You are on page 1of 2

Tema si viziunea despre lume :Mihai Eminescu- ,,Luceafarul

''
Poezia “Luceafărul” este considerată de către critici ca fiind cea mai reprezentativă poezie pentru
opera lirică eminesciană deoarece aceasta conţine întreaga plajă tematică a discursului liric
eminescian precum şi ideologia romantică ce a modulat gândirea, inclusiv filosofică a lui Eminescu.
“Luceafărul” se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a epicului cu liricul,
de întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic şi caracter alegoric. Totodată, “Luceafărul” este un
poem romantic, realizat prin amestecul genurilor (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor. Asfel, lirismul
susţinut de meditaţia filozofică şi de expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a basmului
şi are elemente dramatice (secvenţele realizate prin dialog şi dramatismul sentimentelor).
Poezia “Luceafărul” pune în discuţie incompatibilitatea dintre geniu şi omul de rând. Originalitatea
textului eminescian constă, deci, în problematizarea raportului de existenţă dintre fiinţa geniului şi a
omului comun, în condiţiile în care povestea Luceafărului, desfăşurată pe alte coordinate, a fost
preluată de Eminescu urmând ca surse de inspiraţie două basme: “Fata din grădina de aur” şi “Miron
şi frumoasa fără corp”.
Tema romantică a poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea.
Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, relizat prin motive
romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Astfel, compoziţia romantică se
concretizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru, respectiv prin opoziţia a două ipostaze ale
cunoaşterii: geniul şi omul comun. Tema iubirii este ilustrată în text prin două poveşti de dragoste
care definesc iubirea în mod diferit; pentru Luceafăr iubirea este o cale superioară de cunoaştere
pentru care merită sacrificiul morţii (acceptând moartea Luceafarul doreşte, de fapt, să cunoască
ceva ce îi este interzis în interiorul planului său existenţial, deci să cunoasca ceva de dincolo de
lumea sa), pe când iubirea ilustrată în tabloul al doilea, de Cătălin şi Cătălina, pune în lumină o
definire a sentimentului mediata de eros, iubirea şi erosul fiind cosubstanţiale, iubirea pentru omul
comun împlinindu-se prin eros în interiorul cuplului.
Incipitul poemului, un prim element al textului poetic, semnificativ pentru ilustrarea viziunii despre
lume, conţine formula specifică basmului prin care cititorul este avertizat asupra structurii narative: “A
fost odată ca-n povesti / A fost ca niciodată”.Întâmplările sunt puse sub semnul unui timp mitic, în
care faptele sunt unice şi irepetabile. În aceste condiţii, fata de împărat va avea atributele unei fiinţe
ieşite din limitele comunului, particularizată prin unicitate în lumea în care trăieşte: “O prea frumoasă
fată // Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele / Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”.
De asemenea, un al doilea element al textului poetic, relevant pentru prezentarea viziunii despre
lume, este titlul poemului, care este, de fapt, motivul central al textului. Titlul susţine alegoria pe tema
romantică a locului geniului în lume, văzut ca fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun.
Alegoria înseamnă că povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de
metafore, personificări şi simboluri. Totodată, titlul uneşte două mituri: unul românesc, al stelei
călăuzitoare şi altul grecesc, al lui Hyperion (“cel care merge pe deasupra”), sugerând natura duală
a personajului de tip romantic.
În ceea ce priveşte motivele romantice de la începutul poemului: luceafărul, marea, castelul,
fereastra, oglinda, acestea susţin atmosfera de contemplaţie şi de visare în care se naşte iubirea
dintre Luceafăr şi fata de împărat. Motivul îngerului şi motivul demonului sugerează chipurile sub

cum numa-n vis / Un demon se arată”. la nivel fonetic. lasă-mi capul meu pe sân. . Antiteza dintre planul terestru şi cel cosmic este sugerată. / Nici ochi spre a cunoaşte. este dată măsura versurilor (7 – 8 silabe. poemul “Luceafărul” însumează toate categoriile lirice din poezia anterioară a lui Eminescu şi poate fi considerat un mit al poeziei şi al poetului.O. care coincide cu momentul dinaintea naşterii lumilor: “Caci unde-ajunge nu-I hotar. Totodată. se intersectează cu nuanţate motive ale timpului. profunzimea pasiunii şi unicitatea iubirii trăite îl scot pe Cătălin din ipostaza terestră: “ . “zare” – “răsare” . ritmul iambic. în constituirea cuplului adamic. Muzicalitatea elegiacă. a doua este circumscrisă demonicului. Pe de altă parte. În opinia mea. meditativă a celor 98 de strofe ale poemului. de alternarea tonului minor cu cel major. motiv literar ce relevăsetea de iubire ca act al cunaoşterii absolute. Hyperion ajunge într-un spaţiu atemporal. iar simbolurile cu care operează autorul sunt forme încifrate ale unor idei filozofico-poetice. / Revarsă linişte de veci / Pe noaptea mea de patimi”./ şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte”. să se culce / Sub raza ochiului senin / Şi negrit de dulce. eşti frumos. rima încrucişată. “plec” – “împle”). / Cu farmecul luminii reci / Gândirile strâbate-mi. dupa cum o percepe fata: “O. în măsura în care poezia sa nu este o imitaţie a naturii. sunt prezente asonanţele şi rima interioară (“una”–“luna”. ci o transfigurare lirică a semnificaţiilor realităţii.care se arată Luceafărul. particularităţile prozodice ale textului sunt semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume. Zburând spre Demiurg. / Iubito. De asemenea. Zborul cosmic. amplificând tensiunea lirică a trăirii emoţiei erotice. alternare realizată prin distribuţia consoanelor şi a vocalelor. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări.