / după fiecare colţ”.

Disoluţia eului este urmată de disoluţia
spaţiului perceput: “acesta nu sînt eu şi aceasta nu este faţa mea”. Degeaba fuge cel căruia
apa-i răspunde: “acesta eşti tu şi aceasta este
faţa ta / pe care o ascunzi în claruri de lună”.

Cel care nu s-a identificat cu cine trebuia nu poate spera la nicio mântuire, nici
teologică, nici estetică. O mare problemă
se deschide, prost definită în următoarele
versuri: “pun un zlot de argint / în gura
cerşetorului mort / şi strig: / acesta nu sînt
eu şi aceasta nu e faţa mea”. A cui faţă este?
Ultima strofă, colorată şi declamativă nu
face decât să confirme autenticitatea rândurilor de mai sus: “În faţa bisericii vechi
/ mă prăbuşesc pe treptele roşii / năpădite
de muşchi şi de ierburi / roase de paşi şi
de vreme şi strig: / aceasta nu sînt eu / şi
aceasta nu este faţa mea / în timp ce cîinii
latră sub clarul de lună: acesta eşti tu / şi
aceasta este faţa ta / pe care o ascunzi în
claruri albastre de lună”.

În Anotimp se află o cheie ascunsă, poate
recunoaşterea unui vechi păcat; cunoaşterea
poetică, de la conştientizarea sentimentului
morţii, în spaţiul câmpiei (“Braţele cui vor fi
semănate pe câmp, / dinţii cui vor răsări din
iarbă?”) spre meditaţia prinţului Danemarcei,
pe marginea mormântului proaspăt deschis.
Metafora morţii e un fragment al unei gândiri
care s-a spart, al condiţiei umane. Mai mult,
prin el “trec ca printr-un ciudat anotimp”
cele adunate – prin seceriş – degeaba. Simpla
întrebare: “dacă am secerat / unde şi ce am
secerat?” e marca unui întreg destin, atât de
expresiv disimulat într-o altă întrebare: “Şi
dacă adun, când şi pe cine adun?”.

Poezia lui Nichita Danilov se deschide, desfăşurându-se pe marile spaţii, a căror
amplitudine este egalată doar prin sondarea
adâncurilor, numai pentru a se închide în alt
spaţiu plan, cel al conştiinţei.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 67

O

carte atât de incitantă, intuitivă și
rațională în același timp, o datorăm filosofuluipoet Traian D. Stănciulescu, depozitar al unei
vaste, variate și profunde culturi, o carte menită
să interfereze magicul, simbolicul și metaforicul
cu explicația științifică riguroasă, valorificând
– prin gând filosofic și artistic deopotrivă – o
dramatică trăire de viață, născută și povestită
din „nuntirea cuvântului revelat”. Cartea a
apărut la Editura Performantica [Iași, 2014, ca
deschizătoare de drum a unei serii având ca
titlu «Manualul omului», pe care autorul l-a
primit ca dar simbolic de la ARITIA, «ALEASA
DE LUMINĂ», de curând plecată – atât de înalt
– din orizontul Curcubeului Pământesc.

Înainte de altele, autorul aduce o
motivație originală, bine argumentată, cuvântului tuturor cuvintelor: „SÂNT», acela care
se „deschide...” prin „litera cu clop, Â, pe care
numai noi, românii, o avem în această lume”,
spre a iniția un atât de ceresc și pământesc
totodată arhetip: EU SÂNT ACELA, EU
SÂNT...

Printr-un Cuvânt înainte de toate, persuasiv, autorul ne introduce în situația extremă,
„deopotrivă magică și inițiatică”, adaptând
„pluralitatea de sensuri a eseului metaforic
și, doar pe ici-colo, prin denotația explicației
raționale”, convingându-ne de „conotațiile unui
altfel de conținut”, etalând „valori ale unei
înălțate încercări”, „sensuri ale unui titlu relevat”, „forța vitală și semiotica iubirii”...

Cele șapte capitole ale volumului definesc prin titluri bivalente, semantic tensiona(n)
te, alesuri de viață parcă revelate de «sus» spre
a fi scrise «jos», cum ar fi: «Cuvânt înainte de
toate», «Din locul semnului de așezare, darul
de înțelepciune al inimii», «Între capete de

68 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

timp, destinul: ziduri de catedrală», «Vădind o
altă-nțelepciune: daruri de împreună, în șuvoi,
poeme», «Un altfel de decalog: nescrise pagini
de jurnal», «Scrisoare deschisă universului»,
«Post Scriptum: prin tine, dialogul lumilor».
�������������������������������������
De remarcat de la bun început că semnele-imagini pe care semioticianul-autor le-a
ales spre a-și înobila paginile sânt de o rară
delicatețe, marcând fie chipurile omenești ale
Celei Alese de Lumina îngerilor, lumină așezată
– Într-o tulburătoare fotografie – chiar pe umerii Aritiei, fie imaginile de copertă născute prin
designul atât de sugestiv al Celei (deja) Ceresc
Alese...

Astfel, cel de-al capitol al cărții debutează – evocând volumul Întrebările filosofiei
și implicit sensurile „Mingii de foc”, pulsând
pe coperta aleasă de Aritia și împărtășite prin
trăirea de viață cu poetul însuși – prin două
poeme autentice: De ce? vs. Anti de ce? Primul,
care „mărginește nesfârșirea” poetului printr-o
suită de întrebări pe teme existențiale, „privind
înainte”, al doilea care definește o „expresie a
convingerii că totul poate fi trăit și altfel, prin
întoarcerea vieții-poem pe dos...”.

Din volumul Duhovnicul de taină: simple
secvențe de viață (2003) – o altă “carte adusă prin
carte” – sunt desprinse câteva ode-gând închinate Divinității, rugăciuni pentru o „prefigurată
povestire”, pentru „Lumina din lumina / Celui
ce este...”, marcând trecerea poetului către o
etapă aparte de trăire: aceea a împărtășaniei
omenești, a darului de creație spirituală și de
preschimbată viață. Căci, după un inedit „intermezzo” pe tema creatorilor de artă și a poemelor
din prima parte a cărții, în care explică metaforele-simbol ale propriei sale creații, autorul
își încheie pledoaria pro-viață cu un: “Din nou,
acum, pentru totdeauna”, un „legământ de lumină
cu Creatorul însuși”, respectiv cu un florilegiu
poetic, “Porțile nuntirii”, feeric ilustrate. Aceasta,
pentru a putea dărui cititorului imagini ale
profundului de trăire al celor „doi”, „adâncind
înaltul”, admirând „curcubeul..., membrană de
argint”, ca „semn al Destinului Dintâi”, „visând
Renașterea Păsării de Foc”, ca „altar de credință”
retrăind momentul când „iubirea și trăirea își
cunună, atât de înalt, credința...”

Capitolul al treilea se reconstituie din
alte secvențe filosofic-metaforice, de data aceasta
ipostaziate într-o proză lirică, dezvăluind „privirile din voal”, gândurile-ecou”, un „suflet clar
și-atât de-armonic”, „decalogul învățăturilor
înalte”, „principii de ființare” (viața, moartea,
gândurile, reîncarnarea, ființe ... de lumină, tim-

www.zonaliterara.ro

pul ca iluzie, înălțarea de vis, iubirea care „este
totul”etc.). Astfel, cele câteva „premise pentru
o modelare sinergetică” par a-și regăsi originea
în cele două volume de debut ale autorului, de
asemenea sugestiv amintite în paginile cărții de
față – O cale a rațiunii către Dumnezeu și Viață
înaintea vieții – justificând secvențe de trăire viu
reluate, cum ar fi cele prezentate în subcapitolele: „Din experiența zidului, aducere-aminte”, „Esențiale picături de viață”, „Regăsinduse...”. Capitolul se încheie cu poezia Alesei de
lumină, altfel, chemarea..., văzută ca „Prințesă”,
„Chemare a Bunei-Vestiri”, „Zeiță-a Focului
Arhetipal”, sau pur și simplu ca „Aleasa”...

Capitolul al cincilea, cel mai amplu poetic, încorporează, în prima parte, o suită de gânduri de poet marcând „Zilele lui Septembrie”... o
suită de stări-zile prefiguratoare, „trăiri extrem
de complexe, în esență duale, pulsând de atâta
viață și de nemișcare, totodată”, după afirmația
emoționa(n)tă a autorului, atunci când „Aritia
își pregătea Marea Plecare”. Poemele cuprind
intuițiile adânc-revelatorii, dar tot atât de ignorate rațional, ale celor 30 + 10 de zile rămase
până la capătul din urmă....

Ne vom referi doar la câteva din titlurile
acestor arhetipale zile, generând un cuprins de
carte atât de inspirat ales, pentru a surprinde
– prin cuvinte / sintagme supuse sensului – o
dramatică stare de spirit: Pe rană, suflet de pus...
(„sămânță”, „fibră”, „darul bunătății”, „aleanul”, „Tu-Eu, Tu-Eu”...), Atât de măiastră, plutirea... („te topește”, „slova din povești”, „valul
din dorire”, „Măiastră-a Măiestriei”, „conturul
zborului tău”), Darul de a fi unică, dimineața
(„datoare văzduhului, / duhului și sufletului”, rădăcină-a lanului”, „grație voalată”, „stea
nedilatată”), Ah, dacă ai putea... („Dăruită-a
Darului”, „cântecul altarului”), Te regăsesc
atât de-ntrebătoare, trăire a trăirii... („răbdare”,
„șoaptă a timpurilor”), Renașterea din visurile
vremii („tainică șoptire”, „zvon de lumină lină”,
„glasul de Curcubeu”), De-atunci, de când, doar
jocul... („firul din viața vieții tors”, „floare-n
cer”, „grădină”), Frânturi de rai, pământește...,
Prin menirea căderii în trup, ridicarea („vibrația
de suflet și de gând”, „pulberea stelei”, „lumină
vie”, „o creștere de val”), În plin zbor, capăt de
izvor..., Iată de ce, adevărul... („suflet atât de drag”,
„nețărmurit-o”), Atât de bună, grădina Maicii
de Fiu („vibrație din vibrație”, „născătoare de
semne”, „chip al ordinii esențiale”, „Arhetipală
Mamă”, „sămânță de întemeiere”), Atât de vii
gândul dintre zile... („cea vie dintre vii”, „dar din
dar”, „cântare-n cântare”), Dirijorul de fluturi...

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 69

(„Simfonie celestă”, „Lumină nenăscută în ziua
Dintâi”, „ecouri de după...”, „acordul inimii”,
„o aspirație”, „voal de vocație”), Tu-Eu, dor de alt
mereu („Pulbere de divin”, „vârf de catedrală”,
„măiastră”, „o mângâiere de lumină”), Din
nou și din nou altfel de cadou („cerească revenire”, „făcătoare de-adevăr”, „răsărit de soare”).
Urmează, până la sfârșit de septembrie, celelalte
zile-titluri, având prin ele însele o intrinsecă
incantație poetică (fiind adică “des-cântate, cum
sugerează autorul însuși): Tu-Eu, har prin curcubeu, Cerul și pământul, atât de noi doi..., Curcubeu
și voal, deja împreună, Prin alt chip de rostire
măiastră, Ia-mă, inima-mi te cheamă, Rugăciune
repetată, din nou... Ia-mă, ia-mă, fără să ții seamă...,
Răspunsul, doar ca să știi că știu, Alergat de cai...,
Încheiat, un ciclu de viață..., ciclu încheiat cu concluzia Amin, „cel din urmă mesaj trimis virtual
Aritiei”, trăind „deja în Curcubeu...”...

Din toate aceste fulgurații poetice, se
desprinde o tacită și tulburătoare întrebare
a Poetului: DE CE toate acestea, și mai ales
CUM a fost posibilă intuiția lor, încă dinainte
de a fi? O întrebare căreia încă Poetul îi caută
răspunsul.

Capitolul al V-lea, Un altfel de decalog:
nescrise pagini de jurnal..., – subintitulat (Des)cântece de înălțare – surprinde subiectiv și dramatic
„sensul zilelor din urmă”, „pregătirea plecării
celei mari”, „drumul” etc. prin subtexte precum:
“Altfel, despre puterea rugăciunii...”, “Nuntă
în cer..”, “Alt chip spiritual de a fi acasă...”,
“Decalogul unei înalte trăiri: învățături despre
lume și viață altfel spuse...”

Printr-un sens înalt metafizic pe care
autorul îl prezintă, „Decalogul de învățătură”
cultivat de Aritia viza – prin sensurile cuvântului-discurs rostit la ANATECOR, cu câteva zile
înainte de plecare –valori ale trăirii experiențiale
ale Alesei de Lumină, protecția înaltă cu care
înconjura și de care era înconjurată, reperele
misiunii sale „întru iubire”, armonica sa energie interioară, relațiile interumane bazate pe
iubire, pe care toată viața le-a cultivat, creșterea
spirituală generată prin rezonanța cu partenerul de muncă și viață, posibilitățile de ieșire din
criză, stările de tulburare lăuntrică, menirea
venirii (sale) pe pământ și validarea creșterii
prin reîntrupare.

Toate aceste gânduri de înțeleaptă
înțelegere umană sunt ipostaziate în ultimile
cuvinte adresate semenilor, printr-o conjunctură
uluitoare previzionară născută în 10.10.2013,
care denotă clar că ARITIA ȘTIA. Iar aceste cuvinte au fost: “Unind Cerul și Pământul,

învățați să priviți înainte. Iar noi toți să deslușim
enigma omului nemuritor care sântem...”. Nimic
mai cuprinzător și mai profund...

Scrisoare deschisă Universului este obiectul penultimului capitol, conținând o implicită
Dorire de zbor ales, Alesei... Conștient de poeziamister care a marcat cumva Viața Alesei (sale) de
Lumină, autorul își lasă deschisă cartea printrun Omagiu: acela adus Luminii Vii împlinite de
întreaga creație arhetipală a Aritiei, prin faceri
obiectuale sau prin cărți de referință cum ar fi:
Vestimentația Luminii, un adevărat „brevet de
invenție” prin care haina devine vie, sanogenă,
sau prin admirabila sa “Arhitectura Luminii”, o
carte-simbol abia distinsă cu premiul Academiei
Române...

Un tulburător Post Scriptum: Altfel, dialogul lumilor..., lasă deschis totul prin două poeme-dar, prin care Aleasa și Poetul – stând din
nou față în față, ea sus, iar el jos însă – își împletesc o dată mai mult gândurile, tulburătoare
prin frumusețea lor sugestivă: De dincolo de voal,
împreunate, sensurile... și De peste vremi, te-aduc
din nou..., împletind sacrul cu profanul prin
stări încărcate de „suflet divin”, „cuminecare”,
„trup de vindecare”.

70 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

***

În cele din urmă, nu ne rămâne decât
să conchidem că filosofia de ansamblu a cărții,
excepțional purtătoare de viață, este aparte
privilegiată de harul poetic al autorului, de forța
expresivă a structurilor sale poetice, de magia pe
care o degajă prin ipostazele complexe ale eului
său, pătrunsă adânc de fiorul metafizic.

Din acest punct de vedere, impresionează
cele două Poeme cu dublă ființare: “De ce?” vs
“Anti de ce?” punând în oglindă „întrebări care
[...] mărginesc nesfârșirea”, ca o dovadă a faptului că “totul lumii poate fi [...] adus firesc înapoi” prin expresive antinomii, cum ar fi: „De ce
poate profanul să se închine-n naos” versus „de
ce vibrează sacrul în trupul greu de tină?”, „De
ce peste surâsuri tristețe se prelinge” versus „De
ce se nasc surâsuri în miezuri de tristețe?”, „De
ce trăiește omul singurătatea-n doi?” – „De ce
trăiește omul în doi ca unul singur ? [...] vibrând
sub efemerul desprins din absolut...” versus „...
pulsând în absolutul desprins din efemer”.

În același sens justificativ, vizând
coerența sensului profund cu aceea a expresiei
stilistice, adesea retorice, putem spicui din alte
valoroase poeme structuri cu caracter sentențios,
de marcă: „povara unei lumești aduceri-aminte
/ se preface în clopot de taină”, „tăcerea devine
strigătul / din care lumea însăși își răsfiră armo-

www.zonaliterara.ro

nia”, „Suntem amintirea celor nicicând petrecute”, „Cuvântul-Lumină de dinaintea începutului, / baltag fulgerat peste apele originale”,
„Noaptea și ziua se-aleargă nehotărâte încă /
în a-și reface marginile”, „Venim de undeva,
de-atât de sus / Memoria de Foc să o trăim prin
spire”, „Pământ din Cer și Voal din Voal / s-au
prefăcut toate-n egal” etc.

Dominanta numeroaselor poeme o constituie incantația izvorâtă din rima interioară
a versurilor („zbuciumul ușor al pleoapelor”
„penumbră din umbră”, „vălul de dorire, sensul făr
de fire”, „culorile, darurile”), din prima pereche,
aidoma perlelor poeziei populare („din frânturi de rai”, / „din pulbere de grai” / „deodată
pulsăm, / acord gemănăm, „steaua din ninsoare,
rafală de soare...) și, desigur, pădurea de metafore și simboluri cu iz de profundă meditație pe
tema existenței și a dramelor acesteia.

În concluzie, fără de preget putem afirma
că această Carte, deoptrivă Poem-Eseu-Omagiu
– având ca miez o Luminoasă și Iubitoare
înțelepciune – poate sta cu cinste alături de mari
cărți de scriitură adevărată, prin harul inimii
atât de sensibile și al minții atât de lucide a
autorului, așa cum sintetic o atestă versurile din
poemul Celei ce este, versuri definitorii pentru
esența unei întregi creații-operă: „Gânduri-poem /
întoarse... / ca semințe de limpezită trăire, / atât de
vii precum viața însăși / luminii din nuntire...”.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 71

Eugen Cioclea este unul dintre poe-

ţii care au „venit” în literatura română din
Republica Moldova „cumva” de la Moscova.
Explicaţia o găsim în biografia poetului şi
în timpurile pe care le-a trăit acea generaţie
de scriitori basarabeni. Întors din capitala
Uniunii Sovietice la Chişinău, Eugen Cioclea
„aduce” cu sine şi spiritul schimbărilor care
deja dăinuia în metropola imperiului, dar
nu şi la periferiile lui. Or, postmodernitatea
literaturii făcute de Cioclea nu necesită vreo
demonstraţie aparte. Sincronizat cu literatura
la zi de la Moscova, una care în anii ’80 deja
îşi anunţa schimbarea de paradigmă, Eugen
Cioclea a ştiut cum să „integreze” plaiul
mioritic de acasă în noua estetică. S-a scris
în repetate rânduri despre tonul declamativ
al ironiei lui poetice, despre felul direct de a
spune poezia, aşa cum însuşi poetul insista că
el „vorbeşte” poezia.
Ne-a preocupat în aceste pagini o altă
dimensiune a scriiturii lui, la o nouă relectură
a poemelor marca Cioclea, antologate mai
nou de către scriitorul Emilian Galaicu-Păun
într-un volum apărut la editura Cartier, după
moartea poetului. Este vorba de un motiv
poetic recurent, o obsesie poetică care transpare în poezia lui – teiul (post)eminescian şi
nu numai, deja un tei cioclian, unul care prinde alte contururi, căruia coroana şi ramurile îi
cresc şi în alte direcţii estetico-poetice.
În general, grădina este un cronotop al
poemelor lui Eugen Cioclea. Un spaţiu în care
se întâmplă multe şi într-o manieră multiplă:
„El nu are când aştepta inspiraţia,/ fiindă
aceasta/ degrabă cărăbănindu-se/ ca să se
dea în scrânciob/ în grădina din spatele unei

72 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

clinici/ de psihiatrie” („La persoana a treia”).
Personajele lirice, la Cioclea, îi poţi întâlni
pe potecile poematice în diferite ipostaze
neordinare, spre exemplu, cum ar fi aceasta:
„duhnind/ a cimbrişor ca a/ marijuana”
(„Biografia poetului”). Vegetalul este întradevăr un drog la acest autor, un drog care te
ameţeşte prin verdele său şi prin trimiterea la
rădăcini. În aceste texte există un eu liric ce se
proiectează în lanul de sensuri ale lumii: „plagiindu-l pe Salinger/ la capătul unui lan de
secară” („Maximă”), un lan în care ar putea
fi prinşi şi salvaţi de cădere nu doar copii,
dar şi adulţii, care încă, printr-o minune, întrun secol anormal, au mai rămas copii. „Ca
în copilărie/ ne prinde-un chef de-a alerga
desculţi/ din ministere prin câmpie” („Ard
ruguri prin grădini”) – este acea permanentă
încercare de a reveni la paradisul infantil, la
punctul zero al existenţei.
Citim: „Volumul plămânilor – / (cerul
de lângă casă/ + lumina + floarea grădinii)3”
(„Fişa de recrut”), or, cubul celor trei variabile
este cel care denotă stereometria poeziei tinereţii de recrut în armata roşie. Floralul însă
nu este o preţiozitate estetică, este un fel de
sensibilitate într-un ev mai puţin sensibil: „eu
fluier tot ce-i rană lângă flori” („Ard ruguri
prin grădini”). Raţiunea este complementarul dihotomic al floralului: „Creierul meu
înseamnă nicovala/ pe care îndrept petalele/
de flori” („Creier”).
Vegetalul este cu siguranţă o dimensiune în care se ajunge nu din sentimentalism pastelat, nu în maniera bardului de la
Mirceşti, verdele crud este spaţiul în care se
retrage poetul din jungla de beton: „De-acolo
vin, dau buzna, ne surprind/ meii şi iarba/
însufleţind betonul” („Dilema”). Nervurile
poeziei corespund celor ale frunzei: „cred
în valoarea neconvertibilă a frunzei” („Mai
cred”) de aici şi „Frunzele-n piept ca nişte
decoraţii” („Numitorul comun”) şi „Voi magnetiza aceste frunze,/ să le prind de simţuri
ca de ramuri” („Declaraţie”).
Dar acest verde organic nu este deja
nici pe departe simbolul romantic al evadării în natură, este şi el unul eretic, unul care
merge în susul cotilirii existenţiale: „Decât
de bunăvoie să abjure/ în defavoarea mântuirii sale/ frunza din vârf,/ ca palma Ioanei
d’Arc,/ arde în rugul celor/ de la poale”
(„Frunza eretică”).

www.zonaliterara.ro

În contextul acestei câmpii mai degrabă visate între blocurile marelui oraş, decât
parcurse de paşii poetului deja format, teiul
este mai mult decât un motiv literar, mai mult
decât un intertext eminescian, chiar dacă trimiterea directă la sursa este prezentă: „Cadă
cortina într-un ultim act/ şi bată toţi înnebuniţi din palme./ Eu ştiu că piesa nu s-a terminat/ şi EMINESCU în groapa lui/ nu doarme” („Groapa de sufleur”), or, poetul teiului
romantic trimite intertexte din groapa lui de
sufleor al literaturii române posteminesciene şi Cioclea le ia în consideraţie, ajungând
să constate chiar: „Convertit de statistică/
număr cuvintele în opera lui Eminescu” („Ora
de scris”). De aici şi imaginea: „Luceafărul,/
ca pruncu-n embrion” („Plai”).
Teiul însă nu mai rămâne a fi doar spaţiul amorului romantic, al dorului romanţat
de iubită, teiul este localizat în zona raţiunii şi
lucidităţii majore: „Versant cu riduri, fruntea
haşurată/ de-un polinom hieratic de idei,/
prefaţă ni-i la toate şi erată/ în pirueta florilor
de tei” („Regula jocului”). Fruntea plină de
idei, nu de „gânduri” ca la Eminescu, este în
preajma arborelui-totem un fel de matrice a
cogito-ului, de parcă funcţiile inimii au fost
preluate cumva de raţiune, de mintea deloc
cuminte. Teiului îi sunt atribuite calităţi războinice, freamătul acestuia anunţă revolta
şi rebeliunea frunţii: „Să lupţi până la capăt,
suav ca un recrut/ precum se zbate teiul sub
platoşa de floare” („Tinereţea gladiatorului”).
Floarea de tei este şi o refulare a minţii
în lumea neadevărului şi a minciunii, în care
totul ajunge a fi deformat în dependenţă de
cine şi ce vinde sau cumpără: „Păstraţi-vă
coloana vertebrală [...]/ Ea-i trunchi de tei, dar
poate fi şi ghioagă” („Coloana vertebrală”).
Teiul-buzdugan, teiul-armă este deja o nouă
marcă a metaforei acestui arbore. Totuşi, sunt
anunţate şi valori intacte, la care nu se umblă,
care nu sunt corupte, revizuite, interpretate
după bunul plac: „ca să nu-i pierzi originea pe
scara/ timpului, cărui nu-i prea ajung fuscei,
nu mai umbla chiar peste tot cu gheara/ lasă
în pace pupăza din tei” („P.S. la Coloana vertebrală”). Intertextul crengian continuă obiceiul ironic al postmodernităţii intertextuale,
dar anunţă şi un dialog cu literatura predecesorilor, o revizitare empatizantă a trecutului
literar.
Florile de tei funcţionează şi în cali-

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 73

tate de simboluri ale blândeţii şi împăciuirii
sufleteşti: „bucuros că în sfârşit/ îmi intră sub
guler ca floarea de tei fulgii blânzi de zăpadă”
(„Substituire”). Simbol al feminităţii şi graţiei
în cultura europeană, florile de tei trimit aici
şi la elementul feminin, la căldura arborelui
(cum este receptat acesta în creştinism). Întrun poem-scrisoare trimis de la Moscova, de
către poetul-student, mai bine zis, de către eul
liric plecat la Moscova, aflăm bucuria regăsirii: „Ieri am fost/ pe urlaţi după floare de
tei./ Pomii noştri cresc şi aici,/ ca desprinşi
din David/ pe un stei” („O scrisoare”). Or,
teiul şi florile acestuia funcţionează ca un
arbore sacru la care se revine, de la care se
iau energiile, un copac-totemic care transmite
energiile unui cod genetic, ale unei apartenenţe etnice şi culturale. Iar eul poematic nu
este nimeni altul decât un Făt-Frumos din tei
plecat la Moscova, fapt ce presupune toate
obstacolele şi iniţierile unei astfel de călătorii
de basm. Drumul acesta ca un parcurs existenţial conţine şi pe Spân (unul mai degrabă ideologic) care stă alături ca în povestea
cu Harap Alb la masa împăratului: „Eram
sătul./ Am vrut să plec./ O mână grea m-a
pus la loc.” („Cina irodică”).
Desigur, există un dialog şi ironic cu
simbolul aproape sacralizat în literatura română: „cum strânge cu făraşul/ iunie floarea
zilelor de mai” („Iluminare”). Relativizarea
simbolisticii teiului este una firească şi ar
fi deranjat dacă nu ar fi, aşa cum aceasta o
cer vremurile estetice, sociale şi de orice fel,
căci nu este posibil să ieşi din propriul timp
şi este absurdă simpla încercare de a o face.
Detaşarea de estetica romantică şi clasică este
firească şi poate chiar necesară la anumite
cicluri artistice. Altfel intervine suprasaturaţia, care alunecă în satiră şi ironie caustică.
„Albinele cară fabrica de zahăr/ direct
într-un buzunar slinos/ ocolind pădurea de
tei ca pe o eczemă a romantismului” („Ce
te mai poate încălzi”) – nu este însă un vers
care anunţă ruptura de literatura de până la,
este mai degrabă constatarea artificialităţii
care este prezentă în multe din cele pe care le
trăim astăzi, a siropismului şi a dulcegăriilor
de kitsch care se suprapun cleioase peste judecăţile noastre de valoare. Revenirea la trecutul literar, la copilăria care şi ea deja ţine de
trecut se identifică şi ea cu teiul: „Decât aşa,
mai bine e s-ascult/ ce zice-un tei dezmoşte-

74 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

nit de floare” („Decât aşa...”). Dezmoştenirea
aceasta anunţă şi faptul că mulţi dintre acei
care s-au declarat urmaşi ai lui Eminescu
nici măcar epigoni nu i-au fost, ci au produs
literatură din zahărul vremii, departe de adevăratele corole (şi blagiene).
Copacul amorului eminescian este şi
simbol al existenţei umane, al unui ciclu de
viaţă care presupune anumite stări şi căutări
umane: „Să sufăr plin de seve ca un trunchi/
de tei, răpus de tânăr/ din picioare” („Hai să
dormim iubito, pe podea”). Ramura copacului universal, a acestui axis mundi este în stare
să salveze, să redreseze lucrurile: „Tinereţea
scoate strada centrală din maluri./ Luat de
curenţi,/ troleibuzul cu nr. 3/ porneşte aiurea din staţie/ dar/ dumirindu-se parcă şi
în disperare,/ se încleaştă cu braţele/ de o
rămurică de tei” („Acasă”).
„Între două bătăi de pleoape alta erai
şi altul eram/ mereu alt recrut, chinuit cum
să-şi ducă/ iubita în suflet ca într-o cazarmă,/
când stau pe planton proiectoarele – teii/ iar
floarea-i butonul suav de alarmă” („Numai
cu tine nu vorbeam aproape deloc”) – un
fel de refulare din lumea militarizării şi cea
a războiului rece, teii sunt aici un fel de salvare prin imagerii, un fel de proiectare în
altă lume, una paralelă şi aproape de spirit.
Deşi aparent, acest copac pare să fie firav, în
sensul durabilităţii lui, acesta poate trăi şi 300
de ani (teiul lui Eminescu având vreo 250 de
ani), astfel, teiul este şi un simbol al dăinuirii
umane şi poetice. Nu în zadar Andrei Rubliov
şi-a pictat unele icoane pe lemn de tei.
Viaţa şi moartea din aceste poeme şi ele
încap, ca la Borges în motto-ul din „Aleph”,
între cojile unei nuci: „Orice o să fac – / mă joc
cum credeţi cu versul – / voi crăpa/ pe masa
de scris/ exact ca pe-o nucă/ tot/ universul”
(din manuscrise, a se vedea Eugen Cioclea
„Antologic”, Cartier, 2014). Astfel, viaţa poetică şi moartea omului fizic şi a poetului tot
de vegetal ţine, nuca fiind un simbol al unui
microcosm ce conţine în sine macrocosmul.
Acest poem s-a adeverit a fi vizionar, chiar dacă
nu ne prea place să mistificăm şi mitologizăm
operele şi autorii, aici avem de a face cu un caz
mai special, ca să nu zicem adevărat de-a binelea. Or, într-o postmodernitate a teiului, Eugen
Cioclea este unul dintre poeţii cei mai adevăraţi
ca să nu zicem cei mai mari ai literaturii din
Mesopotamia dintre Nistru şi Prut.

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 75

C

artea Florentinei Narcisa Boldeanu, Grigore Vieru
în exegeza românească de sinteză, Ed. Zona Publishers, Iași,
2014, teză de doctorat susţinută la Universitatea de Stat din
Republica Moldova, prezintă toate elementele unei structuri
şi tratări academice, începând cu dispunerea celor patru
capitole şi subcapitole şi sfârşind cu trimiterile bibliografice,
concluziile parţiale şi generale, adăugind o Bibliografie finală,
variată şi bogată sub aspect informaţional şi aproape exhaustivă din punctul de vedere al obiectului cercetat.
Fenomenul Grigore Vieru este singular în arealul
culturii româneşti de după Al Doilea Război Mondial,
individualizându-se nu doar în spaţiul basarabean, ci
şi în cadrul a ceea ce s-a numit generaţia ’60, cea mai
strălucită, în condiţiile rezistenţei prin cultură, din anii
comunismului: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan
Alexandru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Grigore
Hagiu, Grigore Vieru, Victor Teleucă, D.R. Popescu,
Nicolae Breban, Augustin Buzura, Eugen Simion, Nicolae
Manolescu, Matei Călinescu ş.a. În această constelaţie de
strălucite talente, Grigore Vieru a devenit simbolul a ceea
ce am numit, într-o carte recentă, Basarabia eminesciană,
modelul arhetipal al românităţii dintre Prut şi Nistru. Aici
îşi găseşte explicaţia popularitatea imensă a scriitorului,
devenit cel mai cunoscut şi mai citit poet român postbelic.
Opera şi sfârşitul tragic l-au propulsat ca poet naţional, încât
se poate spune că pe Grigore Vieru „l-au îngropat ţara”, ca
să invocăm spusa cronicarului Grigore Ureche. Aceasta a şi
fost impresia puternică a celor care au participat la plecarea
spre cele veşnice a poetului în acel ianuarie 2009.
Numai şi o asemenea situare spirituală ar fi
fost suficientă pentru opţiunea tematică a cercetătoarei
Florentina Narcisa Boldeanu. Autoarea însă îşi motivează
alegerea nu sentimental, ci ştiinţific, din perspectiva intrării operei lui Grigore Vieru în canonul literar contemporan,
cu o pertinentă arguţie axiologică şi teoretică. Şi întrucât
exegeza viereană este deja considerabilă, s-a limitat doar
la lucrările de sinteză privind critica criticii, cu o bună
fundamentare teoretică, formulând problematica în primul capitol: I. Critica criticii lui Grigore Vieru (Descrierea
problemei în domeniu).
În Introducere şi în primul capitol, Florentina
Narcisa Boldeanu încearcă să-şi definească şi să-şi motiveze conceptul cercetării, sub spectrul a ceea ce se numeşte
critica criticii, inevitabil legată de metacritică. Se poate vorbi
de o triplă actualitate novatoare a investigaţiei autoarei:
1) pe de o parte, cum deja am subliniat, personalitatea şi
opera lui Grigore Vieru prezintă o simbolistică specială în

76 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

arealul culturii şi literaturii româneşti de după Al Doilea
Război Mondial, scriitorul basarabean fiind imaginea
arhetipală a ceea ce s-a numit rezistenţă prin cultură în
condiţii istorice extreme; 2) pe de altă parte, critica criticii
este o metodă indispensabilă a oricărei cercetări monografice moderne, fiindcă numai radiografiind unghiurile
de vedere ale criticii, în derularea lor diacronică, poţi
evita repetiţiile inutile şi „redescoperirea roţii” în materie de exegeză a operei unui autor. Aşa procedează nu
numai monografiştii, ci şi istoricii literari, un exemplu
metodologic recent fiind Istoria critică a literaturii române (2008), de Nicolae Manolescu. E ceea ce Manolescu
numeşte „interglosare infinită”1, dialogul dintre critici
şi istorici literari, oglindă a schimbărilor de paradigmă
canonică, fapt care a stat şi la baza conceptului lovinescian de revizuire critică a valorilor. Din păcate, un principiu
critic respectat doar parţial de eminentul critic şi istoric
literar, de unde, probabil, şi eludarea valorilor literare
basarabene din Istorie… 3) În fine, al treilea argument
de invocat pentru actualitatea demersului Florentinei
Narcisa Boldeanu este procesul intrării în canonul literar
românesc a operei lui Grigore Vieru. După argumentele
teoreticianului canonului literar occidental, savantul
american Harold Bloom2, acceptarea în canon a unui
scriitor este identificabilă la două decenii de la moarte.
Observăm însă, ca şi în cazurile Nichita Stănescu sau
Marin Preda, că recunoaşterea dimensiunii canonice a
operei lui Grigore Vieru este vizibilă încă imediat de la
moarte, cu accentuarea acestei recunoaşteri după primul
lustru al postumităţii. Cauzele sunt mai multe: în primul
rând, valoarea operei, apoi simbolistica rezistenţei prin
cultură, ceea ce a şi dus la scrierea a douăzeci şi două de
„monografii” (cu toate variantele editoriale) despre viaţa
şi opera poetului (autoarea întegistra cu una mai puţin,
la data susţinerii tezei în 2014, cea a lui Ioan Ciuntu, apărută, de altfel, nu demult). Iată de ce studiul Florentinei
Narcisa Boldeanu vine să întărească acest context cultural benefic posterităţii lui Grigore Vieru. Pe de altă parte,
realizarea unor asemenea forme de cercetare poate fi
asemuită, prin utilitate, cu critica editologică întreprinsă
de Nicolae Georgescu asupra tuturor ediţiilor operei lui
Eminescu, şi aceasta îmbrăcând forma unei ample teze
de doctorat, în două volume3. Autorul a observat că
marea deficienţă în editarea lui Eminescu a venit dinspre
lipsa de „interglosare” a editorilor, ceea ce a perpetuat
erorile care au stat în calea cunoaşterii voinţei auctoriale
eminesciene, întârziindu-se o ediţie ne varietur. În cazul
exegezei, incovenientul principal, sesizat şi de autoarea
acestei cărţi este repetarea inflaţionară a unor clişee critice.
Într-un fel, triada inventariată mai sus se reflectă
şi în următoarele capitole. Al doilea se intitulează chiar
Grigore Vieru, omul şi poetul, văzut ca simbol al poeziei
şi spiritualităţii româneşti, aspect pe care critica literară
l-a subliniat cu asupra de măsură de la sfârşitul anilor
’50 până astăzi, de la prima versiune a monografiei
lui Mihai Cimpoi (Mirajul copilăriei, 1968) la cea din
1 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de
literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 13.
2 Cf. Harold Bloom, The Western Canon: The Books and School of
the Ages, New York, Harcourt Broce, 1994, v. trad. din engleză
a Deliei Ungureanu, Canonul occidental – Cărţile şi şcoala Epocilor, Grupul Editorial Art, Bucureşti, ediţia a II-a, 2007.
3 N. Georgescu, Eminescu şi editorii săi, I, II, Editura Floare
albastră, Bucureşti, 2000.

www.zonaliterara.ro

urmă (Grigore Vieru, poetul arhetipurilor,
2009), de la articolele scriitorilor din fostele republici unionale până la cărţile
semnate de postmodernistul Paul Gorban
(Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru,
2011) şi de părintele Ioan Ciuntu (Aşa cum
l-am cunoscut, 2013). Ultimele capitole
se ocupă de receptarea operei în spaţiul
basarabean şi, respectiv, în cel din Ţară:
Critica din Republica Moldova în căutarea
autenticului Grigore Vieru şi Receptarea critică a poeziei lui Grigore Vieru în monografiile din România. Această departajare se
explică doar din punctul de vedere al realităţilor istorice de după Al Doilea Război
Mondial, cu actuala existenţă a două state
româneşti, fiindcă, din perspectiva strictă
a culturii româneşti scindarea se arată
artificială, dovadă, între altele, că, permanent, autoarea este nevoită să „intergloseze infinit”, vorba amintitului critic, cu
vocile criticilor din Republica Moldova şi ale
celor din România, diferenţele fiind neglijabile, deşi câteva pot fi decelate. De pildă,
autoarea face observaţia că, în mod „paradoxal”, exegeza din România se ocupă mai
intens de aspectele biografice decât cea din
Basarabia. Asemenea, în Ţară monografiile
sunt cu mult mai multe decât în Moldova,
unde, practic, se restrâng la trei nume. Şi
acest aspect ar putea fi considerat surprinzător, dat fiind că exigenţele culturale par
mai ridicate, încât Grigore Vieru n-a fost
revendicat de o mare parte a postmoderniştilor, unii dintre aceştia intrând în categoria
„denigratorilor” (precum Mircea Mihăieş
sau Marius Chivu).
Apreciez şi faptul că autoarea nu
practică o pură metodă descriptivă a textelor critice radiografiate, ci are simţul valorilor, subliniindu-le calităţile impresioniste,

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 77

hermeneutice sau sancţionându-le pe cele romanţioase, plate, didactice, strident radicalizante, ca în
cazul paginilor semnate de Mihai Sultana Vicol,
Sava Bogasiu, Olguţa Caba. Important este şi faptul
că îşi sprijină demonstraţia apelând la o semnificativă bibliografie românească şi străină în domeniul
criticii cu sistem, îmbinând destul de convingător metodologiile tradiţionale cu cele moderne şi
postmoderne. În acest sens, între autorii valorificaţi cu profit se numără: Norbert Groeben, Johan
Huizinga, Henryk Markiewicz, Paul Cornea, Eugen
Simion, Mihai Cimpoi ş.a.
În altă ordine de idei, în pofida lipsei unei
îndelungate experienţe în ale scrisului, lucrarea se
susţine şi din punct de vedere stilistic, păstrânduse cu grijă tonul academic, într-o limbă română
curată, nu lipsită de expresivitate, mai ales în pasajele concluzive prezente în fiecare capitol şi subcapitol. Florentina Narcisa Boldeanu dovedeşte o bună
cunoaştere a operei şi personalităţii sociale a lui
Grigore Vieru, ceea ce-i permite să reliefeze dominantele tematice, stilistice, ideologice, cât şi singularitatea canonică a moştenirii literare vierene, toate
scoase în evidenţă prin textele exegetice investigate.
Aceste calităţi promit utilitatea viitoare a cercetării

nu numai în rândul celor care vor să se iniţieze în
opera lui Grigore Vieru (elevi, studenţi, profesori
ş.a.), dar şi al potenţialilor exegeţi.
Am remarcat, în partea introductivă, că
bibliografia utilizată este aproape exhaustivă, şi
asta deoarece posteritatea lui Grigore Vieru este
vie şi apar nu numai numeroase articole în diverse publicaţii din Ţară şi din Republica Moldova,
ci şi cărţi precum cele recente, semnate de Valeriu
Matei (Taina care apără poetul), de Nicolae Dabija
(Întâmplări cu Grigore Vieru) şi cea, deja amintită,
a Părintelui protoiereu mitrofor Ioan Ciuntu, Aşa
cum l-am cunoscut (Chişinău, 2013, cu o prefaţă de
Spiridon Vangheli) sau ediţii noi precum Grigore
Vieru, Tu m-ai strigat, fiule? (Editura Guguţă,
Chişinău, 2013, antologie, concepţie editorială şi
prefaţă, de Spiridon Vangheli). Autoarea cunoaşte tehnicile descrierii şi trimiterii bibliografice,
ceea ce asigură caracterul ştiinţific al lucrării.
Cercetarea Florentinei Narcisei Boldeanu
este de certă utilitate culturală. Ţinând seamă de
calităţile subliniate, se poate aprecia de pe acum că
lucrarea va intra în bibliografia obligatorie a studiilor
vierene, fiind cea mai importantă investigare de sinteză metacritică a exegezei operei lui Grigore Vieru.

78 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 79

Foto: Tomas Oneborg

A.B. Stimată Doamnă Nina Cassian, am început dialogul nostru cu un poem minunat...
pentru că un poet îl simte pe celălalt poet chiar
și fără prea multe întrebări, citesc un poem
semnat de Nina Cassian, închid ochii și...mă
bucur! Vă mulțumesc pentru că ați acceptat
acest interviu, vă mai aduceți aminte ce v-a
inspirat când ați scris aceste versuri?

A.B. Dar, să începem cu începutul: v-ați
născut pe 27 noiembrie 1924 la GALAȚI..
Sunt de origine brăileancă, dar adolescența
și maturitatea mi le-am petrecut la Galați, ce
vă aduceți aminte de acest oraș? chiar așa în
puținii ani pe care i-ați petrecut pe malurile
Dunării…amintirile acestea se regăsesc undeva în scrierile Dvs. ?

N.C. Nu mai țin minte în ce împrejurări am scris
poezia menționată (cam orgolioasă, sper că nu
demagogică, întrucât se referă la ceea ce consider că am de dat, nu ca persoană ci ca ofertă
de poezie...), și eu vă mulțumesc pentru acest
dialog, d-na Angela Baciu.

N.C. Orașul meu natal – Galați - (m-am născut se
pare pe strada/cartier “Mazepa”)- mai există?

A.B. Am crescut – fără să vă supărați pe sinceritatea mea – cu pozele lui Arghezi, Nichita
Stănescu, Nina Cassian, Nora Iuga, Bacovia…
lipite pe ușa camerei copilăriei mele și mi-ați
călăuzit pașii, dorindu-mi să merg pe același
drum…cariera Domniei Voastre atât de plină :
ați publicat peste 50 de cărți de poezie, traduceri, eseistică, proză, întotdeauna a fost de
partea Dvs. timpul ?

A.B. Da, mai există și astăzi – culmea …și eu
am copilărit și mi-am petrecut adolescența tot
în cartier “Mazepa”, pe strada Roșiori…dar,
ați părăsit orașul foarte repede…

N.C. L-am părăsit când nu aveam încă nici
doi ani, mutându-ne la Brașov unde mi-am
petrecut copilăria până la 11 ani... Galați a
dat personalități excepționale precum Ovid S.
Crohmălniceanu, Iordan Chimet sau poetul-inginer, martirul Gheorghe Ursu… și mulți alții…

N.C. Timpul a fost poate (prea) generos cu mine,
ajutându-mă să ajung la o vârstă venerabilă, cu
mansarda încă functionând deși etajele inferioare sunt subrede și degradate. Drept care, dacă
regret ceva, e pierderea tinereții (cea fizică,
bineînțeles). Cea ireversibilă.

80 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

A.B. A urmat perioada copilăriei la Brașov
și mutarea la București, cum și în ce
împrejurări ați început să frecventați cercurile intelectuale de stanga și ulterior să
intrați în Organizația Tineretului Comunist,
credeați în ceea ce făceați ?

www.zonaliterara.ro

N.C. La București – aveam 15 ani pe atunci! – era fascism
și război. Am aderat la comunism - am explicat mai pe
larg de ce în cărțile mele! Eram elevă și m-a atras …o altă
elevă. Nu am cunoscut cercurile intelectuale de stânga.
A.B. S-a scris în presa de specialitate că primele Dvs.
încercări literare au fost încurajate de marii noștri scriitori Tudor Arghezi și Ion Barbu. De fapt, aceste amintiri
apar în « Memoria ca zestre ».
N.C. Da, despre întâlnirea mea cu Arghezi am scris în
«Memoria ca zestre». M-a dus tata la Mărțișor cu un
caiet «fraudulos», conținând câteva poezii de ale mele și
unele ale tatei.
A.B. Cum v-a primit Arghezi?
N.C. Arghezi s-a “orientat” imediat și mi-a scris cu mâna
lui: “Talent incontestabil, vocație sigură…” referindu-se …
la ale mele (caietul a fost un timp în posesia lui Adrian
Păunescu, nu știu dacă mi l-a restituit, eu nu-l mai am.).
În ce-l privește pe Ion Barbu, rog cititorii să citească
poezia “Lui Ion Barbu” din volumul “Desfacerea lumii”
apărut în 1991- 1992 la “Fundatia Culturală Română”; ea
spune (aproape) tot.
A.B. Într-un alt interviu televizat, ați declarat că indiferent unde v-ați aflat, chiar dacă ați fost plecată din țară,
“nu v-ați pierdut niciodată inima”, și că ați iubit locurile
și oamenii de acasă...cum este să trăiești o vreme în exil,
să fii departe, să te simți singur...știu că aceste lucruri
le-ați povestit în cărțile Dvs.,dar...povestiți totuși cititorilor care n-au reușit să vă citească ultimele cărți.
N.C. În ce privește  exilul, nu m-am consolat cu “inima”
ci cu “LIMBA”, cea care nu m-a părăsit niciodată! M-am
simțit perpetuu “acasă” folosind-o cu ardoare.

A.B. Cum era cenzura comunistă și cum scăpați de
ea? Ce tertipuri foloseați? Poezia scrisă în Romania în
perioada comunistă era cu ceva mai prejos decât alte
literaturi ale altor popoare?
N.C. Cea mai cumplită sub raport estetic și psihologic a
fost perioada dintre 1946 și 1957 - dar și după aceea - pe
care am descris-o pe larg în vol.1 si 2 al “Memoriei ca
zestre”. Cenzura opera asupra tematicii, a vocabularului dar, mai grav, asupra bunelor intenții, bănuindu-ne
de   formalism, decadentism, demascându-ne în ședințe
publice, desfigurându-l. Da, credeam în comunism ca
într-o posibilă armonizare a lumii  (criza mea mistică!),
în dispariția războaielor, a banului, a statului, a antagonismelor sângeroase dintre rase, popoare, națiuni etc.
Atrăgătoare utopie!  Care  n-avea nimic de a face cu
torționarii culturali! Sau cu cei politici!  Sau cu odioasa,

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 81

criminala luptă pentru putere   fie a lui Stalin
sau a lui Dej (uciderea lui Pătrășcanu)!
A.B. Dacă ar fi să propuneți pe cineva pentru
Premiul Nobel pe cine ați propune?
N.C. Premiul Nobel l-ar fi meritat și Arghezi, și
Blaga și, mai recent, St. Augustin Doinaș. Dar,
cunosc destui mediocri care l-au căpătat… și
mari scriitori care nu au avut parte de el. Deci,
să nu ne lăsăm obsedați.
A.B. Citindu-vă cărțile e ca și cum v-aș
cunoaște căldura vorbei, zâmbetul dintre versuri, luminozitatea și energia cu care descrieți
fapte și întâmplări din viața dvs., grele, tragice,
mă fac să cred că sunteți un om extraordinar
de puternic, cum ați reușit? Care este “secretul
tinereții fără bătrânețe”?
N.C. Nu, Nu sunt puternică. Sunt, cum am mai
spus, infatilă - deci vulnerabilă. Agresorii (chiar
călăii) mă crută fiindcă nu sunt un adversar
pe măsura lor.
                                                    
A.B. Ce rol au jucat marile iubiri din viața
Dvs., povestiți.

A.B. În viața Dvs.ați dat multe interviuri și
ați povestit multe întâmplări .,aș dori să-mi
mărturisiți acum , dacă se poate, ceva ce n-ați
mai spus până acum...
N.C. Deși m-am căsătorit de trei ori, n-am purtat niciodată rochie albă de mireasă și n-am
avut parte de ceremonie...
A.B. Doamna Nina Cassian, vă mulțumesc
foarte mult pentru acest dialog, mi-a făcut
o mare onoare și bucurie, și, v-aș ruga să
încheiem cu un gând...vers...
N.C. Aș încheia cu un cântec popular pe care-l
fredonez la ocazii:
“Dunăre, Dunăre,
drum fără pulbere
și fără făgaș...”
și dintr-o poezie a mea despre vărsarea
Dunării în mare:
“lichidul, ostenit de propria-i istorie”
“intră-n odihna lui iluzorie”...
Ceea ce-mi doresc și mie...

Foto de Eamonn McCabe

N.C. Iubirile? În afară de procentul de fericire până
la extaz și de suferință atroce - le datorez zecile
de poezii pe care le-am scris! Mă tem că am fost
nedreaptă sau intolerantă cu unii dintre semenii

mei… Un vechi prieten, azi decedat, m-a numit
“Apologetică-apoteotică-apoplectică-apocaliptică”
având în vedere circulația mea de la entuziasm
absolut la totală respingere. Eram (mai sunt?) o
ființă exagerată-sau doar infantilă (mai sunt?).

82 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Andra Rotaru (n. 1980) este autoarea volumelor “Într-un pat sub cearşaful alb”,
Editura Vinea, 2005 (Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – opera prima, 2006; Premiul Iustin Panţa, 2006; Premiul Tudor Arghezi, 2006; Premiul
Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, 2006), “En una cama bajo la sabana blanca”,
Bassarai Ediciones, Spania, 2008, “Ţinuturile sudului”, Editura Paralela 45, 2010,
“Lemur”, Editura Cartea Românească, 2012 (Premiu Tânărul poet al anului, în
cadrul Galei Tinerilor Scriitori). A beneficiat de rezidente in Europa si America,
dintre acestea, cea mai recenta fiind International Writing Program, Iowa.

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 83

P.G.: Am ales să închidem edițiile de interviuri 2014 ale Zonei Literare cu un dialog cu tine, Andra Rotaru. Și asta nu e
întâmplător. Intrăm în 2015, an în care se
fac zece ani de la debutul tău. Zece ani de
la Într-un pat sub cearșaful alb; volum de
versuri publicat atunci la o editură care se
ocupa de debutul tinerilor din valul literar
2000, Ed. Vinea. Cum vezi acum, peste timp
acea carte, debut care trebuie să reamintesc
cititorilor a fost distins cu importante premii, de la cel de la Botoșani, premiul Mihai
Eminescu – Opera prima, la cel al Asociației
Scriitorilor din București etc.
A.R.: Uneori e frumos cum, uitându-te înapoi,
ţi se poate părea că nu tu eşti cel care a trăit
viaţa din urmă, ci un altul. Şi toată mirarea asta
e însoţită de un hohot de râs, de plăcere, de o
încordare.

Într-un pat... a fost cartea potrivită la
momentul potrivit pentru mine. Ea m-a dus în
ţara Fridei Kahlo şi a lui Diego Rivera, ea mi-a
arătat şi mai clar care este drumul meu şi nu al
altora, ea m-a învăţat sau mi-a readus aminte
că nu pot să îmi trăiesc viaţa decât atunci când
există intensităţi maxime, mi-a arătat că nu pot
să fac compromisuri sau să accept orice este în
jurul meu. Desigur, după perioade intense din
punct de vedere emoţional sau psihic sau fizic, e
normal să vină un declin, să apară o liniştire. De

astfel de momente mi-e teamă, ele mă sufocă,
simt că ele sunt periculoase. Pentru că am
energia şi dorinţa să mă arunc din nou, indiferent de consecinţe, acolo unde intuiesc că viaţa
clocoteşte şi mă aşteaptă noi experienţe intense.

84 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

P.G.: Știu că volumul de debut a apărut
după rezidența de la Mănăstirea Râșca, în
apropierea orașului Fălticeni / Suceava.
Acolo l-ai întîlnit de Adi Urmanov, despre
care spui la un moment dat, într-un alt
interviu, că ți-ar fi înțeles cel mai bine
direcția debutului literar, că ți-a fost ca un
mentor...

www.zonaliterara.ro

A.R.: Adi Urmanov nu a apărut întâmplător în viaţa mea şi a altora. Sunt aproape sigură că dacă nu exista atelierul de la Râşca, nu
aş fi ajuns la fel de repede să mă descopăr. Poţi intui că există ceva
în tine, însă poţi la fel de bine doar să trăieşti cu intuiţia aceea, fără
să îi dai o formă - aşa am simţit când am abandonat facultatea de
arte plastice sau când am renunţat la muzică. Am ştiut că există
o forţă în mine care mă împinge în altă direcţie, iar abandonul a
fost firesc, fără regrete. A fost şi periculos, într-un fel, însă aşa fac
mereu: îmi schimb direcţia în viaţă în câteva secunde, fără să mă
mai uit înapoi.

Iar când te întâlneşti cu persoane care par venite dintr-o
altă lume, aceste întâlniri sunt pur şi simplu revelatorii. Până
acum am avut şansa să întâlnesc astfel de persoane (sau am fost
suficient de deschisă în acel moment încât să realizez ceea ce se
întâmplă), sper să se mai întâmple, sunt de abia la început...
P.G.: Cum se împăcau energia de la Mănăstirea Râșca și
energia ta poetică? Pentru că proiectul final o readuce în
atenție pe pictorița mexicană, Frida Kahlo, care are o pictură
suprarealistă, a căror lucrări nu sunt tocmai în ton cu energia
unui spațiu sacru, ci dimpotrivă?
A.R.: Nu am scris acel volum la Râşca, ci imediat după revenirea
în Bucureşti. Ceea ce m-a făcut să o aleg pe Frida a fost un impuls
de moment, am revăzut tablourile ei şi am simţit că pot să vorbesc
despre ele. Apoi am citit jurnalul ei, am văzut filme documentare sau biografice (The Life and Times of Frida Kahlo de Amy
Stechler; Frida, naturaleza viva de Paul Leduc), am citit cărţi
despre pictura ei. Câţi ar fi avut curajul să-i numească pe Breton
şi gruparea din jurul lui “artistic bitches of Paris”?
P.G.: Dacă acum am fi la o lectură publică și cineva din sală
ți-ar cere să spui ce poem din volumul de debut te reprezintă,
ce poem ai aduce în discuție? Ni-l spui și nouă?
A.R.: Acel volum trebuie citit în întregime, la fel şi Lemur. Poţi
înţelege mai bine unele cărţi dacă ai acces la construcţia lor, la
întregul lor trup. Singurul volum care poate avea poeme independente este Ţinuturile sudului. Însă şi aici este mai bine ca
poemele să se îmbrăţişeze, să se atingă, să aibă apropierile lor de
alte poeme din carte.
P.G.: Sunt debutanți care își mai neagă poeme din debut... Tu?
A.R.: În nici un caz! De ce aş face aşa ceva? Fiecare etapă mă
reprezintă.
P.G.: La trei ani de la debut, volumul este publicat în
spaniolă, apoi descoperi cu picioarle tale America de Sud.
Cum a fost primit volumul? Mai mult, cum ai descoperit
America de Sud?
A.R.: Volumul a fost publicat în 2008 în Spania, apoi am fost
invitată la un festival în Mexic. Este mult spus că am descoperit America de Sud, nu am vizitat decât două oraşe, capitala
şi Puebla. M-a surprins Casa Azul în care s-a născut şi a murit
Frida Kahlo. În care a lucrat o mare parte din viaţă. Trebuie
să ajungi acolo pentru a simţi locul acela: de la tablourile Fridei şi ale lui Diego Rivera, la corsetele Fridei, şevaletele sale,

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 85

fotografii, statuete etc.

Chiar dacă am stat puţin timp în
Spania sau în Mexic, cartea a avut parte de
cronici pozitive: în revista ABC, Niram Art,
Publicaciones del Sur, 20 minutos, Letralia
etc. Am fost luată de val în acea perioadă,
totul părea ireal de frumos.
P.G.: Experiența în S.U.A. are să te înspire
pentru volumul Ținuturile Sudului, care
apare în 2010 la editura Paralela 45 din
Pitești, pentru care ai fost nominalizată în
2011 la Gala Tinerilor Scriitori la titlul de
Tânăr poet al anului 2010?
A.R.: În Statele Unite am fost pentru prima oară
în 2011, volumul Ţinuturile sudului apăruse
deja. În general desprinderile, plecările mă
ajută, mă regenerează, mă forţează să fiu
independentă, să interacţionez, să asimiliez
ceea ce este în jurul meu. Rezidenţele literare
sunt un prilej excelent pentru unele schimbări
fie în plan literar, fie personal, fie în ambele.
P.G.: Pe bună dreptate, criticii au observat
o ușoară schimbare de viziune poetică
cu acest volum. În sensul că nu mai mixezi așa mult pe cadrul suprarealist ca în
debut. Tehnica metaforei e una diferită,
în sensul că poezia se construiește mai
curând prin asocierea de imagini, așa
cum se întâmplă de regulă în spectacole.
Și am observat și o tendință a generației
de a construi poezie în această direcție,
poezie spectacol... chiar cu sunete, nu
doar cu imagini.
A.R.: Nu mă gândesc la asta atunci când
scriu. Ţinuturile sudului pentru mine este un
volum frumos, la fel cum a fost şi perioada în
care l-am scris. Uneori doar asta contează.
P.G.: Iar volumul tău cel mai recent,
Lemur, apărut în 2012 la Cartea
Românească, confirmă faptul că o preocupare a ta e ca poezia să poată fi
transmisă pe mai multe canale, dar în
mod deosebit prin arta spectacolului.
Mai mult știu că volumul a fost adaptat
într-un spectacol de dans de coregraful
american Robert Tyree.
A.R.: Nu caut nimic în general: dacă simt că
un anumit gest al unui personaj ar putea fi
mai bine redat de un coregraf, atunci o să
caut acel coregraf care va putea da naştere
gestului intuit de mine. Dacă o melodie mă
ajută să intru într-o atmsoferă de care am
nevoie într-un anumit moment, atunci voi

86 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

asculta impulsiv acea melodie ore şi zile în şir.
De exemplu, petrec luni întregi uitându-mă la
filme, ştiu atunci că sunt în căutarea unei idei
sau unei lumi la care nu am acces altfel. Sunt
frumoase excesele, cred că datorită lor poţi uneori simţi cât de viu eşti. Şi cât de mult poţi evita
sau risca să trăieşti în propria-ţi viaţă.
P.G.: În 2012, împreună cu Radu Vancu,
primești la Gala Tinerilor Scriitori titlul de
Tânăr poet al anului. Cât de important e
pentru un scriitor în general acest gen de
recunoaștere?
A.R.: Cred că am mai spus-o: am fost răsfăţată,
probabil, de critica literară, încă de la debut.
Există şi multe voci ambivalente, mai există şi
injurii. Nimic nu te poate opri. Doar viaţa te
poate opri. Recunoaşterea venită din partea
altora te poate bucura pentru o perioadă scurtă
de timp, însă nu îţi garantează o traiectorie
literară de lungă durată. Lucrurile se întâmplă
pur şi simplu sau nu. Scrii sau te opreşti. Sau
scrii pentru tine şi ştii că doar câţiva oameni vor
surâde sau se vor linişti citindu-te.
P.G.: Poezia ta, indiferent despre ce volum
vorbim păstrează un ton grav. Nu e la
îndemâna oricui să intre în poetica ta.
Și totuși în mare parte e vorba despre
viață. Și în Lemur orice sunet, orice stare
(fie fizică/ fie psihică), orice se arată dă în
vileag viul...
A.R.: Lemur este un personaj aflat într-o continuă
transformare. Nu este un animal, nu este o
prezenţă umană, nu este o voce: e o multitudine
de detalii văzute din diferite perspective, detalii
care uneori par să ia forme cunoscute de noi toţi.
Alteori Lemur pare doar o diformitate. Iar ceea
ce este el pe parcursul transformărilor, sau ceea
ce vede el creează o lume. Lumile nu pot fi decât
pline de viaţă sau de speranţă de viaţă.

După publicarea acestui volum, noua
mea poreclă a devenit “animăluţ”. Iar de atunci am început să port poşete cu fluturi, să
adopt animale, să citesc cărţi despre animale (e
minunată cartea scrisă de Amy Leach, Things
that are), să mă uit la filme cu animale, să comunic şi mai bine cu aceste creaturi...
P.G.: Știi ce am observat? Ca și la debut,
ai ieșit din București să scrii Lemur. Tot în
urma unei rezidențe. Nu oriunde, ci întrun loc cu încărcătură istorică și artistică,
Tescani. Nu te inspiră Bucureștiul, urbanul
în general. Mulți din generatia ta mixează
pe această zonă.
A.R.: Tescaniul a fost ireal. Iar cam tot ceea ce

www.zonaliterara.ro

este real mă oboseşte sau plictiseşte. Sunt atrasă
de ceea ce se poate crea în afara a ceea ce este
palpabil, sunt sedusă de ceea ce poate cineva
gândi sau vedea. Bucureştiul din mine nu este
Bucureşti. Este uneori un colţ retras cu multe
băltoace şi chiştoace de ţigară. Alteori este un
miros, dar de cele mai multe ori este dorinţa de
a-l părăsi. Prezentul conţine mai puţine delicii
decât poate conţine amintirea.

Uneori cred că lucrurile sunt
întâmplătoare, alteori anumite locuri mă
aşteaptă pe mine. În acel an în care am mers la
Tescani, am fost singură. De obicei erau selectaţi
mai mulţi scriitori. Însingurarea şi teama pe care
le-am simţit acolo au fost benefice. Înfricoşătoare
de multe ori, dar nu în sensul negativ - am
nevoie de situaţii, locuri, oameni unici în preajma mea pentru a mă simţi în sfârşit bine. Poate
de asta sunt şi foarte selectivă, poate de asta mă
însingurez, în general. Nu am vreo apetenţă
pentru socializare şi mi-am asumat acest lucru.
Rezidenţa de acolo mi-a oferit prilejul să fiu
singură mult timp. Domeniul de la Tescani e
greu de descris, la fel ca lemurul, e schimbător,
e greu de trăit cu prezenţa sa o perioadă
îndelungată, te poate doborî, e mult prea intens.
O intensitate creativă, o intensitate care nu are
nimic real: dacă nu eşti pregătit să ajungi acolo,
nu-l poţi simţi.
P.G.: Să ne imaginăm că, așa cum personajele din Lemur se plimbă ca niște energii
prin zona ta de inspirație creatoare, un
poem ar ieși din volum și ni s-ar arăta.
Care crezi că ar fi acela; și de ce?
A.R.: În acea perioadă am cunoscut-o pe Ana
Gubandru şi am văzut spectacolul ei de dans,
“LAMUR (the  most beautiful  I  can)”. Imediat
am scris poemul “îşi spune lemur mai ales în
zilele de toamnă”. Ea a fost primul lemur pentru mine şi mi-a inspirat primele gesturi ale
lemurului. După cum spuneam, sunt unele
întâlniri magice pe care ţi le oferă viaţa asta. Le
ratezi sau înţelegi ceea ce ţi se oferă.
P.G.: Poate o să pară clișeu, dar mă
interesează să știu ce părere ai tu despre
poezia care se scrie ai în Romînia, apoi
despre ce părere ai tu despre poezia
română în lume?
A.R.: Avem o tradiţie, oriunde te duci în lume
oamenii vor şti să-ţi menţioneze câţiva autori
români şi câteva cărţi. Mulţi scriitori români au
fost traduşi şi publicaţi în afară, în reviste sau
editorial, alţii au fost prezenţi la festivaluri sau
rezidenţe. Uneori, când sunt plecată, nu mi-e
dor de nimic, mi-e dor doar de poezia şi poeţii
noştri. Mi se par minunaţi.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 87

P.G.: Are nevoie un poet să fie tradus în mai
multe limbi pentru a se face cunoscut? Aș
vrea să atingem puțin și zona idee de marketing literar. Piața ne învață că fără marketing
nu exiști, iar dacă o carte nu e promovată,
autori foarte buni riscă să nu fie descoperiți.
A.R.: Depinde ce vrea fiecare dintre scriitori.
Dacă vrea să interacţioneze şi să cunoască scriitori din alte zone ale lumii, atunci e firesc să îşi
dorească să fie tradus. Dacă îşi doreşte altceva,
atunci nu ştiu cât de mult mai contează. Voinţa
e greu de cântărit. Iar poezia-voinţă nu mai e
poezie.

“Autori foarte buni riscă să nu fie
descoperiţi” - eu cred că acei autori foarte buni
nu riscă nimic, pentru că ei deja şi-au asumat
riscul de a fi foarte buni.
P.G.: Când nu scrii poezie ce construiești,
la ce lucrezi?
A.R.: M-am hotărât să fac în viaţa asta doar
ceea ce îmi doresc să fac. Poate suna extrem,
însă cred că se poate sau încerc să cred că se
poate. Dacă aş putea, aş călători des, foarte des.
Aş trimite vederi, aş scrie scrisori, aş face poze.
Când aş simţi nevoia să scriu, aş face-o. Fără
nici o presiune, fără nici o finalitate imediată.
Momentan visez să se întâmple cât mai repede
ceea ce îmi doresc.

E ciudat cum lucruri pe care mi le
doream în copilărie se întâmplă acum. La fel şi
lucruri pe care mi le doream acum câţiva ani. Iar
dorinţa pe care mi-am pus-o sub Big Ben pe 31
decembrie 2013 (să călătoresc tot anul următor)
s-a împlinit. Deci să spunem că acum lucrez la
îndeplinirea dorinţelor. Există magie, nu?
P.G.: Nu am să te întreb dacă te-ai apucat
de scris și proză, pentru că știu că ai un
roman neterminat și, în același timp, neînceput. Spuneai într-un alt interviu că pe la
6 ani, când erai la bunicii din Constanța
erai atrasă de cărți și că, după ce ai citit
Spre far de Virginia Wolf ai luat un caiet și
ai notat pe prima pagină albă “roman”. Nu
scrii proză, vreau să știu cum vezi proza
românească de azi, pentru că eu cel puțin
văd titluri foarte bune, multe dintre ele
chiar cerute sau traduse în exterior.
A.R.: Mereu mi s-a părut că se scrie mai multă
poezie bună aici decât în alte părţi. Nu stăm
rău nici cu proza, dar ce ştiu eu? Citesc de
plăcere, nu caut altceva. Şi nu cred că voi
scrie vreodată proză pură.
P.G.: Încă de la debut te-ai bucurat de
tabere de creație, și aș aminti din nou

întâlnirea cu Urmanov. Azi mai mulți din
congenerii noștri fac tabere de creație și
susțin cenacluri literare. Mai mult, observ
o revenire pentru lectura face tu face. Din
virtual la ateliere literare...
A.R.: Fiecare are partea sa bună: cenaclurile
literare online au avut farmec, poate încă mai
au. Erau vii, conectau oameni de la sute de km
depărtare, comentariile puteau fi distrugătoare
pentru cei mai slabi de inimă, mai era şi farmecul
clonelor care apăreau sau al identităţilor
necunoscute.

Lectura face to face nu mă reprezintă foarte
mult. Deşi, desigur, unii sunt foarte buni oratori
sau preferă acest tip de interacţiune-eveniment.
Dacă scrisul ar putea fi inserat într-un peisaj pictural, de exemplu, cu siguranţă mi-ar plăcea să
stau să comentez acea pictură-poezie.
P.G.: Colaborezi la câteva reviste importante, la multele cu interviuri și portrete
literare. Te-ai gândit vreodată să îți aduni
interviurile într-un volum? Care e cel mai
spumos scriitor pe care l-ai intevievat?
A.R.: De la sfârşitul anului 2013 m-am hotărât
să încetez colaborările, mi-am dat demisia de
peste tot, am simţit nevoia de o pauză pe termen nedefinit. Mai colaborez cu o singură
revistă... totuşi. Uneori pur şi simplu mă opresc.
E ca într-o relaţie care atinge un apogeu, apoi te
distanţezi sau alegi să te întorci. Mi s-a propus
de mai multe ori să public un volum de interviuri, însă niciodată nu am păstrat aceste interviuri, ele sunt acolo unde au fost publicate. Mi-au
fost dragi interviurile din The One, despre Belle
Époque, sau cele din Dilema Veche, cu scriitori
români plecaţi în America...

Cel mai incitant interviu a fost cu Andrei
Codrescu, publicat în Dilema Veche, “Revoluţia
Dada vrea ca toţi să fim artişti” (http://atelier.liternet.ro/articol/7633/Andra-Rotaru-Andrei-Codrescu/Revolutia-Dada-vrea-ca-toti-sa-fim-artisti.html)
P.G.: Pe final atât te mai întreb, în momentul de față lucrezi la vreun proiect poetic,
2015 să fie un an cu o carte nouă?
A.R.: Cred că în ultimul timp m-am deschis
foarte mult, accept lucrurile, le aştept, le adun,
apoi le las să treacă. Scriu din când în când, nu
mai păstrez nimic în calculator, scriu în diverse
agende. Atunci când mă mut dintr-o parte în
alta a lumii las toate însemnările acasă, nu
vreau să existe tentaţia de a revedea ce am scris.
Iar textele scrise pe parcursul unui an, recitite în
ultima lună a anului, pot să aibă un sens sau pot
fi o mare dezamăgire, îţi poţi da seama că timp
de un an doar te-ai distrat! Sau doar ai trăit.

88 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Daniel D. Marin s-a născut la Călărași, iar
din 2012 locuiește la Sassari, în Sardinia.
A publicat poezii în majoritatea revistelor
literare importante din România și a realizat
rubrici, interviuri și anchete literare pentru
mai multe reviste de prestigiu, printre care
Luceafărul, Cuvântul, Viața Românească,
Suplimentul de cultură și Poesis. În cadrul
rubricii sale, „niște tineri.ro”, pe care a
inițiat-o și coordonat-o, între 2003-2007, în
Oglinda literară, publică, în premieră, interviuri cu tineri poeți precum Elena Vlădăreanu,
Adrian Urmanov sau Claudiu Komartin. Din
2011, este redactor asociat la revista Zon@
Literară, unde a inițiat o rubrică de poezie
italiană contemporană. Debutează editorial
în 2003, cu un volum despre care scriitorul Ion Zubașcu spunea că introduce tema
prenatalității în poezia română. A publicat:
Oră de vârf, Geea, 2003 (Premiul „Duiliu
Zamfirescu”, Focșani, 2003; nominalizare
la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, Botoșani 2004); Așa cum a fost, Vinea,
2008; L-am luat deoparte și i-am spus, Brumar, 2009; eLiteratura, 2013 (Premiul „Marin
Mincu”, București, 2010); Poezia antiutopică.
O antologie a douămiismului poetic românesc (coord.), Paralela 45, 2010; Poeme cu
ochelari, Tracus Arte, 2014.

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 89

Liana Vrăjitoru Andreasen: Dintre
influențele tale literare, care ar fi cele mai
importante?
Daniel D. Marin: Mă întrebi dacă intuiţia
mea poetică s-a intersectat cu a altora? M-am
dus, în 2000, la cenaclul pe care îl ţinea Mircea
Cărtărescu la Facultatea de Litere a Universităţii
din Bucureşti. Era chiar ultima şedinţă a acelui
cenaclu şi cumva „festivă”. Marius Ianuş, cel
mai talentat tânăr poet român la acea vreme, îşi
lansa cartea lui de debut şi erau în sală „fracturiştii” pe care îi vedeam astfel prima dată
(fracturism is a type of poetry embracing rupture,

anarchy, and rough, unpolished expression, n.ed.).
Atât de mult m-au atras câteva puncte din
manifestul lor literar, încât am ajuns să cred,
instantaneu, despre mine, că scriu fracturist. Mă
înşelam. Directeţea, şocul, dacă sunt dublate
de retorică, n-au efect pentru mine, pentru că
ajung să se-nchidă în descriptiv şi enumerări
necredibile: n-au o forţă din ele însele sau din
trăirea emiţătorului, ci doar din actul sumar
de a arăta cu degetul. Eu trăiesc mai intens
dacă mai intens trăiesc personajele mele. Eu
înţelegeam „fractura” altfel decât au ajuns să o
practice fracturiştii. Tu, ca scriitor, o poţi mima,
ca personaj nu! Iar fractura nu e socială sau politică, ci la nivelul micilor entităţi ce ne populează
orizontul lăuntric. Micile entităţi înghit marile
entităţi. Arătam acum doi ani, într-un articol
pe care încă nu l-am publicat, că Ofelia Prodan,
poeta ce a debutat editorial în 2007, închipuie,
în cărţile ei, un fel de mutanţi între un ceva de
al poetului şi un ceva de al cititorului în stare să
declanşeze empatia, legătura directă, imediată,
fără nici o mediere forţată sau programatică.
Fără a se mai pune pe sine în centrul lucrurilor,
„înscenează” o istorie proprie în care personajele ei, hipnotice şi palpabile (fie şi într-un
imaginar colectiv), ţin cu sufletul la gură, noul
realism, tatonat deja de la începutul anilor 2000
(în sens un pic social – un pic politic), căpătând
o dimensiune de nebănuit înainte. Articolul se
numeşte „Realitatea în viziuni şi personajele
noului realism”. Mi-ar plăcea, prin urmare, să
fiu inspirat, să fi fost inspirat de realitatea unor
astfel de poeţi.

Poeții Daniel D. Marin și Ofelia Prodan

L.V.A: Pentru ce fel de public scrii poeziile?
Ai în vedere un public care îți este familiar
sau necunoscut? Cu alte cuvinte, sunt poezii
“românești” sau “universale”? Încerci să scrii
poezii pe care le cere/așteaptă publicul, sau vrei
să surprinzi?
D.D.M. Dar ce, publicul te întreabă dacă te-ai
gândit la el când ai scris? Şi, dacă te întreabă,
indiferent de răspunsul tău, în final nu tot cu
ce ai scris rămâne? Te poţi face simpatic unui
public în măsura în care propriile texte te pot
face simpatic. Altfel ar fi o relaţie artificială, o
falsă seducţie şi de scurtă durată. Eu
������������
sunt primul meu public, familiar şi necunoscut. Când
scriu, mă am pe mine, ca cititor în acelaşi timp,
alături. Dacă simt că mă interesează ce scriu,
că mă implică, merg mai departe. Dacă adorm
în timp ce scriu o poezie, e clar că nu mai am
cum să o scriu, cum aş mai putea-o trimite mai
departe, altui cititor?! Mi-am pus întrebarea cât
de aproape de public mi-ar sta bine. Cu prima
carte nu mi-ar fi stat bine (poemele din ea se
pot citi în singurătate, doar acolo), dar de la a
doua cred că a început să îmi stea mai bine. De

90 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

la a doua, poemele se pot citi şi în public. Mi-a
spus Horia Barna, fostul director al Institutului
Cultural Român din Madrid, că ceea ce am
citit în 2009, la Madrid, sună foarte “natural”
în spaniolă. E posibil, aşadar, ca unele din
poemele mele să fie asimilabile altor literaturi,
însă nu am prea avut ocazia să constat: abia
de puţin timp locuiesc în Sardegna şi pot lua
“pulsul” poeziilor mele într-o altă limbă şi în
alt context cultural.
L.V.A.: Se observă o tendință suprarealistă în
poeziile tale. Consideri că asta te plasează într-o
tradiție (de exemplu, Gabriel Garcia Marquez)
sau este un suprarealism cu amprentă proprie?
Personaje precum Chibrit, sau naratorul din
“Cum m-am sinucis” par să aparțină unei alt fel
de realități. Ce te atrage la astfel de personaje?
D.D.M. Ştefania Mincu vorbea de un tip de
suprarealism inexpresiv, în care “sunt acum pe
tăcute izgonite din poezie atât iluzia metaforei,
cât şi iluzia îndepărtării cortinei dintre real şi
text, a pipăirii minimaliste şi cinematografice a realului-ca-real”. Tot ea, de o poezie care
“devine sibilinică şi coboară în straturile unor
“terorisme” şi catastrofe apocaliptice ascunse
în gesturile cele mai mărunte, încă de la stadiul infantilismului absolut, perpetuat însă ca
stadiu unic de umanitate, unde fiinţa umană e
ameninţată de un fel de senescenţă precoce şi
unde incubează pe tăcute violenţa şi crima”,
pentru că ai amintit de Chibrit şi de Cum m-am
sinucis. Desigur, Ştefania Mincu nu se referea
la poemele din cartea ce urmează să apară, ci
la cele din ultima mea carte apărută. Ce m-ar
putea atrage la astfel de personaje ale mele?
“Inocenţa vinovată”? Destrămarea liniştii, care
se insinuează în realitatea fiecăruia? Ştiu că nu
e vorba de retorică, ei nu i-am făcut niciodată
loc. Ştiu, de asemenea, că amprentele de realităţi
din poezia mea pot fi în egală măsură imaginare sau halucinante şi că monştrii nu provin
doar din exterior, ci şi din interior, din mitologia fiecăruia. “Microrealismul magic”, sesizat
de Paul Cernat în L-am luat deoparte şi i-am
spus (2009), m-ar apropia, nu-i aşa?, de Gabriel
Garcia Marquez. Biografia “himeristă” din Aşa
cum a fost (2008), “cu popasuri mai degrabă în
vîrste şi stări interioare decît în stricte relecturi
– nostalgice, euforice sau anxioase – de memorie” (Al Cistelecan) m-ar apropia de mine. Iar
domnişoara O., personajul “filmului” meu de
16 poeme, s-ar afla, după cum o văd eu, pe un
drum interiorizat şi iniţiatic, deşi aparent el nu
duce nicăieri decât tot în imaginaţia ei infantilă
şi aeriană. Prin urmare, nu ştiu dacă amprenta
proprie e a mea sau a chiar personajelor din poemele mele. Aş opta pentru o identitate a lor.

www.zonaliterara.ro

L.V.A.: Cum ai defini tu poezia, în secolul 21?
D.D.M. Dar cum a fost definită înainte de secolul 21? Definiţiile acestea necuprinzătoare sunt
şi în permanentă mişcare şi nu se ştie exact care
e cu un pas înainte şi care e cu mai mulţi paşi
înapoi. Oricum, e mai mult rolul altora să ne-o
spună. Ion Mureşan e de părere că “poezia e o
reacţie de apărare a unui organism. Când societatea este bolnavă, exact ca atunci când organismul este bolnav, ea secretă anticorpi. Explozia
de poezie de după 1990 e un semn că societatea
este bolnavă. Organismul social a secretat poeţi,
iar aceştia din urmă au rolul de a vindeca, de
a anihila infecţia, prin ceea ce scriu”. Cred că
omite, pe nedrept, din ecuaţie micii monştrii de
care spuneam că-i înghit pe cei mari. Psihicul
uman poate devora, cred, şi în absenţa unor
stimuli externi, sau mai ales atunci. Putem face
proba izolându-ne, pentru perioade din ce în ce
mai lungi, de ceilalţi. În relaţia cu mine, poezia
uneori se arată, stă puţin şi pleacă mai departe.
Iar în rarele momente când suntem foarte aproape, uneori mă lasă s-o aşez într-o carte. Să nu
te gândeşti că-i cu nasul pe sus sau că e infidelă,
e atât de fidelă pe cât pot rezista eu.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 91

Ce gândeşte Electra înainte de plecarea tatei la război
Mama şi tata au plecat să se culce
Printre morţi cu privirile goale.
Mi-au lăsat un bilet în care spuneau
Că nu m-au iubit niciodată,
Pentru că n-am fost cuminte...
Am uitat foşnetul rochiei în şifonier
Şi nu se cade să porţi o rochie mută!
(Poate că mama şi tata n-aveau de unde să ştie,
Dar eu am auzit că rochiile albastre oricum nu foşnesc.)
Mi-am lăsat unghiile să crească prea mult,
Până s-au încolăcit în jurul cuvintelor,
S-au înfipt în ele şi le-au spart în silabe:
Ma-mă... ta-tă...
Mai târziu am încercat să le lipesc cu super glue,
Dar le-am greşit ordinea: mă-ta!
(Motiv în plus pentru ca mama şi tata să nu mă iubească.)
Mi-am ondulat genele cu virgule decupate
Din cărţi, ziare şi reviste de modă,
Am încălţat pantofi cu toc de uşă
Să-mi facă piciorul mai fin
(Apoi le-am tăiat limbile
Ca să nu spună pe unde am umblat).
Atunci, mama şi tata mi-au tăiat părul,
Mi-au dat un măr ras la masa de seară
Şi au plecat să se culce
Printre morţi cu privirile goale.
92 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Mi-au lăsat un bilet în care spuneau
Că nu m-au iubit niciodată.

Pâinea noastră cea de toate zilele
În unele zile se făcea dimineaţă.
Atunci venea mama să ne dea de mâncare.
Avea buza muşcată de somn
Şi ochii vineţi, pentru că bătaia e ruptă din Rai
Şi din cauza asta a bătut-o Dumnezeu în Vinerea Mare.
Eu îi spuneam «Lasă-ne, mamă! Du-te şi culcă-te.
Odihneşte-ţi pasărea verde din ochi. Dormi fără grijă,
O să-i mâncăm zilele tatei la micul dejun».
Şi mama pleca plângând de durere,
Legănându-şi laptele în sânii tari ca de piatră
În care ne cioplise chipurile mie şi fraţilor mei.
Şi noi plângeam, că în sfârşit era dimineaţă
Şi ne era foame. Atunci venea tata şi ne spunea
“Mi-aţi mâncat zilele! Să o ia dracu’ de viaţă!”
Şi pleca plângând, îşi punea mâinile-n cap
Şi uniforma pe el. Se ducea la război,
Pentru că trebuia să lupte ca să câştige
Pâinea noastră cea de toate zilele.
Mama plângea iar - aşa făceau toate femeile
Când le plecau bărbaţii de acasă.
Trebuia să fie şi ea în rând cu lumea Cu toate că nu-i părea rău.
Asta însemna o gură în minus la masă,
Adică mai mult pentru noi.
Tata lipsea mult. Se întorcea
Numai atunci când se făcea dimineaţă,
Mirosind a femeie uşoară.
Mama se supăra iar şi plângea
Pentru că nu înţelegea de ce!
Că doar şi ea era mică şi slabă!
Numai noi ne bucuram că s-a făcut dimineaţă
Şi dimineaţa primeam de mâncare.
De cele mai multe ori
Noaptea ţinea cât era ziua de lungă.

Timeout
Mașina timpului obosit
A strivit de asfalt
O amărâtă de bucată de vreme,
Scurtând distanța dintre două zile Prima și ultima.
Când cade umbra lungă pe sub pleoape,
Inima care nu s-a iubit destul
O să devină o piatră funerară
Pe care va scrie că
În depozitul acesta de spaime
Suntem doar niște călători
Rătăciți în propriul trup,
www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 93

Până când ajungem
În burta plină de dragoste a morții.

O crimă perfectă
Înconjurat de o vină
Care nu-i aparține,
Sufletul stă în genunchi
Cu aripile stoarse de nori,
Pipăind mierlele pe clape.
Cântecul se așează ca o durere
Pe colțurile gurii.
Ne ținem de mână și plângem
Moartea cuvântului cusut între buze.
O moarte curată. O moarte perfectă,
Care o să treacă,
La fel ca toate morțile mele,
Neobservată.

Rugăciune
În trupul meu bat clopotele
Ca într-o biserică vizitată de moarte.
Mi s-a mai topit un deget
Și ochii mi se preling pe obraji. 
Ce bine miroși! Mi-a spus un copil
Amețit de aroma dulceagă de tămâie și ceară.
Miros bine pentru o moartă, mi-am spus
Și mi-am amintit că iar
Am ratat întâlnirea cu Dumnezeu,
Cu toate că mereu am fost punctuală,
Am avut grijă să-mi îmbrac
Cuminte rochia de mireasă
Și să-L aștept cu piciorul desculț
La ora exactă.
De fiecare dată mă amână,
Lăsându-mi același mesaj
Pe care l-am învățat deja pe de rost,
Ca pe o poezie proastă
Învățată în școala primară:
Nu acum. Iartă-mă,
Dar chiar nu am timp pentru tine.
Ne vedem după ultima ploaie.
Azi mi-am luat inima-n dinți
Sătulă de atâtea trădări
Și i-am trimis un răspuns:
Dragă Doamne,
Te rog mult, nu mă mai scrie.
Din literele scrijelite în carnea mea
Se nasc îngeri orbi cu aripa frântă.
                            
                             A Ta niciodată,
                                       Eu
94 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Abominabil

lui Marius Gabor

amorțeala se vinde la plafar în punguțe de cincizeci de bani
din mâinile farmacistei culeg rămășițele conflagrației
tot mai mulți producători așteaptă noul sezon
în care victimele să-și analizeze trecutul cu minuțiozitate
un dirijor francez planează subit în marea egee
fără să ofere vreo explicație familiei ori reporterilor
în urma lui un copil machiat strident
ucide un dictator în scaun cu rotile
invocând creioanele colorate rămase neascuțite
copilul de acum douăzeci de ani nu ar fi călcat linia continuă
nu ar fi așteptat să pornească tăvălugul
și (în orice caz) nu ar fi intrat în foișor
cu ochii închiși și cu privirea pătată de iod

***

e doar un

poem pus la uscat printre haldele de steril. cu trei cârlige
multicolore
am toate armele ca să-ți demonstrez contrariul
www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 95

poveste
trei soldați
alegându-și poziția în
terenul advers
ierarhii călcate în
picioare
documente sustrase de
la fața locului blesteme
energetice albastrul de
voroneț își pierde din strălucire
lângă himerele trecutului
camuflajul ține loc de machiaj
în zilele în care ploaia
vine peste tine
cu viteza sterilului
proaspăt măcinat
//discuții interminabile mărturii într-o limbă moartă interpreții
au părăsit demult
se îndreaptă cu atenție către alte gări\\

Remene II
1 continuă să
- livrezi portrete de familie cu final incert
- fii ceea ce numim abordarea corectă în situaţiile de criză
2 continuă să
- mergi pe aceeaşi partitură ca şi cum ai fi propriul tău auditoriu
- alergi prin ploaie mimând scene de un erotism exacerbat
3 continuă să
- priveşti mamele de 32 cu multă candoare
- amesteci discriminările punctuale cu tentaţiile de moment
4 continuă să
- diminuezi importanţa ecranului albastru înaintea unei predări
importante
- construieşti societăţi post-industriale din boabe lungi de orez
5 continuă să
- striveşti cetăţile fortificate ce stau printre rafurile supermarket-ului
- vorbeşti limba mandarinilor şi vei obţine un semnal cibernetic de
înaltă ţinută
6 continuă să
- eviţi converşii. nu sunt o idee bună nici după 30 de ani. cel puţin
asta arată statisticile
- recrutezi soldaţi cu trecut neonazist pentru conflictele amorale.
96 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

negocierile trebuie să îşi urmeze cursul firesc
7 continuă să
- traduci bocetele din belo horizonte în limba germană
- semnezi începuturile de roman-foileton cu pseudonime hispanice
8 continuă să
- demantelezi orice scenariu apocaliptic venit din fâşia gaza
- îţi încălzeşti vocea pentru royal albert hall
9 continuă să
- îţi baţi propriile recorduri la tetris şi la candy crush saga
- refaci jocul de lego rătăcit între nisip şi mare

menuet
L-am privit cu prudenţă
i-am deschis ochii
l-am pus în faţa faptului împlinit
Am adoptat poziţia cea mai comodă
să fiu acel copil pierdut şi găsit
pe plaja din eforie nord
(5 iulie 1992)
chiar în ziua în care împlinisem cinci anişori
Acelaşi copil care la cincisprezece
fuge de casă în căutarea independenţei
sau măcar a unei forme de absenţă
(cel puţin) convenabilă
Între cele două momente
pluteşte confuzia dintre etichetă şi ambalaj
sau poate că e antractul
dar asta nu ajută pe nimeni
Între timp:
pisica îmi scanează fiecare pas greşit
fratele siamez ornează torturi când se
plictiseşte de poezia contemporană
alteori tot el se camuflează în costumele vechi
lady gaga îngânând alejandro alejandro
Nici măcar după douăzeci şi sapte de ani
rescrierea evangheliilor nu arată ca o opţiune
cel mult seamănă cu un menuet
venit după o cădere de calciu

*grupaj din kazim: (contemporan cu primăvara arabă),
Ed. Herg Benet, București, 2014

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 97

memoria ROM
departe de orice sentiment de vinovăţie
să poţi sta în mijlocul lor & al
lucrurilor care te făceau să vomiţi
fără să recunoşti ce e al tău
ca după un accident de maşină

iar tu acolo, lângă mine, aşa: bărbatul
care îmi înnoadă gleznele cu
răsuflarea mă înveleşte în prosoape îmbibate-n benzină
r e z i s t ă
nu
mai
e
mult
să nu crezi că am uitat
gesturile robotice prin care ne încurajăm unii
pe alţii un spectacol schizofrenic repetând cel mai
frumos crăciun în familie
cândva am crezut că frica va pune ordine în
mişcările mele că există mântuire
prin poezie că dragostea nu e un mecanism
de autodistrugere
98 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

inventat de bolnavi mintal
tot mai des
stau pe marginea patului

intru în amintirea ta ca un
kamikaze şi
rămân

settings. auto-save, auto-recovery
încă există fotografii din care mâinile
s-ar năpusti să sugrume de plăcere dar le sufocăm fără
prea mari regrete
povestea de iubire dispare puţin câte
puţin ca un câine
sub roţile maşinilor
cât de patetic
sună cuvintele astea când le molfăi
pe întuneric ancorat într-un mal de calmante
tabloul de bord unde ai forţat toate manetele
excitat de sunetul căderii în gol

creşte iedera

corpul nu mai ştie nimic
doar încăpăţânarea autistă de a rămâne
în mijocul unor străzi care formează un
soare
miniatural
nu o să ne salveze sângele
circulă pe contrasens suferinţa nu respectă
regulamentele de ordine interioară
da, totul e atât de aproape în lumina cirotică
dar asta nu ajută cu nimic o mână paralizată
pe frână

25.07.2013
de dimineaţă boala strânge
în braţe. o fierbinţeală plăcută
sub scalp azinoapte iar am vorbit
despre fericire m-am trezit cu gura
în tăblia patului am râs cu gândul
la ziua asta
totul a început să fie limpede:
florile înfipte în sticla de bere le-au cules
de pe chelia acelei femei când o lăsase
durerea să doarmă
fetiţa din fotografii a crescut. ca orice lucru
www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 99

care provoacă dependenţă
a rămas acolo să cojească varul de pe un perete imaginar
are spume la gură şi ochii îi joacă în cap
ca o instalaţie de crăciun
cravata purtată conştiincios
un ştreang mic la îndemână
ani la rând am crezut că există o explicaţie pentru tot
o normă fixă pentru suferinţă
au trimis nebunia,
dar nici asta nu ne-a mişcat
sângele
cauciucat
la noapte ceva din toate astea o să ritmeze depresia tremur
şi mâinile care obişnuiau să mă aducă
la suprafaţă se odihnesc

noaptea albă a poeziei, a muzicii şi alte mici dezastre personale
ca nişte sârme care nu
îndreaptă dinţii
în cameră tabloul electric indică
răsăritul. îţi întinzi spre mine braţele
ca nişte dresuri în virtutea celui mai
frumos automatism strig
prin ţevile vecinilor raşchetez
cu şurubelniţa
voma uscată de pe lucruri fără
noimă care mă aruncă peste parapeţii zilei
am înţeles totul şi nu
m-am împotrivit iubirea e un animal eutanasiat cu care
trăieşti îl mângâi
până se-mpute
în noaptea aia ne-am zâmbit
glorioşi ca nişte păsări împăiate am fumat
până la demenţă am dat naibii aşteptarea
oricărui sens şi a fost în regulă oricine poate
avea o criză spui acum când în cabluri creierul
atârnă cu ochii cusuţi
oameni
cu cârjele în aer se năpustesc
din cârpa asta crezi tu că vor curge bomboane?
loveşte cu încredere toate
s-au întâmplat şi tăietura rămâne acolo
100 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

cu sau fără copci
www.zonaliterara.ro

timp de câteva ore

noaptea asta e diferită
aşază-te lângă mine am să-ţi povestesc
o întâmplare cu monştri timizi ca noi

23.
te trezești pe cealaltă parte
cu teama de a nu-ți rupe unghiile
& necesitatea unei alarme dimineața
genul ăla de realitate în care plângi
în fața geamului lana del rey îți împletește părul
pentru a rezista trebuie să ne ascundem
toate complexele de inferioritate sub pat
doi copii se plimbă în parcul
din fața casei ai tăi
57.
femeia care se așază lângă tine poartă
întotdeauna o pereche de blugi negri
visele în care mă vezi deasupra ta
se transformă în fata cuminte
zâmbeşte
printr-un geam aburit
www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 101

14.
undeva în spate andrei așteaptă
sub fereastră cât ține noaptea
doi copii povestesc tot ce s-a întâmplat
într-o cameră goală
tricoul şi legile sensibilității
pentru buze
bărbații se apropie de tine
te lipești de ușă
împreună cu tine pot vedea spitalul de creiere
& facultatea de științe din piața mare
cineva va stinge în cele din urmă
lumina din cameră
21.
când închizi ochii amintirile din mizerie
nu vor înceta să îţi şoptească
lucruri aruncate pe geam femeia cu părul roşu
mintea se întunecă la fel de repede
ca stingerea luminilor
cealaltă mână scrie analizezi toate semnele
pentru a vedea de unde începe nebunia
la 9. 37 amorţirea
va săpa în ultima bucată de carne
singurătatea va apăsa tot mai tare
aparatul de fotografiat vei face selfie-uri
ca nebuna în faţa oglinzii
oamenii vor continua să îţi vorbească
într-o limbă necunoscută
15.
te trezeşti sufocat de toate degetele
care nu au înţeles că sunt degete
febra trece mai repede ca o reclamă
când mintea se întunecă asculţi
multe cântece pentru autişti
îţi aminteşti vocea
19.
geamurile se sparg păstrează liniştea
îţi voi povesti ce se întâmplă
102 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

când p avea doisprezece a trebuit
să meargă într-un spital pe holuri
toate bătrânele îşi visau nepoţii
singurul care înţelege de ce seringile ajung
direct în inimă este băiatul familiei c
nu poţi decât să priveşti
cineva îngrijeşte bolnavii
& pietrele se lovesc de uşa din faţă
nu poţi decât să priveşti
un fel de soare cu dinţi când
nevoia de amfetamină creşte
85.
multă linişte
atingerea sexelor noastre uzate
mama ta sună la interfon
la final fiecare sunet
se aude foarte clar
a) urmăreşti pe facebook toate evenimentele care au loc în seara
asta la habitus apeşi tab nou deschizi google maps şi cauţi
acelaşi loc în care vă întâlniţi de obicei
b) ne străduim să purtăm o conversaţie despre casele din celălalt
capăt al oraşului mamele trec strada cu un singur copil de mână
& 115 piaţa rahova se opreşte întotdeauna pe bulevardul mihai
viteazu
c) dragostea & viteza internetului între 32 km respirăm aroma
dulce trece prin podea prin pereţii camerei până la tine pe
băncile lor toate bătrânele croşetează goblene imaginea asta se
transformă în doi copii aşezaţi pe o bancă numărăm pietrele din
bălţi la doişpe suntem îndrăgostiţi de un readhead dragostea
mea pentru tine e un desen cu creta pe un trotuar din sibiu
d) împreună cu tine pot vedea spitalul de creiere bulevardul victoriei & facultatea de științe acolo am numărat toate ţigările pe
care le-am fumat într-o singură noapte cineva ţi-a arătat drumul
până la librărie & bună ziua & raftul cu poezie contemporană
este în acelaşi loc
e) jaluzelele trase tavernele din strada cărămizii ţin de șase când
se aproie cineva cunoscut toţi străinii se aşează la masă aceeaşi
poveste despre oameni care au murit în piaţa mică bunica
obişnuia să-mi povestească despre ei mai ales despre mersul lor
greoi în fiecare seară aşteptăm ca altcineva să stingă lumina
www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 103

ape mother
am pornit furtunul de grădină cu mult înainte să te cunosc acum îmi
ruginesc unghiile sub ochi așteptând căldura ta  să mai poată schimba
ceva în corpul meu din care sufletul încearcă să scape la volanul unui
tir plin cu dinamită noaptea prin sat la bunicii mei unde e liniște și
lumină doar de la combinatul chimic pe care mi-l amintesc și azi ca pe
o surpriză de ou kinder găsită în toaleta personalului de 4:30am bacău
piatra neamț dimineață fierbinte în care revăd asasinarea lui kennedy
la un televizor portabil și țiganii cântă înainte să fie aruncați din mers
în canalul de acumulare tatăl meu cu-n revolver face curățenie-n cer și
nu ating apa că oasele pocnesc odată cu gheața și privind te întrebi
cu ce folos toate astea?

service
motto:
Ӕnger
îngerașul meu
numa-n față
să nu dai. ” (Dan Sociu)
mă tai singur cu o lamă de
bărbierit din vârful
degetului mare de la
104 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

picior până la
ochiul
stâng
îmi scot tot ce nu-mi place
și cu bucăți de carne
tocată
schimb tot ce nu-mi
satisface
nevoile personale &
cu ață albă furată de
la andreea
din cameră mă cos singur
înapoi în fața
televizorului privind
la un turneu
polonez de
hochei.

rave
am căzut dintr-o greșeală
fericită
într-un ocean disco
80s to 90s
& valurile se mișcă 
după wave-ul de la
winamp pe
psichosocial &
trimis captiv într-un tramvai
de nefamiliști cu
direcția Tătărași
amenințat cu un cuțit de
un student la
telecomunicații
- îi trebuie bani pentru lapte praf
gagică-sa a născut în c8 o
fată (să-i trăiască!)& fiecare stâlp curge grav ca
apa sub duș  
sub privirile bătrânilor paznici
de la Ateneu &
în spatele tramvaiului
mozolesc o poetesă de
la litere și-i fur
textele de la
jartieră.

când vine dimineața
draga mea,
www.zonaliterara.ro

nu mai contează nimic
din ceea ce încerc să-ți spun
poemul acesta nu a ajuns
în cartea mea de debut
pentru că a apărut mult
prea târziu
între timp tu
continui să te plimbi prin casă
doar în cămașa uitată
la tine când am plecat
în grabă fără să-ți spun
unde sau de
ce încă miroși cana de cafea
din care odată băusem
ce ai pregătit cu mult prea
mult lapte și obiceiurile tale nu
se schimbă niciodată parcă știu că
în fiecare dimineață te trezești greu
și nu mai amâni alarmele
nu mai plângi
că ți-a trecut
rămâi singură și bosumflată în
raiul tău
și zgomotul ușii de jos te
îngână
și afară plouă și eu doar la
tine mă gândesc
zână.

When my gums bled
mușc din carnea crudă a mariei și
mă sperii
de ce am ajuns
un animal sinistru
integru cu diplomă de bacalaureat
mușc din carnea mariei ca și
cum aș forța cu mâinile goale o
portieră de ford vechi din 93
să-i împrumut casetofonul
nimic nu mă întoarce de la pornirile
animalice
pe sub piele vene
metalice coclesc în acidul ce mă
ține încă în putere
mușc din carnea mariei și mă
zbat amenințat tot mai des
cu întinderea coloanei cu
fierul de călcat de
către proprietara apartamentului
2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 105

în care stau
sado maso 55 de ani soț pierdut în război
mă arde ca pe japonezi la
pearl harbour și țipă
orgasmată
John
John John
și eu îmi mușc țipetele
ținându-mă de mașina de cusut
mușc din carnea crudă a mariei
și-mi văd toată viața într-o
ambulanță din
Tijuana cu gura plină de sânge
de la un atac terorist al
rebelilor mexicani
închis în mașina verde îmi
recalculez viața și-o scuip într-o
pungă de plastic
sânge și suc biliar
pentru asta am muncit
mușc din carnea mariei și
îmi pocnesc vasele de
sânge pe ochi
de la 0 la 100 în

5,8 secunde gingiile pocnesc și ele
de atâta sănătate
nici o picătură de rivanol
în dulap
în noptieră sau oriunde
în casa asta arsă
mușc din carnea mariei și
scările se succed sub picioarele mele
trec zile
trec zile
trec zile
mașina verde a lui Allen
a explodat târziu în noapte
lângă taxiuri când nu mai erau
copii pe casa scărilor să asiste
mușc din carnea mariei și fiecare
secundă în care îi simt sângele
diabetic pe limbă
inima mă strânge de la atâta
bunătate și mă face să
vreau să mă opresc
din
scris.

106 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Let the storm come
e o geometrie ciudată a firii, această dragoste,
cu tandreţe şi frică în miezul halucinogen al nopţii;
cerul coboară lângă noi,
îi putem atinge luminiţele, iar tu devii aproape real,
aproape destructibil; un sfânt cu zâmbet de lup ascuns în barba lungă.
suntem rebeli şi răniţi,
dragostea noastră a coborât în stradă; poţi să mângâi
ce a mai rămas sănătos şi bun, să îmi învârţi cheiţa de la spate,
să speri că mă voi comporta ca o păpuşă cuminte.
copil am fost şi totul a dispărut,
furia stă ascunsă sub preş ca praful dinaintea uşii; mi s-au şters pistruii,
odată cu ei
toată ura şi mila pentru umanitate.
încă pot să am tot ce îmi doresc când ţin ochii închişi,
şi e de ajuns,
lumea e un supermarket, e Funtown,
cineva îmi pune o ordine firească în sânge
şi mă învaţă cum e cu supravieţuirea.
e o geometrie ciudată a firii, această dragoste,
cu mâna ta
pe inima mea
ca pe o Biblie: mărturiseşte.
www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 107

aşa se simte oraşul acum
Aşa se simte oraşul acum
în culori tari paralizante de opium
înţepături de insecte pe piele apoi întinderi de muşchi
guri toxice de îndrăgostiţi muşcându-se între ziduri
- şi-i vară chiar şi în adâncul mortului.
când patul meu sărac e un abator de dragoste şi teroare
din care coborâm la final în perfuzii
cu trupurile roase cu organele slăbite
- ezităm la fiecare încercare de a tăia cusăturile dintre noi
pentru că asta ar însemna să ne lăsăm sângele pe întuneric.
când împărţim aceeaşi demenţă a taţilor noştri
pe care o urâm atât de mult
şi ne purtăm armele pe dinăuntru şi frumuseţea
- nu a mai rămas nimic sănătos aici
iubitule
nimic de salvat
stăm cu gâturile prinse în aceeaşi funie.

Serile de vară
am văzut
frica şi zbaterea celor dragi prin punga de plastic
apoi blândeţea mişcărilor şi renunţarea
pulsul perfect întins ca un picior de balerină
în aparate
patul a fost rece când l-am atins
noaptea lungă ca o mărturisire & trupul greu purtat pe braţe mult prea
departe
apoi rupere de noduri
acelaşi final îl avem cu toţii
dragul meu
liniştea mortului în serile de vară
e gura noastră umplută cu pietre
care nu mai ştie să spună lucruri frumoase
şi totul e atât de adânc
stăm pe vârfuri în dragostea asta ştiind
că ne-am putea îneca oricând.

Old times
au fost timpuri când
eram mai puternică
pielea
încă nu începuse să-mi strălucească sub privirile bărbaţilor
pe atunci tata lovea cu pumnul în masă
se făcea linişte
noi ne simţeam vinovaţi pentru orice respiraţie
pâinea neagră ne astupa
găurile de şoareci din stomacurile mici
108 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015
www.zonaliterara.ro

şi eram fericiţi aşa
eram murdari
ochii abia se descoseau
iar lumea era atât de orbitoare în mizeria ei
iar lumea era
tot ce ne doream
au fost timpuri cu biserici la fel de goale
când mama era slabă bolnavă
şi mâncarea mai rea ca niciodată
tata tăcea violent muncea violent
şi nici măcar
nu avea vreun viciu
mi-aş fi dorit atunci să fie un beţiv nenorocit
să înjure tot ce-l durea
să amorţească pentru o clipă
au fost timpuri acide şi neînţelese
cu trupuri transpirate în paturi strâmte şi tari
când lumea noastră se mula perfect
pe scheletele subţiri care
nu îndrăzniseră încă să facă un pas în afară
şi eram naivi
eram atât de frumoşi în naivitatea noastră
şi nici măcar nu ştiam.

Atât de absurd
noapte cu gheaţă şi praf de amfetamină în răni
cu sânge bolnav scuipat într-o chiuvetă
şi identităţi confuze
- ca balansul
unui vagon de marfă
aproape hipnotic
o voce mă împinge spre spasme noi şi
prăbuşiri latente.
atât de absurd.
când îmi pui inima ta
în mâini
şi îmi spui că dacă voi pleca
va exploda ca o mină- nu-mi rămâne decât să iubesc această beţie.
când îmi mângâi craniul
cu degetele ca nişte ace şi îmi spui
că durerea aduce cel mai odihnitor somn- nu îmi rămâne decât
să cred şi să adorm mereu cu tine.
noapte cu pietre şi confesiuni tandre
- ca aducerea unui înecat la mal
atât de metodic
purtarea aceasta pe braţe
prin atâtea lumi subterane
îmi drenează tot sângele şi îmi pune altul în loc.
www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 109

k
securiștii vin&ascultă&pleacă
ei semnează începutul și sfîrșitul cu un
kappa
necrozat de uitare
alba iulie e un nume mic
fugind de un pădurean proaspăt
obligat s-o mîngîe&violeze
cinci ani&cinci ani
stelele voastre vor rugini
copiii vor fi mai deștepți
raportul între banii ceruți
și dragostea filială
se va strecura din anus în creier

alexandra
ooo, sezoane ale verișoarelor americane
ale vînătorilor indieni cu ochi galbeni.
as noapte am căzut pe treptele
wigwam-ului sacru.

și patru tinere m-au dus la motoare
ca pe o pradă ufo.
pe masă ca pe o bere
ne-am sorbit.
le-am spus totul
despre tantra, teatru.
fum împărțit.
cîteva buze nesigure.
mi-au luat carne
și strigam maidanezi.
ooo, zori de septembrie prea puțini
pentru cele 21 de mîini ale Zeiței

mere verzi. To Andere
generaţii de fluturi şi sute de mii de păsării
au trecut pe deasupra
de atunci din aceea seară de februarie în
care ţi-am dăruit
merele verzi ale iernii şi tu m-ai întrebat
cum de ştiai că îmi plac

110 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

de atunci s-au topit nopţi firave şi zile
uscate
cu furnici şi alte insecte
ce rostogolesc o inimă spre
casa timpului de iarnă
vara aproape a trecut
alte mere verzi, dulci şi proaspete
se rostogolesc prin lumina lui august
către palmele tale şi amintire
sau doar spre casa furtunii
unde toate inimile trebuie să ajungă
să stea unele lîngă altele
ca nişte seminţe

niciun val, niciun pet sau gunoi
doar ape şi gînduri
îndreptîndu-se uşor
spre noaptea vîslelor inutile
şi frunzelor plutind
spre plaiurile veşnice ale căutării
semnului ruginit
undeva într-o veche
fabrică
sau pe carena unui yacht
ce ocolește lumea

2 minutes ago
mă, ești bine
nu mai folosești fb
foarte bine
important e să fii
sănătos.
că doar șireturile bolii
mai trag de pe oase
ultimii mei pași din kalvaria
pe străzile de gheață
ale cartierului tău,
noaptea.
îmi cad dinții,
inima, reumatismul
nu știu dacă mai trec
de iarna asta.
dacă pot am să mai vin
prin decembrie
pe lîngă curcubeu
și am să-ți trimit un mesaj
ca altădată

hornuri
case şi copaci
lipindu-se de sticlă
inima de după ea
acolo afară
într-o închisoare în care
sunt doar legi
ale unui singur anotimp
www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 111

***
Îţi deteşti durerea când ar
trebui, de fapt, să o adori
venerându-ţi înfrângerile
ridicând la rang de slavă
noroiul lipit de coapse
promiscuitatea zilnică
emfaza.
Nu te las să te deteşti mai mult
decât aş putea-o face eu,
cea mai înnorată zi din an,
şchiopătând de inimă albastră
peste marea lumii inimă
de plastic.
***
prefer să retrăiesc lumea scrijelită în pereţii
butaforiilor
cu sânge cu forţa ce mi-a fost dată
am ridicat din peşteră o scară

până la gura hulpavă a luminii
şi ce izvor ce iarbă ce miresme
erau în visul îmbătat cu apă
pe-o bancă leneşă întinsă
stătea şi cugeta păgân
durerea transformată-n bucurie
sau dragostea născută din suspin
şi amăgea c-un vânticel
pe-un el şi-o ea amorezaţi
ei surâdeau la vremea care trece
la anii dintre ei evaporaţi…
Un texte au bord de la mer noire
tocmai pentru că era atât de simplu
bătrânul a început lucrul la om
hei-hei ce de experienţă ce de scrisori
consultase
tratate grele a parcurs până ce
a reuşit să conceapă curva

112 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

iar curva se simţea bine în pielea ei
aşa încât nu intenţiona să devină om
deşi existau procesele chimice
şi o naraţiune la umbră de imbrohor

doar Dumnezeu ne mai scrie de mână caligrafic

anii au trecut sensurile cuvintelor s-au
inflamat
şi aşa a rămas că în toate cărţile
numai despre curve şi curve s-a tot cântat

e toamnă

***

un fel de les deux mousquetaires
după foarte mulţi ani
nopţile şi-au pus spadele de o parte
acum suntem irefutabil cuminţi

***
dar cine n-a iubit măcar în taină
savoarea dulce a durerii
sau chinul de a fi-ntr-atât de-aproape...

nu se mai simte praful de puşcă
în aer

despre toate chimiile ăstea s-au scris multe
fenomenul a devenit
un fapt absolut banal
se prea poate să se găsească
pe înserate
un cântător obosit
şi el să pornească struna
sub geamul cuiva

cavaleria volanelor de dantelă-n
budoar
***
Luna doarme sub pat
de aceea noaptea ne cresc aripi
zburăm atât cât ne permite dormitorul

dar probabilitatea e atât de mică
încât nu merită să mai deschizi fereastra

dimineaţa nu mai vezi urmă de pene
doar nişte cearcăne adâncite sub ochi
şi un fel de oboseală plăcută prin vintre

***

***

de parcă lumea asta şi-ar dori
să aibe vreun rost
sau vreo bucată de marmură pe care
să rămână scrijelită în eternitate
Povestea

azi nu primesc oferte de dragoste
azi nu îmi vând surâsul pe-o
herghelie de vorbe
oh, cai din Perugia, caii de cobalt
au împlântate în carne copitele
zeilor morţi

cine se osteneşte să-şi mai cumpere
ochelari
să caşte ochii
obosim fără efect
dragostea e o factură la curentul electric
o priveşti o achiţi
o arunci la primul coş
de la poştă

www.zonaliterara.ro

şi aleargă
aleargă cu sete
până când din respiraţia lor zgomotoasă
se va desprinde
în noapte
ultimul geamăt
fragment din BABILON - premeditarea,
Ed. Zona Publishers, Iași, 2015

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 113

Amintiri din spitalele maturităţii

În ziua aceea.

Amintire cu mama

Astăzi cineva ne anunţă
că paralizia e reversibilă,
dar exact în ziua
în care tu ai fost de negăsit
nu a fost acolo să ne înveţe
cum să te ajutăm să mănânci cu mâna
dreaptă,
să priveşti prin cornee,
să pişti sunetul vieţii cu unghiile tale
atât de frumos dăltuite
încât eu niciodată n-o să-mi

mai fac manichiura,
să mişti din locul ei greoi,
din gara ei pentru doi
lumea.

În ziua aceea în care
de dimineaţă m-am trezit cu teama
că n-o să mă mai asculţi niciodată,
că n-o să mă mai cerţi niciodată,
că mâinile tale
nu vor mai urechi
aceste nesimţite gânduri niciodată,
aş fi vrut să-ţi rostesc
toate cuvintele lumii,
aş fi vrut ca tu să auzi
cu urechile tale
toate cuvintele lumii
fiindcă toate erau, crede-mă,
absolut toate,
Dormeai frumos.
de dragoste,
de dragostea mea pentru tine
Şi imposibil de iubit,
care inevitabil avea să fie mai mare
nici îngerii care au căzut
decât dragostea pământului
din icoane, din pleoape,
pentru sine însuşi.
114 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

din feliile de pâine,
din varza cu carne pe care, până la urmă,
a mâncat-o Lili, din tastatura pâlpâind
la douăsprezece trecute fix,
nici măcar îngerii mov şi albi,
ştii tu, aceia pe care îi visează Ştefi,
nu te-au făcut să te mişti,
nu te-au făcut să ne mai dai semne.

Pe laptopul meu
o broască ţestoasă.
De la Lidl.
Mică, fermă,
cât o amintire: băţoasă.

Perdelele rezervei de spital miroseau a
ploaie
şi a viaţă.
Eu citeam privindu-te,
ca de obicei, ceva balcanic.
De pe piaţă.
Perdelele, mai ales,
s-au luptat, s-au foit să trăiască.

Nu zice nimic.
Mă aşteaptă s-o mut.
Dintr-un loc în altul.
Caută casă.
Litera a, drăcoasă.
Litera e, veninoasă.

Amintire în doi părinţi pierduţi
De unde oare aş putea începe
o ceartă cu tine?
Unii ar zice că mă iubeşti prea mult,
alţii că mă suni prea insistent,
alţii, cei mai aproape de adevăr,
adevăraţii, în fine,
ar susţine că inimile noastre bat la unison
şi că, de fapt, eu nu am inimă pentru tine,
alta decât aceea care se consumase stând la
rând
la atâtea cantine spitaliceşti
încât nu-şi mai dorea să mănânce vreodată
grătar cu cartofi prăjiţi
şi totuşi cantinele spitalelor
nu sunt chiar atât de rele,
şi totuşi în ele
te poţi întâlni cu câte cineva,
uneori chiar cu moartea ta,
sper să mă fi înşelat, sper ca ea
să nu fi fost trecătoarea aceea încărcată
cu bonuri de masă
şi mai sper ca ea să fi lăsat acasă
toate desagile cu fotografii despre tine şi
tata
care, trebuie să recunoşti şi tu,
pentru o bucătăreasă gurmandă
erau un desert
cu trufe de-a gata.
www.zonaliterara.ro

Amintire peste care ploaia în
genunchi se aşază

Unde, Doamne iartă-mă,
să-şi găsească luminiş
în obscura punctuaţie
a rănilor noastre?
Şi mă descoasă.
Îi spun povestea cu tine.
Nu prea frumoasă.
Sufletul meu plânge.
Inima coasă
istoria de-a fir a păr
şi o cheamă în casă.
Odaia e plină de tine,
e plină de noi şi-ar vrea să ne uite,
e-atâta durere aici că nici câinii
nu vor să mai urle.
Însă ţestoasa îşi vede de legile ei
cum ar fi nemurirea:
în unu, în doi sau în trei.
La morgă, ştiţi cu toţii,
ploua în ciuda ei.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 115

de care nu te poți desprinde
te întorci în sat. de aici se vede calea 
ferată o venă tare o piele de şarpe 
tânăr la colţul dispensarului/ casa e veche noaptea se întinde 
ca o apă mare. intri în ritmul camerei e o senzaţie nouă apeși 
genunchii tari până termini 
gândul la malboro roșu. o senzație 
călcată în picioare 
încă nu e gata 
patul vine plapuma vin cearșafuri roz lara ascunde petele 
cu clor. tu speli cu privirea fluturii 
care atârnă într-o 
direcţie incertă/ continui 
să mângâi umerii visezi un cadou îl deschizi 
repede departe 
de aerul din gară & de fumul 
proaspăt de dimineaţă
căderile
cred
cu tărie în locurile care ne fac
oarecum fericiți/ ochii așezați în egală
măsură deasupra fiecărui gând
116 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

nedormit mângâie & vindecă mereu
în altă parte/ ai tot dreptul să strângi
capătul firav al oaselor nevoia asta înțepenită de soare amintirea
cea mai
frumoasă lipsită de sens când
înveți cu teamă cum e cu așteptarea maternă o umbră rămasă
la marginea patului
refuzul prea greu de
oprit/ momentul acela visceral al căderii pe furiș

risipesc în toate locurile calde/ n-avem voie
să închidem oasele în același loc atins de fericire

the white voice of the earth
în grădină
sub o tulpină într-o carte sigură ascunzi
de ani buni o viziune. se face că vine ploaia picurii sunt viermi
albi striviți de țânci pe uliță
ploaia stă. pământul se crapă glezna trosnește
crăpat pe dinăuntru în timp ce
sângele fermentează pe drumul încrețit
tot mai mult la 14 zaruri strânse
bine de glezna amețitoare & privirile
de sticlă intră și ies prin trupul acesta
care încă doarme cu cealaltă față la
cer nimănui să spună cum mor și
pietrele vineții din palme alunecă în
sfârșit/ acum privește mersul normal al zilei
de dincolo cu ochi de pescăruș cu aripile moi cu
toate drumurile sparte

cum mai cade femeia din când în când
(m-)am tot întrebat cum stau în somn gesturile
pe jumătate vii …/
/... la celălalt capăt
de trup/ e poate e
mai ușor să scapi noaptea
când liniștea cărnii cade pe nesimțite &
n-ai decât să faci
fe- bră fără să simți
când între noi e acest mé- chant cu ochi de damă
pot să te privesc uneori ia- tă cum într-un fel
n-am fost niciodată
din câte știu cu-adevărat
când
în
când
în mine mersul firesc &-atât
delentalmorții e un poem
care mai cade some(times)
www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 117

în somn pe jumătate vii deasupra acestei
femei, oricum nimeni nu merită
să fie mințit într-un singur fel

orașul e un dans de dimineață
blocul d prim. drept în față
obsesia albă a răsăritului 14 metri în jos străzi
liniștite ca niște cartoane presate
iei orașul în palme ții strâns
de glezna amețitoare/ urme vechi
pe fața bulevardului nou sirene și mai vechi pulsul nu trece
dincolo betonul e sănătos sticla dansează pănă
termină filmările termopanul se arcuiește
ca indila
danse
danse
danse în cimitirul din spate
sub pietre definitive aerul se lasă
să cadă din mers/ încolăcit ca un
anaconda un tren de mare viteză duce
poeții la ghilotină ori de câte
ori oprește controlorul împrăștie semințe într-o carte le umple
buzunarele
până trec prin toate gările până te strigă scurt
mama tata frații & surorile
pe numele mic

peste noapte plouă cu soare
plângeam & nu mai era nimic de făcut
fiecare umbră privea frumos
spre răsărit/ cu respirația tăiată
am simțit cum așteptarea ia foc
în sufletele zdrențuite toate aveau
trupul crescut peste noapte ca dintr-o
frică de ochii lumii
i-am ascuns pulsul cu
încredere/ am strâns în palme
sângele & frica unui halucinat
întuneric până la marginea acestui
frig îndoieeelnic mi-a fost în timp
n-am lăsat pe nimeni să vadă
cum plouă dimineața în mine
cu ochii mari aștepți
încă puțin
din toate
/acum când îmi știi pornirile blânde & moi ca
hematiile
sunt pretutindeni în visele tale subțiri
/ cineva respiră moarte
118 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Lărgimea somnului
I-am povestit Borealului cum arată
când somnul îl ia de subsiori şi pune visele să-l poarte
până acolo unde-l poate prinde de picioare şi îl cufundă.
Că i se văd genele împletite într-o
îmbrăţişare parcă înnăscută
şi ochii aproape astupaţi palpitând sub pleoape ca peştii
jinduitori la aripile păsărilor.
Că se aude foşnetul încetinit al unghiilor
dacă-i priveşti membrele spasmofile dirijând vise proiectate
pe coşul pieptului norilor şi chipul i se revarsă de pe pomeţi
peste urechile cu florescenţe închise
ori părul i se mişcă în cadenţa unei inimi îndepărtate.
Că peste trupul său de-o iluminare proaspătă
apar ţeste respirânde
migrând căţărate pe nişte picioroange
ca ţinute pe palme în înaltul cerului.
Şi Borealul se recunoscu fără surprindere.

Stăruirea în cuvânt
Când vedea oameni stând de vorbă
îi plăcea să creadă că stau rezemaţi
de un mare cuvânt pe dinăuntru sau în afara lui,
www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 119

în funcţie de participarea la dialog,
că orice grad de conversaţie ar fi toţi stăruie în cuvânt,
numai că se lasă pe rând ori pătrunşi de modulaţiile şi ramificaţiile
sunetelor lui,
rostindu-le – propovăduindu-le,
ori se mulţumesc să le simtă pe timpan, întru început,
sau mult înăuntru cedându-le viaţă,
tămăduindu-i de grosimea tăcerii prin nuanţe nebănuite
şi făcându-i să împingă mai departe cuvântul,
acolo unde el nu poate ajunge decât sprijinit
într-un mănunchi de corzi vocale împletite mărunt.

Vorbirea apăsată
Mai puţin contează ce spune omul care vorbeşte apăsat.
Important e că poartă cu el un bloc cu patru etaje
sau o bibliotecă prevăzută cu patru rânduri de rafturi
pentru dinţi, voce, trupul de deasupra şi suflet,
scară sub care apar imediat cuvinte cu fiinţele teoretic tasate
şi în realitate burduşite cu valuri de vieţi,
cuvinte care se grăbesc peste oameni
cu gândul de-a le îndesa capul între umeri.
Şi dacă de dragul muţeniei
sau vrând-nevrând s-ar exprima prin mers,
în pământ, rădăcini şi vietăţi
– chiar moarte fiind –
ar şerpui primind vestea picioarelor.
Iar dacă s-ar mulţumi să scrie,
atunci s-ar putea reciti pagina anterioară în următoarea.
Mai puţin contează cele din amontele exprimării.
Oricum, vei fi fericit de către el, cel în dăruire.
Se auzi E. Lasvu şi, după câţiva paşi făcuţi cu spatele, se retrase în alt vis.

Visul despre cum e să pierzi la şah la modul cel mai mat
De câte ori Borealul juca şah în vis cu Lasvu
sesiza că partenerul său muta piesele în aşa fel
încât mereu câştiga, de parcă muta doar el cu rost,
iar celălalt juca într-un vis diferit cu altcineva.
În faţa terenului aflat în acea situaţie
Borealul era sustras în acel timp
pe care şi-l inventase pentru a uita amintirile proaste,
astfel că nu distingea conturul obiectelor,
totul în jurul lui pierdea respiraţie până la sufocarea şi sucombarea
culorilor.
Trezirea semăna cu impresia că urcă
într-un lift purtat pe scări
şi la deschiderea uşii atingea firea cu ochii şi o purta pe unde vroia el/-i
era voia.
120 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Câte palme
Câte palme poţi da într-un om fără ca el
să-şi dea seama că minţi câte palme poţi da
într-un om fără ca el să simtă că singurătatea este deja în venele lui
şi într-o zi pe gâtul lui
mai strâns, mai strâns fără ca el
să ştie că suge celorlalţi așa cum spui tu, cu ghilimele
câte picioare se întind asupra ta lovindu-ţi burta de asfalt până să-ţi dai
seama că eşti încă acolo de fapt ai plecat într-un noiembrie nins şi geros
de pe covorul prea mare pentru o casă atât de mică şi încărcată
de cuvinte urlând
să luăm tăcerea ca pe o întorcere în partea de sus a clepsidrei
imposibilă
dar să cerem asta şi unui tip
Sisif
despre care am citit mai demult
demodat, ce-i drept, dar ar putea el să ne împingă în nisipul care
se scurge
aşa spun toţi - el poate să împingă muntele peste munte
şi astăzi e patru virgulă patruzeci şi şase euro la casele de schimb
şi sentimentul meu e că va creşte în continuare
peste ce au spus analiştii.

***
Atârnă felinare prin oraş
(cum atărnau strugurii peste cerdacul tău, tată)
traducătorii işi declină identitatea peste lumina lor slabă

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 121

şi eu sar în fiecare noapte peste geam în grădina
fremătătoare a iubirii. La poartă stă un câine
flămând aşteptând resturi de la masa de seară tainele se
strecoară pe lânga el umblând hai-hui,
vino lângă mine am atâtea să-ţi dau
mirosul de pământ ne învăluie şi prin carne umblă
imaginea veche a unui gramofon muzica lui n-o auzi dar
ştii că e acolo aproape de capătul nopţii ne
trezim îmbătaţi de cuvinte încă neştiute de nimeni.

Instrumente de tortură
Moartea se năpusteşte spre noi cu toată forţa
ne trânteşte la pământ şi ne calcă în picioare
praful ne intră în ochi în nas ni se lipeşte de buze
ne smulge inimile din piept şi ni le îndeasă în gât
ne rupe degetele şi le lipeşte de tâmple
e deplorabilă imaginea, uşa se dilată şi se crapă în milioane de aşchii
de bunăseamă că am fost odată
instrumente de tortură.

Registrul îngeresc
El îmi vorbeşte în fiecare zi despre importanţa
transcrierii îngerilor în registrul îngeresc
unul câte unul (şi a îngeriţelor – dacă mai sunt)
cu descriere exactă, număr de aripi, mărimea unghiului
de la stern la vârful ultimei pene, cu diametrul aureolei
şi intensitatea ei luminoasă, categoria penelor.
el îmi vorbeşte în fiecare zi despre o invenţie colosală
gps-ul îngeresc, pe care o să-l înregistreze la OSIM
luna viitoare
Ascult atentă cum o să se îmbogăţească şi o să
se simtă minunat dar la capătul oraşului mii de îngeri cad
şi se sparg cu zgomot de asfalt.

***
Atât de fluidă lumina trece prin ferestrele casei
dimineaţa când sfiala îşi face loc la masa noastră
ne facem timp să analizăm ceea ce moartea ne datorează
aşa începe calea printre gheţurile vorbitoare improvizăm
şi totul se transformă într-un film cu
adolescenţi nefiresc de frumoşi
ne vorbim atât de încet sperioase păsări îşi fac pe umerii
noştri cuib apoi clocesc ouă strălucitoare şi moi.

Online
Nimeni nu mai scrie scrisori
e mult mai uşor să trimiţi online totul
suflete priviri ghinioane premii urări
copii poveşti curcubee cai flori
boli poezie toate cad într-o infamă grotă
din care sorbim cu două guri tăria întunericului
şi timpul devine o chestie absolută.

122 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

selecție din Instrumente de tortura,
Zona Publishers, Iași, 2014.

www.zonaliterara.ro

parte și tuturor împreună; când ai găsit-o,
ți s-a deschis și poarta către oameni… mă
rog… nu chiar către toți,… doar către cei
aflați pe aceeași orbită sufletească; de altfel
cei care contează în ecuația ta.
Ioan Mateiciuc: Bun găsit dragă doamnă. “Vorba dulce mult aduce”. Putem
spune același lucru și în cazul parcursului muzical pe care l-ați avut?

I.M.: Maria GHEORGHIU - de 20
de ani ������������������������
“om bun” sau dintotdeauna? Are vreo legătură acest titlu cu
câștigarea trofeului la festivalul cu
același nume?

Maria Gheorghiu: Bine-ai venit în lumea
mea Ioane ! E necesar să înțelegi în totalitate rostul cuvântului în lume și să identifici ”vorba dulce” potrivită fiecăruia în

M.G.: Îmi place să cred că sunt un om bun;
fără majuscule (pe astea le folosesc doar
când fac referire la festivalul amintit, și
care a însemnat foarte mult pentru mine la

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 123

vremea aceea, acum 21 de ani). Revenind
la întrebarea ta, precizez faptul că eu nu
pot delimita artistul de om și prin urmare
cei pe care îi apreciez ca artiști, trebuie să
facă dovada și că sunt oameni buni; altfel,
la ce bun arta lor? Tot ceea ce e menit să
aducă un plus de frumusețe vieții trebuie
să izvorască dintr-un suflet bun, capabil să modeleze alte suflete, să trezească
alte conștiințe. Au fost destule sincope în
devenirea mea artistică și toate au legătură
cu îndepărtarea mea de la statutul de om
bun, statut pe care ar trebui să-l aibă orice
”deținător al diplomei de artist”; când am
simțit că mă îndepărtez de mine, m-am
îndepărtat și de scenă.
I.M.: O discografie impresionantă,
colaborări cu nume importante din
muzica românească și internațională,
colaborări cu actori celebri, spectacole
inedite pentru segmentul folk – mai
mult spre clasic și teatru câteodată –
undeva lângă aerul tare a lui Cohen.
Este Maria Gheorghiu un artist care
își trăiește visul?

I.M.: Poezia a fost cea care va ghidat
primii pași către artă. Mai este ea
astăzi un punct de interes?
M.G.: Poezia este în fiecare dintre noi;
depinde doar de timpul și de forma
în care alegi să te locuiască; la mine a
început printr-o ușoară tresărire la prima

Eusebiu Ștefănescu și Maria Gheorghoiu

M.G.: Indiscutabil; de fapt, în primul

rând, trăiesc visul mamei mele. Trebuie
să știi, că în perioada mea intrauterină,
mama stătea cu burta lipită de aparatul
de radio, inducându-mi dragostea pentru
muzică, sperând că prin mine va reuși
să-și împlinească visul ei artistic amputat.
Nu e niciun secret faptul că toată viața
mi-am dorit să le vorbesc oamenilor, să le
cânt, să fiu pe scenă și lucrul acesta poate
fi confirmat de toți cei care, într-un fel sau
altul, m-au urmărit evoluând artistic… în
scara blocului, în curtea școlii, pe străzile
copilăriei de la Reșița sau Suceava, alături
de mama mea, actrița populară care atunci când recita făcea și pietrele să plângă.
Mi-am dorit mereu să împărtășesc oamenilor trăirile mele (pe care eu le credeam
speciale) și pe care le simțeam venind
dintr-o altă lume.

124 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

metaforă, a continuat cu aprofundarea acelei
stări prin multe căutări și mai apoi chiar
prin îndrăzneala de a crede că am dreptul
la propria formă de exprimare poetică. Să
ne înțelegem, cântecele scrise pe versurile
mele nu reclamă poezia; sunt doar stările pe
care într-un fel sau altul am ales să le îmbrac
în cântec. În rest, un maxim respect pentru
poeți, acești împărțitori de lumină, pe care
îi citesc în continuare, încercând să intru în
universul lor de creație și chiar mutând în
cântecul meu acest univers. Mă hrănesc din
poezie la fel cum fac și cu celelalte necesare
existenței.
I.M.: Inevitabil, zona artistică presupune
și sacrificii dar mai ales compromisuri.
Este vreun moment pe care îl regretați
și dacă ar fi posibil, unul la care v-ați
întoarce pentru a-l aranja altfel?
M.G.: Sacrificii au fost multe și sunt în continuare pentru că un om care alege (sau
simte că este ales) să se dăruiască celorlalți
prin cântecul său, înțelege să renunțe la viața
personală, la confortul unui trai domestic.
Pentru a creea ai nevoie de trăiri intense,

uneori incompatibile cu un anumit tip de
înregimentare… ai nevoie de multe retrageri
din lumea reală și asta înseamnă implicit
renunțarea la un anumit tipar de conviețuire
socială. Mulți nu înțeleg asta și aleg să te judece pentru absențele nejustificate din punctul
lor de vedere. La capitolul compromisuri,
facem cu toții, mai mult sau mai puțin evident
sau deranjant. Compromisurile mele artistice
sunt, din păcate, așezate deja pe suport audio
și se referă la un anumit tip de orchestrații
pentru unele piese compuse, orchestrații prin
care încercam să mă aliniez trendului muzical existent pentru a avea acces mai ușor la
mijloacele mass media. Au mai fost și câteva
emisiuni tv cu un format care nu avea nicio
legătură cu substanța trăirilor mele artistice,
emisiuni în care am acceptat să apar doar de
dragul notorietății. Deh, e nevoie de vizibilitate și trebuie să recunoaștem că folk-ul este
o muzică de nișă…
I.M.: Din perspectiva omului de radio și
de televiziune, cum conturați profilul noii
generații de artiști din zona folk-ului?
M.G.: Fără îndoială
există o nouă generație
folk și din fericire aceasta nu mai este tributară
trecutului; am identificat un anumit tip de
obrăznicie
artistică
inteligent aplicată în
cântec și bine susținută
de cunoștințe muzicale
studiate temeinic. Este
un suflu nou care poate
să schimbe percepția
generală că această
muzică este susținută
de două-trei acorduri
prost cântate pe texte
fără substanță și deci
fără
adresabilitate.
Noua generație folk
face apel la inteligență,

Foto: Alex Mazilu

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 125

la fel cum s-a întamplat cu pionierii genului,
dar adaptată la nivelul prezentului. Mă refer
la cei care chiar au ceva de spus, nu la toți
cei care au impresia că dacă au un pic de
voce și știu să țină în mână o chitară sunt și
folk-iști…
I.M.: Faceți parte din grupul reșițenilor
care au reușit în artă, care s-au impus
pe piața muzicii folk, care nu este una
chiar bine conturată, dar paradoxal,
este concurențială. Cum vă aduceți
aminte de perioada reșițeană, de colegi,
de întâmplări?
M.G.: Amintirile mele de acasă, de la Reșița,
sunt îmbibate de nostalgie, de un anumit tip
de recunoștință față de cei care m-au făcut să
îmbrățișez această muzică și să o aleg drept
formă de expresie a sufletului meu. Nu pot
să uit că în cadrul seratelor de la ”Ceainăria
din Govandari”, i-am auzit prima dată pe
Cristi Buică, pe Marcel Colcer, pe Mircea
Hohoiu, Ionel Băileșteanu, cei de la care am
”furat” primele acorduri. Acolo am făcut
cunoștință cu poezia lui Nichita Stănescu,
adorat de Ioan Chichere, alături de alți
poeți ai urbei, acolo am debutat, recitand
din propria creație , fiind mai apoi cooptată
în Cenaclul Județean. Primii artiști mari
alături de care am fost pe aceiași scenă, au
fost Mircea Florian și mai târziu, Florian
Pittiș. Reșița era socotit un centru puternic
spiritualizat, fiind de altfel numit și ”Orașul
cu poeți”.
I.M.: Cântați și pe versurile poetului
reșițean Ion Chichere, despre care s-a
vorbit foarte puțin sau aproape deloc.
Mizând pe faptul că l-ați cunoscut personal, cum era Ion Chichere ca persoană,
cu tabieturi și cu preocupări zilnice?
M.G.: Dacă l-ai fi văzut pe stradă,
necunoscându-i identitatea, ai fi trecut pe
lângă el fără să întorci capul. Chichere
devenea electrizant în momentul în care
recita. Avea acel ceva care reușea să capteze
asistența, doar când se ridica în picioare
și începea să vorbească foarte răspicat, cu
impostație; încerc acum să mi-l amintesc
și dincolo de această fotografie, de cele
mai multe ori decupată din sala de cenaclu , (Salonul Albastru unde se desfășurau
ședințele cenaclului Semenic, pe care el îl

păstorea)… și-l văd pe Ion care mă strigă
pe partea cealaltă a trotuarului, fluturând
o bucată de hârtie pe care erau deja așezate
cuvintele în forma poezească… și-mi spune:
”Maria, uite, aceste versuri le-am scris cu
gândul la tine, pentru că tu m-ai ajutat prin
cântec să-mi înțeleg poemul!” (era vorba de
”Drumul Damascului”). Altă dată, găseam
în cutia de scrisori poeme cu dedicație,
așa cum s-a întâmplat și cu ”Floare de
vârtej” dar și cu ”În timp ce adaugi”, poeme
însoțite uneori de rugăminte, alteori de
imperativul ”trebuie să devină cântec!”.
Dacă aveai nevoie de el, îl găseai la ceainărie
sau la cenaclu, preocupat în permanență
de condiția umană, de legătura dintre om
și D-zeu, de nedreptăți, de mizeria zilnicei
corvoade și de înfierare a comunismului ca
formă de maximă mizerie socială (chiar și
după 1989…) Rămâne un model, reper pentru o întreagă generație de poeți.
I.M.: Joan Baez primește în 2007 cel mai
râvnit premiul muzical – un Grammy –
pentru întreaga carieră. A dus muzica
folk pe cel mai înalt calapod al muzicii
mondiale. Cu slaba promovare și cu
marile rivalități și orgolii existente,
poate nejustificate, care sunt șansele ca
muzica folk românească să devină cu
adevărat un fenomen pentru mase, nu
mici escapade prin cluburi de noapte?
Vedeți vreo soluție reală? Au și aceste
concerte rostul lor?
M.G.: E nevoie de o nouă revoluție culturală
pentru a reda acestei muzici strălucirea pe
care o merită.Nu rivalitățile și orgoliile sunt
problema, chiar dacă ele amplifică oarecum
starea de fapt; câtă vreme românii sunt în
continuare sclavii televiziunilor tabloidizate,
mă tem că nu avem prea multe șanse de a
ieși cu adevărat în față. Cu toate acestea,
fiecare concert își are rostul lui; nu trebuie
subestimat niciun loc, niciun spațiu în care
ai ocazia să te faci auzit; dacă ai într-adevăr
ceva de transmis lumii prin muzica ta, ea va
fi până la urmă auzită și propagată. Poate
ar fi nevoie de un catalizator, un om care
să aibă suficientă nebunie încât să creadă că
va reuși, un om capabil să înțeleagă actualul context cultural și nevoia de reparație
capitală a sufletului românesc și care să aibă
neapărat charismă. Știu foarte mulți oameni
care iubesc această muzică, dar nu vin în

126 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

cluburi s-o asculte, pentru cu nu consideră
clubul, spațiul cel mai potrivit pentru această
muzică.
I.M.: Dacă ar fi să trasați o linie muzicală
între dumneavoastră și ascultători, cum
ar suna aceasta?
M.G.: ”Un curcubeu e sufletul meu, cu tine
mereu!” E atât de simplu, totul ține de dorința
de a încerca să descifrezi cât mai mult din
culorile sufletului meu, să încerci să pătruzi
în fiecare notă, în fiecare cuvânt, pentru că
toate cîntecele mele sunt scrise cu sângele
meu, cu bucuriile sau dezamăgirile mele,
omenești de altfel, cu revolta sau nevoia de
a ”repara” câte ceva în conștiința și ființa
națională, de care nu mă dezic, indiferent de
consecințele convingerilor mele.
I.M.: Purtați în suflet un loc anume în
care ați fost și unde v-ați reîntoarce de
fiecare data cu bucurie?
M.G.: Da… locul se numește Mont Saint
Michelle și de el se leagă o experință definitorie pentru convingerile mele. Ca să înțelegi,
acolo în acel loc mirific din Franța, am realizat
prima dată că nimic nu se întâmplă fără un
motiv. Am vizitat mănăstirea Saint Michelle
și după ce am aflat povestea construcției ei,
mi-am dorit foarte mult să cânt într-un asemenea lăcaș. Acolo, am rugat-o pe Fecioara
Maria să mă ajute, să-mi împlinesc acest vis;
urmarea, în anul următor am avut primul
meu concert într-o catedrală, la Guillers, Brest,
evident tot în Franța. Au urmat multe alte concerte asemenea și acolo dar și în România…
unde e mai greu să împlinești o asemenea
dorință. Să nu-ți mai spun că de acolo a pornit
ideea pentru ceea ce mult mai târziu a devenit
spectacolul meu SUB ZODIA MARIEI…
I.M.: Sub zodia Mariei, Punți peste
inimi, ce alte proiecte așteptăm de la
dumneavoastră în viitorul apropiat?
M.G.: Deocamdată sunt foarte bucuroasă
că spectacolul SUB ZODIA MARIEI prinde
contur și în afara granițelor țării. La începutul
lui septembrie îl ducem în Ungaria și Serbia;
urmează Canada. Lucrez în paralel și la un
nou material discogafic, pentru că simt că
sunt în deplinătatea puterii de a transmite.

www.zonaliterara.ro

I.M.: Ce vă inspiră atunci când compuneți
muzică?
M.G.: Orice subiect poate deveni sursă de
inspirație, pentru că absolut tot ceea ce ne
înconjoară, tot ceea ce trăim, se raportează
și la dimensiunea noastră ideală; poți face
un cântec dintr-o lacrimă, dintr-un zâmbet, dintr-o frunză sau dintr-o împotrivire;
totul e să vezi la timp această dimensiune;
și ar mai fi ceva și pentru asta mă simt
binecuvântată: mi-a dat D-zeu șansa să-mi
transform înfrângerile în victorii, cântând .
Sunt oameni care găsesc eliberarea ținând
un jurnal; eu mă eliberez prin cântec. Sunt
multe căile prin care o stare se transformă în
muzică; uite, de exemplu Dezîmblânzirea am
scris-o privind îndelung o fotografie… era
Nichita și ochii lui îmi cereau cântecul…
I.M.: Sunteți foarte atașată de românii de
dincolo – Basarabia în special – și militați
ori de câte ori aveți ocazia pentru unitate, punându-vă speranța în tineri. Nu e
utopic să ne închipuim o România Mare
în actualul context geo-politic?
M.G.: Nu-ți pot răspunde la această întrebare
decât cu inima; iar inima mea îmi spune că
într-un fel sau altul lucrurile se vor așeza
românește și dincolo de Prut, chiar dacă nu
va fi neapărată nevoie ca acesta să devină curs
intern de apă. Tinerii basarabeni știu că șansa
lor spre Europa trece prin România și chiar
dacă nu va mai fi o Românie Mare ca în 1918,
spiritul românesc se va așeza din nou acolo
unde vremelnic, piciorul bolșevic l-a îngenunchiat; faptul că li s-a acordat acces la educație,
aici, în România, mai devreme sau mai târziu
se va vedea în modul lor de gândire și de
acțiune. De fapt…cred că deja se simte…
I.M.: Ce ar trebui să știm despre Maria
Gheorghiu și încă nu am întrebat?
M.G.: Ceea ce trebuie să știți, ați aflat deja din
cântecele mele și din ceea ce v-am povestit
până acum; în rest, mi-aș dori uneori ca lumea
să afle că dincolo de scenă, Maria Gheorghiu
este un om obișnuit, cu aceiași nevoie de dragoste și de afecțiune ca a celor în fața cărora
se dăruiește fără rezerve, de fiecare dată când
cântă… și dacă într-o zi cântecul va pleca de
la mine, voi ști și eu că e cazul să plec ”pe
spinări de fluturi sau curcubee”…

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 127

poesis

grota cu soare
Evul luminii e, demult, o amintire.
În locul cerului, respiră-o noapte
cu piepul tatuat ; păunii umblă
din țară-n țară fulgerînd molozul
cu cozile; pe plaje, înecații
foșnesc ca scoicile, bătuți de valuri;
iar plopii care ieri au fost feștile
acum s-au consumat: cîmpia-i neagră.
Numai în grotă încă e lumină.
Bărbatul, de la brîu în jos, e stîncă:
el ține-n brațele-nălțate care
încep treptat și ele să-mpietrească
trupul femeii, ultima ofrandă.
Iar muntele se simte plin pe dinlăuntru,
ca zările, de stele ce pulsează...

elementele nopții
Prin ochi de cucuvăi un iris mare

128 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

se uită-n noi. Și vede-un iris mic
ce-ascunde sub culori o destrămare,
un vînt sub care nu mai e nimic.
Iar ochiul stă. Și stă și cucuveaua.
Doar vîntul trece, frunza și acel
pumnal ce-mpunge chiar în iris steaua.
O, noapte cu mirosuri de măcel,
fundal pictat de dincolo de scenă,
pe care Lear îl poartă-n ochiul lui !
Ce liniște... O umbră de hienă
pîndește-n noapte umbra nimănui.

urma

Mi-e sufletul ca marea ce-adesea împresoară
o urmă nevăzută de nimeni în nisip.
E oare talpa celui care-a trecut aseară?
Sau numai prevestirea, prezența fără chip
a unui zeu ce-așteaptă să se-ntrupeze? Cine-i
atît de blînd și tainic sub vîntul mișcător,
și-n stare să imprime la ceasul grav al cinei
imaginea inversă a feței tuturor?
Mă cuibăresc ca valul în ea, mă strîng, mă-nghesui,
mă las sorbit ca spuma de-un element poros
și modelez în soare o clipă înțelesu-i
secret, spurcat de păsări și tălmăcit pe dos.
Înnebunit de lună, orbit de suflul mării,
Pescarul iese palid din vuietul verzui.
O, negativ al lumii, tipar al întâmplării,
cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui...

moartea lui Tao

Amintirii lui Lucian Blaga

Unic, hrănindu-și harul și-nfometîndu-și huma,
el își răscumpărase neîncetat ivirea
pe lume ca un fruct al hazardului. Și-acuma,
cînd moartea, stînd în preajmă, îi sfîșia privirea
( dar nu pe dinăuntru, rozîndu-l ca un vierme,
ci ca o vremuire cumplită din afară,
care strivea-n copite de albe pachiderme
tulpina lui de toamnă, întîrziată-n vară) el țintuia cu ură, cu ochii lui ca fierul,
nimicul vast în care, mascînd pe zei, pusese
o altă-mpărăție legiferînd misterul
sub zarea cu miraje a celor înțelese.
Tăcerea grea, pe care-o crezuse privilegiu
de domn, al său și numai al său, acuma, iată:
își arăta reversul, părînd un sacrilegiu
al propriului său cîntec... În moartea-i repetată,
acum, prin el, ființa murea întîia oară
de scîrba infinită că trebuie să moară!

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 129

poetul ca negustor de zăpadă
O dată cu-nceputul primăverii,
cînd neaua piere și copiii, dornici
să rîdă de cei mari, găsesc în locul
troienelor doar frați, părinți - doar oameni
gata făcuți - apare în cetate
nebunul care vinde nea. O iarnă
sălbatică îi scînteiază-n suflet,
iar el precupețeștecrunt: o iarnă
cu pomi golași și păsări amorțite,
cu ape ce vorbesc în somn sub sloiuri
și cu semințe oarbe pregătindu-și
exploziile. Pe poleiu-albastru
din ochiu-i stîng trec lebede în sănii,
iar știuci de-argint, la copcă, pot fi prinse
în bulbul celălalt, întors spre noapte.
Fără de milă, el își vinde marfa.
Apoi, fiind el însuși de zăpadă,
se-mparte tuturora: fulgi și pene
infinitezimale-nseamnă drumul
pe care-o oaste albă nevăzută,
cu comandanți ce poartă tui de mături,
ocupă toate posturile-cheie
ale cetății, condamnînd statuia
primarului care tronează-n piață.

oracol mut

Poesia - questo mestiere perduto
UNGARETTI

Da : scoica moartă, peștera adîncă
răsună ca o inimă. Dar ce-i
maimuțăritul glas născut din stîncă,
sau zvonul din cochilii, pentru cei
ce vor să prindă pulsul fără nume,
mereu egal și-ascuns în sfera lui
ca-n sacra răsuflare-n unor Mume?
Ecoul e prezența nimănui.
La fel - pentru cuvinte. Voci de noapte,
cei mari, cei duși nu ne-au lăsat decît
tărîțele rostirii, biete șoapte
ce ni se-mpotmolesc solzoase-n gît.
Ah, unde-i duhul lor de spadă trează?
Din colbul sunetelor moarte, - cum
mai poate să se scoale marea Frază?
Oracolul e mut și scuipă scrum.

poezia ca dobîndă a morții
Omul pe cal și cerșetorii noștri,
ei nu vor ști nicicînd că lucrurile

sînt goale, sînt pe jmătate moarte.
De àstfel, nici nu au nevoie. Singuri
că tot ce au e sigur, ei s-așează
unul în piață, cocoțat pe soclu,
iar ceilalți într-un colț, unde mulțimea
- grăbită să se spele de păcate le pune-n palmă taxa de intrare.
Acest colț poate fi chiar colțul pieții.
Atunci obolul lor este nutrețul
pe care calu-l ronțăie pe soclu,
iar cerșetorii, într-o zi mai slabă,
se consolează admirîndu-i frîul.
Oricum, și ei sînt morți pe jumătate.
Însă nu știu, și nici nu vor să știe.
O știu doar eu, și-o spun acum cu vorbe
pe jumătate moarte: o dobîndă
care s-adaugă la suma Morții.

maturitate
Nu, timpul nu ucide. El pune în genunchi
Distanța fără margini, etapă cu etapă.
Și fapta ta țîșnește din lut precum un trunchi
la sevele căruia vin vulturi și s-adapă.
Ca sorii în rotire solemnă, fulgerînd,
trec limitele lumii prin iris, trepidante,
- o clipă - ca pe urmă să cadă rînd pe rînd
cum cade solzul sticlei rănit de diamante.

luna
Întotdeauna am simțit că luna
e una din acele vietăți
cu suflet dublu, ce hălăduiesc
deopotrivă-n apă și în aer.
Azi noapte am văzut-o : era castor.
Argintu-i rozător mușca din rîu
imaginile sălciilor plînse
și construia-ntre pietre locuințe
pentru săruturile care trec
cu valul vînat...
Și a ieșit apoi
Pe țărmuri, cu un strigăt de văpaie
atît de stins, atît de enigmatic,
că ceealaltă jumătate-a ei
- imaginea din apă - purtătoare
a sufletului calm, nepricepîndu-l,
continua să roadă umbra dulce
a sălciilor plînse, din adînc...

130 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

poesis

Psalm

Psalmo

(Onoruri, strălucire şi aur –
vinuri aprinse susură-n vene
şi focurile de artificii ale
Cuvîntului pregătesc marile
hemoptizii etice. Viitorul
puieşte în noi ca un puroi violet,
ca o disperare emancipată de
efervescenţele cărnii...)

(Onori, brillantezza e oro –
vini accesi sussurrano nelle vene
e i fuochi d’artificio della
Parola preparano le grandi
emottisi etiche. Il futuro
prolifica in noi come violento pus,
come una disperazione emancipata delle
effervescenze della carne…)

E noapte, noapte, noapte!
Teroarea se scurgeprintoţi
poriiuniversuluicasnic.

È notte, notte, notte!
Il terrore stilla attraverso tutti
i pori dell’universo casalingo.

Numai tic-tacul ceasornicului
şi icoana fecioarei-regină.
Nu eşti aici – o inimă de plumb
şi corăbii uscate î nsînge.

Solo il tic tac dell’orologio
e l’icona della vergine-regina.
Non sei qui – un cuore di piombo
e bastioni seccati nel sangue.

Poem

Poema

Cîinele lup nu mai urlă în grădina botanică,
cîinele lup zace-ntr-o baltă de sînge.
O barcă de-argint coboară obosită din nouri.

Il cane lupo non urla più nel giardino botanico,
il cane lupo giace in una pozza di sangue.
Una barca d’argento scende stanca dalle nuvole.

Madonei Negre

www.zonaliterara.ro

alla Madonna Nera

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 131

Ea geme ca o ţară-n genunchi, ca o hoardă
isterizată, ca un vultur căzut de pe stemă.
Strigătul meu de iubire închis e de spaimă
îngură. În spatele dinţilor, în laringe,
în bronhii. Tu nu vei veni niciodată.
Eu voi pleca. Ochii roşii de ritmul inimii
tale. Mîna-ncleştată pe funii... Ude. Ude şi reci.
Tăcerea pulsînd între noi ca o dungă
verticală. Şi marea-şi aşteaptă ofranda.
Pescăruşii plutesc în memorie, îndepărtaţi
şi streini. Un fum este totul. O spaimă
fierbinte a cărnii. O...
Din depărtare, percep gîndacii,
gândacii negri-trandafirii ai vorbelor tale. Şi
ochii,
doar ochii, doar ochii!
(întunecate lumini de februarie, crepuscul
violet al speranţei, fanatice faruri)
Funcţionarii iubirii nu au odihnă, ruşine – ei
sapă, ei sapă, ei sapă...
Prăpastie. Soare. Tăcere.

Oraş în noapte
Noaptea în care au fost trădaţi prietenii
ce au voit să mă trădeze. Pulsaţia lacului
sub scutul ermetic de ceară şi lătratul
cîinelui Carlos aşteptînd musafirii...
maşina măcina minutele între roţile
dinţate şi păpuşile de gheaţă vesele şi
sulemenite au luat drumul excitant al
Damascului.
Cîrduri enorme de corbi străbăteau
tăcerea holbîndu-şi farurile argintii între case.
Noaptea – anestezic uşor – împrăştiată de
svonul celui de-al treilea concert brandenburgic.
Au revoir, mes amis. Veni-vor timpuri mai
puţin
secetoase. Au revoir, au revoir...

După...
După ce beau şi după ce dorm şi după ce mă
trezesc —
totul e foarte bine. Lucrurile se îndepărtează şi
se luminează de o aură necunoscută.
Un enorm zid de sticlă ne desparte şi o tăcere
şi un sentiment confortabil al singurătăţii.
— Prietene, încetează chiar în clipa aceasta să
lucrezi
pentru ei. Nu e cinstit, nu e în regulă, nu e
O.K.

Lei geme come un Paese in ginocchio, come
un’armata
isterica, come un’aquila caduta dallo stemma.
Il mio grido d’amore chiuso è di spavento
in bocca. Dietro ai denti, nella laringe,
nei bronchi. Tu non verrai mai.
Io me ne andrò. Gli occhi rossi al ritmo del tuo
cuore. La mano serrata sulle funi... Bagnate.
Bagnate e fredde.
Il silenzio pulsante tra noi come una striscia
verticale. E il mare attende il sacrificio.
I gabbiani planano sulla memoria, lontani
ed estranei. Un fumo è il tutto. Uno spavento
rovente della carne. Una...
Da lontano, distinguo gli scarafaggi,
gli scarafaggi neri-rosa delle tue parole. E gli
occhi,
solo occhi, solo occhi!
(oscure luci di febbraio, tramonto
violetto della speranza, fanatici fari).
I funzionari dell’amore non hanno riposo, vergogna – scavano, scavano, scavano...
Baratro. Sole. Silenzio.

Città nella notte
La notte in cui sono stati traditi gli amici
che hanno voluto tradirmi. La pulsazione del lago
sotto lo scudo ermetico di cera e il latrato
del cane Carlos in attesa degli ospiti...
La macchina macinava minuti sotto le ruote
dentate e le bambole di ghiaccio allegre e
incipriate hanno preso eccitante la via di
Damasco.
Stormi immensi di corvi attraversano
il silenzio spalancando i fari argentati tra le case.
La notte – anestetico leggero – sparsa dalla
notizia del terzo concerto brandeburghese.
Au revoir, mes amis. Verranno tempi meno
cupi. Au revoir, au revoir.

Dopo…
Dopo aver bevuto e dopo aver dormito e dopo
essermi svegliato –
va tutto benissimo. Le cose si allontanano e si
illuminano di un’aureola sconosciuta.
Un muro enorme di vetro ci separa e un silenzio
e un sentimento confortante di solitudine.
– Amico, smetti in questo preciso istante di
lavorare
per loro. Non è onesto, non va bene, non è
O.K.

132 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

O tăcere ca un pahar de lapte rece. O cetăţenie
universală.
Ce mai broască sînt! Ce frumoase sînt buzele
cianozate
ale adevărului, oasele debile ale sentimentelor
de apropiere,
ce frumos nu ne înţelegem!

Un silenzio come un bicchiere di latte freddo.
Una cittadinanza universale.
Che rana che sono! Che belle sono le labbra
cianotiche
della verità, le ossa deboli dei sentimenti di
vicinanza,
quanto bene ci mal comprendiamo!

(mă bălăcesc în apele voalate ale îndepărtării)

(sguazzo nelle acque velate della lontananza)

Salcîmii se scutură, apa rîului seacă, înfloresc
lumînările
şi castanii. Şi mie nu-mi pasă de nimic.

I salici si scuotono, l’acqua del fiume secca,
fioriscono candele
e castagni E a me non importa nulla.

Eminescu. Un vis

Eminescu. Un sogno

Pe cheiul de piatră de var, pe faleză,
trece el, el, imperatorul ciumei –
cu mantaua albă, nasturii aur. Guler
de purpură. Celălalt a trădat de trei ori —
acesta-mi depune pe frunte sărutul
umed de sînge. Hipnoze nocturne.
Au trecut marile spaime, unde însemnele
viciului bahic...
imagini, imagini, imagini
carnale în cărţile evului mediu. Fumuri.
În degetul mare al mîinii stingi
e tăcere deplină. Noi iubim societatea
aleasă, îndelungi reverenţe. Aplaudăm
în delir stafia albă a ciumei.
Există maşini – maşini pentru tatuat
pielea îndărătnică a ereticului de la periferie.
Există... dar nu între 22 şi 6...
Levoraepromazin. Doze duble. Şi duşuri.
Şi biciul ce vine pe sîrmele groase de cupru.
Şi somnul alchymic.

Sul molo di calcare, sulla costa,
passa lui, lui, l’imperatore della peste –
con un mantello bianco, bottoni dorati. Bavaro
di porpora. Quell’altro l’ha tradito per tre volte –
questo mi lascia sulla fronte un bacio
umido di sangue. Ipnosi notturne.
Sono passati i grandi spaventi, dove le insegne
del vizio di Bacco...
immagini, immagini, immagini
carnali nei libri del medioevo. Fumo.
Nel pollice della mano sinistra
c’è silenzio totale. Noi amiamo la società
scelta, prolungate riverenze. Applaudiamo
in delirio il fantasma bianco della peste.
Esistono macchine – macchine per tatuare
la pelle cocciuta dell’eretico di periferia.
Esistono... ma non tra le 22 e le 6...
Levomepromazina. Dosi doppie. E docce.
E la frusta che arriva sulle spesse corde di rame.
E il sonno alchemico.
traducere în italiană de Irina Țurcanu

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 133

poesis

Charles Simic

Bâlci

pentru Hayden Carruth

N-ai pierdut nimic
Dacă nu ai văzut câinele cu şase picioare.
Dar noi l-am văzut. Stătea mai tot timpul
retras într-un colţ.
Cât despre cele şase picioare,
Uşor te obişnuieşti cu ele,
Mai ales că te face să te gândeşti şi la alte
lucruri.
Cum ar fi: cât de rece şi de întuneric
Poate să fie la un bâlci la marginea satului.
Când stăpânul arunca un băţ
Şi câinele fugea după el
Pe patru picioare, celelalte două fluturându-i la spate,
O fătucă din preajmă chicotea isteric.
Era beată la fel şi bărbatul
Care o săruta pe gât.
Câinele aducea băţul, se-ntorcea şi ne
privea,
Ăsta era tot spectacolul.

Vara la ţară
Unul îmi spune cum e să dormi într-un
câmp de trifoi
Altul cum să-mi bag mâna pe sub rochia ei
de duminică.
Altul cum să sărut cu gura plină de mure.
Altul cum să prind licurici într-un borcan
noaptea.
Există un grajd cu o iapă neagră
Şi dovada că Dumnezeu există, călărind
într-o rochie neagră de seară.
Fiica diavolului ... sau orice ar fi fost ?
Având curajul să-mi ceară să-i aduc un bici.
Şcoala de metafizică
Călăul e fericit să-ţi explice
Cum funcţionează ceasul lui de la mână
Când mă adumbreşte pe stradă.
Spun asta fiindcă este sumbru şi scrobit
Şi este îmbrăcat în negru.
Ceasul de pe turnul bisericii
S-a oprit la unsprezece fără cinci.
Ziarele de dimineaţa nu avea nici o dată.
Clădirea cenuşie de pe colţ
Ar fi putut fi o închisoare
Şi atunci s-a-nfăţişat cu ceasul său
Ale cărui cifre gotice
Şi fără ace
Vroia ca eu să le înţeleg
Chiar atunci şi chiar acolo.

134 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

traducere de Horaţiu Stamatin

www.zonaliterara.ro

poesis

Dare de seamă despre Rai
În rai săptămâna de lucru e fixată la 30 de ore
salariile cresc preţurile scad constant
munca manuală nu-i obositoare
(datorită gravitaţiei reduse)
să spargi lemne e la fel de uşor cu a scrie
sistemul social e stabil şi conducătorii sunt
înţelepţi
pe drept cuvânt în rai toţi sunt mai buni decât
în oricare ţară
La început se aranjase ca totul să fi fost altfel
sfere luminoase, coruri şi grade variate de
abstracţiuni
dar nu s-a reuşit să despartă cu exactitate
sufletul de corp şi aşa s-a ajuns aici:
o picătură de grăsime un fir de muşchi
musai trebuia să se facă faţă consecinţelor
să amesteci o sămânţă a absolutului cu o
sămânţă a lutului
încă o abatere de la doctrină ultima abatere
pe care numai Ioan a prevăzut-o: vei fi reînviat
în carne
nu mulţi îl văd pe Dumnezeu
e numai pentru cei făcuţi din pneumă sută la sută
restul ascultă comunicate despre miracole şi
potop
într-o zi Dumnezeu va fi văzut de toţi
nimeni nu ştie când se va întâmpla

Zbigniew Herbert

O poveste rusească
Ţarul, tătucul nostru a îmbătrânit rău de tot.
Acum mâinile sale nu-s în stare nici să gâtuie
un porumbel. E tot auriu şi rece pe tronul lui.
Numai barba i-a crescut până la podea şi chiar
mai spre uşă.
Apoi altcineva dădea ordine, nu se ştie cine.
Oameni curioşi se uitau pe furiş pe la ferestre,
atunci Krivonosov a pus la ferestre spânzurători.
Aşa ca numai spânzuraţii să mai vadă ceva.
În cele din urmă, tătucul s-a dus pe veci. Clopotele au bătut, şi iar au bătut, dar în zadar, n-au
putut să scoată cadavrul afară. Trupul ţarului
nostru crescuse în tron. Picioarele tronului se
împletiseră cu picioarele ţarului. Braţele sale
şi braţele fotoliului erau totuna. Imposibil să-l
mai scoţi de-acolo. Şi să-l îngropi pe ţar cu tot cu
tron, vai, ce ruşine !

Şi acum în fiecare sâmbătă la prânz
sirenele rag dulce
şi de prin fabrici iese proletarii cerului
sub braţ îşi poartă stângaci aripile ca pe nişte
viori

Oprire
Ne-am oprit într-un oraş gazda
a pus masa în grădină prima stea
a sclipit şi apoi a dispărut rupeam pâinea
se auzeau greieri în spinii amurgului
un scâncet un copil plângea altminteri
o fojgăială de oameni
ca nişte insecte un miros greu de pământ
cei care stăteau cu spatele la zid
vedeau violet acum – dealul cu spânzurători
pe zid iedera deasă ne invita la o execuţie
mâncam pe ruptele
aşa se-ntâmplă când nimeni nu plăteşte
traducere de Horaţiu Stamatin

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 135

poesis

abandonat pe această dolină
care are oboseala
unui circ
dinainte sau după reprezentaţie
şi privesc
liniştita trecere
a norilor peste lună
În dimineaţa asta m-am întins
într-o urnă de apă
şi ca o relicvă
m-am odihnit
Isonzo curgând
mă lustruia
ca pe o piatră de-a lui

Giuseppe Ungaretti

Amintire africană
Soarele răpește orașul
Nu se mai vede
Nici mormintele nu mai rezistă mult.

Clarobscur
Până şi mormintele au dispărut
Loc negru infinit căzut
de la acest balcon
în cimitir
A venit să mă vadă
tovarăşul meu arab
sinucis alaltăseară
Iar se face ziuă
Se întorc mormintele
în uniformă în verzuiul sumbru
al ultimelor obscurităţi
în verdele tulbure
al primei limpeziri.

Fluviile

Cotici, 16 august 1916

Mă sprijin de acest copac mutilat

Mi-am tras în sus
cele patru oase
şi m-am dus
ca un acrobat
peste apă
M-am ghemuit
lângă veşmintele mele
murdare de război
şi ca un beduin
m-am plecat să primesc
soarele
Acesta e Isonzo
şi aici bine
m-am cunoscut
o creatură supusă
a universului
Chinul meu
e când
nu mă ştiu
în armonie
Dar acele tainice
mâini
ce mă preocupă
îmi dăruiesc
rara
fericire
Am revăzut
epocile
vieţii mele
Acestea sunt
fluviile mele

136 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Acesta e Serchio
la care s-au adăpat
două mii de ani poate
oameni din neamul meu rustic
şi tatăl meu şi mama mea
Acesta e Nilul
care m-a văzut
născut şi crescând
şi arzând de ignoranţă
pe întinsele câmpii
Aceasta e Sena
Şi-n tulburarea ei
m-am avut
şi m-am știut
Iată fluviile mele
numărate în Isonzo
Iată nostalgia mea
care în fiecare în parte
îmi transpare
acum că e noapte
că viaţa mea îmi pare
o corolă
de tenebre

Nostalgie

Locvizza, 28 septembrie 1916
Când
noaptea dispare
puţin înaintea primăverii
şi rar
cineva trece
Peste Paris se îndeseşte
o culoare închisă
de plâns
Dintr-un colţ
de pod
contemplu
liniştea nesfârşită
a unei fete
subţiri
Bolile noastre
se unesc
Şi ca duşi aiurea
rămânem
traducere de Nicoleta Dabija

www.zonaliterara.ro

La prima vedere, nimic mai dezghinat decât dialogul eroticesco-poematic dintre calina blondă
constănţeană şi răspopitul cu limbă de laser din
Arad. La o a doua ochire, însă, îţi dai seama că e
cel mai inspirat duel posibil: o improvizaţie de
Renaştere veneţiană între o Safo eliberată de lesbianism şi un Villon cu grumazul ros de toate
culturile la care s-a înjugat. Babilonică e doar
hălăduirea cuprinsă de iluminata streche peste
vremuri şi ţărişoare. Altminteri, poezia e închegată,
lustruită, aluzivă, nărăvaşă şi tandră ca o torpilă.
Una dintre puţinele torpile cu încărcătură culturală
ce chiar poate spinteca oceanul de indiferenţă faţă
de poezie al cititorilor. Poezie inovatoare scăpărată
din bătrâne poetici. Aici supravieţuieşte mirobolanta Ninive. (Felix Nicolau)
Ceea ce frapează la această carte nu este doar nota
vizionară și ludică asupra realului, pe care cei doi
marșează obstinativ, ci mai ales felul în care poeții
înțeleg să se exprime liber, cu sinceritatea la vedere,
ca și când ar regândi poeticul. În Babilon(ul) Ameliei Stănescu și al lui Petru M. Haș se poate intra cu
toate păcatele capitale, tocmai pentru că fiecare dintre
noi poate fi – chiar carnal – un mic babilon (a nu se
înțelege că totul este babilonie). Iar dacă între noi,
babilonii, este lumea – cu tot ceea ce aceasta presupune – nu ne rămâne decât să traversăm nestingheriți
textura acestui volum, textură care cade peste sufletul
și trupul nostru nu neapărat ca o mască venețiană, ci
mai curând ca un vis premeditat despre eternitate,
despre dragoste și despre viu. (Paul Gorban)
(Zona Publishers, Iași, 2015)

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 137

N

ăscut la Roma în 1924, decedat în 2007,
Gianni Toti este poet, jurnalist şi artist, videoartist, creator al operei intitulate „Poetronica” în
anii ’80. Licenţiat în drept, a publicat cărţi de poezie, culegeri de articole şi proză, iar în ultimul
sfert de viaţă s-a consacrat cu constante şi neobosite energii în varii câmpuri ale experimentalismului poetic şi artistic în genere. A participat la
rezistenţa de partizani şi a fost timp de mai mulţi
ani jurnalist la cotidianul „l’Unità”, trimis special
în întreaga lume. Redactor-şef la „La voce della
Sicilia”, director la „Lavoro”, la „Carte segrete”
(publicaţie de el fondată în 1967). La începutul
anilor ’80 începe un experiment în care se contopesc poezie, cinema şi artă electronică, creând
un nou limbaj, pe care el însuşi îl defineşte „poetronic” (videopoezie şi poezie electronică).
La realizarea operelor sale a colaborat cu
centre specializate, precum CICV (Centre de Recherce Pierre Schaeffer din Montbéliard-Belfort,
Franţa), care i-au pus la dispoziţie tehnici şi tehnologii pentru crearea unor proiecte artistice.
În operele sale, Toti întemeiază istorie, politică,
legende, tradiţii orale, cultură populară. Scriitura sa conţine expresii idiomatice, neologisme,
cuvinte extrase din limbi din întreaga lume.
Printre culegerile sale poetice: Che c’è di
nuovo (Ce mai e nou), Premio Rapallo 1962, La
coscienza infelice (Nefericita conştiinţă), 1966,
Tre ucronie (Trei ucronii), 1970, Chiamiamola
poemetànoia (S-o numim poemetànoia), 1974,
şi Video-Poeme -Opere: L’Originedite (1994),
inspirată de tabloul „Originea lumii” de Courbet, precum şi Planetopolis (1993).

Un recunoscut luptător al Rezistenţei,

intelectual angajat în jurnalismul militant postbelic, comunist, fireşte, critic feroce şi destabilizator al tabuurilor comportamental-burgheze
şi ale stereotipiilor consacrate de o stare-nestare
a Lumii, Gianni Toti îmi apare, astăzi mai mult
decât ieri, figura cea mai emblematică a unei
avangarde continue: un mod de a se raporta la
lume nu neapărat nihilistic, ci dezarticulând-o,
dezagregând-o şi, aşa făcând, refăcând-o într-o
perspectivă onto-poetico-etică şi cosmică pe o
linie concurentă cu cea palingenezică. Un inventator de stil trans-generic şi trans-poetic, poetronica, pe care avea s-o testeze în laborator cu
instrumente ale ştiinţei şi s-o legitimeze, apoi,
printr-un fel de peregrinaj laic, dar nu mai puţin
voluntarist, îndeosebi prin America Latină, pe

138 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

unde semănăturile sale continuă să rodească.
Lumea în care trăim este imperfectă,
arogantă şi, pe deasupra, nereactivă, tocmai
fiindcă nu are / nu-şi permite o perspectivă
de sus sau din afară. În locul raţiunii, preferă
clevetirea, în existenţa cotidiană, ca şi în opera
de artă. Şi o face cu un instrument, limbajul, la
rândul său, fisurat de imperfecţiuni, debitor al
unei liniarităţi, a sintaxei, ca suport al spunerii,
şi al unui vocabular bolnav de redun¬danţă.
În faţa acestei provocări, Poetul alege un fel de
divorţ, o separare prin suspendarea patrimoniului cultural şi estetic, opunându-i lucrarea
sa concurenţial demiurgică, atacând structural

lexicul moştenit şi asumându-şi un temerar salt
în înaltul galactic şi în josul geologic, ivind, ca
un sfidător jongler de circ, cuvinte inventate
ad-hoc într-un discurs cu un fascinant apetit al
parodiei.
Poemele sale, îndeosebi cele de după
anii optzeci, poetronice, aşadar, se¬duc prin
jocul grafomaniacal, la limita indicibilului, dar
sfârşesc prin potenţarea reflecţiei căreia cititorul nu i se poate sustrage şi de care se simte
cumva conta¬minat. Un homo poetricus, într-o
poematànoia ce-ar fi şi un răspuns, al său, la o
criză a poeziei înseşi, ca şi a Artei, în general, de
la răscrucea de milenii.

Post-scriptum la excatogeneză

omuleţule! Nu eşti încă făcut - tu
pentru lumea visată şi cântată şi
rău-adaptată - rău zis? - e încă
felul tău ticăloşit de a trăi

… şi noi? un tulburător concentrat
al lumii? sau în realul cognoscibil
noi spumă încă în bolboroseală
liant de interferenţă între lumi?
o înaintare a minţii pare conştiinţa
- în întârziere faţă de minte
o înaintare a creierului pare
mintea - în întârziere faţă de ea însăşi…

şi totuşi pari de-a dreptul preadaptat - chiar pentru această
societate anonimă cu enormele
sale mase - de persoane? de măşti?
de proiecte? ce altceva?

şi atunci? Fenomen al lui ars? preprogramat de adaptarea filogenetică?
sau om - tu nu eşti decât un organism
biologic încă

miliardoameni ce nu se cunosc şi nu
se iubesc şi nici măcar nu se urăsc
acum ştim câte ceva - că suntem
poate poeticogenetic…

legat de zestrea sa biologică şi de
istoria sa - a ta evolutivă şi de
acelea - da - ale adaptărilor
paleolitice - ale tale – filogenetice

(poeteogeneza poate repetă
filogeneza ce ne repetă
ontogeneza ce ne repetă şi ce ne
mută-n poetoseminţie….)
dar se va sfârşi oare? - preistoria - când?

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 139

***
ce anume
dincolo de spaţiu şi timp
de super-spaţiu de super-timp de super-şiruri
de super-univers infinit de finit
poate o spumăraie un burete sau numai
o reţea o specie de
sau vreo destructură
străină şi abstractă
aripiunde hipotothipotizează
prin urmare fluturi negri stele costeri?
negriciune cereşti lumini întunecate
cosmoximori solitronitudini
încetinând stelele cam un milion
într-un mănunchi globular a răci acel mănunchi magelanic…
cimitire stelare inimaginarul
şi totuşi tu vorbeşti tu scrii tu citeşti
despre mănunchiuri globulare perimate
despre stări de cadavru aproape-stele
aproape-cerul aproape-cosmosul aproapenimicul
aproape-totul aproape-aproapele
quam si
se precipită în gaura curului albastru
2.
Ferm insignifiant pământul în cel mai mare al
celui mai mare indicibil astfel (ce sunt o sută de
miliarde de stele? o singură galaxie - şi
nenumărate căi lactee ce au cinci mii de ani
lumină diametrale spre exemplu a noastră în
fiece an nouă milioane de kilometri în plus o
altă jumătate de milion de kilometri poate să fie
ca galaxiile să fie un număr infinit ah da….)
lucru înăuntrul găurii deci „singularitatea“ ce
istoveşte corocrania cea mai extremă limită
îndrăzneam să pălăvrăgim despre ce se poate
şti interfaţa se spune acum dintre natural şi
super - aşa cum de altfel s-ar spune luptăm
mereu contra „gravitaţiei limbajului“ abia ne
chivernisim povara de tăcere vorbită
insignifiante făpturi cu „principiul distructiv“
întrupat…

* * *
ter terere t(e)rare terebràtule
trùtine draùscia pocciànghera
verbale
(că m-am îmbolnăvit de mine - boală
incurabilă - imediat poemovracii au
decretat drept poetomografie şi
poematorezonanţe ecouscânteindu-mă
poezitronic - ş i că ar trebui să sar jos

din inima pe fugă şi să beau butii din
lacrimile mele şi să sărut săruturi deja
sărutate şi guri de neprieteneşti
reîndrăgostiri visând vise-în-serie ce se
pun-în-abis)
cimitire verbale de vizitat acum merg
deşertând toate zilele din rafturi ale gândurilor - deşelate pe şei
îmi sărbătoresc unghiile vârâte
în înaltele impeneTra-iecte irespirabile ale fălcilor căptuşite muţeniile
prin minele ruinate ale tâmplelor citesc pe cadavericele epigrafe:
ai devenit precursorul tău
poezifix în acea Galgalthe a limbii
pe coridoarele optografice deja în cursă
cu procesoarele şi cu şirurile cosmice
autochibrit elan controversat
12.
planeta asta nu vrea s-o ia din loc
de pe băncuţele picioarelor mele –
încă - atârnă deasupra artrozelor cervicale
mă istorisesc dar sunt
istorisit poetizez dar sunt
poetetic impersonaj prin
literarităţi rătăcit printre
irevoluţii de revelaţii pe sub
sprâncene hăituit
13.
dar încă îmi voi destinde
mâini şi picioare şi spinări şi torace
magnetorezonante sau topografice
scientigrafiind incunabulul şi „lucrul”
pe pământ şi pe fizicuri
inedite ce nu-mi sunt ştiute
ce mă omoară că eu nu sunt
şi mă voi travesti la
timp ca să mor
ca să trăiesc mai mult timp în ex-timp
(în supertimpspaţiusimetrie)
şi în vieţuirea asta să mă comemorez
ianuariind până în a decembria
şi lunedia până a vinerea
sâmbătând şi neduminecând
şi dimineţind pornoptând
adâncamurgind la orice eon
înzorind înserând verbjucândumă tacinocturn
iar dacă mă voi ianuariza
mă voi îneca exaltându-mă când
veacurile eu deja le nanoscandez)
mileniile eu le voi seculariza

140 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

şi voi milenariza miliardele
(numai optzeci şi două până la sfârşit…)…
ah dacă şi voi m-aţi ianuarizat
precum deja februarul Ianus!
însă voi vă iernaţi întomnându-vă
în verile voastre estetice
pe când eu mă împrimăvăream
îndoiîmprimăvăream
şi întreitîmprimăvăram logagonic
spre ultime extremprimăveri
ce în veşnicprimăveri se postultimează

iradiem - corpuri negre - lumină neagră
dar obscură splendoare.

17.

fiindcă dacă spun te iau de mână
te ating cu aceste vorbe ce găuresc aerul

***

Brevidi
(prime lexicalizări pentru un Contradicţionar)
voi reîncepe de la faţa ta fără față
toată degete

s-a tras - se tăgăduieşte însă eu
am sperat doar confund
împuşcsperanţa cu
prafdisperarea şi poetirotéos
mă voi născoci singur
(şi poemedalii pentru voi)
între excese şi sindrofii
şi du-te-vino şi reveniri-veniri verboluzorii

dacă te iau de mână dacă îţi spun te iau
de mână te ating şi cu cuvintele cu
care te iau de-acum de mână

sau agăţatînstăpânind de o îndrăznea-rază
ilunară satelizând pe un astru-nou-născut
(de-acum ne putem agăţa şi de alte nelumi).
Astfel ia notiţe pentru Epistole către Terrieni
Cel de-al Doisprezecelea Apostol special
autoinvitat în mai mult ca perfectul viitor
ca să vestească

Sfârşit

nesfârşire
***
poiématon se termină aici - ba
chiar leşină aici - se nesfârşeşte –
firav deducta poemata filo…
ar fi vrut să se eposnareze - şi inenarează
fiindcă viitorul merge-nainte şi-napoi iar
trecutul trece dincolo-de-prezent
fapte crude - îmbrăcate cu nimic
- un susur în timpul ce respiră
într-un spaţiu elastic şi întins şi
destins – săgeată de tăcere
asta suntem - şi astfel poetizăm noi
împotriva viitorului negru cosmosului întunecât
fără străine stele de mare
asteropece astrognozii asteropământeşti
astrolatrii astronii uraniscenţe
numai lumina în închisoare şi eternoaptea
(acum doar cuvântul ajută)
nu vom mai fi - poate nici măcar nu vom
mai fi fost - însă acum suntem scriem şi

www.zonaliterara.ro

dacă pe tăcutul cearşaf ne luăm totul
ce altceva să atingem intangibile
intacte acolo unde se atinge ceea ce nu
se atinge cu mâna şi cu vorba?
de cumva noi ne-avântăm demontării
pipăitului
cu tăceri încrucişate de verbe scrise
şi substantive de mişcare şi mici linii accentuate
ce vom remonta dacă nu acele şiruri
de burice de degete firave musculaturi şlefuite?
work in regress
cu cerebronicul şi interminabilele
deja viitoruri comemorăm
rele optimalizări optime rele
cosmatice cosmetice
date daturile date datele
la băncile date de către „data”
videotipăriţivi-le în gratislandia:
aici ficţionarii ce fac
maşini să gândească care şi ei fac
să negândească oamenii ce nu fac
ceea ce negândesc şi desfac
când exonerează cerebelulaici
work in regress
contractaţie
activelocvent al tău e un
tristelocviu stufoasă lălăială
în poetariu fără grădină şi fără purgaţie
mai bine să taci paravorbind
Notă:
din volumele Ciudaţii băgăreţi, Empiria, 1986,
Frumuseţea enigmei, Carlo Mancosu Editore.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 141

Piesă într-un act și ceva, cu pauze de

masă, cafea, țigară și telefon. Poate fi montată
și într-o garsonieră. Dacă cinematografia
românească a reușit, nu văd impedimentul…
Interior de cafenea, de pub irlandez mai
exact, în miezul zilei, semiîntuneric și fum dens de
țigări fine, mirosul te înțeapă la fel de iute în ochi,
intră la fel de brutal pe nări. E aproape înghesuială. O
înghesuială ordonată, la mese de doi, de patru, de mai
mulți de șase. Fiecare centimetru pătrat este exploatat
cu atenție maximă, în funcție de cum este ocupat, de
cine este ocupat, la finele a douăzeci și patru de ore
balanța se înclină în partea cu intrări, net și limpede.
Acum, la o masă de patru, două dintre scaune sunt
ocupate cu sacoşe de plastic ferfeniţite, pline cu cărţi,
reviste, foi dactilografiate, sticle, tot pe scaune stă un
platou ambalat cu prăjituri de cofetărie.
Cei doi ocupanți ai scaunelor rămase cu greu
fără sacoșe sunt îmbrăcaţi de sezon rece, mantourile şi
fularele stau atârnate pe spătarele scaunelor. Hainele
atârnate peste tot, cuierul de la intrare e plin și
amenință continuu să cadă. Sunt mai multe haine
decât consumatori, asta e o problemă de sezon, o
înfrunți și aștepți să vină vara.
Bărbatul, între șaizeci și șaptezeci de ani,
greu de spus, barba deasă, crescută dezordonat, mai

mult albă decât neagră, cu gâtul înghesuit între
umeri, cu o calviție oprită înainte de asaltul final,
scurt, gros, îndesat, puternic, cu aspect primitiv, cu
ochii învârtindu-se diavolește prin toată încăperea,
fără să vadă nimic de la înălțimea mesei, dar insistând
să baleieze pereții, norii de fum, să fixeze din când în
când câte-un punct, ca și cum acoplo ar fi identificat ceva, să treacă rapid mai departe, în altă parte,
să repete cinematografic figura cu fixatul, înregistratul, și tot așa până cînd nervozitatea, emoția i se
atenuează, privirea i se oprește pe femeia din fața lui.
Ea, între treizeci și cinzeci de ani, greu de
ghicit. Cap aristocratic, tunsoare franceză, gât lung
dezgolit anume pentru a-i sublinia linia de profil care
coboară de sub bărbie și merge în jos, linii riguros
clasice, epocă egipteană, te bagă în confuzie helanca
neagră, casual, care marchează și ea cu exactitate continuarea desenului, o monedă românească de argint,
cu regele, la gât, pandant pe o vergea curbată fină
tot din argint, un inel papal pe degetul de la mâna
dreaptă și o verighetă lată de un centimetru pe cel de
la mâna stângă. Acum amândoi fumează – ea nervos,
el cu plăcere disimulată cu greu.
- Nu ştiu ce să spun, de fapt nu-mi fac
nicio iluzie… Mă bucur ca ţi-ai furat din timp să
bem o cafea împreună… în fine, eu vreau cafea,
tu îţi iei ce-ţi place… vrei bere? Sau vrei o tărie…

142 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Au de toate aici, cred… N-am mai intrat până
acum, dar e frumos...
- Am mai fost aici în urmă cu câţiva ani,
trei, patru, nu mai ştiu… E plin de domnişoare
de la litere, că facultatea e aici, pe colţ…
- Nu mi-am dat seama, mi-a luat o oră
până am găsit un loc de parcare… şi a trebuit să-i
dau parcangiului 10 lei, ca să pot sta liniştită…
era un loc liber, dar mi-a făcut semn că nu, nu
e pusă bine acolo, că vin cei de la tractări şi o
ridică. Am coborât, i-am dat banii şi mi-a zis că
pot s-o las acolo şi că pot să stau cât vreau…
- Eu sunt între două drumuri, am fost pe
la redacţie să las un material, în fine, puteam să-l
trimit pe mail, dar mi s-a virusat computerul şi
băiatul care se ocupă nu poate veni decât mâine,
aşa că am trecut să las materialul că mâine bagă
numărul în tipografie. Şi trebuie să ajung pe la
frate-miu să îi fac de mâncare şi trebuie să mă
mai văd cu cineva înainte să ajung acasă, în centru. Uite, îl vezi pe ăla de la masa din faţa ta? E
profesor la limbi străine, mă rog, era. Îl cunosc,
ne ştim, şi el mă cunoaşte, dar se preface ca nu
mă recunoaşte. Uite ce copleşit e de propria-i
importanţă. Mamăă, şi ce bătrân eee… Aşa sunt
şi eu? Mie mi se pare că nu sînt aşa babalâc…
- Hahahaha, nu ştiu… nu cred… bătrân…
Bătrân eşti de la optzeci de ani încolo.
- Uite ce mapă are şi cum mimează
că se uită prin hârtii, cu interes, cu atenţie, cu
importanţă… Mapă de piele, costum şi cravată…
Ştii ce, eu nu-i pot suporta pe ăştia… au aşaaa…
un aer care mie nu-mi place.
- Nu ştiu cum să fac, m-am întors în ţară
de puţină vreme, am reînceput să public, dar
nimănui nu pare să-i pese. Toată lumea tace. Toţi
sunt plini de bunăvoinţă, dar toţi tac. Toţi îmi
spun că trebuie să am răbdare. Că trebuie să-mi
cultiv relaţiile… Păi ce să cultiv, dacă nu cunosc
pe nimeni… Te-am cunoscut pe tine, vreau să zic
pe dumneavoastră, dintr-o întâmplare fericită…
eram la mall pentru că editorul m-a invitat să
vin, în fine, m-a rugat să fac partea publicului, îi
era teamă că veți vorbi la scările rulante și atât.
Când te-am dus acasă, în seara aceea, cu mașina,
m-ai întrebat dacă sunt securistă, ți s-a părut
că o femeie care șofează așa, care trăiește între
București și alte capitale occidentale, nu poate
fi decât securistă. M-ai amuzat teribil. Pentru că
nu erai primul care mi-o spunea, pentru că era
doar un clișeu pe care îl aud de douăzeci de ani
și mai bine. În fine, acest editor mi-a scos o carte
anul trecut… a făcut multe pentru carte, aşa cum
ar trebui să facă orice editor… El e proprietarul
editurii, ştii? Mie mi se pare incredibil! Este tot
timpul pe drumuri, zi şi noapte, cu teveul plin

www.zonaliterara.ro

de cărți şi cu un băiat care stă la stand să vândă,
se plimbă prin toată ţara să le prezinte şi să
le vândă. În fine, nu e că vinde ceva… dar nu
renunţă. Se duce cu carţile la oameni. Vânzător
ambulant de spiritualitate… zice el. Ai văzut
cum face, exact ca în ziua aceea când te-a invitat
să vorbeşti despre Bucureştii de altădată…
- Mdaaa… E de treabă, dar mă obosește,
m-a tâmpit cu Gabi Bănulescu în sus şi Gabi
Bănulescu în jos. Tot ce spune şi tot ce îi spui
trece prin filtrul întâlnirii lui cu Gabi Bănulescu
– “aşa cum spunea Gabi Bănulescu…” Mie îmi
venea să-l întreb ce părere avea Gabi Banulescu
despre cum stăm noi acum aici şi bem o cafea…
hihihihi… m-a zăpăcit de cap cu Gabi Bănulescu
al lui…
Vine picoliţa şi întreabă ce se comandă. Numai
cafea? Bine, şi o apa plată. Pleacă nemulţumită. De la
alte mese, de unde ia comenzi mai consistente, mai
solide, mai de ora prânzului, picoliţa aruncă priviri
curioase, cu urme difuze de dispreț, spre cei doi.
- Atunci, în ziua aia, la mall, am venit
pentru că a insistat. Nu avea pe cine să cheme,
toţi îl refuzaseră. A vrut să iasă ceva interactiv,
cu publicul. Şi ăia care urcau şi coboau cu scările
rulante, muzica mallului pe fundal, zgomotul
acela de voci. Mie nu-mi plac aceste manifestări…
sunt degeaba. Sunt exact ca cele pe care le făceau
comuniştii ca să lumineze prostimea. Duceau
cultura în mijlocul lor şi ălora le chiorăiau maţele
de foame. Acum duci cultura în mijlocul unora
care râgâie din cauza stomacelor umplute până
la refuz. La chestii d-astea nu mă bag. Domnule,
cultura nu e pentru toţi. Să ne-nţelegem, nu mă
interesează deloc dacă unul e tâmpit şi aşa vrea
să rămână. Ce zic, omul e fericit aşa cum e, iar
eu mă duc să-l umplu de dubii, de întrebări…
de angoase… lasă-l în lumea lui, că şi lumea lui
îşi are rostul ei.
- Nu-s chiar convinsă că ai dreptate…
Avem datoria să le arătăm doar că există şi altceva… editorul nostru, ce-i drept, exagerează
un pic, dar în alte privințe, spune că în curând
vom fi nevoiţi să găsim un posibil cititor doar
dacă suntem în trei, doi să-l țină strâns, să nu
fugă când cel de-al treilea îi citește. Nu suntem
departe deloc. Uită-te în jur….
La mese sunt câte doi sau câte trei adolescenţi,
fete şi băieţi, cu i-pod-uri şi i-pad-uri, cu celulare…
de fapt, pe fundal sună telefoane în fel de fel de tonuri
și tonalități, aproape continuu. Nimeni nu îşi aruncă
măcar privirea pe o revistă… sau pe o carte. Dar nici
nimeni nu vorbeşte cu nimeni. Stau toţi cu celularele
la ureche sau cu ochii într-un mini-monitor… Ce
singurătate cumplită!
- Uite ce e, mie nu-mi spune mare lucru

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 143

poezia ta. Nu mă interesează, dar am citit-o. E
bună, dar pe mine nu mă mai interesează poezia. Toată lumea hodoronc-tronc scrie poezie. E
neserios, a devenit o chestie neserioasă… toate
pipiţele şi toţi adolescenţii ăştia întârziaţi scriu
poezie. Ca să scrii poezie trebuie să fii genial.
Ba nu, trebuie să fii nebun de-a binelea. Să nu
traieşti printre oameni. Mă rog, să fii printre ei,
dar să nu-i vezi.
- Aiurea! Dimpotrivă, când eşti printre
ei îţi vin marile idei. Pentru că eu cred că poezia
este şi idee. În fine, este epifanie, dar îşi trage
seva, în egală măsură, din viaţă. Trăind alături
de aceşti oameni, de aceşti tineri fără orizont, îţi
vin toate întrebările mari. Sigur că răspunsurile
sunt mereu aceleaşi, în orice epocă aceleaşi. Şi
întrebările sînt aceleaşi! Şi mirarea este una şi
aceeaşi. Şi durerea, şi tristeţea, şi deznădejdea…
numai limbajul se schimbă. Nebunia e că nimeni
nu vede asta. Foarte puţini văd că limbajul se
schimbă. Toţi opun o inutilă rezistenţă la schimbarea lui. Dar nu asta am vrut să spun, am vrut
să spun că poezia e esenţa vieţii. Că poezia e un
soi de profeţie, atunci când e poezie adevarată.
Ştiu, ştiu, ai dreptate, toţi vor să publice măcar
un volum de versuri. De dragoste, dacă se poate.
Tot ce îi traversează când hormonii sînt la treabă.
Femei şi bărbaţi, de la nivelul pielii până la nivelul glandelor lacrimale – un traseu generos, nu-i
aşa? – scriu poezie. Câți sunt, însă, cei care nu
dorm chinuiţi de o revelaţie neidentificată încă,
torturaţi de o imagine care nu-şi găseşte cuvintele potrivite, de un cuvânt care stă lipit de un
neuron şi nu vrea să iasă… pentru că nu a găsit
un culoar potrivit… câţi sunt cei care nu fac altceva decât să stea în aşteptarea metaforei… să fie
printre oameni, dar de fapt să fie departe, într-o
lume pe care poate niciodată nu o va plăsmui
nimeni. Nu în cuvinte. Pentru că nespusă ea
poate rămâne perfectă.
- Bine, bine, înţelege că aici, cel puţin în
limba română, nu avem poeţi. În momentul de
faţă nu avem poeţi. ‘Geaba au băgat ăştia milioane de euro ca să propulseze pe unul sau pe altul,
să-l traducă în 178 de limbi, pentru că nu avem
poeţi. Am avut, dar s-au dus prea devreme. Aşa
că apucă-te de scris proză. Ai vână. Pentru că ai
experienţă de reporter. Ai experienţă de viaţa cât
cuprinde, ai călătorit, ai locuit într-o altă cultură.
A propos, îmi plac poeziile tale în limba italiană.
Sună bestial. Nu ştiu, dar orice porcărie sună
bestial în limba aia. Ei, alea-mi plac… Dacă vrei
sa fii luată în serios, scrie proză.
- Dar nu mă interesează. Ş-apoi sunt la
fel de mulţi, mă rog, aproape la fel, cei care scriu
proză. Ce zic? Scriu romane. Unul pe an. În timp

ce scriu, altcineva se îngrijeşte să-i traducă în
alea o sută şi nu ştiu câte limbi, pe bani publici,
se-nţelege, ca să le paveze drumul spre posteritate. Aici totul a devenit un business.
- Foarte bine, toţi au dreptul să scrie.
Posteritatea însă nu se poate aranja. Îmi pare rău
că te contrazic, dar ăsta e singurul lucru care nu
se poate cumpăra.
- De ce crezi că îi interesează posteritatea? Îi interesează un trai confortabil dat de
notorietate şi faimă, îi interesează să călătorească
pe la conferinţe şi festivaluri în străinătate şi îi
interesează diurnele grase care le umflă şi mai
mult egourile. Simplu. Aici se întâmplă viaţa.
Acum trăim. Cu “după” se ocupă religiile. Nu
literatura şi arta. Am scris proză, fac asta din
când în când. Ca pe un exerciţiu. Un mod de a
mă disciplina, de a mă aduce cu picioarele pe
parchet… mă aşez frumos în faţa computerului,
cu stacana de cafea şi pachetul de ţigări neînceput, cu telefoanele închise şi scriu câte patrucinci ore pe zi, fără întrerupere. Mi-au ieşit cîteva
bucăţi bunicele. Una va fi publicată luna viitoare
în revista scriitorilor. Le-am trimis-o, au citit-o şi
verdictul a fost “se publică”. Îl ştii pe responsabilul cu proza de la redacţia lor?
- Aproape ţipând: Mă dezamăgeşti! Ţie îţi
pasă de părerea ăluia? Cine e ăla? Ce a scris el?
Credeam ca eşti femeie în toată firea, că am cu
cine discuta, că pregăteşti un volum de proză
scurtă şi vedem noi cum îl scoatem… Ţi-am
spus şi la telefon că tu nu trebuie decât să scrii,
de restul nu trebuie să-ţi pese. Iar acum vii şi-mi
spui că i-ai trimis textul lui neica nimeni şi că te
publică. Ei şi? La ce-ţi ajută?
- Bine, dar nu a fost ca să mă verific, a
fost pur şi simplu din dorinţa de a vedea un text
de-al meu publicat într-o revistă din capitală..
Tu nu cunoşti sentimentul acesta al izolării. Pot
să-ţi spun tu, da? Pe tine te publică câte două
trei reviste săptămânal… presupun că nu te-a
refuzat nimeni niciodată. Ce am făcut rău? Îmi
vor da o sută de lei. Câteva cafele acolo… ce-i
aşa de rău?
Este adusă cafeaua. Ea bea cu înghiţituri mici
şi dese, termină ceaşca şi îşi aprinde o altă ţigară. El
o priveşte mânios, bea încet şi trage din ţigară pendelete.
- Tot furios, dar mai reţinut… aproape sfătos:
Ce-i cu tine? Nici nu ştii să bei cafea. O cafea
se savurează, se bea încet. Se vede ca nu eşti
cafegioaică. Asta e o chestie burgheză! Tu bei
cafeaua ca pe apă. Parcă ai lăsat maşina cu
motorul pornit afară şi ai intrat să bei o cafea. Pe
fugă. Ce-i asta?! Mă sperii… îmi creezi un sentiment de panică. Mă angoasezi. Credeam că stăm

144 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

aici la o discuţie plăcută, că nu m-ai invitat între
două întâlniri. Dacă te grabeşti spune, că eu mă
pot lipsi. Am şi aşa destule pe cap. Ţi-am acordat
această jumătate de oră ca să ne simţim bine, nu
ca să ma simt fugărit de tine. Şi mai ai un teribil
apetit să mă contrazici. Eu spun una, tu spui
fix contrariul ei. Ai o problemă şi eu nu mi-am
dat seama? Mi-ai părut mai normală cînd te-am
cunoscut. Erai tot agitată şi atunci, conduceai
ca şi cum ai fi fost în misiune, dar mi-am zis că,
mă rog, e nervozitatea inerentă primei întâlniri.
Era şi băiatul acela care se vedea că e îndrăgostit
lulea de tine. Dar acum ce te repezi aşa?
- Nu mă grăbesc niciunde. Iartă-mă.
Numai că tu eşti cel care mi-a spus şi la telefon, şi
când am ajuns aici, că eşti pe grabă. Ştiu că n-o să
putem vorbi despre toate într-o oră…. Probabil
că încerc să spun cât mai multe într-un timp
cât mai scurt. Despre cafea ai dreptate, nu sînt
o cunoscătoare. Beau cafea doar ca să-mi acompaniez ţigările. Aş putea la fel de bine să beau
apă fiartă. În fine, iartă-mă. De fapt, eşti singura
persoană din oraşul acesta căreia pot sa-i spun
cât sufăr. Cât de rău mă simt aici. Sunt o străină,
mă simt străină, sînt privită ca o străină şi toate
câte decurg din asta… Nu-ţi cer ajutorul. Îţi cer
doar compania din când în când. Compania la
o cafea. Aşa pot să mai aflu şi eu ce se întâmplă
în culisele vieţii literare… tu intri peste tot, toţi
te curtează, toţi te invită, toţi te stimează, toţi te
publică, toţi te caută, toţi au nevoie de tine…
- Ţi-am spus, scrie proză şi mai vorbim.
Cu poezia nu ajungi departe.
- Nu vreau să ajung departe, vreau doar
să plec de aici…
- Daca poţi pleca, fă-o, pleacă! Aici nu e
loc pentru tine. Mută-te în altă limbă şi în altă
ţară. Eşti un om ciudat. Eşti prea frumoasă ca
să te intereseze scrisul. Eşti prea femeie ca să
te preocupe ideile. Eşti prea sensibilă ca să fii
un analist credibil, eşti prea inocentă ca să fii
abordată golăneşte, eşti prea morală ca să fii
compromisă, eşti prea bătrână pentru bărbatul
pe care ţi l-ai ales, eşti prea tânără ca să ai un
copil de 25 de ani, eşti prea… Acest prea este de
fapt ghinionul tău.
- Eşti prea sever.
- Aiurea, mă alint şi eu… Nu te aştepta să
te laud vreodată.
- Tocmai ai făcut-o. Mai vrei o cafea?
- Nu cred, că mi-e cam foame. Şi trebuie
să ajung la frate-miu să-i pregătesc masa de
prânz.
- Vrei să ne luăm un sandwich cald, la
farfurie? Aşa mâncăm împreună de prânz, tu
îmi povesteşti ceva şi eu promit să nu scot nicio

www.zonaliterara.ro

vorbă. Să nu te contrazic. Să ascult cuminte şi să
trag învaţăminte.
Vine o altă picoliţă, ia comanda de două
sandwichuri şi două ape. Se aud conversaţii la telefon, se aude muzica barului, se aud frâne de maşină,
claxoane din stradă; cei doi caută cîte ceva… El caută
în sacoşe şi aranjează bagajele, Ea se uită la celular,
citeşte ceva pe el şi scrie un mesaj. Vine comanda la
masă. Încep să mănânce.
- N-am apucat să-ţi spun… sau ţi-am
scris pe mail? Eu am mână bună la prozatori,
sînt un fel de geambaş… şi am descoperit nu
puţini în ultima vreme… primul indiciu după
care mă ghidez este experienţa de viaţă… dacă
n-ai experienţă, nu-ţi prea iese ficţiunea, asta-i
clar. Am două cazuri recente, ba nu, trei. Unul e
profesor universitar la Toulouse, cercetător la un
institut de biologie, dar a călătorit omul foarte
mult şi a ţinut un fel de jurnal, dar nu din ăla cu
zile şi ore sau cu muzeele vizitate şi cu impresii
artistice. Tipul are o cultura rafinată, formată în
timp si se bucură efectiv de plăcerile călătoriei,
în sensul că este un observator răbdător şi
atent, că îi place să cunoască oamenii locului,
obiceiurile şi nu se opreşte la ce îţi bagă sub
nas un ghid turistic de la michelin sau mai ştiu
eu care … Aşadar, omul nostru a călătorit şi a
început să scrie, dintr-o dată. Să tot aibe vreo 50
de ani. Numai că nu avea curajul să arate cuiva
ceea ce scrie. Eu l-am ghicit! I-am zis că sigur
poate să scrie lucruri interesante şi mi-a trimis
imediat ceea ce scrisese. L-am trimis la cineva,
i-a publicat cartea, i-a lansat-o la ultimul târg
de carte, am vorbit la lansare, toată lumea a fost
mulţumită. Nu e genial, dar spune lucrurile
într-un fel numai al lui, asta mi-a plăcut. Altul e
marinar, căpitan de vas, acum nu ştiu de unde
mi-a scris, era oprit într-un port din Caraibe şi
mi-a mărturist şi el mai de demult că scrie, aşaa,
pentru el. Că scrie ca şi cum ar face fotografii. Ca
să nu uite. Să poată revedea locurile prin care a
fost. Vreau să-ţi zic, ultima chestie, ultimul mail
cu un text scurt, dar de o frumusețe răvăşitoare.
Un răsărit de soare pe ocean… nicăieri nu am
mai văzut imaginea asta, în nicio carte de până
acum, în nici un film. Ǎsta are păcatul ca e leneş,
scrie rar, doar când îi vine. Dar sunt sigur că îi
va ieşi o carte imens de frumoasă. Ce să-ţi spun,
aşa stau lucrurile cu proza. N-am mai mâncat un
sandwich în oraş de … nu mai ţin minte… cred
că niciodată, când călătoream des în străinătate
îmi luam sandwichuri din aeroport. Tot calde.
Am senzaţia că trebuie să plecăm undeva… că
aşteptăm un avion (râde cu poftă şi continuă să
mănânce)
- Zi-mi de şefa ta de la revistă… Cum e?

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 145

Mie nu-mi place.
- Nici mie, dar nu ne dăm la vorbă…
eu cu ale mele, ea cu ale ei… Îi zic “madam”
şi asta o înfurie foarte tare, adică o înfuria, la
început, apoi s-a obişnuit şi acum nu mai face
caz. Fie-sa aia mică, i-a zis într-o zi, de faţă cu
mine: “Mami, da’de ce domnul R. nu îţi spune
pe nume? Tuturor doamnelor de aici le spune pe
nume, iar ţie îţi spune madam”. Ne-am făcut că
nu auzim, şi eu şi madam. Ce să-ți zic, o femeie
norocoasă, realizată, împlinită, care a ştiut ce a
vrut şi a obţinut tot. A aşteptat până i-a venit
rândul şi a obţinut ce-a vrut. Bărbat cu bani şi
cu poziţie socială înaltă, de unde, oricât ai cădea,
tot mai ai până jos. Eu nu dau doi bani pe ăia
care zic “să vezi cum e când cazi de sus…”, nu,
când cazi de sus ai şanse să te mai opreşti pe
undeva, nu direct jos… Revista o duce bine şi o
va duce şi mai departe, criză financiară sau nu.
Iubitule, aş vrea o revistă, mi-o cumperi? Sigur
că da, draga mea, cum să fie? Literară, iubitule!
Şi gata, toţi sunt rezolvaţi. Dar nu şi fericiţi. Şi
să nu fim cârcotaşi, mai bine o revistă literară
şi hrăneşti zece douăzeci de guri flămânde de
jurnalişti culturali vezi-doamne, decât o revistă
glossy să plateşti capriciile siliconate a zece
pipiţe reporteriţe cu ifose de ziariste de monden.
Ǎsta-i raţionamentul meu şi nu mă feresc să-l
spun în gura mare. Mie nu îmi mai este frică de
nimeni. Nu mai au ce să-mi facă. Răul pe care mi
l-a putut face cineva s-a întâmplat demult. Mulţi
m-au întrebat şi continuă să mă întrebe de ce nu
am plecat din aceasta ţară. Nu ştiu să răspund.
Nu ştiu. Pur şi simplu. Sau poate pentru că era
complicat. Nu am putut să-mi las familia. Am
fost mereu în slujba familiei. Unchi, mătuşi,
nepoţi, veri, fraţi, nevastă. Copiii au plecat. Trec
pe la toţi, am grijă de toţi, mă împart între toţi
iar timpul care-mi rămâne scriu şi citesc. Am
recăpătat pofta cititului pentru că m-am operat
la ochi. Am suferit câţiva ani pînă m-am decis
s-o fac. Fraier. Mi-era frică. Acum nu vreau să
mai dorm ca să pot citi ce n-am citit în anii ăştia
din urmă. Tu ai ceva care-mi scapă. Nu reuşesc
să te situez undeva. Ai ceva care mă face să stau
cu semnalul de alarmă tras. Uite, eu nu pot să fac
nimic pentru scrisul tău, pentru că, de fapt, nu
sunt niciunde pe poziţia de a lua hotărîri. Şi nici
nu mai vreau. A propos, n-am apucat să-ţi spun
cea mai nouă belea care a dat peste mine: mi-au
propus să merg director de institut la Caracas.
- Felicitări! Este o veste grozavă! Sper că
ai acceptat.
- Pe dracu’! Nu am dat niciun răspuns.
Mai am timp de gândire măcar două-trei luni.
Dar nu mă duc. Ştiu ce înseamnă o misiune

culturală. Eşti la cheremul lor, eşti la ordin. Şi
este o mâncătorie căreia eu nu îi mai fac faţă.
Am fost ataşat în Albania un mandat întreg.
Mi-a ajuns. Iar Tirana era colea şi eu eram mai
tânăr. Dar acum, peste ocean, inacceptabil pentru
mine. Şi ce să fac cu frate-meu? Cu matuşă-mea?
Frate-meu are o boală rară. Vezi sacoşele astea cu
reviste? Le iau din tipografie, din redacţie, de pe
la editură, de peste tot, ca sa i le duc. Tot timpul
decupează ziare şi reviste. Continuu, de când se
trezeşte până merge la culcare. Cu o pauză de
masă. Asta face toata ziua.
Trece picoliţa pe lângă masă, merge la o masă
vecină, Bărbatul o priveşte, ea vine şi la masa lor,
întreabă dacă e totul ok şi pleacă zâmbind comercial.
- Vezi ce cur mişto de patroană are?
Îi spune comesenei, dar femeia aude, se întoarce şi surâde cu condescendenţă. Clienta roşeşte, este
jenată de gafa comeseanului, dar femeia o linişteşte.
- Nu vă faceţi probleme, sunt obişnuită
cu clienţi ca domnul. A vrut să-mi facă un compliment, dar nu a găsit cuvintele cele mai potrivite pentru urechile D.voastră.
Pleacă, cu un fel de încântare pe faţă,
legănându-şi molatec partea invocată.
- Ai văzut că i-a plăcut? Şi n-a protestat
deloc. Înseamnă că e într-adevăr patroana. Nu
mi-am dat seama că aude, în zgomotul ăsta. E
mişto gagica, la vârsta ei. Mie nu-mi plac astea
slăbănoage, astea tinere care ţin morţiş să li se
vadă oasele pe sub piele. Îmi plac astea rotunjite
şi care sunt trecute de patruzeci şi cinci de ani.
Atunci femeia este femeie, liberă de constrângeri,
liberă de capricii, liberă de inhibiţii. Zic şi eu aşa,
că nu mă interesează. Mă interesează sa le fac
personaje, atât.
- Toate povestirile tale sunt scrise la persoana a treia, nu eşti niciodată cel care trăieşte
în istorie, nu te confesezi niciodată decât prin
cuvintele altora.
- O nuuuu, am fugit şi fug ca dracul de
tămâie de orice ar putea avea trimitere la mine,
orice ar avea legatură cu mine şi cu viaţa mea.
Sînt foarte discret. Nu suport ideea de a vorbi
despre mine în scrierile mele. Consider asta o
indecenţă. Ştiu, ştiu, cei mari au făcut-o. Şi au
făcut-o minunat. E o chestie de curaj. Eu nu
am acest curaj. Nebunia e că ador biografiile şi
memorialistica. Dar asta nu e pentru oricine, nu
poţi să murdăreşti hârtia cu oareşce întâmplări
neimportante, cu lucururi pe care tu le trăiești
şi au valoare numai pentru tine. Dacă nu ai ceva
important de spus, mai bine taci. Nebunia e că
cei care au vieţi de proză, nu sunt conştienţi
de asta, şi, în consecinţă, atâta material bun se
pierde. Se apucă să scrie nişte nimeni care abia

146 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

au scos nasul din primele lecturi mai acătării şi
care cred dintr-o dată că ei pot şi trebuie să scrie.
Că omenirea nu va mai fi aceeaşi şi nu va mai
orbecăi în ignoranţă după ce ei işi vor fi aruncat plicticoasele, ineptele şi logoratele aserţiuni
într-o carte.
Ea, după ce a terminat de mâncat:
- A fost bun, nu-i aşa? Ar fi mers şi un
pahar de vin. Ai vreo restricţie?
- Nici una! Îmi place să mănânc de toate,
să beau orice, să fumez. Nu m-am lăsat prins
de capcanele astea postmoderne ale unei vieţi
sănătoase. Au înnebunit toţi în jurul meu: îşi
numără caloriile, îşi cântăresc feliuţa de pîine,
nu mai mănâncă ouă ca găinile-s stresate, nu
mănâncă defel carne din cauză de colesterol sau
pentru că-s animalişti, nu mai sunt bune nici
legumele că-s injectate cu hormoni de creştere
sau sunt chimicalizate, nu mai fumează că legile
europene o interzic, merg toţi să facă sport în
mod organizat, să alerge pe loc în spaţii închise,
fac fitness şi tratamente de întreţinere corporală,
baieţii sunt complet efeminaţi de la produsele
cosmetice pe care le folosesc în competiţie cu
fetele. Fetele au ţâţe de femei şi femeile adevărate,
ca patroana de aici, sunt tot mai rare. Eu nu prea
mai am ce căuta în lumea asta. Aşa cum sunt, nu
sunt pe placul nimănui. Şi nici nu mă interesează.
M-am mutat în cărţi. E mai bine acolo. Idealişti
nu a avut ţara asta niciodată şi nici nu va avea.
Nimeni nu a murit aici pentru o idee. Cum ai
vrea să avem literatură mare, fără o istorie mare?
Cum aspiră toţi găgăuţii ăştia la Nobel?! Este un
circ indescriptibil în jurul acestei aroganţe. Tipul
este bun, dar nu este un mare poet. În fine, ce
dracu m-a apucat? Nu mă interesează poezia,
ţi-am zis.
- Ar trebui să ne ocupăm exclusiv de traduceri. Ar trebui să avem umilinţa de a accepta
rolul de limbă minoră şi toate câte decurg de
aici. Într-o limbă minoră, consecinţă a unei istorii
minore, ideile nu pot avea pretenţia de universalitate. Câţi autori bilingvi avem aici şi acum?
Niciunul. Cine a avut intuiţia acestui adevăr, a
plecat ca să se poată exprima şi ca să se facă auzit.
Aici, dacă se întâmplă să ai ceva de spus, nu te
aude nimeni – rămâi ca sub efectul unei bombe
detonate între tine şi ei. Tu scrii doar româneşte?
De ce ai ales să scrii în limba română? De ce nu
ai dat orizont mai larg poveştilor tale?
- E prea târziu pentru mine.
Sună telefonul ei. Răspunde.
- Da, sigur că da, iubitule. Sunt la Edgar’s.
Te aştept şi mergem împreună. Pa.
Apoi, către El
- Vine soţul meu să mă ia, trebuie să mer-

www.zonaliterara.ro

gem împreună la un ghişeu administrativ. Nu te
deranjează, nu-i aşa?
- Nici pomeneală. Eu sunt neinteresant.
(Se alintă, în aşteptare de proteste).
Ea, prefăcându-se că n-a înţeles aluzia:
- Păi te sun săptămâna viitoare, ne vedem
atunci. Îţi aduc cârnaţi şi ţuică din Moldova. Bio
sută la sută.
- Mă mituieşti? Hai să-ţi povestesc ceva
scurt, dar minunat. E subiect de povestire. Un
băiat, mă rog, să tot aibă vreo 40 de ani, moldovean de-al tău, m-a rugat în urmă cu vreo doi ani
să-i citesc un fragment de proză. Eu i-am zis că
îmi place, chiar era bună, scrie bine, are vână, şi
a terminat într-un an jumate un roman. Primul
său roman. N-a vrut să stea la rând la editură, l-a
scos pe speze proprii, i-am făcut cuvânt înainte,
cuvânt înapoi, prezentare, lansare, toate cele
şi trece o vreme, vreo două trei luni, cînd mă
trezesc cu un telefon de la el, de la Huşi. Ştiți,
îmi spune, v-am sunat să vă întreb dacă vreţi
nişte oase, că am tăiat un viţel, pentru copii. Îmi
povesteşte cum periodic el taie câte un animal
sau câteva păsări de prin curte, le face pachete şi
le bagă la congelator ca să le dea copiilor numai
hrană sănătoasă că acum nu se ştie cu toate produsele de pe piaţă, totul e otrăvitor şi cancerigen,
în fine, mă întreabă dacă vreau un pachet de oase
că mi-l pune la tren şi pot să îl iau de la gară. M-a
amuzat, dar e un prozator bunicel, merita să fie
publicat. Ah, şi nu-i tot, la alte câteva săptămâni,
acu recent, m-a sunat să mă întrebe dacă vreau
un sac de nuci, necojite. I-am zis, măi băiatule,
păi ar trebui să-mi fac depozit de alimente aici,
şi n-am cum, că stau într-un apartament cu două
camere. În fine, sunteţi generoşi, voi moldovenii,
da’ ţin să te-anunţ că se găsesc de toate, până şi
femei se găsesc.
- Da, dar costă!
Vine soţul, se schimbă politeţuri, Ea pleacă
însoţită de sot, după ce acesta a achitat nota de plată.
El mai rămâne puţin, soarbe o ultimă înghiţitură din
ceaşca de cafea, se ridică, îşi ia sacoşele şi se îndreaptă
spre ieşire.
***
Interior de salon, cărţi peste tot, ceşti goale,
scrumiere pline, ziare, reviste, dezordine, intimitate
dată de culori blânde, lumini şi umbre, un laptop
deschis pe canapea, telefoane de toate generațiile pe
măsuţă, etc.
- Zău, nu-ţi imaginezi ce stare mi-a lăsat
lectura asta. Ricoeur! Nu aveam de gând să-l
citesc… nu acum. Am zis că trebuie să mă dedic
traducerii, să-i citesc bătrânului şi alte cărţi….

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 147

Ciudat… să-mi revină tocmai mie sarcina de a-i
traduce un text din tinereţe… şi să mai fie vorba
şi despre un text filozofic…
- Va fi uşor pentru tine… n-ai de ce să
te temi. Aşa faci mereu când începi ceva… Eşti
plină de spaime, dar ştii la fel de bine ca mine că
imediat ce începi totul dispare ca prin minune,
tot ce te agită, tot ce te sperie… tot. Rămâne
starea aceea de linişte, de transă, pe care o iubesc
cel mai mult la tine.
- Nu-i chiar aşa… de data asta nu-i aşa.
N-am mai făcut o traducere până acum, în fine,
am tradus poeziile acelea, dar a fost ca şi cum
le-aş fi rescris eu… ceva… foarte creativ… în
fine, nu ştiu, mi-a plăcut. Dar acum nu mă pot
juca, trebuie să fiu exactă, să nu-mi scape vreun
sens… ştii că am momente de dislexie şi că asta,
de fapt, mă ajută la creaţie… dar aici trebuie să
fiu precisă.
- Ooooh, mă emoţionezi… n-ai de ce să
te temi, uite, gândeşte-te că eu, în fiecare zi traduc. Traduc din tine. Fiecare gând, fiecare gest,
apoi fiecare cuvânt din fiecare propoziţie şi apoi
traduc tot discursul tău, care nu e deloc simplu
şi nici scurt. Ea râde, el zâmbeşte. Despre asta e
vorba, traducem continuu. În viaţa de zi cu zi
traducem continuu ceea ce spun ceilalţi, ca să
pricepem ce au vrut să spună.
- Eşti un geniu! Exact asta spune Ricoeur!
Că traducem continuu, că ar trebui să traducem
continuu, că toată existenţa este o muncă de tra-

ducere. Mă rog, spune şi altele. Vorbeşte despre
post Babelul în care trăim… de fapt, despre asta
vorbeşte Steiner, pe care el doar îl citează. Şi
chestia cu dispersiunea lingvistică şi cu ospitalitatea limbii… sunt fascinată… ce să zic? Nu
mă aşteptam să descopăr toate astea acum…
înainte să mă apuc de treabă… Cred ca această
carte trebuie multiplicată şi împărţită cât mai
multor persoane care au de a face cu scrisul, nu
numaidecât cu traducerea… Asta am să fac…
Cartea asta trebuie să fie printre lecturile obligatorii ale celor de la litere şi de la limbi străine. E
totuşi ceva, ceva ce nu mă convinge pe deplin…
nu e o traducere foarte reuşită… Aşa simt, are
asperităţi şi rupturi de sens care îngreunează
lectura şi înţelegerea… Ştii ce? Ar trebui să caut
eseurile şi să o traduc din nou. Cred că voi face
asta… sunt doar o sută de pagini, nu-i cine ştie
ce… Merită o nouă traducere!
Sună un telefon. Ea răspunde.
- Bună seara, ce bucurie să te aud! Chiar
voiam să te sun, să-ţi spun că ne vedem mâine.
Dacă, fireşte, ai timp. Da? Perfect! Atunci vin
mâine. Ne vedem la cafeneaua din colţ, lângă
blocul tău. Da! Pe la zece e bine. Vin cu cârnaţi,
ţuică şi Ricoeur! Trebuie să-l citeşti neaparat!
Mai ales că tot vorbeşti despre traducerile unora
şi altora. E un magistru! La revedere, Maestre,
pe mâine!
Cei doi se îmbrăţisează, în timp ce muzica lui
Mahler umple interiorul.

148 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

„Nu ştiu când şi cum va ajunge să
apară acest roman” îi scria, stăpânit parcă de o
premoniţie, Dinu Pillat lui George Călinescu la
începutul lui octombrie 19481. Într-adevăr, un
destin ghidat cu o măiestrie criminală de politicul
vremii avea să facă posibilă apariţia romanului
abia 62 de ani mai târziu. Extrăgându-şi seva
din angoasa cu care se hrăneşte şi literatura
deceniului patru, romanul lui Dinu Pillat,
întocmai ca cele două proze existenţialiste ale lui
Eliade – Întoarcerea din rai şi Huliganii –, forjează
aceeaşi mistică a tinereţii şi transformă elanurile
tinerilor revoluţionari într-un permanent complot
al morţii. De altfel, asemănările dintre prozele
celor doi sunt numeroase, lucru evidenţiat foarte
bine de Dan C. Mihăilescu care vedea în Aşteptând
ceasul de apoi perechea perfectă a Întoarcerii din rai,
şi în grupul „«muschetarilor» pillatieni” dublul
din oglindă al tinerilor „eliadesco-papinieni”2.
Trebuie sesizat însă faptul că, deşi substanţa
tezelor abordate în creaţiile literare ale celor
doi autori îi apropie, maniera de ipostaziere
diferă în mod flagrant: prima, a lui Dinu Pillat, „
deja (castrat) postbelică, campată în simbolismul
aventuros-infantil” şi îndreptată spre sondarea
adâncimilor psihologice şi a naturii incertitudinilor
care conduc anumite personaje, în vădită opoziţie
cu cea a lui Eliade, privată aproape în totalitate
de nuanţe psihologice şi „având de partea sa
«apologia virilităţii», [...] «animalitatea victorioasă
pe toate planurile» şi energetismul specific anilor
1 Scrisoarea lui Dinu Pillat către George Călinescu, 2 oc�
tombrie 1948 apud Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi,
Bucureşti, editura Humanitas, 2010, p. 23.
2 Dan C. Mihăilescu în prefaţa romanului Întoarcerea din
rai, ed. cit., p. 37.

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 149

’30”3. Chiar şi în planul acestor deosebiri îi uneşte
însă ceva: obiectivitatea naratorului, simplul rol
de dispecer, perfect naturală în epoca lui Eliade,
dar fatală pentru Dinu Pillat, căci detaşarea,
impersonalitatea, asumate într-o perioadă cu
politici tulburi sunt taxate drept adeziuni la
legionarism, un refuz intenţionat al autorului „de
a lua atitudine faţă de realitatea reprezentată”4.

Sub influenţa aceleiaşi tentaţii de a examina
comparativ creaţiile celor doi autori, abandonând
însă cadrul discuţiilor ce vizează tehnica narativă,
nu putem să nu observăm aceeaşi predilecţie
de expunere a zonelor nebuloase ale realităţii,
frământări, aspiraţii spre absolut şi dorinţe de
revoluţie totală. Două generaţii, două tabere
aflate pe poziţii antagonice, tineri surescitaţi
care percep distrugerea totală ca singurul mijloc
valabil de reformare al unei societăţi incapabile
să-i satisfacă. „De câte ori mi se întâmplă să trec
prin faţa unei statui sau pe lângă zidul edificiilor
publice, îmi pare rău că nu am ceva la mine cu
care să arunc totul în aer”5 declamă protagonistul
pillatian Vasia Voinov, în spiritul lui Emilian
din Întoarcerea din rai. De fapt, cu mici excepţii,
aproape toate personajele lui Dinu Pillat îşi găsesc
corespondenţi în cele două romane ale lui Eliade:
Grigore Holban, bătrân maniac pasionat de istoria
antică a Orientului (redactează un studiu intitulat
Influenţa şcolii filozofice reformate a lui Mo- Tseu
asupra jurisdicţiei imperiale din epoca dinastiei Han),
soţ şi tată absent, omonimul perfect al unui
Baly sau Anastase Lecca, imaginea maternităţii
senzitiv-protective a Ralucăi Holban, care suferă,
asemenea doamnei Anicet, din cauza înstrăinării
fiului, habotnicia unui Victor Stanian ce se apropie
de fanatismul religios ceva mai grosolan al lui
Eleazar, şi, în fine, ascetismul lui Lucian, atât de
asemănător autoclaustrării practicate de David
Dragu. În general, aceeaşi imagine a unei tinereţi
ezitante, chinuite de impulsuri contrarii şi de
drame.
Inspirat din evenimentele istorice ale anilor
’30, Aşteptând ceasul de apoi caută să „recompună
destinele unor personaje prinse într-o dramă a
Istoriei”6, un nod gordian pe care majoritatea
personajelor încearcă să-l desfacă urmând calea
misticismului. Seduşi de pseudocreştinismul
propovăduit de „Mişcarea Vestitorilor” (alias
Mişcarea Legionară) prin vocea lui Toma Vesper
3 Ibidem.
4 George Ardeleanu, în articolul Tertium non datur?, ac�
cesat online pe http://www.observatorcultural.ro/Tertiumnon-datur*articleID_24001-articles_details.html, la data
de 26.06.2013, ora 12:02.
5 Dinu Pillat, op. cit., p. 128.
6 Gabriel Liiceanu în prefaţa romanului Aşteptând ceasul
de apoi, ed. cit., p. 19.

(Corneliu Zelea Codreanu), un grup de tineri
însetaţi de aventură şi de spiritual visează
mântuiri colective, jertfe supreme, un „om nou”,
altfel spus, se revoltă „că ne-a fost dat să avem
ca cetăţean pe Mitică, iar nu pe Iisus”; iluzii
deşarte al căror deznodământ e uşor de intuit.
Romanul, în fapt, etalează un panopticum de
tipuri umane diverse şi bine nuanţate ce pot fi
încadrate în două categorii: „două generaţii, a
părinţilor şi a copiilor, cei dintâi realizaţi social
şi cufundaţi letargic în propriul confort, cei din
urmă exaltaţi, cu pumnii ridicaţi către o amorţită
societate burgheză”7, două tabere angrenate în
aceeaşi societate, dar incapabile de dialog (cazul
relației Raluca Holban - Ştefănucă e sugestiv în
acest sens).
Fără divigaţii inutile, romanul debutează
abrupt: „Ah!... Îl vedeţi?...Îl vedeţi? Îngerul... Iese
din templu şi strigă cu glas mare celui ce şade
pe nor: pune secera şi seceră, fiindcă s-a copt
secerişul pământului... Uitaţi-vă!... Uitaţi-vă cum
sunt aruncaţi ciorchinii în teascul cel mare al
mâniei lui Dumnezeu!... Sângele... A ieşit sângele
din teasc până la zăbalele cailor!”. Asistăm de fapt
la delirul apocaliptic al „vestitorului” Andriţoiu,
care în starea sa de febrilitate cauzată de hemoragia
rănii, devine un soi de ,,profet” al întregului
roman. Monocromia perspectivei fotografiată
în întunericul nopţii pe acordurile disonante
ale Apocalipsei din Ioan, corelată cu bezna ce
cuprinde în finalul romanului camera Ralucăi
Holban, ne creionează direcţia de receptare a
întregii cărţi şi lasă impresia unui spaţiu ferecat,
spaţiu al zădărniciei faptelor. Martor al întregii
scene în care se produce delirul lui Andriţoiu este
Rotaru, tânăr student la medicină şi viitor lider
al Vestitorilor. Tânăr calculat şi decis, structurat
asemenea inocentului d`annunzian, participă la
asasinarea prim-minstrului, are certitudinea că
a împlinit un fapt eroic, se simte neprihănit şi
mai presus de orice instanţă pământească: „De
ce să răspundă în faţa unei justiţii sectare de
ceva care stă dincolo de înţelegerea ei?”8 Logica
lui îşi are punctul de plecare din convingerea
că nu face parte dintr-un partid politic, ci este
un cruciat trimis să epureze clasa conducătoare
scăldată în apele tulburi ale oportunismului şi
compromisului. Un personaj în general liniar
care împrumută însă gerontofilia bengescianului
Walter: „îndura mai departe viaţa cu căţeaua
7 Daniel Cristea Enache în articolul Două romane –
Aşteptând ceasul de apoi de Dinu Pillat, articol accesat
online pe http://atelier.liternet.ro/articol/9610/DanielCristea-Enache/Doua-romane-Asteptand-ceasul-de-apoide-Dinu-Pillat.html, la data de 26.06.2013, ora 17: 44.
8 Dinu Pillat, op. cit., p. 93.

150 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

aceasta bătrână, mereu în călduri”9 , o variantă
pillatiană a Salemei Efraim.
Vasia Voionov, expert în ale singurătăţii
absolute, e stăpânit de un nihilism şi de o ură ce
ating paroxismul. Asemenea eliadescului Emilian
are viziunea distrugerii totale, şi, în demonismul
lui, simte că poate controla flăcările iadulului
coborât pe pământ: „Unul câte unul săreau în
aer edificiile oraşului. Pretutindeni, numai fum
şi trombe de moloz. Pe străzi, câinii înnebuniţi,
schelălăind prelung. Încolo, nici un om, parcă
toţi căzuseră pradă capcanelor de flăcări. La o
fereastră, privirea întâlni o zbatere de braţe. Era
doctorul Procam aproape de nerecunoscut acum,
cu gesturile sale de paiaţă în delir. Dar nimeni nu
avea dreptul să supravieţuiască. Nimeni. La un
semn al lui, flăcările se ridicară până sus, mistuind
totul. În locul ultimelor pâlpâiri de incendiu, mari
revărsări de sânge începură să acopere zidurile
arse, în timp ce cerul se boltea tot, numai sânge.
Splendid. Pentru Vasia, era sublimul genului de
feerie. Încântat, dădu să aplaude.” 10 Obsedat
de cultul faptei supreme, va ajunge călău şi mai
apoi victimă. Acţiunile lui se înscriu perfect
în graniţele creionate de tipologia anarhistului
pur care ucide din fanatism. Tot el va deveni
ţinta pasiunilor carnale a celor doi fraţi Răutu:
Liliana – tânără fecioară aflată la vârsta primelor
iubiri, personaj care asortează, în genul Anişoarei
Lecca, ingenuitatea cu robia unor pasiuni carnale
de nestăvilit– şi junele pederast, hiperanalitic şi
cam fricos, Lucian. Complexat de înclinaţiile sale
erotice caută refugiul singurătăţii, al sumbrului
existenţial, şi frizând nebunia, pare stăpânit de un
perpetuu delir oniric, e atras de luna plină şi, într-o
manieră tipic blecheriană, percepe instabilitatea
biologică a elementelor vegetale care transcend
forma, îşi schimbă consistenţa şi devin materie
indefinită: „În Cişmigiu, unde Lucian nimeri
într-un târziu, spectacolul era de adevărată feerie.
Vegetaţia nu mai avea forme definite, desenânduse în mari diluări de umbre”11.
Vestitor şi el, refuză totuşi să se cheltuiască
în gesturi gratuite, la fel cum refuză să rămână
prizonierul amniosului edificat în jurul său
de propria-i introvertire, şi, deloc bântuit de
spectrul ratării, are deplina certitudine că el
este întruparea profetului marii „reînvieri
spiritualiste”12 a omenirii. În spiritul tinerilor
anilor ’30, este pasionat de Getica lui Pârvan
sau de Spaţiul mioritic al lui Blaga şi simte că
în el zac energii plăsmuitoare ce se vor împlini
într-o lucrare monumentală, L’homme nouveau,
9 Idem., p. 206.
10 Idem., p. 106.
11 Idem., p. 221.
12 Idem., p. 85.

www.zonaliterara.ro

ce va dezbate „destinul omului contemporan,
venind totodată cu ieşirea soluţiei din criză”13.
Finalul romanului îl va surprinde însă, ca şi
pe Eleazar din Întoarcerea din rai, departe de
delirul marilor creaţii, deziluzionat şi dezgustat
de obscuritatea unei societăţi care respinge cu
obstinaţie schimbarea: „Pentru cine lucrase luni
întregi la cartea ideologiei Vestitorilor? Nu era,
aşadar, nici o pagubă că opera rămăsese să i se
piardă în cine ştie ce dosar de la Siguranţă...
Pentru cine suprimase Vasia pe primul-ministru,
cu însuşi preţul vieţii? Pentru cine?”14 Ceva mai
raţional şi mai reținut decât partenerii săi de luptă
este tânărul Ştefănucă, personaj zugrăvit „întrun contrast pe care a mizat romancierul însuşi,
adolescentul plin de întrebări şi incertitudini,
solidar biologic cu ceilalţi, diferenţiat însă moralintelectual printr-o întrebare simplă: cum poţi să
omori în numele lui Iisus?”15 Alternează, pe tot
13 Ibidem.
14 Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, ed. cit., p. 295.
15 Daniel Cristea Enache în articolul Două romane –
Aşteptând ceasul de apoi de Dinu Pillat, articol accesat
online pe http://atelier.liternet.ro/articol/9610/DanielCristea-Enache/Doua-romane-Asteptand-ceasul-de-apoide-Dinu-Pillat.html, la data de 26.06.2013, ora 17: 44.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 151

1975. Nelli, Monica și Dinu Pillat

parcursul romanului, sentimentul de îndoială
cu cel de legitimitate al asasinatelor comise de
vestitori, trăieşte ghidat de ecoul avertismentului
hristic „cei ce trag sabia de sabie vor pieri!”16
(Matei 26 – 52,53), dar supus presiunii realităţii
pare că cedează: „Ştefănucă simţi că îl sugrumă
revolta. Canaliile! Pentru prima oară, avea în
faţa ochilor o victimă a prigoanei dezlănţuite
împotriva Vestitorilor. Voinov părea adus la
starea unui vagabond. Privirea de halucinat.
Tras la faţă.”17 Cu o conştiinţă neîmpăcată totuşi
în adâncul ei, va căuta cuvântul călăuzitor al
Judecătorului suprem, confirmarea legitimităţii
revoltei sale, confirmarea adevărului „care nu
putea să fie decât unul singur”: cel legionar.
Într-o scenă teribil de semnificativă, naratorul
pillatian mandatează destinul cu încercarea de a
deturna paşii lui Ştefănucă din marşul legionar
în a cărui cadenţă se înnrolase: „Rugăciunea avea
să-l lumineze pe deplin. Cum nu se gândise mai
curând? În biserică îl aştepta adevărul care nu
putea să fie decât unul singur. Ştefănucă alerga
acum de-a binelea. Uşa bisericii îl primi însă
închisă...”18 Zadarnic complot; hierofania nu va fi
descifrată de tânărul „vestitor” aflat pe marginea
prăpastiei. Incapacitatea acestui personaj de a
dezlega semnele divine este aproape exasperantă

în unele momente. Semnificativă în acest sens
este şi magistral proiectata scenă a complotului
criminal din biserică (câtă ironie din partea
naratorului!). Încercarea demonicului Rotaru de
a se substitui divinului, falsul lui profetism,
este perfect fotografiată prin ochii lui Ştefănucă:
„Ştefănucă ridică ochii, clipind de câteva ori.
Deasupra stranei, în jurul căreia stăteau strânşi
să-l asculte pe Rotaru, abia se mai desena în umbră
îngerul de la lespedea prăvălită a mormântului
lui Iisus”19. Alt semn al destinului care va fi
ignorat. În final, tardiv şi inutil, va realiza totuşi
că nici o crimă nu poate cunoaşte adevărata graţie
divină şi, cât timp va mai accepta simulacrul
ticălos al „vestitorilor”, mântuirea îi va rămâne
interzisă: „Încercă să se roage, dar cuvintele se
articulau mecanic, nu aderau parcă la nimic. În
faţa ochilor, iconoclastul întunecat începuse să
aibă o materialitate strivitoare, care nu îl deosebea
de un zid”20. Mesajul e fără echivoc: drumul către
paradis nu poate trece prin infernul crimei.

Cu o evoluţie distinctă în cadrul romanului,
Victor Stanian este singurul personaj care parcurge
în sens opus drumul pe care mărşăluiesc ceilalţi
protagonişti. Adeptul lui vivere pericolosamente,
caută „experienţele”, autenticitatea, „neprăvăzutul
aventurii”21, participă la violenţele antisemite de

16 Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, ed. cit., p. 90.

19 Idem., p. 262.
20 Idem., p. 268.
21 Idem., p. 176.

17 Idem., p. 107.
18 Idem., p. 92.

152 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

ascundeau toţi? Doi din cei trei îi erau copii.
Totuşi, rămâneau pentru ea tot atât de greu de
înţeles ca şi străinul. Ce avea să facă viaţa cu
fiecare?”24 Putem afirma fără reţineri că avem în
faţă o scenă-simbol, cea mai reprezentativă în ceea
ce priveşte bariera instalată între tinerii măcinaţi
de trăiri confuze şi maternitatea protectivă a
Ralucăi Holban. Două generaţii incapabile de
comunicare şi solidaritate.

Străbătut de la un cap la altul de
corespondenţe sugestive între mediul exterior
şi psihismul unor personaje, de versete biblice
extrase în marea lor majoritate din Apocalipsa
lui Ioan şi de nenumărate repere cronologice cu
nuanţă statică (ceasul oprit în loc al lui Ştefănucă
sau obsedanta oră 4:30 care-l urmăreşte pe Rotaru),
romanul ni se relevă ca o succesiune continuă de
semne care-i „traduc” titlul: „când veţi vedea toate
aceste lucruri, să ştiţi că Fiul Omului este aproape,
chiar la uşă”25. „Un roman alert şi corect în datele
lui, al unei generaţii “bombastice” doritoare de
puţină acţiune socială şi de ceva sînge vărsat în
numele Cauzei. Un roman al eului, în care, de
pildă, huruitul unui tramvai sau o uşă izbită, toate
“nimicurile decorului cotidian”, vor fi procesate
interior, fărîmiţate la nesfîrşit sau dilatate”26.
Romanul unei generaţii pierdute, măcinate şi
interzise de putregaiul comunist, al cărui ceas de
apoi a fost așteptat mai bine de șaizeci de ani.
24 Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, ed. cit., p. 219.
25 Idem., p. 245.
26 Daniel Cristea Enache în articolul Două romane –
Aşteptând ceasul de apoi de Dinu Pillat, articol accesat
online pe http://atelier.liternet.ro/articol/9610/DanielCristea-Enache/Doua-romane-Asteptand-ceasul-de-apoide-Dinu-Pillat.html, la data de 26.06.2013, ora 17: 44.

22 Idem., p. 162.
23 Daniel Cristea Enache în articolul Două romane –
Aşteptând ceasul de apoi de Dinu Pillat, articol accesat
online pe http://atelier.liternet.ro/articol/9610/DanielCristea-Enache/Doua-romane-Asteptand-ceasul-de-apoide-Dinu-Pillat.html, la data de 26.06.2013, ora 17: 44.

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 153

Dinu Pillat împreună cu sora sa, Pia.

la Universitate, îl pălmuieşte pe evreul Rosner
şi, stăpânit de frenezia faptei, îşi argumentează
violenţa pe filiera unei gândiri naeionesciene
fără cusur: „Palmele mele au împlinit o funcţie
istorică. [...] Profesorul are dreptate când susţine
că este o necesitate ca evreii să sufere mereu.
Rasa lor stă sub pecetea unui blestem de când
l-au răstignit pe Iisus”22. Va avea totuşi tăria de
a se retrage din tumultul delirant al Mişcării
Vestitorilor, realizând mistificarea grosolană a
cărui martor a fost. Asemenea lui Kierkegaard, al
cărui fervent admirator se declară, îşi va abandona
familia pentru a se dedica ascezei, călugăriei.
Este singurul „vestitor” care observă mocirla
legionară, o părăseşte, caută salvarea şi, în final, o
descoperă pe cont propriu.

Probabil cel mai complex personaj din
Aşteptând ceasul de apoi este Raluca Holban, mama
Lilianei şi a celor doi băieţi înfierbântaţi de mitul
spiritualităţii legionare. Construit pe eşafodajul
dihotomiei trecut-prezent, este personajul în care
Dinu Pillat aşază ultrasensibilitatea maternă, o
siluetă frântă de imposibilitatea interacţionării cu
propriul fiu şi care îşi află un dublu compensatoriu
al realităţii prezente, traumatice, în jurnalul
copilăriei. „Faţă de demagogii establishment-ului
României Mari şi de înflăcăraţii oratori ce vor
să schimbe cu revolverul în mână «România lui
Mitică», Raluca Holban alunecă uşor dintr-o
realitate prea simpu percepută şi vehiculată,
într-o zonă intermediară, mai obscură, dar densă,
în care poate respira mai profund”23. Nu-i poate
înţelege pe tinerii obsedaţi de imperativul lui
acum, nu poate comunica cu ei, dar e capabilă să
citească înăuntrul lor. Sugestiv în acest sens este
episodul în care, aflată în grădina casei, asistă
la reîntoarcerea lui Vasia şi a doi dintre copii
(Liliana şi Lucian), le observă înstrăinarea şi caută
să le intuiască zbaterile. Tehnica narativă este
inedită şi de o însemnătate crucială. Naratorul
nu-i plasează simultan în scenă, ci, caută să-i
introducă pe rând pentru a lăsa loc reflecţiilor
Ralucăi Holban. Efectul va fi unul spectaculos; trei
tineri întunecaţi de zbuciumul interior şi privirea
doamnei Holban care-i observă şi-i analizează:
„Bieţii copii! Un sentiment de compătimire, pe
care nu-l mai încercase faţă de ei, puse deodată
stăpânire pe Raluca Holban. Fără voie, surprinsese
pe fiecare în intimitatea singurătăţii lui. Ce dramă

Chiar

dacă a trecut un secol de la
începutul primului război mondial, unii istorici încă se mai întreabă dacă ar fi fost posibil
sau nu ca acest conflict să fie evitat. Desigur,
în cazul istoriei, îndeosebi a celei trecute, nu-şi
pot găsi locul probabilităţile decât ca joc imaginativ, ca ipoteză inutilă şi sterilă. S-a şi spus,
de altfel, despre istoria contrafactuală, un adevăr elementar, la îndemâna oricui: „nimic nu
este mai inutil decât probabilităţile istorice”1.
Presupunem greu, cu toate că avem
acces la toate datele/determinările, cum şi de ce
anume se produce un eveniment istoric. Fireşte,
mă gândesc la evenimentul istoric cu caracter major, şi nicidecum la puzderia obositoare, frustrantă, de aşa-zise evenimente istorice
nesemnificative. Unii istorici, profund ideologizaţi, au tot scris, în anii din urmă, despre „legile
istoriei”, care, chipurile, existau în sine, doar cu
scopul „nobil” de a întrona triumfător/ireversibil cea mai dreaptă dintre orânduiri: comunismul. Nu au fost, nu vor putea fi descoperite
„legi ale istoriei” pentru simplul fapt că ele nu
există. Au existat (şi mai există, probabil), legi
ale istoriei, doar în minţile îmbâcsite ale unor
istorici, indivizi dogmatici, ce s-au vândut „celei
mai gogonate minciuni a secolului: Uniunea

Republicilor Sovietice Socialiste”2 şi regimului
criminal patronat de ea. O asemenea modalitate
de a gândi istoria se scrie „în cimitirul aberaţiilor pseudoştiinţifice (...) deoarece nu reuşeşte
să sesizeze caracterul parţial şi limitat din punct
de vedere istoric al oricărei înţelegeri...”3. Dacă
nu pot exista legi ale istoriei, ceva anume trebuie să oblige starea de fapt să se convertească în
eveniment; iar acel ceva, departe de a putea fi
cunoscut, nu poate fi decât determinismul, care,
acumulând tendinţe diverse/divergente, explodează în eveniment: „fenomenele sociale sunt
supuse mai degrabă unui determinism decât
unor intenţii lucide”4. Cred, însă, că determinismul, la care am făcut trimitere, îl obligă pe om
să participe la un alt fel de istorie, mult diferită
faţă de aceea la care el participă de obicei, sau la
care ar dori să participe. Iar la un alt fel de istorie omul participă forţat, obligat fiind să înţeleagă, să descopere că „aparţine unei colectivităţi
ce participă la o istorie, comună mai multor
colectivităţi”5. Integrat unei colectivităţi, omul
acceptă să se supună unor rigori, depăşindu-şi
statutul de persoană particulară, înţelege, este
obligat, la urma urmei, să se sacrifice pentru o
cauză anume, deoarece „individul care aparţine istoriei trebuie să-şi asume riscul suprem”6.

154 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Iată un punct de vedere ce poate fi validat şi
dintr-un alt unghi, complementar: „toate catastrofele ţin de normalitatea istoriei”7, înţelegând
prin asta catastrofa istorică intrinsecă destinului
uman, colectivităţii umane, în ansamblul ei.
O astfel de catastrofă, care s-a abătut
asupra Europei, în primul rând, şi apoi asupra întregii lumi, a constituit-o primul război
mondial (1914 – 1918), Marele război, cum i
se va spune de cei care i-au supravieţuit şi
au scris despre el. Originile acestei catastrofe
fără precedent nu pot fi puse doar pe seama
„marilor puteri capitaliste care au declarat, în
1914, prima mare conflagraţie a secolului nostru, în scopul întăririi dominaţiei lor coloniale
şi a reîmpărţirii sferelor de influenţă”8, decât
dacă eşti tributar unei maniere simpliste de a
judeca lucrurile sau dacă, înregimentat ideologic, eşti sigur că „legile istoriei”, pe care ţi le-a
pus în braţe Partidul, conduc spre explicaţii/
finalităţi pe măsura acelor „legi”. O asemenea
judecată istorică culpabilizează, în bloc, toate
marile puteri, ca având vinovăţii egale, responsabilităţi identice, în declanşarea conflictului. Autorul citat nu voia să ştie că, în planul
unor relaţii internaţionale tensionate, de mult
conflictuale, poate fi aplicat un adevăr spus în
Antichitate: „ordinea nu e posibilă dacă e vorba
de o mare mulţime”9, îndeosebi într-un timp
în care deciziile au fost lăsate pe seama unor
„pigmei ai gândirii care sunt politicienii”10.
Începutul secolului al XX-lea, în plan
istoric, târăşte, după sine, mari şi nerezolvate
probleme ale veacului trecut. Cu toate că, se
ştie, secolul al XIX-lea se consideră a fi fost
secolul naţiunilor/naţionalităţilor, tocmai în
Europa, continentul care încă domina lumea,
existau la vremea aceea numeroase naţiuni
captive unor imperii multinaţionale, autocrate. Dacă unele state europene îşi rezolvaseră
problema naţională de decenii sau de secole, altele (cehii, slovacii, românii, ucrainenii,
polonezii, neamurile baltice, finlandezii, sârbii,
etc.) se aflau încă într-o situaţie dramatică,
fiind nevoite să-şi încordeze energiile morale
pentru a rezista politicii de deznaţionalizare/
asimilare practicată cu cinism şi fără cruţare
de stăpânitori (Austro-Ungaria şi Rusia, cele
mai clasice exemple). Aşadar, veacul XIX, ca
problematică, se prelungeşte până ce Primul
Război Mondial se va declanşa, pentru ca, odată
catastrofa încheiată, să rezolve (temporar, desigur), în sensul dreptăţii, aceeaşi veche/nouă
problemă naţională. Dacă în secolul al XIX-lea
fiecare popor îşi căuta cu tenacitate identitatea

www.zonaliterara.ro

naţională dimensionându-şi-o după propriul
potenţial sau după obiectivele avute în vedere,
altele, favorizate de un destin istoric la care au
trudit din greu, secole de-a rândul, vor depăşi naţionalismul pozitiv, clasic, convertindu-l
într-unul orientat înspre afară. Naţionalismele
agresive au prins contururi accentuat negative
la sfârşitul veacului al XIX-lea şi vor deveni şi mai agresive la începutul secolului al
XX-lea, contribuind decisiv la întunecarea
peisajului diplomatic european, şi nu numai.
Desigur, confruntarea dintre marile
puteri europene (iată o mostră de limbaj de lemn,
de care nu pot scăpa) era provocată de lucruri
concrete, precise: dominaţia continentului, controlul unor zone strategice vitale, extinderea
sau conservarea imperiilor coloniale, controlul/
accesul la resurse de orice fel, supradimensionarea eului naţional în opoziţie cu cel al rivalului/
vecinului, creşterea rolului „planificatorilor”
militari în strategiile de durată ale unor state,
etc. Înaintea Primului Război Mondial, Europa
se plasa într-o poziţie de stăpână a lumii;
nimic/nimeni nu putea să se compare cu forţa
ei, cu gradul ei de civilizaţie; nici o altă parte a
lumii nu putea să conteste sau să ridice pretenţii
în faţa expansionismului european; nici o cultură, de oriunde, nu avea cum să-i stea alături,
ca valoare şi expresie. În acei ani Europa, fără
să o ştie, îşi trăia ultimii ani de glorie, cu toate
că, pentru cine avea timp să fie atent la nuanţe, la Belle Époque avertiza, prin rafinamentul
său obosit, sosirea crepusculului, a catastrofei.
Catastrofa, dincolo de infinitatea de cauze/condiţionări, devenise inevitabilă, din cauza acelor
naţionalisme exacerbate, majoritatea „orientate
spre exterior” şi care vor declanşa, „între unele
naţiuni şi altele, uri şi fobii”11. Ajuns aici, nu pot
să nu citez sfatul dat istoricilor de lordul Acton:
„Studiaţi probleme, nu perioade”12, considerând că, după ce germanii şi-au încheiat unificarea statală, la 1871, printr-un decisiv/victorios
război cu rivala istorică, Franţa, au devenit
cea mai grea problemă pentru Europa. Prin
proclamarea, crearea celui de-al doilea Reich
(ianuarie 1871), echilibrul european, manifestat
pe tot parcursul secolului al XIX-lea, s-a spart.
După unificare, Germania devenise,
de departe, cel mai puternic stat european. În
plină glorie, Germania lui Bismarck – iar după
îndepărtarea acestuia, în 1888, de către Kaiserul
Wilhelm al II-lea, Germania wilhelmiană – uitase cu totul că, în istorie, „germanii obişnuiau
să fie pregătiţi pentru înfrângere” (Curtius); cu
atât mai mult erau dispuşi să fie atenţi la sfatul/

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 155

îndemnul pe care li-l dăduse Fichte, la început
de veac XIX, anume că poporul german are
obligaţia definitorie de a fi poporul Umanităţii.
După unificarea sa rapidă, prin forţă,
Germania îşi dezlănţuie energiile îndelung risipite, irosite, accelerându-şi evoluţia, printr-o
dezvoltare fără precedent în plan industrial,
tehnologic şi ştiinţific, ajungând, în pragul veacului XX, cel mai dezvoltat/puternic stat al
lumii. Înfăptuirea unităţii germane comportă
valenţe progresiste, pozitive, atât pentru germanii înşişi, cât şi pentru civilizaţia europeană, în
ansamblu. Existenţa unui stat atât de puternic,
mai puternic, dacă ne gândim la ce va urma,
decât toate celelalte puteri europene la un loc,
nu trebuia, în mod obligatoriu, să pericliteze
ordinea europeană, aşa cum se manifesta/exista
la sfârşitul perioadei „Belle Époque”. Numai că
important, în acest caz, a devenit cine şi cum au
condus Germania atunci, dacă obiectivele acestora puteau fi compatibile cu tipul de civilizaţie
existent, dacă cei care conduceau destinele acestui colos acceptau, pe lângă răspunderile fireşti
faţă de naţiunea germană, şi responsabilităţi nu
doar europene, ci supranaţionale, etc. Judecând
lucrurile din acest unghi, precum şi din perspectiva faptelor, tragem concluzia că, în Germania,
tocmai atunci când îşi trăia anii de reală glorie,
la cârmă s-a aflat exact cine nu trebuia să se
afle. La fel, extrem de important pentru ce va
urma se dovedeşte modul în care s-a realizat
unitatea germană: prin forţă, finalitatea acestui
proces fiind un stat naţional cu caracter imperial, centralizat. De pericolul pe care l-ar putea
reprezenta un stat german unificat/centralizat,
mi se pare a fi fost conştient Alexander von
Humboldt care, dovedindu-se un adevărat profet, în prima jumătate a secolului XIX, prevestea
ceea ce ar putea să se întâmple, după unificarea
germană: „Nimeni nu ar putea evita atunci ca
Germania ca atare să se transforme într-un stat
cuceritor, ceea ce nici un german autentic nu
poate dori, deoarece în zilele noastre se ştie ce
merite notabile a obţinut naţiunea germană în
cultura sa intelectuală şi ştiinţifică, chiar şi în
absenţa vreunei proiecţii politice spre exterior,
dar, în schimb, ar fi cu totul imprevizibil ce
efect ar putea avea o asemenea proiecţie asupra
acestui aspect însuşi”13. Caracterul premonitoriu al acestor aserţiuni este meritoriu, căci cu
greu putea cineva emite asemenea predicţii, cu
un secol înainte ca istoria însăşi să le valideze.
Şi totuşi, cu toate că Germania imperială se manifesta cu o atât de însemnată putere,
conştientă în cel mai înalt grad de potenţialul

său, politica mondială, spre care a împins-o
Wilhelm al II-lea, au determinat-o să-şi caute
aliaţi şi prieteni. După ce concertul politic
european se destrămase, fiecare dintre marile
puteri ale Europei şi-a căutat aliaţi compatibili în interese, constituindu-se, astfel, mari
alianţe. Era limpede că nici o mare putere,
de una singură, nu ar fi putut să-şi impună proiecţiile sale expansioniste, hegemonice;
toate marile puteri erau conştiente de potenţialul de exprimare limitat de care dispuneau,
în raport cu obiectivele urmărite. S-a ajuns,
dacă vreţi, la crearea celor două mari alianţe,
prin împletirea diferitelor naţionalisme, unele
intrate de mult în coliziune (cazul Rusiei, aflată
în conflict cu Imperiul britanic, pentru controlul Strâmtorilor şi al Asiei Centrale), iar altele compatibile prin afinităţi rasial-culturale şi
strategice (cazul Germaniei şi Austro-Ungariei).
Înainte ca primul Război Mondial să se
fi declanşat, rivalitatea dintre puterile europene
a impus constituirea a două mari alianţe politico-militare: Tripla Alianţă (Puterile Centrale)
şi Tripla Înţelegere (Antanta). Prima s-a constituit, din iniţiativa lui Bismarck, la 1879, între
Germania şi Austro-Ungaria, lor alăturânduse şi Italia, la 1882, iar, la 1883, va adera şi
România, în urma unui tratat secret, provocat,
în primul rând, de „teama de Rusia”14. Antanta
s-a constituit, iniţial, din Anglia şi Franţa, prin
acordul din 1904, extinsă fiind apoi, în 1907,
în urma acordului cu Rusia. În anii ce au
premers declanşării primului război mondial,
relaţiile internaţionale au fost perturbate, periculos, de câteva crize politico-diplomatice: în
1905 şi 1906, cu prilejul opunerii Germaniei
expansiunii Franţei în Maroc, criză rezolvată
prin Conferinţa internaţională de la Algesiras
(Spania), din 15 ianuarie – 7 aprilie 1906, ce
dădea câştig de cauză Franţei, în rivalitatea
franco-germană privind Marocul; criza bosniacă, declanşată de anexarea Bosniei-Herţegovina
(1908) de către Austro-Ungaria (februarie – martie 1909); o nouă criză marocană, provocată de
Wilhelm al II-lea (1888 – 1918), în iulie – august
1911; războaiele balcanice (1912 – 1913), care au
adus foarte aproape de confruntare unele mari
puteri (Rusia şi Austro-Ungaria) şi care nu reuşiseră decât parţial să rezolve gravele probleme
naţionale existente, cu atât mai puţin reuşind
procesul de unificare a statelor din zonă, în
condiţiile în care Imperiul Habsburgic stăpânea, încă, întinse teritorii. Adăugăm, la acestea,
mişcările minorităţilor naţionale din Balcani,
eforturile unor naţiuni europene, înrobite, de

156 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

a-şi schimba condiţia, în contrast cu „sentimentul marilor puteri europene de a fi ameninţate
în integritatea lor naţională de către vecini – un
sentiment deosebit de puternic în Germania
– de vreme ce împăratul Wilhelm al II-lea se
arăta convins că războiul era inevitabil pentru
că Franţa îl dorea”15. Se aştepta un pretext pentru ca războiul să poată fi declanşat, iar pretextul l-a constituit asasinarea moştenitorului
tronului Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand, şi
a soţiei sale, Sofia, la Sarajevo, în 28 iunie 1914,
de Gavrilo Princip, un tânăr patriot sârb, dar
supus austriac. Încurajată de Germania, AustroUngaria consideră Serbia drept autoarea morală
a asasinatului de la Sarajevo, adoptând, faţă
de aceasta, o poziţie de forţă, în ciuda faptului
că atentatul „s-a săvârşit pe teritoriul austroungar”16. Se înţelege, atentatul, în care şi-a pierdut viaţa moştenitorul tronului austro-ungar, a
constituit pentru guvernul dublei monarhii un
pretext de a intimida/lichida Serbia, aşa cum a
şi spus-o, imediat după atentat, cancelarul austriac Berchtold, către premierul ungur, Istvan
Tisza, anume, că are intenţia „de a profita de
crima de la Sarajevo pentru a regla socotelile
cu sârbii”17. Implicarea directă a guvernului

www.zonaliterara.ro

de la Belgrad, în atentat, n-a fost dovedită, cu
toate că serviciile secrete sârbeşti, prin colonelul
Dimitrievič, fără ştirea guvernului, i-au sprijinit
pe atentatori. Aceştia aparţineau organizaţiei
secrete, cu scopuri pansârbeşti, Naro Dnaia
Obrana din Belgrad, şi care a fost sprijinită
logistic de numitul colonel Dimitrievič. Gavrilo
Princip, însă, aparţinea altei organizaţii secrete,
Mlada Bosnia, afiliată altei organizaţiei secrete,
Mâna Neagră, de la Belgrad. Princip era supus
austriac şi nu sârb, iar punerea tragediei de la
28 iunie 1914 pe seama guvernului sârb, guvern
absolvit de vină de însăşi comisarul austriac,
Wiesner, însărcinat cu anchetarea cazului, a dus
la concluzia: „Nu se cunoaşte un caz similar,
ca un guvern să facă responsabil un alt guvern
pentru o crimă comisă pe teritoriul său şi cu
atât mai puţin pentru o crimă pe teritoriul propriilor supuşi, cum era cazul de la Sarajevo”18.
În realitate, atât Austro-Ungaria, cât şi
Germania, voiau, în vara anului 1914, războiul,
aşa cum peste douăzeci şi cinci de ani, la 12
august 1939, Joachim von Ribbentrop, ministrul
de externe al Germaniei naziste, la întrebarea
lui Ciano, ministrul de externe al Italiei, „De
fapt ce vreţi, Coridorul sau Dantzigul?” aces-

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 157

ta i-a răspuns, cinic: „Mai mult decât atât, noi
vrem războiul!”19. În amândouă cazurile, adică
în declanşarea celor două războaie mondiale,
în ciuda unor poziţii/argumente ce urmăresc
să ne convingă de caracterul nedorit, accidental, al acestora, precum şi de lipsa de intenţii
a Germaniei, în a le declanşa, în ciuda unor
interpretări corecte, la limită, a documentelor
probatoare, construcţia istoriografică în cauză
nu se poate susţine cu temei. Astfel, de duritatea excesivă a ultimatumului austro-ungar
înaintat Serbiei, la 23 iulie 1914, se face responsabil şi împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea.
Este limpede că a stabili vinovăţiile
corecte, reale, în declanşarea catastrofei de la
începutul veacului XX, nu este deloc o problemă simplă. Dar, la fel de sigur se poate susţine
faptul că vinovăţia Puterilor Centrale, fondatoare a Triplicei, a fost mult mai accentuată decât a
tuturor celorlalte mari puteri europene la un loc,
şi aceasta în ciuda ipotezei că „nici unul dintre
guvernele europene nu a premeditat războiul
general”20. În acest sens, lămuritoare poate fi
şedinţa Consiliului de Coroană, al Germaniei,
din 5 iulie 1914, de la Postdam, unde conducătorii celui de-al doilea Reich, în frunte cu Wilhelm
al II-lea, precum şi cei ai Austro-Ungariei, au
decis conţinutul ultimatumului înaintat Serbiei,
conţinut definitivat la 14 iulie 1914, într-un alt
Consiliu de Coroană. Ultimatumul a fost înaintat Serbiei la 23 iulie 1914. În ciuda clauzelor sale
extrem de dure, guvernul sârb a dat un răspuns
moderat, acceptându-le pe toate, cu excepţia
celui care viza acceptarea de către guvernul
sârb a poliţiei austro-ungare pe teritoriul sârb,
în vederea urmăririi, identificării şi prinderii
vinovaţilor de acţiuni „subversive” împotriva
Austro-Ungariei. În pofida răspunsului, care
semăna mai mult cu o capitulare a Serbiei – şi
aceasta în situaţia în care Rusia îi oferise sprijin
necondiţionat – Austro-Ungaria, împinsă de la
spate de Germania, a refuzat orice reglementare
diplomatică a crizei, declarând, la 28 iulie 1914,
război, guvernului de la Belgrad. Cei doi şefi
de guverne, von Berchtold şi respectiv contele
Tisza, urmăreau, ca şi Hitler, în septembrie 1939,
„ca războiul să fie unul de proporţii locale”21.
Nu vor fi necesare decât câteva zile pentru a-şi
da seama că s-au înşelat, şi că se aflau în postura deloc comodă de a fi aprins vâlvătaia ce le
va distruge, până la urmă, înseşi imperiile lor.
Şi fără ultimatumul trufaş, imoral în
cel mai înalt grad, al Austro-Ungariei, conflictul
s-ar fi declanşat, deoarece „aspectul cu adevărat
uluitor al izbucnirii primului Război Mondial

nu este faptul că o criză mai simplă decât altele
care fuseseră rezolvate a dus în cele din urmă
la declanşarea catastrofei planetare, ci că a
durat atât de mult până s-a aprins scânteia”22.
Declaraţia de război a Austro-Ungariei, adresată Serbiei, a obligat marile puteri europene
să ia decizii tranşante, de mobilizare generală,
făcând inutilă orice speranţă că războiul general ar mai putea fi evitat. La începutul lunii
august, 1914, au urmat succesive declaraţii de
război: Germania declară război Rusiei, la 1
august, iar, la 3 august, Franţei. La 4 august
Imperiul britanic declară război Germaniei,
pentru ca la 6 august Austro-Ungaria să declare război Rusiei. Tot pe 6 august 1914 Serbia
declară război Germaniei, pe 7 august face
acelaşi lucru şi Muntenegru. Peste câteva zile,
la 11 august 1914, Franţa şi Anglia declară, şi
ele, război, Austro-Ungariei. Vecina din sud
a României, Bulgaria, la începutul războiului,
în 6 septembrie 1914, încheie un tratat de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania, alianţă
de mult pregătită, iar în 1915 intră în război.
Vor urma, la 1 – 3 noiembrie 1914, declaraţiile de război ale statelor membre ale Antantei
(Rusia, Anglia, Serbia, Franţa) adresate Turciei,
al cărei sultan, Mohamed al V-lea, crezându-se
în plin ev mediu, îşi chema poporul la Jihad!
Nimeni, niciunul dintre conducătorii
statelor care au intrat în conflict, nu credea că
războiul început ar fi putut dura mai mult de
câteva luni. Statul Major austro-ungar, în ton
cu aroganţa diplomaţiei vienezo-budapestane,
aprecia că îi vor fi necesare doar 3 (trei) săptămâni pentru a zdrobi Serbia! Vor reuşi să o
înfrângă nu în 3 săptămâni, ci în 2 ani, şi aceasta
după ce vor suferi înfrângeri severe, repetate,
şi doar pentru că vor fi ajutaţi de germani şi
bulgari. La fel, germanii erau siguri că în cel
mult 4 – 5 luni vor reuşi să anihileze armata
franceză, conform planului Schlieffen (elaborat
de feldmareşalul Moltke, şi care urmărea încercuirea şi distrugerea armatei franceze, printr-un
gigantic Cannae). Ruşii, care, spre surprinderea
Germaniei şi Austro-Ungariei, şi-au mobilizat
armatele relativ repede, în ciuda dificultăţilor
imense provocate de o logistică precară, erau şi
ei, siguri, de o victorie rapidă. Şi totuşi, au existat avertismente cu privire la caracterul special
al unui război în secolul XX, avertismente, evident, neluate în seamă. Aşa, nepotul feldmareşalului Moltke îl avertizase pe Wilhelm al II-lea,
în 1906, că viitorul război, dacă va fi declanşat,
„va fi un război naţional care nu va fi câştigat
printr-o bătălie decisivă, ci după o lungă şi

158 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

obositoare luptă, cu o ţară care nu va fi învinsă până ce nu va fi zdrobită întreaga ei forţă
naţională (Moltke făcea trimitere la Franţa – n.
n.), un război care va epuiza la extrem propriul
nostru popor, chiar dacă vom fi victorioşi”23.
Oricât ar părea de ciudat, Primul
Război Mondial a început într-o notă de uşurare generală, iar entuziasmul multora, că războiul începuse, se manifesta din plin. Aşteptările
tuturor, cu privire la durata conflictului declanşat în vara anului 1914, vor fi date peste cap,
în mod dramatic. În acest caz a cântărit decisiv
faptul că „politica externă abdicase în favoarea
strategiei militare”24, iar aceasta, odată elaborată
şi pornită, devenise autonomă, punând în mişcare „maşinăria Judecăţii de Apoi militare”25.
La începutul războiului, Germania
declanşează ofensiva în vest, la începutul lui
august 1914, încălcând, după o sută de ani,
neutralitatea Belgiei, conform planului îndelung elaborat de Statul Major German, planul
Schlieffen, plan ce urmărea o puternică şi nimicitoare ofensivă împotriva Franţei, de-a lungul
Canalului Mânecii, ofensivă care trebuia să
ducă, în viziunea strategilor militari germani,
la încercuirea şi distrugerea armatei franceze.
Siguranţa, în reuşita acestui plan, devenise lege,
pentru germani, de vreme ce, atunci când cardinalul belgian Mercier reproşase generalului
von Bissing încălcarea neutralităţii ţării sale şi
distrugerea unor vechi centre urbane (Gand,
Bruges), acesta îi răspunde cinic: „Dar, părinte,
noi, biruitorii, vom face istoria”26. Şi totuşi, speranţa Germaniei într-o victorie rapidă, împotriva
Franţei, va fi spulberată de extraordinara tenacitate a armatei franceze, care reuşeşte să reziste, e adevărat, la limită, formidabilei presiuni
germane, şi aceasta în pofida „celei mai minuţios pregătite ofensive militare din istorie”27.
În august 1914 armata franceză pierde
„bătălia frontierelor”28, dar reuşeşte să evite
marea învăluire urmărită de flancul drept german, iar în septembrie acelaşi an obţine marea
victorie de pe Marna. Din toamna anului 1914
frontul de vest se stabilizează, războiul transformându-se într-unul de poziţii. Şi în est, după
câteva succese iniţiale ale ruşilor, frontul se va
stabiliza, temporar, după ce Rusia va suferi câteva
înfrângeri majore, precum cele de la Tannenberg
şi Lacurile Mazuriene. În scurt timp, conflictul
se generalizează, constrângând/determinând şi
alte state să-şi definească poziţia, unele optând
pentru neutralitate, iar altele, în funcţie de interesele lor naţionale, pentru o tabără sau alta.

www.zonaliterara.ro

Note
Henry Kissinger, Diplomaţia, All, Bucureşti, 2002,
p. 358.
2
André Glucksmann, Bucătăreasa şi Mâncătorul de oameni,
Humanitas, Eseul Politic, Bucureşti, 1991, p. 69.
3
Lucian Leuştean, România, Ungaria şi Tratatul de
la Trianon. 1918 – 1920, Polirom, Iaşi, 2002, p. 9.
4
Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei,
Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 386.
5
Ibidem, p. 390.
6
Ibidem, p. 403.
7
José Ortega Y Gasset, Europa şi ideea de naţiune,
Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 36.
8
I. Agrigoroaie, Românii în istoria universală, I; coordonatori: I. Agrigoroaie, Gh. Buzatu, V. Cristian,
Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1986, studiul
„Poziţia marilor puteri faţă de România. 1914 – 1918”,
p. 448; studiul a mai fost publicat şi în „România
în relaţiile internaţionale. 1699 – 1939”, Editura
Junimea, Iaşi, 1980, p. 375 – 441.
9
Aristotel, Politica, Paideia, Bucureşti, 2001, p. 175.
10
José Ortega Y Gasset, op. cit., p. 33.
11
Ibidem, p. 23.
12
I. Ciupercă, Postfaţă, Origini controversate ale
celui de-al doilea război mondial, în A. J. P. Taylor,
Originile celui de-al doilea război mondial, Ed.
Polirom, Iaşi, 1999, p. 233, traducere şi note de
Lucian Leuştean.
13
José Ortega Y Gasset, op. cit., p. 104-105.
14
Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa
cum a fost, B. p. t., ediţie îngrijită, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, III,
Minerva, Bucureşti, 1981, p. 81.
15
Pierre Renouvin, Primul război mondial, Corint,
Bucureşti, 2001, p. 12.
16
Ion I. Nistor, Istoria Românilor, vol. II, Editura
Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p. 254.
17
Ion I. Nistor, op. cit., p. 254.
18
Ibidem.
19
Jaques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea
război mondial, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
vol. I, Bucureşti, 1988, p. 35.
20
Pierre Renouvin, op. cit., p. 15.
21
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea,
vol. II, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 109.
22
Henry Kissinger, op. cit., p. 173.
23
Barbara W. Tuchman, Tunurile din august, Ed.
Politică, Bucureşti, 1970, p. 43.
24
Henry Kissinger, op. cit., p. 177.
25
Ibidem, p. 173.
26
N. Iorga, op. cit., p. 117.
27
Barbara W. Tuchman, op. cit., p. 110.
28
A. J. P. Taylor, Originile celui de-al doilea război
mondial, Polirom, Iaşi, 1999, p. 5.
1

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 159

Dacă

dorim să conturăm o imagine
rezonabilă a acţiunii morale, trebuie să dăm
mai întâi o explicaţie cauzală acţiunii în genere.
Atribuind, aşadar, o semnificaţie cauzală ideii
de intenţionalitate a acţiunii, evităm reducţia
tradiţională a acţiunii tranzitive la acţiunea
imanentă. La originea acestei confuzii se află,
pe de-o parte, o imagine înşelătoare a acţiunii
umane: pe de-o parte, eroarea constă în faptul că „acţiunea” este concepută ca efect al
„credinţelor” şi „dorinţelor” noastre, astfel
încât acestea nu sunt altceva decât o expresie
interiorizată a acţiunii umane, iar, pe de altă
parte, vorbim despre o înţelegere greşită a ceea
ce semnifică facultatea conştiinţei de a da sensuri
raţionale acţiunilor umane.
Conform teoriei cauzale clasice,  a da
sens acţiunilor umane  presupune a crede că
o expertiză cauzală conduce la modul ipotezelor respinse sau confirmate, care ar putea,
în principiu, să rămână neîmplinită, întrucât, teoretic linia cauzelor este infinită. Avem
de-a face, astfel, cu o recunoaştere apriorică a
responsabilităţii acţiunilor. În funcţie de natura

explicării acţiunii am putea împărţi filosofii
acţiunii în trei grupe: cauzalişti forte, cauzalişti
slabi şi anticauzalişti. Deşi aparent sunt opuse
între ele, teoriile celor trei grupe de filosofi
ar putea avea un punct comun: dificultatea de
a răspunde anumitor probleme privind rolul sau
locul agentului în cadrul acţiunii.
1. Cauzaliştii radicali (stricţi) rezervă expresiei „intenţionalitate a acţiunii” capacitatea de
a descrie eficient relaţiile dintre evenimentele
mentale şi cele fizice. În general, cauzaliştii radicali au stabilit faptul că evenimentele mentale
deobicei sunt însoţite de conştiinţă, pe când
cele fizice nu sunt. De asemenea, ei consideră
că pentru a avea o acţiune agentul ar trebui
să suporte întregul lanţ al cauzalităţii dintre
evenimentele mentale şi cele fizice. Această
concepţie despre acţiunea umană prezintă însă
două dificultăţi serioase:
a) cum rezolvăm problema lanţurilor
cauzale deviante?
b) cum să prezervăm, respectând aceste
condiţii, o distincţie între „a face” şi „a suporta” o acţiune sau între expresiile „ceea ce se

160 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

face” şi „ceea ce se întâmplă”, distincţie fără de
care problema acţiunii nu ar avea sens?
Este dificil să înfăţişăm soluţii la aceste
probleme fără să facem o intervenţie asupra noţiunilor pe care fenomenul „acţiunii”
le implică: noţiunile de „agent”, „pacient”
şi „agentivitate morală” (context, situaţie
acţională). Deşi par clare la o primă vedere,
aceste noţiuni sunt greu de analizat într-o teorie cauzală strictă. Analizând relaţiile cauzale
dintre ����������������������������������������
„���������������������������������������
dorinţe��������������������������������
”�������������������������������
, �����������������������������
„����������������������������
credinţe��������������������
”�������������������
şi ���������������
„��������������
mişcările corporale”, observăm unele regularităţi în apariţia
evenimentelor fizice, care vin în continuarea celor
mentale. Acest fapt, pe de-o parte ne permite să
prezicem anumite evenimente fizice, plecând
de la cele mentale, iar pe de altă parte, ne
prezintă problema lanţurilor cauzale deviante,
ca fiind inevitabilă.
Pot exista coincidenţe între „dorinţe” şi
„credinţe prealabile”, respectiv „starea de a fi a
lucrurilor”, care se conturează fără ca acţiunile
implicate să se înfăptuiească din cauza acestor
„dorinţe” sau „credinţe”. De exemplu, X vrea
să-l împuşte pe Y, dar ratează ţinta, provocând
panică unei turme de mistreţi, care l-a călcat
în picioare pe Y, omorându-l. Starea de a fi a
lucrurilor dorite de X se realizează, dar nu în
maniera dorită, fapt ce pune problema de a şti
dacă Y l-a împuşcat pe Y în mod intenţionat sau
nu. Un astfel de exemplu dă dreptate estimării
că raportul dintre antecedent şi consecvent nu
suferă alterări.
Prin urmare, în numele cauzalismului
radical, filosoful analitic John Searle crede
că „trebuie să avem anumite garanţii ale
agentivităţii (situaţiei morale n.n), privind procesul acţiunii în integralitatea sa, întrucât o
acţiune n-ar fi o acţiune dacă n-ar putea fi
imputată unui agent de la început până la
sfârşit fără rezerve”1. Aceasta însă, conform
opiniei lui Davidson, este „o condiţie foarte
greu de satisfăcut”2. Înţeleasă ca o intenţie
prealabilă, intenţionalitatea nu garantează că
o acţiune poate fi pusă pe seama unui agent,
pentru că între această intenţie prealabilă şi
starea finală a lucrurilor poate să nu fie nici o
relaţie de coincidenţă.
În opinia cauzaliştilor radicali, urmând un
plan iniţial pentru realizarea stării finale a

lucrurilor, drept control constant al procesului, intenţionalitatea este o noţiune iluzorie. Nu
este exclusă însă, posibilitatea ca stăpânirea
anumitor părţi ale procesului să scape uneori
procesului ca întreg. Putem să lăsăm agentului
soarta de a decide dacă această acţiune este a
lui, chiar în pofida controlului parţial al procesului. Dar, în acest caz, asimilarea conceptului de
intenţionalitate cu cel de cauzalitate, prin dorinţe şi
credinţe, nu se susţine.
În fapt, se trece de la o versiune realistă,
la una interpretaţionistă a intenţionalităţii. Dacă
agentul poate decide că o acţiune este ea însăşi
în funcţie de consideraţiile care nu sunt legate
de ceea ce se produce efectiv în lanţul evenimentelor, nimic nu interzice unui observatorinterpret să o facă, la rândul său, conform anumitor consideraţii morale, sociale sau juridice.
2. Concepţia „teleologică” a acţiunii,
promovată în special de cauzaliştii slabi, nu
scapă nici ea de această dilemă3. În acest sens,
se estimează că agentul controlează efectiv
toate secvenţele care trebuie să contribuie la
realizarea scopului spre care tinde şi corectează
efectiv toate deviaţiile traiectoriilor ei.
3. Anticauzaliştii, în schimb, ar susţine că
în cazul acţiunilor umane acest lucru este irealist, întrucât este nedemenostrabil. Dacă admitem că agentul dă un sens teleologic acţiunii
sale, decizând că aceasta este momentul în
care planul său a fost înfăptuit, (chiar dacă nu
s-a controlat sau corijat efectiv toate secvenţele
sale), conform anticauzaliştilor, nu adoptăm
decât o simplă teorie interpretaţionistă a acţiunii.
Cu toate acestea, versiunea realistă a
acţiunii, teleologic nu este propriu-zis cauzală,
întrucât presupune existenţa şi intervenţia unui
agent ce vizează scopuri, element în general
omis de cauzaliştii stricţi. Totuşi, chiar dacă
am reuşi să propunem soluţii cauzale acceptabile problemei lanţurilor cauzale deviante, nu
suntem siguri că este posibil să găsim, de asemenea, soluţii pentru cea de-a doua dificultate.
Acţiunea se rezumă la ansamblul de relaţii
cauzale între evenimente care se produc „în
mine���������������������������������������������
”��������������������������������������������
şi „���������������������������������������
����������������������������������������
în afara mea���������������������������
”��������������������������
. În acest context, survine următoarea întrebare: în ce măsură acţiunea
respectivă mai este acţiunea mea? Cât mai
sunt eu un agent autentic? Nu sunt decât teatrul evenimentelor care mi se întâmplă, decât
1 John R. Searle, The intentionality of intention and action,
spectatorul neputincios a ceea ce se petrece
in „Inquiry: An Interdisciplinary Journal of Philosophy”,
în mine? Cum pot justifica în mod raţional
Volume 22, Issue 1-4, Cambridge, 1979, pp. 105-124.
2 Donald Davidson, Essays on Actions and Events, 2nd 3 Charles Taylor, The Explanation of Behavior, Humani�
ed. Oxford University Press, Oxford, 2001, p. 115.
ties Press, London, 1964, p. 63.

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 161

distincţia dintre „ceea ce se face” şi „ceea ce
se întâmplă”, plecând de la descrierea întrun fel schematică a acţiunii? Pe de altă parte,
nimic nu ne interzice să înfăţişăm posibilitatea
ca „dorinţele” şi „credinţele” noastre să fie
selecţionate sau apreciate nu doar în exterior,
ci şi din interior. O astfel de posibilitate poate fi
acceptată, sau, dimpotrivă, respinsă, evaluată,
controlată4. Dar cine lucrează la evaluarea
dorinţelor şi credinţelor? Cu alte cuvinte, ne
putem întreba, oarecum euforic: cine este atât
mândru, cât şi ruşinat de a le avea?5. Aşa cum
susţine şi Roderick Chisholm în lucrarea Person
and Object, „cei care îmbrăţişează astfel de probleme se întreabă dacă ar fi mai bine să substituie ideea cauzalităţii evenimentelor cu cea a
cauzalităţii agentului?6. Tot aceştia au estimat,
de altfel, că problema agentului era cea care ar
trebui să se examineze cu prioritate.
Astfel, au fost propuse caracterizări diferite ale agentului. Unele sunt realiste: agentul nu
ar fi doar un simplu subiect sau suport al predicatelor mentale şi fizice, ci ar avea un statut
ontologic echivalent evenimentelor fizice sau
mentale, precum şi puteri cauzale proprii, pe
când altele, mai degrabă sunt realizate de către
interpretaţionişti. De exemplu, H. L. A. Hart
crede că „agentul ar fi un fel de ficţiune morală
sau juridică, invocat pentru a da un sens procedurilor de imputare a responsabilităţii”7. În
orice caz, chestiunea agentului ridică probleme
redutabile privind stabilirea identităţii persoanelor, în special problema raportului eului cu
sine însuşi, mai exact, cu natura propriului
„Ego”, probleme care nu au fost clarificate prin
simpla traducere logico-lingvistică.
Mai mult, după cum precizează şi Paul
Ricoeur în Soi-même comme un autre, analiza
pronumelui la persoana întâi „eu” lasă deschise în filosofia tradiţională multe opţiuni metafizice de interpretare8. În opinia lui Ricoeur,

dacă anumiţi filosofi au preferat să nu ţină cont
de agent în definirea acţiunii, nu era din cauza
faptului că se temeau să înfrunte problemele
hermeneutice legate de sensurile multiple ale
ego-ului. Într-adevăr, după cum susţine şi
G.E.M. Anscombe în The first person, „există
o raţiune bine întemeiată de a nu împlini
exigenţa menţionării agentului în descrierea
acţiunii. A menţiona agentul înseamnă a te
expune riscului regresiei la infinit, ce apare
atunci când ne întrebăm dacă trebuie să avem
o dorinţă pentru ca acţiunea să fie cu adevărat
voluntară (şi astfel urmează la infinit: voinţa
voinţei de a voi, ş.a.m.d.). (...) A ne întreba
de ce agentul nu este menţionat în descrierea
acţiunii, ca şi înfăptuitor al acţiunii, reprezintă
acelaşi lucru cu a ne întreba de ce termenul
«  prăjitură  » nu este menţionat în reţetă ca şi
ingredient al prăjiturii”9. Avem de-a face practic, cu imposibilitatea de a evita un sofism al
circularităţii.
Pe de altă parte, John Searle evidenţiază
că problema agentului ar părea ca un �����
„����
mister” (imposibil de soluţionat n.n), dacă am
accepta să revenim la noţiunile obişnuite de
„conştiinţă a acţiunii”, „sentiment al efortului”,
„experienţă a acţiunii” etc. În această dimensiune „calitativă” a acţiunii umane, majoritatea
filosofilor analitici au crezut, de altfel, că au
găsit argumente solide în favoarea posibilităţii
de a „naturaliza” acţiunea. Altfel spus, să concilieze agentivitatea (contextul acţional susceptibil de a fi evaluat moral, situaţia morală n.n)
şi cauzalitatea evenimenţială10. Această soluţie la
enigma agentivităţii pare să trimită la ideea că
am avea o clasă de evenimente despre care noi
nu putem spune că le înfăptuim, din simplul
motiv că ar fi evident că nu noi le înfăptuim.
Conform lui Searle, s-ar părea că putem stabili
faptul că există o diferenţă în ceea ce agentul
„resimte” atunci când ridică mâna din toată
voinţa sa, iar atunci când o face sub influenţa
4 Idem, What is human agency?, în „Human Agency and
unei manipulări chimice sau electrice, - de felul
Language. Philosophical Papers 1”, Cambridge University
în care agentul „resimte” - ar putea servi unui
Press, Cambridge (U.K), 1985, pp.17-49.
5 Harry G. Frankfurt, La liberté de la volonte et la notion criteriu de distincţie între „cea ce se face” şi
de personne, în „Théorie de l’action : Textes majeurs de la „ceea ce se întâmplă”11. A presupune că acest
philosophie analytique de l’action�����������������������
”����������������������
, Editions Pierre Mar� gen de ipoteză este verificabil şi mai mult sau
daga, Liège, 1991, pp.253-269.
mai puţin confirmat, nu ar fi foarte indicat. Ea
6 Roderick M. Chishlom, Person and Object: A Metaphys- ne-ar da cu siguranţă anumite modalităţi de
editions
ical Study, G. Allen & Unwin, London 1976; 2
Muir�
head Library of Philosophy, New York, 1979, pp.69-72.
7 H. L. A. Hart, The Ascription Of Responsability And
Rights, Proceedings of the “Aristotelian Society” in New
Series, Vol. 49, London, 1949, pp. 171-194.
8 Paul Ricoeur, Soi-même comme un autre, Le Seuil, Pa�

ris, 1990, p. 123.
9 G.E.M. Anscombe, The first person, in ��������������
„�������������
Mind and Lan�
guage”, Clarendon Press, Oxford, 1975, pp. 45-65.
10 John R. Searle, op.cit., pp. 140-171 
���Ibidem, pp. 114-115.

162 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

a distinge acţiunea propriu-zisă, obişnuită, de
evenimente subite (întâmplătoare), care în general ne preocupă în mod deosebit prin şocul cu
care survin.
Ar fi greşit să încercăm să verificăm o
ipoteză în privinţa valorii morale a unei acţiuni,
spunând că există o „diferenţă calitativă”
evidentă, între, să zicem acţiunea de „a ridica
mâna”, determinat doar de necesitatea fiziologică de a-mi scoate pălăria când afară se face
foarte cald, şi „a ridica mâna” pentru a-mi
scoate pălăria pentru că aşa se cuvine sau mi
se ordonă să o fac (în armată, la închisoare sau
într-un loc sacru). Pe de altă parte, nu avem
certitudinea că noţiunile de „conştiinţă a acţiunii”, „sentiment moral al acţiunii”, „experienţă
a acţiunii”, „asumare a acţiunii” etc se află în
mod evident într-o relaţie cauzală. Dacă nu
pot fi interpretate cauzal în maniera faptelor
sau fenomenelor naturale, totuşi, am putea să
le atribuim un statut epifenomenal. Dar, în acest
caz, posibilitatea de a concilia agentivitatea
(situaţia morală) şi cauzalitatea evenimenţială
prin argumentul „stărilor calitative”, ar fi evident compromisă.
În punctul în care suntem acum, se pare
că există în acest ansamblu de reflecţii asupra
acţiunii un anumit număr de elemente care
ar putea să contribuie la a favoriza dialogul
între două tradiţii filosofice care se disting
mai degrabă prin dificultăţile lor de a comunica sau de a se comunica: tradiţiile analitice
şi fenomenologice12. Anumite teorii ale acţiunii
în filosofia analitică - cele care se sprijină pe
noţiunea de primă persoană13 - se acordă cu teoriile fenomenologice, tocmai pentru a respinge
două forme posibile de reducţionism:
a) reducerea intenţionalităţii acţiunii la
cauzalitatea evenimenţială,
b) reducerea intenţionalităţii acţiunii la
caracteristicile sale logico - lingvistice (de exemplu, conceptul de „incomprehensiune” este
redus la sintagma „opacitate referenţială”).
Aceste două reducţii sărăcesc excesiv
ideile noastre curente despre acţiune. Prima,
pentru că elimină agentul; a doua, pentru că nu
pare a fi în măsură să justifice distincţia care în
mod obişnuit o stabilim între acţiuni imanente:
„a vedea”, „a auzi”, „a pricepe”, „a înţelege”,

„a frapa” etc, şi acţiuni tranzitive: „a distruge”,
„a sparge”, „a trage”, „a se deplasa” etc. Aceste
teorii se acordă nu doar pentru a respinge
analizele acţiunii pur interpretaţioniste, ci şi
pentru a îmbunătăţi mereu teoriile agentului
moral, cele care sunt înfăţişate exclusiv din
punctul de vedere al persoanei a treia, - analize
care deobicei se mulţumesc a vedea în ideile
de „agent” şi de „acţiune”, doar nişte ficţiunii
morale, juridice sau sociale. De altminteri,
dacă încercăm să diferenţiem acţiunile imanente
(„a crede”, „a asculta”, „a înţelege”), faţă de
acţiunile tranzitive („a arde”, „a tăia”, „a se
deplasa”), riscăm, totuşi, să pierdem din vedere faptul că acţiunile tranzitive împărtăşesc
anumite caracteristici ale acţiunilor imanente,
cum ar fi intenţionalitatea. Mai mult, înţeleasă
în sens logico-lingvistic, pentru anumiţi filosofi, intenţionalitatea reprezintă o caracteristică
esenţială a acţiunii, prin urmare, opoziţia acţiune
imanentă - acţiune tranzivă este secundară.
Pentru a înţelege consecinţa acestui fapt
trebuie să ne imaginăm următoarea situaţie
morală: un proprietar irascibil trage cu pistolul asupra unui tânăr care i-a tamponat
maşina şi îl împuşcă. Ulterior, proprietarul
va observa că tânărul respectiv era tocmai
fiul său. Din punct de vedere extensional sau
obiectiv, cele două descrieri, „a împuşca un
tânăr” şi „a-şi împuşca fiul” sunt echivalente.
Dacă este adevărat că „proprietarul a împuşcat
un tânăr”, este adevărat, de asemenea, şi faptul că „proprietarul şi-a împuşcat propriul
fiu”, contextul acţiunii fiind aici transparent.
Atât sensul acţiunii, cât şi statutul actorilor
implicaţi sunt bine explicitaţi. Din punctul
de vedere al proprietarului însă, lucrurile se
prezintă într-o cu totul altă formă. Dacă este
clar faptul că proprietarul nu ştia că tânărul
era fiul său (chiar dacă, să zicem, în urma unui
conflict familial era certat cu el), nu putem
spune că cele două descripţii sunt echivalente,
în sensul că au aceeaşi valoare morală pentru
proprietar. Nu mai putem afirma, în acest caz,
faptul că, dacă proprietarul a împuşcat în mod
intenţionat pe tânăr, este adevărat, de asemenea, şi faptul că a împuşcat în mod intenţionat
pe propriul său fiu. Putem spune, aşadar, că
adverbul „intenţionat”, care se atribuie acţiunii
de „a împuşca”, induce un fel de opacitate
referenţială14: posibilitatea ca tânărul (pacientul
moral), să fie fiul proprietarului (agentului), 

�� ���������
Jean-Luc Petit,
������� L’Action dans la philosophie analitique, Presses Universitaires de France, Paris, 1991, p. 157. 
�� � Fabien Cayla,
������� ������� Routes et dèroutes de l’intentionalité
(La correspondance R. Chisholm-W. Sellars), L’éclat, �����������������������������������
Monique Canto Sperber (coord.), Dictionnaire d’éthiCombas, 1991, p. 18.
que et de philosophie morale, P. U. F., Paris, 1996, p. 112.

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 163

schimbă în mod radical semnificaţia morală a
acţiunii.
Chiar dacă adverbul „intenţionat” este
introdus în descripţie, riscăm să modificăm
valoarea adevărului, chiar dacă substituim
expresia „tânărul care a tamponat maşina”,
cu „fiul proprietarului a tamponat maşina”, în
ciuda faptului că cele două expresii fac referire
la aceeaşi persoană. Fenomenul descris aici la
modul obiectiv, neanalizat încă din perspectiva
moralităţii acţiunii, este următorul: „proprietarul a împuşcat pe tânărul care i-a tamponat
maşina”. Dacă tânărul respectiv era însă fiul
său, atunci, ca eveniment moral, acţiunea de „a
împuşca pe tânărul care i-a tamponat maşina”
este o acţiune ce comportă răspunderea de sine
a tatălui. Răspunderea morală pentru acţiunea
înfăptuită nu se mai evaluează din perspectiva agentului în calitate de proprietar, ci din
perspectiva tatălui. Acesta ar fi, prin urmare,
criteriul intenţionalităţii ce ne-ar permite să
distingem ceea ce noi facem în mod intenţionat,
de ceea ce ni se întâmplă, în general, fără voinţa
sau intenţia noastră.
Există, prin urmare, în filosofia acţiunii,
o tendinţă permanentă de a reduce analiza
acţiunii la conceptul de „intenţie”, altfel spus,
de a confunda evaluarea acţiunii tranzitive cu
cea a acţiunii imanente. Exemplul nostru cu
proprietarul irascibil ne-ar putea determina
foarte bine să concluzionăm, într-o manieră
kantiană: ceea ce contează, atunci când căutăm
să identificăm acţiunea, reprezintă ceea ce
este de dorit, năzuit, voit; anume intenţia de a
face cea ce se face, efectiv în mod pur accidental.
Anumiţi filosofi precizează ceea ce este dorit,
năzuit, voit etc, fără a adăuga însă, ceea ce este
ştiut, întrucât putem distinge într-o acţiune,
între ceea ce vrem să facem sau ceea ce intenţionăm
să facem şi ceea ce ştim că vom face, înfăptuind
în mod conştient respectiva acţiune. Având
în vedere doctrina dublului efect15, ştim că dacă
vom bombarda un oraş îi vom ucide şi pe
civili, dar aceasta nu semnifică faptul că avem
intenţia de a-i ucide sau că îi vom ucide în mod
intenţionat.
Pe de altă parte, problema acţiunii pierde
o mare parte din interes dacă acţiunea tranzitivă
este redusă la acţiunea imanentă, sau dacă unele
dileme din cadrul acţiunilor tranzitive sunt complet ignorate. De exemplu, posibilitatea unei relaţii

cauzale între credinţele şi dorinţele unui individ,
care sunt atât ������������������������������������
„�����������������������������������
evenimente mentale�����������������
”����������������
, cât şi „������
�������
evenimente fizice” (mişcări ale corpului). Or, interpretarea logico-lingvistică a intenţionalităţii nu ne
spune nimic despre aceste chestiuni. Reducţia
intenţionalităţii la sensul său logico-lingvistic a
exprimat mereu o anumită insatisfacţie în rândul filosofilor morali, atrăgând diverse obiecţii.
Printre altele, faptul că intenţionalitatea riscă
să excludă, într-o manieră absurdă, viziunea
domeniului mental. Aceasta are loc întrucât „a
voi” este un verb care nu trimite la un context
lipsit total de transparenţă.
Bibliografie

1. Anscombe, G. E. M., „War and Murder”, în
Walter Stein (ed.) Nuclear Weapons: A Catholic
Response, New York, 1961
2. Idem, The first person, in ��������������
„�������������
Mind and Language”, Clarendon Press, Oxford, 1975
3. Cayla, Fabien, Routes et dèroutes de l’intentionalité (La correspondance R. Chisholm-W.
Sellars), L’éclat, Combas, 1991
4. Chishlom, M. & Roderick M,. Person and
Object: A Metaphysical Study, G. Allen & Unwin,
London 1976; 2editions Muirhead Library of Philosophy, New York, 1979
5. Davidson, Donald, Essays on Actions and
Events, 2nd ed. Oxford University Press, Oxford,
2001
6. Frankfurt, Harry G., La liberté de la volonte
et la notion de personne, în „Théorie de l’action :
Textes majeurs de la philosophie analytique de
l’action”, Editions Pierre Mardaga, Liège, 1991
7. Hart, H. L. A., The Ascription Of Responsability And Rights, Proceedings of the “Aristotelian
Society” in New Series, Vol. 49, London, 1949
8. Petit, Jean-Luc, L’Action dans la philosophie analitique, Presses Universitaires de France,
Paris, 1991
9. Ricoeur, Paul, Soi-même comme un autre, Le
Seuil, Paris, 1990
10. Searle, John R., The intentionality of intention and action, in „Inquiry: An Interdisciplinary
Journal of Philosophy”, Volume 22, Issue 1-4,
pp. 253-280, Cambridge, 1979
11. Sperber, Monique Canto (coord.), Dictionnaire d’éthique et de philosophie morale, P. U. F.,
Paris, 1996
12. Taylor, Charles, The Explanation of Behavior,
Humanities Press, London, 1964
13. Idem, What is human agency?, în „Human Agency
15 G. E. M. Anscombe, �����
„����
War ����
and Murder”,
��������� ���
în �������
Walter
and
Language. Philosophical Papers 1”, Cambridge
Stein (ed.) Nuclear Weapons: A Catholic Response, New
University Press, Cambridge (U.K), 1985
York, 1961, pp. 44-59.

164 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 165

Foto: Vlad Ivancu, pp. 157-158.

Peste 350 de personalități, oameni
de știință, universitari, jurnaliști și editori de
reviste culturale din țară și din străinătate au
participat cu prelecțiuni și conferințe tematice
în cadrul Congresului Internațional „Pregătim
viitorul promovând excelența”, ce a avut loc
în perioada 26 februarie – 1 martie la Iași.
Evenimentul, ajuns la ediția a XXV-a, a fost
organizat de Universitatea „Apollonia” din Iași
și s-a desfășurat în mai multe locații din oraș:
la Congress Hall – Palas Mall, la Universitatea
”Apollonia” din Iași și la Biblioteca Central
Universitară ”Mihai Eminescu” din Iași.
Manifestarea științifică din acest an a fost
structurată, ca și la edițiile precedente, în mai
multe secțiuni: Comunicare și Relații Publice,
ce a avut ca subsecțiuni Forumul Jurnalistic,
Comunicarea artistică și mediatică în contextul
globalizării și Limbă și cultură; Repere în medicina
avansată, cu subsecțiunile Tehnici și biomateriale
în medicina modernă, Tribuna practicianului;
Umanism, Știință, Ecologie; Dreptate socială
și Politici Academice; Cursuri Precongres,
prezentări de firmă și Hands-on-uri.
Nume importante din domeniul
medicinei, comunicării, jurnalismului și
literaturii au susținut conferințe și comunicări
în zilele de Congres: Acad. Eugen Simion,
Acad. Nicolae Dabija, Acad. Vasile Tărâțeanu,

Acad. Mihai Cimpoi, Acad.
Bogdan Simionescu, Prof. univ.
dr. Stelian Tănase, Prof. univ. dr.
Andrei Iliescu, Prof. univ dr. Horia
Dumitriu, Prof. univ. dr. Luciano
Poli, Prof. univ. dr. Rodica Luca,
George Vulturescu, Cassian Maria
Spiridon, Ioan Holban, Adi Cristi,
Emil Munteanu, Narcisa Boldeanu,
Conf. univ. dr. Mina-Maria Rusu,
Conf. univ. dr. Lia Faur, Prof.
univ. dr. Eva Nagy, Bianca Cernat,
Conf. univ. dr. Virgil Drăghici.
Un moment cu totul special
al ediției din acest an a Congresului
Internațional „Pregătim viitorul promovând excelența” a fost
dedicat aniversării Acad. Solomon
Marcus, care pe 1 martie a împlinit venerabila vârstă de 90 de ani.
La festivitatea aniversară, intitulată ”Marcus nonagenar” ce a avut
loc în ziua de 1 martie, în aula
Bibliotecii Centrale Universitare
”Mihai Eminescu” din Iași, au
susținut câteva alocuțiuni omagiale importante personalități culturale și academice ale Iașilor, dar
și oficialități locale sau județene.
Totodată, în cadrul evenimentului
aniversar au fost prezentate câteva publicații omagiale, dedicate
lui Solomon Marcus.
Cu totul excepţională a fost
anul acesta prezenţa membrilor
Academiei Române, a Academiei
Oamenilor de Ştiinţă din România,
a Academiei de Ştiinţe Medicale, a
Academiei de Ştiinţe a Republicii
Moldova. Impresionantă, la această ediție jubiliară, a fost și participarea grupului de cercetători de la
de la Artuklu University – Turcia,
precum şi a colegilor din Italia,
Germania, Israel, Ucraina.
Congresului Internațional
„Pregătim viitorul promovând
excelența” are loc anual în cadrul
Zilelor Universității ”Apollonia”
din Iași, ce se desfășoară în perioada 9 februarie – 9 martie.
(Paul GORBAN)

166 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Concursul naţional de poezie

„Aurel Dumitraşcu”

(debut în volum, ediţia a XI-a, serie nouă)

B

iblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu”
Neamţ, în colaborare cu Consiliul Judeţean
Neamţ şi Asociaţia Culturală „Conta”, iniţiază şi
organizează seria nouă a Concursului Naţional
de Poezie (debut în volum) „Aurel Dumitraşcu”.
Prima serie de zece ediţii a concursului s-a
desfăşurat la Neamţ în perioada 1994 – 2003.
Premianţii celor zece ediţii au fost Florin Oancea
(Sibiu) și Vasile Baghiu (Piatra Neamt) în 1994;
Mihai Ignat (Braşov) în 1995; Ana Maria Zlăvog
(Iaşi) în 1996; Cristian Galeriu (Bucureşti) în 1997;
Sorin Gherguţ (Bucureşti) în 1998; Daniel Moşoiu
(Cluj Napoca) şi Constantin Virgil Bănescu
(Tîrgovişte) în 1999; Cătălin Chelaru (Iaşi) în anul
2000; Elena Vlădăreanu (Bucureşti) în anul 2001;
Dan Coman (Bistriţa Năsăud) în anul 2002; Mihai
Curtean (Sibiu) în anul 2003.
Concursul a fost întrerupt după ce trei
ediţii, consecutiv, organizatorii şi juriul nu şi-au
dat acordul pentru a premia şi publica volume
care nu se suţineau valoric, după excelenta se-

www.zonaliterara.ro

rie de autori debutaţi în acest context. Din juriu
au făcut parte, la primele zece ediţii, între alţii,
Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Liviu Ioan
Stoiciu, Radu Săplăcan, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, Nicolae Sava, Radu Florescu,
Cristian Livescu, Emil Nicolae, Lucian Vasiliu,
Vasile Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, iniţiator
şi organizator al celor zece ediţii.
Iniţierea noii serii a concursului este
prilejuită de comemorarea a 25 de ani de la
moartea poetului Aurel Dumitraşcu (16 septembrie 1990) şi de împlinirea a 60 de ani de la
naştere (21 noiembrie 1955).
Manuscrisele, bine constituite, cu diacritice, vor fi trimise/ depuse într-un exemplar
printat dar şi în format electronic (CD, DVD,
altele) pînă la data de 1 iunie 2015 pe adresa:
Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Piatra
Neamţ, strada Republicii, Nr. 15, judeţul Neamţ
(cu menţiunea Pentru concursul naţional de
poezie „Aurel Dumitraşcu”). Manuscrisele pot
fi semnate cu numele autorilor în concurs, cu
datele de contact (telefon, adresă mail) acest
lucru nu poate influenţa decizia juriului care
premiază manuscrise şi nu liste de nume. Manuscrisul trebuie să aibă (recomandabil; sînt acceptate şi alte variante, dacă e vorba de un proiect scriitoricesc sau editorial) minimum 60 de
pagini, maximum 100 de pagini.
Manuscrisele vor fi însoţite de o fişă
personală a concurentului: nume, prenume,
data naşterii, adresă, telefon, e-mail, studii, activitate literară.
Concursul este deschis autorilor români
nedebutaţi în volum, din ţară şi din diaspora, a
căror vîrstă nu depăşeşte 35 de ani pînă la data
de 21 noiembrie 2015.
Juriul va fi constituit din scriitori,
personalităţi ale vieţii literare din România.
Pînă pe data de 16 septembrie 2015 va
fi făcut public manuscrisul cîştigător şi numele
autorului.
Pînă pe data de 21 noiembrie 2015 manuscrisul cîştigător va fi publicat de organizatori
la o editură prestigioasă din România (trei sute
de exemplare) şi va fi lansat la Piatra Neamţ, la
manifestarea prilejuită de aniversarea poetului
Aurel Dumitraşcu.
Autorul va primi minimum o sută de exemplare din tirajul cărţii.
Alte informaţii pe adresa de mail adrianvlad@ambra.ro sau la telefon 0233/ 210379.
Iniţiator şi coordonator al manifestării: Adrian
Alui Gheorghe, director al Bibliotecii Judeţene
„G. T. Kirileanu” Neamţ.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 167

Rezidenţele FILIT

pentru traducători străini
ediţia a doua

Festivalul Internațional de Literatură și

Traducere Iași (FILIT) lansează ediția a doua a
programului Rezidenţe FILIT pentru traducători
străini.
Programul vizează dezvoltarea cooperării
culturale regionale cu scopul promovării
patrimoniului literar şi a creaţiei contemporane la
nivel internaţional, încurajând astfel mobilitatea
traducătorilor profesionişti și susținând proiectele
acestora.
Rezidențele, destinate traducătorilor din
limba română într-o limbă străină, sunt organizate
în strânsă legătură cu locuri simbolice și nume
mari ale literaturii, respectiv Mihai Eminescu (la
Ipotești), Societatea „Junimea” (Iași) sau Panait
Istrati (Muzeul Brăilei).
Structura rezidenţelor de traducere este
următoarea:
a) 2 rezidenţe FILIT la Iaşi (Muzeul Literaturii Române Iaşi);
b) 2 rezidenţe FILIT la „Memorialul Ipoteşti”,

Botoşani, comuna Mihai Eminescu, Ipoteşti;
c) 1 rezidenţă FILIT la Pensiunea „Le Baron”,
Vatra Dornei, județul Suceava;
d) 1 rezidenţă FILIT la Brăila (Muzeul
Brăilei).
Fiecare rezidenţă se derulează pe o
perioadă de 30 de zile, între 1 iulie – 31 octombrie
2015, într-un interval ales de către traducătorul/
traducătoarea căreia i se acordă rezidenţa.
Valoarea rezidenţelor include transportul tur-retur, cazarea pentru o perioadă de 30 de zile, precum și o sumă forfetară de 2.000 de lei.
Traducătorii care au beneficiat de
rezidențele lansate în cadrul ediției anterioare nu
pot să se înscrie la ediția din anul acesta a programului de rezidențe FILIT.
Dosarul de înscriere trebuie să cuprindă
următoarea documentație în limba română:
1. formular de înscriere, disponibil electronic
pe site-ul www.muzeulliteraturiiiasi.ro;
2. copie după cartea de identitate;
3. recomandare din partea unei personalități
culturale din România;
4. numele proiectului de traducere și o scurtă
descriere (max. 2000 de semne);
5. curriculum vitae;
6. lista traducerilor publicate.
Beneficiarul rezidenței are obligația de a
traduce un număr de 20 de pagini din lucrările
unui autor/scriitor al cărui nume se leagă de unul
dintre muzeele componente MLR Iași, de Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii Mihai
Eminescu sau de Muzeul Brăilei. De asemenea,
în momentul publicării traducerii, el trebuie să
menționeze faptul că textul a fost tradus cu sprijinul rezidenței FILIT pentru traducători.
Perioada de înscriere este 23 martie – 20
aprilie 2015, iar dosarele se vor transmite în format electronic la adresa muzeul.literaturii@gmail.
com. Evaluarea dosarelor se va realiza în perioada
21-29 aprilie 2015, iar rezultatele vor fi anunţate la
data de 30 aprilie 2015, pe site-ul www.muzeulliteraturiiiasi.ro și pe www.filit-iasi.ro.
Persoană de contact: Daniela Ștefan (Iași,
str. V. Pogor, nr. 4, 700110, tel.: +40 0232.410.340,
+40 747.499.400)
Programul Rezidenţe FILIT pentru
traducători străini a fost lansat în cadrul ediției
din anul 2014 a FILIT. Anul trecut, 6 traducători
în limbile engleză, franceză, bulgară, polonă și
maghiară au beneficiat de rezidențele de traducere desfășurate la Iași, Ipotești și Vatra Dornei.
Ediția a III-a a Festivalului Internațional
de Literatură și Traducere Iași va avea loc anul
acesta în perioada 30 septembrie-4 octombrie
2015 și va reuni mari numele ale literaturii și lumii culturale.

168 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

T

ârgul Internațional de Carte de la
Londra, la care România a devenit, de opt ani, o
prezență constantă, se deschide pe 14 aprilie la
Centrul Expozițional Olympia, situat în cartierul
rezidențial Kensington, în vestul Londrei. Târgul londonez este un veritabil forum de afaceri al
profesioniștilor industriei mondiale a cărții, organizat aproape în exclusivitate pentru a pune în contact și a facilita relațiile comerciale între cei aproximativ 25.000 de editori, agenți literari, tipografi,
producători de carte electronică și echipamente
din domeniu, librari și distribuitori de carte etc.,
provenind din peste 120 de țări. Din acest motiv,
invitatul special al fiecărei ediții nu este o literatură
națională, așa cum se întâmplă la alte mari târguri
de profil, ci o piață de carte – ca destinație de afaceri și țintă de marketing. În 2015, piața vizată este
Mexicul, considerat din ce în ce mai atractiv pentru
dezvoltarea afacerilor editoriale.
Prezența românească, asigurată neîntrerupt din anul 2007, își propune, ca de fiecare dată,
să creeze în primul rând un context de manifestare
pentru profesioniștii cărții din România și partenerii acestora. Ca atare, 15 edituri și reprezentanții lor
sunt așteptați să transforme standul românesc, plasat într-o zonă destinată expozanților din Uniunea
Europeană, într-un spațiu de întâlnire și negociere
pe cât de elegant, pe atât de primitor. Și, întrucât la
Târgul propriu-zis au acces exclusiv profesioniștii,
evenimentele de public sunt organizate la sediul
ICR Londra și la Librăria Europeană de lângă Piccadilly Circus, unde funcționează, de anul trecut, o
secțiune de carte românească în original, deschisă
tot la inițiativa Institutului Cultural Român.
Programul românesc la ediția de anul
acesta, constituit ca și în anii precedenți din evenimente româno-britanice, urmărește să evoce,
prin autorii invitați și cărțile promovate, forța literaturii de suscita întâlniri esențiale și revelații de
diferite facturi: interioare, culturale, geografice.
Fiecare moment al programului își propune să
pună în evidență puterea cuvintelor de a aduce la
lumină și de a exprima, prin limbaje diferite, dar
fiecare pe deplin îndreptățit, până și aspectele cele
mai complicate ale identității.

www.zonaliterara.ro

La actuala ediție, conceptul programului românesc gravitează în jurul ideii de autorpunte, a scriitorului capabil să dezvăluie, în afara
spațiului de proveniență, desenul profund al unei
identități culturale sau să traducă, în propria
cultură, profilul istoric, cultural sau intelectual al
unei culturi străine.
Ca atare, axa care structurează programul
conceput și derulat de Institutul Cultural Român
și partenerii săi se sprijină pe doi scriitori – unul
român, celălalt britanic – care au făcut din opera
lor, fiecare în felul său, locul privilegiat al unor importante descoperiri culturale și identitare. Invitata
specială este poeta Ana Blandiana, nu numai unul
dintre cei mai importanți autori români postbelici,
ci și o mare conștiință civică și un neobosit constructor de instituții ale memoriei naționale. Celălalt
autor celebrat este Sir Patrick Leigh Fermor (19152011), cel mai important autor britanic de cărți de
călătorie al ultimelor decenii, care a transcris în sute
de pagini elocvente și subtile jubilația întâlnirii cu
oamenii și peisajele României.
Cele trei zile de întâlniri profesionale, dialoguri publice, lansări și evenimente conexe reunesc, oameni de litere care au construit, la rândul
lor, legături pertinente și durabile între spațiul
cultural românesc și cel britanic: poeţii Fleur Adcock şi Vidyan Ravinthiran, traducătorii Viorica
Pâtea şi Paul Scott Derrick, scriitorul Liviu Antonesei, cercetătorii Marius Turda, Daniel Briggs
şi Dorina Dobre, autorii Nigel Shakespear şi Ian
Macilwain, istoricul Alan Ogden, jurnalistul Tom
Fort, precum şi importante figuri culturale ale
diasporei românești din Marea Britanie, precum
Michael de Styrcea, Şerban Cantacuzino şi MarieLyse Ruhemann, cărora li se alătură muzicienii
Nicolas Simion şi Sorin Romanescu.
Standul românesc și programul de evenimente aferent sunt concepute, organizate și
finanțate de Institutul Cultural Român prin intermediul Centrului Național al Cărții și al ICR Londra și realizate cu sprijinul Ambasadei României
la Londra, al Asociației Editorilor Români, al
Librăriei Europene din Londra și al Patrick Leigh
Fermor Society. Sponsor: SC Kandia Dulce S.A.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 169

atru Oltiţa Cîntec de ce „teatrul nu e literatură”
se pot înscrie la cursul „Text dramatic”.
Veţi intra în lumea fascinantă a scrierii
de poveşti ghidaţi de Carmelia Leonte, iar în
cadrul cursului susţinut de Ioan Antoci, scenaristul filmului „Câinele japonez”, film selectat pentru a reprezenta România la cea de-a
87-a ediţie a Premiilor Oscar, vă veţi familiariza cu elaborarea unui scenariu de film.
Taxa de participare la unul dintre
cele 5 cursuri este de 250 lei pentru angajaţi
sau 150 lei pentru elevi/studenţi. Nu există
limită de vârstă, dar locurile sunt limitate.
Pentru cei cărora situaţia financiară nu le
permite această taxă, organizatorii oferă
câte un loc gratuit la fiecare dintre secţiuni.
Condiţia este ca portofoliul de lucrări personale să convingă titularul cursului.
Cei care participă la mai multe cursuri simultan, precum şi participanţii de la
ediţiile anterioare ale Şcolii de bune maniere
literare beneficiază de o reducere de 25%.
Pentru a se putea înscrie, viitorii cursanţi sunt rugaţi să trimită un CV şi
o scrisoare de intenţie la adresa de e-mail
scrierecreativalamuzeu@yahoo.com sau pe
adresa Muzeului Literaturii Române Iaşi
(Iaşi, strada Vasile Pogor, nr. 4, 700110),
specificând secţiunea pe care o doresc(poezie,
proză, text dramatic, scenariu de film,
Şcoala de bune maniere literare, poveşti). Cei care doresc să obţină un loc
ediţia a III-a, la Iaşi
gratuit trebuie să adauge o creaţie proprie.
Şcoala de bune maniere literare este
un proiect dezvoltat de Muzeul Literaturii
Române Iaşi în parteneriat cu Asociaţia
Muzeul Literaturii Române Iaşi a dat „Patrimoniu pentru comunitate”, iar coorstartul înscrierilor pentru ediţia din anul 2015 donatorii sunt Dan Lungu şi Cătălin-Mihai
a Şcolii de bune maniere literare, cu o ofertă Ştefan. Iniţiat în primăvara anului 2013,
de cursuri interesantă şi mentori pe măsură, proiectul s-a bucurat de succes încă de la
în următoarele genuri: poezie, proză, text prima ediţie. Cursurile interactive, aplicate,
dramatic, poveşti, scenariu de film. Cei ce temele alese şi trainerii profesionişti (Emil
doresc să facă parte din promoţia 2015 se Brumaru, Petru Cimpoeşu, Oltiţa Cîntec,
Dan Doboş, Viorel Ilişoi, Lucian Dan Tepot înscrie până la data de 15 aprilie.
Emil Brumaru va deschide porţile odorovici etc.) au primit aprecieri pozitive
imaginaţiei şi va stimula exprimarea poetică din partea cursanţilor celor două ediţii.
Noutăţi şi informaţii se pot afla acla cursul de „Poezie”.
cesând
pagina de Facebook a proiectului,
Sub îndrumarea scriitorului Lucian
Dan Teodorovici, talentul literar va fi şlefuit pe site-ul Muzeului Literaturii Române
Iaşi, precum şi la numărul de telefon
în cadrul cursului de „Proză”.
Cei care doresc să afle de la criticul de te- 0232.213.210.
170 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro