Destalinizarea şi era Hruşciov

Pentru detalii, vezi: Nikita Sergheevici Hruşciov.

Pe 12 aprilie 1961, Iuri Gagarin a devenit primul om în spaţiu. O mulţime de oameni în Piaţa Roşie ascultându-i discursul. După moartea lui Stalin din martie 1953, el a fost succedat de Nikita Sergheevici Hruşciov în funcţia de Prim Secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi de Gheorghi Malenkov în funcţia de Premier al Uniunii Sovietice. Noua conducere a decretat o amnistie pentru anumite categorii de deţinuţi de drept comun, au anunţat scăderi ale preţurilor şi au relaxat câteva restricţii politice. Destalinizarea a adus şi încheierea rolului major în economie al muncii forţate în Gulaguri. Pe perioada conducerii colective, Hruşciov şi-a consolidat puterea treptat. În discursul "Despre cultul personalităţii şi consecinţele sale'' ţinut la sesiunea închisă la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist din 25 februarie 1956, Hruşciov şi-a şocat ascultătorii prin denunţarea conducerii dictatoriale a lui Stalin şi a cultului personalităţii. El a atacat de asemenea şi crimele făcute de colaboratorii apropiaţi ai lui Stalin. Impactul discursului asupra politicii sovietice a fost imens. Discursul a distrus orice urmă de legitimitate ai rivalilor stalinişti rămaşi încă în lupta pentru putere, crescând foarte mult puterea lui Hruşciov în partid. În acest timp, Hruşciov a împuţinat restricţiile, a eliberat un număr de disidenţi şi a iniţiat politici economice care au pus un mai mare accent pe producţia şi comercializarea bunurilor de larg consum decât pe industria grea şi extractivă. În acelaşi an, Revoluţia anticomunistă din Ungaria a fost înăbuşită în mod brutal de trupele sovietice. Între 25.000 şi 50.000 de insurgenţi maghiari şi cam 7.000 de militari sovietici au fost ucişi, alte mii au fost răniţi, iar aproximativ un sfert de milion de maghiari au părăsit ţara ca emigranţi. Revoluţia a fost o lovitură dată comuniştilor din Europa de vest, mulţi dintre cei care sprijiniseră URSS în trecut au devenit critici ai sovieticilor. În următorul an, Hruşciov a înfrânt o încercare a staliniştilor de a recuceri puterea, învingând în mod decisiv membrii aşa numitului "Grup antipartinic". Acest eveniment a relevat şi noua natură

a politicii sovietice - atacul decisiv asupra staliniştilor a fost făcut de ministrul apărării Gheorghi Jukov, iar ameninţarea complotiştilor a fost clară. Totuşi, niciunul dintre complotiştii grupului nua fost ucis. Gheorhi Malenkov a fost numit director al unei hidrocentrale în Caucaz şi altul, Viaceslav Molotov, a fost numit ambasador în Mongolia. Hruşciov a devenit premier pe 27 martie 1958, după o serie lungă şi complexă de manevre, printre care cea crucială a îndepărtării celui mai posibil succesor al lui Stalin, Lavrenti Beria, şeful NKVD, (poliţia secretă sovietică). Deceniul care a urmat morţii lui Stalin a fost martorul reafirmării puterii politice în dauna mijloacelor de costrângere. Partidul a devenit instituţia dominantă, iar puterea armatei şi a poliţiei secrete a scăzut. Sprijinul acordat ţărilor în curs de dezvoltare, ca şi cercetării ştiinţifice, în mod special în tehnologia spaţială, dar şi menţinerea în cursa înarmărilor, a făcut ca Uniunea Sovietică să rămână una dintre cele două supraputeri mondiale. URSS a lansat pe orbită primul satelit artificial al pământului, Sputnik, care a zburat pe orbită circumterestră în 1957. Uniunea Sovietică a lansat şi primul om în spaţiu, cosmonautul Iuri Gagarin, în 1961. Hruşciov a dejucat planurile rivalilor săi stalinişti. El era însă privit de inamicii săi politici - în special de casta aflată în plină ascensiune a tehnocraţilor - ca un ţăran necivilizat care-şi întrerupea partenerii de discuţie pentru a-i insulta.

1. 1. Reformele şi căderea lui Hruşciov

Nikita Hruşciov în 1962 De-a lungul anilor când s-a aflat la putere, Hruşciov a încercat să ducă la bun sfârşit reforme în diverse domenii. Problemele agriculturii sovietice, o preocupare majoră a lui Hruşciov, se bucurase de atenţia conducerii colective care introdusese inovaţii importante în această ramură a economiei sovietice. Statul a încurajat ţăranii să cultive mai mult pe loturile în folosinţă, a îmbunătăţit plata pentru recoltele obţinute de colhozuri şi a investit mult mai mult în agricultură. În campania sa dramatică de desţelenire a pământurilor virgine de la mijlocul anilor 60, Hruşciov a impulsionat cultivarea unor arii întinse din Kazahstan şi din zonele învecinate ale Rusiei. Aceste noi zone agricole erau ameninţate de secetă, dar în unii ani au produs recolte excelente. Alte inovaţii ale lui Hruşciov s-au dovedit contraproductive. Planurile lui de cultivare a porumbului şi de creştere a producţiei de carne şi de produse lactate au dat greş în mod lamentabil, iar încercarea de a reorganiza colhozurile în unităţi agricole mai mari, a produs confuzie în zona rurală.

Tentativele lui Hruşciov de reformă în industrie şi în organizarea administrativă au creat probleme şi mai mari. Într-o mişcare motivată politic de slăbire a puterii birocratice centrale, Hruşciov a renunţat în 1957 la ministerele industriale din Moscova şi le-a înlocuit cu soviete (consilii) economice regionale (sovnarhoz).

În era Hruşciov, s-a început edificarea de complexe de apartamente construite rapid, din elemente prefabricate. Deşi el a intenţionat ca aceste consilii economice să răspundă mai mult nevoilor locale, descentralizarea industriei a dus la disfuncţionalităţi şi la ineficienţă. Legată de această descentralizare, a fost decizia luată în 1962 de Hruşciov de a rearanja organizaţiile de partid pe sectoare mai degrabă economice decât administrative. Această bifurcare a aparatului de partid în sectoarele agricol şi industrial la nivelul provinciilor (oblast) şi mai jos, a contribuit la dezorganizarea muncii oficialilor de partid de la toate nivelurile. Simptomatic pentru dificultăţile economice a fost abandonarea în 1963 a planului septenal (1959 - 1965) cu doi ani înainte de termen. Începând cu 1964, prestigiul lui Hruşciov a avut de suferit în multe sectoare. Creşterea industrială a scăzut, iar agricultura nu arăta vreun semn de progres. În domeniul politicii internaţionale, ruptura chino-sovietică, criza Berlinului, şi criza rachetelor din Cuba au dăunat statutului internaţional al Uniunii Sovietice, iar eforturile lui Hruşciov de a îmbunătăţi relaţiile cu Occidentul au întâmpinat opoziţia conducerii militare. Reorganizarea partidului din 1962 a adus dezordine în ierarhia sovietică de comandă. În domeniul politicii militare, Hruşciov a urmărit neabătut o politică de dezvoltare a rachetelor strategice şi tactice sovietice, în încercarea de reducere a mărimii forţelor armate, cu scopul declarat de eliberare a forţei de muncă tinere necesare în domeniile civile ale economiei, în special în cel al bunurilor de consum. Şi această politică s-a dovedit dezastruoasă, îndepărtând figuri cheie ale corpului de comandă sovietic, culminând cu, aşa cum a fost perceput prin ochii sovieticilor, dezastruoasa Criza rachetelor din Cuba. În ciuda reducerii pe scară largă a forţelor militare sovietice, dezgheţul relaţiilor est-vest nu a avut amploarea aşteptată. Lăudăroşenia lui Hruşciov în legătură cu rachetele nucleare sovietice i-au oferit lui John F. Kennedy un argument hotărâtor împotriva lui Richard Nixon în alegerile prezidenţiale din SUA din 1960 — aşa-numitul „dezechilibru al rachetelor”. Toate încercările, probabil sincere, ale lui Hruşciov de a construi o puternică relaţie personală cu noul preşedinte american au dat greş, iar combinaţia de fanfaronadă, prognozare greşită şi nenoroc a dus la eşecul cubanez. În octombrie 1964, în timp ce Hruşciov era în vacanţă în Crimeea, Prezidiul a votat destituirea sa din funcţie şi a refuzat să-i permită să-şi prezinte cazul în faţa Comitetului Central. Hruşciov s-a retras ca un cetăţean de rând după ce succesorii lui l-au învinuit pentru "scheme aiurite, concluzii imature şi decizii pripite."

Totuşi, Hruşciov trebuie ţinut minte pentru dezavuarea publică a stalinismului, liberalizarea crescută a vieţii în ţară şi pentru mai marea flexibilitate pe care a adus-o în conducerea sovietică.

2. Era Brejnev
După 1964, primul Secretar al PCUS, Leonid Brejnev, şi premierul Alexei Kosîghin s-au afirmat ca cei mai influenţi politicieni în noua conducere colectivă. Dornic să evite greşelile lui Hruşciov, Brenev şi Kosîghin , care reprezentau noua generaţie a tehnocraţilor postrevoluţionari, au condus statul şi partidul într-o manieră discretă şi prevăzătoare. Pe la mijlocul deceniului al saptelea, URSS era o societate industrializată complexă, cu o diviziune a muncii dezvoltată şi cu o industrie răspândită şi interconectată pe o uriaşă întindere geografica, o forţă militară care atinsese paritatea cu puterile occidentale. Reformele sociale şi politice au fost în cea mai mare parte oprite, ceea ce a dus la apariţia termenului de "stagnare" (застой, zastoi). În ceea ce priveşte economia, până când primul plan cincinal a fost stabilit de Gosplan prin procesul de planificare centralizată, (vezi şi: Planificarea sovietică), Uniunea Sovietică era în principal o ţară agrară, căreia îi lipseau elementele de industrializare specifice naţiunilor occidentale. De aceea, scopurile planificării sovietice erau construirea unei puternice baze economice, dezvoltarea extensivă şi mobilizarea resurselor. Uniunea Sovietică a clădit o industrie modernă mai rapid decât orice altă naţiune de până atunci, dar cu uriaşe costuri umane, deseori prin exploatarea muncii condamnaţilor din Gulag, şi prin militarizarea fabricilor. Sub conducerea lui Brejnev, economia sovietică încă nu îşi epuizase posibilităţile de creştere. Statul sovietic a îmbunătăţit standardul de viaţă prin dublarea salariilor în mediul urban, prin creşterea cu 75% a veniturilor în mediul rural, construind milioane de apartamente individuale şi prin fabricarea a mari cantităţi de bunuri de larg consum şi de bunuri de folosinţă îndelungată. Produsul industrial a crescut cu 75%. Uniunea Sovietică a devenit cel mai mare producător de petrol şi oţel. Cei douăzeci de ani care au urmat morţiii lui Stalin] (1953) au fost cei mai buni din istoria ţării pentru toate categoriile de cetăţeni, privind din punct de vedere al nivelului de viaţă, stabilităţii şi păcii. Teroarea, foametea şi războiul mondial au devenit doar nişte amintiri urâte, în vreme ce valul istoriei se părea că se întorcea în favoarea Uniunii Sovietice. Statele Unite ale Americii erau împotmolite în recesiunea economică rezultantă a embargoului petrolier al OPEC, în inflaţia cauzată de cheltuielile guvernamentale excesive cerute de implicarea ţării în războiul din Vietnam, fără să se mai menţioneze încurcăturile generate de implicarea în război. În acelaşi timp, poziţia Moscovei se întărea, câştigând noi poziţii strategice prin victoriile obţinute de regimurile pro-sovietice din lumea a treia. Vietnamul de Nord a învins în cele din urma SUA, iar Vietnamul s-a reunificat într-un nou stat comunist, în vreme ce noi mişcări insurgente marexiste apăreau în Africa, Asia de Sud-Est şi America Latină.

2. 1. Problemele economiei planificate
Pentru detalii, vezi: Economia Uniunii Sovietice#Dezvoltarea economică. În ultimii ani ai perioadei Brejnev, economia URSS-ului a încetat să se mai dezvolte, iar populaţia a început să pretindă tot mai multe bunuri de larg consum . În anii postbelici, economia sovietică a întrat într-o perioadă de creştere intensivă bazată pe creşterea productivităţii, deosebită de creşterea xtensivă din peroada stalinistă.

Cu cât economia sovietică devenea mai complexă, era nevoie de o tot mai complexă diversificare a cifrelor de plan, o tot mai bună comunicare între întreprinderi şi ministerele planificatoare. Economia sovietică a devenit din ce în ce mai greoaie când a venit timpul să răspundă la schimbări, să adopte tehnologii noi şi să acorde stimulente la toate nivelurile pentru mărirea productivităţii, eficienţei şi creşterii economice. La nivel de întreprindere, directorii erau mai procupaţi de carierismul instituţional decât de creşterea productivităţii. Ei primeau salarii fixe şi stimulente pentru îndeplinirea planului de producţie, precum erau bonusurile la salariu, accesul la clinici speciale sau la case de odihnă cu regim închis. Îndeplinirea sarcinilor de plan nu aducea numai beneficii ci, de multe ori, şi creşterea planurilor de producţie peste capacitatea unităţilor economice. De aceea, era de dorit din punct de vedere al directorilor ca planul de producţie să fie depăşit, dar nu cu mult. Întreprinderile îşi subestimau cu bună ştiinţă capacităţile de producţie pentru a se târgui pentru cifre de plan mai avantajoase şi mai uşor de îndeplinit. O altă problemă era aceea că planurile de producţie prevedeau numărul bunurilor care ar fi trebuit produse, nu şi calitatea lor. De aceea, directorii erau tentaţi să îndeplinească planul de producţie prin sacrificarea calităţii în favoarea cantităţii. O mare parte a producţiei sovietice era sub standardele internaţionale de calitate. Planificarea era foarte rigidă: directorii de unităţi economice nu aveau permisiunea să se abată de la plan, fiindu-le alocate anumite fonduri, materiale şi forţă de muncă. Ca rezultat, nu putea fi îmbunătăţită productivitatea prin concedierea forţei de muncă suplimentare, iar, pe de altă parte, în unităţile în care se ducea lipsă de mână de lucru nu puteau fi angajaţi muncitori în plus. La nivel de întreprindere, nu exista nici un interes pentru aplicarea tehnologiilor care ar fi adus economii de bani, energie sau materii prime. Planificatorii mai degrabă ofereau preţuri scăzute consumatorilor (preţuri susţinute prin subvenţii), decât să încurajeze producătorii să producă la preţuri mai mici. Altfel spus, inovaţia tehnologică nu reuşea de cele mai multe ori să facă procesele industriale mai profitabile pentru cei interesaţi. În timpurile lui Hruşciov şi Brejnev s-au făcut mari concesiuni consumatorilor: salariile muncitorilor erau relativ ridicate, în vreme ce preţurile erau menţinute la niveluri scăzute în mod artificial prin mijloace administrative. Mai mult chiar, rata de creştere a veniturilor era mai ridicată decât cea a creşterii preţurilor şi aceasta în ciuda productivităţii scăzute. Din această cauză, la un moment dat au apărut crize în aprovizionarea cu diferite bunuri de primă necesitate sau de folosinţă îndelungată. Cursa inarmărilor era un alt element care destabiliza economia sovietică. Cu un venit naţional de maximum 70% din cel al Statelor Unite ale Americii, sovieticii cheltuiau cel puţin tot atât de mult ca americanii, forţând ţara să folosească o cotă mult mai mare din resursele societăţii pentru susţinerea sectorului militar.

2. 2. Propunerile de reformă

Leonid Brejnev După ce atmosfera politică a devenit tot mai relaxată după destalinizare, în rândurile funcţionarilor din vârful ierarhiei partidului comunist a apărut o mişcare de reformă care a supravieţuit debarcării din 1964 a iniţiatorului ei, Hruşciov. Reformele anului 1965 orientate către piaţă, bazate pe ideile economistului sovietic Evsei Liberman, sprijinite de primul-ministru Alexei Kosîghin, au fost o încercare de restructurare a sistemului economic şi de rezolvare a problemelor care apăreau tot mai des la nivel de intreprindere. Reformele lui Kosîghin făceau ca intreprinderile să aibă un control sporit asupra propriei producţii şi o anumită flexibilitate în ceea ce priveşte nivelul salariilor. Aceste reforme ar fi trebuit să asigure obţinerea de profit la nivelul fiecărei întreprinderi, căreia i se permitea să reţină o cotă parte a banilor obţinuţi pentru a fi folosiţi conform interesului propriu. Până la sfârşitul celui de-al şaptelea deceniu al secolului trecut, Uniunea Sovietică avea încă rate de creştere mai mari decât ale ţărilor occidentale. Unii specialişti ruşi şi sovietici au afirmat că reformele lui Kosîghin din 1965 - nu ale lui Gorbaciov douăzeci de ani mai târziu - au fost ultima şansă de salvare a conducerii birocratice sovietice, a sistemului economic de comandă şi de protejare a populaţiei populaţia de greutăţile economice care au apărut înainte de venirea la putere a lui Gorbaciov. Totuşi, stilul noii conduceri punea anumite probleme pentru politicile de reformă. Conducerea colectivă căuta să reconcilieze numeroase interese a prea multe sectoare diferite ale statului, partidului şi birocraţiei economice. În acest fel, ministerele planificatoare şi armata - cele mai sensibile sectoare ale reformelor lui Kosîghin - au fost capabile să obstrucţioneze în mod considerabil eforturile pentru reforme. Temându-se de îndepărtatrea de politica de planificare detaliată centralizată de sus în jos, ministerele planificatoare - al căror număr creştea rapid - au reacţionat pentru a-şi apăra propria putere. Ministerele controlau aprovizionarea şi răsplăteau creşterile performanţei, aceasta fiind un element formidabil de puternic în controlarea societăţii sovietice. Pentru a-şi menţine controlul asupra industriei, planificatorii au început să conceapă instrucţiuni tot mai detaliate, care au întârziat reformele, împiedicând libertatea de acţiune a intreprinderilor. Kosîghin, în acest timp, era lipsit de puterea şi de sprijinul necesar luptei cu birocraţia ministerială. De vreme ce aceste reforme erau menite să crească productivitatea prin debarasarea

de forţa de muncă suplimentară, sprijinul în rândurile muncitorimii a lipsit aproape cu desăvârşire. Nici chiar conducerile intreprinderilor, care ar fi trebuit să se folosească cel mai mult de aceste reforme, nu au acordat întreg sprijinul lor schimbărilor, temându-se de orice schimbare a unui sistem greoi, dar verificat. În cele din urmă, în 1968, a apărut evenimentul Primăverii de la Praga, când perioada de liberalizare politică din Cehoslovacia a luat sfârşit pe 20 august prin intervenţia a 200.000 de militari şi 5.000 de tancuri ai Pactului de la Varşovia, conform a ceea ce avea să se numească Doctrina Brejnev. Până la începutul deceniului al optulea, puterea partidului de influenţare a birocraţiei economice şi a armatei a scăzut în mod considerabil. Momentul favorabil pentru reforme a fost pierdut, Uniunea Sovietică intrând în perioada cunoscută ca stagnarea brejnevistă, orice reformă fiind amânată până la venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Pe 25 decembrie 1979 Uniunea Sovietică invada Afganistanul. URSS a fost implicată într-un război care a costa vieţile a aproximativ 15.000 de soldaţi sovietici şi distrus numeroase vehicule blindate, avioane şi alte materiale militare. Uniunea Sovietică avea să se retragă de-abia în 1989 din Afganistan. În 1980, mişcarea reformistă Solidaritatea din Polonia a fost inăbuşită de conducătorul guvernului comunist, Wojciech Jaruzelski, prin proclamarea legii marţiale. Comuniştii polonezi s-au temut că, în cazul continuării protestelor Solidarităţii, sovieticii ar fi putut declana o intervenţie similară cu cea din 1968 din Cehoslovacia. Solidaritatea a supravieţuit însă anilor în care legea marţială a fost in vigoare, subminând în continuare influenţa sovietică asupra Poloniei.

3. Conducerile de tranziţie
În 1982, stagnarea economiei sovietice era evidentă. URSS ajunsese să importe cereale din SUA, fără ca acest fapt să determine o schimbare în sistemul economiei planificate centralizate. A existat o perioadă de tranziţie între perioadele Brejnev şi Gorbaciov, cu unele elemente de reformă începute însă încă din 1983.

3. 1. Perioada Andropov

Iuri Andropov La două zile de la moartea lui Brejnev a fost anunţată alegerea lui Iuri Andropov în funcţia de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Odată ajuns la putere, Andropov a trecut rapid la promovarea în funcţii de conducere a propriilor aliaţi. În iunie 1983, el şi-a asumat postul de Preşedinte al Prezidumului Sovietului Suprem, devenind astfel şeful statului. Lui Brejnev i-au fost necesari 13 ani pentru a accede la acest post. În perioada scurtă în care a fost la conducerea URSS-ului, Andropov a schimbat peste jumate dintre miniştrii sovietici şi dintre primii secretari republicani ai partidului şi mai mult de o treime dintre şefii de departamente ai aparatului conducător al Comitetului Central. El a schimbat pe liderii în vârstă cu unii mai tineri şi mai dinamici. Capacitatea lui Andropov de a reforma aparatul conducător al partidului şi al economiei a fost grav afectată de sănătatea precară a liderului sovietic, ca şi de influenţa rivalului său, Constantin Ustinovici Cernenko, şeful de cadre al Comitetului Central.

