You are on page 1of 16

nr.

23

caRte

Welcome
to the Hotel California

Ciprian MĂCEȘARU
California (pe Someș) este o carte
cu o atmosferă solară, melancolică,
o carte despre copilărie și tinerețe,
dar și despre trecerea spre maturitate, despre relația cu poezia, despre
muzica hippie, despre Cluj, despre
Someș, despre prietenie, despre
timp, despre simțuri… O carte frumoasă, rotundă (nu poate fi citită
pe sărite), ca o punte între marea
poezie a Americii și dorința autoarei de a naște ceva similar pe Someș:
“Scoicile late culese odinioară în
Long Island,/ în vreme ce doi oameni străini povesteau despre aurora boreală/ iar eu, cea de-a treia,
nu izbuteam să mă scald în ocean./
Valurile erau cât pereții./ Una din
scoici am aruncat-o apoi în Someș
ca pe-o sămânță,/ din ea a crescut
Empire State Building cât un stâlp
electric pe mal,/ de unde toată poezia lumii se vede ca o pășune”. Întâlnim în acest volum o maturitate
paradoxală, una a indeciziei care,
de fapt, este știința de a topi contrariile (aparente?), știința de a așeza
natural în pagină respectul pentru
cei vechi și dorințe manifest (“dăm
foc rafinăriilor și binecuvântăm
floarea-soarelui./ Baie de iod e poezia!”). Tonul general e unul ame-

rican. Două cântece ne sunt aduse
în ureche în mod voit de autoare:
Song of Myself (Walt Whitman) și
Hotel California (Eagles), dar totul
este filtrat printr-o lumină mediteraneană, prin simboluri creștine
și ceva spiritualitate orientală (“Pe
Someș pluteau ghirlande de păpădii,/ bărbați cu brâuri portocalii
țipau către un zeu indian:/ oare
am ajuns pe Gange și ne găsim în
narcoza lui Shiva?”). Ruxandra Cesereanu vorbește de cele mai multe ori cu umor despre încercările
stângace de a atinge Nirvana (deh,
când ai un stâlp electric pe post de
Empire State Building și când nici
Someșul nu e Mississippi sau Gange…): “eram o fată urbană,/ deși
cântam la chitară pe râu/ și pufăiam
paie goale ca să ajung în Nirvana”;
“noi cântam Hotel California/ sub
dușul improvizat dintr-un lighean
și o sticlă cu beregata tăiată”. Totuși,
poezia e oriunde. Trebuie doar să
o recunoști (sau să te recunoască):
“Între vârtejurile maronii ale râului
se află Himalaya,/ dar supraveghetorii de pe Someș au cataractă./ Himalaya e invizibilă de pe stâlpii lor
de apărare”.
California (pe Someș) este o carte
a verii (copilăria, tinerețea) – care
în final devine metatimp – și a
apei (fie că vorbim despre Someș,
Mississippi, Gange, Sena, Tamisa,
Iordan sau laguna venețiană) care
o străbate, luând cu ea ofrandele
aduse zeităților (prietenia, dragostea, poezia) care veghează călătoria

inițiatică a autoarei. Sunt de găsit în California (pe Someș) multe
referințe, insule de recunoștință pe
care Cesereanu le plasează inspirat
în text, unele foarte ușor identificabile, altele mai greu. Iată, adunate într-un singur loc, mai multe
exemple din prima categorie: “Am
călătorit cu Budila-Express, prin
dimineața tinerelor doamne,/ într-o carte de iarnă, zgâindu-ne la
faruri, vitrine, fotografii”.
California (pe Someș) este unul
dintre cele mai izbutite volume de
poezie din 2014.

California (pe Someș),
Ruxandra Cesereanu,
Ed. Charmides,
2014

revistaaccente@yahoo.com
www.revistaaccente.com

ISSN 2393 – 2732
ISSN-L 2393 – 2724

3

film

Din 5 iunie, un film excepţional
va renaşte pe marile ecrane din România: PHOENIX. Odată văzut,
ecoul poveştii va răsuna mult timp
în mintea spectatorilor. La congruenţa subtilă dintre filmele Vertigo şi
The Skin I Live In, Phoenix reuşeşte să aducă o cu totul altă formulă
de a arăta şi de a explora simultan
două realităţi: trecutul şi prezentul.
Prin prisma unei poveşti atipice de
iubire, regizorul Christian Petzold
îşi foloseşte filmul ca pe o oglindă,
care reflectă ce măşti purtăm şi ce
miniciuni ne spunem în umbra suferinţelor.

Phoenix

Din labirintul identităţilor
scapă cine se regăsește
petrece într-un peisaj în care iubirea abia poate respira, în perioada
celui de-al doilea război mondial în
Germania.

