You are on page 1of 174

Foto: Vlad Ivancu

www.zonaliterara.ro

Au trecut atât de repede 25 de ani de la Revoluţia din `89, şi, la acest ceas de reflecţie, mă întreb ce s-a schimbat în tot acest timp în comunicarea interumană? Dacă voi pune această întrebare celor mai tineri (15-22 de ani) cu sigu- ranţă le-ar lua ceva vreme să îmi răspundă, nu pentru că nu ar găsi rapid un răspuns, ci pentru că ei s-au născut deja într-o altă lume. Această generaţie conectată la tot soiul de sisteme de comunicaţii tehnologice ar înţelege greu cum a fost cu putinţă ca în aceeaşi perioadă în care în America sau alte state din Europa oamenii aveau acces liber la tehnologie ce le permitea să comunice oricând între ei, la noi nu oricine avea un telefon fix în casă şi, mai apoi, un televizor, fie el şi alb-negru. Cei care aveau telefoane fixe în casă erau oricum înspăimântaţi, de cele mai multe ori, atunci când auzeau sunând telefonul. Pentru că în acelaşi timp alţi vecini conectaţi şi ei la acelaşi fir telefonic ascultau convorbirea „pri- vată”, şi oricând s-ar fi găsit unul care să aibă ce raporta serviciilor de securitate ale regimului totalitar, şi numai pentru faptul că cel sunat avea să afle de la o rudă de la ţară că iată, de sărbăto- rile pascale, „vor veni bătrânii cu ceva bunătăţi de prin curte”. Iar comunicarea prin intermediul televizorului nu însemna decât punerea în prac- tică, prin mijlocul tehnologiei video, a mesajului conducătorilor supremi. Aşadar, televizorul era un instrument de propagandă şi (in)formare a cetăţenilor, în timp ce telefonul fix avea să fie „gaura cheii” pentru vecini. Le-ar fi greu tinerilor din acest prim sfert de secol XXI să înţeleagă aceste date; le-ar lua drept poveşti scrise de prozatorul Dan Lungu. Dar ele constituie în fond realitatea timpurilor de atunci şi, mai mult, ele dau în vileag o etapă a

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 1

comunicării interumane, una dominată mai mult de ură şi teamă. Dacă ar trebui să învăţăm ceva după aceşti 25 de ani de la revoluţie (oricum ar fi ea comentată şi justificată de istorici şi politici- eni) cred că ar trebui să ţinem cont de ceea ce s-a câştigat atunci, chiar şi cu vărsare de sânge, Libertatea. Libertatea în toate formele ei. De la acceea de a te îmbrăca şi mânca după bunul plac, la aceea de a comunica şi avea acces la teh- nologiile de ultimă oră. Astăzi suntem toţi conectaţi la tehnologia modernă şi putem comunica oricând şi oricât. Peste tot reclamele firmelor de telecomunicaţii mobile (şi mai nou cele fixe) ne atrag cu oferte- le lor „generoase”, în care sunt incluse sute de minute oferite „gratuit” (ca şi când cineva ar şti că în acest secol al vitezei avem timp să vorbim atâtea minute), în timp ce, pe de altă parte, câştigă teren posibilitatea de a comunica prin intermediul noilor media, prin internet. Mai mult, la aceşti 25 de ani, putem vorbi de o ofertă consistentă şi pe piaţa tv, unde au apărut zeci de televiziuni şi trusturi de presă. Iată ce explozie a comunicării interumane (cu ajutorul tehnologiei mobile şi al

noilor media) în spaţiul românesc în anii aceștia. Însă, prezenţa atâtor oferte şi această paletă largă de canale demonstrează încă o dată specificul crizei prin care trece fiinţă, fiinţa care pe zi ce trece se tehnicizează sau, mai mult, se conservă, se blochează în spaţiul virtual, spa- ţiu care uneori o deconectează de concret, de uman. La început am înţeles toţi acest val al ofertelor tehnologiei ca pe un drept care ni se cuvenea, un drept blocat de istorie atâta vreme. Muţi români şi-au luat în casele lor nu un televizor, ci două, sau chiar trei, şi toate color, conectate la sute de canale tv; tot aşa mulţi din- tre noi avem astăzi cel puţin un telefon mobil (sau chiar două), cum mulţi dintre noi suntem conectaţi la internet (prin reţelele mobile sau fixe). Cert e că odată cu recâștigarea libertăţii ne-am dorit totodată să acumulăm aparate care să ne ajute să comunicăm mai mult, orice, oricât şi oricând, tocmai pentru că înainte nu

se putea. Dar de la a folosi ca instrument şi

mijloc de comunicare un astfel de aparat, până

a-l identifica ca o necesitate vitală (cu efect nar- cotic) e cale lungă. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă şi numai pentru câteva ore ar cădea reţe- lele mobile, internetul şi reţelele de transmisie a programelor tv? Am fi din nou în parcuri sau

în cofetării, librării şi cafenele să comunicăm?

Am fi cu ochii aţintiţi spre cărți sau natură? Cum am comunica? Am ieşi din nou la o revo- luţie? E evident, lumea este astăzi dependentă de conectarea la servere, la reţele de comunica- re. Nu doar omul simplu, ci şi guvernele, dar şi

alte aparate administrative ale statelor „civiliza-

te şi moderne”.

Totuşi, observ că în spaţiul românesc comunicarea prin intermediul noilor media păstrează câteva date ale tipologiei comunică- rii prin telefonul conectat la mai mulţi vecini din perioada comunistă, în sensul că paginile de socializare, blogurile şi site-urile perso- nale au devenit un fel de privit „prin gaura cheii” la vedere… Fiecare e interesat să ştie de celălalt, de ce haine poartă, de ce prieteni are, prin ce excursii umblă, ce gânduri, stări, „status” are etc. Diferenţa e că înainte de `89 era o teamă să te expui, mai ales pentru a nu fi

judecat de regim ca fiind antisistem, în timp ce astăzi nu mai are nimeni frică (în unele situaţii nici discernământ moral faţă de semeni) dacă

se

lasă descoperit nu doar prin „gaura cheii”,

ci

cu uşa larg deschisă. Ce mai contează dacă

suntem sau nu cu intimitatea la vedere! În aceşti 25 de la revoluţie am învăţat să facem saună pe reţelele de socializare, adică am învăţat să ne bucurăm de libertatea de a (ne) comunica tot mai mult.

2 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Că filmul a fost și a rămas un instrument de imediată expresie / exprimare a artiștilor Europeni, e o realitate demonstrată și susținută în continuare fără a o putea pune sub tăgadă. Închiși în camera obscură, ca și cum s-ar fi lăsat singuri în starea de prizonieri ai peșterii platoniciene, în lumea ideilor, spectatori au miltat alături de autori, s-au bucurat de estetizările produse cu ajutorul tehnicii filmice, au gustat subtilitățile și s-au regăsit pe ecranul cu umbre. Asemenea unor tăcuți observatori, am asistat, aici, în Estul european, din fotoliile sălilor, evenite cu timpul, din ce în ce mai comfortabile, la reconstrucția istoriei prin film, am ascultat reacții la evenimentele ce s-au petrecut sub ochii noști. Am comentat, am povestit mai departe despre „filmele generațiilor noastre”, le-am trecut în

arhive și am vorbit mereu despre noi, așa cum am fost, așa cum suntem azi. Aproape inexistente în România, studiile care să investigheze strânsa relație dintre cinematografie și societate reprezintă în străinătate o amplă temă de cercetare. Lucrările dedicate cinematografiei Est-europene, fie ele semnate de un singur autor sau de un colectiv, tratează fenomenul în capitole diferite, făcând prea puține trimiteri la liantele sau diferențele etno-culturale din fiecare țară, atât de importante într-o societate în care termenul „globalizare” este unul de interes general. Este breșa în care ne propunem să sondăm cu mai multă atenție. Deopotrivă, dorim să definim cât mai precis ce ne caracterizează acum la două decenii după căderea blocului comunist, printr-o privire

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 3

directă în „oglinda” cinematografică, material cultural care poartă, fără nicio îndoială, amprenta societăților cărora le aparține. Și, pornind pe această cale puțin vizitată, ne-am propus să ne delimităm spațiul geo-politic. Ne interesează nu doar ce s-a întâmplat în tendițele cinematografiei artistice ale țărilor în general tratate ca făcând parte din fostul Bloc comunist (fosta Germanie de Est, Polonia, Cehia, Slovacia, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, România, Republica Moldova, Albania), ci și zona baltică (Estonia, Letonia, Lituania) și Ucraina. De asemenea, ne vom concentra mai cu seamă pe tectonica socio- culturală a statelor din fosta Republică Ioguslavă, a României, Ungariei, Bulgariei și a Republicii Moldova, și mai puțin pe centrul Polonia-Cehia-Slovacia căruia i-au fost dedicate analize considerabile. Este just că cercetătorii români nu s-au oprit pe problematica de ansamblu a relației arta cinematografică-societate Est europeană, însă considerăm că studiile ce se concentrează asupra părții centrale sunt solide și asiduu documentate. Ne-a atras atenția a doua decadă a istoriei de după căderea Blocului comunist, etapa 2000-2010. Interesantă este perioada aceasta și privită în contextul transformărilor ce s-au petrecut. Ne aflăm în anii în care s-a depășit entuziasmuldupăseriadeepisoadedestabilizante – căderea Zidului Berlinului, revoluțiile din ’89. Pare că rănile s-au închis, că societățile estice s-au așezat acum fiecare într-un anume fel, într- un timp al aparentei stabilități și independențe. Pot fi trase concluzii în privința trecutului, sunt deschise dosare, arhive și judecate. Tranziția dispare de pe buzele oamenilor, dar la orizont se întrevede criza economică. Semnele de întrebare nu ezită să apară ori să se repună cu accente puțin schimbate. Care sunt traumele ce se mai resimt

din trecut? Cum se vede noua societate estică în ansamblu și în individualitățile ei prin obiectivul aparatului de filmat, precum și în noile expresii artistice ale cineaștilor? Care sunt modalitățile prin care cinematografia prin promovarea, prin

vizibilitatea sau, din contra, prin fenomenul underground reușește să definească trăsăturile

majore ale zonei răsăritene, balkanice ori baltice? Cum pot fi interpretate cifrele de încasări sau managementul festivalier dedicat Estului

european?

După anii ’90 se naște un film de artă în

care elementul social și politic apare acut. Din

a doua decadă, valul nou de cineaști schimbă

această direcție, factorul social este decelabil în portretistica personajelor ori în peisajul urban tratat, în general, ca element atmosferic. Și totuși imaginea societăților reiese cu atâta evidență. Tendințele se creionează însă diferit de la o regiune la alta, de la o țară la alta, de la un grup geo-politic la altul. De la personajul melancolic al unei societăți în deriziune al lui Šarūnas Bartas, de la individul și comunitățile distopice în

viziunea lui Béla Tarr, până la satiricul personaj

al lui Igor Cobilianski sau relicva comunismului

într-o „lume nouă” (la Lucian Pintilie, Mircea Danieliuc, Cristi Puiu, Cristian Mungiu ș.a.), tematica și paleta protagoniștilor este vastă și poartă specificul fiecărei zone, istoria locală, moștenirile și provocările de viitor.

Pregnanța cinematografiei de artă o marcă a societății conservatoare

Cineastul european, cel Est-european prin excelență, hrănit în școala de film cu estetica tarkovskiană, bergmaniană sau bressoniană, are predilecție către vizualism, către poeticitatea imaginii, inovație și originalitate – pe scurt pentru filmul de artă. Urmând calea vechilor tradiții, potrivit cărora arta formează publicul și nu publicul dictează artistului, cinematografia est-europeană e preponderent festivalieră și prea puțin deschisă maselor. Dacă studiourile de producție americane cer „a good story well told”,

e știut că de partea cealaltă a oceanului, rețetele

sunt, în genral, refuzate. Mai important ce se comunică, în ce constă mesajul artistic, și apoi, pe același nivel, contează forma. Europeanul s-a simțit mereu provocat de structurile și de perpetua metamorfoză a imaginii, riscând în același timp să rămână într-un con de umbră și rezumându-se a vorbi doar pentru câțiva împătimiți ai camerei obscure.

În acest context, ar fi de amintit și problema distribuției – e cunoscut faptul destule proiecții intră greu în cinematografele din provincie, ajungându-se adesea și la reale decalaje între ceea ce se premiază în festivaluri și ceea ce publicul larg reușește să vadă. Singurele săli de

la noi care primesc peliculele ce fac în continuare

4 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

istoria filmului european sunt cele ale România Film. Din păcate în clădirile sale, relicve ale comunismului, nu s-a mai investit după anii ’90 (sau au fost cosmetizate la suprafață), drept pentru care publicul le ocolește. Iar cinematografele comerciale prezintă doar accidental astfel de proiecte. Regizorii sau difeirți oameni de cultură sunt nevoiți, în condițiile date, să găsească subterfugii pentru promovare. Creează proiecții în cadrul unor evenimente organizate de ONG- uri, intră în parteneriate cu Institutule Culturale străine și aduc filme în festivaluri de ce au amploare mai mică. Creează ei înșiși breșe, așa cum demonstrează Cristi Mungiu 1 care din 2010 organizează un Festival numit Les Films de Cannes à Bucarest, pe care în 2013 a reușit să-l aducă și la Iași. Trebuie să recunoaștem totodată că lupta pentru supraviețuire a cinemaului de artă în era mainstream-ului și a informației consumate cu rapiditate prin intermediul internetului este din ce în ce mai dificilă. Pentru că, după cum observa și Bela Tarr, nu mai știm ce e cenzura politică, dar ne lovim acum de cenzura financiară. În pofida oricăror opreliști, regizorii continuă să creeze în lumea de simboluri și metafore vizuale. Eseul cinematografic este încă o specie preferată de cei care cercetează mai degrabă, decât aleargă după un public de masă. Stilurile mai vechi sau noile tedințe se întâlnesc și în decada 2000-2010: suprarealismul rezistă în producțiile lui Jan Švankmajer, școala de la Łódź își continuă tradiția. De partea cealaltă, noul val al regizorilor români independenți și neo-noir-ul bulgar s-au remarcat la nivel internațional. Intersecția stilurilor e benefică, căci desface paleta de opțiuni, dă naștere concurenței și selecționează. Totuși, lăsând la o parte cifrele de consum, artiștii europeni se adresează unor elite (existente sau abia formate), care apreciază jocul stilurilor,

intertextualitățile și hieroglifele construite de imaginile în mișcare. Criptarea, veșnicul experiment, anularea și reformarea canoanelor au fost de la explozia avangardelor până azi pornirile artei vizuale de pe bătrânul continent. Cui îi vorbește autorul? Unui segment de societate în parte conservat, în parte reconstituit sau recuperat după eliberarea din regimul comunist. În cinematograful de autor, subiectele legate de emigrare abundă, pentru că e un fenomen acut, cu oarecare amploare, pe care-l resimt populațiile aparținând fostului Bloc. Și, în plus, e un fenomen deloc punctual. Cealaltă Irina (r. Andrei Gruzsniczki), Occident (r. Cristi Mungiu), Indigène d’Eurasie (r. Šarūnas Bartas), Cirkus Columbia (r. Danis Tanović), Z odzysku (r. Sławomir Fabicki) pun în prim plan aceste chestiuni. Confruntarea cu celălalt, redescoperirea propriului sine în raport cu „lumea cea nouă”, traumele acumulate de-a lungul celor cinci decade de comunism sunt tot atâtea subteme care apar în mod curent. Comprmisul, tentațiile, abandonul, uitarea compun universul tern în care se zbat ființe fără țară. Cifrele sprijină observațiile regizorilor și scenariștilor. Dacă privim statistic, începând cu anul 2000, Spania a reprezentat destinația unui exod masiv. S-a arătat că românii au format acolo cea mai mare comunitate (peste 15% din totalul străinilor). Situația începe ușor să se schimbe după 2005, când motivul plecării se completează și cu posibilitatea de a face studii sau stagii de cercetare în țările occidentale, astfel că se modifică atât grupa de vârstă, cât și numărul, dar și zonele de emigrare. Filmul est european nu se detașează de problema dezrădăcinării și nu se oprește din a o exploata nici după 2010. Fini receptori ai problemelor sociale, regizorii abordează teme de actualitate 2 . În România, un

2� D�p�� 200� ����z����� ��m�� ������� ����� p����j���� ���

����fa�������maj�����a�����fl���ț�az�������m��������mp������� ��� î���a�����a� „������a”� a������ 2000�� �����p������ a����� �� �����������a� ��� fi�m��� î�� R�mâ��a� �������p�a� ����aț���� ��� ������ ��� ��������� f�a���� p��������� p������ a� ������a� p��fi� p��fi�.�Î����������������a����a���EDIAFAX������a�������� ���� �������ț���� �a�� ��� p������ a� ���z�� ��������ț��� a� ��a����a� �xp��m�:�„P�����ma���������p��������p��f��������a���fi�m�� p��������a���fi��a��f������a�a����fi��a������������p��m�p�a� ���a���a�(�a�ş��p�������a���)���a������p�a������a�������h�a��ş�� ���� �p������ �����a��.� T����� G�������� ����� ������� ���� ma�� p����mp���������â��î���a�������������p����������a������aţ�a�a�� �mp���aț�� ������� ����a����� f���a� �������a�� î������� ��������� ���������������ş��î������������a��î���a���î��p��m����â������� a����a���EDIAFAX����������p���a�������������a������������ ��ma���������fi�m�����a��������î�ţ���a��������a���������ţ��� p��������a��a��������a�����������ma����a�����fi�m:�„R����a��a� ���a��a����������a��m���a�fi�m����mp��â�����������a�fi����� �a����a����N�am�������������������p�a���fi����fi�m�î������� ma�� ����� �a� ���� ��� fi�� p������� î�� �������a��.� I������z� ş�� ������î��âmp���î�������a����î������aţ��.�S���������������a��� ���m�z�p�p��a���a��a���a�������î��R�mâ��a���a�����m��p��� m��p�����p������ma��m�����p������������a����m�a�ţa�a�î�� împ�����a���������ma������������î��âmp�������������������� �a������������a������p�����m������fi��ma�������ş��ma��a��f��� ţ������pa���a������p������am����a�����a���aş��p��fi����a����� faţ��������am����������î������m���20����a���������������ma��� ��������p�������p���a�����������a����������������a����������� �p��a�ţ����p��������ţ����������������h�m�a���a������������ ��f��m�����p��a�����”���������a��p��h��p://www.m���afax. ş���a���a���������20�ş�����a����a���ş����h�m������������î����

��/������a�m���a/���������������a��m��������ma���������� ma�fi�m�����a��a����p����������a�������������a����a�m�a��

�a��a�����ma�343872

��m�����a� ��� ������ p��f���� î�� ������a��”� –� p����a�� ��� p�� �������� h��p://www.m���afax.��/������a�m���a/������������ ������������m�a�������a��a�fi�m���������a���a�������h��

������������������������������������������������������������������������������������������������������������������

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 5

segment important la care creatorii revin sunt controversele morale legate de realități moștenite din perioada imediat post-decembristă. Dintre acestea fac parte manipularea mediatică, politizarea și corupția, abandonul infantil (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, în regia lui Cristian Mungiu axează firul narativ pe problema avortului), traficul (Marfa și banii, r. Cristi Puiu; Polițist adjectiv, r. Corneliu Porumboiu) situația precară în sistemul de sănătate (Moartea domnului Lăzărescu, r. Cristi Puiu). Întreaga „panoplie cu defecte” o regăsim în cantități diferite, de la o peliculă la alta, tratată ca ficțiune, deși multe subiecte pleacă de la cazuri reale. De fapt, e o ficțiune ce ni se oferă spre a judeca mai departe chestiuni de morală, de libertate, spre a sesiza caractere, prototipuri, segmente sociale în care ne integrăm și asupra cărora ar merita să ne aplecăm mai mult conștiința. De aici până la o preocupare intensă – uneori înadins căutată – nu mai e decât un singur pas.

Filmul „obsesiei trecutului” și cel al istoriei recente – o memorie colectivă încărcată

Remarcăm necesitatea continuă de a vorbi în rândurile cineaștilor despre secretele istoriei, despre mistificările și falsurile cărora țările din Est le-au fost victime în manualele școlare, dar chiar și în propria cinematografie de propagandă, atât de răspândită aici. Această nevoie imperativă (ce contribuie la apariția lui Katyn de Andrei Wajda, A fost sau n-a fost de Corneliu Porumboiu, Golemata voda de Ivo Trajkov) s-a născut într- un individ conștient de greșelile înaintașilor, educat de filmul „disident”, iar mai apoi de cel al militantismului frenetic al anilor ’90. Apare, în consecință, un cineast dornic a fi întru totul corect, un justițiar al trecutului, pentru care cuvintele atitudine și responsabilizare sunt esențiale și a cărui operă e destinată unui public care aparține aceluiași deziderat. Contextul îl ajută:

în România, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și a Exilului Românesc e creat în 2005, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a luat ființă în 2000, precum și alte cadre legale de cercetare a perioadei comunise. Deopotrivă, în linia documentarului, filmul Est-european este extrem de interesat de mișcările geo-politice mai ales în zona ex- Iugoslavă (No Man’s Land, r. Danis Tanović; Majki, r. Milcho Manchevski; Iluzija, r. Svetozar Ristovski). Cinematografia comemorativă are un loc rezervat, resuscitând istoria agitată a Blocului estic: Szabadság, Szerelem (r. Krisztina

�a��az���p������������pa�a���������2838246

Goda) revine asupra Revoluției maghiare din 1956; Kelj fel, komám, ne aludjál! (r. Miklós Jancsó, István Márton) reconstituie în manieră tragi-comică situația evreilor din timpul celui de- al doilea război mondial; și Tertium non datur (r. Lucian Pintilie) reia, pornind de la romanul lui Vasile Voiculescu, situația României în cel de-al

doile război mondial. Trecutul poate fi reînviat și prin încercări de reconstituire a unor momente memorabile din mai puțin cunoscuta existență a filmului.ÎnRestuletăcereNaeCaranfilreconstituie, cvasi-documentar, povestea realizării primului lungmetraj românesc, Războiul de Independență. Cu un buget exorbitant pentru acea perioadă (2007), exclusiv din fonduri naționale, regizorul

a încercat să pună împreună criteriile artistice

cu cele consumiste. Rezultatul a fost îndelung comentat de critică, însă Restul e tăcere a putut să reanime, pentru un public numeros, un capitul important din istoria cinematografiei autohtone. Pe fondul unor episoade grave din istoria

României, realizatorii continuă estetica absurdului moștenire directă a filmului disident antedecembrist. Redescoperim noi valențe ale genului comic în stilul De ce trag clopotele, Mitică?

în atmosfera generală, de pildă, din Nunta mută (r.

Horațiu Mălăele), din felul în care se conturează acțiunea și personajele în primele două părți ale Amintiri din Epoca de Aur (r. Cristian Mungiu). Alte producții speculează un absurd subtil (A fost sau n-a fost), explorând minimalismul și jocul pe osatura filmică.

Filmul comercial – de la refuz la redescoperirea utilitarismului

Efectul „Europa” – înclinația spre meditativ, spre psihologizare, plăcerea de a opera în interiorul imaginii, exersându-se la nesfârșit estetizarea

– desparte publicul pe două traiectorii: cei care

caută numai simbolul încriptat sau cei care refuză astfel de exerciții. După valul revoluțiilor ce au cutremurat Blocul estic, artiștii anilor ’90 au încercat să conjuge tipul de producție propriu

pentru publicul de masă (comedii și dramolete în stilul celor ce ocupau ecranul televizoarelor și înainte de căderea comunismului), cu importul „modelor” de peste ocean. Comercialul însă nu

a câștigat prea mult spațiu. E adevărat că între

2000 și 2010 comediile sunt susținute din resurse națioanle (în Ungaria existând o piață de consum mai largă decât în celelalte țări), dar intenția de a câștiga realmente din film ia amploare după 2010. Pătrunzând mai greu în est, nici tehnologia nu ajută o cinematografie care să se vândă, efectele speciale, artificiile nefăcând parte din programul estetic al unei arte ce s-a hrănit, în existența ei, mai

6 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

ales cu longtake-uri și metafore vizuale. Cu toate acestea se râde, și pentru că e nevoie să ne uităm

cicatricile istoriei ce încă supurează, și pentru că micul ecran încurajează publicul să consume filme accesibile. De exemplu, Filantropica în regia lui Nae Caranfil, o comedie ușoară, a rulat în grilele

tv în fiecare an, de nenumărate ori, în detrimentul

producțiilor din noul val al independenților sau

al altor titluri premiate la marile competiții.

Cinema pentru grupurile vulnerabile

Acest gen de cinematografie descoperă un Est-european mai degrabă conservator și ignorant. În afară peliculele lui Kusturica – celebru pentru subiectele sale ce explorează lumea rromilor –, prea puțină cinematografie din nucleul răsăritean, în comparație cu modele Occidentale, face apel la problemele minorităților. Subiecte fragile precum sexismul sau conflictele religioase sunt puțin abordate, doar în strânsă legătură cu luptele politice și cu tonurile militantiste, și mai rar promovate. Cinematografia feministă (Agnieska Holland, Erika Szanto) trece printr-un moment de amorțire, a depășit perioada revoltată a anilor ’90 și se confruntă cu probleme de finanțare. În vreme ce homosexualitatea e o temă care abia începe să fie timid abordată după 2010 (Tomasz Wasilewski). În România ecourile sunt de asemenea extrem de slabe. Numai Legături bolnăvicioase (r. Tudor Giurgiu) pune în centrul subiectului situația a două lesbiene adolescente.

Dacă după cel de-al doilea Război mondial, grupul central-estic al Europei a avut enorm de mult de suferit, este esențial, din punctul nostru de vedere, a ști în ce stadiu ne aflăm acum și ce ne caracterizează pentru a nu mai da naștere în situații conflictuale, deloc puține în acest moment, noilor drame ale istoriei. Punctele sensibile, golurile sau inadvertențele societăților răsăritene trebuiesc cunoscute pentru a le atenua ori pentru a ține seama de ele în eventuale condiții limită. A înțelege propria națiune într-o cheie reală, precum și multiplele identități etno- culturale care ne înconjoară este un gest firesc de

Filmul experimental – un public restrâns, dar în expansiune

Răspândit în țările Occidentale (cu precădere Franța, unde tradiția avangardelor are rădăcini solide, dar și Olanda, Anglia sau în Spania),

regizorii estici nu sunt atât de prolifici. În Cehia, experimentalul e direcționat cu precădere în zona filmului de animație, o cultură pe care întreaga societate o conservă (Jan Švankmajer, Ondřej Fleislebr, Dana Bubáková, Šimon Hájek sunt doar câteva exemple). În Polonia, experimentalul atinge mai ales combinația dintre documentar și artă (Marcel Lozinski, Lesław Dobrucki), la fel și în Lituania (Jonas Mekas). Producția maghiară Johanna (r. Kornél Mundruczó) – desigur, prea puțin promovată – face legătura dintre musical

și dramă, reluând, postmodern, legenda Ioanei

d’Arc într-o secție de spital – noua carceră a eroinei. România începe să crească o generație de artiști „la frontieră” (Miruna Boruzescu, Vlad Feneșan, Carmen Lidia Vidu, ș.a.) și datorită faptului că performing arts-ul a devenit o expresie cunoscută și mai populară în societatea

conștientizare și de normalizare a unor relații de stabilitate internațională care, multă vreme, au fost
conștientizare și de normalizare a unor
relații de stabilitate internațională care,
multă vreme, au fost ca și inexistente
sub greutatea Cortinei de Fier.

românească. Pe deasupra, BIEFF (Bucharest International European Film Fiestival) se bucură de un public din ce în ce mai numeros de la o ediție la alta. Generația high-tech, care gândește în termenii globalizării, înțelege și începe să producă în aria filmului experimental. Pe fondul emigrării, Republica Moldova are și ea parte de

o

mică susținere în filmul experimental (Mitoș

Micleușanu participă adesea în România cu producțiile sale). Multe din țările estice realizează coproducții alături de cele din Vest, fenomen ce întreține dialogul dintre cele două geografii culturale.

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 7

O lume se sfărâmă ca o oglindă ce se împrăștie în bucăți. Cioburile se adună și formează un glob (intercalat de cele două ventilatoare de lustră retro), prin care lumea este reflectată multifațetat; de la o lume cândva distrusă (a inocenței, sentimentelor împărtășite, a omeniei și onestității) la o pluralitate de proiecții de lume postmodernă. Discoteca din Visul unei nopți de vară se mută de la Atena, prin Ardeal, la București. Radu Afrim știe cum să-și vizeze, să avizeze și să impli- ce spectatorul fără a-l brusca, așa cum se practică în teatrul interactiv. Am mai avut cu un alt prilej impresia că în cheie regizorală toate personajele erau moarte. De data aceasta e confirmat: urmașii lui Dracula trăiesc în lumea spectrelor de cine știe când, iar procesul de trezire la o viață autentică e dificil; astfel încât nu ne-a mai rămas decât umorul strămoșesc. O doză serioasă de râs într-o atmosferă cordială, sinistrul configurat de R.A. nu ne-a fost nicicând mai familiar; strânși cu toții pe scenă, vegheați de același glob, urmărind cum creaturi fantomatice își încarcă bate- riile în spatele unei uși și al unor ferestre,

8 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

profilând în față personaje cu sevă. Castingul dracului e un fenomen de spectacol, care s-ar putea reprezenta

pe sine cu succes ca realizare regizoral- coregrafică într-un festival internațional. Defrișând printr-o pădure de reminiscențe socioculturale (anecdote, melodii, calam- bururi) ale anilor ’80-’90, nimic mai ales decât un show cu miză dublă: criticarea societății actuale printr-o condamnare

a comunismului ceaușist. Acțiunea este

construită în două planuri, o circularitate impecabilă asociind trecutul de prezent:

figura anticristică a copilului blond, fiul sau poate reîncarnarea cuiva important (a lui Ceaușescu pe care fostul pionier

îl detronase, urmând să-l reinstituie,

neștiind de filiația karmică a fiului său din

fostul dictator; sau doar a stră-străbunicii de secol XIX?). Atât la nivel de suprafață (aluzii sociopolitice actuale, bunăoară la explorarea gazelor de șist, ironizarea sfre- delitoare, totuși blândă a ”epocii de aur” cu șlagărele și eroii ei cărora le-au luat locul hiturile și starurile), cât și la nivel secund (repetarea periodică a blestemului,

simbolistica cifrei 7, mitul lui Dracula), povestea este menținută într-un anumit grad în ambiguitatea conferită de un sce- nariu construit ludic din mers, alături de actori a căror improvizație este condusă înspre un întreg impecabil. Un puzzle ale cărui piese, fie că e vorba de decor, fie de acțiuni sau personaje, sunt perfect justifi- cabile în context spectacologic. Familia teologică își găsește cores- pondent pe dos, în descendența vam- pirică: tatăl bogătaș, mama depravată, fiul solitar, Nosfy/Nosferatu – un spirit vlăguit. Tatăl pune la bătaie 5.000 de euro organizând un casting în vederea selectă- rii entertainer-ului pentru ziua de naștere a fiului său. În copilărie, nu avusese el însuși parte de zi de naștere din cauza unei fatalități: se născuse pe 26 ianuarie, când se organizau tot felul de manifestări de celebrare a conducătorului, confiscând televiziunea și evenimentele zilei. De aceea, în semn de revoltă pionierul recită spre consternarea tuturor cum conducă- torul e ”ca un vampir în criptă” și pune la pământ portretul acestuia, cu un surâs

și pune la pământ portretul acestuia, cu un surâs www.zonaliterara.ro 2015 / 1-3, ianuarie - martie

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 9

mefistofelic. Ulterior, își va alege o altă zi de naștere (8 martie). În straturi, trecutul (secolul XIX), trecutul recent (România comunistă) și viitorul anterior (anii ’90) se suprapun unul peste celălalt de la sala de bal de odinioară, la căminul cultural și apoi locul de organizare al castingului. Personaje din orice timp pot intra oricând pe ușa de la sala de audiții. Juriul este format dintr-o fostă profesoară, îmbrăca- tă strident de la s.h. și care repetă ”ioi” până la epuizare, în c…t până peste cap în garsoniera ei de nefamiliști, un balerin ratat, cu diplomă falsificată în industria diplomelor contrafăcute, supraponde- ral, claunizat prin vestimentație bizară și mascatul afrimian – șoricelul cu ochi când fluorescenți, când roșii, cap mare de pluș, coadă proeminentă și corp încordat ca un arcuș. Fiecare actor joacă, în general, dublu rol, șoricelul dansator este în același timp candidat, imitându-l pe Michael Jackson a cărui reîncarnare se crede. Tot el este regizor într-un scurt moment de rupere a convenției teatrale, trimițând înspre Afrim. Acesta nu doar se proiec- tează pe sine în spectacol, dar presară cu metareferințe – trimițând înspre alte spec- tacole ale sale –, apoi metareferințe diver- se din filme, muzică, folclor. Folclorul include butade din comunism, inteligent

prelucrate și integrate. Nostalgia comunismului la români este o variantă a nostalgiei originilor. Implicațiile simbolice ale scenariului mai au în vedere mitul lui Dracula, cu supra- punerea figurii lui Vlad Țepeș, ca și a lui Nicolae Ceaușescu peste imaginea vam- pirului. Astfel că povestea se țese aproa- pe firesc, făcând apel și la nevoile trupei de exprimare și improvizație. La fel de natural se derulează spectacolul, în bună tradiție afrimiană: planuri suprapuse, iro- nizare, critica valorilor populiste, umor rafinat, ieșire din Balcani prin distanțare și redimensionare estetică. Spectacolul acesta este un ”acasă” al umanului de pretutin- deni, al lumii afrimizate: noi suntem spi- ritele (in-between – agonizând în intervalul dintre viață autentică și moarte simbolică/ spirituală) și noi decidem încotro.

( Castingul dracului/The Devil’s Casting, text și regie:

Radu Afrim, distribuția: Berekméri Katalin, B. Fülöp Erzsébet, Bokor Barna, Csíki Hajnal, Galló Ernő, Gecse Ramóna, László Csaba, Meszesi Oszkár, Moldován Orsolya, Nagy Dorottya, Ördög Miklós Levente, Ruszuly Ervin, Lőrincz Ágnes, Somody Hajnal, Szabadi Nóra şi copiii Gergely Botond şi Nagy László, muzică: Vlaicu Golcea, coregrafia: Andrea Gavriliu, Compania Teatrului Național din Târgu-Mureş „Tompa Miklós”, în Festivalul Național de Teatru 2014)

Miklós”, în Festivalul Național de Teatru 2014) 10 / Z on@ L iterară / ianuarie -

10 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

www.zonaliterara.ro

B���a���a������a���������a�22�����m�����

975��B�z��.�S�����:�2003�2007��U��������a��a�

���A����„G������E�����”��Fa����a��a����A���� P�a�������D����a�����ş��D������Iaş������ţ�a�A����

���a��;�2008�200���S����������a����a���U������

���a��a����A����„G������E�����”��Fa����a��a���� A����P�a�������D����a�����ş��D������Iaş������ţ�a�

A�������a��.���p����a�a�2006�204�a�pa�����pa��

�a�p�����30�����xp�z�ț���������p���a������20�pa��

����pa�î���a�����������a�����������xp�z�ț���p�����a��.� D��a����������mp�����a�p��m����î���a��mp���a����

p��m�������������ț����p��������a���î��2006�–�P��m����

A�������35��UAP�Ia����R�ma��a��2008�–�D������ț���

p���������a���a���a����������ADD�270��P��m���a�

D�����q�����A����a��a��î��202�–�P��m����Sp���a��

p������T�h�������x����a�����������������aț��� P�a������„�Î�����fi���a���������m������–�Ip���az��

��������������az��”��UAP�Ia����R�ma��a��î��203�–�

P��m����Sp���a��p������T�h�������x���î���a����� Exp�z�ț����–���������I�����aț���a��������aț��� P�a������Em������a�a�a�����a����ț�����.E.N�R��

ma��a����UAP�fi��a�a�Ia����R�ma��a��î��203�–�

D�p��m������������a����a��P������������.E.N.� F�����a������I�����aț���a��„A��a����T�a��ț�a�î�� E���pa”��p�������xp�z�ț�a�„�R��m����A��mp��a��”��

Ia����î��204�–�D�p��m�����Ex�����ț��a����a�����

�����������S������E���p�����Ga����a�„�”����B���

������a�A�����a��Ia������.�D���204������m�m����a��

U�������A����������p�a����������R�m�a��fi��a�a�Ia��.

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 11

Î n cadrul mai multor manifestări ştiinţifi- ce, am auzit figuri dintre cele mai serioase

În cadrul mai multor manifestări ştiinţifi-

ce, am auzit figuri dintre cele mai serioase ale actualităţii noastre culturale afirmând că medi- ile celor tineri privesc moştenirea (fie ea socio- politică ori culturală) cu mefienţă, cu scepticism sau chiar cu un dispreţ de-a dreptul mordant. Că nu numai cei născuţi după decembrie ’89,

ci şi cei pe care finalul dictaturii comuniste i-a

prins în postura onorabilă de pionieri/ proas- păt utecişti preferă să privească exclusiv spre viitor, înţelegându-şi trecutul ca pe un balast ce trebuie rapid îndepărtat, ca pe un lest ce îngreunează procesul de vindecare etc. În ter-

menii reputatului critic literar Mircea Martin,

ei ar suferi de „un fel de mecanism al amneziei

Atunci când e vorba de informaţii

privitoare la trecut, acestea sunt « împacheta-

te » rapid şi împinse la spate, fără alegere, fără

implicare, fără problematizare, Trecutul dispare din conştiinţa multora, se duce direct în vid, în neant, fără să fi lăsat vreo urmă; poate, cel mult, confuzie ori deriziune” (în Dilemele identităţii. Forme de legitimare a literaturii în discursul cultu- ral europan al secolului XX, Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov, 2011, p. 13) Ce-i drept, pentru marea majoritate a tine- rilor, inclusiv a celor din mediile culturale,

induse

tine- rilor, inclusiv a celor din mediile culturale, induse 12 / Z on@ L iterară /

12 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

exerciţiul reflexivităţii sau al problematizării „trecutului durerii” pare să se diminueze, când nu e refuzat cu totul, din raţiuni dintre cele mai diverse, pe care nu are niciun rost să le comen-

tez aici. „Amintirile din epoca de aur”, fie ele trase în pasta ficţiunii literare ori pe rola de film de scriitori sau regizori de până în 35/ 40 de ani

(bornele relative ale tinereţii

din ce în ce mai rare şi, oricum, atrag imediat atenţia mediatică – de cea blogosferică nu mai vorbim –, primind, după caz, acuze ori, dim- potrivă, distincţii cu o creştere exponenţială Desigur, pretextul digresiunii de început mi-a fost oferit de o iniţiativă artistică excelentă, cu atât mai mult cu cât ea provine din zon@ arte- lor plastice contemporane, acolo unde vorbim cu adevărat de pauperitatea reflecţiei pe temele subsumate Memoriei sau trecutului comunist. Este vorba despre o expoziţie recentă, US AND THEM, prezentată publicului ieşean la Galeriile de Artă „N.N.Tonitza”, în vara lui 2014. După cum i-o arată şi numele, proiectul – laborios şi inteligent – semnat de Bogdan Marcu (n. 1975, Buzău; absolvent al Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design din cadrul Universităţii ieşene de Arte „G. Enescu”, şi al unui Masterat în Artă Murală la aceeaşi facultate; numeroase prezenţe pe scena artistică naţională şi interna- ţională) a avut o dominantă identitară accentu- ată. Fructificându-şi atât amintirile dintr-o copi- lărie trăită în şi între blocurile cenuşii, percepu- te ca nişte „cutii de chibrituri asfixiante”, cât şi deziluziile actuale, experienţele mai proaspete dintr-un prezent în care primează „preluarea copy-paste a modelelor occidentale fără o reală asimilare”, artistul a reflectat cu folos asupra relaţiei dintre identitatea personală şi cea colec- tivă, aşa cum ea s-a manifestat în societatea românească din ultimele decenii. Or, în opinia lui Bogdan Marcu, cele două construcţii socio- politice ce ne-au influenţat copleşitor şi fiinţa etnică, şi existenţele individuale, comunismul şi capitalismul, sunt doar în aparenţă distincte; în realitate, ambele tind să ne uniformizeze, să ne efaseze sau chiar să ne anuleze personalitatea. Ca urmare a acestei etno-perspective deloc optimiste, conceptul a fost materializat printr-un ansamblu ingenios de forme austere, cu un aer aproape sepulcral, turnate astfel încât impresia privitorului să fie aceea de eternă captivitate într-o configurare spaţială asfixiantă. Emblema comună a celor două lumi/ societăţi este blocul, pe care autorul o percepe ca pe o „imagine – șablon”, ca pe „un personaj care parazitează rea- lităţi viciate sistemic”. Din mulţimea de blocuri

auctoriale), sunt

miniaturizate prezentate în spaţiul elegant al galeriilor „N.N.Tonitza” au rezultat două micro- universuri dispuse diferit, însă, cum spuneam, similare ca funcţionalitate în plan simbolic:

Bine susţinut şi de câteva reprezentări grafice axate pe aceeaşi problematică de fond (formele de exercitare a puterii în totalitarism, violenţa brută şi cea subversivă, manipularea maselor prin discurs şcl.), proiectul expoziţi- onal propus de Bogdan Marcu a impresionat prin acuitatea şi prospeţimea viziunii de o certă maturitate conceptuală, prin temeritatea cu care a ştiut să înfrunte prejudecăţile publicului ieşean, obişnuit mai degrabă cu tratări călduţe ale temelor artistice consacrate decât cu ase- menea şocuri cultural-anafilactice. Invitându-l să reflecteze inclusiv pe marginea riscurilor presupuse de neasumarea condiţiei de cap- tiv într-o lume de prejudecăţi de tot felul

de cap- tiv într-o lume de prejudecăţi de tot felul www.zonaliterara.ro 2015 / 1-3, ianuarie -

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 13

Am spus întotdeauna că o carte bună nu se manifestă in your face, nu te lasă lat ime- diat după lectură și nu încearcă să te manipu- leze grosolan în timpul parcurgerii ei. Cred că un volum bun e abia acela care se decantează în timp, care se strecoară insidios în mintea ta și ale cărui idei irump, surprinzător, când nici nu te-ai mai fi așteptat. Cartea valoroasă se „depozitează” în tine pe tăcute, fără a-ți crea impresia, la prima ei citire, că a venit să te cucerească, să te subjuge ori să te con- vingă, militărește, că știe cum stau treburile. Cu „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”, volumul epistolar al lui Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru, am pățit un lucru care, dacă n-ar fi ironic, ar putea trece drept comic. Am citit cartea în avion, într-o dimineață înghețată de decembrie, cu sentimentul că particip la o scurtă și benefică „iluminare”. Se pleda acolo pentru un calm al așteptării, pentru detașarea precaută, pentru contemplare, în detrimentul fugii bezmetice cotidiene, al bifării urgente a locurilor pe care le vizitezi, al isteriei lui „time is money”. După ce am citit și ultima pagină, mi-am dat seama că autorii au dreptate: nu e

vreun rost în agitația spasmodică cu care ne tra- tăm, zilnic, agenda de lucru. E nevoie de un pic de jemanfișism util, care nu înseamnă nepăsare, ci, dimpotrivă, o mai atentă raportare la macro- evenimențial. Mi-am spus, cu ochii închiși și cu capul bine înfipt în tetieră, că asta e soluția. N-au trecut, însă, decât 5 minute până când însoțitoarea de bord ne-a anunțat că aterizăm. Făcând o totală abstracție de bunele povețe pe care tocmai îmi imaginasem că mi le-am însușit, m-am apucat, într-o febrilitate dementă, să îmi caut portmoneul, cheile, să îmi scot bagajul din cutia de plastic de deasupra și să fiu, deci, pri- mul care va păși, triumfător, pe culoarul către ieșirea din monstrul lung de fier. Am și reușit lucrul acesta, cu un preț: am uitat cartea în buzunarul din spatele scaunului din fața mea. Aveam acolo stickere colorate, trimițând la citate care mi s-au părut importante, aveam și o schiță a cronicii pe care urma s-o scriu. S-a ales praful de toate acestea. Nerăbdarea mă costase. Dar să trecem la lucruri mai serioase. „Despre nerăbdarea de a fi răbdător” este, de fapt, o carte-dialog, cu atât mai interesantă cu cât protagoniștii se cunosc, sunt prieteni. Asta

14 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

face ca întregul construct al conversației să capete un aer familiar, de tandră convivialitate. Chiar și în cazurile în care Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru nu cad de acord asupra câte unei chestiuni, tonul e calm, empatic, răbdător (sic!). Pentru mine, surprinzătoare nu este ati- tudinea lui Dan C. Mihăilescu, pe care îl știam conservator, paseist, calofil și tradiționalist, ci mai degrabă luciditatea prematură a mai tână- rului său companion. Mă așteptam ca dialogul dintre cei doi să se desfășoare sub forma unor tentative de convingere: Dan C. Mihăilescu să facă apologia retractilității contemplative, iar Ciprian Măceșaru – a impulsului viu, demola- tor, cuceritor. N-a fost să fie. Măceșaru nu se deosebește fundamental de Dan C. Mihăilescu în ceea ce privește obsesia pentru lucrul așezat, pentru așteptare, pentru emoția pură a rându- ielii. O spune, explicit, chiar el: „Nerăbdători, sărim peste etape, le ardem, neglijăm esențele, facem afirmații categorice şi încercăm să rea- lizăm lucruri fără a le cunoaşte natura intimă. Cam aici suntem, într-o grabă păguboasă, mereu îmbătați de virtuți mai mult afirmate decât dovedite, superficiali şi, în acelaşi timp, mereu nemulțumiți de condiția noastră. Zidim în pere- ții ce se tot dărâmă o parte a sufletului nostru. Ne aruncăm cu capul înainte, gata să cucerim ceea ce alții au cucerit după sute de ani de sta- tornicie.” Nu predomină, așadar, o dialectică, o înfruntare spectaculoasă a unor concepții diver- gente, ci mai degrabă găsirea tonului comun, amical, prin care se subliniază un anume tip de raportare la viteza înnebunitoare a vremurilor. Potrivit lui Dan C. Mihăilescu, rostul acestor extrageri din frenezia și obsesia grabei nu este neapărat acela de a-ți alinia comporta- mentul la retractilitatea funciară a personalității tale, ci mai ales privilegiul de a rămâne singur și de a te bucura de clipele frumoase ale regă- sirii de sine. Puși în fața propriei oglinzi, care e mai necruțătoare decât verva unui judecător „exterior”, ne găsim în cea mai pură și corec- tă formă a intimității noastre. Abia acolo, în autoevaluarea onestă, secretă și soft-autistă ne putem percepe în parametrii reali, netrucați, ai propriei dimensiuni (etice, religioase): „Cu cât creşte viteza, cu atât creşte vidul lăuntric. Din cât eşti mai la zi şi mai departe de tradiție, dintr- atât se amplifică dezrădăcinarea, dezorientarea, deznădejdea. Din cât te vrei mai socializat şi te consideri incapabil (sau oripilat) de singurătate, dintr-atât eşti mai pustiit, mai singur, copleşit de senzația de inutilitate: a ta, a celorlalți, a lumii. Pe măsură ce te îngreunezi cu tot mai multe accesorii, fleacuri şi capricii, te îndepăr- tezi de simplitate, autenticitate şi puritate. Devii

tot mai artificial, mai înstrăinat de sine, mai dezarticulat. Şi eşti tot mai departe de bucuriile fireşti, de naturalețe, de împăcarea interioară.” Discuția dintre cei doi participanți la acest dialog atinge și subiecte incitante, cum ar fi corespondența dintre răbdarea sexuală și feri- cirea imensă a închegării unei relații durabile. Ni se spune, hâtru și conspirativ, că gimnastica erotică incipientă, urgent-consumabilă și instant orgasmică nu e o garanție a liniștii conjugale, ci dimpotrivă. Cu cât acești pași se „ard” mai repede, cu atât intensitatea lor scade în timp, transformând bucuriile trupului într-un ritual fără conținut, într-o ritmicitate anostă și rutina- tă. Profitul așteptării nu este, deci, pur spiritual. Ea își poate întinde tentaculele și în zone unde, dintr-un elan prepuberal, lucrurile păreau sim- ple, imediat bifabile. Spre finalul cărții, poves- tea răbdării capătă și un nimb pedagogic. Se vorbește despre educația pe care părinții o dau copiilor lor și despre diversele modalități în care curiozitatea celor mici poate fi fructifi- cată la maximum. Ciprian Măceșaru vorbește, emoționat și emoționant, despre fiul său, Matei, și despre încercările luminoase și uluitoare (dătă- toare de mirări lungi și fericite) la care acesta își supune părinții zilnic. Răbdarea cu care privești dezvoltarea intelectuală și afectivă a propriului copil pare să fie, după cum sugerează Ciprian Măceșaru, cel mai mare câștig al acestei aven- turi care e întemeierea unei familii. Și, apropo de asta, Dan C. Mihăilescu le reamintește citi- torilor (a mai povestit-o în cartea de dialoguri cu Daniel Cristea-Enache) că replica cea mai inteligentă, cea mai plină de înțelepciune și cea mai comprimată a fost aceea pe care, la data căsătoriei lor, le-a dat-o bunica soției lui, care le-a sugerat, ca unor noi însurăței: „muică, să vă-ngăduiți”. În aceste vorbe simple se găsește, ascuns, secretul oricărei fericiri domestice, înțeleasă nu ca o capitulare, ca o cedare bana- lă și condescendentă, ci ca o eternă ajustare a egoului propriu la nevoile celui de lângă tine. „Despre nerăbdarea de a fi răbdător” aduce laolaltă stilistica elegantă a lui Dan C. Mihăilescu - cu obsesia lui pentru vocabula plină, rotundă, încăpătoare, cu mania sinonime- lor lămuritoare și cu apetența nedisimulată pen- tru arhaic - și eficiența austeră și poetică a lui Ciprian Măceșaru, aflat într-o fertilă interogati- vitate. Poate că ușor încărcată cu referințe livrești (ca într-o paradă de erudiție care îl poate sufoca pe cititorul neinițiat), cartea este un elogiu adus discreției, bunei cuviințe și răgazului edificator.

(Dan C. Mihăilescu, Ciprian Măceșaru – „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”, Humanitas, 2014)

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 15

Antologiile de poezie sînt de cele mai multe ori conjuncturale, de multe ori partizane şi reflectă gustul celui/ celor care le întocmesc. Au apărut, astfel, antologii “ale poeților româ- ni de pretutindeni”, firesc subîntitulate “cele mai frumoase…” iar între coperți erau/ sînt adunate producte care arată mai mult cazna decît valoarea autorilor. Nu mai exemplific, am făcut-o răspunzînd recent unei anchete a revistei “Euphorion”. În acelaşi timp antologiile, dacă respectă nişte reguli, nişte norme, reprezintă expresia unui moment literar, sînt ca un sondaj de opinie pe un eşantion reprezentativ. În literatura noastră lipsesc, din păcate, antologiile care să pro- voace gustul comun, pe cititorul neutru şi care să impună poezia de azi. În lipsa antologiilor făcute pe principii credibile, de critici credibili, poezia contemporană stă într-un con de umbră, departe de interesul public. Dacă unii critici de poezie, precum Al. Cistelecan, Gheorghe Grigurcu sau Nicolae Manolescu ar propune antologii după criterii/ gusturi personale, profesioniste, sînt con- vins că poezia noastră ar fi bine prizată, ar avea audiență. Îmi vine în minte, acum, “Lista lui Manolescu”, cu cei 15 – 20 de poeți, care anual, de vreo cinci, şase ani încoace, susțin “gala poeziei româneşti”, un fel de antologie vorbită a poeziei noastre şi care suscită (un oarecare) interes plus invidie (concretizată prin negare violentă adesea, firesc poate) din partea celor care nu se numără între protagonişti. Merg şi pe ideea că în literatura noastră cenaclurile au jucat un rol extrem de bine definit, au adunat energiile critice, au adus alături individualități care s-au pus în valoare una pe alta (Junimea, Sburătorul, Cenaclul de Luni, Universitas,

16 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Cenaclul Euridice etc.). Cenaclurile din ultima vreme, apărute mai ales în oraşele centre univer- sitare dar şi în zone mai puțin academice, dau

coerență unei vieți literare, culturale frămîntată/ fragmentată de condițiile exterioare, de centrifu- garea societății noastre în curs de europenizare. La Sibiu, la Cluj Napoca, la Iaşi, la Bucureşti,

la Piatra Neamț, la Bistrița Năsăud, la Craiova

(şi mai sînt şi altele care îmi scapă, evident) au apărut cenaclurile care frămîntă şi fixează (poate) noile formule lirice din literatura română. De asta, o antologie de poezie propusă de un cena- clu “profesionist” poate fi ceea ce numeam mai sus “un sondaj pe un eşantion reprezentativ”. Astfel, antologia de poezie a „Clubului de lectură Zero+” de la Iaşi, “Ziduri între vii” (Editura Zona Publishers, 2014) este una care reflectă realmente momentul poetic actual şi asta datorită faptu- lui că adună nume din zone diferite, promoții diferite, autori cu notorietate diferită, unii cu mai multe volume la activ, cu premii naționale, alții aflați doar la început de drum. Sînt voci multiple într-un concert reuşit. Selecția numelor şi a texte- lor aparține lui Paul Gorban, inițiatorul “clubu- lui de lectură” şi lui Vlad A. Gheorghiu, ambii conectați la fenomenul poetic actual, ei înşişi parte în antologie. Impresia generală, după lectura antolo- giei, e că avem de a face cu un concert „pe voci multiple”, diverse ca amplitudine, tonali- tate, miză. Dispunerea geografică a autorilor e complexă, sînt şi sibieni (Rita Chirian, Bogdan Federeac, Anastasia Gavrilovici), suceveni (Carmen Steicuc, Ioan Mateiciuc, Alexandra Negru, Florin Dan Prodan), botoşăneni (Manon Pițu), constănțeni (Amelia Stănescu), bucureşteni (Andrei Zbârnea), basarabeni (Maria Pilchin), alături de, predominant, ieşeni. Au mai citit la şedințele „clubului de lectură”, în ultimul an, Claudiu Komartin şi Cosmin Perța, însă aceştia nu au lăsat texte pentru a fi publicate în antolo- gie. Această „democrație” a „clubului de lectură Zero+” dă măsura generozității şi seriozității

celor care l-au inițiat şi îl susțin. Miza pare să fie una singură: poezia. Poezia lui Andrei Alecsa, care deschide antologia, debutat între timp cu volumul ”un shot de Ted. două de Sylvia” (Editura Charmides, 2014), pe care îl vom analiza separat altă dată,

e un amestec de funambulesc şi melancolie,

de recuperare temporală şi de risipire fizică. Poet format la „şcoala lecturilor esențiale” care transpar în texte, Andrei Alecsa stăpîneşte dis- cursul poetic, e ludic, cultivă, în general, „o gra- tuitate a gratuității” care îi permite să delimiteze o spațialitate proprie, în mijlocul unor peisaje comune, banale chiar, pe care le refuză apriori, lucrurile se sustrag, parcă, astfel devenirii temporale: “câteodată

auzi clopotele bisericii dimineața/ și nu știi dacă ești conectat la placenta lui Ion Meșter/ sau la cea a lui Pache Protopopescu/ câteodată toate podurile îți par la fel/ toate se traversează singure/ cu atâta autism/ de l-ar face mândru pe Esculap/ uneori te culcușești în ochii vreunei femei/ ca pe un pat de beton de la Aiud/ alteori nici măcar parchetul nu mai poate opri căderea/ sticlele de alcool rafinat/ bucăți sfărâmicioase de stâncă/ pe care nici laba piciorului/ nici strânsoarea degetelor nu se mai pot bizui/ îți amintești/ din ce în ce mai des/ în ultima vreme/ de piesa aia/ despre cum/ zborul și căderea se îngemănează/ pentru o fracțiune de secundă/ atunci începi să plângi mocnit/ de ciudă/ că pumnii de pastille/ te-au înșelat cu guri de copii teribiliști/ ce nu au văzut vreodată/ chipurile celor dragi/ estompându-se/ în plină lumină de iarnă.” (Oraşe suprapuse). Poet complet şi complex, Andrei Alecsa este pregătit pentru un parcurs spectaculos în literatura noastră. (Grupajul lui Andrei Alecsa ca şi antologia în sine, se deschide, din păcate, cu o expresie neinspirată, de o vul- garitate gratuită, fără susținere estetică şi poetică, situație care putea fi evitată cu eleganță chiar de către antologatori. Spune Andrei Alecsa în deschiderea poemului “La pescuit de morun în deltă”, poemul de deschidere al antologiei: “Te masturbezi de fiecare dată/ Când vrei să scapi de impresia/ Că undeva/ Cândva/ Ai văzut o spinare de sturion/ împarțind iremediabil Dunărea în două … etc. etc.” E limpede că poetul nostru nu e pescar de meserie, nici măcar amator, altfel nu ar fi con- fundat cele două practici. Pescuitul e, totuşi, o chestiune nobilă.) Poezia Cristinei Alexandrescu e un fel de poezie abțibild, autoarea cultivă minimalismul într-o atmosferă domestică; deşi miza este delib- erat mică, respirația interioară a versului este cuprinzătoare, surprinzătoare. Grupajul de față cuprinde notații scurte, autoreferențiale, descrip- tive, imaginația poetului/ poetei reține amănuntele care crează/ observă realitatea poetică secundă:

“mi-era sete mi se rupea câte-un fir de păr la fie/ -care miș-/ care a pământului din tine izvora câte-un val/ tsunami-ul din două mii patru nu mai interesează pe nimeni” (***); sau “există viața de după machiaj/ acolo vom fi judecați după cearcăne” (***); sau “prin pereții ăștia subțiri prin oamenii ăștia subțiri/ prin gesturile lor subțiri/ e ciment refolosit” (***); sau “când găsesc într-o pungă de/ semințe un/ miez murdar fără/ coajă/ îl bag în gură și aia e fericirea” (***). Cristina Alexandrescu e un poet de urmărit, poemul aforism îşi găseşte lesne cititori. Îi sugerez să caute şi să citească “poemele de metrou” ale lui Jacques Jouet (Biblioteca Apostrof, 2006), o sumă de “fleşuri” ale “imaginarului pseudo-realist” observat din goana metroului. Rita Chirian e déjà un poet în consacrare, autoare de volume de poezie intens comen-

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 17

tate, deținătoare de premii naționale importante

şi de funcții în structurile Uniunii Scriitorilor (preşedinte al Filialei Sibiu a USR). Ca orice poet care evoluează, rebrenduirea e o condiție

a prezenței în actualitatea literară, Rita Chirian

fiind un poet care îşi caută mereu formula lirică adecvată, care să o reprezinte. În antologia de față Rita Chirian îmbină prozo-poemele cu poe- zia liberă, expresia romantică cu dicteul suprar-

ealist. În toate poemele sale Rita Chirian refuză locul comun, “luptînd” împotriva banalității lumii înconjurătoare, împotriva unei vieți inerte

a eului personal, împotriva banalității expresiei,

propunînd mereu lucruri şi evenimente dintr-o irealitate imediată: “tristețea noastră pentru părțile încă sănătoase, și-apoi transparența acestor zile când crinii sunt vaporașe prin sânge, tristețea ca gloanțele oarbe, și tu ești un mort din care cresc rădăcini, am văzut râul născându-se, m-am gândit la cerul tău și l-am urât, am stat printre lucruri, a fost de parcă am smuls aripi, ce faci?, ce vrei să bei?, cât să înghiți din creier?, dragostea ta cere ceva de mărimea unui atom, dar invizibil, baloane roșii plutind, plec în tăcere și nu e un lift cu oglinzi, cercurile se fac dezastre mici, leagăne de copil, și golul e frumos, vorbesc despre cădere și cineva merge la câțiva pași distanță, de partea acestui om respirând foarte aproape trăiesc, și spun fericire și puțin somn printre gheme de sfoară, și spun nume simple ca pentru insecte, și blândețea nu-i unealta să îmblânzești, când sunt casă și nu ești acasă, și memorez fețe & contururi câștigătoare, și-n zori muzica spânzură în cap, un strat de gheață întinsă cât dorm, și vântul, și raze cuminți sub linia orizon- tului, ce nu te ucide continuă sub sângele cald, acolo rămân steagurile celor care renunță, cred cu mâinile și picioarele, amar este bun & pervers.” (staub). Rita Chirian cultivă suprarealitatea cu ajutorul analo- giei, stabilind raporturi inedite între elementele acestei lumi. Iar etalonul poeziei adevărate, în modernitate, se ştie, îl reprezintă asocierea a două elemente total distanțate, dar care sînt receptate ca apropiate prin forța metaforei. Acest lucru îi reuşeşte, din plin, Ritei Chirian. Poezia Larisei Danilov este una antiutopică, antimetaforică, discursul este cel care preia vocile poetice şi rolurile personajelor care se întîlnesc în peisajul arbitrar al “scenei” din interiorul textului. Poezia Larisei Danilov este situată chiar (şi) împotriva imaginii, cea care tutelează civilizația momentului, discursul liric este dinamizat de autonegație, logica internă fiind lipsa de orizont explicit: “În fiecare seară un

trecător îmi bate-n geamul de la etajul patru treizeci și unu/ mă întreabă de fiecare dată/ “ce șanse sunt?” să nimerească de trei ori pe noapte/ exact același corp/ pe care-l scurtase de câte-un nod/ pus în stomac/ cu/ cinci/ minute/ înainte./ întrebarea mă întrepătrunde mereu/ c-o stare/ de amorțeală/ grav-ăăăh/ pe care-o

amestec rhetoric/ scormonindu-mi pleoapele de con- cret/ două strofe mai la dreapta de etajul întâi/ mă trezesc cu gândul că ne-am putea trezi amandoi eu-/ foric cel puțin/ gândind/ ”Pe aici nu mai zace nimeni

”–/ doar o pieliță mai sare pe rană,/ vis-à-vis de para- noi-a de cu/ seară./ o voce țip-țip-ațipește de la geam :/ “Moș Ene-i dealer de praf somnifer.”/ (”psssst

mâine-l aștept cu

pungile pline.” (Mai puțin de trei ). Larisa Danilov poate evolua pe linia suprarealismului local sau european, are imaginație, are puterea de a topi “carnea concretului în acizii irealității”, expresie avansată de Hugo Friedrich în cazul multor poeți din noua avangardă. La debutul său în 2012, cu volumul “Dragoste cu acordul părinților” (Editura Feed Back; redactor Daniel Corbu) l-am creditat pe Bogdan Federeac într-o anchetă a revistei “România literară” drept unul din debuturile semnificative ale vremii, cu posibilități de evoluție pînă la a deveni un nume de referință în literatura română. Din păcate debutul său nu

a fost comentat la adevărata valoare, editorul/ redactorul care coordona la acea vreme editu-

ra, a scos un tiraj nesemnificativ, insuficient să ajungă chiar la juriile care acordă premiile care mai încurajează debuturile literare (Filiala USR, premiul Opera Prima de la Botoşani etc.), fără o circulație firească a cărții, fără o promovare pe măsura mizei debutului, adică “Marele Premiu

la Concursul Internațional Grigore Vieru, ediția a

IV-a, 2012”, cum scrie pompos pe coperta a IV-a. Important e, deocamdată, că poemele pe care

le-am citit în ultima vreme, sub aceeaşi semnătură, nu dezamăgesc, dimpotrivă. Poezia lui Bogdan Federeac relevă un realism care (îşi) refuză orice notă magică, o despodobire făcută cu program,

o antiutopie în care banalul se substituie temelor

mari, în final rezultînd o tentativă de mitologi- zare a realității, cu concentrări şi decantări de imagini care sînt adesea memorabile: “de la eta- jul 10 cutia de chibrituri/ se golește și se umple/ un plămân când sufocat/ când sănătos/ personaje pe covo- rul ars/ plămânul suntem noi/ și noi bătăile inimii/ în 22 de ani rămân la fel de necunoscute ca vecinul de la 9/ – dacă există/ e frig în draci și aeroterma nu mai face față/ – sigur nu există/ noi suntem existența/ acum un copac/ mai târziu eroi ce se joacă cu puța în nisipul/ de pe plaja unei mări pe care nu vei călca/ în cutia asta de chibrituri/ nu se simte miros de pucioasă/ iar bețele au ars/ și etajul 10 e un lift și covorul/ și turla bisericii din depărtare/ și luminile împânzind orașul tot un

lift/ și patul pe care nu ajungem/ e mâine de câteva zile și noapte deloc” (@gara internațională). În alte texte întîlnim reflecții şi proiecții onirice, într-un amalgam rostit sau abia sugerat, discursul eliptic rodind poezie şi după încheierea poemului: “chiar nu mai am nimic de spus/ acum te voi implora/ repetă-

duduie, te pot face să visezi

”)/

18 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

F���:�G������L�m��a��

mi

toate poveștile/ trăite/ nu sunt destul/ repetă-mi

naviga cu ajutorul ficțiunilor printr-o lume teribil

“am pornit furtunul de grădină cu mult înainte/ să te

toate/ pauzele/ toți copiii/ toate poveștile/ trăite/ nu sunt destul” (hard blues). Anastasia Gavrilovici cultivă iconoclas- tia şi teribilismul, ambele părți ale unei drame a ființei, proprii sau generice. Există o vagă nostal- gie anarhică, un gust al improvizației pe seama unei realități presimțite sub realitatea vizibilă. Viziunile sale sînt cînd cinice, cînd duioase, textul

adună ca un bulgăre de zăpadă care are drept

se

de materială şi de concisă, pe care o stăpîneşte/ supune cu o mare voluptate a verbului/ versului:

cunosc acum îmi ruginesc unghiile sub ochi/ așteptând căldura ta/ să mai poată schimba ceva în corpul meu/ din care sufletul încearcă să scape/ la volanul unui tir plin cu dinamită noaptea/ prin sat la bunicii mei unde e liniște și lumină/ doar de la combinatul chimic pe care mi-l amintesc și azi/ ca pe o surpriză de ou kinder

miez un bulgăre de pămînt sau o piatră banală în fond, dar care devine importantă prin referința poetică: “ca nişte sârme care nu/ îndreaptă dinții/ în

găsită în/ toaleta personalului de 4:30am bacău piatra neamț/ dimineață fierbinte în care revăd/ asasinarea lui kennedy la un televizor portabil/ și țiganii cântă

cameră tabloul electric indică/ răsăritul. îți întinzi spre mine brațele/ ca nişte dresuri în virtutea celui mai/ fru- mos automatism strig/ prin țevile vecinilor raşchetez/ cu şurubelnița/ voma uscată de pe lucruri fără/ noimă care mă aruncă peste parapeții zilei/ am înțeles totul şi nu/ m-am împotrivit iubirea e un/ animal eutanasiat cu care/ trăieşti îl mângâi/ până se-mpute/ în noaptea

înainte să fie aruncați din mers/ în canalul de acumu- lare/ tatăl meu cu-n revolver face curățenie-n cer/ și nu ating apa că oasele pocnesc odată cu gheața/ și privind te întrebi cu ce folos toate astea?” (ape mother). În textele din antologie – ca şi în cele din volumul “Fratele mut. La nord apa e curată” (Editura Paralela 45, 2013) – sinteza dintre suprarealism

aia

ne-am zâmbit/ glorioşi ca nişte păsări împăiate

şi existențialism conduce la realizarea unor mici

am

fumat/ până la demență am dat naibii aşteptarea/

scenarii care au drept fundal absurdul existenței

oricărui sens şi a fost în regulă oricine poate/ avea o criză spui acum când în cabluri/ creierul/ atârnă cu ochii cusuți/ oameni/ cu cârjele în aer se năpustesc/

privit însă cu îngăduința autorului care dipune (netiranic) de lumea pe care o descrie. Unele texte au ritmul unor balade onirice, în stilul america-

din

cârpa asta crezi tu că vor curge bomboane?/ loveşte

nilor din generația beat, altele sînt proiecții ale

cu încredere toate/ s-au întâmplat şi tăietura rămâne/ acolo/ cu sau fără copci” (noaptea albă a poeziei,

unui “protocol” erotic care (re-)defineşte nos- talgia care preia vibrația clipei abia consumate:

a

muzicii şi alte mici dezastre personale). În

“draga mea, nu mai contează nimic/ din ceea ce încerc

poezia Anastasiei Gavrilovici substanța lumii este precară, forma este grotescă, fiziologia acesteia este deturnată de la firesc. Cuvintele însăşi devin impure în contact cu realitatea descrisă. E o voce poetică de urmărit. Vlad A. Gheorghiu are talentul de a

să-ți spun poemul acesta/ nu a ajuns în cartea mea de debut/ pentru că a apărut mult prea târziu între timp tu/ continui să te plimbi prin casă doar în cămașa uitată/ la tine când am plecat în grabă fără să-ți spun/ unde sau de ce încă miroși cana de cafea/ din care odată băusem ce ai pregătit cu mult/ prea mult lapte și

odată băusem ce ai pregătit cu mult/ prea mult lapte și www.zonaliterara.ro 2015 / 1-3, ianuarie

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 19

Foto: Vlad Ivancu

obiceiurile tale/ nu se schimbă niciodată parcă știu/ că în fiecare dimineață te trezești greu/ și nu mai amâni alarmele nu mai plângi/ că ți-a trecut rămâi singură și bosumflată în/ raiul tău și zgomotul ușii de jos te îngână/ și afară plouă/ și eu doar la tine mă gândesc/ zână.” (când vine dimineața). Paul Gorban este unul din cei mai promițători poeți din generația tînără, autor al cîtorva volume de versuri bine primite de critică (ultimul volum “Caii din Perugia”, Editura Paralela 45, 2012). Poezia sa este un amestec de baroc şi melancolie, de fugă din realitate şi regăsire într-o intimitate vulnerantă, în care sen- timentul îşi trăieşte umilința în fața rigidității/ agresivității vieții: “aşa mi-a venit într-o zi [când nu mai aveam linişte/ când mai multe lucruri mărunte şi scandaloase/ se ascundeau prin casă respirându-mi pe întuneric/ pe lumină sentimentele cu care i-am îndopat pe ceilalți]/ să desenez pe parchetul negru un nud de cretă/ un nud grațios ca o păpuşă de porțelan/ [şi privindu-l mai multe zile cum umbla prin/ apar- tamentul meu cum dormea în patul meu/ cum se bălăcea în ligheanul uriaş de plastic/ cum strălucea ca fosforul când închideam lumina/ i-am spus că nici un om nu-i va putea desena/ chiar şi din mai multe

încercări chipul care/ i se mişcă prin aer chipul care fără îndoială/ face diferența între mine şi el] atunci nudul de cretă/ a aşteptat încă o zi şi încă o noapte/ şi cât se poate de tăcut a coborât cu liftul din bloc/ [de mai multă vreme îl aştept pe furiş să apară/ în fața ferestrei mele ca şi când ar veni să îşi privească/ fratele de dincolo] acum zilele precum o tornadă/ s-au aşezat între noi [eu o halcă de carne/ el o nesfârșită urmă de cretă peste amintirile/ şi lucrurile mele mărunte şi scandaloase]” (nudul de cretă). Poemele sale sînt coerente la nivelul unei anumite epicități lirice, universul sinelui se suprapune peste universul tuturor, cuvintele preiau intimitatea şi o afişează cu ostentație. Am putea face, aici, un rescurs la o anecdotă mult promovată cîndva, care reia un dialog dintre pictorul Degas şi poetul Mallarmé. Degas, care mai scria şi poezie, i-ar fi spus lui Mallarmé: “Meseria noastră e infernală. Nu izbutesc să fac ceea ce vreau şi totuşi sînt plin de idei”. Răspunsul lui Mallarmé a fost fără echivoc:

“Scumpe Degas, versurile nu se fac deloc cu idei, se fac cu cuvinte”. Poezia lui Paul Gorban nu este nici descriptivă, nici nu se încurcă în “sinceritatea afectivității”, ea este expresia unei candori care se îmbracă în cuvintele potrivite: “sunt vulnera-

care se îmbracă în cuvintele potrivite: “sunt vulnera- 20 / Z on@ L iterară / ianuarie

20 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

bil dimineața când inima mi-e plină cu visele/ care toată noaptea au încercat să mă disciplineze/ atât de vulnerabil sunt încât îmi tremură/ peste nudul din oglindă lumina străfulgerată/ prin piele şi oase lumina proaspătă de la marginea neantului/ pe lângă trup mâinile mele lungi/ atârnă ca nişte fire de păianjen/ şi am impresia că înăuntrul trupului meu un păianjen/ se zvârcoleşte de mama focului ca şi când/ lumina care se strecoară prin piele şi oase ar fi un vânat/ mă încântă ideea de a şti că/ peste trupul acestui nud din oglindă/ noaptea când cerul calm/ intră în plămâni ca într-o gură de şarpe/ chipul meu înțepenit în fotografi- ile tatălui meu/ se ridică deasupra mea şi caută prin artere/ printre celulele albe şi roşii viața-mi blândă ca un animal/ viața care în fiecare dimineață/ răsuceşte în mine un nou bărbat” (nudul din oglindă). Asupra poeziei sale vom reveni, oricum. Mădălina Ionela Grosu scrie în registru minimalist, poemele sale sînt developări afec- tive, jubilații melancolice care au drept miză o mitologie a spațiului comun, familiar: “desigur viața e o cafea tare/ negrul ei mă ajută o barieră între mine şi tipul care îngrijeşte/ autostrada din Milano/ scrisul ăsta mă rupe/ tată/ e o supă proastă de restau- rant o uşă/ trântită în nas/ cicatricea e înăuntru cu viermele ei/ scândura patului are rol/ de femeie mută/ de insomnie/ de vaselină grafitată/ tehnic vorbind e mai ușor să întind pieptul/ despicat de când/ s-au relaxat mușchii/ par cutii goale de pantofi/ te iubesc tată. o tată/ inventez pentru tine o frizerie o rețetă culinară/ de post/ îți tricotez costumul de mire/ pleci de lângă mine onest şi definitiv îți/ cresc plete și o limbă bolnăvicioasă aseară țineai/ furculița între dinți mai bine/ mi-ar fi plăcut să ne întindem amândoi/ pe asfalt să ne înghită haosul ăsta/ de provincie/ ca pe niste puișori uzi de ploaie. dincolo/ să fim doar două trupuri înfipte într-o pâine” (schiță de dimineață. tata). Poemele din antologia de față ale Mădălinei Ionela Grosu sînt reflecții ale unei frici, ale unei sensibilități care nu intră în dialog cu spațiul în care viețuieşte/ supraviețuieşte. Dacă va continua să scrie poezie, în condițiile în care studiile de medicină/ farmacie o trimit în zona practicii şi a unor alte perspective socio-umane, prevăd un parcurs interesant, în zona unei introspecții care vor face din cuvînt cuțit care să despice (de ce nu?) inexprimabilul. Cu ceva vreme în urmă, (cred că prin 2007?) am fost între cei care au remarcat public, laudativ, în scris, poezia unui … plagiator care furase versurile lui Emanuel Guralivu, textul meu din “Convorbiri literare” despre cartea incriminată fiind momentul/ prile- jul în care autorul îşi recunoscuse pro- ductele literare înhățate de plagiator. Poezia lui Emanuel Guralivu, care are la activ deja cîteva volume publicate, este expresia

unei captivități într-un sine care nu se lasă văzut, cucerit. Conflictul dintre eu şi realitate este unul tensionat, poetul îşi lasă propria ființă pradă textului care se scurge în ființă/ trup ca într-o cameră vraişte: “muzica lor ca o lamă tocită/ glasur- ile: repezite lovituri de orb –/ au îmbătrânit cuvintele în gura lor/ laolaltă cu dinții –/ umblă din loc în loc/ se lovesc de lucruri de parcă/ prin durere/ îți mai poți aminti –/ lamă tocită muzica lor/ mă umple de vânătăi/ în gura lor cuvintele au îmbătrânit/ laolaltă cu dinții –/ au aşteptat prea mult – iată/ deschid toate uşile toate ferestrele/ ca şi cum îmi deschid/ aspra cutie toracică” (lamă tocită muzica lor). Emanuel Guralivu poate evolua spre poezia “exteriorității”, chiar a socia- lului, în multe texte există premise ale deschiderii discursului poetic spre teme ale unei actualități care poate fi surprinsă în/ de imaginarul poetic. Poezia lui Matei Hutopilă este spontană şi eliberată din canoanele “sublimului” estetic, are o sinceritate care se confundă cu hîtrenia, eul poetic se expune intemperiilor clipei. Poezia lui este vitalistă, neastîmpărată, flashbackurile pre- iau energia unei situații, a anecdoticii cotidiene şi o imprimă cuvintelor. E mai apropiat ca ton şi retorică de poezia optzecistă, decît de “doămiiştii” în mijlocul cărora evoluează: “îți pui data nașterii pe un site și-ți spune/ ce zi a săptămînii era atunci/ ce zodie ești/ a cîta zi din viața ta e azi/ cîți oameni și ce vedete s-au născut o dată cu tine/ care-i bioritmul tău pe perioada următoare/ cît mai ai pînă la pensionare/ cîte bătăi de inimă ai avut de la naștere pînă acum/ sau cît de lungi ți-ar fi părul și unghiile dacă nu le-ai fi scurtat/ de ziua de naștere la muncă trebuie să duci prăjituri și suc/ ca să primești un cadou/ acum cîteva luni rămăsesem fără bani și totuși/ am scos 35 de lei pe toate cărțile primite de la colegi de-a lungul timpu- lui/ SF-uri proaste, un ghid de conversație subțirel și vai de capul lui,/ un album foto kitschos cu ce e mai „interesant” și „altfel” într-o țară, desigur, exotică/ acum cîteva zile albumul încă era pe raft la anticariat, cu 180 de lei/ au zis ei în ședințe „domnu’ poet, aici se muncește, nu se scrie poezie”/ dar au zis și „ce să-i luăm de ziua lui, cărți, normal, luăm ceva de la tonetă că trec zilnic prin față”/ se cîntă mulțanitrăiască, se pupă pe obraji,/ colegele sînt de la an la an mai grase și mai nesuferite/ nu, n-o să pleci, nu de bunăvoie, ești prea laș pentru asta/ încă o căutare pe net și afli că speranța de viață a ajuns în țara ta pe la 75 de ani/ dar dedesubt scrie că-i 70 de ani la bărbați și 78 la femei/ apoi poți face un test unde te întreabă dacă bei dacă fumezi dacă ai avut oase rupte/ dacă ai avut boli și de care cît dormi cît muncești cît alergi etc etc/ și primești o estimare personalizată/ pe scurt, în ritmul ăsta nu prinzi pensia/ și mai pune accidentele – șanse de aproape 1%, estimare pe întreaga viață/ se pregătește un protest anti-guvern așa că o să mă uit cînd mă-ntorc pe/ rata divorțurilor/ rata criminalității/ rata poluării/ indicii de corupție/ incidența diferitelor

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 21

boli/ (pe drum mă gîndesc/ care-s șansele să-ți iei un

pulan peste bot de la jandarmi/ la o astfel de manifes- tare/ în est” (şanse). Matei Hutopilă este un poet de urmărit. Pe Livia Iacob o ştiu de la primii paşi poetici, de la vîrsta şcolarității, cînd setea de lectură era o condiție subînțeleasă a evoluției creatoare. O regăsesc la o vreme, acum, cu cîteva cărți la activ, scriind o poezie confesivă, scrisori către “un nimeni” materializat, oracular, mai mult cu stări decît cu cuvinte: “Pe laptopul meu/

te simți/ liberă şi să crezi că toate/ disputele și contro- versele minții noastre se vor/ strânge într-un punct

fix/ fără/ mâncarea rece din dimineața trecută” (toate

gîndurile răsuflate). Unele texte, deşi condensate, au ceva din atmosfera ostil-amară a prozelor unor Palahniuk sau Kerouac: “îmi amintesc/ zilele de sub/ pasaj în care/ nu îmi aminteam nimic/ noaptea aceea/

îmbrăcat cu un tricou Slipknot puțind/ a iarbă cosită/ pluteam printre cutii de bere spuma mi se imprima

pe tricou/ zeii noștri erau oameni și nu aveam nicio

grijă/ aveau bani cît aveam și noi/ mîncau și borau de

o

broască țestoasă./ De la Lidl./ Mică, fermă,/ cât o

la nopțile nedormite/ zeitățile de la periferia societății/

amintire: bățoasă./ Nu zice nimic./ Mă aşteaptă s-o

cu

mallurile și teatrele și filarmonicile lăsate în urmă/

mut./ Dintr-un loc în altul./ Caută casă./ Litera a,

ne

scufundam în mlaștini călare pe animalele lor/

drăcoasă./ Litera e, veninoasă./ Unde, Doamne iartă- mă,/ să-şi găsească luminiş/ în obscura punctuație/ a rănilor noastre?/ Şi mă descoasă./ Îi spun povestea cu tine./ Nu prea frumoasă./ Sufletul meu plânge./ Inima

noapte adîncă nu mai vedeam nimic/ tricoul meu imprimat cu frunze moarte/ udat de sângele celor pe care nu i-am ucis/ zeii morți pe care moartea nu i-a putut ucide niciodată/ hoiturile animalelor de care

coasă/ istoria de-a fir a păr/ şi o cheamă în casă./ Odaia

corbii hienele nu s-au putut atinge/ zilele pe care nu

e

plină de tine,/ e plină de noi şi-ar vrea să ne uite,/

mi

le mai amintesc/ scufundate în transpirație/ tricoul

e-atâta durere aici că nici câinii/ nu vor să mai urle./ Însă țestoasa îşi vede de legile ei/ cum ar fi nemurirea:/ în unu, în doi sau în trei./ La morgă, ştiți cu toții,/ ploua în ciuda ei.”(Amintire peste care ploaia în genunchi se aşază). Multe poeme ale Liviei Iacob se constituie într-o metaexistență, retorica poetică este parte a unui exercițiu de deziluzionare a faptului cotidian: “De unde oare aş putea începe/ o ceartă cu tine?/ Unii ar zice că mă iubeşti prea mult,/ alții că mă suni prea insistent,/ alții, cei mai aproape de adevăr,/ adevărații, în fine,/ ar susține că inimile noastre bat la unison/ şi că, de fapt, eu nu am inimă pentru tine,/ alta decât aceea care se consumase stând

mirosind a iarbă cosită/ zeii merg călare pe animalele lor/ noaptea deplină a animalelor moarte” (zei şi ani- male celebre). Naiv – sentimental în ceea ce ne propune acum, Anton Lascu poate miza în perspectivă pe coarda sincerității, dar după o necesară baie de lectură în apele mereu tulburate ale poeziei congenerilor, a poeziei de bună calitate de la şaizeciştii noştri încoace. Îi lipseşte “răutatea” în ceea ce priveşte abordarea “subiectului poetic”, poate depăşi această stare prin exercițiu, mult exercițiu. Şi multă lectură. Iată un fragment care probează inconsistența poetică a textelor din

la

rând// la atâtea cantine spitaliceşti/ încât nu-şi mai

antologie: “O singură şi Mare Dragoste pentru viața

dorea să mănânce vreodată/ grătar cu cartofi prăjiți/ şi

mea./ Am citit pe undeva că după stele stă ascuns/ un

totuşi cantinele spitalelor/ nu sunt chiar atât de rele,/

neştiut de sine plâns./ Credința în Iubire nu e rea, e

şi

chiar cu moartea ta,/ sper să mă fi înşelat, sper ca ea/

totuşi în ele/ te poți întâlni cu câte cineva,/ uneori

creația Lui/ şi mereu ne aminteşte de cu totul altceva./ De imaginea ta, acolo unde trupurile/ ni se întâlnesc

să nu fi fost trecătoarea aceea încărcată/ cu bonuri

în

linii feline,/ mai sublime decât tăinuirea arşiței

de masă/ şi mai sper ca ea să fi lăsat acasă/ toate desagile cu fotografii despre tine şi tata/ care, trebuie să recunoşti şi tu,/ pentru o bucătăreasă gurmandă/

mele,/ din arta de a nu te vedea/ în arta, arta de a nu te uita,/ Ne îmbrățişam noi pe un astru,/ iar pe fața mea se zvârcoleşte/ o subțire carne de sihastru./ De

erau un desert/ cu trufe de-a gata.” (Amintire în doi părinți pierduți). Poet al unor notații auto-proiective se dovedeşte a fi Laurențiu Gabriel Istrate, poezia este un seismograf al propriilor eşecuri, auto- rul se ceartă deseori cu lumea înconjurătoare, inclusiv cu hîrtia pe care scrie. Viața însăşi este efectul secundar al unei boli nevindecate/ nev- indecabile: “îți simt respirația/ tu ştii că nimic nu

ce îmi obligi sângele să fiarbă/ precum o flacără de foc albastru? etc. etc. “ (Poemul sfârşitului de august pentru GabrieLeila). Poezia lui Ioan Mateiciuc se constituie în scenarii dramatice dintr-o lume a cărei rosturi sînt minimalizate, obiectele şi oamenii se întîlnesc doar ca să se respingă, cerul şi-a vărsat pe pămînt misterele, îngerii, deasupra e un gol în care orice orizont se îneacă: “dacă în loc de inimă mi-ar crește

durează/ mai mult de-o clipă/ în afară de/ celebrele

un

măr/ probabil nici fluturii nu ar mai bate la ușă/

sporovăieli și locvacități/ despre guvernările autoim- puse” (untitled); sau: “vine vremea când stocul de/ soluții argumente repere se/ epuizează/ câini și pisici ne vor/ citi/ operele scrise cu/ membrele și mădularele amputate” (untitled); sau: “gesturile tale sunt/ ale mele/ pentru asta nu ai nevoie de justficări/ trebuie să

bărcile nu ar mai zbura atât de des alb-negru/ sigur prin ceruri un bătrânel s-ar plimba/ trăgând un cărucior cu sticle de bere/ dacă în loc de brațe mi-ar crește un înger/ probabil străzile vor avea nume de poeți/ eu cu ilarie vom evada pe zidurile psaltice/ sigur prin ceruri un bătrânel s-ar plimba/ trăgând un

22 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Pa���G���a��&��������a��.�F���:��a��a�Ga���������

Ș���a��Ax������L�����A����������A��x��a���������

cărucior cu sticle goale”& nbsp; (yesterday poate fi joi sau oricine se ispitește cu îngeri, III). O atmosferă de carnaval bîntuie această lume din texte şi dacă tot e carnaval chiar şi incongruențele sînt iertate, imaginile kitschioase fac şi ele parte din acest peisaj în care nici apocalipsa nu mai are ce rezolva: “tot timpul pe calea ferată cu tălpile ude/ îngerul încearcă să se recompună ca un lego/ înainte de a veni trenul cu deținuți ai păcii,/ bătrâni legați la ochi cu șină de cale ferată/ încununați până sub carne cu crini de os,/ păsările călătoare răstignite peste dumnezeu/ cu suflare de duh te leagănă și te piaptănă/ până când, până când va trece ca în vest/ glonțul prin mâinile pianistului nebun/ planeta se va opri trenul o să tacă/ bătrânii vor bea votcă pe neștiute/ vor face dragoste ghemuiți în prăpăstiile pașilor goi” (ca în vest pianistul se împușcă ultimul). O decantare a limbajului poate da un sens mai precis discursu- lui poetic, textului. E un poet de urmărit. O poezie a solemnităților, uneori vane, scrie un veteran al spațiului public, traducător, poet, jurnalist, Friedrich Michael, cu o retorică uşor desuetă, dar frumoasă exact prin răspărul pe care îl aduce în contextul tonului generațiilor şi promoțiilor actuale: “Pe Insula Morților îți odihneşti/ trupul bătrân, fericitule, tu care/ adesea ai stat la masă împreună cu zeii cei mari./ Plin de flori roşii şi albe/ este mormântul trecerii tale/ nevinovate prin lume,/ pe insula stâncoasă/ unde doar păsările mării/ îți țin tandră tovărăşie./ O, mai puțin de o

clipă a durat/ fericirea şederii în aspre ținuturi/ ale exilului tău voluntar,/ departe de patria-ți dragă,/ de care doar polifonia cântecelor/ îți mai amintea uneori./ Dar prin moarte ai ajuns iar acasă/ Acum eşti din nou împreună cu zeii, invitat de onoare la ospețele lor,/ în Tian-Şan-ul celest de dincolo de ființă./ Colo jos, între ape, doar un mormânt/ îmbrăcat în flori albe –/ ca sufletul tău –/ şi roşii, ca sângele Domnului,/ mai aminteşte drumeților/ că te-ai bucurat împreună cu noi,/ muritorii, şi, generos ca un rege/ ne-ai dăruit, din sufletu-ți larg,/ poezia.” (La mormântul poetului Ezra Pound). Insula Morților este, probabil, San Michele, din apropierea Veneției, acolo unde sînt îngropați, între alții, Ezra Pound, Joseph Brodsky şi Igor Stravinski. Giuseppe Ungaretti dedica şi el o poemă acestei insule, apărută în româneşte sub titlul „Sunt o creatură”: „Ca această piatră/ din San Michele/ atât de rece/ atât de seacă/ atât de respingătoare/ atât de total/ lipsită de suflet.// Ca această piatră/ este plânsul meu/ care nu se vede.// Moartea/ se plăteşte/ trăind”. Alte texte ale lui Friedrich Michael sînt cogitații pe seama sorții greu de consolat, de îndurat, a omului- individ: “Cele zece mii de lucruri/ cresc în tihnă/ sub cerul înstelat./ Omul e doar unul dintre ele./ Dar lucrul perfect/ topit este în celelalte ființe/ precum apa ghețurilor primăvara/ în toate cele zece mii de râuri.” (Identitate) Între lucrurile şi locurile comune din poe- zia Ioanei Miron descoperim şi imagini care ne

din poe- zia Ioanei Miron descoperim şi imagini care ne www.zonaliterara.ro 2015 / 1-3, ianuarie -

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 23

determină să credem că evoluția este posibilă. O imagine-expresie precum “desfăcându-mi sânii pe masa săracilor” este promițătoare în mijlocul unui text care nu duce prea departe: “De-abia născută/ şi cîteodată/ trecătoare/ vechile versuri/ mă-nzestrară cu ochelari/ în jurul unui/ nimb de întuneric/ îmi voi plăti

datoria față de toți cei ai mei/ cu daruri terestre,/ petală cu petală,/ sepală cu sepală,/ solz cu solz/ desfăcându-

mi sânii/ pe masa săracilor/ tu ieşi din țărînă/ fără

durere,/ fără de țintă,/ azi dimineață/ m-am trezit/

cu numele tău/ pe buze/ mi-am amintit/ un nume de

piatră/ frumos la vedere/ cu vocalele alcătuind la bază/

un crin metalic,/ strălucind spre soarele şi luna/ de

la-nceputuri.” (***). Alt text începe bine: “trebuia să-mi iau adio de la cuvinte:/ ca şi cum ar fi fost un mineral radioactiv” dar continuă într-o vorbărie fără şir şi fără rost: “… pe care atunci îl descopeream/ gata să încolțească şi să se nască,/ la căldură/ numai mişcarea lor/ a descifrat enigme,/ a rupt în bucăți,/ a zămislit omul/ astfel,/ mintea ta n-a mai ştiut ce-i odihna,/ până când/ o nouă alcătuire/ însîngerată,/ biruitoare/ a schimbat totul” etc. etc. etc. Destul de vioaie textele Alexandrei Negru, un limbaj ca o recuzită poetică bine articulată, în text se întîmplă lucruri dramatice, grozăvii, “patul sărac e un abator de dragoste şi teroare”, miza poeziei nu e, totuşi, să o transformăm într-un bau- bau, ci să umplem cu ea distanțele dintre oameni:

“Aşa se simte oraşul acum/ în culori tari paralizante de opium/ înțepături de insecte pe piele apoi întinderi de muşchi/ guri toxice de îndrăgostiți muşcându-se între ziduri/ - şi-i vară chiar şi în adâncul mortului./ când

patul meu sărac e un abator de dragoste şi teroare/ din care coborâm la final în perfuzii/ cu trupurile roase cu

organele slăbite/ - ezităm la fiecare încercare de a tăia cusăturile dintre noi/ pentru că asta ar însemna să ne lăsăm sângele pe întuneric./ când împărțim aceeaşi demență a taților noştri/ pe care o urâm atât de mult/

şi ne purtăm armele pe dinăuntru şi frumusețea/ - nu

a mai rămas nimic sănătos aici/ iubitule/ nimic de

salvat/ stăm cu gâturile prinse în aceeaşi funie.” (aşa se simte oraşul acum). Deşi nu întotdeauna ştie ce spune, sînt posibilități de evoluție. Un poet format este Lucian Parfene al cărui cinism liric îmi aminteşte de poezia lui Dorin Spineanu, din anii `80, cînd un poem pre- cum “Faruri negre” (de regăsit în revista “Opinia studențească, nr 3-4/ 1981; o spun pentru rigoare) făcea carieră printre cititorii vremii. Iată poemul lui Dorin Spineanu, nu mă pot abține să nu-l caut şi să-l pun în circulație, copiat atunci în jurnal de către Aurel Dumitraşcu: „Ucigător de trist, blues-ul

atunci/ Uitasem totul, totul, totul

aripi murdare, urme/ De sînge. Ploua. Veni// Femeia

/ Lanțuri de fier,

înecată, spuse. Nu, nu/ I-am răspuns. Nu mai era/

Nimic de răspuns. Ploua. Ei/ Măturau strada cu faru-

rile lor// Negre. Strălucitoare erau/ Şi

“Confesiunea ta

frîntă,/ Imaginea, jocul subtil de cuvinte/ O adevărată

orgie de aer, de”// Nemişcați, în ploaia neagră/ Bărbați

şi femei. Lanțuri de fier/ Aripi murdare, urme de

nu mai

ploua şi nu mai veni/ Femeia înecată. Altă dată,

Niciodată, nu, niciodată! “ (Faruri

negre). Iată, acum, un poem de-al lui Lucian

sînge.// Uitaserăm totul. Totul. Totul

da,/ Altă dată

/

Şi

Uitaserăm totul. Totul. Totul da,/ Altă dată / Şi 24 / Z on@ L iterară /

24 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Parfene, un bacovian care nu îşi reprimă cinismul

şi imaginația : “Ea are țîțe tari de oțel şi pîntec lami-

poarta cimitirului din sat/ când a murit l-au îngropat

la poartă/ nu era loc şi l-a luat dumnezeu lângă el pe/

nat sudăm, sudăm… electrozii aruncă scîntei în jurul nostru totul e inflamabil suntem o bombă cu ceas,

iconarul nicolae să mănânce fasole împreună” (nico- lae iconarul).

sânge în coşul pieptului./ Sub scobitura suprasternală,

nebunia ne cuprinde, muncim din instinct, cu patimă, ca nişte caracatițe care scurmă fundul oceanului în

Poemul care dă titlul antologiei aparține, observ, lui Manon Pițu, o poetă care glosează

căutarea unui loc unde să moară… sudăm

o inimă

pe marginea libertății în interiorul textului poet-

de tablă de altă inimă de tablă ne place munca asta derizorie, simplă ne place să vedem cum liniile se unesc

cum din țîțele ei blegi se înalță catedrale sudăm ce puta madre!” (***). În alte texte complexe meditații au la bază viziuni suprarealiste, Lucian Parfene se substituie unui personaj, Parffy, o creatură care se naşte la intersecția dintre țeva puştii şi poc- netul care se naşte: “Sunt un sălbatic, crestătură pe țeava pistolului, mă dau şi eu după glonț, îmi accept

ic, lucru probat cu destulă fantezie a dicteului automat de altfel: “Un interlocutor,/ unul mai nein- teresat de lozul/ de sub ultima matrioşkă./ Un ghem de

un delfin cannibal/ îmi zgârie vocea spre-a mă face/ binevenită la o cafea într-un oraş străin./ Nu m-ai iubit pe mine nicio clipă./ Mâinile unui adult/ înghe- suie sub o căciulă tricotată/ un păr de nestăvilit./ O reclamă însoțeşte graba îmbrăcatului,/ brațe obraznice

soarta, inerția, stau şi privesc pe gaură

mortul de la

îngână toamna/ şi răstoarnă vremea, uimind vân-

capătul țevii

v-am spus eu

am ochi pentru tot, am

tul…/ ”Tonight we are young/ & we ll put the world

ambiție, da

nu sunt un criminal

nu sunt ceea ce

on fire”./ Nu am avut niciodată douăzeci de ani./

vă imaginați

am o funcție statică, inerțială, mai bine

Oamenii sunt arareori atât de liberi.” (Ziduri între

mă facea mama pro-ie-ctil, era mai simplu. Da

acum

vii). Poezia sa poate fi încadrată în ceea ce numea

eram departe

nici chiar aşa departe ca un glonte fără

Hugo Friedrich “poezie alogică”, o ipostaziere

țintă

da eram. Acum

mă mulțumesc cu geamatul

a fanteziei care îşi primeşte conținuturile pasiv,

care se aude, din cine ştie cine

Da

Sunt un pocnet

fără a le ordona: “Ca un specialist în duminici,/

ciudat, îmi zice Parffy

sunt fară scrupule, sunt rău,

Cântăresc/ Nonşalanța cu care pierd fumătorii vremea/

sunt

pe urmele tale negre de fum!” (Parffy).

 

Şi calcarul după-amiezelor/ Ce împunge timpanele şi

Poezia Mariei Pilchin pendulează între

tulbură soarele./ Îmi plesnesc degetele./ Îmi fumegă

o

tristețe tonică şi o melancolie care recuperează

ochii./ Mai binele meu – doar cafeaua./ Mă-nvelesc cu

datele memoriei, între un spectacol burlesc în care totul este scos în stradă şi o rostire incantato- rie, reținută, în sotto-voce: “în oraşul acesta mâncat de cari/ în târgul acesta de la margine de lumi/ timpul are frumoasa proprietate/ de a se domoli în lucruri/ oamenii fiindcă Heidegger/ s-a născut în altă parte/ îşi trăiesc istoria în lucruri/ toate evenimentele se consumă în mici/ bagatele care pot fi ținute în mâini/ indivizii în acest oraş/ au mâinile foarte frumoase/ aşa cum tot ce fac ei se reflectă/ în aceste membre superio- are/ ale existenței lor/ au fost câțiva care au încurcat/ susul cu josul şi au umblat în cap/ în fața orăşenilor mirați/ în oraşul acesta arlechinii/ îşi au reşedința circul e închis/ iar showul a ieşit în stradă/ arta toată a fugit afară/ şi acum face trotuarul/ în oraşul acesta zăpezile/ au proprietatea de a nu veni uneori/ păcat căci savanții au descoperit că/ timpul are o legătură ascunsă/ una ce ține de cantitatea troienelor/ pe cap de locuitor” (oraş fără zăpezi). În alte texte sînt recu- perate datele arhetipale ale unei lumi rămasă în cenuşa istoriei şi a vremii, portretele sînt anecdot- ice, amintind de Marin Sorescu, din “La Lilieci”:

“nicolae boboc venind într-o zi de la târg/ unde-şi vânduse semințele de porumb/ îi spusese unei gospo-

dine cu ochi frumoşi/ că vânduse icoane un car plin/ de sfinți pictați şi înrămați/ altă duminică dimineața bunica se trezise/ trăsnită cu femeia la poartă care venise/ să cumpere chipuri sfinte şi înrămate/ altă dată la un pahar de vorbe cu un prieten/ zicea că l-a văzut pe dumnezeu/ murdar de fasole făcăluite pe la gură/ la

o piele amară/ Să-mi pot prinde-ntre pumni/ Ţeasta

zbârcită şi în flăcări./ Liniştea/ Se târăşte pe un perete curb./ Învață înotul cuminte/ Pe culoarul/ Grinzii ce va stropşi/ Tandrețea înnodată a funiei.” (Trei părți umbră). O poezie a stărilor limită scrie Nicoleta Popa, autoare a cîtorva cărți de poezie, premiate unele. Poezia sa merge pe două planuri, unul din- tre acestea este cel al unei afectivități ultragiate, care îşi găseşte limanul într-un univers minimal- ist, minimalizator: “pentru că mi-ai spart cutiuța cu fard de obraz nu te iert./ te iert pentru că m-ai lăsat singură în momentele cele mai grele ale vieții te iert pentru beții, infidelități, ură, indiferență te iert pentru că n-ai pus umărul să mă ajuți când eram împovărată pentru toate te iert. dar pentru cutiuța aceea nu te pot ierta. era prima rază de soare după mult timp abia ce o cumpărasem ca pe o speranță pentru o viață mai bună. din secunda în care am luat-o m-am legat afec- tiv de ea cutiuța aceea eram eu.” (***). O plictiseală cronicizată pleacă dinspre text spre univers, reflecția înlocuieşte trăirea: “nu lăsa spațiu fă ca viața să tropăie în inima ta am muşcat din tristețea în care trăieşti am simțit femeia invadându-ți creierul şi

lipsa de sens a durerii de unde vii tu oamenii mor pe capete dar şi noi murim în împreunări plictisite din care nici măcar un prunc nu se poate naşte.” (***) Un poet căruia i-am citit cîteva grupaje risipite prin reviste, de fiecare dată descoperind faptul că stăpîneşte cîteva lucruri elementare dar

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 25

definitorii pentru un început în poezie, adică pro- prietatea cuvintelor şi a discursului poetic, este Florin Dan Prodan, despre al cărui ultim volum, “Poeme şi note informative” (2014), poate că ar merita să se scrie mai mult. În text, din cîte am văzut din cele cîteva fragmente din presă, este

o combinație de act trăit şi interpretare tîrzie,

despre “intimitatea” din lagărele de extermin- are din perioada comunistă. În antologia de față cîteva texte par să fie secvențe dintr-o experiență “psychedelic trance”: “ooo, sezoane ale verișoarelor americane/ ale vînătorilor indieni cu ochi galbeni./ as noapte am căzut pe treptele/ wigwam-ului sacru./ și patru tinere m-au dus la motoare/ ca pe o pradă ufo./ pe masa ca pe o bere/ ne-am sorbit./ le-am spus totul/ despre tantra,/ teatru./ fum împărțit./ cîteva buze nesigure./ mi-au luat carne/ și strigam maidanezi./ ooo, zori de septembrie prea puțini/ pentru cele 21 de mîini ale Zeiței” (alexandra). Alte poeme sînt mici universuri în care încap şi sentimentele, în nobila lor rostuire dar şi elementele unei mini-mitologii care să le susțină şi totul în tonul poeziei care înfioară: “generații de fluturi şi sute de mii de păsării au trecut pe deasupra/ de atunci din aceea seară de feb- ruarie în care ți-am dăruit/ merele verzi ale iernii şi tu m-ai întrebat/ cum de ştiai că îmi plac/ de atunci s-au

topit nopți firave şi zile uscate/ cu furnici şi alte insecte ce rostogolesc o inimă spre/ casa timpului de iarnă/ vara aproape a trecut/ alte mere verzi, dulci şi proaspete/ se rostogolesc prin lumina lui august/ către palmele tale şi amintire/ sau doar spre casa furtunii/ unde toate inimile trebuie să ajungă/ să stea unele lîngă altele/ ca nişte semințe” (mere verzi. To Andere). În “Poezie

şi modă poetică”, Ştefan Augustin Doinaş spunea:

“Profunzimea unei poezii nu ține, deci, nici de adîncimea filosofică a ideilor pe care le conține, nici de cantitatea observației exacte asupra realu-

lui, nici de caracterul brut , necontrafăcut, sincer,

al afectelor ce le vehiculează. Adevărata adîncime

poetică se măsoară cu drumul pretins inițiatic pe care spiritul nostrum îl parcurge, ca în transă, sub imperiul unor cuvinte care – lepădîndu-şi

conținutul lor précis – intră într-un fel de stare de grație: încearcă să comunice ceea ce nu poate fi comunicat. Ea este egală cu cantitatea de inefabil produsă de vers”. Am reluat acest citat tocmai pentru că poetul nostru, Florin Dan Prodan, pare

să ştie sau măcar să simtă acest lucru.

Un delir de imagini produce Carmen Stanciu, efect al unei erupții a lumii concrete din preajmă: “în ultimul apel mi-ai răsturnat paleta de culori rămasă-n frigider să înghețe vise în dacia printre gunoaie şi fiori de jeg am propria capelă sixtină care sprijină tavanul din bucătărie în ringuri rock. azi mai rămâi fixat în ecouri peste care arunc tonuri închise nu sunt femeia care adună flori în vaze sau iubeşte frumosul colecționând în dormitor figurine din lut. cineva îmi spune şuierând o sticlă de bere

atât eu

zâmbesc savurând o lămâie dintr-un ceai de „de nu mă-interesează ce fruct şi mă gândesc la străinul din

tine aş putea încerca să te dezgheț la o cana de vin dar ştiu că îmi apari numai pe fundul unui shot de tequilla privesc telefonul care nu mai sună să mă prefacă artist sau un amator dintr-un cartier în care nici lupii nu mai au curaj să urle la lună” (numeşte-mă da vinci sau buonarotti). Uneori în interiorul textului se produc “rostuiri” cît de cît coerente în ordine poetică, unele ciocniri de imagini dau rezultate interesante: numeşte-mă da vinci sau buonarotti când din sunete îți desenez chipu-n tavan am nevoie de voce să te pictez în culori de când m-ai învățat cum să-mi adun genele-n pensoane astăzi taci iar eu aştept să-şi

să-mi aleg alte pensoane

din umeri de înger încă te proiectez în camera unde o femeie normală nu şi-ar scoate merele pentru o salata

cu roşii uneori zâmbeşti alteori te-ncrunți şi-mi strân- gi fisuri în var până-ți devin în oglindă jumătatea ta de giocondă” (***). Poeta în discuție, ca şi alți poeți care adoptă aceeaşi tehnică a delirului şi a textu- lui alogic, ar putea spune, motivant, precum Paul Valery, de altfel: “Versurile mele au sensul care li se atribuie”. Totul e ca la capătul celălalt să fie un receptor dispus să îi ia în seamă. Amelia Stănescu este un nume bine cunoscut lumii literare din România, autoare a multor volume de versuri, inițiatoare a unor proi- ecte de promovare a poeziei în relația cu muzica. Poezia Ameliei Stănescu, mai ales în volumele de pînă acum, ar putea fi circumscrisă unei obsesii formulată cîndva de Pierre Emmanuel, care spu- nea: “Cum să învingem muțenia acestei ființe care sîntem noi pe dinlăuntru? Căci, în fiecare dintre noi, o ființă suferă, în primejdie de a se pietrifica”. În textele din această antologie desco- perim, însă, secvențe dintr-o angoasă a erosului, un eu luxurios îşi trăieşte dramele: “Serenadă ploii care curge doar 1mp deasupra mea mă circondează ideile de scorțişoară sunt o colivie pe care s-au pus la uscat versuri de ceară rondeluri de cocarde blonde mă legi de pat mă doare aşternutul e-o găselniță care-mi fură imaginația până când plezneşte din nou de asfalt lumina în montmartre.” (Poezie pentru I. P.). Apoi o baudeleriană teamă de lut, de extincție, doar ființa din interior rămîne pietrificată, martor al unui infinit presimțit: “Ce larve şi-or face loc în trupul nostru îmbrățişat după moarte? Mă strângi mă doare orgasmul nostru muribund dar vocea în lumea asta fără de cuvinte e ca un nud pietrificat şi răguşit

sau paşii buzelor pedestre

avem atâta timp şi-atâta trudă împreună de ne-am cunoaşte.” (Pământ, insecte şi larve). În final luxu- ra este abandonată în favoarea scrisului, singurul viciu nepedepsit, nehulit: “pentru că majoritatea bărbaților sunt inutili (E. V.) pentru că m-am săturat să mimez orgasmul pentru că publicitatea ține mai

că îmi stă mai bine când iubesc cu palme şi

deschidă cerul trusa

vreau

se-aude doar zumzetul

26 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

mult decât copulația pentru că a venit primăvara şi am primit un A de tinichea pentru că joc într-o piesă pe care nu o înțeleg pentru că m-am îndepărtat de mine şi nu mă mai regăsesc pentru că mă obsedează timpul care trece indecent pentru că nu te mai văd pentru că nu te mai aud pentru că nu mai eşti.” (M-am reapu- cat de scris). Un poet cu operă şi destin este deja Carmen Veronica Steiciuc, care aduce în antolo- gie cîteva probe de poezie personală, în care aceeaşi conştiință a neantului, prezentă în toate cărțile ei, marchează inexorabilul “face à face” dintre om şi lume, chiar dacă lumea este adesea o stare de absență: „azi am făcut cunoştință cu oglinda mea cea mai intimă/ am discutat despre modul visceral în care cuvintele/ răstignite în noi devin țipete oarbe la celălalt mal/ cuvintele răsunau în mine profund atât de profund/ încât m-am aruncat în freamătul oglinzii pentru tot/ restul călătoriei prin trupul vir- gin al dimineții/ tu deghizat în hainele oglinzii îmi pregăteai cireşe/ de barbados, rodii şi maracuja când mă luai în brațe/ înfloreau pomii în toate livezile lumii” (cireşe de barbados, rodii şi maracuja). Există în poezia semnată de Carmen Veronica Steiciuc o imposibilitate a comunicării față în față cu o urgență a comunicării, din această dublă necesitate rezultînd un discurs metaforic, un şir de capcane, în fond, pentru “fratele meu, ipocrit cititor”. Dar cum “metafora este cea mai mare putere pe care o posedă omul, un adevărat instru- ment al creațiunii” (Ortega y Gasset), recunoaştem poeziei semnată de Carmen Veronica Steiciuc poeticitatea, inefabilul, calități care fac valabil un text în orice moment al evoluției unei litera- turi, dincolo de mode sau orientări de moment:

“mierla neagră vine până lângă visele mele/ priveşte înăuntrul lor cu un ochi, apoi cu/ celălalt, visele mele sunt rotunde/ în interiorul lor mâinile noastre subțiri/ aranjează culorile pe aripa fluturelui uneori se ating/ mâinile noastre subțiri în acel moment/ inima fluturelui zvâcneşte cu emoție când începe/ să cânte mierla neagră poate deja să te recunoască/ în somnul ei îți poartă gândurile peste dealuri” (mierla neagră). Bogăția semantică a unei imagini este pe măsura cosmicității sale, spunea aproximativ Mikel Dufrenne. Cătălin Mihai Ştefan pune la cale mici scenarii poetice, aparent borgesiene, în care ele- mentele intimității se intersectează cu date cul- turale mai mult sau mai puțin relevante: “De câte ori Borealul juca şah în vis cu Lasvu/ sesiza că partenerul său muta piesele în aşa fel/ încât mereu câştiga, de parcă muta doar el cu rost,/ iar celălalt juca într-un vis diferit cu altcineva./ În fața terenu- lui aflat în acea situație/ Borealul era sustras în acel timp/ pe care şi-l inventase pentru a uita amintirile proaste,/ astfel că nu distingea conturul obiectelor,/ totul în jurul lui pierdea respirație până la sufocarea

şi sucombarea culorilor./ Trezirea semăna cu impresia că urcă/ într-un lift purtat pe scări/ şi la deschiderea uşii atingea firea cu ochii/ şi o purta pe unde vroia el/-i era voia.” (Visul despre cum e să pierzi la şah la modul cel mai mat). Două personaje, Borealul şi Lasvu, ultimul probabil un nume anagramat al cuiva din intimitatea autorului, mai spun cîte ceva, intră şi ies din scenă după o logică personală, greu de descifrat de către un posibil cititor: “Se pare că nu oricine înțelegea şi vedea/ scaunul purtat de E. Lasvu în fiecare vis creat tot de el/ pe suprafața intimă a fiecărei făpturi pregătite./ Se afla prins undeva în dreptul cefei,/ nu era spațios dar sigur, / cu nişte picioare ramificate/ în adâncul stării de fapt al oricărui moment cu totul dat,/ cu totul dăruit de-o persoană deloc străină lui./ Nu era neapărat să şezi pe el ca să-i simți comfortul/ imediat ce începea discuția în acel confesional plutitor/ unde făceau cu rândul când unul când celălalt./ Mi-a spus Borealul cu puțin timp înainte/ să dăruiască lumii a treia sa prețioasă suflare. (Scaunul la cap). Interesant ca discurs poetic este Andrei Zbîrnea, poet pe care l-am mai citit pe ici, colo, de fiecare dată remarcînd disponibilitatea de a emite semnale poetice dintr-o intimitate pe al cărei teren se confruntă elementele biografice, trau- mele din abisul memoriei, cu o absorbție lejeră a cotidianului barbarizat: “L-am privit cu prudență/ i-am deschis ochii/ l-am pus în fața faptului împlinit/ Am adoptat poziția cea mai comodă/ să fiu acel copil pierdut şi găsit/ pe plaja din eforie nord (5 iulie 1992)/ chiar în ziua în care împlinisem cinci anişori/ Acelaşi copil care la cincisprezece/ fuge de casă în căutarea independenței/ sau măcar a unei forme de absență/ (cel puțin) convenabilă/ Între cele două momente/ pluteşte confuzia dintre etichetă şi ambalaj/ sau poate că e antractul/ dar asta nu ajută pe nimeni/ Între timp:/ pisica îmi scanează fiecare pas greşit/ fratele siamez ornează torturi când se/ plictiseşte de poezia contemporană/ alteori tot el se camuflează în costu- mele vechi/ lady gaga îngânând alejandro alejandro/ Nici măcar după douăzeci şi sapte de ani/ rescrierea evangheliilor nu arată ca o opțiune/ cel mult seamănă cu un menuet/ venit după o cădere de calciu” (menu- et). O altă voce din grupajul din antologie este cea care “contabilizează” stări sub titlul de “Remene II”: “1 continuă să/ - livrezi portrete de familie cu final incert/ - fii ceea ce numim abordarea corectă în situațiile de criză;// 2 continuă să/ - mergi pe aceeaşi partitură ca şi cum ai fi propriul tău auditoriu/ - alergi prin ploaie mimând scene de un erotism exacerbate// 3 continuă să/ - priveşti mamele de 32 cu multă cando- are/ - amesteci discriminările punctuale cu tentațiile de moment// 4 continuă să/ - diminuezi importanța ecranului albastru înaintea unei predări importante/ - construieşti societăți post-industriale din boabe lungi de orez// 5 continuă să/ - striveşti cetățile fortificate ce stau printre rafurile supermarket-ului/ - vorbeşti

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 27

limba mandarinilor şi vei obține un semnal cibernetic de înaltă ținută …” etc. etc. Cred că Andrei Zbîrnea poate evolua cu succes pe linia “fanteziei sociale”, spiritul său de observație recomandîndu-l pentru această abordare. O notă aparte pentru prefața semnată de Şerban Axinte, care spune justificat: “Lucrurile stau înfelulurmător,decîtoprivireînțelegătoare,indulgentă, care nu duce nicăieri, mai bine o exacerbare tăioasă a

spiritului critic. Lucrurile căldicele nu sînt bune decît pentru menajarea unor indivizi slabi de înger, care rar izbutesc să facă figură bună în literatură”. Subscriem. Se impun, cred şi cîteva note de final, după un marathon critic pe seama unei antologii realizată la intersecția oferită de un cenaclu, “Clubul de lectură Zero+”. Am abordat prezența în antologie, nume cu nume, plecînd de la pre- misa că orice grupare literară este o sumă de individualități. O abordare globală, „cu grupul”,

e favorabilă adesea doar celor care se ascund în

pluton, fără să aibă calități definite. Pe unii autori i-am abordat drept cunoştințe vechi, pe alții i-am salutat şi chiar încurajat la intrare în terenul destul de inconsistent, de fantasmatic al poeziei. Amabilitatea este contraproductivă în literatură, de asta nu am făcut uz/ abuz de ea. Printr-o antol- ogie, care cuprinde nume din zone diferite, din generații şi promoții diferite, putem desprinde, la un moment dat, o simptomatologie a poezie româneşti actuale. Pentru unii poezia pare să fie

o condiție a existenței, pentru alții un scop; lucrul

se observă de la primele versuri. Spunea Jean Cocteau: „Un poet care procedează numai prin imagini poate să ne distreze, aşa cum un comis- voiajor îşi amuză invitații confecționînd la masă un iepuraş dintr-o migdală şi cîteva chibrituri; dar el nu ne va emoționa niciodată. El se ocupă de poezie. El îşi parfumează trandafirii. Dacă tranda- firii lui sînt falşi, el îi amăgeşte pe cei naivi. Dacă posedă într-adevăr trandafiri, el îi strică” (Le secret professionnel). Ce am mai remarcat? Mimetism adesea, contaminări din teritoriul unuia în teri- toriul celuilalt, o slabă aderență la generațiile solide poeticeşte din preajmă, generațiile `60, `70, `80. În multe cazuri se vede precaritatea culturii, acest lucru fiind un risc personal. Spunea recent „un cristian”, într-un mesaj public, pe facebook:

tinerii poeți şi autori prea se tămîiază ei între ei, fără să fie conştienți că în preajma lor s-a scris o literatură importantă, pe care ei nefrecventînd-o înoată într-o mare fără orizont. Am mai abordat cu migală şi răbdare

această antologie, recunoscînd că şi noi, la rîndul nostru, am avut parte cîndva de lecturi atente, de „certitudini critice” din partea unor confrați mai maturi, în exercițiul de rodare şi fixare a unor noi promoții literare. Îi amintesc aici, în ce mă priveşte, pe Constanța Buzea, Ion Gheorghe,

Laurențiu Ulici, Mircea Martin, Cezar Ivănescu, alții. Dintotdeauna, un autor tînăr vine în terito- riul poeziei cu orgoliul sinelui, uneori exacerbat, alteori ultragiat, dar nimereşte prea adesea în indiferența generală care ucide fără milă; şi fără să fie considerată vreodată vinovată cu adevărat de crimele pe care le comite. Dincolo de asta, o spun pentru tinerii autori, iluzionați, deziluzionați, poezia a rămas aceeaşi inutilitate frumoasă, fără de care scopul în sine ajunge un adevărat scop fără de sine…! Pentru că poezia este sinele scopului, nu-i aşa? Poezia nu îndeplineşte nici un rol în societate, de asta e bine să ne bucurăm că este, încă, tolerată. Poezia, ca orice artă în general, reprezintă foaia de temperatură a unei epoci, a lumii în procesul ei de tîrîre spre un orizont presimțit, niciodată atins. Să nu ne plîngem că poezia nu mai are cititori. Dimpotrivă. Poetul trebuie să se bucure cu fiecare cititor pe care îl pierde pe drum, acesta ar fi (este) semnul sigur că se îndreaptă pe o cale numai a lui…! Recent am fost chestionat despre ce este, ce reprezintă poezia pentru mine şi recunosc că am avut cîteva nopți de somn incert. Răspunsul pe care l-am dat îl reproduc în continuare, nu

cred că e definitiv, dar poate că şi altcineva se va regăsi în formularea mea. Spuneam: “Poezia e atunci cînd femeia care naşte în durerile specifice aude fanfara militară care intonează marşuri în parcul din centrul oraşului, în timp ce brutarul tocmai ciupeşte de obraz o pîine pe care a scos-o din cuptor, iar alpinistul utilitar, tot urcînd, a părăsit spațiul posibilului dînd nas în nas cu Dumnezeu…! Şi în timp ce femeia care naşte simte că din pîntecele ei va apărea un curcubeu,

o mierlă îşi ascute ciocul de o piatră ca să încerce

intonarea unei Missa solemnis, cum nu s-a mai auzit niciodată. Mai putem adăuga aici şi varianta în care pisica papă mierla iar fanfara militară este dirijată de un pitic îmbrăcat în straie de claun. Mai mult, copiii din parc rîd de pitic şi aruncă în el cu cocoloaşe de hîrtie. Un cocoloş de hîrtie loveşte în cap pe judecătorul oraşului care decide ca toată lumea să fie arestată, inclusiv mierla care tocmai este înfulecată de pisică. Preocupați de această degenerare a evenimentelor, mai nimeni nu este atent la faptul că femeia tocmai a născut un prunc care o ia de-a buşilea spre orizontul său trăgînd după el viscerele mamei, deşirîndu-le Tot deşirîndu-le, în scurt timp femeia dispare. Probabil că şi asta e poezia …!? Ce e poezia

pentru mine? E un truc, e un mod de a-i ține pe ceilalți de vorbă ca să nu vadă ce tragedie se

întîmplă dincolo de realitatea (lor) vizibilă. Poezie

e şi faptul că noi vorbim acum despre poezie.

Ne prefacem că nu ştim că sub coaja oului viața rodeşte déjà moarte.”

28 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

S e poate spune despre oraşul Iaşi că a avut şi are în continuare o

Se poate spune despre oraşul Iaşi că

a avut şi are în continuare o bogată activitate cenaclieră. Să o luăm cu începutul. Odată cu înființarea societății literare „Junimea 90” începe să-şi desfăşoare activitatea „Atelierul de creație” de la Casa Pogor. Inițiat de Lu- cian Vasiliu şi coordonat de Şerban Alexandru

(Mirel Cană), acest cenaclu literar a înregistrat

o audiență spectaculoasă şi a reuşit să trans-

forme, pentru o vreme, Muzeul Literaturii Române din Iaşi, dintr-o instituție protocolară

şi excesiv de ceremonioasă, la acea vreme, în

principala rampă de lansare pentru scriitorii foarte tineri. Antologia „Junimea. Azi”, inegală din punct de vedere valoric, este, din păcate, singura formă de atestare a activității atelieru-

lui, care se desființează, odată cu plecarea lui Şerban Alexandru din echipa de conducere a acestuia. După acest episod din viața literară a urbei, câțiva tineri imposibil de descurajat pun bazele „Asociației Culturale OuTopos”. Ei se reorganizează în jurul lui Şerban Alexandru, pornesc o revistă literară lunară, înființează

o

editură şi publică zece volume de poezie

şi

proză, într-o colecție pe care au numit-o

nici mai mult nici mai puțin decât „Noua literatură”. În cadrul şedințelor asociației se citesc grupaje de texte poetice şi romane (în întregime!), se proclamă revizuirea spiritului critic şi se concep manifeste radicale antiopze- ciste. Aproximativ în acelaşi timp, Dan Lungu duce tratative cu mai mulți scriitori ieşeni (ma- joritatea din mediul universitar) şi înființează gruparea literară „Club 8” (numită astfel din rațiuni de care nimeni nu-şi mai aminteşte astăzi). Cert este că noua echipă de literatori

reuşeşte să contureze un program literar coer-

ent şi să aibă o activitate susținută, majoritatea membrilor acestei grupări fiind astăzi nume în plină ascensiune. „OuTopos” şi „Club 8” au avut foarte des momente de intersectare, punân- du-se la un moment dat chiar problema fuziunii. Trei dintre cele zece volume publicate în colecția „Noua literatură” i-a avut ca autori pe Dan Lungu, O. Nimigean şi Michael Astner (membrii fondatori ai clubului). Lucian Dan Teodorovici este invitat să semneze Manifestul Clubului 8 intitulat De ce un monguz vorbitor să fie mai

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 29

prejos decât o pisică (publicat în suplimentul „Vineri” al revistei „Dilema”, iulie, 1998).

După acest episod fericit a urmat o perioadă destul de lungă în care spiritele cena- cliere şi-au făcut mai puțin simțită prezența. Asta în ciuda faptului că neobositul Şerban Alexandru a încercat de mai multe ori să-şi revi- talizeze proiectul său cultural preferat. Trebuie amintită aici şi existența efemeră a Cenaclului revistei „Timpul”, coordonat de subsemnatul împreună cu directorul executiv al publicației Gabriel Cucuteanu. Se poate spune, aşadar, că Salonul de Literatură Zero Plus, la care mă voi referi cu precădere, nu a apărut de nicăieri. Inițiatorii lui – Paul Gorban, Mirel Cană (Şerban Alex- andru) şi Şerban Axinte – au încercat, nu fără succes, sper, să creeze mediul propice pentru ca această formă de dialog cultural să prolifereze şi să propună nume noi în literatura română postdecembristă. Şi dacă tot am definit cena- clul printr-o formă de dialog cultural, trebuie amintită o particularitate foarte importantă

a Salonului de Literatură Zero Plus, anume,

dialogul cu celelalte centre culturale ale țării. Antologia de față aparține celor care au citit în cenaclu, nu unui grup literar ieşean clar definit. Astfel, găsim în cuprinsul volumului nume pre- cum Rita Chirian, Maria Pilchin, Nicoleta Popa, Amelia Stănescu, Florin Dan Prodan, Carmen Veronica Steiciuc ş.a., autori care au debutat în alte cenacluri din țară. Nu trebuie pierdută din vedere organizarea în cadrul Salonului a unei ediții a Institutului Blecher, coordonat de Clau- diu Komartin, cu acea ocazie citind din creațiile

proprii Anatol Grosu, Ioana Miron şi Claudiu Komartin. Au mai existat și alte situații similare. Merită amintite aici lecturile poetelor sucevence Anastasia Gavrilovici și Mădălina Ionela Grosu. Salonul literar, numit uneori și Club de lectură este prin excelență un grup deschis care încearcă să fie mereu în actualitate. Și actualitatea nu poate fi provocată decât prin dărâmarea “zidurilor dintre vii”, fapt ce are consecințe dintre cele mai fericite. Se cultivă diferențele prin întrezărirea unor poetici comune, după cum, se cultivă asemănările prin observarea și înțelegerea creatoare a diferențelor. Spiritul critic se dovedește a fi o realitate la Salonul de literatură Zero Plus. Nu avem de

a face cu un pat al lui Procust, în care tot ceea

ce pare a nu fi “pe linie” trebuie să dispară. Dimpotrivă, se vrea, după cum am mai spus, cultivarea și acceptarea diferențelor. Și asta pentru că spiritul vremii trebuie să se reveleze din cele mai diverse forme de manifestare ale sale. Multe dintre ședințele acestui atelier literar

au avut loc în spațiile Muzeului Literaturii Române din Iași – Casa Dosoftei – dar și în locuri neconvenționale din oraș – puburi, săli de teatru și librări –. Proiectul a fost încă de la început susținut de trei reviste literare: ALE- CART, Timpul și Zona Literară. Cartea intitulată Ziduri între vii îi reunește pe: Andrei Alecsa, Cristina Alexan- drescu, Rita Chirian, Larrisa Danilov, Bogdan Federeac, Anastasia Gavrilovici, Mădălina Ion- ela Grosu, Emanuel Guralivu, Matei Hutopilă, Livia Iacob, Laurențiu Istrate, Anton Lascu, Ioan Mateiciuc, Friedhrich Michael, Ioana Miron, Alexandra Negru, Lucian Parfene, Maria Pilchin, Manon Pițu, Nicoleta Popa, Florin Dan Prodan, Carmen Stanciu, Amelia Stănescu, Car- men Veronica Steiciuc, Cătălin-Mihai Ștefan și Andrei Zbîrnea. Unele dintre aceste nume sunt deja consacrate (Rita Chirian, Carmen Veronica Steiciuc), altele se constituie în mari promisiuni (Anastasia Gavrilovici, Mădălina Ionela Grosu). Toți cei care au citit la Salonul de Literatură Zero Plus au contribuit într-un fel sau altul la crearea unei stări de spirit favorabilă creației, asta pentru că, Salonul literar este, înainte de toate un atelier de creație, nu un podium pe care să pășească anumite nume. Ca la mai toate reuniunile literare de acest tip există și multe nemulțumiri. Unii autori nu au reușit să-și țină în frâu ego-ul, iar serile respective au fost mai tensionate. Nu au fost înțelese suficient de bine principiile de bază care guvernează un astfel de proiect cultural. Criticile, foarte dure uneori, i-au îndepărtat pe unii, dar, la fel de adevărat, i-au stimulat pe alții. Cei care au înțeles să se supună rigorilor spiritului critic existent sunt cu siguranță cei câștigați. Lucrurile stau în felul următor, decât o privire înțelegătoare, indulgentă care nu duce nicăieri, mai bine o exacerbare tăioasă a spiritului critic. Lucrurile căldicele nu sunt bune decât pentru menajarea unor indivizi slabi de înger, care rar izbutesc să facă figură bună în literatură. Nu ne dorim așa ceva. Totul trebuie luat iar și iar de la capăt. Astfel lucrurile nu pot rămâne încremenite în proiect, ca să folosesc o expresie uzitată. Uneori e nevoie de zgomot și de impertinență – asta dacă se justifică din punct de vedere literar – cum e nevoie de comprehensiune lentă, dar bine orientată. Pentru unii Ziduri între vii poate fi un bun început de drum. Pentru alți nu reprezintă decât un popas ocazional. Dacă stau și mă gân- desc că generația 2000 se apropie de maturitate, acest zero urmat de plus ar putea reprezenta o nouă fațetă a fenomenului literar actual, o nouă provocare a actualității.

30 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Foto: Vlad Ivancu

www.zonaliterara.ro

Intimatum (București, Vinea, 2014) de Radmila Popovici marchează o nouă etapă în

lirica cunoscutei poete de la Chişinău. O etapă

a

emancipărilor de viziune, de ritm, limbaj

şi

de noi articulații ale emoției și muzicalității

intrinseci, proprii întregului ei parcurs poetic.

O impetuozitate sinelui

ni se dezvăluie chiar din primele pagini,

a unui eu prins în asalturi interogative, în

spasmele contradicțiilor. Interiorizată, poeta şi-a sondat cu toată exigența forul interior, s-a autoexilat în galeriile lăuntrice cele mai ascunse pentru explorarea şi redescoperirea ființei în contorsiunile ei cele mai imprevizibile. Intensitatea şi climaxul caracterizează în Intimatum straturile de adâncime ale poeziei, scrise la pragul de sus al simțirii, într-un „extaz expectoral al ruperii/ de sine”. Nu e un dicteu însă neautorizat de conştiință. Poeta analizează, interoghează, instalată (deloc comod!) în starea de alertă maximă, cu simțurile (gânditoare!) fremătând, pentru a surprinde brizele ce-i leagănă viața la „numai câțiva cm/ de propria mea/ moarte”. Atingerile, conexiunile sunt situate toate pe muchia sensibilității extreme:

„urechile-mi/ atârnă antene/ atente/ pe-un fir/ de

păianjen/ le aud/ cum îmi sorb şoapta/ atingerii/ atât de fragile încât/ mă tem să pronunț/ linişte”. Viața în poemele Radmilei Popovici este animată în egală măsură de inimă şi creier, ambele sunt busole pentru sondarea și definirea ființei. Stările exibate sunt vernisate în arrière- plans de un eu detaşat în imagini care pot fi, pe rând sau concomitent, diafane sau aspre

şi nervoase: „gâtule te-ai subțiat ca o/ trestie

lasă-mă să-ți/ spun că e cineva/ care vrea să fie/ fularul tău roşu/ aprins/ ori de câte ori mi te ia/

frigul de moarte”. De cele mai multe ori descoperim în paginile

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 31

cărții un imaginar scăpărător, cu o metafizică întemeiată pe contorsiuni, crize, contradicții. Iată de ce figurile predilecte sunt paradoxul și oximoronul: „univers îngenuncheat în fața/ firului de nisip inimă/ înflorind în lance tu/ eu punct şi de la capăt”. Sau „în pădurea cu copaci/ cleioşi mierea/ înghite albinele/ albinele îşi înghit/ acele/ acele cresc/ înțeapă aerul/ speriat aerul strigă noi/ îl înghițim pădurea/ încremeneşte”. Metafora, care este revelatorie, cum remarcă Şerban Foarță în prefață, deține o funcție ontologică, revelând o metafizică proprie a inițierilor în și prin iubire: „extrag din degetele tale/ undelemn/ nu las nimic/ să se piardă/ în van/ îmi ung fruntea tâmplele/ buzele muşcate/ gâtul valurile pieptului/ înainte de/ furtună”. Angajat în aventura sau, mai curând, în drama propriilor inițieri, eul liric își urmărește cu zeci de perechi de ochi pașii și își notează cu trepidație stările. Corpul „înspăimântător de viu”, „revoluția sângelui”, „e(v)ul ars în sine” sunt mărcile unui maximalism și a unei ardori

memorabile. Hipertonia simțurilor pune în mișcare toate articulațiile poeziei. Un eu liric trăind la limită, ajunge să nu-și mai aparțină, să iasă din propriile albii: „mă strâng în pumn/ până simt că țâșnesc/ printre degete”. Într-o expresie a dăruirii de sine, acesta exclamă: „ridic mâinile/ trag aerul bubos/ în piept/ închid ochii strâns/ până îi simt ajunși în/ genunchi// abia atunci/ înghenunchez îmi sparg/ șoldurile cu o mișcare/ bruscă înșfac/ rinichii strig din/ răsputeri iaaaaaaa-/ măăăăăăăăăăă”. În programul de inițiere în labirintul sinelui, eul liric își explorează și alternativele sale. SUNT îl include în regia completă a scenariului ființial pe AŞ FI (FOST). Starea de tensiune provine, stănescian, din potențialitatea implozivă, din nenăscutul cuvânt şi suprimata stare apriorică: „sunt mama tuturor întâmplărilor/ neîntâmplate/ încă”. Viziunea conjunctivului este întreținută de nenăscuții („vom avea gemeni vom avea gemeni”) şi de morții ei (sora Liliana, în special). Dacă în volumele precedente eul liric era conectat doar

Foto: Vlad Ivancu
Foto: Vlad Ivancu

32 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

la întâmplările unei biografii, în Intimatum regăsim o viziune adâncită a lumii de aici la intersecție cu alta, de dincolo. Ciocnirile acestor două lumi scapără în imagini scânteietoare:

„moartea cântă prelung/ ca o junglă în flăcări”. Nimic înspăimântător în tărâmul umbrelor. Feminitatea și tandrețea „îmblânzesc” tenebrele, readuc morții în circuitul agitat al vieții. În momentele tensionante, morții sar să acopere cu pământ focul inimii. Intruziunea thanaticului este estompată de amintirile copilăriei,careînsenineazăacestspațiualtristeții, transpunându-l într-un imaginar compensator:

„bunicule/tevisezîmi/aducicaşi-atunci/scrisori/ lungi scrisori/ în versuri/ scrisori nescrise/ scrisori de toate/ vârstele de/ toate mâinile/ când nu e niciuna/ îmi spui mâine/ pui mâine”.

O poetică a corporalității

Actul de inițiere al sinelui include și regia redescoperirii propriei corporalități. Senzorialitateadebordeazăprintoatemădularele corpului: „gura mea era/ plină/ nisipul crănțănea/ în dinți/ papilele limbii/ sângerau/ îl simțeam tot/ mai mult în faringe/ laringe trahee bronhii/ plămâni”. Un preaplin al trăirii îl resimte fiecare organ, într-o percepție fiziologică, nelipsită de transcendență. Ochii, brațele îşi trăiesc drama lor profund omenească, perisabilă şi fragilă, în acelaşi timp sunt conectate la orizonturile spiritului. Profunzimile unei umanități calde și luminoase marchează multe din poeziile volumului. Feminitatea, regăsită în fiecare vers, are o putere nestăvilită de personificare a universului, de umanizare și vindecare a tot de ce se atinge. Tribulațiile unei sensibilități hiperatrofiate atrag, într-o consonanță armonizantă, simțurile viețuitoarelor prin carnalul lor aburitor: „înconjor lacul/ veverițele se adună/ ca la nuci de pădure/ maidanezii/ vin ca la oasele aburind/ peştii sparg/ gheața sar îngheață/ în aer/ atârnă de mine/ semn/ de întrebare”. Imaginația afectivă a poetei e de o flexibilitate admirabilă. Emoția dislocă în „așchii” corpul (organe, forme, mărimi diferite), care reverberează polifonic cu vocea întregului. Ochii, mâinile, sânii (sânii, mai ales) trăiesc la mare intensitate tensiunea întregului și fac gesturi nervoase, adânci, cu încărcătură simbolică. Ochii se înghit unii pe alții, degetele se taie, „sânii îmi naufragiază/ pe valurile respirației”. Dereglarea rimbaudiană a simțurilor este mijlocul pentru a ajunge la sondări maxime ale eului. Sufletul se

exprimă prin gest corporal, corpul devine arenă de luptă sau spațiu de dans pentru suflet. În cărțile anterioare ale Radmilei Popovici, simțul principal care filtrează realitatea este ochiul

avid să înregistreze cu atenție lumea din jur. Un ochi senin şi mirat de copil pomenit dintr- odată adult. În Intimatum ochiul nu mai este unul apolinic, fiind scos din orbita sa de către tensiunile interioare. El se multiplică, se dilată

şi se contopeşte cu alte organe. „Am urlat din/

toți ochii odată/ oaaaaoaaaaaaaaaaaoaaaaaa/ aaaaaaaaaooooooooooo” este manifestarea lui neoexpresionistă. Tumultul lăuntric ascute unghiurile cuvintelor, discursul se sacadează nervos, viziunea devine paradoxală, cu multă

putere de sugestie. Eufonia, care în celelalte volume de versuri dezmierda auzul, aici

e contrapunctică, muzica de multe ori se

contopește cu strigătul. Într-o undă melodică

a simțirilor acutizate, organul-instrument care

reinstalează trăirea apolinică, concurând cu ochiul, este sânul. În multe poeme, trăirea se interiorizează, se localizează adânc, la sân, lângă inimă. Topirea de lavă a emoției aduce

reflecția calmă și caldă. Feminitatea se drapează într-o simbolistică mitică, joncționând într- un act de dăruire cu universul înconjurător. Mitizată, imaginea femeii, transfigurează până

și timpul într-o curgere lactescentă: „clepsidrele

se/ deşertau/ una după alta/ ca sticlele/ cu lapte

la gurile/ pruncilor”.

Corporalitatea acestei poezii nu alunecă niciodată în trivial, nici măcar în intimități mai dezgolite. Viziunea poetică e ținută mereu în cumpăna decenței, pe un „conservatorism de ordin moral” (Grigore Grigurcu). Iubirea, în poezia Radmilei Popovici include voluptatea trupului, unirea celulelor, îmbrățișarea stănesciană a oaselor („carnea mea îmbracă/ pe

rând oasele tale/ crude încă/ se potrivesc perfect/

cu carnea mea”), dar și ascensiunea platoniciană

către sfera ideilor, către înălțimile spiritului

(„întră-mi adânc cu/ privirea/ în ochi simți/ cum

te

port pe/ valuri ca pe o/ luntre de abanos plină/

cu

oasele tale/ din toate/ morțile”). Trăirea intensă, dureroasă şi plină de nerv de

„dinte molar dezgolit” trece prin „clănțănitul/

dinților/ aritmiile grăbirea/ sângelui dintr-o/ cameră în alta/ țâșnirea lui/ prin nas/ prin limba care/ te strigă/ uitând definitiv/ de natura statică/ a viilor/ de mușcătura ta/ fatală”. E iubitul invocat aici? E moartea? E poezia? Cert

e că poeta simte acut, „vede enorm și trăiește monstruos”.

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 33

Poetul ieşean Vasile Burlui revine în atenția iubitorilor de poezie cu un volum nou de versuri, Concert brandenburgic, care, la prima vedere, s-ar înscrie în formula cu care deja ne-a obişnuit de la primele cărți. Dar, dacă acceptăm cu adevărat să deschidem acest nou volum – pentru că nu mulți mai sunt aceia care au astăzi răbdarea să deschidă o carte de

poezie, în sensul relecturii sau a reinterpretării

– vom descoperi că, dacă până acum identifi-

cam în poezia sa mai mult un spirit mitologic, iată că de această dată se întăreşte imaginea unui spirit orfic, ca şi când poetul ar vrea să sublinieze, cu acest volum, că tot ce trăiește este expresie a sufletului care-şi cântă trecerea prin lume. În volumul de față frapează, în pri- mul rând, puterea şi lejeritatea cu care poe- tul construieşte, în spiritul unui neoromantic incurabil, o ceremonie a sunetului, una care dezvoltă simboluri, teme şi probleme dintre cele mai grave, cum ar fi trecerea ireversibilă

a

timpului, viața, moartea, iubirea etc. Chiar

şi

la o simplă lectură, Concert brandenburgic

în vileag o lirică a ritmurilor tari, ceea ce ne face să credem că Vasile Burlui este un poet al incantațiilor percutante, un poet care, aflându- se întotdeauna în preajma lui Orfeu, îşi cali-

grafiază cu note muzicale sufletul bântuit de

obsesii astrale. Iar toate acestea le face printr-o simplitate aproape naturală a contemplației, întâlnită în special la călugări în timpul litur- ghisirilor sau în cântecele populare: ”Suava muzică ce picură-n ureche,/ În anii de demult sau poate mai târziu,/ Ne însoțește-n anii fără pereche / Și-i răspândită-n cerul vioriu.// E ritmul meu sau ritmurile-astrale / Mă cotro- pesc grăbindu-mă, spre unde,/ Spre veacul ce se mistuie agale / În care viitarul ni se-ascun-

de?/

/ În ritmul ei mă copleșește dorul,/ Între bemoli

mai urc înc-o octavă,/ Din fosă mă salută diri- jorul.” (Muzica astrală). În registrul popular, ca o doină de jale, dar rostit ca o colindă, poe- tul scrie unul dintre cele mai cutremurătoare poeme de dragoste pe care le-am citit, dedicat probabil doamnei stelelor ce pier, adică iubitei astrale: ”Leru-i Doamne, leru-i ler!/ Să-i dai un petec de cer,/ Un colț să-și facă grădină / Într-o brazdă de sulfină,/ Într-o rază de lumină. // Leru-i Doamne, leru-i ler!/ Doamna stelelor ce pier,/ Închinată ție roabă / În a cerului podoabă

ca somnambulul o muzică suavă,

/Îngân

/ Liniștită, somn să aibă.// Leru-i Doamne, leru-i ler!/ Într-un colț de cer stingher/ Cheamă-mă să

34 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

fiu străjer,/ Ca o pavăză de fier,/ Doamnei stele- lor ce pier.// Leru-i Doamne, leru-i ler!/ Dintr-o ramură de zadă,/ Fă ca fulgii albi să cadă,/ Să ne-acoperi cu zăpadă,/ Nimeni să nu ne mai vadă.” (Colind). Codurile sale poetice par să fie la înde- mâna oricărui lector, însă ele ascund în fond misterele aceluia care poartă cu sine con- ştiința damnatului, ele poartă sentimentul unei singurătăți acute, asumată până la limita tragicului, ceea ce arată că, de fapt, în ciuda tonului muzical al versului prin care poetul îşi arată sau încântă chipurile, descoperim în Vasile Burlui un poet al neliniştilor metafizice. Aceste nelinişti interioare iau forme muzicale alchimice, sunt lansate ca nişte fluturi să relo- cuiască, să redefinească universul şi haosul, sunt trimise chiar până la stele unde, în cele din urmă, îşi găsesc sensul şi energia pentru viață: ”Stă prăbușit în jilț cu fruntea-n palmă,/ Cu părul alb, îmbătrânit între formule și retor- te,/ Uitat de timp, cu ochii cerniți, cu vrerea calmă,/ Certându-se în șoaptă cu gânduri în

E universul strâmt pentru gândiri

cohorte./

profunde,/ În hiperspații largi nestingherit se mișcă / Materii agitate alergând spre unde,/ Făptura omenească rămâne ca-ntr-o cușcă!// Se sbat în controverse filosofii înguste,/ Ne rătă- cim în haos și ne descumpănim,/ Dilema prin-

cipală este-n poziții juste,/ Suntem în eprubetă, ori unde ne găsim?” (Dilema Alchimistului). Apoi, în această singurătate, poetul se ridică într-un zbor de probă, pe herghelii de gânduri, gânduri care nedându-i pace îl provoacă să se îmbete cu zâmbete prefăcute sau chiar să găsească soluții la rătăcirile perene: ”Am rătă- cit aseară printre piscuri / Și m-am întors cu inima bolnavă,/ Căci am mizat pe îndoieli și riscuri / Și-am blestemat lumina ce coboară din slavă.// Am călărit atunci pe herghelii de gânduri,/ Am colbuit cu stele întregul întu- neric./ Îngenunchiat în spaime ca în atâtea rânduri,/ M-am prosternat înfrânt sub un altar feeric.// Mi-am pârjolit aripa în zborul nemilos

/ Incendiind chiar visul nou născut,/ M-am

lamentat prin piețe când zelos / Mi-am scrijelit

pe chip un zâmbet prefăcut.” (Zbor de probă); ”Mă traversează chinuri din muzici diafane

/ Și-mi cântă în ureche poemul obosit,/ Mă

cotropesc în clocot pornirile profane/ Și mă consumă vrerea pe drumul netihnit.// E cartea rătăcirii în slavă tot mai aspră,/ Minciuna ei mă-ncântă în nopțile cu lună/ Când diafane muze cu aripa măiastră / Între pustiu și oază vocabule adună.” (Cartea rătăcirii).

/

Această ceremonie a spiritului, acest miracol al sunetului şi al visului la care ne invită poetul să reflectăm îmi aminteşte acum de magistrul Mihai Ursachi, poet ieşean, dar de un alt registru poetic, care, în eseurile sale din Rațiunea poeziei vorbind despre utilitatea poe- ziei, scrie: „De la începuturile istoriei cunos- cute poezia a însoțit omul în toate timpurile şi în toate locurile, fără excepție; din aceasta decurge că ea este, în cadrul noțiunii de fru- mos, una din componentele ființiale ale omu- lui. […] Cât despre utilitatea poeziei, utilitatea ei este utilitatea spiritului, adică una esențială pentru definirea noțiunii de existență umană”. Cred că şi universul liric al lui Vasile Burlui se învârte în jurul acestei axe a existenței ontolo- gice, pentru că poezia, pentru autorul discutat, înseamnă existență, existare… prin rezonanță, comuniune cu spiritul și universul. În această antrenantă căutare şi înțe- legere a destinului său, poetul este uneori acompaniat de celebri compozitori şi artişti de muzică şi rezonanță romantică – Bach, Mozart – ceea ce face ca discursul său liric să fie şi mai purificator: ”Într-o noapte intrase Mozart pe fereastra mea, / Pe când în ceruri mai tremura o stea,/ Pe când eu însumi adu- nat de prin unghere / Rostogoleam prin hăuri planete ca pe sfere.// Eliberați de griji, senini ca și pribegii,/ Ne tot plimbam ca posedații prin arpegii./ O ploaie liniștită cernea în menuet,/ Ne pătrundea prin pori înfiorând discret.// Iar cerul maiestos rotind deasupra noastră / Ne învelea în raza stelelor de catifea albastră./ Rondo allegro se răspândea prin spații,/ În ritmuri de romanza ne ridica în grații.” (Eine Kleine nachtmusik). De altfel, titlul volumu- lui poartă semnele compozitorului german Johann Sebastian Bach care, în 1721, prezenta contelui Christian Ludwig de Brandenburg- Schwedt o serie de lucrări instrumentale, pe care noi astăzi le știm sub denumirea de Concertul brandenburgic. Numai că la Vasile Burlui concertul brandenburgic apare, pe de o parte, ca o incantație a iubirii, iar pe de altă parte ca o conștientizare a agoniei unei sin- gure dimensiuni, a singurătății: ”În noaptea aceasta mai tare mă tem / De grele coșmaruri, de gândul pervers / Cu genunchi înspinați îndoiți sub totem,/ de lacrimi amare ascunse în vers.// Mai stai lângă mine în aburul nopții / Ascultând în tăcere tremurul mut,/ Să tresărim speriați la zgomotul porții / Înconjurați amân- doi de basmul pierdut.// Concertul lui Bach s-ascultăm împreună,/ Ascunși sub un cer

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 35

luminat și liturgic,/ Suspendate-n eter arpegii rămână,/ În genunchi s-ascultăm Concertul

(Concert brandenburgic). Și

totuși poetul reușește să se ridice (anabasis) din această coborâre adâncă în singurătate ( katabasis), construindu-și, în inimă, cu visele-i și gândurile proprii, o catedrală de luceferi:

”Mi-e sufletul o sfântă catedrală / În care-am îngropat visările pe rând,/ Când luna se ivea sacerdotală / Stăpână peste patimă și gând.” ( Katabasis). Acest ultim poem citat, dar și poe- mul Strălucitul Anú readuc în atenție spiritul mitologic al poetului, de care de fapt autorul nu se desparte nicio clipă. Apropierea poetului de sunet, de muzi- că, de cuvântul cantabil, nu este o figură poe- tică, o afişare mascată a eului, ci dimpotrivă, aceasta este singura formulă în care poetul îşi află locul în univers. Altfel spus, această cantabilitate a poemelor sale, această matrice poetică ce ține cont de o anumită geometrie şi tipologie a construcției – chiar de tip arhaic, tradițional în unele cazuri – este o trăsătură definitorie a acestui poet de excepție, care cele- brează nu o ceremonie babiloniană a zgomo- telor contemporane, ci o sărbătoare a vocilor şi sunetelor eului interior. Acest simplu fapt face ca poezia sa să fie rostită chiar pe mai multe voci. Repetițiile, refrenele, ritmii și linia melodică nesofisticată asigură acestei poetici un impact imediat cu ascultătorii și cititorii. Dar, dincolo de acest fapt, trebuie spus că mare parte din poemele concertului brandenbur- gic sunt în fond niște opere culte, niște doine superbe care, fără îndoială, sunt modelate după sunetele de o puritate incomparabilă a sufletului poetului, ancorat în permanență la marile valori ale omenirii. În Concert brandenburgic, toate cuvinte- le sunt bine alese şi bine puse în relație între ele, astfel încât ai sentimentul că ele se ridică din pagină şi năvălesc în textura memoriei şi

a ființei celui care le întâmpină. Aceste sune-

te, care construiesc de fapt partitura poetică

a lui Vasile Burlui, pot pune lectorul în fața

brandenburgic./

/”

unui spectacol continuu în care acest alchi- mist al rezonanțelor, poetul-dirijor, reuşeşte să îmbine în viziunile sale lumea concretă cu lumea astrală, neliniştile pământene cu regă- sirea celestă. Poemele concertului brandenburgic sunt nişte compoziții lirico-meditative care par uşoare la prima vedere, mai ales prin acce- sibilitatea oferită de lectura lor. Deși, multe poeme crează sentimentul că sunt scrise în alte

timpuri şi în alte împrejurări, totuși spațiile de text orfic, metaforele grave, care exorcizează mereu, ne pun în fața unei poezii în care apare obsesiv ideea de jertfă a singurătății prin cre- ație, ideea unui căutător absolut al liniştii de lumină, al împlinirii armonice. Elementele lumii participă și ele la această simfonie poe- tică, iar cotidianul se împietrește, se stochează în memoria colectivă sau a universului: ”Au împietrit statuile-n cetate / Stând mărturie timpului pierdut,/ Nici orologiu-n turnuri nu mai bate,/ Doar timpul se strecoară nevăzut.

Au împietrit statui în monumente,/ Când

refuzate timpului prezent / În stradă se succed evenimente,/ Iar în discursuri sunt citate inso-

lent. // Au împietrit statuile uimite,/ În goana anilor de-acum / S-au risipit prin urbe rătăcite

/ Și pare că ne stau puțin în drum.” (Statuile

Cetății). Și totuși Timpul rămâne și el un animal

ce poate fi îmblânzit de poet, care își scaldă cartea în lacrimi, acest trup al devenirii, al împlinirii:

”Când răvășite-s gândurile toate / M-absoarbe-n noapte haosul perfid,/ Genunile pustii în mine-s poate,/ Și-n taină amintirile-mi ucid.// Pe pris- pa universului m-așez,/ e-atâta liniște și-atâta așteptare,/ Îmi pare că sunt orb și că visez / Că plec cu doi luceferi la plimbare.// De-acolo mai simt infinitul în față,/ Îl pipăi setos pe crupă, pe bot,/ Adun merindea în vechea mea straiață / Mereu cârpind straiul ce-l port.// Cu lacrimi mai scald iată cartea,/ Rătăcind între psalmi prin- tre rânduri,/ În sbucium îmi soarbe-ntunericul partea / Iar valul mă-ngroapă prin prunduri.” (Traversarea); ”Melancolii îmi picură pe gene / Și răscolesc în mine amintiri,/ Pe-acoperișuri pâcla ploilor eterne,/ În inimă răsfăț de amăgiri./ / Melancolii îmi picură în suflet / Mătănii pentru anii de demult,/ Se cuibăresc jilave peste cuget

/ Când ritmurile ploii le ascult.// Melancolii mai

/ /

cad ades din stele” (Melancolii). Într-o lume în care poeții vorbesc des- pre viteza Internetului, Vasile Burlui aclamă mai curând trecerea brutală a timpului con- cret, intrarea în timpul metafizic. În acest sens, nu ca Zarathustra lui Nietzsche, poetul vorbește și despre supraom. Doar că suprao- mul despre care amintește poetul este unul ignorant, unul al risipirilor, este omul ușilor zăngănitoare, omul existențelor zgomotoase și, cu toate acestea, el este omul cel mai singur:

”Din nou răsună pași prin coridoare / Și uși zăngănitoare cu zgomot se închid. / Baricadați mereu după zăvoare,/ Ne prinde-n mreje soli- tudinea perfid.” (Gânduri nerostite). Apoi, poe- tul conturează un univers apocaliptic, unul

36 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

purificator – prin iubire –: ”Mă plimb străin printre figuri bizare / Iar umbra mea în flăcări se destramă, / Întârziat prin constelația în care

/ În

foșnetul planetelor ce trec, / În depărtări de ani lumină, / Cu aceeeași umilință îmi petrec / Prietenii ce-n preajmă stau să vină. // Mă simt stingher între figuri bizare, / Planeta mea în

flăcări se destramă

timp în care / Îngenunchiat am dat iubirii mele vamă!” (Bizarerii nocturne); ”Mașina infernală ne domină ființa / Cu mecanismul simplu, cu roata de metal,/ Mai poticnește-n lagăr scrâșnindu-și neputința / Imperturbabil, fără

suspun sentimental./

în ritm dar fără scop,/ Ignoră măreția, căderea, tristețea, bucuria,/ Oferă-n schimb sentința stă- pânului miop / Ce zdrucină în veacuri și sorii, și tăria.” (Mașinăria infernală). Aş mai putea sublinia şi faptul că această formulă poetică la care recurge Vasile Burlui este una pândită de multe capcane. Ea poate genera nu doar admirație, ci chiar controverse. Dar, când astăzi poeții seamănă atât de bine între ei, că aproape că nu mai recunoşti stilul cuiva, cred că o astfel de for- mulă lirică la care apelează Vasile Burlui este una originală, remarcabilă. Pe de altă parte, ea fiind în contrapunct cu babilonia liricii contemporane propune, tocmai prin acura- tețea cantabilității adamice, o recuperare nu doar a valorilor tari ale tradiției contestate de cei mai mulți postmodernişti, ci chiar o reactualizare a discursului despre adevărata Ființă în lumea contemporană. Altfel spus, poetica sa este o istorie a cunoaşterii sinelui şi totodată a recunoaşterii universului şi a lui Dumnezeu, a memoriei (absolute): ”Aștept din nou pe bunul Dumnezeu / La mine în chi- lie când coboară / Purtând cu Sine mângâieri de Elizeu / Sau dojenind cu vorbe de ocară.// Îngenunchez atunci la lumânare / Și lacrimi risipesc peste înscrisuri,/ Mă mânii și mă tem de clipa-n care / Crucificat mă pierd în com- promisuri./ Controversez cu El și mă adun în grabă / Din praf, din îndoieli și neștiință / Iar șubreda credință se întreabă / De ce sunt exilat

chilioara sufletului meu /

în suferință?/

Se-nvârte azi și mâine,

/ Visez înfriguratul ano-

/ A fost sortit să dau iubiri mele vamă./

/

/

În

Împovărat de griji și de păcate,/ A coborât azi- noapte Dumnezeu / Ca să-mi aducă împăcare pentru toate.” (Controverse). Acest crez poetic al lui Vasile Burlui mă trimite cu gândul la Horia Bădescu, un eseist român, care în Memoria Ființei scrie despre vocația poetului: „Vocația poetului nu este aceea de a ne arăta că omul

este divin – aşa cum a încercat s-o facă până la exces Renaşterea –, ci că divinul se află în om, că este adevărata sa natură, umanitatea sa. De aceea, ceea ce face poezia, de la începuturile ei, este să civilizeze omul. Îmblânzindu-i inima, îmblânzind demonii instinctuali care scot eul din armonia universală şi-l fac să se întoarcă spre egoista nevoie de sine, care-l aruncă în afara lumii, înțelegerii şi iubirii. Umanizarea omului înseamnă descoperirea Ființei”. Iată, prin poetica sa, Vasile Burlui înțelege că a civi- liza omul înseamnă a-l scoate din egoismul interior, de sub dominația instinctului şi a-l aşeza în fața sacrului şi a descoperirii Ființei, înseamnă a-l face să locuiască armonic în întreaga eternitate. Concertul brandenburgic este, prin urmare, un univers construit cu migală de poet, uneori labirintic, ca un puzzle bine gândit, alteori lini- ar, întocmai ca o structură pe voci orchestrale. Pentru poet, este clar acum, lumea este spectacol, în care se schimbă doar rolurile și actorii, în care sunt păstrate, cu alte lumini, același registre.

în care sunt păstrate, cu alte lumini, același registre. www.zonaliterara.ro 2015 / 1-3, ianuarie - martie

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 37

Incipit meta-mitoman. Cazul Münchhausen

Se mai întâmplă uneori ca un mare min- cinos, mai ales dintre aceia rătăciţi prin spaţiul literaturii, să ne pună în faţa unor mari adevăruri! Mai ales dacă relatează, într-ascuns, Mituri. Or, pe noi ne interesează, în primul rând, miturile aparţinând sferei marţialismului, aşa cum am anunţat-o, de atâtea ori, în paginile anterioare dedicate prezenţei acestora în spaţiul unor opere literare. Se înţelege, acestea nu sunt relatate direct ci, mai degrabă, ne parvin într-o formă camuflată, deghizându-se uneori sub straiele ironiei, satirei, caricaturizării unor comportamente şi simboluri combative. Uitarea, voită ori nu, a sensului lor originar ne îndeamnă muşchiul hermeneutic să se încordeze întru anamneza marţialistă a unor fenomene mitico-ritualice şi simbolice destul de transparente ochiului antrenat şi care ne justifică astfel întreg demersul. De asemenea, ne permi- tem să credem că un fenomen mitico-simbolic camuflat poate da seama chiar şi de spiritul, de mentalitatea unei întregi epoci. Ca şi sexualita-

tea, asumpţie foucaldiană, ca şi arta unei anumite epoci, teritoriu defrişat de iconologia panofskya- nă. Dar, ca să nu mai lungim vorba, mitomanul care ne povesteşte voalat adevăruri ascunse nu este altul decât baronul Münchhausen! Îl vedem pe baronul nostru ca pe un mare coţcar, un trickster să-i spunem, dându-ne şi noi un update altei limbi universale, unul din familia lui Thyl Ulenspigel, Pantagruel, Don Quijote,

Păcală al nostru şi alţii ca ei. Un pic bufoni, dar

şi mai mult înţelepţi. Münchhausen caută să ne

buimăcească (cum nu doar cu o singură ocazie

o păţeşte el însuşi), adică ne pregăteşte pentru

eventualitatea unui knockout iniţiatic. Cum o face? Prin hiperbolizarea unor fapte cinegetice, marţiale şi militare. Şi e păcat, ne gândim, că ase- menea buni anarhişti (să nu-l uităm pe Marchizul de Sade, în interpretarea zolliană) ai unor epoci îndoielnice prin tocmai excesul de certitudini, precum Epoca Raţiunii, el sau predecesorul său Don Quijote, au ajuns să denumească de-a drep- tul aspecte patologice ale sufletului nostru (în psihiatrie avem sindromul Münchhausen)! Baronul Münchhausen este un ultim mohican, un exponent al unei clase sociale, şi cul- turale, dedicat loisir-ului şi aventurii pur marţiale. El este aristocratul oştean-vânător-marinar, este Herakles-Acteon-Sindbad pe cale de dispariţie. Münchhausen îşi relatează isprăvile-i fabuloase sub semnul lui iocari serio. El este un aventuri- er şi un fabulator (fabula ca poveste nostalgică marţială). După cum vom vedea în continuare, el este necromant, invocator, contemplativ, iniţiat în tainele Marelui Militar şi ale Marelui Vânător

38 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

(încerca cândva Andrei A. Lillin într-o omonimă carte uitată, dintre puţinele cărţi marţialiste de la noi, să-i decripteze misterele). Baronul fabulator îşi relatează păţaniile în cheia unei triade marţialiste, singura demnă de trăit conform formei mentale asumate de clasa sa socială, o triadă alcătuită din soldat, vânător

şi marinar (care nu exclude deloc şi perspectiva

de a fi corsar, cum era peregrinul Odysseu în alte vremuri, cum şi soldatul putea să fie foarte bine un mercenar).

Geneza unui mare mincinos (dar arătos)

Cât se poate de activ istoric, baronul Karl Friedrich Hieronimus Freiherr von Münchhausen

(1720-1797), dincolo de biografia reală, a căpătat-o

şi pe cea literară, mulţumită a doi nemţi care i-au

reîmprospătat aventurile, pe hârtie de data aceas- ta. Unul a fost Rudolf Erich Raspe (1737-1794) care i-a descris pentru prima oară aventurile în limba engleză, la Londra, undeva pe la 1785. Se subînţelege astfel, dincolo de xenofobia generali- zată a baronului pentru popoarele Europei (itali-

eni, francezi, spanioli, olandezi etc.) elogiul adus englezilor. Aventurile transpuse de Raspe vor fi îmbogăţite de autorul cel mai cunoscut, şi sursa noastră, în tălmăcirea lui Ion Marin Sadoveanu, al Aventurilor baronului Münchhausen, Gottfried August Bürger (1747-1794). Aventurier, peregrin kynegetic, merce- nar, marinar , Münchhausen ne plimbă prin Europa, dar şi mai mult prin tărâmuri exotice, prin Orient, prin Rusia, Lituania, Polonia, Liban

şi pe la Constantinopol. El este şi un hilar expo-

nent al orientalismului german popular, a viselor

şi imaginii Celuilalt, a Străinului, fie el european

sau Marele Turc însuşi. Din debutul Aventurilor, basmic prin for- mula invocatorie incipientă, suntem lămuriţi în

privinţa ambiţiilor de mercenar ale unui aristo- crat scăpătat, dar şi un pic edificaţi asupra calită- ţilor morale ale acestuia, care este gata să-şi dea şi mantaua de pe el unui Gerilă, unul premergător celui din Povestea lui Harap Alb, gata să moară de frig în stepa Rusiei! Şi totuşi, cariera şi locu- rile străine prin care umblă baronul mercenar îi impun o vigilenţă constantă, calitate pe care noi

o putem numi prudenţa marţială. În ce sens? A

avea întotdeauna o armă la tine („pentru mai multă siguranţă, mi-am pus pistoalele la subsoa-

ră”), este un însemn al unei anumite identităţi,

este o condiţie a asumării unei imagini iluministe,

şi nu numai, a masculinităţii. Mai ales dacă tră-

ieşti permanent într-un climat militar! Avertisment: în paginile de faţă vom vorbi de mai mulţi Münchhausen, chiar foarte diferiţi între ei, prin urmare să ne păzim a-i confunda!

O dilemă:

a fost Münchhausen un marţialist?

Să fi fost baronul un adept al idealului

Arme şi Litere? Adică, mânuia cu aceeaşi iscusinţă atât sabia, cât şi condeiul? Aşa, ca unii predecesori

ai săi, precum Iulius Caesar, Cervantes, Descartes,

Shakespeare, Gongora, Machiavelli, şi mulţi alţii? Întruchipa el un ideal atât occidental, cât şi asi- atic (wen wu la chinezi, cărturar şi războinic, bunbu reydo, la japonezi)? Se pare că nu, căci ne-o mărturiseşte el însuşi într-un pasaj, preferând:

„petreceri, lupte cavalereşti şi isprăvi vrednice de laudă, ce i se potrivesc mai bine unui nobil decât bietele frânturi mucegăite de limbă elinească sau latinească şi decât toate nimicurile parfumate, zorzoanele şi sclifoselile legate de rafinamentul şi

de pălăvrăgeala franţuzească.” Cu toate acestea, nu o singură dată face trimiteri livreşti la idealuri eroice de origine clasică (Hercule, Alexandru cel Mare), ori vetero-testamentară (David, Samson). Doar că acestea făceau oricum parte din cultura populară, aşa ca baronul Münchhausen este mai degrabă un kynegetofil şi un hoplofil, vânător şi soldat, decât un bibliofil, un şoarece de bibliote- că. Idealul masculinităţii epocii, cel puţin pentru

o anumită categorie socială, în spaţiul nemţesc, era oşteanul-cavaler şi vânătorul. Ne amintim desigur de Don Quijote, menţionat in mai multe rânduri de însuşi Don Münchhausen!

Kynegetofilii münchhausene

Baronul nostru poartă lupte grele cu fia- rele lumii cunoscute lui! Sunt lupi, urşi, lei,

cu fia- rele lumii cunoscute lui! Sunt lupi, urşi, lei, www.zonaliterara.ro 2015 / 1-3, ianuarie -

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 39

crocodili, mistreţi, vulpi, câini turbaţi (din aceia mai urbanizaţi, din Sankt Petersburgul rusesc!), dar şi altele, exclusiv victime, precum cerbii, iepurii, prepeliţele, raţele, găinuşele. Iar fiecare pradă suportă un tratament adecvat, în funcţie de contextul vânătoresc şi de uneltele aflate la îndemână. E fascinant să urmăreşti ingeniozitatea fabulatorie a baronului când vine vorba de poveş- tile vânătoreşti. Münchhausen e un mare kynegetofil! Desigur,în cultura română ne amintim de scrii- tori şi vânători reali, împătimiţi, precum Mihail Sadoveanu, Ionel Pop, Eugen Jianu, dar şi din aceia care iubesc vânătorile şi cultura cauzată de patima aceasta, din Antichitate (tratatele unor Arrian, Oppian, Xenofon) numai pe hârtie. Şi cine nu a frecventat măcar o dată, cu mai multă sau mai puţină înţelegere, erudiţia din Pseudo- Kynegetikos a lui Al. Odobescu? Dar să revenim

logice este supunerea calului nărăvaş, reperabilă din aceeaşi repetitivă afirmare a dominaţiei omu- lui asupra animalului, a culturii asupra naturii, a raţiunii asupra instinctelor, dacă ni se îngăduie să gândim în termeni bipolari. Münchhausen se compară pe el însuşi cu Alexandru cel Mare şi al său Bucefal. Cel puţin doi cai aduce la ascultare baronul nostru, unul nefiind nici mai mult, nici mai puţin decât un cal de mare, orbit şi supus cu ajutorul măiestriei lui de prăştier (şi ce istorie are arma în cauză!) Münchhausen se identifică de multe ori cu Hercule, eroul său mitic favorit! Ba mai şi demonstrează forţa acestuia în mai multe rân- duri: cară o trăsură în spinare, poartă doi cai la subsuori (pe cel nărăvaş îl strecoară de-a dreptul în buzunar), plimbă ditamai tunul prin mare, se ridică, într-un soi de levitaţie, cu tot cu cal, din- tr-o baltă trăgându-se de propria-i coadă! Ce mai,

la

neamţul nostru! Acesta era mare iubitor de cai

baronul nostru este un adevărat super-erou, atât

şi

de câini (cred ca de pisicologie nici nu a auzit,

fizic, cât şi metafizic, vom vedea!

aceasta fiind plasată sclifosiţilor de francezi).

Dacă ar fi să propunem o interpretare marţialistă asupra pasiunii pentru vânătoare a

reprezentantului unei clase sociale muribun- de, ne gândim că acesta încă trăieşte idealurile medievale ale vânătorii. Faţă de animale, chiar şi în orizontul fabulei teriomorfe gândindu-le natura, Münchhausen demonstrează permanent un raport de dominare. Vânătoarea nu constă în căutarea de hrană, aceasta este mai degrabă

o nevoie de afirmare a unei identităţi de clasă,

un raport seniorial faţă de supuşi. Avem de-a face cu o obsesie a dominării şi chiar a devorării,

secundar, a controlului, dezgolirii fiarei, bestiei,

a inferiorului, a lăsării acestuia fără de substan-

ţă, intimitate. Şi cum altfel să-ţi explici toate acele eviscerări, din exterior, dar şi mai multe pornite

din însăşi interiorul creaturii, ori a trecerii aceste-

ia prin ţeapă, prin frigare. Li se întâmplă şi oame-

nilor, celor de jos, asemenea lucruri, traversarea corpului lor de diverse obiecte. Este cazul babei care se trezeşte cu o ghiulea în gât şi trebuie să

o elimine, bătută temeinic cu un ciocan de către soţ, pe… uşa din dos! Nu o singură dată, Münchhausen însuşi

declară, se află pus în situaţia de a nu avea cu ce să

se apere, mai ales când întâlneşte bestii mitologice,

precum mistreţul şi ursul. De altfel, a vâna cele două fiare cu (aproape) mâinile goale a fost dintot- deauna o probă iniţiatică, un rit de passage pentru tinerii războinici candidaţi la statutul de războinic deplin. Münchhausen chiar reuşeşte să captureze un mistreţ (de la Herakles la St. Aug. Doinaş nu scăpăm de fantoma acestuia!) cu mâinile goale, prin eschive şi atragere în capcană, aşa ca-n Ju Jitsu, unde te pliezi şi pe adversar îl fentezi. O altă ispravă încărcată de trimiteri mito-

Şinobisme şi bersekerisme münchhausene

Activitatea şinobică, concept ce l-am împrumutat din spaţiul niponez, pentru uzul marţialismului, se referă la practicile de iscodire, de spionaj, la infiltrări, asasinate, sabotaje şi alte acţiuni militare şi marţiale similare, despre care ştim că ţineau de preocupările unui ninja (shinobi- no-mono). Münchhausen se dedă şi el la astfel de acţiuni. Astfel, se deghizează în popă catolic pen- tru a pătrunde neremarcat într-o tabără duşmană, desigur că nu a turcilor, ci a francezilor, inamici declaraţi. Oricum, dintotdeauna deghizarea în popă sau călugăr a funcţionat de minune, dat fiind numărul mare a acestora, fie ei din Apus, fie din Răsăritul lumii noastre. Cu altă ocazie, Münchhausen se transfor- mă într-un urs. Mai clar, îşi asumă imaginea unui urs, îmbracă blana unui urs proaspăt ucis, devine un berseker de circumstanţă. Doar că nu-l stăpâ- neşte furia oarbă, obligatorie (îşi păstrează raţiu- nea, zice el) a unui berseker. El însuşi se prezintă ca fiind de mărimea unui urs (dar să nu-i uităm nici fundul mare de olandez, cu care acoperă eficient spărtura dintr-o corabie pentru preîntâm- pinarea unui naufragiu). Sau poate că devine şi el un homo furens cu blană de urs, de vreme ce se apucă de omorât, cu aceeaşi tehnică, mii de urşi prostănaci care l-au primit cu prietenie. Trăieşte Münchhausen într-o epocă a contradicţiilor, în care sunt uzitate şi reciclate ingrediente de factură mitico-simbolică străvechi, dar care pot fi înţelese în termenii unor contradicţii, ai unor polarităţi :

raţiune-instinct, cultură- natură, om-fiară! Münchhausen este un soi de Bear Grylls,

40 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

avant la lettre. Deloc lipsit de inteligenţa celui gata

să facă orice întru prelungirea-i în planul ontic al

acestei lumi, Münchhausen are în dotare tot felul

de tehnici de supravieţuire în sălbăticie. Ştie să se camufleze când este atacat de fiare, să pândească prada la adăpostul păpurişului, să improvizeze

o armă din orice. Uneori Münchhausen alege

vechea cale de salvare a pielii, ruşinoasa dar sănătoasa fugă! Mai ales când există riscul de

a fi contaminat cu furia purtată de un câine

turbat. Care furie este contagioasă şi pentru obiectele neînsufleţite, cum a păţit-o de pildă chiar haina lui aruncată câinelui turbat, dintr-o mare înţelepciune practică a supravieţuitorului aflat în jungla urbană a unui oraş rusesc din secolul al XVIII-lea!

Tehnici şi zone vitale de reţinut

de vânătoare, se retează degetele ursului polar cu briceagul. Mai mult, există şi specialişti în aseme- nea zone vitale, care ştiu unde-i bine să loveşti:

„cândva îmi spusese un felcer bătrân că o lovitură în şira spinării ucide pe loc.” La un moment dat, de atâta kafteală fără pauză, baronul Münchhausen intră într-un soi de automatism al mişcării distructive. El devine un Terminator al luptei neodihnite, având un braţ care nu se mai opreşte din tăiat tot ce mişcă în jur, ame- ninţând chiar şi integritatea posesorului acestuia. Din nou, ne întâlnim cu o metaforă a omului-ma- şină, a mecanismelor scăpate de sub control care ajung să se răzvrătească împotriva stăpânului, a creatorului lor. Sună destul de familiar, nu-i aşa?

Hoplofilie münchhausiană. Arme reale, fantastice şi improvizate.

Baronul este de asemenea un hoplofil (de la gr. Hoplon - armură, scut şi philein - a iubi, a fi ataşat de) înrăit. El este înconjurat de arme, îşi ţine puşca în colţul camerei, menţionează puşti de firmă din epocă („puşca asta nouă făcută la Kuchenreuter”), este înnebunit după specialiştii în arme : „cine-mi cunoaşte patima pentru ispră- vile ţintaşilor şi ale vânătorilor, va pricepe lesne de ce nu i-am dat drumul minunatului ochitor.” Activându-şi funcţia utopică (termen for- jat de Ernst Bloch, şi pe urmele acestuia, utilizat şi de Jack Zipes, cercetător al basmelor), baronul Münchhausen visează că pe tărâmul lunar sunt

Suntem bine informaţi de ghidul luptăto- rului münchhausenian unde este bine să lovim, cum şi ce să folosim pentru a ne desfiinţa anta-

gonistul. Se loveşte în ochi, în maţe de-a dreptul,

în dosul potrivnicului, (sub)om sau fiară, în gât,

în cap, precum a procedat David cu Goliat. Se taie animalul în cruce pe frunte pentru o rapi- dă jupuire, se lovesc mistreţii peste colţi, se taie capul leului dintr-o lovitură cu un simplu cuţit

se taie capul leului dintr-o lovitură cu un simplu cuţit www.zonaliterara.ro 2015 / 1-3, ianuarie -

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 41

folosite arme vegetale, dar letale, să nu cumva

să ne închipuim că nu ar fi aşa! Astfel, să vedem

un pic cum arată o panoplie vegetală în viziunea münchhauseniană : „armele cele mai de seamă pe care locuitorii Lunii le folosesc în război sunt ridi- chile. Ele se aruncă aşa cum se aruncă suliţele, iar cel atins de ridiche rămâne mort pe loc. Când nu e

timpul ridichilor, locuitorii le înlocuiesc cu cozi de sparanghel. Scuturile sunt făcute din ciuperci.” Relaţia hoplofilului Münchhausen cu armele din dotare este destul de alambicată. Uneori apelează la arme din panoplia consacrată, puşti , săbii, pumnale de vânătoare, iar cu alte oca- zii utilizează biciul. Când nu are nimic din pano- plia personală la îndemână, foloseşte bolovani, ori ghiulele, pe care le aruncă cu uşurinţă şi cu mâna goală. Alteori utilizează arme de-a dreptul biblice (praştia lui David) sau arme-simbol supra-încăr- cate simbolic (securea de argint a turcilor). Praştia lui David, strămoş al lui Münchhausen (oare cum l-or fi citit naziştii ţinând cont de ascendenţa lui iudaică?), este o armă mai mult morală şi metafizică decât practică. Morală, pentru că salvează cu ea de la moarte (aruncă

o ghiulea cu praştia) doi condamnaţi englezi.

Metafizică, pentru că orbeşte un cal de mare, fiinţă a abisurilor, a inconştientului, a incontrolabilului, aruncând două pietre de cremene în ochii dihăni-

ei. Ulterior (şi de ce nu ne-am aminti de alegoria carului-suflet la Platon?) această praştie este reuti- lizată ca zăbală, frâu, adică un clar instrument de control, de strunire a abisalului din filosof! Ignorant ori ba asupra provenienţei unor arme stranii, Bürger, prin lăudăroşeniile baronu- lui desigur, ne aminteşte de existenţa unor securi de argint, aflate în posesia tuturor paznicilor şi grădinarilor turci, unde se afla Münchhausen rob (ca Cervantes, cu vreo două secole înainte). Într-adevăr, aceste securi erau în posesia unor turci, dar aceştia erau dervişi, mistici şufi pen- tru care era un simbol, nu o armă practică. Un simbol al cunoaşterii transcendentale. Armă cu care Münchhausen aruncă după urşi, până în Lună, dacă ni se îngăduie să esoterizăm, după pasiunile care dereglează aspiraţia mistică. Ne vedem puşi în faţa unei adevărate colecţii de simboluri şi evenimente mistice legate de trans- cendenţă. Münchhausen, ca şi Jack din povestea cu vrejul, cultivă un bob turcesc. Care, după cum ne putem aştepta, creşte până la Lună, până

la Cer. Cu adevărat un axis mundi, un arbore

şamanic pe care Münchhausen se caţără până la

lumea spiritelor. Münchhausen este un şaman, un iniţiat travestit în bufon, care ne reaminteşte mereu de ştiinţa sacră a simbolurilor metafizice.

El purcede la o adevărată psihanodie, o călătorie

celestă, precum iluminatul peşterii platoniciene. Urcă la cer, anabasic, şi apoi se întoarce, catabasic,

în lumea sublunară. Că astfel de mesaje esoterice sunt transpuse într-o formă oarecum butaforică, nu e deloc neobişnuit pentru scrierile de tip eso- teric. Ca-n basme, unii doar râd, alţii se regăsesc în râsu’plânsu!

Nepotrivite intrări şi ieşiri pentru arme

Uneori, în excesele lui kynegetice, Münchhausen se transformă într-un adevărat Vlad Ţepeş… al raţelor şi găinuşelor! Crud şi freudian, ne pune în faţa unor concluzii legate de o antropologie deloc puritană. Utilizând o vergea ascuţită pe post de proiectil pentru puşca lui, baronul ne spune că „am avut bucuria să văd vergeaua căzând la o oarecare distanţă, după ce înşirase pe ea, ca la frigare, vreo şapte găinuşe, care se vor fi mirat, de bună seamă, pomenindu- se aşa, din senin, trase în ţeapă.” Cu altă ocazie, rezolvă doi urşi apelând tot la cele doua orificii opuse (Gilbert Durand a scris câteva pagini con- sistente despre acest raport în Structurile antropo- logice ale imaginarului). Odată, un urs este supus unei implozii viscerale prin ciocnirea a două pietre de cremene azvârlite cu mare precizie de Münchhausen, una pătrunzând prin gâtlej, cealaltă ne putem imagina cu uşurinţă cam pe unde… Alt urs este momit să lingă până la capăt, oiştea unui car unsă cu miere, trezindu-se tras în ţeapă! Predilecţia pentru uşa din dos a baronului dă mult de gândit, şi nu de bine!

Întoarceri pe dos, jupuiri de viu şi alte metode de tortură

Cu oarecare oroare (literară) te gândeşti la tratamentele, simbolice, la care sunt supuse bietele animale care-i ies în cale pătimaşului baron în ale treburilor kynegetice. Desigur, nici inamicii nu scapă ieftin, darămite animalele! Dacă sintetizăm un pic arta torturii stăpânite mult prea bine de către baronul oştean-vânător- marinar, aflăm următoarele: animalele şi păsă- rile sunt trase în ţeapă (vergea, oiştea carului), sunt ţintuite de copaci şi obligate să se auto- jupoaie de vii, sunt prinse de viscere şi întoarse pe dos, apoi în starea asta zdrobite de pământ, sunt ucise prin secţionarea măduvei spinării (cu miile), un cal este tăiat în două, sunt decapitate, sufocate cu părţi din alte animale, sunt ţinute captive de braţele vânjoase ale baronului (cu o tehnică din Wing Chun Kung Fu numită lap sao „mâna-capcană”) până crapă de foame. Bătute în stomac cu picioarele, din interior, până fac ulcer etc. O adevărată cultură a torturii, pe înţelesul copiilor, de parcă cele mai multe cărţi aşa-zis cla- sice pentru copii sunt chiar pentru aceştia? Sau poate că cei mici nu-s chiar aşa de copii?

42 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Înţelepciune marţialistă pentru uzul altor epoci

A avea mintea golită de gânduri, aşa cum numai un samurai posesor de ştiinţă zen era capabil, în focul acţiunii combative, iată un ideal marţialist! „Fără să stau mult pe gânduri, luai unul din pistoale şi ochii”, - a acţiona fără a fi obstrucţionat de gânduri, de minte, ne aminteşte de arte precum cea a tragerii cu arcul, a eliberării săgeţii când mintea este pe deplin vidă, când nu există decât săgeata şi ţinta, nu şi intenţia, ca fac- tor perturbator. Münchhausen este ochitorul per- fect, uneori mai ratează, probabil când gândeşte prea mult, artă care oricum îi displace profund. Uneori Aventurile conţin îndemnuri, un fel de manuale din lumea marţialismelor, care analizea- ză condiţiile de reuşită, ca de pildă prezenţa de spirit, care este „mama faptelor vitejeşti.” Münchhausen ne împărtăşeşte tainele succesului său marţial, tot sub forma triadică: noroc, vitejie şi vigilenţă! Cele trei virtuţi militare şi kynegetice? Iată: ”eu am fost întotdeauna vestit şi neîntrecut în privinţa cailor, a câinilor şi a puştilor mele precum şi în ceea ce pri- veşte dibăcia de a le mânui.” De unde se vede că ceea ce spaniolii experţi în arte marţiale renascentiste numeau destreza, dexteritate, pricepere era o nece- sitate şi în educaţia nobililor Iluminismului, deloc lipsiţi de pasiuni neraţionale. Mai întâlnim de asemenea tot felul de posesori de super-puteri, adevăraţi X-Men, tova- răşi de călătorie şi de aventuri. Ba mai învăţăm şi metode de antrenament pentru îmbunătăţirea, sau temperarea, condiţiei fizice, adică să alergăm cu greutăţi la picioare. Unii sunt adevăraţi snipers, ochind de la distanţe incredibile, esoteric citind, fiind capabili de survolarea adevărurilor metafizi- ce cu alţi ochi decât cei obişnuiţi, cu Ochiul Inimii. Iarăşi, a ţinti bine (arcaş sau puşcaş), a nimeri ţinta, a fi un bun ochitor, înseamnă şi a fi capabil de discernământ spiritual. Cel care aude cum creş- te iarba este acela dedicat contemplaţiei tainelor adâncului. Cel care suflă ca nimeni este un practi- cant de pranayama, de yoga respiratorie, ori de tao- istul qi gung. Reminiscenţe inconştiente, sau scri- ere esoterică la Bürger? Ca poet, îl suspectez mai degrabă de cea de-a doua voită alegere, asumpţie de la care am pornit în redactarea eseului. Şi pentru că mereu m-am întrebat care-i genealogia vorbei „bătaia este ruptă din Rai”, am găsit o posibilă explicaţie la Münchhausen, care pune în joc „mitul bunului sălbatic” şi efectul paideic al kaftelii : „caţicul (şeful de trib – nota mea, A.M.) ţinea morţiş să facă adevăraţi eroi din toţi flăcăii supuşilor săi, pentru care motiv îi bătea de-i snopea, cu propria lui mână!”

care motiv îi bătea de-i snopea, cu propria lui mână!” Metafore si simboluri (mai mult sau

Metafore si simboluri (mai mult sau mai puţin marţialiste)

Baronul Münchhausen de multe ori ne propune un iter in silvis, un efort personal de a ne regăsi drumul prin codrul înfricoşător, de a deveni noi înşine Eroii. Exagerările lui ne apar cât se poate fireşti tărâmului Mitului. A învinge fiarele prin orice mijloace, directe sau viclene, înseamnă de fapt a învinge instinctele, pasiunile. Interpretare alegorică, simbolică, dar să ne amin- tim de ciudata istorie de la început în care lupul sare peste om în faţa carului şi începe a îngurgita motorul acestuia, calul, până la înlocuirea lui. A bate cu biciul noul cal-lup înjugat, poate însemna foarte bine şi o biciuire a fiarei din noi, o auto-fla- gelare. E acelaşi car care poartă şi ţine prizonieri şi omul, şi fiara. Vedem trans-substanţieri terio- morfe, lupul se inserează în cal, îl penetrează ca pe o teacă (vagina ii spuneau legionarii romanii tecii în care îşi ţineau gladius-ul, sabia), dublă ale- gorie marţială şi erotică. Îşi fac apariţia în poveste tot felul de per- sonaje stranii, de factură cazonă sau forestieră. Să-l pomenim numai pe generalul beţiv (viciu soldăţesc de înţeles) care ne oferă imaginea unui soi de cyborg avant la lettre, un om-maşină, con- cept de altfel întâlnit în Iluminism. Este un efect al războiului cu turcii condiţia sa de om meca-

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 43

nic, cu partea superioară a craniului constituită dintr-o calotă-capac de argint. Aventurându-ne pe tărâmul simbologiei, nu ne putem abţine să nu menţionăm viziunea asupra calotei craniene ca un acoperiş al sufletului, care se „sparge” în momentul morţi întru eliberarea acestuia. Briser le toit de la maison îşi intitulează Mircea Eliade un op care ne dezvăluie asemenea adevăruri. Mai mult, se întâmplă ca respectivul general, posesor al „acoperişului” detaşabil nu se îmbată, oricât de mult ar bea, condiţie (era odată în Tibet un asemenea dalai lama) care te face să te gândeşti la puterea de detaşare a celui care nu se „îmbată” cu treburi lumeşti, adică un jīvanmukta, un eliberat în viaţă. Cu toate glumele lui cazone, Münchhausen ne tulbură cu afirmaţii cu dublu înţeles legate de nimbul, de aura din jurul capului generalului, creată de aburii alcoolului la întâlnirea cu focul.

Dar cum ţinta noastră hermeneutică este discur- sul legat de kafteală ocultat pe tărâmul literaturii, ne vom oprim aici. Ochii, fie ai baronului, fie a unui lup, sunt descrişi ca ignifori, ca purtători de foc, de lumi- nă prin a căror prezenţă sunt reiterate valenţe simbolice arhaice, tangenţiale adeseori tărâmu- lui adevărurilor esoterice. Baronul improvizează pragmatic pe baza unor înţelesuri simbolice uita- te, sau voit denaturate. Şi totuşi, Iluminismul nu

a fost deloc lipsit de preocupări esoterice, ca să

amintim numai clasicul op al britanicei Fr. Yates, Iluminismul rozicrucian. Poate părea stupefiant să foloseşti o lovitură întru activarea forţei oculare ignice, dar reminiscenţa arhaică e cât se poate de transparentă. Lovitura de pumn este precum o

lovitură de ciocan (şi chiar există în aproape orice artă marţială astfel de lovituri cu pumnul), despre care ciocan (al lui Vulcan, făurarul divin) ştim prea bine că produce scântei. Chiar şi expresia „a

fi lovit de vezi scântei sau stele verzi” (lumină-

torii de smarald, ca cei ai lui Oz, sau ai teurgilor

Antichităţii) îşi găseşte unele corespondenţe în fenomene de natură mitico-simbolică deja con- semnate. Dar, să vedem totuşi cum procedează baronul pentru aprinderea prafului de puşcă, atunci când îi lipseşte cremenea : „deschisei lagă- rul pulberii, îndreptai puşca înspre sălbăticiuni şi-mi trăsei un pumn zdravăn în ochi. Dintr-o atât de puternică izbitură se iscară puzderie de scântei. Pulberea luă foc…”.

Münchhausen iniţiatul. Buimăceala ca incubatio

Nu de puţine ori Münchhausen acuză stări de cădere, de pierdere a conştiinţei şi a memoriei, pe care un istoric al religiilor, ori vreun alt cunoscător al fenomenelor mistice le-ar repera cu uşurinţă ca aparţinând unor evadări din con-

diţia mundană. Münchhausen îi tot spune buimă- ceală acestei ieşiri, ek-stasis, din sine. Se întâmplă când este lovit, când cade, când o face pe-a omul- ghiulea. Trăieşte morţi şi învieri, abandonarea lumii durează câte trei luni, prietenii lui londo- nezi l-au dat deja la dispăruţi. Münchhausen este un Zalmoxis neamţ care suferă periodic câte o metanoia, uneori o păţeşte ca Iona, înghiţit fiind de un peşte (ca şi Pinocchio de altfel, alt personaj analizat esoteric de Elemire Zolla) . O istorisire, oricât de simplu relatată, poate trezi atenţia asupra prezenţei unor perso- naje, gesturi, ingrediente, simboluri cât se poate de vizibile ca având o provenienţă mitică. Astfel, calul lui Münchhausen ajunge la un moment dat să fie retezat în două, în urma unei năvale, la un asediu. Cal care nu moare, şi nu poţi decât să te gândeşti la acesta ca la o maşinărie, un cal mecanic cum ne amintim că am întâlnit şi prin O mie şi una de nopţi sau, mai recent, în literatura SF. Ghiciţi acum cine vine să dreagă şi să reîn- tregească respectivul vehicul de luptă? Un pot- covar, adică un fierar, un făurar! Or, fierarul a fost considerat dintotdeauna (ajunge să aruncăm o privire prin Făurarii şi alchimiştii lui Mircea Eliade ca să ne edificăm) un stăpânitor de taine (ca şaman şi alchimist arhaic), un regenerator al vieţii. Ceea ce şi înfăptuieşte pentru calul înju- mătăţit, cu ajutorul laurului, a dafinului, plantă a vieţii cu valenţe magice.

Concluzii hoplo-finale

De fapt, ce ne reaminteşte, cu titlu de anamnesis martialist, povestea baronului neamţ? Suntem puşi în faţa unor structuri şi scheme arhe- tipale, sinteze subtil camuflate în butaforii şi în bufonerii. Ne aflăm înarmaţi cu o imaginaţie cre- atoare similară lumii basmelor, precum cele din Pentameronul lui Basile, destinate să retrezească în noi, să insufle nostalgia pentru un iter in silvis per- sonal, pentru iniţierile războinice şi kynegetice, care nu o dată se suprapuneau în alte vremuri. Să fii un hoplofil într-un sensul iniţiatic, să frecven- tezi cât îţi stă în puteri arhetipul Eroului. Scrisă în sec. XVIII, veac în care încă se scria şi se citea esoteric, „printre rânduri”, marea aventură kynegetică şi marţială a baronu- lui Münchhausen ne-a impus mai multe nivele de lectură. Sunt, fără nici un dubiu, camuflate aici, în text, mult mai multe înţelesuri decât acela hilar şi literal, la prima vedere conceput să stârneas- că amuzamentul cititorului frivol. Cum, necum m-am străduit să arăt că, oricât de fugar, dincolo de lectura marţialistă, care nu este nici ea una pur şi simplu literală, pot fi accesate lecturi mitice şi simbolice. Care abundă pentru cititorul cu lentile- le bine şlefuite, fie şi de Spinoza însuşi…

44 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Pedalam de zor, mă întrebase Loredan de dimineață dacă nu dăm o tură cu bicicletele. Nu-mi aduceam aminte să mă mai fi chemat vreodată, întotdeauna trăgeam eu de el, şi m-am gândit, uite, mă, i-a venit ăstuia mintea la cap, şi-am spus cum să nu, super, hai să mergem, până nu ne omoară căldura. Pedalam de zor, aşadar, prinsesem un pic de viteză, eram cu câțiva metri în fața lui Loredan, când, la un moment dat, l-am auzit strigând stai, mă, stai. Am crezut că i-a picat lanțul, avea un jaf de biță, îl mai luam uneori la mişto pe tema asta. Am încetinit şi mi-am întors capul. Loredan îşi parca bicicleta pe marginea drumului. M-am dat jos şi-am strigat și eu, ce s-a-ntâmplat, mă, de ce te-ai oprit. N-a răspuns, venea înspre mine cu pas domol, era cam roşu la față, de la efort, mi-am spus şi l-am aşteptat. Când a ajuns foarte aproape, şi-a luat avânt şi mi-a tras un pumn în nas. Am căzut pe spate ca o plăcintă. Peste mine, bicicleta – mă prinsesem ca prostul de ghidon. M-am speriat rău. Mă lovise din senin şi habar n-aveam ce are de gând. De fugit nu prea aveam cum să fug, de dat înapoi nici nu-mi trecea prin cap, m-ar fi spart Loredan, era bine făcut şi cu un cap mai mare decât mine. L-am privit cu coada ochiului. Îşi pusese mâinile-n şolduri şi şuta în pietricelele de pe drum, în direcția mea. Unele mă nimereau, le simțeam ca pe nişte urzicături. Mi-am dus mâna la nas, să văd dacă se umflase. Mă tot întrebam ce l-a apucat şi deodată mi-a trecut prin minte că are legătură cu ce-i făcusem soră-sii, Loredana, cu o seară în urmă. Dar ce treabă avea el? Şi, chiar dac-ar fi avut, de unde să fi aflat? Loredana sigur nu-i zisese, mă şi averti- zase, auzi, să nu-i spui lui frate-miu! De ce? Aşa! Oricum, şi dacă m-aş fi apucat să-i povestesc, ce? Da, ştiam că e cam nebun, una-două sărea la harță din te miri ce, dar, la naiba, eram prieteni! M-am mai gândit că poate s-o fi enervat că am pedalat mai tare şi l-am lăsat în urmă. Cu sau fără un

motiv anume, tot aiurea era. În mine nu dăduse niciodată Loredan, nici măcar în joacă, şi nici prin gând nu mi-ar fi trecut că o să mă caftească vre- odată.

Din depărtarese auzea huruitul unei maşini. Am împins bicicleta în lături, m-am ridi- cat şi mi-am scuturat hainele de praf. Aveam o zgârietură la cot. Nu era cine ştie ce. M-am uitat

la Loredan. A rânjit şi a scos o țigară din buzunar. Hai să stăm un pic de vorbă, a spus, uite-acolo, şi

a arătat spre copacul de pe marginea drumului. La

umbră, să nu faci insolație, săracu’ de tine, a zis şi

a râs. Continua să se comporte ciudat. Îmi venea

să-l întreb ai înnebunit sau ce dracu’, dar nu eram în stare să scot un cuvânt. Ne-am luat bicicletele din drum şi ni le-am proptit de pom. Stai jos, a zis Loredan. M-am supus. El a rămas în picioare, în fața mea, şi a scuipat între noi. Apoi şi-a aprins țigara şi a tras cu sete din ea. Maşina a trecut în viteză şi a ridicat praful în urma ei, mi-a intrat în gură şi-n ochi. Na, vrei şi tu? a întrebat Loredan şi mi-a întins țigara. Era un semn bun. M-am relaxat puțin şi

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 45

am primit, deşi n-aveam chef să fumez. Poate minți! Te bat dacă minți, a spus Loredan şi s-a lăsat pe vine, în fața mea. Tocmai trăgeam din Kentul lui. Mi-am ținut răsuflarea. Am înghițit fumul şi i-am înapoiat țigara, cu ochii la scuipatul care se scurgea încet spre rădăcina firelor de iarbă. Dacă mințeam? În legătură cu ce? Nu, nu putea fi vorba de povestea cu soră-sa! N-avea de unde să afle! Doar dacă… Doar dacă ne spionase! La naiba, era posibil. Şi n-a zis nimic atunci, a aşteptat dimineața, m-a ademenit, ştia că-mi place s-o iau pe coclauri cu bicicleta. Mi-a umflat nasul, acum voia detalii. Să nu mint, că mă bate. Să-i spun. Tot! Am simțit că trebuie să zic ceva. Am pedalat prea repede, am îngăimat. N-am văzut c-ai rămas în urmă, nu mi-am dat sea… Bă, lasă vrăjeala, nu fă pe şmecheru’ cu mine! a zbierat Loredan. Riscam să-mi pişte încă una în nas. Mi-am luat inima-n dinți, ce să fi făcut, mă tot zorea, să zic, să zic, să nu cumva să mint. Ea… ea a început, am bâiguit. Stăteam… stăteam pe… pe canapea. Stăteam amândoi acolo, am spus. Ea într-o parte, io în alta. Ne uitam la televizor. Şi… şi a tot butonat până a ajuns la un film. A dat sonorul încet şi-a lăsat acolo. Şi cum ne uitam noi la film, mi-a zis tu vezi ce face ăla? Şi io am spus că da, văd, normal că văd, da’ de ce mă întreabă şi ea a spus că de aia. Şi că să fac şi eu la fel. Şi io am tăcut, că mi se părea ciudat. Şi ea a zis na, hai odată, faci sau nu? Şi io am… Stai, stai aşa, a spus Loredan. Unde te grăbeşti? Nu mă grăbesc, am bâiguit. Ba te grăbeşti! Îți spun io că te grăbeşti! Uită- te la mine, a strigat. Apoi a tras din țigară şi mi-a suflat fumul în ochi. M-am dat într-o parte. A rânjit. Mă înspăimânta tot mai tare Loredan. Mă scosese de-atâtea ori din încurcătură şi-acum stătea pe vine în fața mea, mă afuma şi mă amenința. Se comporta ca şi cum n-ar fi dat doi bani pe mine, mă intimida rău de tot. Îl simțeam în stare de orice. Ce voia de la mine? Adevărul îl scotea din sărite. Minciuna, şi mai rău. Te bat dacă minți, aşa zisese. Dacă începeam să-l abu- resc, trebuia să fiu sigur că nu ştie nimic, că joacă la cacealma. Dar cum să-l fi mințit? Mă cunoştea bine. Şi chiar dacă mi-ar fi ieşit, cum ar fi dac-ar afla după aia adevăru-adevărat? Mai devreme sau mai târziu tot aş fi mierlit-o. Mi-a trecut prin cap să pândesc un moment prielnic şi s-o tai de-acolo, să-mi iau bicicleta şi să gonesc, cu rabla lui nu m-ar fi ajuns în veci. N-aveam timp de planuri, nu mă slăbea deloc animalul. M-am uitat în ochii lui şi i-am îngăimat numele. Loredan. Ă? Ce-i?

Sunt eu, Florin. Tocmai de-aia, a zis el şi mi-a arătat pumnul strâns. Mi-am băgat capul între umeri și m-am chircit. A rânjit din nou şi a proiectat mucul de țigară în trunchiul copacului. Lasă astea, a adăugat. Zi, cine era ăla? Care… care ăla, am întrebat. Mă, iar faci pe prostul? N-ai zis că stăteați pe canapea şi vă uitați la televizor? Am dat din cap. E, şi n-ai zis că soră-mea a dat la un film? Am dat iar din cap. Şi ce-ai mai zis? Că mi-a spus să fac ca ăla. Ei, şi-atunci, ce nu ți-i clar? În clipa aia am realizat că oricât de stăpân aş fi fost pe mine şi oricât de bine m-aş fi prefăcut, tot m-ar fi prins cu fofârlica. Punea întrebări, despica firu-n patru, nu-i scăpa niciun detaliu, mă intimida în mod repetat. Am tras aer în piept. Era unul blond, am spus. Semăna cu Brad Pitt, da’ nu era Brad Pitt. Habar n-am cine era, un francez, că tot zicea je t’aime. Aha, a spus Loredan. Mai departe, tu ai tăcut, ea a insistat, tu ai tăcut în continuare. Aşa a fost? Nu minți? Am dat din cap. Nu mințeam. Bun. Şi franțuzu’ ăsta era singur? Nu. Era cu una. Stăteau pe un pat, se țineau în brațe. Au început să se mângâie, şi-atunci Loredana a zis na, faci sau nu, şi eu n-am făcut nimic, că era prea ciudat. Îhîm, a mormăit Loredan. S-a ridicat, a făcut câțiva paşi şi s-a descheiat la şliț. Întâi s-a pişat pe mucul de țigară, apoi pe bicicleta mea. Mi-a fost teamă că o să se pişe pe mine, mai făcuse odată pe unul după ce-l bătuse măr. Am simțit câțiva stropi ricoşând din bicicletă pe mâna mea. Nu-l mai suportam! Am închis ochii şi gândurile mi-au zbu- rat la seara de dinainte. Loredana s-a apropiat, a tras pătura peste noi şi s-a ghemuit în mine. Am simțit furnicături în mâini şi în picioare, îmi plăcea ce se petrece, mai cu seamă că totul venea pe neaşteptate. Eram derutat, niciodată nu mă gândisem la ea altfel decât ca la o soră şi nu-ndrăzneam să mă mişc de teamă că o să spulber totul. M-a atins pe obraz, iar eu i-am dibuit mâna pe sub pătură. N-o priveam, nu mă privea, ne uitam la televizor. Eram curios şi crispat, ardeam tot sub pledul ăla. Apoi s-a izbit uşa de la intrare şi ne-am smucit amândoi, speriați. Loredana a stins televizorul. S-a făcut beznă. În curând şi linişte. Am auzit din colțul ei o fâşâială. Când s-a lipit din nou de mine, am înnebunit. Nu mai avea nimic pe ea! Hai odată, dă jos, mi-a şoptit, şi a pornit televi- zorul. M-am executat. Ardea şi ea, parcă mai tare

46 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

decât mine şi-şi tot freca sânii mici de brațul meu. Erau şi ăia, franțuzii, dezbrăcați, stăteau tot aşa, unul într-altul, doar că trăncăneau. Eu n-aveam chef de trăncăneală, îmi vâjâia capul, îmi pocneau tâmplele, amețisem, voiam mai mult, nu-mi mai păsa de nimic, aşa că am închis ochii şi-am bâjbâit pe sub pătură după Loredana. S-a ferit şi mi-a dat un picior. Nu m-a durut, am dat şi eu din picioare până a picat pledul pe jos. Loredana s-a urcat cu genunchii peste mine şi m-a apucat de păr. Trăgea de chica mea într-o parte şi-n alta. Nu mă durea. Mai faci? Nu, Lore, am zis şi n-am ştiut unde să mă mai holbez. Mai faci? Nu, Lore, am zis şi-am prins-o de sfârcuri. Sigur? Sigur, Lore, am horcăit

şi mi-am dat drumul. M-a muşcat de obraz şi m-a

lăsat. Eram moale ca o cârpă. M-am întins după tricou şi m-am şters cu el. Ne-am îmbrăcat pe furiş, fiecare în colțul lui de canapea. Auzi, să nu-i spui lui frate-miu, a mai zis Loredana. De ce? Aşa! Bine, am șoptit și m-am strecurat afară. Se răcorise, iar tricoul ăla prost se tot lipea de mine. Loredan s-a-nchis la pantaloni, şi-a aprins încă o țigară şi s-a lăsat din nou pe vine, în fața mea. Mi-a suflat fumul în ochi. Avea dreptate Loredana. Cum să-i fi spus toate astea nebunului? Uite-l, rânjea şi mă tortura cu

întrebările şi cu gesturile lui idioate. Era în stare să mă linşeze! Îşi bătea joc de mine în ultimul hal! Furia punea încet-încet stăpânire pe mine, o simțeam venind în valuri, inundându-mi ochii, urechile, tâmplele, inima, stomacul, brațele, picioarele, fiecare bucățică

a corpului. Îmi înfigeam unghiile în podul palmelor

şi-mi venea să-nchid ochii şi să-l lovesc pe Loredan cu pumnii, la nimereală. Îl uram. Pentru ce-mi făcea şi pentru că n-aveam curaj să mă bat cu el. Gata, bă! am izbucnit. Ce-i cu tine? Lasă- mă-n pace! Şi l-am împins. S-a dus puțin pe spate, s-a sprijinit în mâini şi a revenit la poziția de dinainte. A rânjit iar. Să-i zic tot şi mă lasă. Nu-l credeam. L-am împins din nou şi m-am ridicat brusc. Am tăiat-o spre bicicletă şi de-acolo mai departe, spre casă. Dădeam la ped- ale ca niciodată, gâfâiam şi tremuram tot, te bat te omor bucăți te fac nu te iert nu scapi, zbiera Loredan, îl auzeam tot mai stins pe măsură ce prindeam viteză şi puteri. O vreme n-am avut curaj să mă uit peste umăr, nu suportam gândul că-l voi vedea în spatele meu, cu rabla lui cu tot. Când m-am întors, în sfârşit, n-am văzut decât o dâră de praf în urma mea. Scăpasem. Mi-am pipăit nasul. Mi-am înmuiat degetele în gură şi-am dat cu salivă, să se ducă sângele de pe cot. Cu bunică-mea o să rezolv uşor, mi-am spus, o s-o aburesc c-am picat cu bicicleta. E proastă baba, şi cam senilă, o să mă creadă. Cum aveam să mă feresc de nebunul de Loredan timp de patru zile, până începea şcoala şi plecam la ai mei, asta era altă mâncare de peşte. Am treișpe ani, azi-mâine sunt bărbat, ce naiba, m-am încurajat. Mi-am şters lacrimile de pe obraji şi-am pedalat în continuare.

* din volumul “Ai uitat să râzi”, aflat în pregătire.

din volumul “Ai uitat să râzi”, aflat în pregătire. www.zonaliterara.ro 2015 / 1-3, ianuarie - martie

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 47

Scena I Scara unui bloc. Un domn, îmbrăcat în tradiţionalul treining moldovenesc ţinînd o mapă

Scena I

Scara unui bloc. Un domn, îmbrăcat în tradiţionalul treining moldovenesc ţinînd o mapă în mînă, stă pierdut între două uşi. Priveşte în dreapta (unde e subsolul) apoi în stânga, apoi în dreapta. Şovăie o clipă şi se întoarce din nou spre uşa din stînga; observă un afiş. Debutantul (silabisind allegro): E-di-tu-ra Print- Es-presso…. şi… (surprins) asociaţia locatarilor. (dă din umeri, bate şi deschide uşa)

Scena II

Sediul editurii şi al asociaţiei locatarilor este

o cămăruţă alcătuită în mare parte de un birou pe

care se află un calculator. Restul camerei este ocu- pat de volume, teancuri de hîrtie şi dosare aşezate

pe podea. Printre ele se plimbă un individ cu un tic

nervos evident care îşi tot umple ceaşca de cafea de

la flitru. Pe peretele din spate, un poster cu figura

lui Samuel L. Jackson pe care scrie: Never stop the presses, motherfucker! şi lîngă, un mic afiş. La calculator, casieriţa joacă Solitaire. Nişte oameni îmbufnaţi stau la coadă. Debutantul intră; priveşte timid în jur. Se aşază la coadă. Locatarul 1 (după ce-l studiază cu atenţie pe noul venit): Greu ne mai încarcă ăştia. Debutantul (neînţelegînd): Poftim? Locatarul 1 (cu lehamite): Nişte hoţi… Debutantul zîmbeşte stingherit şi dă din cap.

Locatarul 1 (acelaşi joc): Era mai bine în comunism, vă spun eu. (după ce se uită la mapă) Pentru apă? Debutantul (surprins): Aici nu e editura Espresso? Locatarul 1 (pufnind dispreţuitor): Va să zică eşti cu dinastea. Debutantul (mîndru): Sunt un tînăr poet. Locatarul 1: Mă rog… stai la rînd. Debutantul jignit aşteaptă. Coada nu înaintează. Casieriţa continuă să joace Solitaire.

48 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Se aude un clopoţel. Cei care aşteaptă se foiesc. Casieriţa scoate un carton pe care-l agaţă în faţa biroului: „Pauză de masă”. Debutantul se tot uită la ceas. Locatarul 1 îi şopteşte ceva celui din faţa sa. Amîndoi se uită la debutant, care se preface că nu observă.

Locatarul 2 (cu superioritate): Şi deci… Vrei să publici, ai? Debutantul nu răspunde. (cu nostalgie) Am fost şi eu aşa o dată. Am vrut şi eu să fiu artist. (dispreţuitor) Tineretul ăsta… Locatarul 1: Voi credeţi că aşa o să trăiţi! Din scris! Ehe, acum nu mai e aşa, băiete! Pe vremea mea poeţii erau de la stat, dar acum, dracu vă mai ţine (rîde). Se aude clopoţelul şi casieriţa revine la birou. O femeie în jur de patruzeci de ani îmbrăcată în tradiţionalul capot dobrogean, ţinînd o hîrtie în mînă înaintează:

Locatara (furiosso; presto): Doamnă! Aşa ceva nu se mai poate! Sunteţi nişte nesimţiţi! Eu nu plătesc! Să fie clar! Eu nu plătesc! Da ce e asta?! Cît o să… Casieriţa (calm; indiferent): Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta? Locatara (acelaşi ton): Mi-aţi trecut o per- soană în plus la întreţinere! Şi nu plătesc! Locatarul 1 (intervine din spate): Cît o să ne mai furaţi? Casieriţa (spre locatară; aer apatic): Mda… păi aveţi de plătit 35 de lei. Locatara: Eu nu plătesc pentru două per- soane! Soţul meu a murit de trei luni, Dumnezeu să-l ierte! Casieriţa: Deci spuneţi că locuiţi singură. Locatara (hotărîtă): Singură! Casieriţa (pe un ton meschin): Singură, singurică? Locatara (mai puţin hotărîtă): Da. Casieriţa (acelaşi joc): Singură, singurică,

ziceţi… Locatara (nu foarte hotărîtă): Mda… Casieriţa(allegro): Şi pe domnul Mitrel, unde-l trecem? La dumneavoastră sau la apar- tamentul dumnealui? Locatara (încurcată): Şti… Casieriţa (întrerupînd): Deci pe domnul Mitrel îl trecem la apartamentul 12. Să-i spun şi doamnei Mitrel? Locatara înghite în sec; tace. Casieriţa (triumfătoare, dar pe un ton bine- voitor): Aveţi 35 de lei. Locatara plăteşte şi iese furiosso din scenă, trîntind uşa. Locatarul 1 (zîmbind maliţios): Famelie

mare, remuneraţie mică… Debutantul (foarte confuz) : Mă scuzaţi! Mă scuzaţi! Aici este pentru editură? Casieriţa: Da, dar ăla e rîndul pentru asociaţie. (adresîndu-se mulţimii) Toţi artiştii să formeze rînd în dreapta camerii, vă rog! Debuantul (se îndreaptă ţanţoş şi se aşază în faţa biroului; arătînd spre mapă) vreau să-mi fac comandă de o carte. Casieriţa (acelaşi aer): Adică…. Vreţi să publicaţi? Debutantul (înroşindu-se, aproape în şoaptă):

Da… mă scuzaţi. Asta am vrut să spun. Caseriţa: Şi ce aţi vrea să publicaţi? Debutantul (intimidat de tonul caiseriţei):

O cărticică… Casieriţa (ridică o sprînceană; cu ironie):

Evident, doar nu puteţi publica o… Debutantul (rîde stingherit): Aşa e…Aşa

e…

Casieriţa (allegro): Poezie, proză? Mai sunt artişti care aşteaptă să se afirme! Doar nu sunteţi vreun Eminescu. Debutantul (priveşte în spate): Dar nu mai e nimeni. Casieriţa: Şi ce-i cu asta? Proză, poezie? Debutnatul: Poezie. Casieriţa (către debutant): Aşteptaţi o clipă. (se întoarce cu faţa spre rîndul de locatari; acelaşi aer apatic) Următorul… Urmează un domn, trecut de patruzeci de an cu mustaţă, grăsuţ, dar chipeş. Domnul furios (vorbind foarte clar şi tare):

Bună ziua. Aş vrea să-mi explicaţi, dacă se poate, cum de se poate aşa ceva în ţara asta? (Allegro) Cum de e posibil, ca oamenii să fure în asemenea hal în ţara asta? Cum e posibilă o asemenea lipsă de morală? (furiosso, gesticulînd puternic; îl loveşte pe debutant) Cum Dumnezeii morţii mă-sii ? Bă! Sunteţi proşti? Futu-vă Biserica mamii voastre! Bă! Eu nu plătesc atîta! Aţi auzit, domnişoară? Eu nu

plătesc! Debutantul lovit, se retrage într-un colţ, ferindu-se de gesticulările domnului. Casieriţa (apatică): Aveţi 150 de lei. Domnul furios (furiosso): Domnişoară! M-aţi auzit? Eu nu plătesc! (loveşte pe debutant) Casieriţa (cască): Aşteptaţi o clipă. (către debutant) Aşa…deci… poezie… despre ce? Debutantul (ţinîndu-şi mîna la ochi; gră- bit): Despre orice. Casieriţa (dă dezamăgită din cap; notează ceva): Sunt scrise de dumneavoastră? Debutantul (încurcat; puţin jignit): Da

da

Bineînţeles! (încearcă să rîdă) Cine altcineva?

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 49

Casieriţa (serioasă): Păi le-ar fi putut scrie, Mateiaş. Nu-i aşa, Mateiaş? Mateiaş (plimbîndu-se cu ceaşca de cafea în mînă; pe un ton morocănos): Dea… Casieriţa: Şi cîte exemplare? Debutantul (grăbit; se uită speriat la dom- nul furios): O sută! Casieriţa (dezamăgită): Asta nu e bine…. Debutantul: O mie! Casieriţa (acelaşi joc): Nu… nu e bine Debutantul (încasînd din cînd în cînd lovi- turi de la domnul furios): Zece mii! Casieriţa: Vreţi copertă? Debutantul (aproape ţipînd): Da…da…

DA!

Casieriţa (către Mateiaş): Mateiaşule, o copertă pentru domnul! Mateiaş bolboroseşte ceva şi iese din scenă printr-o uşă din spate. Casieriţa (către debutant): Ora 14! Mersul piticului, vă rog! Procedură standard pentru artişti.

Debutantul (acelaşi joc; confuz): Poftim? Casieriţa (ordonînd): Mersul piticului! Debutantul se conformează încurcat. Domnul furios (întrerupînd): Cucoană! Nu

(caută pe factură tremu-

vă e ruşine?! Mi-aţi trecut

rînd de nervi)… vă rog să vă uitaţi… mi-aţi trecut 40 de metri cubi… Vă rog să-mi spuneţi, cum dracu, tu-i camfora mă-sii consum eu cu nevastă- mea 40 de metri cubi de apă pe lună?! Casieriţa (prompt): V-am trecut şi cubii doamnei Pişcu. Domnul furios (surprins, confuz): Cum? Casieriţa (surprinsă): Cum, nu o ştiţi? Doamna Pişcu! Cea a cărei soţ a decedat acum trei luni… Dumnezeu să-l ierte (îşi face cruce, evlavioasă) Domnul furios (înroşindu-se, încurcat,

ştiu pe

pe doamnă

da’ nu prişep de de di şi i-aţi

puţin bîlbîit şi puţin moldoveneşte): O

o

Da

trecut apa la mini. Casieriţa (puţin amuzată; imitînd accen- tul): Păi cum di şe? Pentru că pi dumniavoastră v-am trecut la dumneaei la întreţînere. E proce- dură standard. Domnul furios (bîlbîindu-se; din ce în ce mai furios): Păi şi ce? Eu locuiesc la dumneaei? Eu trec doar în vizită şi niciodată nu beau apă! Eu am nevastă! Copii în Italia! Ce treabă am eu cu doamna Pişcu? Casieriţa (solemn): E procedură stan-

dard.

Domnul furios (hotărît): Ei, lăsaţi! Lăsaţi că rezolv eu cu ea! Tu-i camfora mă-sii! (se

îndreaptă spre ieşire. Deschide uşa şi se întoarce înainte de a ieşi) Dacă ştiam că mă încarcă la întreţinere, rămîneam la nevastă! (iese furiosso, după ce-i dă un şut debutantului) Debutantul (se ridică de pe jos ţinîndu- se de burtă; vlăguit): Gata cartea? Casieriţa (rîde): Dar ce credeţi dumnea- voastră? De parcă pentru Goethe a fost mai uşor Mai rămîne de discutat problema pozelor. Debutantul: Poze? Casieriţa (mirată): Vreţi şi poze? Debutantul (atent): Nu mulţumesc. Nu e nevoie! Se înţelege şi aşa. Casieriţa (îl priveşte în ochi): Asta cre-

deţi? (în timp ce scrie, cu un zîmbet răutăcios) Aşa zicea şi Dragoş Popa… Debutantul: Cine e Dragoş Popa? Casieriţa: Exact. (din nou privindu-l în ochi) Deci… vreţi poze sau…? Debutantul (se gîndeşte puţin): Păi… decît să nu înţeleagă… (pe un ton conspirativ)

Ştiţi

viaţă, iubire, Dumnezeu… ar fi păcat să nu se înţeleagă… (hotărît) Aşa că, da, vreau poze! Casieriţa: Cu pisicuţe? Debutantul (şovăind): Îs explicite? Casieriţa: Credeţi-mă… toţi vor înţelege! Debutantul (puţin superior): Pff… mă îndoiesc… Casieriţa (tastează ceva fără să ia seamă):

Mateiaş! Fă şi nişte pisicuţe pentru

domnu’! (către debutant) V-ar interesa şi progra- mul nostru de marketing? Debutantul: Sună bine… dar ce este mai

exact?

Casieriţa (allegro vivace, ca şi cum ar reci- ta): Noi la editura Espresso, avem un program super eficient de marketing pentru tinerii scri- itori! Avem relaţii cu toate cenaclele din ţară şi regulăm organizat scriitori (se opreşte, încearc să-şi amintească) mă scuzaţi, am vrut să spun că organizăm regulat schimburi de scriitori. V-ar interesa un asemenea schimb? Debutantul (puţin îngrijorat): Da… Casieriţa (jovială): Excelent! (caută pe calculator) Avem un loc liber la cenaclul… Sămînţătorul din Dolhasca. E bine? Debutantul (stingherit): Da… de ce nu Casieriţa: Excelent! Vă programez pen- tru luni la cinci. E bine? Debtantul: Da…de ce nu… Casieriţa (ignorîndu-l): Buuuun! Gata! (apasă triumfător tasta Enter) Sunteţi poet! Felicitări! Vă costă…. (bonul iese din casa de marcat. Casieriţa rupe şi citeşte tare) 3500 de lei şi 76 de bani!

A-ha

e destul de important… Eu am scris despre

50 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

Debutantul (flatat, emoţionat; se ridică în picioare şi în timp ce pune banii în mîna casieriţei):

Vă mulţumesc din suflet, mereu mi-am dorit. Cînd să vin pentru a-mi lua copilaşul? Casieriţa : Îl puteţi lua şi acum dacă

vreţi. Debutantul: Vai! E gata? Deja! Da, da! Desigur! Mi-ar plăcea tare mult. Casieriţa (strigînd): Mateiaş! Adu’ volu-

mul!

Mateiaş intră în scenă ţinînd volumul: nişte foi A4 cusute între ele şi învelite cu un carton pe care stă agăţat o poză cu o pisicuţă prinsă cu o piuneză. Debutantul (luînd tremurînd volumul în mînă; plîngînd de fericire): Dacă-mi daţi voie(mai tare, către mulţime) Dacă-mi daţi voie… aş

vrea să citesc o poezioară! Numai una (începe fără a aştepta vreun răspuns) „Iubesc doi ochi albaştri ca luna! Doi ochi, de dac liber! Ce scobesc în piatră de unde izvorăşte

viaţa!

Şi-mi spun: (aprope ţipînd) Aceasta este

arta!”

Mateiş aruncă cu o maşină de scris în capul debutantului. Acesta cade leşinat. Mateiaş (autoritar): Autorul a vorbit! Locatarul 2 (privind poetul decăzut, cu melancolie) : Apăi… după cum e zicala… Ăsta e ars brevis!

) : Apăi… după cum e zicala… Ăsta e ars brevis ! www.zonaliterara.ro 2015 / 1-3,

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 51

* (Studenta criminală se apropie de „juriul” reprezentat de public) Fiecare dintre dumnea- voastră aveţi
* (Studenta criminală se apropie de „juriul” reprezentat de public) Fiecare dintre dumnea- voastră aveţi
* (Studenta criminală se apropie de „juriul” reprezentat de public) Fiecare dintre dumnea- voastră aveţi

*

(Studenta criminală se apropie de „juriul” reprezentat de public) Fiecare dintre dumnea- voastră aveţi mame! (Arătând cu degetul) Şi dumneavoastră… Şi dumneavoastră… Că doar nu aţi fost concepuţi în eprubete! Iar mamele sunt fiinţe sublime. Indiferent de condiţia lor socială! (Cu emfază) O mamă poate fi un medic celebru, un profesor emerit, poate fi un cercetător care să inventeze un tratament revoluţionar sau noi tipuri de carburanţi. O mamă poate fi patron de companie comercială, poate avea zeci de vapoare în subordine sau poate fi chiar şi preşe- dinte de ţară! (Lasă tonul jos) Dar o mamă poate fi şi o cusătoreasă prost plătită, poate fi o femeie de serviciu sau, de ce nu, o curvă… Imaginaţi-vă cum îşi spală sânii profanaţi de palmele şoferilor de tir, apoi îşi alăptează copilaşul… Sau, ca să mă refer la mine, poate fi o studentă care se prosti- tuează pentru a-şi creşte viitorul copil, când cel care a lăsat-o gravidă nu-i mai răspunde pe nici un telefon! (Brusc, tare) O mamă poate fi şi o criminală! (Priveşte ascuţit către public) În camera întunecată, sânii ei, plini de laptele care v-a dat vlagă, au fost pălmuiţi de moşul libidinos. Sfârcurile

sucite până la sânge. Buzele care v-au sărutat pe frunte, muşcate, rupte. Pântecele în care aţi înmu- gurit, lovit cu pumnii şi cu picioarele. (Câteva momente de pauză) Dar nu, nu trebuia să fi pus mâna pe cuţit! (Mieroasă) Acum, spuneţi, ce vină are copilul? (Cu un aer vag, filo- zofard) Desigur, copiii se nasc cu păcatul origi- nar… Dar îmi poate cineva explica de ce un copil ar trebui să se nască după gratii? Ce Dumnezeu ar fi acela care ar condamna un prunc să fie alăptat între pereţii ăştia reci şi plini de mucegai? Cine şi-ar putea imagina un sân plin de lapte strivit între gratiile astea, ruginite, de metal? (Pe un ton grav, politicos) Doamnelor şi domnilor, stimaţi membri ai juriului, eu nu am venit în faţa dumneavoastră pentru iertare, ci

52 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

am venit să pretind ca sufletul căruia îi voi da viaţă să se nască în libertate. Pentru el am venit, nu pentru mine! Apoi mă întorc să-mi continui

pedeapsa, pe care o merit fără doar şi poate. (Descumpănită) Poate că… ar trebui să vă povestesc mai multe… E uşor de judecat crima, e greu să înţelegi că există ceva, acolo, care nu meri- tă condamnat împreună… Nu, nu încerc să mă disculp! Eu sunt o criminală! Şi nu contează cum

şi de ce am făcut-o…Dar… Copilul… (Se aşază)

Ah, cât de mult ne iubeam! Să nu care cumva să credeţi că astfel de sentimente nu poate încerca şi cineva care a ucis… (Pragmatică) Dar nu, nu ne iubeam, era doar iluzia mea. Mi-a promis câte în lună şi-n stele, că ne vom căsători, că vom locui

împreună

ştiu ce afaceri, n-am înţeles niciodată prea bine. L-am cunoscut printr-o colegă de cameră. Era amic de-al iubitului ei. Într-o seară a venit foarte încântată la mine: fată, un tip mişto m-a între- bat dacă n-am vreo colegă mai drăguţă şi i-am promis că-i fac cunoştinţă cu tine! Ce să mai? Dragoste la prima vedere! M-a aşteptat cu flori, am ieşit la un restaurant chinezesc şi am făcut dragoste din prima. Cică îi plac fetele cuminţi, inteligente, care au aşteptări înalte de la viaţă. Vrăjeli! Dar realizez prea târziu asta… Când s-a rupt nenorocirea aia de prezervativ, m-am spălat cu atenţie şi am luat pilula de a doua zi. Când i-am zis că-s gravidă, mi-a replicat sec: „Hai la avort cu tata!” I-am zis că vreau să păstrez copi- lul. Mi-a replicat violent: „Las-o dracu’ de treabă, că nu plod îmi trebuie mie acu’”. A plecat buşind uşa de la cămin. N-am mai auzit nimic de el. Nici colega mea, nici iubitul ei. A dispărut. Singura lui urmă e-n mine. Un idiot m-a lăsat gravidă, însă eu iubesc viaţa care se naşte în mine! (Lung, către public) Chiar dacă tatăl ei

Era mai mare ca mine şi învârtea nu

a fost un terchea-berchea, care voia doar să i-o pună unei studente naive, în rest se ocupa cu învârteli suspecte, ce vină are copilul? (Reia) Părinţilor nu le-am spus nimic. Dar nevoia de bani… Că, na, venea un copil…

Oricum sunt săraci lipiţi ai mei. Singura care ştia era Ioana, colega de cameră. Împreună cu ea am răsfoit toate ziarele în căutarea unui job. Numai rahaturi: videochat, masaj. Prostituţie mascată. Alternativa: femeie de serviciu sau vânzătoare la consignaţie. Eram disperată. Mi-am zis: decât să dau banii unui peşte, mai bine o fac pe cont propriu şi adun ceva deoparte. Ioana a plâns, dar mi-a adus, prin iubitul ei, primul client. Ţineau de şase la cameră, să nu care cumva să intre cine- va. Ferfeniţă m-a făcut ăla, dar m-a plătit bine. Ajunsesem s-o fac de câteva ori pe zi, aşa că am strâns nişte bănuţi deoparte. (Către public) Dar chiar dacă banii de pamperşi au fost câştigaţi cum au fost câştigaţi, ce vină are copilul?

(Reia) Moşul m-a agăţat într-un bar. Eram cu Ioana. S-a aşezat, libidinos, la masa noastră şi ne-a luat cu vrăjeli. Trei fire de păr în cap şi alea

linse cu gel. Avea la gât un lanţ de aur gros cât degetul meu. (Arată, demonstrativ, degetul mic) Că dacă suntem studente, că ce am vrea să facem în viaţă, că ce biznisuri, vilă şi merţan are. La sfâr- şit, când ne-am ridicat, mi-a propus răspicat: trei sute de euro să te vizitez în camera de cămin. Am acceptat, că ăştia-s bani buni! (Cu silă, alert) Grohăia ca un porc în căl- duri deasupra mea. Îmi tot spunea că ce moale mi-e carnea, ce fină mi-e pielea, ce bine miros…

Mi-era scârbă. La

sfârşit mi-a zis că mă plăteşte dublu data viitoare. Las-o cu vrăjeala, moşule, marcă banu’! Atunci m-a pocnit. M-a luat la pumni şi picioare. Când m-a lovit în pântece, i-am zis: te omor, porc libi- dinos, că-s gravidă! Am sărit ca arsă unde ştiam că am un cuţit şi i-am făcut felul… (Pe un ton scăzut) Dar ce vină are copilul, că doar pentru el vreau libertatea, nu pentru mine! (Reia alert) L-am tranşat împreună cu Ioana şi cu

iubitul ei. L-am dus în valize şi în pungi de plastic, pe rând, la maşină. Poliţia ne-a găsit în timp ce încercam să pornim merţanul, alertată de paznicul de la cămin, căruia i-am părut suspecţi. A văzut

o pată de sânge şi nu a stat, idiotul, pe gânduri.

(Priveşte insistent către public) O valiză nu s-a închis bine… De ce trebuie un copil nevinovat să plătească pentru asta? (Câteva momente de linişte. Juraţii imagi- nari nu sunt impresionaţi de pledoaria ei. Devine

din ce în ce mai incoerentă, mai agitată, face tot felul de mişcări suspecte prin sală, cu întoarceri bruşte şi schimbări neaşteptate de direcţie) Nu, nu cred că înţelegeţi ce înseamnă

Primul lucru

pe care îl vede să fie gratiile, oala împuţită în care îmi fac nevoile şi patul de metal, abia acoperit cu

o zdreanţă. Pentru el, aia va fi „lumea”. În timp

ce voi vă veţi plimba prin restaurante luxoase, prin parcuri verzi, curate, şi veţi dormi în apar- tamente proaspăt văruite, cineva, un suflet de om, va crede că lumea înseamnă doar pereţi mucegăiţi, ţipete deznădăjduite şi miros acru de urină. Iar pe certificatul de naştere va fi scris:

„Penitenciar”. (Cu ochii mari, isterici) Aşa produceţi criminali! Otrăvit de apropierea gratiilor, laptele meu îi va transmite repulsia faţă de societatea care te aruncă să naşti într-o grotă abjectă! Societatea pentru care eşti un gunoi dacă l-ai omorât pe moşul libidinos ce îţi căra pumni şi picioare în pântece, în vagin. Eu am greşit punând mâna pe cuţit, aşa e, a fost un moment necugetat, însă ceea ce faceţi voi acum e cu premeditare! Voi condamnaţi la temniţă pe cineva care nu a greşit cu nimic. Şi nici nu va greşi vreodată. Asta chiar

pentru un nou născut libertatea

Mă punea să-i fac şi aia şi aia

www.zonaliterara.ro

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 53

şi numai pentru a vă arăta obrazul!

(Către „juriu”) Îndrăznesc prea mult dacă vă cer un an să mă lăsaţi să nasc şi să-mi cresc copi-

lul în libertate? Puteţi să-mi prelungiţi pedeapsa cu acel an. Dar buna purtare? Da, buna purtare! Îmi poate reproşa cineva din puşcărie ceva? Printre toate idioatele cu putinţă, eu am învăţat să dansez, să cânt, mi-am continuat, în biblioteca penitencia- rului, pe cât posibil, studiile… (Aici poate mima, nevrotic, crispat, un dans) (În timp ce este trasă de nişte mâini imagi- nare afară de pe scenă) Nu ştiţi ce înseamnă să ai

Apoi, credeţi că un copil se

pofte între pereţii ăştia

poate naşte printre înjurături şi lesbiene? Voi avea nevoie de atenţie, de medicamente, de ecografii şi examene de specialitate… (În timp ce iese de pe scenă se apără de gardienii imaginari, adresându-le injurii) Luaţi-vă mâinile astea jegoase de pe mine! (Către public) Nu mă înţelegeţi! Nu pentru mine vreau libertatea asta, nu pentru mine!

*

(Stă jos sau pe un scaun mic. Are în mâini

o păpuşă fără mâini şi fără picioare. O priveşte lung. Apoi o arată publicului, cu un zâmbet straniu pe faţă) Ea e Maria. Sau… Ea putea fi Maria… Nu! Ea e doar o păpuşă care-mi aminteş-

te de Maria. Mi-a adus-o, acum câteva zile, Ioana.

Ei, să nu care cumva să credeţi că Ioana îmi tri-

Era o păpuşă frumoasă,

cu hăinuţe, mânuţe şi picioruşe. Şi nu mi-am exersat cunoştinţele de la facultatea de medicină pe ea, nu. Nu are mâini ca să-mi amintească mai bine de Maria! (Devine, brusc, sumbră) Maria s-a

născut fără mâini şi fără picioare! Curvele alea de asistente mi-au şoptit: „Ştiţi… Are nota patru…” „Adică, ce-nseamnă?” „Plurimalformaţii la cre- ier, membre şi plămâni. A murit la o oră după naştere. S-a născut fără mâini şi fără picioare.

” (Trece brusc la starea de veselie senilă) Uite

aşa: poc! (Scapă intenţionat păpuşa din mâini, simulând moartea fetiţei) Nota patru. Corigenţă. (Grav, morbid) Moarte… (Se ridică şi se apropie, misterioasă, de public) Să vă spun un mic secret: nu mai sunt singură în celulă! Nu, n-a mai tranşat nimeni pe nimeni. Mă vizitează „ea” (Face semn de secret către public, cu degetul la buze) Şşş! Cum care „ea”? Ei, nu Maria, că Maria a murit. (Scapă din nou, intenţionat, păpuşa) Nota patru, ştiţi… „Ea”, adică văduva… Nu, n-are de ispăşit nicio

pedeapsă, femeia. Cu ce e vinovată că a iubit un porc libidinos? O fi fost omul, acasă la el, un soţ extraordinar. (Face ochii mari) Îmi vorbeşte… Vine aşa, când sunt adâncită în gânduri. Uneori

e blândă, îmi spune: „Ţi-aş fi crescut-o eu pe

Maria, să nu ajungă o criminală ca tine”. Alteori

râde copios: „Abia acum m-a ascultat bunul Dumnezeu şi s-a făcut dreptate! Rugile mele

mite lucruri stricate

n-au fost în van. Abia acum a venit, cu adevărat, pedeapsa!” (Cu o veselie tâmpă) În general ne înţelegem bine. (Revine în poziţia iniţială. Arată către păpuşă, năpădită de amintiri) Maria e foarte ascultătoare. O pun într-un colţ şi stă ca un îngeraş acolo. E ca păpuşa pe care, în copilărie, am găsit-o în casa bunicii. Era aruncată în podul

casei, printre vechituri. A fost descoperirea acelei vacanţe. Bunicii nu i-am spus nimic. Îi duceam pe ascuns mâncare, îi vorbeam. Eram copil, iar ea era copilul meu. Cei mai buni părinţi sunt copiii. Pentru că înţeleg ceea ce vor, ceea ce le place. Când devin adulţi… (Îşi schimbă mimica brusc) …Devin criminali! (Redevine inocentă la fel de rapid) Ei, nu toţi. (Din nou sumbră) Ci doar cei violaţi de porci libidinoşi, cu pielea zbârcită. (Cu ochii pierduţi şi păpuşa căzută lângă ea) Ioana mă iubeşte. Şi părinţii încă mă iubesc. Însă Ioana… (Către public) …A mai făcut ceva

Am rugat-o cu lacrimi în

ochi: Ioana, vreau linguriţa mea din copilărie. Le-a scris alor mei, iar ei i-au trimis linguriţa mea

preferată. Asta după ce abia trimiseseră păpuşa.

O linguriţă banală, însă plină de însemnătate pen-

tru mine. Era linguriţa care o hrănea pe Maria…

Copilul copilului… Copilul din pod… Aici nu ne dau idioţii tacâmuri de metal, i-am spus Ioanei. Vreau ca măcar atunci când mănânc porcăriile lor

să fie ceva care să-mi reamintească de copilărie, de

Maria… Aşa că Ioana a strecurat linguriţa în cor- pul păpuşii din plastic (face un semn către păpuşa „Maria”) Cu păpuşi de plastic ne dau voie… (Stranie) Aşa că acum voi folosi linguriţa Ei, nu e ora mesei încă. Am zis şi eu aşa: o să pre- tind că a venit prânzul. Sau altceva… Dar să vă arăt celebra linguriţă! (Se ridică şi scotoceşte prin patul imaginar. Scoate un obiect care seamănă mai degra- bă cu o lamă de cuţit. Îl arată cu un aer inocent către public) Ta-da! Linguriţa! (Îl roteşte într-o pretinsă sursă de lumină, ca şi cum ar constata, uimită, că nu e o linguriţă) Linguriţă? Parcă nu e linguriţă… (Îi încearcă tăişul cu degetul) Drace, şi chiar taie.

(Uimită de „descoperire”) Un obiect ascuţit în puş- cărie?!? (Face semn de secret către public) Şşşş. (Pe un ton foarte scăzut, să nu fie auzită) E linguriţa. Am ascuţit-o eu săptămânile astea… (Se aşază jos, cu „linguriţa” în mână. Se joacă cu ea pe la încheietura uneia dintre mâini. Reia pierdută, departe) Ce atmosferă era în podul bunicii… Soarele trecea printre scândurile podu- lui formând o adevărată sită de lumină. Jumătate din Maria era în soare, jumătate în umbră. Când păşeam, praful se ridica şi forma o adevărată zebră. (Devine brusc morbidă) Însă Maria a picat examenul vieţii. Corigenţă. (Tâmpă, resemnată)

Şi eu am picat examenul vieţii. Cu patru! Să nu

vă supăraţi, dar mă retrag la în podul bunicii, alături de Maria. Suntem libere acum…

special pentru mine

54 / Zon@ Literară / ianuarie - martie / 1-3, 2015

www.zonaliterara.ro

www.zonaliterara.ro

D E B U T

”Cine iubeşte şi lasă Dumnezeu să-i dea pedeapsă.” (doină românească)

Când gaura din perete se făcu prea mare pentru a trece neobservată, se hotărâră să o aco- pere. Ovidiu găsise în podul instituţiei, unde lucra de zece ani, o bucată mare de catifea verde pal, care i se păruse foarte frumoasă pentru o per- dea, sau pentru o rochie de seară. Însă Ana nu îi împărtăşea opinia, aşa că certurile au început în mod inevitabil. Aşa că atunci când în sfârşit buca- ta de material îşi găsise o întrebuinţare în casă, Ovidiu era mai mult decât mulţumit. Dar Ana nici de data asta nu fusese de acord cu el. - Femeie, eu de tine m-am săturat mai ceva decât de dracu’! Nimic nu-ţi convine, nimic nu îţi place! Poate omul să îţi dea şi luna de pe cer, că tu tot ai să comentezi ceva. Mie mi s-a cam acrit şi am să îmi iau lumea în cap!

- Te ţine cineva legat aici? Poţi să te duci învâr- tindu-te, că doar mă pot descurca şi fară tine.

- Da? Dar casa a cui e, drăguţo? Dar banii cine

îi aduce în casă? Dar ţigările pe care le mănânci pe

pâine din banii cui sunt? Ana tăcu, pentru că nu mai avea ce spune.

- Acum taci, nu? Să nu uităm niciodată, draga

mea, în casa cui locuim şi banii cui îi tocăm, îşi încheie satisfăcut replica Ovidiu. Ea nu mai spunea nimic, iar el era mulţumit de sine. Mereu se încheiau în acest fel certurile lor. Lui îi plăcea să aibă ultimul cuvânt şi să îi închidă pliscul. Întotdeauna şi-ar fi dorit ca Ana să semene mai mult cu mama lui, aşa cum era ea în tinereţe. <<Mămica nu era o frumuseţe, dar când tata zicea ceva, imediat îşi punea ochii în pământ şi nu îi reproşa niciodată nimic.>>, obişnuia el să-şi repete. Ce mai, mama lui fusese

2015 / 1-3, ianuarie - martie / Zon@ Literară / 55

o femeie adevarată, care „tace şi face”, după cum

spune vorba aia din bătrâni. În schimb soarta i-o dăduse pe Ana, care avea un răspuns pentru aproape orice şi care nu pierdea nici un prilej pentru a isca o ceartă ca o rupere de nori pe timp de furtună. Plus că mai avea și capul burduşit cu vise absurde şi mult prea luxoase faţă de ceea ce îşi permiteau ei.

Ana îl privea cu dispreţ căci nu suporta nici măcar gândul că ea trăieşte pe banii lui, deşi era adevarat, iar când el materializa în cuvinte pro- priile ei frământări simţea cum îl urăşte cu fiecare părticică a corpului ei. Se aşeză pe un scaun, aflat la o distanţă considerabilă de el şi îşi aprinse o ţigară, continuând să îl fixeze cu privirea. El o studie din cap până în picioare şi observă, cu plăcere, cum corpul ei se mai menţinea la fel ca pe vremuri. Avea gleznele subţiri, legate prin genunchii perfect rotunzi, de coapsele frumos sculptate şi arcuite. Îi ghici prin bluză talia sub- ţire ș