Politica internă a lui Andropov a urmărit restaurarea ordinei şi disciplinei în societatea sovietică. El a evitat reformele politice şi economice radicale, promovând în schimb o politică a onestităţii crescute în politică şi experimente economice timide, similare cu cele asociate reformelor lui Kosîghin. În tandem cu aceste experimente economice, Andropov a lansat o campanie anticorupţie care a atins vârfurile guvernului şi partidului. Andropov a încercat de asemenea să întărească disciplina muncii. În domeniul afacerilor externe, Andropov a continuat lini politică brejnevistă. Relaţiile americano-sovietice s-au deteriorat rapid în martie 1983, când preşedintele Ronald Reagan a numit Uniunea Sovietică "Imperiu al răului". Sovieticii au reacţionat imediat criticând anticomunismul "belicos, lunatic" al lui Regan. Sănătatea lui Andropov s-a deteriorat rapid, el decedând în februarie 1984, după ce nu mai fusese văzut în public mai multe luni. Cea mai importantă moştenire care a lăsat-o a fost descoperirea şi promovarea lui Mihail Gorbaciov. Începând din 1978, Gorbaciov a avansat în doi ani până la statutul de membru plin al Biroului Politic. Responsabilităţile sale în domeniul cadrelor de partid i-au permis să distribuie favoruri şi să-şi creeze legături care s-au dovedit utile atunci când s-a pus problema alegerii Secretarului General. În occident exista convingrea că Andropov îl pregătea pe Gorbaciov să preia funcţia supremă în stat. Totuşi, deşi Gorbaciov a ocupat funcţia de adjunct al Secretarului General de-a lungul întregii perioade de boală a lui Andropov, funcţia supremă în stat a fost ocupată de altcineva în 1984.

3. 2. Perioada Cernenko
La 72 de ani, atunci când, după lungi discuţii, i-a succedat lui Andropov, Constantin Cernenco era deja un om bolnav şi incapabil să joace un rol hotărâtor în luarea de decizii. Totuşi, perioada scurtă cât a fost la putere a adus câteva schimbări politice importante. Schimbările de personal şi investigaţiile legate de corupţie au încetat. Cernenko a fost apărărtorul unor investiţii crescute în domeniile industriei bunurilor de larg consum, serviciilor şi agriculturii. În această perioadă, represiunea KGB a disidenţilor sovietici a crescut. Deşi Cernenko a cerut reluarea politicii de destindere, s-au făcut prea puţine progrese pentru apropierea poziţiilor divergente ale principalilor actori de pe scena politică mondială. Uniunea Sovietică a boicotat Olimpiada de vară din 1984 din Los Angeles, ca răspuns la boicotul american din 1980 a Olimpiadei de vară de la Moscova. În vara anului 1984, Uniunea Sovietică a împiedicat o vizită în Germania de Vest a liderului est-german Erich Honecker. Luptele din Afganistan s-au intensificat, dar, târziu în toamna anului 1984, între SUA şi URSS a intervenit un acord pentru reluarea discuţiilor pentru controlul armelor la începutul lui 1985. Starea proastă a sănătăţii lui Cernenko au pus acut problema succesiunii în fruntea statului sovietic. Cernenko i-a asigurat lui Gorbaciov o poziţie înaltă în partid care i-a permis acestuia din urmă să aibă o mare influenţă în Politburo. Gorbaciov a fost suficient de priceput pentru a câştiga sprijinul influentului ministru al afacerilor externe Andrei Gromîko în lupta pentru succesiune. Când Cernenko a murit în martie 1985, Gorbaciov era cel mai bine poziţionat candidat în cursa pentru şefia Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Europa Răsăriteană în timpul Comunismului Albania | Bulgaria | Cehoslovacia | Republica Democrată Germană | Republica Populară Ungară | Polonia | România | Iugoslavia Uniunea Sovietică: 1917-1927 • 1927-1953 • 1953-1985 • 1985-1991 <<articolul precedent continuă... >> Categorii: Istoria Uniunii Sovietice, Istoria Rusiei

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful