• •

PIAŢA DE CAPITAL Piaţa financiară Piaţa de capital Bursa de valori şi tranzacţii cu valori mobiliare Operaţiuni cu instrumente şi derivate financiare Temei legal LEGE nr. 297/28 iunie 2004 privind piata de capital (M.O. nr. 571/29 iunie 2004) Regulamentele privind acţiunea pe piaţa de capital şi organizarea Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare Instrucţiunile aferente derulării operaţiunilor pe piaţa de capital Piaţa financiară mijloc de finanţare a activităţii economico-sociale

• • •
• 

Noţiune Piaţa financiară cuprinde totalitatea relaţiilor care privesc emisiunea, circulaţia, schimbul şi stocarea mijlocită a banilor, executate în mod direct sau prin instrumente economicofinanciare, în scopul susţinerii întregii activităţi economico-sociale cu capitalul necesar funcţionării şi dezvoltării producţiei de bunuri şi servicii. Legăturile pieţei financiare Legăturile pieţei financiare privesc procesele specifice emisiunii instrumentelor, relaţiei utilizator de fonduri-furnizor de fonduri sau emitent-investitor, formând împreună ansamblul relaţiilor din piaţa primară şi având ca rezultat capitalizarea emitentului şi respectiv acceptarea drepturilor de revendicare

asupra patrimoniului acestuia şi a riscului de realizare a investiţiei.

Caracteristicile generale ale pieţei financiare

• emisiunea instrumentelor financiare este concretizată în noţiunea de piaţă primară şi constituie principala sursă de capitalizare în economie, baza mişcării de fonduri între furnizorii de capital, numiţi investitori şi beneficiarii sau utilizatorii acestuia, numiţi emitenţi; • conţinutul juridic al oricărui instrument financiar stabileşte în primul rând caracterul investiţiei financiare sau al sursei capitalului, care poate fi obţinut printr-o alocare definitivă (participare), sau temporală (de împrumut); • prin emisiunea unui instrument financiar, utilizatorul de capital (emitentul) se obligă faţă de furnizorul de capital (investitorul) care obţine anumite drepturi de revedicare, al capitalizării, asupra patrimoniului emitentului; • în cazul în care emitentul instrumentului este şi beneficiarul investiţiei acesta plăteşte profitul din investiţie furnizorului de capital sub forma dividendului sau dobânzii;

profitul sau pierderile de capital sunt datorate mişcării preţului instrumentelor financiare pe piaţa secundară, care este o relaţie numai între investitori. Instrumentele juridice generale: contractul şi contul

CONTRACTUL Contractul este instrumentul juridic general de conlucrare între oameni, prin care aceştia hotărăsc un mod de acţiune colectivă pentru atingerea unui scop, şi în care sunt stabilite aporturile participanţilor şi modul de împărţire al rezultatelor.

CONTUL Contul apare ca o expresie a înţelegerii dintre părţi dintre care una din acestea execută pe riscul şi răspunderea sa un serviciu sau un act de comerţ în favoarea unei alte părţi, în schimbul unei plăţi. În desfăşurarea relaţiilor economice, atunci când actele şi faptele stabilite capătă continuitate, repetabilitate sau funcţionează cu intermitenţe, la nevoie, persoanele implicate nu trebuie în mod necesar să încheie serii de contracte, ci deschid un cont care va acoperi derularea tuturor acestor activităţi.

Funcţiile şi caracteristicile instrumentelor economico-financiare

Instrumentele economico-financiare îndeplinesc funcţiile de:  recunoaştere a actelor şi faptelor derulate între oameni;  echivalează, raţionalizează, vehiculează, stochează şi măresc viteza de circulaţie a valorii. Caracteristicile instrumentelor economico-financiare sunt:

sunt contracte prin care se desfăşoară operaţiunile activităţilor economice din investiţii, producţie şi schimb de bunuri, prin care sunt disponibilizate, alocate şi compensate resursele financiare utilizate, stabilind participanţilor obligaţii şi drepturi de revendicare asupra rezultatelor; s-au realizat printr-un proces de setare şi împachetare a normelor şi clauzelor comune ale unor activităţi, într-o unitate nouă cu structură şi funcţionare proprii, independente, care provoacă circuite economice, în urma cărora a căpătat o putere naţională proprie;

prin aceste instrumente participanţii îşi asumă riscurile şi responsabilităţile acţiunilor lor contractuale, iar actele şi faptele de comerţ, practicile şi cutumele specifice activităţilor s-au generalizat şi au devenit identice în activitatea de producţie şi investiţie din toate ţările; pe lângă obligaţia de a face, de încasare/plată, aceste instrumente stabilesc în mod simultan, o măsură a drepturilor de revendicare asupra unor patrimonii determinate sau determinabile, prezente sau viitoare, aflate în circulaţie, căpătând astfel valori intrinseci, curente şi variabile în timp; sintetizează motivaţia acţiunii oamenilor, fixând o procedură logică, legală şi echivalentă a raporturilor dintre ei, efectuând astfel tranziţia de la drepturile şi obligaţiile asumate de participanţi, către valoare, deoarece aceste instrumente vehiculează valoare;


pot exista sub formă materială sau dematerializată, iar exersarea drepturilor participanţilor prin intermediul lor este asigurată prin mijloacele legale ale pieţei; aflându-se sub incidenţa categoriei juridice de proprietate, instrumentele au căpătat o existenţă proprie, în societate constituind forma activelor financiare, a căror calitate constă in posibilitatea ca ele să fie stocate, evaluate şi negociate în mod independent. Tipologia instrumentelor economico-financiare

Comerciale Instrumente de plată a mărfurilor şi serviciilor

prin care se asigură resursele de plată la vedere şi la termen necesare stingerii obligaţiilor de plată rezultate din contractele economice în care preţul sau moneda de calcul a contractului sunt diferite; aceste instrumente sunt folosite ca mijloc de asigurare împotriva riscului valutar, respectiv tranzacţiile cu contracte de schimb monetar spot (piaţă la disponibil sau la vedere), directe sau încrucişate, precum şi contracte valutare forward şi swap; asigură valorificarea imediată a drepturilor de încasare a preţurilor pentru bunurile livrate dar care se vor achita în viitor de către beneficiar; din această categorie fac parte: cambiile, acceptele bancare, alte efecte de comerţ care pot fi agreate de finanţator – cel care acceptă scontarea; contracte prin care persoanele fizice şi agenţii economici îşi încredinţează, temporar, diponibilităţile băneşti unor instituţii financiare, respectiv: depozite pe piaţa monetară, certificate de depozit, împrumuturi, titluri de participare la investiţii colective şi fonduri mutuale, ipotecare şi de pensionare;

Ale statului sau ale unităţilor administrative de stat Asigurarea bunurilor materiale şi financiare De capital → instrumente prin care se procură fondurile necesare funcţionării, dezvoltării sau derulării unor proiecte de investiţii, precum: bonul şi biletul de tezaur, nota, obligaţiunea, franciza de stat şi concesiunea;

participări colective emise de societăţi specializate şi stat pentru compensarea pagubelor provocate de evenimentele asigurabile, participanţilor, adică: poliţe sau contracte de asigurare

instrumente emise de societăţi comerciale şi instituţii specializate în scopul formării şi circulaţiei capitalului necesar dezvoltării şi funcţionării economice, prin participarea persoanelor fizice sau juridice în calitate de investitori; acestea sunt:acţiunile, obligaţiunile, drepturile, garanţiile şi titlurile de participare la fonduri de investiţii;

Derivate operative, conexe ale sistemului financiar → contracte prin care participanţii convin asupra împărţirii riscului de credit şi de piaţă ale activelor materiale, financiare sau al altor instrumente şi prin care îşi asigură drepturi de revendicare şi de operare cu orice categorie de active derulate pe o piaţă organizată; în această categorie intră: • contracte directe (închise) • aranjamente de răscumpărare (repo şi reverse repo) • contracte derivate monetare denumite aranjamente pe rata forward a dobânzii sau schimb valutar şi swap-uri pe rata dobânzii sau pe valute care se tranzacţionează bilateral, prin sistemul negocierii directe (OTC sau over the counter), sau cele liber negociabile, aflate sub forma contractelor futures pe mărfuri, pe rata dobânzii sau alte titluri financiare, etc.
• •

RELAŢIILE ŞI STRUCTURA PIEŢEI FINANCIARE PIAŢA DE CAPITAL

Noţiune Piaţa capitalului reprezintă totalitatea relaţiilor stabilite între investitori, entităţi economice şi stat, privind efortul de finanţare şi realizare a investiţiilor, prin asumarea riscului şi distribuirea

rezultatelor între mai mulţi participanţi, prin intermediul emisiunii şi tranzacţionării instrumentelor de capital clasice şi derivate. Finanţarea prin intermediul pieţei de capital este o alternativă la împrumuturile bancare şi se realizează prin emisiuni publice de vânzare de acţiuni şi obligaţiuni. Mecanism: O firmă care are nevoie de bani pentru dezvoltarea activităţii sau finanţarea unui proiect de investiţii pune în vânzare acţiuni si sau obligaţiuni; această vânzare se realizează prin societăţi specializate pe piaţa de capital – societăţi de servicii de investiţii financiare (SSIF). Cumpărătorii acţiunilor şi sau obligaţiunilor plătesc pentru cumpărarea acestora, iar banii ajung la firma emitentă care îi foloseşte pentru investiţii şi dezvoltare. La rândul lor, cumpărătorii de acţiuni şi obligaţiuni primesc diverse beneficii din partea firmei:dividende pentru acţiuni şi dobânzi pentru obligaţiuni.
• •

Andosarea Desemnează o operaţiune prin care deţinătorul unei cambii transmite drepturile sale ce decurg din respectivul titlu, unei alte persoane, care devine beneficiar şi care se va bucura de toate drepturile cambiei. Această operaţiune mai poartă numele şi de gir. Andosarea este modalitatea firească de transmitere a unui efect de comerţ la ordin (titurile la purtator pot circula prin simpla inmânare). Andosarea Andosarea reprezintă operaţia prin care are loc trecerea unor creanţe de la un beneficiar la altul. Pe versoul instrumentului de plata (cec, polita etc.) se trece numele persoanei care urmează să încaseze contravaloarea sumei respective.

• •

• •

Andosarea poate fi; conditionată - angajamentul rezultat dintr-o acceptare, dintro garantie/cautiune si care nu devine efectiv decat in anumite conditii. Aceste angajamente, apartinand unei banci, figureaza in afara bilantului. prin procură - girantul (beneficiarul) este reprezentantul celui care a facut andosarea. El nu beneficiază de dobândirea proprietăţii, nici asupra poliţei şi nici asupra creanţei. restrictivă - girantul care inserează pe un titlu poliţă cuvintele nu la ordin" sau o expresie echivalentă. El nu ramane garant pentru acceptare si plata decât unei singure persoane (beneficiarul andosării).

• •

Avalizare AVAL : angajament asumat de catre o persoana (avalist), alta decat tragatorul, trasul sau girantii, de a garanta un efect comercial. Persoana care primeste garantia se numeste avalizat. Un efect de comerţ are o valoare cu atât mai mare cu cât este acoperit cu mai multe semnături care garantează plata lui. Avalul se poate acorda pentru intreaga suma inscrisa pe cambie, dar si numai pentru o parte din aceasta. Avalul poate fi dat de catre o persoana fizica, o societate comerciala, o institutie financiara, sau de catre o banca. In cele mai multe cazuri, avalul este dat de catre o banca. Avalul trebuie sa precizeze persoana pentru care este dat, in caz contrar el fiind dat pentru tragator.Nu este obligatoriu ca o cambie sa circule cu aval, insa existenta acestuia confera o putere circulatorie mai mare si o incredere a partenerului la relatiile comerciale mai mari. Avalul se poate acorda pe

cambie sau pe un allonge la titlu, si presupune inscrierea pe titlu a uneia dintre expresiile : « pentru aval », « pentru garantie » sau «pentru fidejusiune », urmate de semnatura avalistului.
• • •

Clearing; Scontare Clearing sistem de plată prin compensare, fără numerar Scontare: operaţiune prin care banca creditează posesorul unei poliţe nescadente cu valoarea netă a acesteia, prelevând dobânda şi comisionul (taxa scontului) aferente transferului creanţei. În urma acestui act, banca respectivă devine beneficiarul cambiei. Scontarea efectelor comerciale are drept scop mobilizarea creanţelor intreprinderii asupra clienţilor săi. În ţările occidentale, creditul acordat prin scontare ocupa o pondere destul de insemnata in totalul creditelor bancare pe termen scurt. Băncile acordă intreprinderilor un plafon sau o linie de creditare prin scontare, a carui mărime depinde de cifra de afaceri durata creditului posibilitatile pe care acestea le au pentru a face faţă prin mijloace proprii cazurilor de "clienţi insolvabili". Intreprinderea posesoare a creanţei mobilizate dobândeşte acest drept prin contul "Efecte de primit".

• Creditul din scontări nu figurează ca structură distinctă de bilanţ. El influenţează totuşi conturile "Efecte de primit", prin diminuare (creditare), şi o creştere corespunzatoare (debitare) a contului "Conturi ale banci in lei".Deşi, după scontare, intreprinderea nu mai păstrează efectele în portofoliul său, ea rămâne responsabilă de evoluţia acestora până la scadenţă. Efectele scontate şi neajunse la scadenţă sunt valori extrapatrimoniale, oglindite prin "angajamente în afara bilanţului" (contul 8037 "Efecte scontate neajunse la scadenţă").

Alternative de pieţe: Piaţa de capital oferă şi posibilitatea listării firmelor dinamice, de exemplu în România, la Bursa de Valori Bucureşti (BVB) sau la Bursa Electronică RASDAQ (BER). Listarea aduce importante avantaje pentru firme, de exemplu:  vizibilitate sporită în rândul partenerilor de afaceri şi clienţilor actuali şi potenţiali;  publicitate gratuită;  stabilirea unei ,,valori de piaţă” a companiei, valoare ce poate fi cu mult mai mare decât valoarea din acte;  creşterea încrederii partenerilor de afaceri;  atragerea de parteneri noi;  creşterea operativităţii şi eficienţei schimburilor de acţiuni între acţionari;

atragerea de capital, emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni.

 Bursa de valori si tranzacţii cu valori mobiliare Noţiune Bursa de Valori este o piaţă unde are loc tranzacţionarea/ vânzarea-cumpărarea, după o procedură specială a valorilor mobiliare, respectiv este un loc de întâlnire, unde vânzătorii şi cumpărătorii de titluri de valoare fac tranzacţii pe bază de negociere deschisă, liberă şi permanentă, fixează preţul acestora şi stabilesc modalităţile de vânzare-cumpărare a obiectului tranzacţiei. Bursa de Valori este o instituţie specifică economiei de piaţă, înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de stat cu scopul

încheierii de tranzacţii fără prezentarea, predarea şi plata concomitentă a obiectului tranzacţiei.

Pieţe de capital în România

Bursa de Valori Bucureşti (BV) Activitatea bursieră datează în România din 1839, prin intermediul burselor de comerţ. Acesta a funcţionat cu întreruperi până în anul 1941. După această dată bursa nu a mai fiinţat, activitatea ei fiind reluată în 1995. Bursa Electronică Rasdaq (Romanian Association of Securities Dealers Automated Quotations) Pe RASDAQ sunt tranzacţionate valorile mobiliare neincluse la Cota Bursei de Valori. Această bursă a luat fiinţă în anul 1996. Acţiunile listate pe această piaţă sunt rezultate în urma pocesului de privatizare în masă, ce a dus la o creştere explozivă a numărului de societăţi tranzacţionate. Desigur, datorită condiţiilor specifice pieţei româneşti, numai un număr redus al acestora se tranzacţionează regulat şi au o piaţă ordonată a valorilor mobiliare. Societăţile listate pe piaţa RASDAQ sunt împărţite în trei categorii după sistemul utilizat de bursa de valori: Categoria I, Categoria aII-a şi Categoria de bază.

Principiile activităţii bursiere

Participarea nediscriminatorie a membrilor şi investitorilor – nu există persoane favorizate în procesul tranzacţiei; Corectitudinea executării operaţiunilor – condiţii de operare, clauzele contractelor stabilite de către bursă sunt obligatorii

pentru toţi participanţii, indiferent de poziţia lor economică, financiară sau politică; Siguranţa executării tuturor tranzacţiilor derulate prin bursă este asigurată de sistemul de decontare şi transfer de proprietate, a garanţiilor şi fondurilor stabilite de către bursă; Transparenţa – prin bursă nu se pot stabili înţelegeri bi sau multilaterale în dauna altor participanţi, deoarece toate tranzacţiile sunt publice; Formarea corectă a preţului pe piaţă – procesul şi procedura de formare a preţului sunt prestabilite şi cunoscute de către toţi participanţii, ea având un caracter deschis.

Listarea acţiunilor pe RASDAQ

Cerinţele pentru categoria de bază a bursei electronice RASDAQ :  Societatea trebuie sa fie deschisa (numită şi societate deţinută publică), adică acţiunile sale trebuie să fi făcut obiectul unei oferte publice de vânzare  Acţiunile sunt dematerializate şi înregistrate la departamentul specializat al CNVM – Oficiul de Evidenţă a Valorilor Mobiliare (OEVM)  Societatea emitentă a încheiat un contract de registru cu o societate specializată pentru păstrarea registrului acţionarilor  Numărul acţionarilor este mai mare de 100

Capitalul social este mai mare decât echivalentul a 100.000 Euro.

Pe RASDAQ există şi două categorii de excelenţă, ce necesită condiţii suplimentare pentru listare, astfel:

Pentru categoria I-a :  Firma a inregistrat profit pe cel putin un an din ultimii doi ani

Cifra de afaceri anuala este cel putin echivalentul a 9 mil. Euro

 Valoarea totală a activelor este cel putin echivalentul a 4,5 mil Euro  Capitalul social este de cel putin echivalentul a 1 mil Euro  Procentul reprezentand suma acţiunilor celor care deţin un procent mai mic de 5% din firmă este mai mare de 15% din numărul total de acţiuni Pentru categoria II-a :  Cifra de afaceri anuală este cel puţin echivalentul a 2,5 mil Euro;  Capitalul social este cel putin echivalentul a 500.000 mil Euro;  Procentul reprezentând suma acţiunilor celor care deţin un procent mai mic de 5% din firmă, este mai mare de 10% din numărul total de acţiuni. Procedura de listare presupune : Emitentul va centraliza şi depune la Departamentul Emitenţi al Rasdaq o serie de documente în vederea listării, precum:- cerere de înscriere a cotă, dovada încheierii contractului de registru, copie a certificatului de înregistrare la OEVM, un document tipizat de prezentare, situaţii financiare şi decizia conducerii de listare pe Rasdaq. Departamentul de listare analizează dosarul şi în cazul în care condiţiile sunt îndeplinite emite o recomandare către Comisia de Listare a Asociaţiei, a Asociaţiei Naţionale a Societăţilor de Valori

mobiliare; aceasta ia decizia finală cu privire la listare. Comisioanele legate de această operaţiune sunt foarte reduse. Listarea acţiunilor pe Rasdaq este reglementată de Regulamentul nr. 2/2002 al CNVM privind integritatea şi transparenţa pieţei Rasdaq. În listarea acţiunilor proprii pe Rasdaq o firmă interesată poate solicita sprijinul unei societăţi specializate de intermediere pe piaţa de capital – Societatea de Servicii de Investiţii Financiare. • TIPURI DE CONTURI Din punct de vedere al clauzei efectuării plăţii tranzacţiilor

Contul general – în numerar sau cu plata integrală a tranzacţiei, este acel contract prin care investitorul, în urma unei tranzacţii, este obligat sa efectueze plata integrala, întrun timp prestabilit de la data executării ordinului. Deoarece contul general nu permite existenţa soldului debitor, orice întârziere peste această limită de timp dă dreptul agentului de a proceda la executarea tranzacţiei forţate pe răspunderea investitorului. Cont cumulativ – este specific numai anumitor categorii de investiţii pasive; acesta permite investitorului să efectueze plăţi parţiale şi să intre parţial în posesia unei investiţii nenominalizate sau colective. În unele ţări acest tip de cont se întrebuinţează în cazul unor tipuri de investiţii în societăţi pe acţiuni în comandită care prevăd posibilitatea de plăţi parţiale sau de aporturi viitoare la capital, sau unele planuri de investiţii deschise salariaţilor sau în cazul investiţiilor în anumite fonduri mutuale. Cont de siguranţă – în marjă sau cu plata parţială a tranzacţiei, este acel tip de contract care permite investitorului obţinerea automată a unui credit din partea agentului, pe baza unei garanţii, colateral formată din

3.

poziţiile deţinute în acelaşi cont. Investitorul dispune oricând de orice poziţie din contul său de siguranţă, după primirea confirmării executării acesteia, indiferent dacă a efectuat sau nu plata pentru toată tranzacţia ordonată. Pentru fiecare operaţiune investitorul are responsabilitatea să efectueze o plată iniţială, parţială şi să răspundă oricărei solicitări de echilibrare (apel în marjă) a contului într-un termen stabilit (o zi). În funcţie de tranzacţia de deschidere a poziţiei, acest cont poate fi: (long) deschidere prin cumpărare şi (short) deschidere prin vânzare, în absenţă. Funcţionarea acestui cont este determinată şi de rolul pe care îl îndeplineşte marja iniţială, care poate fi parte din preţul de tranzacţie în cazul vânzării/cumpărării, sau poate fi depozit de bună credinţă, în cazul contractelor futures şi cu opţiuni. Din punct de vedere al dreptului legal de efectuare a tranzacţiilor de investiţii
1.

Conturi individuale – pe numele titularului în care investitorul este o persoană fizică, care de regulă ia decizii de investiţii în nume propriu. Conturi administrate – tipuri de conturi înregistrate de persoane juridice sau asociaţii de persoane fizice şi juridice, în care dreptul de operare în cont este stabilit şi atribuit fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-o înţelegere adiţională între parteneri, unei persoane nominalizate, numită administratorul contului.

2.

Înţelegerea sau contractul de administrare stabilesc domeniile de tranzacţii şi limitele răspunderii administratorului. Dacă aceste limite nu sunt stabilite, contul funcţionează după regula prudenţei maxime sau a omului prudent, în sensul că administratorul trebuie să opereze activele încredinţate cu diligenţa cu care ar opera bunurile proprii. În cazul unui cont de siguranţă administrat, trebuie să se specifice limita maximă până

la care pot avea loc astfel de tranzacţii, precum şi numele persoanelor autorizate să le controleze sau să le aprobe în prealabil. 3. Contul de investiţii pentru persoane juridice – necesită aprobarea din partea reprezentantului legal al persoanei juridice ce deschide contul; aprobarea este însoţită de actul adiţional la statutului societăţii în care adunarea generală şi-a dat acordul de deschidere a contului de investiţii; dacă este vorba de un cont de siguranţă, se va specifica şi limita maximă până la care pot avea loc astfel de tranzacţii şi numele persoanelor autorizate să le efectueze. 4. Contul de investiţii anonim – contractul în care numele titularului investitor nu este cunoscut publicului. Acest tip de cont se deschide numai cu permisiunea organelor fiscale ale ţării, singurele deţinătoare ale identităţii proprietarului contului. Titularul unui astfel de cont poate fi o singură persoană sau mai multe; conturile anonime comportă cheltuieli suplimentare deoarece tranzacţiile sunt executate de către un singur agent pe baza verificării codului sau unei parole. 5. Contul de investiţii colectiv – tip de cont administrat numai de persoane fizice. În acest conturi trebuie să se specifice înţelegerea partenerilor asupra activelor din cont şi metoda de rezolvare a situaţiei contului, în cazul în care unul dintre membrii intră în incapacitate juridică, fizică sau decedează. Administratorul contului este obligat ca în termen de o zi să anunţe agentul ori de câte ori au loc asemenea evenimente. Contul colectiv are două variante:

a) contul colectiv cu drepturi acordate supravieţuitorilor – contract prin care, în cazul decesului unuia dintre parteneri; partenerii supravieţuitori sunt aceia care intră în posesia părţii partenerului decedat.

b) contul colectiv cu drepturi acordate moştenitorilor – contul în care partea partenerului decedat revine succesorilor sai; partenerii răspund solidar de livrarea părţii în cauză. În cazul decesului unuia dintre parteneri, agentul de investiţii suspendă tranzacţiile până la rezolvarea juridică a situaţiei contului. 6. Conturi fiduciare şi custode–conturi administrate de către o persoană în favoarea titularului de cont din motive operaţionale, de siguranţă, sau în cazul în care titularul fiind în incapacitate juridică, nu îşi poate exercita legal drepturile asupra activelor contului, sau în cazul în care proprietarul de drept este minor. Administratorul contului este răspunzător faţă de titular, de felul cum conduce tranzacţiile în cont. Conturile fiduciare şi de custode sunt exclusiv conturi în numerar, ele neadmiţând tranzacţii în marjă sau garantări riscante de opţiuni şi contracte futures, titluri de mărfuri, etc. 7. Contul discreţionar – contul prin care proprietarul încredinţează unui agent de investiţii drepturi limitate sau nelimitate, să efectueze tranzacţii în cont, pe riscul şi răspunderea titularului. Noţiunea de discreţie limitată sau nelimitată acordată agentului se referă numai la tranzacţiile cu valori mobiliare şi nu la posibilitatea de lichidare sau retragere de numerar din cont, acesta constituind un atribut exclusiv al investitorului titular. De regulă, tranzacţiile într-un cont discreţionar au loc numai cu informarea unuia dintre conducătorii societăţii de investiţii în care activează agentul, acesta fiind răspunzător de securitatea activului din cont şi având sarcina de a elimina posibilitatea abuzului de tranzacţii. 8. Contul de grup – cont cu funcţie operativă care cumulează temporar mai multe ordine de tranzacţii, aproximativ omogene, de aceeaşi parte a tranzacţiei care este executată unitar în

vederea obţinerii de avantaje oferite de piaţă, fie de costuri de utilizare a sistemului de tranzacţionare.

Ordinul de tranzacţie – mijloc de acţiune al investitorilor pe piaţă

Notiune: Ordinul de tranzacţie este mijlocul de operare al contului de investiţii şi cuprinde condiţiile concrete de execuţie al unei singure tranzacţii, prin care investitorul instruieşte agentul să efectueze operaţiunile de vânzare, cumpărare, gajare, împrumut, plăţi şi transfer de active.

Ordinele se diversifică în funcţie de clauzele lor privind durata de valabilitate, condiţiile de fixare a preţului şi de valoarea titlurilor financiare sau cantitatea de mărfuri tranzacţionate, de maniera de execuţie şi plată.

Tipuri de ordine de tranzacţie

Funcţie de intervalul de timp în care un ordin îşi păstrează valabilitatea
1.

Ordin de tranzacţie la zi – trebuie executat numai în cursul zilei în care a fost lansat; la încheierea zile de lucru ordinul neexecutat se anulează automat. În absenţa unei menţiuni exprese, toate ordinele din piaţa de capital sunt ordine de tranzacţie la zi.

2. Ordin de tranzacţie cu valabilitate prestabilită – ordin prin care investitorul stabileşte o durată de timp în care acceptă executarea tranzacţiei. Expresia specifică este : ,,bun/valabil până la ...” urmată de data, numărul de zile, etc. Când ia sfârşit perioada de valabilitate a acestuia. Nu poate depăşi 6 luni. Investitorul are dreptul de a-l anula oricând, înainte executării lui.

Funcţie de ordonarea preţului de tranzacţie 1. Ordine executate la preţul pieţei – (market orders) ordin prin care investitorul impune tranzacţionarea imediată a unei cantităţi sau valori de instrumente financiare, sau de mărfuri la preţul pieţei. Lansând acest ordin, investitorul ştie că acesta se va executa imediat deşi la un preţ nedeterminat, însă pe care se obligă să-l respecte. 2. Ordin ,,cumpără la piaţă” – prin care investitorul solicită cumpărarea imediată a unui număr de titluri financiare la preţul pieţei. 3. Ordin ,,vinde la piaţă” – prin care investitorul solicită vinderea imediată a unor titluri financiare la preţul pieţei. Funcţie de condiţiile unui preţ de referinţă menţionat de investitor, dar cu respectarea practicilor pieţei de capital
1.

Ordinul de tranzacţie faţă de o limită (limit order) –ordin prin care investitorul pune accentul pe preţ, în sensul că acesta solicită ca tranzacţionarea să aibă loc la un anumit preţ, numit limită sau la unul mai avantajos. Investitorul estimează că preţul va evolua atingând mărimea vizată pentru încheierea tranzacţiei.

2. Ordinul ,,vinde la limită la ...” – prin care investitorul specifică preţul minim, limită, de la care agentul poate începe vânzarea titlurilor sale financiare. 3. Ordinul ,,cumpără la limită la ...” – investitorul specifică preţul maxim la care se angajează să cumpere titlul financiar vizat. 4. Ordinul de tranzacţie ...stop (stop order) – constă din instrucţiunea dată de investitor ca o tranzacţie să se execute

imediat după ce preţul pieţei atinge o anumită valoare numită ,,stop”. 5. Ordinul ,,vinde stop la ...” – este dat de un investitor care prevede o scădere a preţului pieţei şi are menirea de a proteja un câştig potenţial, sau a limita pierderea, în eventualitatea că preţul în mişcarea sa atinge valoarea specificată prin comanda stop.
6.

Ordinul ,,cumpără stop la ...” – arată limita maximă a preţului la care sunt dispuşi investitorii de a intra în tranzacţia de cumpărare. Ordin alternativ – întâlnit mai rar şi cuprinde instrucţiuni sau combinaţii de ordine de tipul vinde sau cumpără. Lansarea lui impune agentului să aleagă între două valori de evoluţie a preţului, dar pe acelaşi sens.

7.

8. Ordinul de tranzacţiei stop limită (stop limit) – tip de ordin alternativ, respectiv acel ordin de tranzacţie stop care, la declanşare devine ordin ,,limită” în loc de ordin ,,la piaţă”. Ordine diferenţiate pe criteriul cantitate – manieră de tranzacţie a instrumentelor financiare sau mărfuri 1. Ordin a cărui cantitate tranzacţionată este acceptată numai integral de investitor – toate ordinele de tranzacţii trebuie executate integral, în absenţa unei instrucţiuni contrare date de către investitor. 2. Ordin a cărui tranzacţie este acceptată şi parţial de investitor – de exemplu ordinul ,,imediat şi anulează” admite o tranzacţie imediată parţială, dacă nu se poate efectua în totalitate. Ordine diferenţiate funcţie de numărul de încercări de execuţie a unui ordin pe piaţă – Variante de execuţie

1.

Totul sau nimic (all or none) – cere tranzacţionarea unui stoc de titluri financiare în totalitate sau deloc; Dintr-o dată sau deloc (fill or kill) – necesită executarea imediată, într-o singură etapă a tranzacţiei, la preţul stabilit; în caz contrar ordinul se anulează;

2.

3. Imediat sau anulează (immediate or cancel) – cere agentului să execute tranzacţia imediat, total sau parţial; partea neexecutată a ordinului se anulează; 4. Ordin la deschidere (at the opening) – cere agentului efectuarea tranzacţiei la preţul aplicabil deschiderii pieţei, sau se anulează automat dacă nu se execută la momentul indicat; 5. Ordin la închidere (at the close) – cere agentului efectuarea unei tranzacţii în ultimele 30 de secunde ale zilei de lucru, de obicei agenţii nu pot garanta executarea unui astfel de ordin din cauza limitei tehnice a sistemului de tranzacţionare.

Procesul de tranzacţionare

Înregistrarea operaţiunilor în contul de investiţii are loc în momentul confirmării executării acesteia. Procesul de tranzacţionare cuprinde mai multe faze, ordinea acestora fiind:
1.

Lansarea ordinului de tranzacţie – constă în iniţiativa investitorului care solicită efectuarea unei operaţiuni în contul său. Pe baza discuţiilor cu brokerul, acesta fixează condiţiile în care doreşte să aibă loc tranzacţia, utilizând o anumită categorie de ordine: la piaţă, limita sau stop;

2. Confirmarea lansării tranzacţiei – este operaţia prin care brokerul verifică dacă sunt îndeplinite de către investitor condiţiile de solvabilitate privind răspunderea asumată, informându-l pe acesta ori de câte ori sunt discrepanţe între răspunderea asumată

de investitor şi scopul investiţiei menţionate anterior, cu ocazia deschiderii contului. După rezolvarea acestor probleme brokerul confirmă angajarea sa în executarea ordinului lansat de investitor; 3.Transmiterea ordinului spre execuţie – este operaţiunea prin care brokerul, funcţie de organizarea internă a societăţii şi a pieţei pe care urmează să aibă loc acea tranzacţie, transmite ordinul depersonificat la piaţa respectivă. Dacă reglementările prevăd posibilitatea efectuării de tranzacţii încrucişate cu un alt client al aceleiaşi societăţi, atunci execută ordinul respectiv şi transmite datele necesare pentru a avea loc decontarea, compensarea şi transferul de proprietate. În cazul în care tranzacţia are loc pe piaţa organizată la care societatea are acces, atunci urmând procedura prestabilită se execută tranzacţia pe acea piaţă şi se transmit datele necesare privind decontarea, compensarea şi transferul de proprietate. 4. Confirmarea executării ordinului – imediat după execuţia fiecărui ordin, brokerul contactează clientul şi raportează verbal acestuia de executarea acestuia, amintind investitorului condiţiile în care s-a executat tranzacţia şi respectiv obligaţia de plată, data limită a plăţii, dacă este cazul. Societatea de valori mobiliare procedează apoi la transmiterea scrisă a confirmării tranzacţiei, pe adresa indicată de investitor.
5.

Înregistrarea tranzacţiei în contul investitorului – are loc imediat ce a fost verificată executarea tranzacţiei respective. Fiecare tranzacţie se înregistrează cronologic, separat, chiar dacă în contul investitorului sunt deja tranzacţii cu acelaşi obiect de contract, la acelaşi preţ. Datele privind orice tranzacţie sunt accesibile numai brokerului, superiorului său/şi serviciului de evidenţă şi contabilitate din societate.

6. Decontarea, compensarea şi transferul de proprietate

odată cu deschiderea contului de investiţii este bine să se informeze fiecare investitor despre procedurile de tranzacţii, răspunderea şi riscul neîndeplinirii la timp a obligaţiilor contractate prin orice tranzacţie. Este bine să se semneze cu acesta, uneori chiar şi separat, un acord al execuţiei de tranzacţie forţată. În cazul în care una dintre părţi nu îşi poate onora obligaţiile, fie de livrare, fie de plată, după trecerea perioadei fixate de reglementări, brokerul al cărui client nu onorează tranzacţia este obligat să efectueze o tranzacţie forţată pentru a clarifica situaţia contului clientului său, utilizând una din variantele: a) tranzacţia forţată de cumpărare b) tranzacţia forţată de vânzare

Funcţia ordinului ,,stop” de limitare a pierderi şi de conservare a profitului

În situaţia în care investitorul se află într-o poziţie long (deschidere prin cumpărare) apreciază că preţul va fi în urcare, în ipoteza că previziunea privind evoluţia preţului este contrazisă şi acesta începe să scadă, există pericolul ca investitorul să suporte o pierdere mare; pentru a limita această pierdere, el îşi poate lichida poziţia printr-un ordin ,,vinde stop”. De regulă, diferenţa dintre preţul curent al pieţei şi cel stop sau limită este minimă şi constituie mărimea pierderii acceptate de investitor. Menţinerea poziţiei long va putea avea loc numai dacă preţul îşi va schimba direcţia şi va începe să crească, situaţie în care ordinul nu se va declanşa. În cazul în care investitorul are o poziţie long şi a înregistrat deja un profit potenţial ca diferenţă între preţul curent al pieţei şi cel de deschidere a poziţiei de cumpărare, investitorul trebuie să decidă dacă aşteaptă ca preţul să-şi continue acea creştere şi să înregistreze un profit mai mare, sau să-şi lichideze poziţia la

preţul curent al pieţei. Această dilemă se poate rezolva prin lansarea unui ordin ,,vinde stop la un preţ mai mic decât cel curent”. Dacă preţul va stagna sau va creşte nu va declanşa ordinul de tranzacţie ,,stop”, însă dacă va scădea va atinge mărimea de declanşare şi va fi executat transformând profitul potenţial în profit real. Pe piaţa de capital ,,la vedere”, utilizarea acestei strategii se numeşte ,,strategie de consolidre” a profitului. Această strategie asigură investitorului un profit potenţial car creşte odată cu creşterea preţului şi care se transformă în profit real de îndată ce piaţa îşi schimbă direcţia de evoluţie prin lichidarea automată a poziţiei, la prima mişcare de corecţie a preţului. Utilizarea ordinelor ,,vinde stop şi limită” în deschiderea de poziţii short (deschidere prin vânzare) Pe o piaţă cu preţul în urcare, investitorul care apreciază corect că preţul îşi va opri creşterea şi îşi va schimba sensul, poate profita de această mişcare printr-o vânzare în absenţă sau din împrumut. Aceasta se realizează deschizând o poziţie în contul de siguranţă, printr-un ordin ,,vinde stop” sau ,,vinde limită”, în absenţă – short sale – numai când preţul este în urcare. În urma acestei tranzacţii, investitorul încasează preţul zilei urmând ca după ce preţul pieţei va scădea să-şi închidă poziţia printr-o cumpărare, însuşindu-şi un profit egal cu diferenţa dintre preţul de deschidere şi cel de închidere a poziţiei. La aceasta se mai poate adăuga şi faptul că lucrând într-un cont de siguranţă, investitorul îşi multiplică posibilităţile de câştig. • OPERATIUNI CU INSTRUMENTE ŞI DERIVATE FINANCIARE

Operaţiuni de vânzare – cumpărare la disponibil Sunt operaţiuni cu pondere mică (până la 15%) din volumul total al tranzacţiilor anuale încheiate la o bursă de mărfuri sau la o bursă de valori. La bursele de valori se preferă vânzările şi cumpărările de acţiuni şi obligaţiuni la termen pe bază de cont în marjă (sistem american) sau cu decontare lunară (sistem european).

Operaţiunile de vânzare- cumpărare la disponibil sunt operatiuni cu livrare efectivă, imediată. Se cunosc sub denumirile de operaţiuni ,,spot”, ,,au cumparat”, pe bani gheaţă. Un curs de schimb ,,spot” este un curs de schimb pentru o vânzare- cumpărare imediată. Practic, se admite o toleranţă tehnică de 2-3 zile lucrătoare de la convenirea cursului. Operaţiuni de vânzare – cumpărare la termen Vânzările şi cumpărarile la termen sunt operaţiuni prin contracte cu executarea si stingerea la un anumit termen de la data încheierii lor. În funcţie de piaţa pe care se încheie se disting: contracte forward şi contracte futures. Contracte derivate Sunt contracte sau acorduri încheiate între două părţi pentru schimbul de plăţi. Valoarea acestor contracte derivă din instrumente financiare. Piaţa contractelor derivate se divide în: 1. Piaţa contractelor futures şi a opţiunilor, care în fapt este piaţa bursieră, o piaţă organizată;

2. Piaţa extrabursieră, o piaţă neorganizată pe care se tranzacţionează afaceri tip forward şi swap. Contractul forward Un contract forward se încheie între un vânzător şi un cumpărător. Vânzătorul se angajează să livreze cumpărătorului, la un termen determinat, o cantitate de marfă, de valută, de valori mobiliare, etc., iar cumpărătorul se obligă să le primească şi să plătească un preţ convenţional. Preţul, în acest tip de contract, rămâne neschimbat pe toată perioada de valabilitate a contractului. Evoluţia pieţei poate să pricinuiască oricăreia dintre părţi profit sau pierdere. Pentru preîntâmpinarea riscului de pierdere, părţile pot conveni introducerea în contractul forward de clauze de securitate a preţului, precum:  Clauza valutară, de protejare contra oscilaţiilor cursului valutar;:  Clauza de indexare a preţului, în funcţie de evoluţia costurilor;  Separat de înscrisul contractual, fiecare din părţi are latitudinea să-şi protejeze preţul, cursul valutar, rata dobânzii, după caz, prin operaţiuni la termen încheiate în paralel la bursă: operaţiuni pe bază de contracte futures şi opţiuni. Contractul forward schimb valutar este un contract între o bancă şi un client al său pentru cumpărarea sau vânzare unei sume în valută la o dată viitoare şi la un curs fixat în momentul încheierii contractului. Contractul forward opţiune

este un contract afectat de o condiţie suspensivă. Se stabileşte o perioadă în interiorul căreia urmează să fie definitivată tranzacţia. Clientul are opţiunea să aleagă orice zi din perioada specificată pentru a definitiva contractul, care sub această rezervă (condiţia suspensivă) este tot un contract obligatoriu. Se utilizează când momentul încasării sau plăţii valutei este incert. Contractul forward pe rata dobânzii

este un contract încheiat pe piaţa fizică (bancară) având ca obiect dobânda fixată într-un instrument de datorie ce se predă de emitentul-vânzător investitorului-cumpărător la data încheierii contractului. Prin acest contract se fixează valoarea împrumutului, rata dobânzii, durata utilizării împrumutului, termenul de rambursare a împrumutului, termenele la care se plătesc cupoanele (părţi din dobânda cuvenită), diferite alte clauze convenţionale • Contractul SWAP Au fost create în jurul anului 1980. Un contract swap obligă cele două părţi contractante să schimbe (swaper) volume de cash-flows specifice, la date precise. Swap-urile în devize şi swapurile de dobânzi prin care cele două părţi schimbă cash-flows pe bază de devize şi dobânzi diferite, constituie formele cele mai curente. Acest tip de contracte ocupă o poziţie intermediară între contractele forward şi contractele future şi reprezintă contracte de ,,voinţă la voinţă”, care nu conferă aceiaşi securitate ca la un contract futures. Termenul de ,,swap” desemnează operaţiuni de schimburi valutare sau de condiţii de dobânzii într-o deviză, sau operaţiuni combinate de dobânzi sau devize.

Se pot efectua operaţiuni pe termen scurt: vorbim de swap-ri cambiste, care permit efectuarea, pentru girarea trezoreriei băncilor, depozite sau împrumuturi în diverse valute, fără ca operaţiunile să fie înscrise în bilanţul băncilor şi fără ca acestea să producă riscuri importante cu implicarea operaţiunilor de împrumuturi sau depozite.

Operaţiunile de swap-uri pe termen lung au apărut în anii ‘90, sub forma primitivă de împrumuturi ,,încrucişate”, adjudecat prin două operaţiuni distincte de împrumuturi reciproce între două contrapartide. Etapa următoare a constat în transformarea structurii juridice a acestor operaţiuni pentru a face operaţiuni de schimb care să permită reducerea riscului şi de a face operaţiuni în afara bilanţului. Ulterior anilor ’80 s-a dezvoltat mai ales pe piaţa americană (swap-uri de rate de dobânzii în dolari), apoi a intrat pe piaţa euro-obligaţiunilor. Swap-rile pot fi făcute pe valute sau pe rată de dobândă. Swap-rile permit, în principal, asigurarea faţă de riscurile produse de instabilitatea cursurilor de schimb şi a ratelor de dobânzi, finanţarea costului sau girarea datoriei existente, modificatoare a repartiţiei finanţărilor funcţie de diferitele valute sau diferenţe de dobânzi.

SWAP-uri valutare Acestea reprezintă o operaţiune în care două contrapartide contractate simultan, mai întâi a unui împrumut şi apoi a unui alt împrumut în două valute diferite, pentru aceeaşi contravaloare de capital nominal.

Operaţiunea are loc printr-un schimb iniţial de capital la începutul swap-ului, schimburi de dobânzi şi un schimb final de capital, la scadenţa swap-ului. Cursul de schimb utilizat este cursul constatat pe pieţe la momentul tranzacţiei. Sunt trei tipuri de swap-uri în valută:
1.

Swap de valută la dobânzi fixe, unde se fac shimburi de dobânzi la rate fixe, la două tipuri de valută diferite;

2. Swap de valută şi rate de dobânzi, unde sunt schimbate dobânzi la rate fixe în valută, contra dobânzi la rate variabile în alte devize; 3. Swap de valută şi rate de dobânzi variabile, unde sunt schimbate dobânzile la rate variabile în valută, contra dobânzi la rate variabile în alte devize. • Pentru swap-urile de valută cotaţiile sunt, în general, exprimate ,,contra LIBOR” – 6 luni în dolari. De ex., un swap în euro fix contra liră fix este montat, în general într-un swap euro fix contra dolar LIBOR la 6 luni şi un swap în dolari la 6 luni contra lirei. Devizele tranzacţionate pe piaţa swap-urilor sunt cele din principalele ţări dezvoltate; importanţa lor este localizată în valutele emisiunilor obligatare, swap-uri din tranzacţii financiare. SWAP-uri de rata dobânzii, reprezintă un contract prin care două părţi schimbă dobânzi pentru o perioadă şi un volum dat. Dobânzile sunt vărsate la scadenţele fixate pe baza diferenţei de rate constatate. Operaţiunea nu dă loc la nici un vărsământ de capital; ea are loc fără risc pentru capital până nu este transferat.

Swap-ul de rată este, în principal, utilizat pentru restructurarea datoriei sau activului, prin: 1. Transformarea unei poziţii de rată fixă în poziţie de rată variabilă; 2. Transformarea unei poziţii de rată variabilă în poziţie de rată fixă;
3.

Schimbarea unei rate variabile pe piaţa monetară, contra unei rate variabile pe piaţa obligaţiunilor.

În consecinţă, swap-ul este o operaţiune care permite unei firme să transforme condiţiile iniţiale ale împrumutului prin mijlocirea unui schimb de dobânzi. În acest moment, condiţiile care însoţesc volumul capitalului şi durata împrumutului nu sunt modifiate. Aceste transformări permit firmei de a adapta expunerea sa la riscul ratei dobânzii, graţie unei operaţiuni de sens invers. Natural, acest mecanism nu este posibil dacă o firmă are o contrapartidă la care anticipă o evoluţie contrară ratei dobânzii.

Mecanism swap

Raportat la logica de schimb prezentată anterior, o firmă îndatorată, pentru a-şi reduce costul împrumutului, procedează la un plasament prin care să poată profita de mai multe dobânzi. Riscurile swap-urilor Ele sunt cunoscute prin intervenţiile punctuale, de ex., stabilizările creditului preluat înainte în cont, când determinarea valorii pieţii de swap de tranzacţie, se face prin riscurile de contrapartidă şi cheltuielile de gestiune aferente contractelor. Riscul de contrapartidă este riscul limitat la un subscriitor a unui contract de swap, în cazul ineficientei contrapartidei sale.

Riscul de piaţă este generat de speculaţiile ce pot proveni din operaţiunile de swap. De ex. , dacă la un swap nu este adusă o operaţiune de finanţare (cazul băncilor contractante de swapuuri pentru clienţii lor), ele fac o acoperire a riscului de piaţă pentru contractant. Riscul tehnic este dat de aspectele sofisticate şi complexe din intrumentele financiare utilizate, precum şi erori de analiză a riscului.

Contractul futures

Contractul futures este un angajament standardizat între doi parteneri – un vânzător şi un cumpărător – de a vinde, respectiv de a cumpăra un anumit activ (devize, acţiuni, alte titluri financiare sau mărfuri), la un preţ stabilit în momentul încheierii tranzacţiei şi cu executarea contractului la o dată viitoare numită scadenţă. Cu alte cuvinte, printr-un astfel de contract, vânzătorul se obligă să vândă, iar cumpărătorul să cumpere activul de la baza contractului la o dată viitoare (scadenţă), dar la un preţ stabilit. Acest tip de contract a apărut cu peste o sută de ani în urmă, contractele futures au cunoscut o expansiune neaşteptată în lumea financiară a sfârşitului de secol XX, volumul de tranzacţionare al acestora depăşind în prezent pe plan mondial orice alte produse bursiere. Explicaţia: prin natura lor, contractele futures, oferă celui care le tranzacţionează posibilitatea unor câştiguri substanţiale prin imobilizarea unei sume de bani relativ reduse. Desigur, riscul asumat într-o asemenea tranzacţie există şi nu poate fi ignorat. Cu cât el este mai mare, cu atât sporesc şansele de câştig, pe de o parte, dar şi cele de pierdere, pe de alta. Însă marea diversitate a acestor produse derivate (se numesc astfel deoarece au întotdeauna la bază un activ suport – devize, rate ale dobânzii, indici bursieri etc) şi mai ales

flexibilitatea lor permit investitorilor nu doar reducerea substanţială a riscului pe care îl presupune tranzacţionarea unui astfel de produs, ci în unele cazuri, chiar evitarea lui. Avantajele oferite de contractele futures Contractele futures prezintă o serie de avantaje cât şi dezavantaje. Astfel evenimentele externe pot influenţa preţul, volatilitatea preţului. Formarea burselor specializate a ajutat la stabilitatea marilor fluctuaţii de preţ, fluctuaţii determinate de alternanţa surplusurilor de ofertă, cu momentele de criză. Totuşi, în ciuda acţiunilor de stabilizare a preţurilor mărfurilor mai există o serie de alţi factori ce pot destabiliza cotaţiile. Acestea sunt seceta, inundaţiile, insectele ce puteau, toate influenţa oferta de produse agricole. La fel şi războaiele ar putea face ca valutele altor ţări să fie mai riscante şi cu o valoare mai mică pe pieţele monetare ale lumii. Teama de o inflaţie galopantă sau o posibilă recesiune, poate “da peste cap” piaţa de capital. Pieţele futures ajută la controlarea riscului. Atunci când o firmă, industrie sau sector comercial folosesc efectiv pieţele futures, ele nu fac altceva decât să-şi controleze riscul, care este un element al fiecărei afaceri. Astfel, firmele care fac afaceri cu clienţi sau furnizori din străinătate, sunt interesaţi de modul cum compania face faţă ratelor de schimb. Terminologia folosită în futures Bull market sau piaţa sub semnul taurului reprezintă piaţa în care preţurile sunt în creştere. Atunci când se spune că o piaţă este bullish, există o perspectivă ca preţurile vor creşte.

Bear market sau piaţa sub semnul ursului reprezintă piaţa în care preţurile scad. Deci, o piaţă bearis oferă o perspectivă pesimistă şi operatorii consideră că preţurile scad. Poziţie long : dacă se cumpără un contract futures, cumpărătorul deţine o poziţie long. Speculatorul iniţiază poziţii long atunci când se aşteaptă la o creştere viitoare a preţului futures. Hedgerul iniţiază poziţii long atunci când este expus creşterii preţului activului respectiv. Poziţie short : cineva care vinde contracte futures pe care nu le deţinea anterior este short sau are poziţii deschise short. A nu se confunda acest concept cu cel în care cineva care a avut iniţial o poziţie long prin cumpărarea unor contracte futures şi apoi le vinde pentru a-şi compensa poziţia în piaţă. Speculatorul iniţiază poziţii short atunci când anticipează scăderea preţului futures. Hedgerul iniţiază poziţii short atunci când este expus scăderii preţului mărfii sau al activului respectiv. Marcarea la piaţă a contractelor futures face ca în fiecare zi contul să fie creditat sau debitat, în funcţie de evoluţia preţului poziţiilor deschise. Pierderea sau profitul, rezultat din marcarea la piaţă face ca suma existentă în cont să oscileze, însă aceasta nu poate să scadă sub nivelul marjei de menţinere. Apelul în marjă: situaţia în care suma din contul de marjă scade sub nivelul existent în cont, titularul contului primeşte apel în marjă pentru diferenţa dintre nivelul marjei iniţiale şi suma existentă în cont. Titularul trebuie să răspundă cu suplimentare de fonduri până cel târziu începerea următoarei şedinţe de tranzacţionare, altfel i se lichidează forţat toate poziţiile descoperite până când suma de cont ajunge la nivelul marjei iniţiale. Livrarea mărfurilor sau a valutelor la bursele din întreaga lume este opţională. În SUA, 98% din contractele futures sunt lichidate în piaţă şi numai 2% au ca rezultat livrarea fizică sau

lichidarea cash a mărfii. Pentru că unele contracte futures, cum ar fi cele pe produse sintetice – indici bursieri, valutari – nu există posibilitatea livrării fizice. Poziţiile sunt închise prin lichidarea cash şi plata diferenţelor. Simboluri şi specificaţii Contractele futures se pot realiza pe mai multe unităţi de tranzacţionare şi ca atare practica bursieră a impus simplificarea denumirii prin simboluri. Astfel s-au adoptat următoarele simboluri: Contractul futures pe dolarul american, simbolul ROL/USD. Contractul futures pe moneda europeana, simbolul ROL/EURO Contractul futures pe indice bursier, cel al BVB numit BET, simbolul BET(ROL). În mod similar se pot adopta simboluri şi pentru celelalte unităţi de tranzacţionare (mărfuri). Unitatea de tranzacţionare reprezintă activul de la baza contractului astfel: – ROL/USD = 1.000 USD – ROL/EUR = 1.000 EURO

BET(ROL)= 10.000 lei înmulţit cu indicele BET în puncte.

Valoarea contractului futures: se obţine multiplicând preţul futures la care s-a încheiat tranzacţia respectivă cu unitatea de tranzacţionare. Pasul contractului futures îl reprezintă fluctuaţia minimă cu care se poate modifica cotaţia şi se referă la o mişcare în sus sau

în jos a preţului activului suport. Pasul este de 1 leu pentru contractele futures ROL/USD,ROL/EURO şi de 0,1 puncte pentru contractul pe indicele bursier BET şi opţiunile având ca suport contractul futures pe indicele BET. Limita de oscilaţie zilnică a preţului este determinată de către bursă şi reprezintă oscilaţia faţă de ziua precedentă ce se poate admite.

Marja iniţială este valoarea pe care un titular de cont trebuie să o deţină în contul de marjă la iniţierea fiecărui contract. Valoarea marjei este stabilită de către bursă, după consultarea casei de compensaţii şi orice situaţie de destabilizare a pieţei, este aplicată imediat. Marja de menţinere este elementul care asigură integritatea casei de compensaţii şi a agenţiei de brokeraj. Marja de menţinere reprezintă suma minimă pe care un titular de cont poate să o deţină în contul de marjă pentru a menţine poziţii deschise la contractele futures şi reprezintă ¾ din marja iniţială. Mecanismul de tranzacţionare în pieţele futures Mecanismul de tranzacţionare în pieţele futures se realizează în spaţii special amenajate pentru această activitate, locuri numite ringuri („pit-uri”). Noul soft - SAGGITARIUS conceput integral de departamentul de informatică şi tranzacţii al Bursei şi Casei Române de Compensaţie, aduce mai multe premiere. Cea mai importantă noutate o reprezintă înlocuirea sistemului de marje cu un sistem de evaluare a riscului care ia în considerare toate poziţiile deschise pe un contract, atât pe futures cât şi pe opţiuni. În funcţie de acestea, se evaluează riscul pe un tip de contract, care poate ajunge la zero. Regula de bază în pieţele futures este să cumperi la preţ scăzut şi să vinzi la preţ ridicat, indiferent în ce ordine.

Schematic această regulă ar apărea sub forma desenată mai jos: Ordinele de tranzacţionare Toate tranzacţiile din această piaţă se realizează pe baza unor ordine prealabile ale clienţilor societăţilor de valori mobiliare. Există trei tipuri de ordine fundamentale: ordin de vânzare, de cumpărare şi ordine spread. Însă aceste ordine se diversifică în mai multe categorii. În funcţie de valabilitatea unui ordin: sunt ordine la zi şi ordine cu valabilitate stabilită de investitor; in funcţie de preţul tranzacţiei se întâlnesc două tipuri de ordine: la preţul pieţei şi ordine la un preţ stabilit.

Ordinul la piaţă – market order – dat agentului pentru a realiza imediat o tranzacţie la preţul pieţei care va fi în momentul execuţiei acesta fiind cel mai bun preţ. Ordinul limită – limit order - se împart în două categorii „la limită” şi „stop limită” şi fiecare dintre acestea pot fi de cumpărare sau de vânzare. Ordinul Spread reprezintă ordinul de a cumpăra un contract futures şi de a vinde simultan alt contract futures pe aceeaşi marfă sau pe o marfă similară, la o anumită diferenţă de preţ.

Aceste tipuri de ordine spread au dat naştere şi unor anumite tipuri de tranzacţionări speciale numite tranzacţii spread. Tranzacţia spread se face prin cumpărarea şi vânzarea simultană a două contracte futures înrudite. Se iniţiază o astfel de tranzacţie în speranţa că diferenţa de preţ dintre cele două contracte se va schimba în beneficiul lui, înainte de compensarea tranzacţiei. Diferenţa dintre contracte se numeşte spread. Să presupunem că, urmărind spread-ul dintre contracte, aşteptăm ca preţurile contractelor futures pe dolari şi euro să crească, dar nu în aceeaşi măsură. Astfel spus credem că spread-ul dintre cele două

contracte se va modifica. Am putea cumpăra contractul a cărui creştere estimăm că va fi mai mare (euro) şi să-l vindem pe celălalt (dolari). Aceasta însemnă să folosim o tranzacţie spread. Să presupunem că preţul euro creşte mai mult. Când încheiem tranzacţia spread, vom obţine mai mulţi bani din vânzarea contractelor pe euro decât pierderea din răscumpărarea contractelor pe dolari. Profitul obţinut din tranzacţie este egal cu schimbarea spreadului dintre cele două contracte. Să presupunem că preţurile la contractele pe luna decembrie la dolar şi euro sunt în urcare. Considerăm că preţul din prezent al contractului pe dolar este prea mare în comparaţie cu preţul contractului futures pe euro şi se iniţiază o tranzacţie spread long pe euro pentru decembrie/short pe dolari pentru decembrie adică, vom cumpăra euro şi vom vinde dolari. Introducem tranzacţia spread când dolarul este cotat la 32447lei, iar euro la 28245lei (mărimea unui contract este de câte 1000 unităţi). Spreadul dintre cele două contracte este de 4202 lei (32447-28245) iar piaţa se va mişca conform previziunilor astfel preţul pe marcă creşte mai mult. La momentul potrivit încheiem acest spread. Acum dolarul este32497 lei iar euro la 28320 lei, existând un spread de 4177 lei (32497 – 28320). Se observă că spreadul s-a modificat cu 25 lei.

Se câştigă 75000 lei la contractul pe euro al spreadului în momentul în care vindem acest contract (75 lei/euro x 1000 euro). Când răscumpărăm contractul pe dolari, se pierde 50.000 lei (50 lei/dolar x 1000). Profitul realizat este egal cu schimbarea spreadului (25 x 1000 = 25000 lei). Profitul din tranzacţie este egal cu schimbarea spreadului Tranzacţia spread nu se foloseşte numai în pieţele care au o tendinţă crescătoare. Se poate estima şi o scădere a preţurilor la

dolari şi euro, care însă nu va fi de aceeaşi proporţie. În acest caz se va cumpăra contractul care se consideră că va scădea mai puţin (dolari) şi îl vom vinde pe cel care va scădea mai mult (euro). Dacă evoluţia se adevereşte vom obţine mai mulţi bani răscumpărând euro, decât dacă am fi vândut din nou dolarii. Ca şi mai sus profitul rezultă din schimbarea spreadului. De exemplu, într-o tranzacţie long dolari cu livrarea în iunie/short euro cu livrarea în iunie la preţul de 33.097 lei pentru un dolar şi 28.347 lei pentru euro deci la un spread de 4.750 lei. Am estimat că preţurile vor scădea, dar preţul în dolari va scădea mai puţin. Mai târziu se compensează tranzacţia la preţul de 32.997 lei pentru un dolar şi la 28.147 lei pentru euro cu un spread de 4.850 lei. Vom pierde 100.000 lei la contractul pe dolari şi vom câştiga 200.000 lei de la contractul pe euro. Profitul este de 100.000 lei, egal cu câştigul din spread. Aceste tipuri de tranzacţii sunt mai puţin riscante decât luarea unei poziţii directe în piaţă dar este posibil să se şi piardă la ambele contracte ale tranzacţiei. La încheierea unei tranzacţii spread trebuie alese cu mare atenţie atât cele două contracte futures cât şi momentul în care se realizează tranzacţia. Trebuie avută în vedere şi sincronizarea ce presupune ca relaţia de preţ să se schimbe şi să fie lichidată după ce schimbarea s-a produs. Variaţii ale modelului de spread Spread inter-livrare reprezintă o tranzacţie spread ce include contracte pe luni diferite ale aceluiaşi produs sau instrument financiar. Acest spread presupune relaţia de preţ între un contract pe o lună mai apropiată (un contract ce se apropie de termenul de expirare) şi un contract pe o lună mai îndepărtată (mai îndepărtat de termenul de expirare) pe aceeaşi marfă. Când apare o deviere între cele două contracte este momentul oportun pentru lansarea unui ordin spread. Dacă se estimează că un contract pe o luna mai apropiată va avea avantaj faţă de

contractul pe o luna mai îndepărtată, ar trebui să-l cumpărăm pe primul şi să-l vindem pe cel de-al doilea. Tranzacţia se poate realiza şi invers. Spread de tip bull. Se aplică pentru unele mărfuri stocabile cum ar fi porumbul şi slănina. Într-o piaţă de tip bull, contractul cu termenul de livrare mai apropiat va câştiga teren faţă de cel cu o lună de livrare mai îndepărtată. Brokerul va iniţia un spread bull astfel: long la contractul pe luna apropiată/short la contractul pe luna îndepărtată. Spread de tip bear. În acest caz regula mărfurilor stocabile se inversează. Atunci când preţurile scad, contractul cu termenul de livrare mai apropiat va pierde teren comparativ cu cel cu livrarea îndepărtată. Brokerul va iniţia un spread bear: short la contractul pe luna apropiată/long la contractul pe luna îndepărtată. Spread inter-mărfuri îl reprezintă cumpărarea unui contract futures simultan cu vânzarea unui contract la aceeaşi lună, pe marfă diferită, dar înrudită. Spread inter-pieţe presupune cumpărarea sau vânzarea aceluiaşi contract pe aceeaşi marfă şi pentru aceeaşi lună, dar la două burse diferite, în ţări diferite. Acoperirea riscului. Concepte de bază. Hedging şi speculaţii O activitate economică implică apariţia diverselor riscuri, rezultate din: 1. conservarea patrimoniului 2. asigurarea procesului de producţie 3. conservarea pieţei de desfacere 4. aprovizionarea cu materie primă

5. determinarea veniturilor viitoare, influenţate de preţurile de desfacere 6. planificarea cheltuielilor viitoare, influenţate de preţurile de achiziţie 7. evenimente majore neprevăzute În prezent acoperirea acestor riscuri se face la un nivel nesemnificativ, folosind instrumente bancare sau contracte de asigurare, cea mai mare parte a riscurilor fiind lăsate să producă efecte cu urmări dintre cele mai grave. Costurile şi/sau pierderile rezultate din negestionarea riscurilor pot fi considerabile, putând duce chiar la anularea profitului.

Instrumentele financiare derivate (contractele de bursă prin tranzacţii futures şi cu opţiuni) au apărut ca o necesitate a gestionării riscurilor prezentate la punctele 3,4,5 şi 6, iar pentru unele produse şi servicii aceste instrumente sunt singurele disponibile pentru acoperirea riscurilor contractului futures. Chiar şi fără executarea contractelor futures prin livrare fizica la scadenta, riscul din evoluţia defavorabilă a preţului este practic eliminat. Participanţii la piaţa futures, care au obiectivul de a gestiona riscul, sunt denumiţi hedgeri. Riscul acestora nu dispare, ci este preluat de speculatori cu intenţia de a obţine profit, într-o perioadă de timp relativ scurtă, din diferenţele de preţ la care sunt executate tranzacţiile lor. Orice activitate economică implică apariţia mai multor riscuri, printre care şi cele rezultate din modificarea preţurilor produselor achiziţionate sau vândute şi din oscilaţia cursului valutar. Aceste modificări de preţ şi oscilaţii de curs valutar pot avea efecte negative asupra desfăşurării afacerii în sine, sau pot, din contră, face investiţia profitabilă. Derularea unei activităţi

economice cu profitul uşor de anticipat impune protejarea împotriva acestor riscuri generate de evoluţii nefavorabile ale preturilor, respectiv ale cursului valutar.

Cea mai eficientă şi facilă metodă de gestionare a acestor riscuri este oferită de piaţa futures prin operaţiunea numita hedge. Prin hedge se înţelege o operaţiune pe piaţa futures prin care se urmăreşte acoperirea riscului unei eventuale evoluţii nefavorabile a preţului unui activ de bază.

• Operaţiunea de hedging reprezintă un substitut temporar pentru o vânzare sau o cumpărare a unei mărfi pe piaţa la disponibil şi constă în vânzarea de contracte futures în anticiparea unei vânzări viitoare pe piaţa la disponibil, ca o protecţie împotriva scăderii posibile a preţului, sau cumpărarea de contracte futures în anticiparea unei cumpărări pe piaţa la disponibil, realizând o protecţie împotriva creşterii posibile a preţului. Tipuri de hedge Operaţiunea de hedge este executată pentru a proteja preţul spot, preţul curent ce este plătit sau primit pentru o marfă pe piaţa la disponibil. Având în vedere cele două poziţii (de cumpărare, respectiv de vânzare) ce pot fi adoptate de către operatori pe o piaţă, se poate defini hedging-ul ca fiind operaţiunea bursieră ce constă în deschiderea unei poziţii futures egale, dar de sens contrar poziţiei deţinute pe piaţa la disponibil. Astfel, în funcţie tot de aceste poziţii, putem vorbi de două tipuri de hedge. Un hedging realizat printr-o poziţie de cumpărare pe piaţa futures poartă numele de long hedge.

De exemplu: o firma trebuie sa cumpere valuta (de exemplu dolari), la o dată viitoare cunoscută. Riscul apare atunci când valoarea dolarului creşte în raport cu moneda naţională. De aceea, firma intră pe piaţa la termen ca hedger, şi cumpără contracte futures. Dacă valoarea dolarului creşte, şi preţul futures înregistrează aceeaşi evoluţie şi deci prin vânzarea contractelor futures (pentru lichidarea prin offset a poziţiei deschise), tranzacţiile futures vor genera profit care va acoperi, cel puţin parţial, cel mai înalt nivel al dolarului la care se va efectua cumpărarea pe piaţa la disponibil. Un hedging realizat printr-o poziţie de vânzare pe piaţa futures poartă numele de short hedge. De exemplu: un producător ştie ca la o dată viitoare (cunoscută), va avea gata de vânzare o anumită cantitate de marfă. Riscul apare atunci când preţul respectivei mărfi scade. De aceea, producătorul va iniţia o vânzare de contracte pe piaţa de futures. Dacă preţul mărfii scade, atunci şi pe piaţa futures preţul va scădea şi deci prin cumpărarea de contracte futures (pentru închiderea poziţiei deschise), tranzacţiile futures vor genera profit care va acoperi cel puţin parţial cel mai scăzut nivel al preţului. Basis-ul. Evoluţia preţurilor Unul dintre cele mai importante concepte de pe piaţa futures este cel de “baza a preţurilor” (basis), care are un rol important în înţelegerea procesului de hedging. În funcţie de basis se iau deciziile de efectuare a tranzacţiilor. Basis-ul reprezintă diferenţa dintre preţurile futures curente şi preţurile spot curente. Considerând: b = basis f = preţul futures curent

S = preţul spot curent, atunci: b=f-S Această diferenţă depinde de mai mulţi factori specifici fiecărui produs, printre care şi cheltuielile de depozitare, cheltuielile de manipulare a mărfii, marja de profit a vânzătorilor, inflaţie. Basis-ul, ca şi preţul spot de care este legat, are o mulţime de localizări pe hartă, faţă de preţul futures care apare pe diferitele pieţe bursiere. Dacă preţul spot creşte mai mult decât preţul futures, aceasta va duce la scăderea basis-ului; invers, basis-ul creşte. Tendinţa normală a basis-ului este să scadă, datorită reducerii cheltuielilor de stocare. Pe măsură ce se apropie luna de livrare, basis-ul devine mai mic, astfel încât în momentul şi locul livrării preţul spot şi cel futures sunt în mod normal identice. Deci la scadenţă basis-ul este nul.

Un operator pe piaţa futures care are o poziţie de cumpărare (a cumpărat un contract futures) şi o poziţie de vânzare la marfă va câştiga dacă baza se măreşte şi va pierde dacă baza se micşorează. Invers, cel care are o poziţie de vânzare pe piaţa futures (a vândut un contract) şi o poziţie de cumpărare la marfă va câştiga dacă basis-ul se micşorează şi va pierde dacă el creşte. Prin urmare, un hedger transformă riscul de preţ într-un risc privind basis-ul. Expunerea la risc. Riscul valutar Oscilaţia şi evoluţia imprevizibilă a cursului valutar creează firmelor care lucrează în comerţul exterior (import şi export) sau firmelor ale căror produse comercializate pe piaţa internă au preţurile exprimate în valută dar plata se face în lei, expuneri la riscul valutar, cu influenţe în rezultatul financiar.

Expunerea are trei componente majore: Valoare - suma în valută care creează riscul valutar; Timp - perioada de timp în care este prezentă această expunere; Sens - la creşterea sau la scăderea cursului valutar. Expunerile la risc datorate evoluţiei cursului valutar sunt denumite “expuneri valutare” şi se manifestă în următoarele moduri: Expunerea contractuală. Aceasta apare în momentul încheierii unei relaţii contractuale care conţine plată sau încasare valutară, sau plata se face în lei dar preţul produsului este exprimat în valută.

Importatorul, care pe baza unui contract, s-a angajat să facă o plată valutară externă, este interesat ca, cheltuielile aferente acestei plăţi (cursul valutar) să nu fie mai mari decât veniturile rezultate din valorificarea produsului. Orice creştere a cursului valutar face ca, cheltuielile acestuia să crească, diminuând sau anulând profitul. Exportatorul, care pe baza unui contract va încasa valuta, în viitor, este interesat ca suma în lei obţinută din vânzarea valutei să acopere cheltuielile aferente producerii mărfii. Orice scădere a cursului valutar face ca veniturile să scadă, diminuând sau anulând profitul. Acest tip de expunere are componentele: valoare şi timp cele mai mari.

Expunerea de transfer. Este dată de apariţia riscului valutar la firmele care efectuează operaţiuni de import şi/sau export utilizând diferite valute. Această situaţie face ca, pe de o parte gestionarea creanţelor şi/sau a datoriilor să impună utilizarea unei valute de referinţă în care se raportează şi se

gestionează aceste operaţiuni, iar pe de altă parte efectuarea încasărilor şi plăţilor în şi din disponibil să ducă la scăderea veniturilor sau la creşterea cheltuielilor.

Modificările cursului de schimb între valutele operaţionale poate produce următoarele efecte:

cresc cheltuielile firmei care efectuează operaţiuni de import în valutele care se apreciază faţă de valuta de referinţă. cresc cheltuielile firmei care efectuează operaţiuni de import în valutele care se apreciază faţă de valutele disponibile. scad veniturile firmei care efectuează operaţiuni de export în valutele care se depreciază faţă de valuta de referinţă. scad veniturile firmei care efectuează operaţiuni de export în valutele care se depreciază faţă de valutele necesare.

Expunerea contabilă. Este dată de influenţa operaţiunilor valutare în conturile contabile ale firmei sau de plăţile sau încasările în valută eşalonate pe o perioadă de timp. Orice firmă care deţine, pe o perioadă de timp, valută în cont este afectată de modificarea valorii acesteia. Importatorul care efectuează o plată în avans sau o plată amânată faţă de data la care a efectuat importul, înregistrează în situaţia financiară venituri sau pierderi din diferenţa dintre valoarea de înregistrare contabilă a valorii produsului şi valoarea contabilă a costurilor, în lei, pentru valuta plătită. Exportatorul care primeşte plata produsului în avans sau după livrare înregistrează venituri sau pierderi din diferenţa dintre

valoarea de înregistrare contabilă a valorii produsului şi valoarea contabilă a veniturilor, în lei, pentru produsul exportat. Aceste expuneri se reflecta în contabilitate prin influenţa în situaţia financiară a valorilor din conturile: 

de diferenţe favorabile din curs valutar; de diferenţe nefavorabile din cursul valutar. Riscul valutar are în principal două sensuri: 1. Riscul din creşterea cursului de schimb; 2. Riscul din scăderea cursului de schimb.

Tranzacţiile cu contracte futures pe valute, pe lângă transferul riscului valutar, dau participanţilor şi informaţii privind valoarea cursului valutar la o anumită dată în viitor. Negocierile pentru aceste contracte se poartă pe valoarea cursului unei valute pe care piaţa o anticipează pentru o dată în viitor (data scadenţei contractului futures) şi, dacă piaţa este formată dintrun număr mai mare de participanţi, este cel mai probabil ca acest curs al valutei la acea dată să fie cel anticipat de piaţa futures. Exemple de contracte futures pe valute Hedging pe creştere (importatorul) Creşterea cursului valutar în futures, faţă de nivelul actual care este considerat nivel de referinţă, ca o prognoză reală arată că evoluţia pieţei valutare interbancare are o tendinţă de creştere accentuată. Acest fapt provoacă majorarea costurilor firmelor, în special a celor importatoare. Studiul de caz se referă la un importator care are relaţii contractuale prin care trebuie să facă o plată externă în dolari S.U.A.

Date iniţiale: - Suntem în data de 15 ianuarie; - Plata externă se face la data livrării, respectiv 20 martie; - Suma aferentă plăţii externe este de 55.000 USD; - Cursul futures pentru scadenţa contractelor dolar B.R.M. cu scadenţa în luna martie este de 2,85 lei; - Valoarea unui contract futures dolar BRM este de 1.000 USD; - Garanţia (marja), în lei, cerută pentru un contract futures este de 4% din valoarea acestuia; - Comisionul negociat de importator cu agenţia bursieră este de 0,6 lei pentru un contract. Operaţiuni: Creşterea cursului valutei în futures presupune ca pe piaţa SPOT cursul USD în data scadenţei va fi mai mare decât cel actual şi s-ar situa la valoarea anticipată din futures. Creşterea cursului futures se înregistrează în situaţia în care evenimentele petrecute sau ce se vor petrece în perioada 15 ianuarie - 20 martie vor influenţa cursul USD ceea ce face ca importatorul să suporte o creştere a costului pentru un dolar. Importatorul trebuie să elimine creşterea cheltuielilor printro operaţiune de cumpărare în futures de 55 contracte ( 55.000 $ / 1.000 $ = 55 contracte) la cursul de 2,85 lei/USD. Pentru această operaţiune importatorul trebuie să depună la agenţia bursieră o garanţie de 114,00 lei/contract, deci un total de 6270,00 lei şi să plătească un comision de 33,00 lei. În acest moment importatorul poate fixa un preţ de cost, în lei, pentru marfa importată. Dacă unitatea de produs costă 1 $ la care se adaugă 0,4lei costuri de distribuţie, eventual procesare,

taxe şi profit, poate anunţa preţul de distribuţie de 3,25 lei/buc (2,85 lei pentru 1 $ şi 0,400 lei adaosul comercial). Pentru data scadentei o să expun 4 variante ale preţului SPOT (cursul oficial comunicat de B.N.R. în data de 20 martie), în funcţie de care se raportează cheltuielile importatorului. După cum se observa, acest importator plăteşte pentru un dolar 2,85 lei indiferent de valoarea cursului SPOT comunicat de B.N.R. In ziua de 20 martie. Acest curs a fost fixat încă din data de 15 ianuarie când a efectuat cumpărarea de contracte futures la preţul de 2,85. In perioada 15 ianuarie - 20 martie acest importator nu mai este expus la riscul valutar şi activitatea lui se poate axa pe găsirea pieţei de desfacere pentru produsul respectiv, angajânduse ca îl va vinde la preţul de 3,25 lei, păstrându-şi adaosul comercial de 0,4 lei. Din aceste operaţiuni importatorul îşi are asigurat acel profit inclus In adaosul comercial (14%). Pentru a determina costurile pe care le suporta importatorul ca să aplice procedura de mai sus, luam în considerare ca fiind cost direct comisionul plătit şi cost indirect venitul de care este privat acesta prin imobilizarea marjelor.

La un nivel al comisionului de 0,60 lei/contract pentru 55 contracte importatorul trebuie să plătească agenţiei bursiere un comision la cumpărare de 33,00 lei şi la vânzare tot de 33,00 lei, deci un total de 66,00 lei . Marja pentru un contract este de 4% x 2.850,00 lei = 114,00 lei. Pentru 55 contracte importatorul trebuie să depună la agenţie o sumă totală de 6.270,00 lei. La această sumă, dacă ar fi depusă la vedere (20% dobânda anuală), în contul importatorului, ar beneficia pe perioada de 2 luni de o dobândă de 6.270,00 x 20% / 6 = 209,00 lei. In total acest importator pentru a bloca cursul de

schimb pentru 55.000 dolari S.U.A. efectuează un efort financiar 275,00 lei. Această sumă elimină un risc de pierdere potenţiala de 2.750,00 lei, care, dacă ar fi apărut, s-ar fi reflectat în bilanţ la capitolul cheltuieli. Aceste cifre sunt suficient de elocvente şi concluzia este următoarea: Pentru a planifica cheltuielile viitoare cu schimbul valutar, există un procedeu sigur, facil şi eficient numit “Hedging pe creştere” . Cheltuielile în lei aferente plăţii valutare externe determina în cea mai mare parte profitul unei afaceri în care se comercializează produse din import. Stabilirea unui buget de venituri şi cheltuieli în condiţii de fluctuaţie a costurilor este foarte dificilă, dar o strategie de hedging înlătură variaţia costurilor unui import conform schemei de mai jos: In primul grafic este prezentata ponderea şi cuantumul profitului într-o afacere ce constă din comercializarea sau achiziţionarea unor produse de import. În condiţiile în care preţul de distribuţie (32.500 lei) limitează veniturile la 1.787,5 mil. lei, ponderea şi cuantumul profitului scad odată cu creşterea cursului de schimb. Cursul de schimb este singura variabilă şi, din păcate, are influentele cele mai mari în nivelul cheltuielilor.

Considerând cheltuielile cu taxele, accizele şi alte cheltuieli aferente - ca fiind fixe, am avut în vedere faptul cî particularităţile afacerii se referă la : – cheltuieli fixe - 150 mil. lei; – cheltuieli cu schimbul valutar;- variabile în funcţie de cursul valutar; – profitul - variabil în funcţie de cheltuielile cu schimbul valutar.

Se poate observa că la un curs de 2,90 lei/$ profitul este de doar 4,25 mil. lei, iar la un curs de 2,80 lei/$ profitul este de 9,75 mil. lei. Hedging pe scădere (exportatorul) Scăderea cursului valutar în piaţa futures, faţă de nivelul actual dat de nivelul cotaţiei considerat nivel de referinţă ca o prognoză reală, provoacă micşorarea veniturilor firmelor, în special a celor exportatoare. Studiul de caz se referă la un exportator care are relaţii contractuale din care urmează să înregistreze o încasare externă în Euro (EUR), şi care urmează să fie schimbate în lei pentru efectuarea unor plăţi interne. Date initiale: – Suntem în data de 15 ianuarie; -Încasarea externă se face la data livrării, respectiv 20 martie; -Suma aferentă încasării externe este de 50.000 EUR; -Cursul futures pentru scadenţa contractelor Euro/USD cu scadenţa în luna martie este de 0,95 USD/EUR;-Valoarea unui contract futures Euro/USD BRM este de 1.000 EUR înmulţită cu multiplicatorul de 2,60 ROL/USD, adică la cotaţia futures de 0,95 rezulta o valoare a contractului de 2.470,00 lei; -Garanţia (marja), in lei, ceruta pentru un contract futures este de 4% din valoarea acestuia; -Comisionul negociat de exportator cu agenţia bursieră este de 0,60 lei pentru un contract. Operaţiuni: Scăderea cursului valutei în futures presupune că pe piaţa SPOT cursul EUR/USD în data scadenţei va fi mai mic decât cel anticipat iniţial în futures.

Scăderea cursului futures se înregistrează în situaţia în care evenimentele petrecute pe pieţele internaţionale în perioada 15 ianuarie - 20 martie vor influenţa cursul EUR/USD, ceea ce face ca venitul viitor al exportatorului să scadă. Exportatorul trebuie să elimine scăderea veniturilor rezultate din deprecierea Euro printro operaţiune de vânzare în piaţa futures de 55 contracte Euro/USD BRM (Q x 50.000 EUR / 1.000EUR = 54,8 contracte) cu scadenta în luna martie la cursul de 0,950 EUR/USD. Aşadar, pentru această operaţiune, importatorul trebuie să depună la agenţia bursiera o garanţie de 98,800 lei/contract, deci un total de 5.434,00 lei şi să plătească un comision de 33,00lei.

Numărul de contracte tranzacţionate calculat prin împărţirea valorii expunerii la unitatea contractuală nu produce o acoperire completă a riscului şi pentru o mai bună determinare se recomandă înmulţirea cu un coeficient de corecţie Q care se determina prin împărţirea cotaţiei contractului futures Dolar BRM scadent în luna martie la multiplicatorul de 2,60(Q= 2,85/2,60 = 1,096). În acest moment importatorul poate fixa un venit, în lei, pentru valuta încasată. Dacă plata internă este legată de încasarea valutei, exportatorul poate planifica, cu exactitate, repartizarea sumei de 1.353,75 mil. lei rezultate în urma schimbului valutar la cursurile de 0,950 USD/EUR şi 2,85 ROL/USD. Pentru data scadenţei (20 martie) o să expunem 4 variante ale preţului SPOT (cursul oficial comunicat de B.N.R.), în funcţie de care se raportează veniturile exportatorului. După cum se observă, acest exportator primeşte pentru un Euro 2,70 lei indiferent de valoarea cursului SPOT comunicat de B.N.R. în ziua de 20 martie. Acest curs a fost fixat încă din data de

15 ianuarie când s-a efectuat vânzarea de 55 contracte futures la preţul de 0,95 USD/EUR.

In perioada 15 ianuarie - 20 martie acest exportator nu mai este expus la riscul valutar şi activitatea lui se poate axa pe angajarea de cheltuieli, cu plata acestora in 20 martie ştiind ca la acea data va obţine suma de 1.353,75 mil. lei. Pentru a determina costurile pe care le suporta exportatorul ca sa aplice procedura de mai sus, luam în considerare ca cost direct comisionul plătit şi cost indirect venitul de care este privat acesta prin imobilizarea marjelor. La un nivel al comisionului de 0,60 lei/contract pentru 55 contracte importatorul trebuie sa plătească agenţiei bursiere un comision la cumpărare de 33,00 lei şi la vânzare tot de 33,00 lei, deci un total de 66,00 lei . Marja pentru un contract este de 4% x 2.470,00 lei = 98,80 lei. Pentru 55 contracte exportatorul trebuie sa depună la agenţie o suma totala de 5.434,00 lei. Pentru aceasta suma, daca ar fi depusa la vedere (20% dobânda anuala), in contul importatorului, ar beneficia pe perioada de 2 luni de o dobânda de 5.434,00 x 20% / 6 = 181,13 lei. In total acest importator pentru a bloca cursul de schimb la 50.000 Euro suporta un efort financiar de 247,13 lei.

Aceasta suma plătita elimina un risc de pierdere potenţiala de 2850,00 lei, pierdere care, daca ar fi apărut, ar fi diminuat considerabil veniturile exportatorului. Aceste cifre sunt suficient de elocvente şi concluzia este următoarea: Pentru a planifica veniturile viitoare cu schimbul valutar exista un procedeu sigur, facil şi eficient numit “Hedging pe scadere”.

Veniturile, în lei, aferente unei încasări valutare determina in cea mai mare parte profitul unei afaceri în care se comercializează produse pentru export. Stabilirea unui buget de venituri şi cheltuieli în condiţii de fluctuaţie a veniturilor este foarte dificila, dar o strategie de hedging înlătură variaţia veniturilor dintr-un export.

BURSA DE VALORI BUCURESTI

1. Bursa de valori este una din cele mai importante institutii ale economiei de piata, un segment al pietei financiare, o piata secundara organizata, transparenta si supravegheata, pe care se încheie tranzactii referitoare la valori mobiliare, derivate ale acestora, bani. Valorile mobiliare (titlurile financiare) care constituie obiectul principal al contractelor ce se încheie la bursa de valori reprezinta economii financiare, disponibilitati neutilizate ce sunt redirijate în procesul negocierilor catre cele mai productive activitati economice. Bursa de valori apare ca un regulator al fluxurilor financiare, un stimulator si diversificator al productiei rentabile, precum si un detector al productiei nerentabile. Indiferent de forma ei juridica, care poate fi de drept public sau de drept privat, bursa de valori functioneaza sub controlul si supravegherea guvernului. Pe plan international, în cele mai multe state functioneaza burse de drept privat ca societati pe actiuni. • Bursele de drept public sunt administratii ale statului cu caracter nelucrativ. Bursa de valori înfiintata în România în 1994 este o institutie de drept public. 2. Obiectul bursei de valori • La bursa de valori se negociaza:

• Valori mobiliare (titluri financiare): actiuni, obligatiuni, bonuri si bilete de tezaur, titluri de renta, etc. •

Valute selective. Produse bursiere derivate: contracte futures, optiuni pe marfa, optiuni pe titluri financiare, optiuni pe valute, optiuni pe indici de bursa, optiuni pe rata dobânzii, etc. Exista burse la care obiectul principal al negocierilor îl constituie actiunile. Aceste burse se mai numesc si burse de actiuni. Unele burse de valori au ca obiect de activitate tranzactionarea valorilor mobiliare pe plan local si acestea sunt burse locale, necaracteristice în comertul bursier international, altele au un obiect extins la un numar mare de valori mobiliare admise la cotare, indiferent de tara emitenta. Acestea sunt burse caracteristice, de reputatie internationala, detinând un rol conducator în tranzactiile bursiere generale. 3. Conditiile esentiale pentru înfiintarea unei burse de valori

• Pentru fondarea unei burse de valori sunt necesare trei conditii: • existenta în zona respectiva sau în apropiere a unor societati anonime de mare anvergura; • difuzarea actiunilor si a obligatiunilor emise de societatile anonime respective la un numar mare de actionari;

reglementarea judicioasa a activitatii tranzactionale prin norme legislative imperative cu privire la codul de conduita, limita participarilor, modul de desfasurare a negocierilor, etc. 4. Scopul esential al bursei de valori

Bursa de valori are rolul principal de a facilita acumularea fondurilor necesare finantarii activitatii economice si de a dirija fluxul fondurilor acumulate spre ramurile economice cele mai rentabile. Ea îsi îndeplineste acest rol mai ales prin operatiunile de vânzare si cumparare de actiuni si obligatiuni emise de societatile pe actiuni. • Cei care doresc sa devina proprietari si sa participe nelimitat la riscuri si beneficii cumpara actiuni simple, cei care nu doresc sa-si asume riscuri si beneficii nelimitate cumpara actiuni preferentiale cu un venit fix si cu un risc minimal, iar cei care nu doresc sa devina proprietari ci numai creditori, micsorându-si riscul la maximum, cumpara obligatiuni cu un venit fix exprimat procentual si denumit cupon. Ordinea în care societatea emitenta distribuie beneficiile: banii rezultaiti din vânzarea celor trei feluri de efecte financiare sunt utilizali de societatea emitenta pentru investitii productive, cumparari de materii prime si materiale, angajarea fortei de munca, plata gestiunii economice etc. În conditiile în care activitatea economica se desfasoara normal, rezulta venituri totale care se diminueaza cu costurile de lucru (în care intra si rambursarea datoriilor) si se obtine profitul de lucru. Distribuirea profitului de lucru se înscrie în urmatoarea ordine de prioritati: - se platesc cupoanele la obligaliuni; - din ce ramâne se platesc impozitele pe venit sau pe cifra de afaceri; - profitul ramas se numeste net si se împarte între coproprietari, respectiv intre detinatorii de actiuni. Repartizarea profitului net urmeaza o ordine de prioritati:

- se platesc mai întâi veniturile la actiunile preferentiale; - restul se împarte în doua: pentru plata dividendelor la actiunile simple si pentru constituirea cotelor de rezerva în vederea noilor investitii (sau conform statutului). 5. Clasificarea burselor de valori; Din punct de vedere juridic se disting: a) Bursa de valori oficiala este piata la care se negociaza valorile mobiliare admise la cotare. Operatiunile se desfasoara într-un spatiu special amenajat conform unui regulament de functionare. Tranzactiile sunt centralizate si accesibile informarii continue a clientilor. Operatiunile se desfasoara cu exclusivitate în cadrul unui mecanism, folosindu-se un personal specializat în negocierea tranzactiilor si un personal tehnic care se ocupa de pregatirea negocierilor, evidenta contractelor si urmarirea realizarii lor. Accesul în bursa este restrictiv. Bursa de valori oficiala poate fi: - bursa clasica - bursa moderna. Bursele de valori clasice se formeaza un curs unic, centralizat, întrucât procesul negocierilor este supus regulamentului de functionare, adica este dirijat si supravegheat, preturile fonnându-se pe baza de licitatie publica. Bursele de valori moderne reprezinta procesele de negociere si sunt automatizate, pe baza de mijloace electronice si computere, în exclusivitate sau în combinatie cu mijloace clasice. b) Bursa de valori neoficiala este o bursa cu un acces mai putin restrictiv. Pe aceasta piata se negociaza valorile mobiliare

neînscrise la cotarea oficiala. Este vorba de societati mici si mijlocii care doresc sa obtina fonduri pentru dezvoltare dar nu pot îndeplini conditiile severe de admitere la piata oficiala. La Bursa neoficiala mai apar: - societatile radiate de la cotatia oficiala; - societatile în dificultate, cum sunt cele în curs de dizolvare si lichidare etc. c) Piata la ghiseu (OTC - Over The Counter) este piata organizata direct între operatori, în afara burselor organizate si care se deruleaza printr-o retea de telecomunicatii. Pe aceasta piata se pot vinde si cumpara valori mobiliare în cantitati oricât de mici si nu numai pachete de actiuni care sa aiba la baza o unitate de masura. Preturile, desi se formeaza pe baza cursurilor cotate la Bursa oficiala, sunt diferite, variind de la o firma la alta.

Din punct de vedere al modului de negociere se disting:

a) Piata cu amanuntul, la aceasta se încheie tranzactii de valori mobiliare exprimate în una sau mai multe unitati de masura, stabilite prin regulament. b) Piata en-gros sau cu toptanul, obiectul îl constituie marile tranzactii, negocierile de blocuri de valori mobiliare, care presupun intermediari puternici, detinatori de importante stocuri de valori mobiliare, în lipsa de cumparatori semnificativi. Din punct de vedere al termenelor de livrare a valorilor mobiliare se disting: a) Piata la disponibil (la vedere) denumita si piata „spot". Este piata pe care se încheie tranzactii cu livrarea imediata (tehnic, în câteva zile de la încheiere), cu reglarea imediata, dupa caz; b) Piata la termen este cunoscuta si sub denumirea de piata „futures". Pe aceasta piata se încheie contracte cu livrarea sau

reglarea la termen, dupa caz. Ca forma speciala a pietei la termen este si piata cu reglementare lunara. 6. Supravegherea si controlul negocierilor la bursa de valori Se are în vedere controlul si supravegherea pietei bursiere în scopul ocrotirii intereselor investitorilor; se realizeaza prin impunerea de catre puterea de guvernamânt a unor norme de informare a publicului si a unor norme care sa stea la baza activitatii profesionale a agentiilor de brokeraj si a societatilor financiare. Sunt de remarcat urmatoarele atributii ale controlului guvernamental: - Înregistrarea agentilor bursieri si autorizarea lor; - Limitarea volumului de tranzactii pe agent si unitate de timp; - Controlul sumelor constituite în depozit; - Asigurarea concurentei loiale printr-o permanenta supraveghere; - Emiterea de autotizatii pentru dobândirea calitatii de membru al bursei sau al Casei de compensatie. COTAREA UNEI SOCIETATI PE ACTIUNI LA BURSA DE VALORI Într-o economie de piata o societate pe actiuni devine importanta numai daca actiunile si obligatiunile ei sunt admise sa fie cotate la bursa. Problema care se pune nu este aceea a mobilului economic care determina o societate pe actiuni sa se introduca în bursa, ci a posibilitatii întrunirii unor conditii impuse de legislatia nationala spre a putea ca actiunile si obligatiunile emise pe piata primara sa poata fi vândute si cumparate la bursa.

A. METODE DE COTARE Actiunile si obligatiunile emise de societatea pe actiuni (societatea de capitaluri) pot fi cotate la bursa de valori în doua situatii distincte, carora le corespund doua metode diferite: - Cotarea actiunilor si obligatiunilor existente; - Cotarea unor noi emisiuni de actiuni si obligatiuni.

B. MOTIVARE a) Prin Cotarea la bursa, societatea comerciala poate sa-si mareasca capitalul aditional pe termen lung. Orice societate care necesita o finantare pe termen lung poate sa o faca în doua moduri: - prin autofinantare (din profitul retinut); - prin finantare exterioara societatii. Finantarea exterioara clasica poate consta în: - împrumuturi bancare; - subventii de la stat etc. Societatea cotata la bursa beneficiaza de un circuit financiar suplimentar. Sursa potentiala de finantare este enorma, fiind constituita din marele public investitor. Autonomia financiara a societatii este astfel considerabil mai mare decât cea a unei întreprinderi similare, necotate. b) Pentru societate este mai putin oneros sa-si sporeasca potentialul financiar pe calea valorificarii la bursa a actiunilor, decât pe calea împrumuturilor. c) Prezenta la bursa a societatii îi îmbunatateste imaginea fata de creditorii potentiali.

d) Prin Cotarea la bursa creste notorietatea publica a societatii producatoare în cauza, fapt ce îi înlesneste desfacerea productiei. e) Potentialul societatii se confrunta cu potentialul altor societati cotate la bursa, astfel încât valoarea actiunilor este determinata de cererea si oferta pietei si nu de judecata subiectiva a unor consultanti în materie. Societatea cotata la bursa îsi cunoaste în permanenta valoarea reala atribuita de piata bursiera. f) Din necesitati de lichiditate, detinatorii de actiuni sau de obligatiuni simt nevoia unei piete organizate (bursa), unde sa le transforme în bani lichizi. g) Detinatorii de actiuni sau obligatiuni doresc accesul la o piala organizata unde sa le poata comercializa cu profit sau unde sa aiba posibilitatea retragerii banilor investiti spre a-i plasa în investitii din sectoare economice mai rentabile. h) Prin Cotarea la bursa, schema de atragere a angajatilor societatii, cu deosebire a muncitorilor, pentru cumpararea de actiuni si obligatiuni ale societatii în care lucreaza, devine mai atractiva, titlurile respective sunt producatoare de venituri suplimentare iar pe de alta parte pot fi transformate în bani lichizi, în orice moment dorit. i) Cotarea la bursa înlesneste privatizarea societatilor de stat. j) Prin Cotarea la bursa statul poate usor sa cumpere actiuni si sa le distribuie muncitorilor în procesul de ocrotire si democratizare a capitalului. Cotarea la bursa implica si o serie de dezavantaje: a) Societatea cotata trebuie sa furnizeze publicului si specialistilor bursieri numeroase informalii economice ,si financiare. Ea trebuie sa explice public modul în care îsi gestioneaza afacerile.

În multe tari, societatile cotate la bursa trebuie sa-si prevada anumite provizioane financiare suplimentare. b) Exista riscul ca investitori nedoriti sa preia în mod treptat controlul societatii pe calea achizitiei de actiuni emise la bursa sau societatea sa faca obiectul unor tentative ostile de achizitie. • C. LISTAREA LA BURSA Nu orice societate poate sa adere pentru a-i fi cotate la bursa actiunile si obligatiunile, ci numai aceea care întruneste anumite conditii, cerute de legislatia nationala în materie. Se impune o listare a societatilor ce pot fi admise pentru cotare. Listarea se face pe baza unui regulament acceptat de consiliul fiecarei burse. 1. Conditiile de indeplinit a) Valoarea probabila de piata a titlurilor pentru care se doreste cotarea trebuie sa fie egala sau superioara valorii impuse de lege. Se subliniaza faptul ca emisiunile ulterioare de actiuni, dintr-o clasa deja cotata, nu se mai supun acestor limite. b) Titlurile trebuie sa fie liber transferabile, adica degrevate de orice garantie reala sau poprire legala. c) Societatea trebuie sa fi publicat bilanturile si conturile de profit si pierdere pe ultimii cinci ani premergatori cererii pentru cotare. d) Cel putin 25% din fiecare clasa de actiuni trebuie sa fie detinuta de public alcatuit din persoane neasociate cu directorii sau cu actionarii majoritari.

e) Solicitantii trebuie sa publice un document (este un document care sa demonstreze bonitatea societatii) care sa contina informatii despre titlurile pe care le-au emis si cele pe

care sunt gata sa le emita. Acesta este folosit ca baza pentru admiterea la cotare. Se cere publicarea lui si pentru emisiuni ulterioare, cu anumite modificari specifice, îndeplinind functia de prospect pentru subscriptia publica. f) De regula, actiunile dintr-o noua emisie trebuie sa se ofere de catre societatea emitenta cu precadere actionarilor existenti, participanti la capitalul sau social, daca nu s-a hotarât de actionari ca noua emisie sa se faca în alte scopuri specifice (pentru atragerea unui numar mare de actionari in afara celor existenti). g) Societatea trebuie sa-si informeze actionarii în scopul ocrotirii intereselor acestora. Sunt de remarcat: - lansarea, periodic, de anunturi publicitare; - publicarea anuala a situatiei conturilor contabile; - prezentarea de rapoarte de analiza economica la jumatatea anului; - întocmirea unui raport preliminar cu privire la profitul preconizat pe anul financiar si la investitii, amplasamente, conventii încheiate, diverse reglementari de însemnatate majora; - prezentarea de informatii cu privire la schimbarile în structura comitetului director si în general în structura aparatului de conducere de baza; - comunicari cu detinatorii de titluri. Fiecare solicitant pentru cotarea la bursa trebuie sa numeasca un membru al bursei ca garant al cererii de cotare, care sa poata furniza toate informatiile cerute de departamentul pentru cotatii al bursei.

2. Continutul cererii pentru listare în cazul unei noi emisiuni de titluri financiare – - persoanele participante: - emitentul; - persoanele responsabile pentru publicarea prospectului de emisie; - auditorii si consultantii; - titlurile noi pentru care se cere cotarea; - informatii generale despre emitent si capitalul său; - activitatile emitentului; - informatii financiare privind emitentul; - managementul societatii solicitante; - dezvoltarea recenta a societatii si perspectiva dezvoltarii;
-

informatii aditionale privind instrumentele de datorii ale societatii, precum: - obligatiuni de stat, - titluri de renta, - bonuri sau obligatiuni de tezaur, etc.

Organele guvernamentale de supraveghere si control urmaresc sa nu fie lansate simultan mai multe emisiuni mari spre a nu tulbura piata cu supraoferte si sa nu fie prea multe emisiuni neconsumate.

• 3. Modalitatea de vânzare a titlurilor în cazul unei noi emisii ale carei titluri urmeaza sa fie prezentate pentru cotare oficiala Oferta publica se face în scopul maririi bazei de proprietate si crearii pietei, pe baza de prospect de emisie. Prospectul se publica în doua ziare de importanta nationala, o data cu cererea de cotare. Prima oferta publica de actiuni ale unei firme se mai numeste si oferta publica initiala. Emisia se face printr-o societate financiara intermediara (sponsor), de regula o banca de investitii. Banca, în scopul exercitarii functiei de emisie în conditii optime: - se familiarizeaza cu operatiunile societatii emitente; - sfatuieste societatea emitenta ce metode optime de emisie sa fie aplicate; - coordoneaza activitatea consilierilor societatii implicati în realizarea emisiei; - sfatuieste asupra momentului si pretului emisiei, cu ajutorul brokerilor de care dispune; - organizeaza si administreaza desfasurarea operatiunilor. Se disting:

a) Oferta de vânzare. Banca de investitii subscrie întreaga emisie înainte de a fi oferita publicului, la un pret fix. Exceptie facand cazul când vânzarea se face prin licitatie (pentru obligatiuni). Emitentul este asigurat ca va primi suma subscrisa, indiferent daca emisia va atrage suficiente cereri sau nu. Banca va fi remunerata pe baza unui comision sau, ca alternativa, pe baza diferentei dintre pretul încasat de la public si cel platit emitentului. De regula, banca

plateste complet titlurile subscrise la pretul fixat, asumândusi riscul neplasarii totale. În caz ca este retribuita pe baza de comision, nu-si mai asuma decât partial acest risc. De regula, i se acorda publicului un ragaz de 5 zile de la publicarea subscriptiei în vederea examinarii si lansarii cereri. Dupa lichidarea subscriptiei se publica un anunt privind modul de alocare a actiunilor. În cazul în care cererile depasesc baza de alocare, se satisfac cu prioritate cererile mici si numai partial cererile mari sau unele cereri mari chiar se anuleaza. Se are în vedere realizarea unui numar cât mai mare de actionari, contribuindu-se astfel la largirea pietei bursiere. Sunt si situatii, când piata este suficient de dezvoltata, în care se aplica strategia satisfacerii cu precadere a cererilor mari, urmarindu-se reducerea cheltuielilor de emisie si a cheltuielilor de plata a dividendelor, dar aceasta numai în limitele legislatiei nationale în vigoare.

b) Oferta de vânzare prin licitatie. Ca la orice licitatie, se urmareste obtinerea pretului maxim pentru emitent, stabilindu-se un pret minim de pornire a licitatiei. În final se aloca titlurile la un pret unic de exercitare, eliminându-se cererile care prin preturile oferite se situeaza sub nivelul pretului de exercitare. Procedura de determinare a pretului de exercitare ca si procedura de alocare a actiunilor trebuie sa fie agreata de departamentul bursei specializat în formarea si coordonarea cotatiilor. Se va avea în vedere înfaptuirea unei emisii cât mai largi, respectiv alocarea actiunilor la un numar cât mai mare de actionari, cu scopul de creare a unei piete bursiere active. Prin subscrierea unei emisii de actiuni, casa emitenta (banca de investitii) accepta sa preia orice actiuni care nu au fost subscrise de public. Partea nesubscrisa de public este oferita de banca de investitii spre subscriere unor institutii, de regula unor clienti traditionali.Banca de investitii ramâne principalul si ultimul

responsabil al subscrierii insuficiente. Daca un subsubscriitor nu plateste, riscul incumba banca de investitii. In cazul unei subscrierii insuficiente, banca de investitii abordeaza subgarantii sai, care de regula sunt diverse banci comerciale. Acestea trebuie sa se hotarasca în câteva ceasuri daca accepta cotele ce le-au fost alocate din actiunile ramase nedistribuite si vor accepta cotele respective, când sponsorul are pe piata o buna reputatie si daca pretul este rezonabil.