Phoenix - renaşterea în numele
dragostei şi al regăsirii
Nelly (Nina Hoss) a supravieţuit
razboiului, dar faţa ei este complet
desfigurată. După ce un doctor îi
reface chipul, îl caută pe Johnny,
soţul ei, despre care nu mai are
nicio veste. El este singurul motiv
pentru care a reuşit să rămână în
viaţă. Între timp, Johnny (Ronald
Zehrfeld) o crede moartă şi caută
o modalitate de a-i moşteni averea.
Phoenix este o poveste atipică des- Nelly intră în viaţa lui sub o altă
pre iubire și jocul ei, despre false identitate, iar Johnny nu o recuidentități și secrete. Acţiunea se noaşte. În schimb, îi aduce aminte

4

de soţia lui şi îi propune să o transforme în vechea Nelly pentru a intra în posesia averii sale. Chiar dacă
el s-ar putea să fie un trădător, chiar
dacă îi acceptă planul său perfid, o
parte din ea încă îl iubeşte. Vrea să
îşi redea vechea viaţă şi să înţeleagă
cine a fost şi cine o să fie. Ba mai
mult, Nelly vrea să afle adevărul
care se ascunde în spatele ambelor
măști: a ei și a lui.
Nina Hoss - muza fetiş a lui Christian Petzold
Nina Hoss este una dintre cele mai
cunoscute actrițe din Germania,
care prin talentul ei a reușit să încânte întreaga cinematografie din
Europa. Are 39 de ani și a jucat în
peste 20 de filme. Nina l-a întâlnit

film

pe Petzold la vârsta de 22 de ani și
a fost imediat absorbită de modul
său de a percepe lucrurile. Cum
sentimentul a fost reciproc, au
ajuns să lege o prietenie strânsă
atât profesională, cât și personală.
Nina Hoss a devenit muza regizorului pentru o bună parte din
producțiile sale: "întreaga sa ființă
m-a fermecat… modul ei de a se
despărți de propria persoană pentru a lăsa loc personajelor și a lucrurilor noi; cu fiecare film la care
am lucrat, relația noastră a crescut
și a devenit mai puternică."
Actrița a colaborat cu el pentru 7
filme și în continuare îi este o sursă de inspirație inepuizabilă. Barbara, Yella, Wolfsburg sunt doar câteva titluri în care ea s-a implicat.
De-a lungul carierei sale a obținut
numeroase premii. Pentru Yella
a obținut Ursul de Argint pentru
cea mai bună actriță, în cadrul
premiilor din Berlin, din 2007, iar
în 2003 și 2005 a câștigat premiul
Adolf Grimme pentru Something

to Remind Me și Wolfsburg.

a avut premiera la Festivalul International de Film de la Toronto, în
Christian Petzold - cel mai de suc- anul 2014.
ces regizor german contemporan
Christian Petzold s-a remarcat la Phoenix trebuie văzut! Este interenoi în țară cu filmul Barbara, dar sant de urmărit cum maniera regila nivel internațional munca lui are zorală aplică mitul renaşterii asupra
un răsunet mult mai puternic și este condiţiei umane. Phoenix, de fapt,
cunoscut datorită stilului său melo- există în fiecare dintre noi. Tredramatic, care bântuie parcă orice buie doar să avem puterea de a ne
spectator. Filmele sale au puternice ridica. Trebuie doar să avem acele
rădăcini în literatură și, de regulă, motive, care să ne determine să ne
sunt dominate de personaje femini- regenerăm după "incendiile" în care
ne. Motivul? Petzold spune într-un ne aruncă destinul uneori. Din 5
interviu că "dacă mă concentrez pe iunie, vă recomandăm să vedeţi
personajele feminine, mă feresc să filmul la cinema. La o privire mai
devin prea biografic".
profundă, filmul este despre noi şi
A câştigat 28 de premii importante despre identităţile multiple pe care
şi a fost nominalizat la diverse fes- le jucăm în funcţie ce circumstantivaluri de 24 de ori. Pentru ultima ţe. Cine eşti tu cu adevărat, dacă
sa producţie, Phoenix, Petzold s-a dai la o parte măştile sociale? Sau
bucurat de multe nominalizări şi totalitatea lor, cumva, formează un
de premiile FIPRESCI la Festivalul întreg al propriei persoane?
Internaţional de Film San Sebastián din 2014 şi SIGNIS la FestiAnca Truța
valul Internaţional de Film Hong
Asociația Culturală Macondo
Kong, în 2015. De asemnea, filmul

5

pr0za

Eu fac cărămizi. Cărămizi de peste tot, din jurul meu, din jurul
nostru. Asta fac dintotdeauna, de
când mă ştiu. Nu mă pricep la nimic altceva.
Îmi amintesc. Tata mă vroia inginer, credea că o să iasă ceva de
capul meu.
Mama mă vroia chirurg. Cică e
bine să cauţi prin oameni, prin
burţile lor. Nici nu ştii ce poţi să
mai afli. Acolo îşi ascund oamenii
secretele şi oamenii au multe secrete, fiecare ţine în el o poveste,
o aventură fabuloasă, istorii gata
să se nască, să dea în pârg ca pepenii. Frumoşi mai sunt oamenii. Nu
ca bucăţelele mele de piatră fade,
simple, simetrice. Tot timpul tăcute, tot timpul umede.
Am făcut şi pian mulţi ani. Şi vioară; balet. Nu se lipea de mine,
degeaba. Mi se zicea că nu am
ureche. Ei, na! Aşa e, de fapt. Nu
aveam eu urechi pentru ele. Auzeam numai cărămizile mele, cum
şopteau către mine, cum se foiau
în ziduri. Noaptea ieşeam tiptil
pe fereastră şi îmi puneam tâmpla lângă zid. Acolo auzeam cum
se macină ceva încetişor, cum se
învârte lumea. Într-o noapte, am
căzut fără speranţă acolo. Un hău
m-a înghiţit, m-a mestecat hotărât
şi m-a scuipat într-un final la loc,
fără gust, fără vlagă. Atunci a fost
pentru prima oară.
După aceea am înţeles totul, parcă un fulger m-a izbit în creştet
şi mi-a arătat simplu cu palmele

6

Augustin CUPȘA
lumina. M-am întors liniştit. Am
mers sigur acasă, cu paşi foarte
mici şi fermi. Am adormit cu greu
pe pernă, cu uruit de fiare şi motoare în cap.
În zori, când se crăpa cerul în două
şi se făceau firişoarele acelea sângerii pe marginile lui, am alergat
din nou la geam. Zidul rămăsese
nemişcat acolo, nu mă înşelasem,
nu fusese un vis. Mă privea puţin
stingher ca după prima întâlnire, tulburat de incertitudini. De
atunci nu m-am mai oprit. Am
muncit, am citit, am studiat. Am
încercat să aflu mai multe. Erau şi
alţii care gândeau la fel.
Kant se plimba în fiecare seară o
oră. Debussy la fel. Anii lui, ultimii ani petrecuţi lângă ziduri, pe
ziduri. Adânc, uriaş.
Tata s-a îngrijorat puţin la început; apoi - foarte tare. Un doctor
cu ochelari, rotofei şi peltic venea
des pe la noi şi îmi spunea că nu
trebuie să mă tem de el, că îmi vrea
numai binele, aşa ca un prieten.
Vroia să îl primesc în jocul meu.
Am încercat, dar degeaba, era cam
zevzec. Vroia să descifreze sufletul omenesc, să îi atingă dramele,
să se cutremure dar să întindă o
mână către alţii. Să i se întindă alte
mâini. Să facem un pod de braţe.
Să ne deschidem porţile, zidurile.
Părea destul de complicat ce zicea
el. Uneori, neînţeles, se aprindea
foarte tare la faţă, apoi se oprea
dintr-o dată şi plângea mocnit pe
canapea, ca o fată cuminte. Taică-

su vitreg îl bătea crunt când era
mic, am aflat asta mai târziu. Încă
se mai scăpa în pat noaptea, nu îşi
revenise. L-am ajutat să se interneze, îl mai vizitam, ne spunea să ne
tindem braţele, să facem poduri, să
facem hore.
Au urmat alţi doctori, mulţi, mulţi. Unii s-au sinucis. Alţii s-au
făcut preoţi. Fotbalişti. Prietenii
mei s-au făcut fotbalişti, cântăreţi,
artişti comici. S-au căsătorit, s-au
aşezat la cuibul lor, cum se spune.
Eu am continuat să fac cărămizi.
Tata m-a ajutat o vreme, mă iubea,
dar s-a lăsat păgubaş după un an,
doi. Zicea că nu pricepe o iotă.
Când se făceau războaie, se dărâmau multe. Multe clădiri, multe
catedrale, instituţii de toate felurile. Multe ziduri. În Germania, am
auzit.
Oamenii alergau pe străzi şi îşi
dădeau flori şi pâini şi căţei, pui
de arici. Când se făcea târziu se
duceau acasă. Se spălau pe dinţi,
unii. Când îşi dădeau jos cămaşa
rămâneau multă vreme cu ochii
pironiţi în tavan, în oglinzi, în pântecul unei femei.
Au fost şi cutremure şi inundaţii.
Şi oamenii iarăşi mişunau încolo şi
încoace, îşi întindeau mâinile şi se
strigau în mod natural pe numele
mic. Acasă iarăşi curgeau amorţiţi
pe pernă şi sfredeleau în piatră,
foarte sinceri, foarte muţi.
Vecinul meu cânta la trombon
noaptea târziu şi bea bere neagră
cu rom. Zicea că îi unge sufletul

Oamenii îşi întindeau mâinile

pr0za

Foto: Laura Bara

un vis orbitor. S-au făcut
metrouri şi trenuri suspendate, zgârie nori, piramide
apocaliptice, tronuri uriaşe
pe care se căţărau omuleţi
agitaţi. Vorbeau, gesticulau,
nu îi înţelegeam prea bine.

într-un fel indescriptibil, ca o aripă
de pasăre albă. Ceva îl mângâia de
sus şi îi picura lumină în sânge, în
oase. Se simţea ales. Vorbea puţin,
de obicei între melodii. Un firicel
de salivă i se prelingea pe bărbie,
printre firele negre şi groase, se
despărţea în mici celule lucioase.
Şi ochii îi sclipeau într-un fel tainic. A murit şi el, într-o noapte,
sufocat cu muştiucul gălbui al
trombonului pe care îl ţinea strâns
pe piept. Nu stătea prea bine nici
cu ficatul.
În barul de jos era întotdeauna larmă. Bărbaţii se ţineau de după gât
şi urlau. Berile curgeau valuri, spume fără oprire. Sărbătoreau viaţa
în sine, faptul că trăiesc, că mai
trăiesc sau nu. Nici ei nu prea ştiau. Victoriile se ţineau lanţ. Albii îi
băteau pe negri, coreenii îi băteau
pe albi şi pe negri, australienii îi
băteau tot pe negri. Negrii nu bă-

Când e târziu, prin decembrie, mă plimb aplecat
şi scorojit pe bulevardele
largi, ca prin nişte ţevi uriaşe. Nu ştiu unde am să mă
vărs. Mărunt şi absent când
alunec printre toţi giganţii
ăştia, toţi zgârie-norii, privesc la toate milioanele de
pietre şi pietricele, zâmbesc neobservat şi mă gândesc că am pus
peste tot câte o bucăţică din mine,
am lăsat ceva peste tot. Dar nu
obosesc, drumul ăsta e lung, nici
nu s-a scris în întregime, încă mai
e, mai e de mers.
Ăsta e poate singurul lucru pe care
îl ştiu.
Banal, infim mă scurg la pas, continuu, pe lângă fabrici, pe lângă
ziduri.
Mai trec pe la azil, pe la doctorul
meu. Zice întruna să ne întindem
mâinile, apoi se scapă uşurel, timid, pe cracul stâng.

teau decât alţi negri.
Cădeau iarăşi ziduri, iarăşi clădiri.
Cărămizile au revenit la modă şi
eu am început să câştig bani frumoşi. Făcusem o mică artă din
chestia asta. Lumea mă căuta, îmi
zâmbea afectuos. Simţeam mai
mereu pe spate mâini puternice
şi bătucite care mă frecau amabil.
Femeile se făceau foarte cochete
când treceam pe stradă zgribulit
să îmi cumpăr ţigări. Într-o seară,
una s-a izbit puternic cu sânii de
mine şi m-a privit adânc în ochi.
Era foarte nostimă, îşi ridica tot
timpul fusta şi ştia să spună „te
iubesc” în 23 de limbi. Am avut
împreună trei copii.
Am lucrat puzderii de cărămizi
(unii spuneau că sunt genial). Proza Oamenii îşi întindeau mâinile
Din ele s-au făcut gări şi stadioane. face parte din volumul Perforatorii,
S-au făcut panouri pe care se scriau Ed Cartea Românească, 2006
nume de oameni. Seara te asaltau
din toate părţile. Pluteam ca într-

7

eveniment

Cristina SÂRBU
Din momentul confirmării sale la
conducerea Filarmonicii "George
Enescu", Andrei Dimitriu a demarat un proiect amplu şi ambiţios, menit să readucă instituţiei
încă o parte din gloria ei trecută.
Referindu-se la el, noul director
general declara: În intenţia mea,
Conferinţele Ateneului Român trebuie să consacre un loc recunoscut de
Europa academică, drept un spaţiu
de dezbatere de mare rafinament
intelectual a unor teme majore ştiinţifice, artistice, politice, literare
cu conferenţiari de mare calibru. În
acest scop au fost iniţiate Conferinţele Ateneului Român, Seria
nouă care au fost inaugurate în
forţă, în luna septembrie a anului
2011. Pe scena Ateneului Român,
la o lectură publică şi un dialog cu
Gabriel Liiceanu, Herta Müller,
laureată a Premiului Nobel pentru
Literatură în anul 2009, a afirmat
că nu şi-a dorit niciodată să devină
scriitoare, ci a fost obligată să scrie

8

Conferinţele Ateneul

pentru a înţelege ce se întâmplă cu
viaţa ei. Ca o posibilă continuare
a ideii, în februarie 2011, fostul
ministru al culturii, scriitorul și
eseistul român Andrei Pleșu și
jurnalistul politic, istoricul și eseistul polonez Adam Michnik, au
reevaluat premisele înaintate de
laureata cu Nobel pentru literatură.

În octombrie
2011, Cardinalul Gianfranco Ravasi şi Horia-Roman Patapievici
au abordat problema culturii ca
posibilă punte între cei care cred şi
cei care nu cred într-o conferinţă cu titlul "Întrebări esenţiale: putem vorbi împreună
despre Dumnezeu?". "Un ideal pierdut: normalitatea" a fost
în mai 2011 tema abordată
de Dorin Tudoran şi Nicolae Manolescu. În februarie
2012, israelianul Amos Oz,
unul dintre cei mai interesanţi scriitori ai momentului
şi un "veşnic candidat" la

Premiul Nobel pentru Literatură,
l-a avut alături pe Gabriel Liiceanu. În septembrie 2012, prof. Luc
Montagnier, laureat în 2008 al
Premiului Nobel pentru Medicină,
şi prof. Solomon Marcus, membru al Academiei Române, au fost
parteneri de discuţie. În noiembrie
2012, politicianul şi economistul
polonez Leszek Balcerowicz
și Valentin Lazea au dezbătut
pe tema "Euro – probleme și
soluții". "Transdisciplinaritatea – unitatea cunoașterii,
condiție a demnității umane",
a fost conferința susținută de
academicianul Basarab Nicolescu și de Adrian Cioroianu în aprilie 2013. În iunie
2013, istoricul român Lucian Boia a căutat împreună
cu Gabriel Liiceanu răspunsuri la întrebarea "De
ce este Romania altfel?".
În decembrie 2013, ca o completare la Conferinţele Ateneului
Român, au fost inaugurate şi Conferinţele Christmas Lecture după
modelul britanic al Royal Institution, patronate de M. S. Regina
Regatului Unit. Inițiate de marele
fizician Michael Faraday în anul
1825, Conferințele de Crăciun
s-au desfășurat, cu excepția a doar
câțiva ani în timpul celui de Al
Doilea Război Mondial, neîntrerupt până în ziua de astăzi. România a devenit astfel prima ţară din
afara Marii Britanii care organizează asemenea manifestări, aflate

lui Român, seria nouă

eveniment

acum sub Înaltul Patronaj al
Alteţei Sale Regale Principesa Moştenitoare Margareta a României.
Primul invitat al Conferinţelor de Crăciun la Bucureşti (decembrie 2013), Sir
Thomas Walter Bannerman
"Tom" Kibble, celebru pentru lucrările sale legate de Bosonul Higgs ("Particula lui Dumnezeu"), a
oferit răspunsul său la întrebarea
"din ce este făcută lumea?".

filosof al culturii, Virgil Nemoianu, alături de Sorin Lavric, în noiembrie 2014. În decembrie 2014,
profesorul britanic Dennis Deletant şi scriitoarea Ana Blandiana
au vorbit, în conferinţa cu tema
"Un englez în istoria României",
despre cât de profunde şi ireversibile sunt recuperarea normalităţii
şi reforma structurală în societăţile postcomuniste.
Cea de a doua Conferinţă de Crăciun a avut loc în decembrie 2014.
Profesorul englez Joseph Silk,
unul dintre cei mai importanţi
cosmologi şi astrofizicieni care au
încercat să lămurească înţelegerea
materiei întunecate, a conferenţiat
pe tema "De aici spre eternitate''
În iunie 2014, profesorul german ("From here to eternity").
Wolf Lepenies, cel care s-a implicat activ în problemele de politică În organizarea acestor evenimente
instituţională şi culturală ale ţărilor excepţionale, Filarmonica George
din fostul lagăr socialist, contribu- Enescu a avut parteneri puternici,
ind în mod esențial la fondarea în printre aceştia, în ordinea confeacest spaţiu a unor instituţii de ta- rinţelor, Editura Humanitas, Inlie europeană, și Andrei Pleșu, au stitutul Polonez din București și
filosofat pe tema "Fatalitatea po- Institutul Cultural Român, Edituliticii, seducţia culturii". "Agonia ra Polirom, Alumnus Club pentru
spiritului", a fost titlul conferinței UNESCO, împreună cu Fundația
susținute de americaunul de ori- Spandugino, Institutul de Fizică
gine română, eseist, critic literar şi Atomică, Institutul Național de

Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei,
Banca Națională a
României, Institutul
de Studii Transdisciplinare în Ştiinţă,
Spiritualitate, Societate (IT4S) şi Curtea
Veche Publishing, Colegiul Noua
Europă şi VolkswagenStiftung,
Fundaţia Academia Civică .
Reluarea conferinţelor de la Ateneul
Român într-un format nou, conferinţe-dialog, a avut resorturi foarte
bine conturate, logice si imperative.
Am dorit să existe un loc de întâlnire şi dezbatere de idei, de un rafinat
nivel intelectual, care să aducă în
atenţia opiniei publice teme de real
interes, prezentate şi argumentate
de personalităţi de înalt calibru. Într-o societate apatică, derutată, fără
repere şi modele adevărate, e nevoie
de un astfel de centru de iradiere a
valorilor care zidesc. Cred că proiectul meu s-a dovedit util şi are viitor,
mărturisea într-un interviu dl.
Andrei Dimitriu, Director general
al Filarmonicii "George Enescu".
Acum, după 14 conferinţe excepţionale, se poate spune fără teama
de a greşi că demersul său a fost cu
adevărat unul de succes.

Biroul de presă al Filarmonicii
George Enescu

9

pr0za

Albert
Avea o gaură-n cap. Se obișnuise cu
ea. Până și ceilalţi se obișnuiseră.
În fiecare zi mergea în piața din
mijlocului orașului. Se rezema de
clădirea primăriei și aștepta. Lângă picioarele sale așeza o cutie
de tablă. Polițiștii îl lăsau în pace.
Devenise un fel de atracție turistică a orașului. Oamenii dădeau
năvală să-l vadă. I se dusese vestea
în toată lumea. În câteva ore strângea o sumă de bani considerabilă.
Nimeni nu pricepea cum poate
trăi cu gaura aia în cap. Îl chema
Albert și așa se născuse. Doctorii
spuseseră că are creierul distrus,
că e idiot. Albert nu era idiot. Avea
o gaură în cap, atâta tot. Chiar din
frunte până în moalele capului
– un tunel. Vedeai cerul prin el.
Când nu stătea în piață, lui Albert
îi plăcea să picteze. Picta niște peisaje ciudate. E schizofrenic, s-au
grăbit iarăși doctorii să afirme.
Nu se supăra. Înțelesese demult
că oamenii au veșnic o pungă cu
venin sub limbă. Nu se gândea la
fericire și asta îl făcea fericit. Doar
un lucru își dorea cu ardoare: o
femeie. Toate fugeau îngrozite de
cum îi vedeau tunelul din țeastă.
De la o vreme, în tablourile sale,
mai întâi abia conturată, apoi tot
mai pregnant, își făcea apariția o
femeie. Ca o obsesie, trupul gol,
tot mai încărcat de culoare, tot
mai în relief, creștea, creștea de

10

Ciprian Măceșaru
la pânză la pânză, abia mai încăpea în tablou, contorsionat ca un
fetus într-o placentă prea strâmtă.
Femeia aceasta avea ceva special.
Din frunte îi creștea un fel de corn
bont. N-a trecut mult timp şi Albert a mărturisit că nu mai poate
picta. Spusese totul despre femeia
care îl obseda. De-acum privea în
gol ore în șir, iar doctorii jubilau:
vedeți, vedeți, noi v-am spus, e un
lunatic. Lui Albert nici că-i păsa,
nu se gândea la fericire și era fericit. Visa că femeia-inorog se așeza
în brațele lui, privindu-l drăgăstos,
că apoi îi penetra țeasta cu cornul
ei bont, până ce fețele li se turteau
una de alta.

Radiografia
Urc într-un taxi. Nu mă gândesc la
nimic. Taxiul parchează în fața clinicii, o clădire strălucitoare, albastră. Cobor la radiologie, completez un formular. Da, am mai făcut
radiografii, chiar și o tomografie
cu substanță de contrast. Hm, nu
e bine, zice doctorul, o pakistaneză superbă. Au trecut niște ani de
ultima oară, zic. Nu contează, ele
se adună în timp. Ochii ei verzi mă
tulbură ca o junglă în ploaie. Simt
deodată în mine un ghem care
mă arde, sunt radiațiile, mii de
dințișori care rod. Pakistaneza îmi
lipește trunchiul de placa aparatului, are gesturi ferme, îmi leagă de

talie o cămașă umplută cu plumb,
o aud apoi din camera alăturată:
inspirați adânc și rămâneți așa. Inspir, un cuțit îmi pătrunde printre
coaste, aparatul bâzâie. Gata, vă
puteți îmbrăca. Trag cămașa pe
mine și mă îndrept cu pași greoi spre camera doctoriței. Vreau
să îmbrățișez ochii ăia verzi, dar
plumbul mă încetinește, pleura
zbârnâie. Uite-așa pierzi o femeie. Pakistaneza îmi dă speranțe, se
apropie, mă dezbracă de cămașă.
Îmi încordez pectoralii și gem. Ea
zâmbește, îmi aduce hainele, mă
acoperă cu aceleași gesturi ferme,
apoi mă bate ușor cu palma pe
fund și-mi spune să merg în sala
de așteptare. Nu mă așez, de teamă să nu-i strivesc atingerea. Scot
o carte din buzunarul sacoului,
citesc poeme din care nu înțeleg
nimic. Vino, pakistanezo, învațămă limba ta, de atâtea necuvinte
am ajuns să-mi mănânc unghiile. Și iată că vine. Felina!... Ochii
verzi deja m-au ajuns, s-au lipit ca
două ventuze de mine. Vino, pakistanezo, te voi invita la un ceai,
vom vizita Bucureștiul în autobuzul supraetajat, vom face poze-n
neștire, ca japonezii, vom asculta
clopotele bisericii Elefterie, îți voi
da replici din romane obscure, tu
îmi vei spune fraze misterioase din
tratate de medicină, mă vei învăța
să te citesc ca pe-o radiografie…
Vino, pakistanezo, n-am crezut niciodată că moartea poate avea ochi
atât de frumoși.

Trei proze inedite
Fabrica de armament
Silueta fostei fabrici de armament
se profila neagră și impunătoare
pe cerul portocaliu al apusului,
clădire zdravănă, din cărămidă,
construită în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial, aflată
chiar lângă blocul în care locuiam,
în partea de nord a orașului, la
periferie, mă plimbam cu vechiul
aparat Smena atârnându-mi de gât,
fotografiam zidurile vechi, pătrundeam în clădire, străbăteam holurile ce se adânceau la nesfârșit în
subteran, într-un labirint din care
nu credeam că voi mai reuși să ies
vreodată, ajungeam întotdeauna în
fața unei mici uși stacojii, intram
temător și ridicam cu greutate maneta aflată pe perete, imediat lângă
ușă, un clanc răsuna asurzitor și o
lumină albă, orbitoare, izbucnea
de sub farfuriile de tablă, ca niște
OZN-uri, din miile de becuri ce
atârnau de fire lungi din tavan,
dezvăluind o sală imensă, plină de
tancuri, puști, mitraliere, pistoale,
grenade, cartușiere, obuze și alte
drăcovenii, toate păreau noi-nouțe,
în stare perfectă de funcționare,
treceam printre șirurile de mese de
metal pe care luceau armele, printre tancuri, aș fi putut jura că era
suficient să dau un ordin pentru
ca o armată invizibilă să preia acel
arsenal, că aș fi putut conduce o
campanie militară împotriva unor
malefice creaturi care, în timpul

rătăcirii mele prin subteran, puseseră stăpânire pe lume, tot ce ar fi
trebuit să fac era să dau ordinul de
atac, mă cuprindea însă îndoiala,
nu mă simțeam în stare să fiu eroul
întregii omeniri, părăseam sala și
o rupeam la fugă prin rețeaua de
tuneluri, ajungeam la suprafață și
vedeam creaturile malefice urlând
printre clădirile incendiate, rupând
oamenii ca pe niște păpuși din paie,
plângeam, regretând amarnic slăbiciunea mea, mă întorceam în subteran, căutând din nou ușa stacojie,
dar nu o mai găseam, creaturile mă
urmăreau, ghearele lor lungi aproape că-mi atingeau ceafa, în clipa în
care ar fi trebuit să fiu înhățat mă
trezeam, pe noptieră vedeam Nostalgia lui Mircea Cărtărescu și răsuflam ușurat, apoi începea să curgă
apă maronie pe pereții ce se sfărâmau, din crăpăturile astfel create
ieșeau șopârle roz, în câteva clipe
au apărut sute, cozile lor cădeau și
imediat creșteau altele, cădeau și
acestea, creșteau altele, și tot așa, la
nesfârșit, podeaua și patul s-au umplut de cozi, multe dintre ele aterizau pe trupul meu gol, am țipat și
am ieșit din cameră, m-am trezit
pe terenul unui uriaș stadion, tribunele erau arhipline și spectatorii
râdeau de mine, îmi era rușine, am
vrut să-mi acopăr sexul cu palmele, am constatat că nu mai aveam
penis, ci o vulvă neagră, am alergat
spre ceea ce părea a fi o ieșire, dar
ceva mă împiedica, din vulvă atârnau picioarele lungi ale unui mânz,

pr0za

apoi a apărut capul, stadionul îmi
scanda numele, animalul s-a scurs
din mine, prăbușindu-se pe iarbă,
spectatorii au înnebunit de fericire, am căzut lângă mânz, în balta de
lichid amniotic, epuizat și speriat,
am plâns și am închis ochii, dintr-o
dată s-a făcut liniște, când i-am redeschis stadionul dispăruse, eram
din nou în camera mea, nici urmă
de apă și de șopârle, în sfârșit, miam spus, totul era în regulă, apoi am
auzit valurile, am privit pe fereastră, o întindere infinită de apă, un
ocean, Adrian, e gata masa, a strigat mama, vin imediat, am răspuns,
convins că nu voi mai scăpa niciodată din lumile care tot năvăleau
peste mine, m-am îndreptat spre
ieșire, am pus mâna pe clanță, dar
ușa nu se deschidea, am încercat în
fel și chip, Adrian, hai la masă!, am
vrut să sparg ușa, întâi cu piciorul,
apoi cu umărul, m-am ales cu niște
contuzii, m-am întins în pat, mama
continua să strige, până la urmă am
adormit, am visat că sunt captiv
în visele mele, alergam, alergam,
oricâte uși deschideam, realitatea
se încăpățâna să nu existe, m-am
trezit pe acoperișul fabricii de armament, vedeam de acolo blocul
meu, la fereastra camerei mele
eram eu, ridicam din când în când
aparatul de fotografiat Smena și
apăsam declanșatorul.
Din vol. în lucru
Diavolul și alte povestiri

11

nr. 23

Republica Cehă

bookfest

- invitatul de onoare al celei de a X-a ediții

a Salonului Internațional de Carte Bookfest
Republica Cehă este oaspetele
de onoare al ediției din acest an a
Salonului Internațional de Carte
Bookfest, care va avea loc la Romexpo, în perioada 20-24 mai.
„Este o bucurie că cea de-a zecea
ediție a Salonului Internațional de
Carte Bookfest va avea ca invitat
de onoare Republica Cehă, a cărei
cultură, după cum bine se știe, a
reușit să depășească granițele blocului postcomunist și să se bucure de aprecierea pe care o merită
în spațiul occidental, astfel că, de
pildă, doar anul acesta, numărul
aplicațiilor pentru subvențiile de
traducere acordate de Ministerul Culturii al Republicii Cehe
a depășit cu mult bugetul alocat
instituției în acest scop. Aceasta
este, însă, numai una dintre veștile
bune pe care Republica Cehă le
aduce vecinelor sale din Europa
de Est, provocându-le și încurajându-le să participe la extinderea
spațiului de dialog intercultural
european. Una dintre marile întâlniri de acest fel a avut deja loc în
2012, la Târgul Internațional «Lumea Cărții» de la Praga, unde cultura română a beneficiat, ca țară
invitată, de o expunere europeană
extraordinară, ceea ce a adus mai
aproape autorii români de publicul ceh și a consolidat, totodată,
colaborarea instituțiilor diplomatice și culturale ale celor două
state. Proiectele de promovare a

culturii cehe în spațiul românesc
nu au fost nici ele puține, pe lângă cele de sprijinire a traducerii și
publicării operelor clasicilor cehi
și autorilor contemporani de notorietate internațională – «Cartea
Cehă» este unul dintre cele mai
relevante în acest sens – demn
de menționat fiind proiectul
«Relațiile ceho-române în banda
desenată» al Ambasadei Republicii Cehe, care își propune să aducă
în atenția publicului evenimente
din istoria comună a celor două
țări prin mediul inedit în spațiul
est-european al benzii desenate. În
acest context fericit de consolidare a identității culturale europene,
urăm bun venit Republicii Cehe
în calitate de oaspete de onoare
al celei de-a zecea ediții a Salonului Internațional de Carte Bookfest”, a declarat Grigore Arsene,
Președintele Asociației Editorilor din România.

„Invitația adresată Republicii
Cehe de a fi oaspete de onoare la
Bookfest reprezintă o oportunitate: prezența noastră va avea, printre altele, și rolul de a oferi o șansă
publicului cititor din România să
cunoască mai bine cultura cehă și
identitatea ei, contribuind astfel
la creșterea interesului față de țara
noastră”, a subliniat Excelența Sa
Vladimír Války, Ambasadorul
Republicii Cehe în România.
Sub sloganul „Cehia – Republica
Literaturii”, cinci autori cehi de
primă mărime vor sosi la București,
pentru a participa la lecturi publice, lansări de carte, dezbateri sau
mese rotunde. Lista oaspeților de
onoare ai ediției din acest an a Salonului de Carte Bookfest include
nume precum: Tomáš Zmeškal,
scriitor de origine ceho-congoleză,
multipremiat, laureatul Premiului
Uniunii Europene pentru Litera-

3

bookfest

Foto: Pavel Horák

Kateřina Rudčenková

Roman Ráž

4

tură pe anul 2011; scriitorul, dramaturgul, regizorul și scenaristul
Roman Ráž; poeta, prozatoarea
și dramaturga Kateřina Rudčenková, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii cehe
tinere de astăzi; Kateřina Tučková, autoarea romanului-fenomen
Dumnezeițele din Moravia, vândut
în peste 50.000 de exemplare în
numai un de la apariție, sau Martin Vopěnka, singurul scriitor ceh
care în multe din romanele sale se
inspiră din realitățile sociale și din
peisajele montane ale României.
„Centrul Ceh București organizează programul de evenimente, precum și standul, care are la bază conceptul prezenței Republicii Cehe
la cea mai recentă ediție a Târgului
de Carte de la Frankfurt. Întreaga
literatură cehă va fi prezentă la
Bookfest, începând de la autorii
clasici, până la cei contemporani,
volume de comics, titluri laureate
în Cehia, precum și o selecție a
traducerilor din limba cehă apărute la Curtea Veche Publishing. În
cadrul evenimentelor, discuțiile
se vor purta mai ales în jurul unor
autori precum Milan Kundera,
Václav Havel și Bohumil Hrabal.
Pe parcursul zilelor de târg, vor fi
prezenți la București cinci autori
importanți din Cehia: Kateřina
Tučková, Tomáš Zmeškal, Martin
Vopěnka, Roman Ráž și Kateřina
Rudčenková. Evenimentele nonliterare vor avea loc în oras – la Ci-

bookfest

Katerina Tuckova

nemateca Union: ecranizări după
scrierile lui Kundera din anii ’60 și
expoziția artiștilor vizuali, în frunte cu Zbyněk Baladrán, Tomáš
Svoboda – la Atelier 35”, a dezvăluit František Zachoval, directorul Centrului Ceh București.

„Lumea Cărții” de la Praga în anul
2012, o excelentă ocazie de a aduce scriitorii români mai aproape
de cititorii cehi. Proiectul Republica Cehă, invitat de onoare al

Salonului Internațional de Carte
Bookfest, ediția 2015, va contribui
la consolidarea relațiilor culturale
dintre cele două țări.

Standul Republicii Cehe în calitate de invitat de onoare al Salonului
de Carte Bookfest, ediția a X-a,
va fi amplasat în Pavilionul C4,
iar cele aproximativ 20 de evenimente organizate de Centrul Ceh
București, în colaborare cu partenerii săi, vor avea loc atât la stand,
cât și la spațiul de evenimente din
cadrul Pavilionului C4.
România a fost țara invitată de
onoare a Târgului Internațional

Martin Vopěnka

5