Începând cu anul 1877 ia fiinţă şi o şcoală de fete condusă de soţia învăţătorului Gh.

Tomaziu, Aglaia, şcoală care „ajunsese vestită, aşa că era frecventată de fete din aproape jumătate de judeţ”. În 1893 se înfiinţează o şcoală mixtă, iar la 1 septembrie 1906 în Darabani erau 4 învăţători, iar învăţământul avea o nouă formă de organizare: „pe clase de la I la IV, după programa şcolilor urbane”. Din monografia lui Gh. Vornicescu, Constantin Matei reţine că „între anii 1890-1924 şcoala din Darabani a avut 692 absolvenţi – 186 fete şi 506 băieţi”. În 1945 ia fiinţă Gimnaziul mixt, iar în anul şcolar 19581959 – Liceul din Darabani. Deci în 1969 când liceul din Darabani, judeţul Botoşani, sărbătorea 10 ani de existenţă, cu 10 generaţii de absolvenţi, se pare, apărea şi revista „Hyperion” a cercului literar „Nicolae Labiş”.

*
Iacob Heraclide este fiul unui timonier grec, născut într-o insulă din arhipelagul Cicadelor. Fire aventurieră, isteţ, inteligent, studiază la Montpellier, în Franţa, apoi se înrolează în armata franceză şi după alte peregrinări şi lupte ajunge la curtea lui Carol Quintul. Pleacă în Prusia, ajunge profesor de matematică la Rostok, trece apoi în Polonia, în preajma Moldovei lui Alexandru Lăpuşneanu. Află că soţia lui Alexandru Lăpuşneanu – Ruxandra este înrudită cu despotul sârb Brancovici, devine şi el rudă cu despotul şi… pleacă la Suceava – la ruda sa doamna Ruxandra. Este bine primit, dar Iacob Heraclie unelteşte împotriva domnitorului. I se descoperă intenţiile şi… fuge în Transilvania, la Braşov. Alexandru Lăpuşneanu cere braşovenilor să i-l predea. Între timp însă fugarul pleacă la polonezi, la panul Iasche care avea o moşie în nordul Maramureşului. Strânge 2000 de mercenari, trece Nistrul, iar Alexandru Lăpuşneanu îl întâmpină cu 18.000 de oşteni, la Verlia, în ţinutul Dorohoiului. Trădat de unii boieri, Lăpuşneanu este înfrânt. 171

Domnul pleacă în Ţara de Jos, la Huşi, îşi strânge o nouă armată – în jur de 30000 de oşteni. Grecul, cu vreo 18000 de oşteni, dintre care şi o parte din armata lui Lăpuşneanu rămasă de la lupta de la Verlia, îl învinge şi de data aceasta pe Lăpuşneanu. Împreună cu familia, domnul Moldovei fuge la turci. Domn al Moldovei ajunge Iacob Heraclide care, în istorie, îşi ia numele de Despot Vodă. În continuare, Gică Manole, istoriseşte în „Hyperion” cum Despot Vodă şi-a pierdut încrederea pământenilor, cum Ştefan Tomşa, hatman, unelteşte împotriva lui Despot Vodă, şi cu ajutorul lui Martin Farcaş, comandantul lefegiilor domneşti – care îl trădează pe domn – Despot este ucis cu buzduganul de însuşi „fostul său hatman, care nu va avea nici el o soartă mai bună”.

* Hyperion
Hyperion, revistă a Liceului de cultură generală din Dorohoi. Apare din 1970.

* Informatorulu

Informatorulu, apare o dată pe săptămână, la 20 aprilie 1885, era la al şaptelea număr din anul calendaristic respectiv, dar în cel de al XI-lea de la înfiinţare – 1874, cu „biuroul redacţiei şi administraţiei în localul tipografiei Dorohoiu, Tipografia Ilie G. Racliş, editor – Ilie C. Racliş.

172

Ziarul avea formatul 24/37 cm, în 4 pagini şi cuprindea publicistică a prefecturii, consiliului judeţean, a primăriilor: circulare ale prefecturii în special, referitoare la situaţii diferite: individul Ghioca Panait din comuna Popescii, plasa Marginea, judeţul Râmnicul Sărat, care a torturat în noaptea de 28-29 martie expirat pe preotul Ion Ionescu din Cernăteşti, Judeţul Buzău, să fie urmărit, prins şi trimis la parchetul local”; „Copila locuitorului V. Ciobotariu precum şi ţiganii din Tulcea care au răpit-o s-au prins, iar autorităţile sunt invitate să revoce lucrările de urmărire”; „calul harmasar tretin, la păr murg închis, coadă neagră, pintenog la piciorul stâng dinapoi, steluţă în frunte şi păr alb la greabăn, pierdut în noaptea de 26-27 martie trecute de la locuinţa locuitorului Matache Popa din comuna Lungă să fie luate măsuri de cercetare de către autorităţi pentru aflarea şi trimiterea aici a animalului”; „Andrei Franopulo, în etate de 28 ani, statură mică, ochi mici negri, părul şi barba mică neagră, se poartă neras, îmbrăcat cu pălărie neagră, palton şi pantaloni negri şi cu ghete cu bizete în picioare, copist la tribunalul Sulina, în ziua de 8 curent fiind la poştă spre a depune suma de 1000 lei ce i se încredinţase a dispărut pe un vapor englez plecând spre Brăila. Sunt invitate autorităţile, administraţia şi comunele să ia măsuri pentru urmărirea şi trimiterea numitului la parchet”; erau invitate autorităţile administrative şi comunale din acest judeţ „d'a lua măsuri cuvenite pentru aflarea şi trimiterea la prefectură a individului Grigore Stan, înalt, fruntea rotundă, părul, sprâncenele, ochii-negri, faţa smeadă, uscăcios, nasul, gura, potrivite, barba rasă, îmbrăcat cu contoman de şiac, blănit cu blană de miel neagră, iţari de bumbac, încins cu brâu roşu, căciulă neagră în cap, care e bănuit pentru falsificare de monede şi a dispărut de la cercetări”… Foaia mai cuprindea publicaţiuni ale prefecturii, primăriilor, fapte şi înscrisuri din jurnalul Tribunalului Dorohoi, procese-verbale de la sesiunea ordinară a Consiliului general al judeţului Dorohoi (14 decembrie 1886), bibliografie. Avea şi o foiţă în care se publica literatură: Castelul de Mont-Sabrey, tradus de Neculai D. Bâlla, „Hoţii tartari pe Marea Neagră sau Ion Târgovişteanul şi Pustnicul Israelit”, acte dotale etc. La 4 septembrie 1888 purta ca subtitlu: „Foea publicaţiunilor oficiale a judeţului Dorohoi”.

173

La 19 iulie 1890 foaia informa „onorabilele primării din judeţ „că deşi „onorabilul comitet permanent„ – a şters din bugetul comunelor micile „subvenţii în care se mărginea apariţia acestei foi, ea nu va înceta cât va figura Tipografia (care era şi ea scoasă la vânzare n.n.) în judeţ, iar de la 1 aprilie îşi va schimba caracterul din foaie oficială în ziar politic şi nu încetează a primi orice publicitate”: dări în antrepriză, vânzări, pripasuri, inserţii, reclame, denunţuri şi orişice… Anul editorial al foii începea la 16 aprilie şi se termina la 5 februarie. „Informatorul”, prima foaie oficială a judeţului Dorohoi, apărută în anii 1874 sau 1875 şi-a trăit viaţa până în 1910. Alt „Informatorul” reapare în perioada anilor 1932-1937.

*
„Din anul 1875 când apare „Informatorul”, prima foaie oficială a judeţului Dorohoi, şi până la 23 august 1944 au apărut în Dorohoi peste 60 de ziare şi reviste, unele cu o existenţă efemeră – în paginile cărora se reflectau evoluţia social-politică şi culturală a oraşului – spun Octav I. Guţic şi Gh. Grigoraş în Mic îndreptar turistic, Dorohoi, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982. Majoritatea publicaţiilor arătate ca număr, le-am identificat în coperte cartonate şi ordonate la Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi şi le-am menţionat în lucrarea de faţă, relevându-le parfumul pe care l-au dăruit dorohoienilor atunci, în tinereţea lor,dar, ca şi alţi căutători în astfel de foi, m-am lovit de veşnicul impediment despre care vorbeşte şi prof. univ. Tudor Opriş în valoroasa lui lucrare „Reviste literare ale elevilor 1834-1974” unde la pagina 151, spune: „Între cele două războaie mondiale printre cele peste 100 de titluri de reviste ale elevilor din şcolile primare, din care mai bine de 80% nu s-au păstrat, prezenţa lor fiind semnalată fie de reviste ale maturilor, fie de unele publicaţii şcolare ce aveau obiceiul să comunice pe ultima pagină sau pe copertă „lista revistelor primite la redacţie”. La „Bibliografie”, am completa noi. Regretabil este că publicaţii de după 1944, dar mai ales de după 1989, nu se mai păstrează ori nu se mai transmit, nu se 174

mai practică schimbul de publicaţii iar depozitarii rămân şi ei impasibili. În consecinţă, din indicele revistelor şi publicaţiilor cu caracter şcolar, identificate în cursul cercetărilor domniei sale – prof. Tudor Opriş – pentru întocmirea lucrării „Reviste literare”… am reţinut de la Dorohoi publicaţiile „Aripi tinere”, „Buletinul Societăţii culturale „Gh. Asachi”, „Luminiţa” – în acest fel procedând şi în alte cazuri, unde de regulă, în cartea de faţă, publicaţiile nu apar cu frontispiciul lor tipografic, cititorii mei rămânând cu posibilitatea de a continua investigaţiile în vederea identificării surselor originale, prin aceasta răspunzându-se şi îndemnurilor făcute în mass-media de cunoscutul profesor universitar I. Hangiu, valoros autor de lucrări de o asemenea natură.

* Informaţunile
„Au apărut la Iaşi în 1870, la Bucureşti în 1870, la 1889 (zilnic), 1906, la Botoşani în 1894, la Dorohoi – 1885”.
(Din Almanahul dicţionar al presei din România, Bucureşti, 1926).

* Informatorul Dorohoiului

Informatorul Dorohoiului, ziar săptămânal, independent, apare vinerea, de la 11 martie 1932, cu redacţia şi administraţia în str. Grigore Ghica nr. 1, Dorohoi, format 32x45 cm, în 2 pagini.

175

În „Cuvânt înainte” redacţia se declara a avea „un ziar apolitic care va judeca cu imparţialitate”, va răspândi „avânt, energie şi dragoste” pentru apărarea idealurilor de „adevăr şi dreptate”, pentru care „nu va cere nici o răsplată”, ci se va mulţumi „numai cu constatarea că glasul nu i-a răsunat în deşert, n-a rămas fără ecou”… Girant responsabil al ziarului: N. Segall; Tipografia: S. Weissmann, Dorohoi. În primul număr „Informatorul Dorohoiului” publica articolul „Problema Basarabiei” de Ion Ojog; S. Collin scria despre „Briand – Dezarmare”, iar la „Informaţiuni” despre faptul că „în cancelaria comunităţii se va ţine a doua licitaţie orală pentru arendarea terenului arabil de lângă cimitirul evreiesc”; că „s-a fixat preţul la azime pentru anul 1932”; că „lângă cimitirul israelit a încetat din viaţă o femeie Leia Losnei în etate de numai… 115 ani”; „la cinema Liceului rulează Trader Horn” etc. Numărul 2 apărea cu redacţia în strada Ştefan cel Mare nr. 37 şi avea înscris, sub frontispiciu, ca director pe Mircea Zăvoianu care semna şi editorialul: „Ţara şi partidele politice”. Cititorii erau asiguraţi că prezenţa lui M. Zăvoianu ca director al ziarului constituia „o chezăşie că ziarul nu se va abate de la ce şi-a propus iniţial, realizând o gazetă demnă şi bine scrisă”. Alături de Mircea Zăvoianu mai semnau în ziar: Ştefan Scrişoreanu, E.D., C. Provian, Eman Bucur, dr. Marcel Zorner, I. Isăceanu, A. Straia, C.A. Dan, Ali Ibraim, Fortunat Strowski, Liuba Dimitriu, G.D. Ranca, Nozneanu, Saliani, Eugen U., econ. dr. D. Furtună, Al. Bardier, M.I. Disescu ş.a. Publicaţia avea rubrici multe: politice, administrative, carnet literar, note critice, simple note, sfaturi medicale, agricole, informaţii din ţară şi din străinătate, din lumea sportului, scrisori deschise, cronici medicale, politice, juridice, interviuri (cu Tică Georgeoveanu, primarul oraşului Herţa), întâmplările săptămânii, foiletonul săptămânii (căsătoria temporară în Statele Unite de M. Fortunat Strowski) etc. Aflăm din zar că Ion Pilat a conferenţiat despre „Românii de peste Nistru” la manifestarea organizată de Liga Culturală şi 176

de Cercul de aviaţie de la Dorohoi, că Ion Pribeagul şi Kanner, cunoscuţi revuişti, îi vor înveseli pe dorohoieni cu „Bucureştii dansează”, super-revistă în 2 acte şi 32 tablouri, că „dl C.N. Iancu, directorul Şcolii normale „Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni îşi sărbătoreşte la 21 mai, de ziua onomasticei sale, şi împlinirea a 25 de ani de activitate în învăţământ”, că „tribunalul local a judecat pe escrocul Alex Turcu, care se recomanda drept „Mesia” şi l-a condamnat la 6 luni şi o zi închisoare, cu drept de apel”, că la Dorohoi „prostituţia şi-a înmulţit cuiburile”. La 31 decembrie 1932 ziarul scria în editorialul „Sfârşit de an”: „Până acum am avut o atitudine rezervată în ceea ce priveşte politica locală. De azi înainte, organul nostru, pus pe noi baze, va acorda o deosebită atenţie politicii locale”. Pe frontispiciu scria că ziarul apare „sub conducerea unui comitet, cu redacţia în strada I. Dimitriu nr. 21, „cu un tiraj dublat”. În acelaşi număr pr. dr. D. Furtună scrie despre Vasile Panculescu: „un om vrednic, o inimă românească” care „şi-a dat obştescul sfârşit, departe de aceste meleaguri, la Bucureşti, acum mai bine de două luni”… Numerele 121-123 din 18 septembrie 1937, anul VI de activitate, aveau înscris pe frontispiciu ca director pe George D. Râncă. Gazeta se declara, iarăşi, independentă.

* Însemnări
Însemnări, revistă de artă şi literatură, director I. Brăscăuceanu, redacţia şi administraţia Dorohoi, strada Gr. Ghica, apare în octombrie 1932; Tipărită la Tipografia „Şcoalelor” Dorohoi, format 15x23 cm. Nu o spune pe frontispiciu dar apărea lunar: numărul 13 din noiembrie 1933, singurul care a putut fi consultat, spune la rubrica „Mărunte” din pagina 17, nenumerotată: „numărul viitor din „Însemnări” apare la 20 decembrie 1933 şi va avea colaborarea mai multor scriitori”. 177

„Însemnări”numărul 13 are deasupra titlului fotografia lui Ion Ojoc, colaboratorul revistei şi autorul volumului „Pridvoare”, căruia i se oferă spaţiu şi pentru „Motiv vechi”: „Drumuri apuc/ Zorii se duc/ Zorii revin,/ Totu-i străin…/ Fund luminat/ Stelele bat/ În moarte'n larg/ Valuri se sparg,/ Să te poarte/ Peste moarte/ Caut cuvânt/ De vecinic cânt./ Stele răsar/ Pe visu-amar/ Visul nebun/ Stele apun”… Max Croitoru semnează „Unde-i muza craiului” în care, cu subtilitate îl învinovăţeşte pe M. Codreanu, distins de Academie cu marele premiu literar, că în sonetul „Siesta craiului tomnatic” din volumul „Turnul de fildeş”, s-ar fi inspirat din sonetul Le Banquet din ediţia cu care Raymond de la Tailhèdf începea, în 1923, publicarea operei complete a lui Jules Tellier, sonet publicat în Nouvelles Litteraires, înainte de publicarea în „Adevărul literar” a sonetului incriminat; tot Max Croitoru semnează: „Dl Ibrăileanu romancier” („Adela”, editura „Adevărul”), căruia, coincidenţă, i se face obiecţiunea, ca o nedumerire de cititor, că una din cugetările din volumul de aforisme „Privind viaţa” l-a dus cu gândul la Paul Valery, în care Log-Borké de Monsieur Teste i s-ar fi părut cunoscut, 178

punându-le faţă în faţă, pentru a demonstra gândurile… asemănătoare ale celor doi autori. Mai semnau în revistă: Săndel Grigorescu, prof. N.C. Enescu, I. Brăscăuceanu, I.T. Athanasiu, proză, iar la poezie R. Ştefan (Seară de toamnă) S. Pan (Chemarea morţii), Dem. Crăescu (epigrame). George D. Rânca îşi punea semnătura sub recenziile cărţilor „Condamnaţi la castitate” de Dragoş Protopopescu şi „Golia” (2 volume) de Ionel Teodoreanu. Rubrica „Bazar” găzduia informaţii despre: Calistrat Hogaş – un scriitor uitat”; o conferinţă despre Gala Galaction de poetul Ion Ojoc; apelul epigramistului Cincinat Pavelescu pentru sprijinirea revistei „Braşovul literar şi artistic” al cărui director era; despre premiul şi concursul literar organizat de revista „Însemnări”. Se mai făceau trimiteri la volumul de amintiri „Altădată” al colaboratorului revistei „Însemnări” – Artur Gorovei, despre uitatul poet moldovean Artur Stavri; despre „România literară”, revistă de informaţii şi critică literară, care apărea sub direcţiunea lui Liviu Rebreanu, dar redactată numai de poetul Camil Baltazar şi că, drept un fenomen politic, „începând cu acest număr, „Însemnări” va publica, din când în când, şi articole cu caracter politic de la noi şi din aiurea”. Incitantă era însemnarea despre Societatea „Prietenii cărţii”: „E o iniţiativă binevenită, care trebuie încurajată. „…Prietenii cărţii” are nevoie de mulţi oameni. Membrii societăţii au o singură obligaţie. Iat-o: „e prieten al cărţii tot omul care îşi ia obligaţia să cumpere cel puţin o carte românească pe lună. Acum când cartea nu mai este citită, când gustul cititorilor este pervertit de literatura senzaţională şi erotică, care aţâţă simţurile, trebuie să vie o contraofensivă. Şi a venit. …cetitorul de mâine trebuie pregătit. Trebuie să i se înfiltreze gustul pentru citit şi dragostea pentru carte. Pentru cartea românească, în special”.

*

179

Anterior numărului 13/1933 „Însemnări” a purtat titlul de „Fulgerul” care provenea din revista „Glasul singurătăţii” apărut la Dorohoi la 17 mai 1931.

*
„Însemnări”, revista noastră dorohoiană, e pe cale de a reînvia. Se va strânge în jurul ei un grup de energii entuziaste, cultivate, talentate şi pline de avânt, care vor putea înfăptui multe. Noi îi urăm succes”.
(Din „Informatorul Dorohoiului” nr. 121-123/18 septembrie 1937, Rubrica „Carnet literar” de G.D. Râncă).

*
„Însemnări” au apărut până la 20 aprilie 1936. Se pare că a apărut şi în perioada 1 octombrie 1942 – ianuarie 1944.

Isbânda

Isbânda, gazeta partidului lupist din Dorohoiu, săptămânal, cu redacţia şi administraţia în str. Ghica Vodă nr. 25 Dorohoi, la 2 octombrie 1930 era la al 7-lea număr de la apariţie, în două pagini, format 30x46 cm. Girant responsabil al ziarului. Emanoil Zăhăreanu; Tipografia „D. Segal – Dorohoi”. Dr. N. Lupu semna articolele „O altă istorie cu tâlc” şi „Zile negre” (din timpul guvernării liberale n.n.), iar Mircea Zăvoianu „Schimbarea la faţă”; „Majestatea Sa – salvatorul ţării!” 180

Mai semnau: dr. Marcel Zerner, dr. Păcurariu, Matei Zaharescu, Mihail Buzoianu, C.A. Donescu, Ion M. Negreanu. Era destinat mai ales propagandei electorale. De aceea se referea la: Întrunirile partidului lupist; noul Congres judeţean de la Dorohoi la care va lua parte şi dr. N. Lupu; adeziuni recente la partidul dlui N. Lupu; semnul partidului lupist din România etc.

* Liberalul
Liberalul, ziar al Partidului Naţional-Liberal din Dorohoi, apare în fiecare duminică începând de la jumătatea lunii ianuarie 1923. Girant responsabil: M. Săvescu, la Atelierele Tipografice I.L. Bercovici şi fiu – Dorohoi, format 28x40 cm.

În afara articolelor de politică liberală au apărut şi materiale cu titluri mai generale: „Democratism sau antisemitism”, „Să ne cunoaştem vecinii”, „Constituţia ţării”, „Un nou aşezământ de cultură – Seminarul Moldovei de Sus”, „O iniţiativă – înălţarea unui monument eroilor neamului”, „Scumpirea traiului”, „Lumina satelor”, „Împărţirea titlurilor de 181

proprietate”, „Ateneul român de la Dorohoi”, „George Enescu la Dorohoi”, dar şi materiale pe teme agricole: „Cronica agricolă”, „Problema zootehniei în judeţul Dorohoi”, „Cultura cerealelor de primăvară”, „Încurajarea culturii grâului” etc. Apăreau şi articole de atitudine politică: „Rău voitorii ţării”. Uneori, printre aceştia, erau vizate chiar ziarele şi conducătorii acestora, de altă orientare ideologică. Cu ziarul „Solia” disputa era aproape zilnică în proză ori în versuri. „Mişcarea la Dorohoi: Turnătorii de firme” era titlul care sub semnătura lui Em. Costescu, chiar din primul număr, acuza pe cei de la „Solia”: „În primul an al apariţiei ei – 1912 „Solia” era „organul partidului naţionalist” antisemit din judeţul Dorohoi; În anul 1918-1919 „Solia” este „organul naţionaliştilor democraţi şi al Ligii poporului de sub preşedinţia Generalului Averescu; În anul 1919-1920 „Solia” este „organul naţionaliştilor democraţi şi al partidului ţărănist”; În anul 1920-1921 „Solia” este şi „organ al partidului naţionalist democrat şi ţărănist” şi organ al Federaţiei democraţiei social-naţionale”; În 1922 „Solia” nu mai este „organ”, ci este „Solia partidului naţionalist-ţărănist”. …Până în prezent doar numai cinci firme. Nu-i putem dori decât multe înainte”… În numărul 4 din 1 februarie 1923 „Liberalul” cu subtitlul „La pârleaz” publica: - „Ce-o fi oare cu „Solia” De înjură cu venin? Îl întreabă moş Chitac Pe cumătrul Strahotin. - Apoi de… cumetre Gheorghe, Dumneata nu ştii zicala? „Când s-apropie de moarte Omu-ncepe poticneala!” 182

„Ilegalitatea mărturisită” notează „Liberalul” despre un articol din „Solia” în care N. Buţureanu, directorul ei, se angaja „să ducă lupta tot atât de cinstit şi tot atât de bărbăteşte, ca întotdeauna”, iar în altă pagină, din acelaşi număr, alt articol: „Solia şi aţâţările antisemite”. La rubrica „Câte-o linguriţă” câteva versuri erau destinate şi „Simpatiei – Gazeta Dorohoiului”: „În progresismul tău… gazetă E un nou sens neînţeles Îţi tot anunţi programu-ntruna Fără să vezi că-i un regres”. Rubrica „Cutia cu scrisori” găzduia pamfletul „Omul obraznic” de Petre M. Cârlan – Dorohoi, adresat lui Gheorghe Pribeagu, redactor la „Solia”. Apoi încă „câte-o linguriţă” – Şefului Naţiei dl N. Buţureanu care a cerut Senatului să se lase liber exportul de ouă în străinătate: „Cu exportul tău de ouă Ai pus grevă -ntre găini… Toate-ar vrea să plece acuma Să se ouă la străini!” Şi alta, aceluiaşi, în numărul 8/1 martie 1923: „La Senat suflându-ţi Trufin: „Ouă pentru partizan” Ai cerut liber exportul Şi-un permis lui Berejan!” În acelaşi număr de ziar „Stihuri pentru doctor Alecu Sandovici – preot Broscăuţi: Dac-ar fi „Solia” – obşte/ Şi Alecu preşedinte,/ Buţureanu – ar fi ministru,/ Berejan un sfânt părinte/ „Ş-atunci ar fi ş-o schimbare:/ Berejan „călugăr”-it/ Lui Alecu i-ar citi/ Rugăciuni de liniştit!” La 22 martie 1923, în numărul 11: „Din Bucureşti” lui Gheorghe Pribeagu ce scrie în „Solia”: „Vintilă stă posomorât 183

şi-şi „pipăie subsolul”…; „La subsolul lui Vintilă/ Ce te-arunci aşa grăbit…?/ Nu de alta… dar ni-i milă/ Să nu ieşi de tot turtit!”… „Câte-o linguriţă” şi sub-şefului naţiei Gh. Călugăru zis şi Berejan: „Am crezut că eşti călugăr/ Dar te văd călugărit/ Într-un balamuc, sărmane/, Nu la schit!” În numărul 12 din 29 martie 1923 „Liberalul, expedia: „Telegramă! Lui Gh. Pribeagu – „Solia” Dorohoi: „Trimăt matale cu mult drag/ Răvaş scris cu grăbire:/ Te ştiu că eşti şi-acum pribeag/ Şi făr' de ocrotire!/ Făcut chiroşte o tava/ Şi borş vreo două oale,/ Fripturi, cârnaţi… şi câteva/ Plăcinte-n brâu cu poale;/Te-aştept şi cu un vin domnesc,/ Cărunt, aprins şi tras prin ciur/ Când cazi, vesteşte… iscălesc:/ Bucătăreasa lui Bürbür”. În numărul 13/8 aprilie 1923, senatorului I. Trufin, naţionalist-ţărănist şi partizan al domnului N. Buţureanu, care la Bucureşti „a spus-o – nu poate s-o mai dea-napoi – că partidul naţional liberal „a fost pentru expropriere” iar la Dorohoi spunea că liberalii – „oameni buni” – vă vor lua pământurilenapoi, căci au fost contra exproprierii”, îi dedica „Câte-o linguriţă” pentru că… a izbutit să „încălzească Senatul”: „Fiindcă-ai încălzit Senatul Ne-ai făcut o bună probă Căci… te vom năimi la iarnă Să te-avem prin casă… sobă!” La 19 aprilie „Câte-o linguriţă” – tuturor naţionaliştilor – ţărănişti: „Linguriţa mi-i prea mică Să vă satur cum vreţi voi, Deci mi-am comandat să-mi vie Un ciubăr ş-un linguroi”… După o săptămână, la 26 aprilie, „Câte-o linguriţă”: Naţionaliştii au hotărât în urma propunerii dlui P. Panaitescu – Săveni, să nu se mai numească nici unul din ei Gheorghe. „Solia” – „Un triumvirat politic”: (aluzie la cei trei directori de la „Solia”: N. Buţureanu, P. Irimescu şi Ion Zelea Codreanu n.n.): 184

„Degeaba vă trudiţi cu capul Căci vă lipseşte câte-o spiţă De nu vă cheamă pe toţi Gheorghe În schimb sunteţi cu toţii… Ghiţă!” Iar pentru varietate în abordarea subiectelor, la 3 mai „Câte-o linguriţă”, pentru că „umblă vorba că magilor din partidul averescan le răsare gazeta „Steaua”: „Legalitatea, „munca”, „cinstea”, Şi-au strâns bejenia să plece De Sfântu' Gheorghe-n altă ţară… Căci… faima voastră le întrece”… La 10 mai „Liberalul” revine la „Naţionaliştii şefului naţiei dl N. Buţureanu care scriu la „Solia” nu numai cu capul dar şi cu ceafa (!): „Drumul robilor se-ntoarce/ Când zorile-i trec pe punte,/ De când „craiul” creşte lună,/ S-a-ntors şi ceafa-n frunte”. În numărul 20/5 iunie 1923 „Dl M.V. de la „Solia” s-a transformat în „M. Pinson”: „la „Solia” sunt prefaceri/ „Mimi V” e-acum „M. Pinson,/ Nu-i mirare… peste-o lună/ „M. Pinson” va fi… Pensulă!”. Şi, în acelaşi număr, o epigramă: Unuia care nu-şi găseşte „Steaua”: „Tu rămâi la toate rece”… Înţeleg … la cele slute, Dar e greu la domnişoare Şi frumoase şi avute!” Când lipseşte solidaritatea de breaslă: la 15 iunie, „Obrajii „Poetului Naţiei” Gh. Pribeagu de la „Solia” au fost sărutaţi de palmele unui student: „Cu studenţii nu-i de joacă Dacă vrei să ai măsele, E de ajuns un vers pribeag Ca să vezi chiar ziua stele!” La 10 zile după, la 25 iunie, din nou la „Şefia Naţiei” dl Nec. Buţureanu, care propune „subşefilor” prin „Solia” greva fumătorilor”: 185

„Găinile le-ai pus în grevă, Ştii cu „exportul”… n-o mai spun, Acum şi pe cocoşi voieşti Să-i pui la greva de tutun!?” În acelaşi număr, semnat pentru conformitate, Lt. col. Angelescu, o epigramă cu explicaţia: „Steaua poporului trimite dlui C. Argentoianu mulţumiri pentru scrisoarea ce le-a trimis: „Cum primirăm slova Cu felicitări, Cu toţii vă trimitem Multe… sărutări”… În „Liberalul” din 15 iunie 1923, Un Hotinean referinduse la şcoală, politică şi naţiune, scria următoarele despre judeţul Hotin: „…Deşi judeţul cel mai bogat în amintiri istorice, fiind vatra Moldovei în care au fost primele aşezări moldoveneşti ale strămoşilor noştri în drumul lor dinspre Maramureş cu Marea Neagră, având şi o populaţie etnică de aproximativ 75% moldoveni, indiferent ce zic atâţia interesaţi, aşa este înstrăinat acest judeţ, că, moldovenii noştri ţinuţi în apăsare şi incultură, nu numai că nu au conştiinţa naţională a existenţei şi a drepturilor dar, în lupta noastră pentru unificarea sufletească, cei mai puternici duşmani îi întâlnim tocmai în fraţii noştri moldoveni, fie în calitate de rusificaţi, fie în calitate de agenţi interesaţi ai ruşilor – căci aceştia din urmă deocamdată nu ies la luptă în numele ideii naţionale ruseşti, ci îşi fac interesele prin moldovenii băgaţi înainte ca să lupte cu noi”… Despre Rădăuţi, preot econ. C. Ciocoiu scrie în „Contribuţii la istoricul judeţului Dorohoi” din „Liberalul” din 25 iulie 1923: „…Rădăuţi numirea satului, după tradiţie, vine de la localitatea numită din vechime: Rădiul – Uţei, unde se afla şi sat al cărui nume nu se mai cunoaşte astăzi. Târgul s-a înfiinţat de fostul proprietar, marele logofăt şi cavaler Costachi Sandu Sturza, pe lângă ratoşul ce era făcut de părintele său la 1771, în drumul ce vine de la Ştefăneşti, pe malul Prutului şi trece către 186

Lipcani spre Hotin. Drumul de la Ştefăneşti la Rădăuţi s-a numit din vechime – Calea Hotinului. C. Sandu Sturza a scos hrisovul de la Mihail Gr. Sturza Vodă (1834-1849) pentru recunoaşterea târgului, la 14 mai 1845. Înmulţindu-se târgoveţii, s-a format actul de învoială, legalizat sub nr. 182, stabilindu-se drepturile şi datoriile dintre ambele părţi, hotărându-se Bezmanul. Proprietatea moşiei este astăzi a erezilor defunctului Nicu V. Pillat, cumpărată de la Iorgu C. Sturza, fiul defunctului logofăt şi cavaler C. Sandu Sturza, bătrânii împroprietăriţi după legea din 1864 cu 309/35 ha iar proprietatea 1732/96 ha câmp. Rădăuţi la 1832 avea o populaţie evreiască de 48 capi de familie. Târguşorul Rădăuţi, situat pe ridicătură, în şesul Prutului, nu departe de râu, cuprinde o suprafaţă de 26 ari, iar imaşul din jurul târgului 138 ha. În centrul târgului se află strada principală cu dughene pe o latură şi alta a şoselei, locuite de români şi evrei. Mahalalele ocupate numai de creştini, cu livezi şi grădini. Pe lângă reşedinţa primăriei, se mai află sediul unei companii de dorobanţi, cu o cazarmă, biroul vamal al trecătoarei la Lipcani, în Basarabia, astăzi cu unirea ţărilor române desfiinţat. Birou telegrafic poştal, localitate fostă reşedinţă de subprefectură. O biserică de lemn de bârne, tencuită şi văruită, în satul Rădăuţi, la cimitir, arată vechimea din timpuri necunoscute. Icoane vechi în pridvor, cu litere slavone. Catedrala Rădăuţiului, Sf. Nicolae, zidită pe temelie de piatră, de fraţii Ion şi George Pillat, are inscripţia: „Două mlădiţe cu rădăcinile lor înfipte adânc în acest mormânt cresc deasupra, îl umbresc şi nu-l vor uita niciodată: Ioan şi Gheorghe fiii tatălui şi mamei lor Necolai şi Agripina Pillat 1884 August”. Ioan Pillat are moşiile Rădăuţi şi Miorcanii (zişi Hudeştii mici) şi Gheorghe Pillat – Hăneştii. Înăuntrul bisericii la un mormânt cu grilaj de fier, se citeşte pe piatră: „Aici odihneşte Neculai Pillat, în etate de 54 ani, mort la 1882, şi soţia sa Agripina (Botoşani), în etate de 38 ani, moartă în 1872”. Catapeteasma este sculptată şi tapisată cu ramuri. Interiorul bisericii cuprinde o singură întindere fără pridvor, având ca far deasupra la intrare, sub turnul ridicat la centrul bisericii de lemn de stejar, stranele încheiate una de alta, 187

deosebită fiind strana Arhierească. Cimitirul plantat cu alee. Clopotniţa de zid, la intrare în cimitir are la o parte o cameră şi sus clopote. Stilul bisericii şi al clopotniţei e occidental. În ce priveşte familia Pillat, aflăm pe la 1694 pe Const. Paharnic la Huşi, rânduit de domnie asupra viilor. La 1696 el vinde Episcopului de Huşi Varlam părţile ce avea la moşiile Buneşti şi Căbiceşti. Între anii 1701-1704 găsim pe setrarul Pillat cu comisul Gheorghiţă şi banul Macri, fugiţi în Polonia, spre a scăpa de condamnare, căci conspirase contra lui Constantin Duca Vodă (Cronica Huşilor de Melchisedec p. 37 şi 155 şi Letopiseţ tom 2)”… „Liberalul” din 28 august 1923 anunţă că „primul nostru redactor şi personalul administrativ luând vacanţă, suspendăm apariţia „Liberalului” pe o lună de zile – primul număr după vacanţă va fi cel din 5 octombrie”.

*
„Liberalul”, gazeta Partidului Naţional din Dorohoi, director avocat Ioan D. Capră, reapare la 25 februarie 1924 „cu aceleaşi gânduri şi cu aceeaşi grijă pentru bunăstarea şi luminarea poporului”, în condiţiile în care în Dorohoi activau: Partidul Poporului condus de I. Anghelescu, fostul prefect şi omul… generalului Averescu; Partidul Naţionalist – Democrat, Partidul Naţional – care se mărgineşte la câţiva membri din oraşul Dorohoi; Partidul Conservator-Progresist care supravieţuieşte mulţumită câtorva luptători credincioşi şi Partidul Naţional Liberal care desfăşoară o muncă continuă”… Referindu-se la „Câmpul politic” ziarul din 5 martie 1924 făcea o privire asupra gazetelor politice care apăreau la Dorohoi: „Solia”, Partidului Naţionalist-democrat – ar spune dl N. Iorga -, a Partidului Naţionalist – Ţărănist ne-o spun dnii Buţureanu şi Berijan; „Gazeta Dorohoiului” un ziar al Partidului Conservator - Progresist, sau mai pe şleau al dlui Marghiloman, sub direcţia lui N. Stoianovici; „Steaua Poporului” - gazeta de ieri a Partidului Popular, a tătucăi Averescu, şi gazda de azi a duşmanilor tătucăi, dar cu chipul şi steaua generalului pe fruntea ziarului pentru că colonelul Anghelescu a uitat să le scoată; „Biruinţa” a soldaţilor din trupa rămasă credincioasă 188

Generalului Averescu, fără a vorbi nimic despre nevoile localităţii”. „Liberalul„ din 26 aprilie 1924 spunea că învăţatul profesor al Iaşului Gh. Ghibănescu a predat primăriei oraşului Dorohoi cartea privitoare la trecutul istoric al Dorohoiului. „Cartea dlui Gh. Ghibănescu ne arată începuturile târgului care cad înainte de descălecatul Moldovei întrucât şi la Dorohoi, ca şi în alte multe târguri de la noi din ţară, viaţa s-a legat cu mult înainte de venirea descălecatului Bogdan. Ea ne mai învaţă înţelesul cuvântului Dorohoi, că a fost vornicie în târgul nostru şi tot ce priveşte aşezarea din trecut a Dorohoiului”. Redacţia publica scrisoarea autorului cărţii adresată primarului oraşului – dlui G.G. Tomazin: „…De la studiul arheologic al lui Odobescu, care a legat activitatea lui de arheolog prin studierea a două judeţe de la un capăt la altul al ţării: Romanaţi şi Dorohoiul, mai mulţi alţii am cercetat trecutul Dorohoiului, atât locali cât şi străini. V.A. Ureche avea îndeaproape dragoste de oraşul Dvoastră. Gh. Burghelea şi-a legat şi el numele de o activitate culturală care cinsteşte şi persoane şi oraşul Dorohoi. Pr. Ciocoiu a dat la iveală frumoase cercetări asupra judeţului şi timpului dumnealui, iar părintele Furtună este un emul al multor cercetări, ce s-au inspirat de la comorile sufleteşti ale poporului. Pr. Dubău este un pasionat scotocitor al trecutului din partea de nord a judeţului şi el ne duce cu mintea la Filipescu Dubău, autorul Dicţionarului Geografic al judeţului Dorohoi, realizat sub egida „Societăţii geografice române”, fondată la 15 iunie 1875 şi edita o publicaţie „Buletinul”, cu „Supliment” în care se publicau şi organizau concursuri pentru realizarea Dicţionarelor geografice ale judeţelor ţării. …Târg de vamă în partea de sus a Moldovei, în drumul spre Hotin şi Cameniţa – Podoliei, în pragul secolului al XVlea, Ştefan Vodă cel Mare leagă viaţa acestui târg de mânăstirea zidită de el către sfârşitul acestui veac. Din secolul XVI – XVIII, toată viaţa politică şi administrativă a ţării de sus a fost legată de oraşul Dorohoi, centru de viaţă al vornicilor mari din Ţara de sus. 189

Răşluirile de teritorii suferite de Ţara Moldovei în secolele 18-19 prin răpirea Bucovinei şi luarea Basarabiei au produs răni adânci în corpul judeţului Dorohoi. Fruntariile sale au suferit schimbări mari spre apus, nord şi sud. Întregirea Moldovei în hotarele sale cele vechi ale lui Ştefan Vodă cel Mare a dat prilej Dorohoiului să-şi recapete vechea sa splendoare şi să slujească ca punct de legătură între moldovenii înstrăinaţi din raiaua Hotinului şi între cei din Cordun… …Dorohoiul este menit să devină centru de radiere a noi energii de neam în partea cea mai expusă a ţării şi neamului nostru”… Autor şi al publicaţiilor istorice „Surete şi izvoade” – vol. XII Dorohoiul”, Iaşi 1923; vol. XIV „Şendriceni”, Dorohoi, Huşi 1925; vol. XXIII „Başoteştii şi Pomârla”, Iaşi 1929, în revista istorică „Teodor Codrescu”. Gheorghe Ghibănescu comenta: în volumul XII (Dorohoiul) mi-am explicat Cobâlele şi urzirea Târgului Dorohoi, ca un şleah mare încă din secolul al XIII-lea al comerţului, în „special de cai şi iepe spre Kameniţa Podoliei”.

Gh. Ghibănescu, profesor onorariu, Membru corespondent al Academiei Române

190

Sub nume de Cobâla se întâlnesc în Moldova 3 regiuni deosebite: la nord – o Cobâlă la Dorohoi, la răsărit – o Cobâlă la Nistru, la apus – o Cobâlă la Bacău. Cea de la Bacău constituia studiul dl Cezar Uncescu cu titlul „Regiunea Cobâlelor de la Bacău” recenzată în revista „Teodor Codrescu” nr. 5/1935, la care prof. Gh. Ghibănescu făcea observaţia: „Nu prezenţa veche a slavilor şi a cumanilor ne explică Cobâlele din Moldova, ci relaţiunile comerciale ale Moldovei vechi încă din secolul XIII cu vecinii de la apus – ungurii; cu cei de la nord – polonii, cu cei de la răsărit – ucrainienii. Proprietatea mare la noi a dezvoltat atunci creşterea cailor, în special, şi a iepelor, marfă celebră de export moldovenesc, şi numele de cobâle a păstrat nume de vechi stări economice ale Moldovei, mărite cu Ţara de Jos după 1392”…

*
De la 25 iulie 1923 (anul III de apariţie) „Liberalul” avea formatul mai mare: 32x47 cm.

*
„Liberalul”, ziarul dorohoian al partidului liberal, a reapărut, spune ziarul „Biruinţa” din 30 martie 1924: „Cu toate că apără alte idei decât ale noastre, nu putem să nu salutăm cu plăcere reînvierea acestei gazete care poate fi în presa locală un organ preţios de propagandă-culturală. Indiferent de la cine ar porni, ne închinăm în faţa tuturor sforţărilor de a răspândi în popor scrisul şi graiul românesc”.

* Licăriri
Licăriri, revista Societăţii culturale „Gh. Asachi”, de pe lângă Liceul „Gr. Ghica V.V., apare lunar, sub îngrijirea Comitetului societăţii.

191

Revista şcolară „Licăriri” publică următoarele în cuvântul de început, sub semnătura C. Dumitraş, directorul Liceului „Gr. Ghica V.V.” Dorohoi: „De câţiva ani, sub îndrumarea corpului profesoral al Liceului „Gr. Ghica V.V.”, şcolărimea noastră a apucat pe adevăratul şi luminatul făgaş al culturii. Încă de la începutul acestui an şcolar (1931-1932) elevii s-au constituit într-o Societate culturală cu numele marelui cărturar român Gh. Asachi. Activitatea acestei societăţi şi scopul urmărit sunt arătate în „Buletinul” apărut în ziua de 20 decembrie 1931. În expunerea programului, comitetul ales de elevi îşi propune să scoată o revistă care să îndemne tineretul şcolar la dezbaterea problemelor culturale, folosindu-se de îndrumarea pe care profesorii o dau în timpul orelor de şcoală. Revista „Licăriri” apare astfel modestă, cum o arată şi numele, dar plină de elanul tinereţii şi dornică de a vibra puternic coardele sufleteşti ale elevilor noştri, spre a-i urca cu mintea către piscurile înalte ale gândirii şi simţirii omeneşti, 192

acolo unde, prin negura anilor ce-o ascund, ei vor întrezări rara şi falnica floare a adevărului, frumosului şi binelui. Revista urmăreşte să atragă tineretul de intelectuali în formare, să le aprindă în suflete dorul de a şti cât mai mult şi mai exact. Să licărească în sufletele tinerilor entuziaşti dragostea pentru literatură, ştiinţă şi artă, şi la urmă lumină puternică se va face. Spre atâta numai năzuieşte revista „Licăriri”. Acelaşi text, aproape în întregime, a fost publicat în ziarul „Vestitorul” din Dorohoi, nr. 127-128/10 ianuarie 1932 de acelaşi autor: C. Dumitraş.

*
Licăriri apare la 15 ianuarie 1932. În paginile ei au semnat proză M. Tomaziu, E. Ungureanu, A. Pavlovici, C. Calistru, iar versuri G. Lazăr, S. Moscovici, Şt. Romulus, N. Munteanu ş.a. Întâlnim în revista liceului „Gr. Ghica” din Dorohoi şi cronici literare şi ştiinţifice, referiri pertinente la conferinţele ţinute în sala de teatru a liceului, dar şi la filmele rulate pe ecranele cinematografelor din oraş. Nu lipseau cuvintele încrucişate, jocurile de agerime, enigmistica, nelipsita şi mereu necesara poştă a redacţiei. La succesul publicaţiei au fost nelipsiţi profesorii N.C. Enescu, C. Dumitraş şi I. Colban care îi dădeau ţinută, interes şi varietate. Ultimul număr, se pare, a apărut în 1943 când greutăţile războiului au pus capătul şi acestei generoase activităţi. În josul primei pagini se publicau date despre Gheorghe Asachi, născut la Herţa, în judeţul Dorohoi, la 1 martie 1788, fiul lui Lazăr Asachievici şi a Elenei Ardeleanu.

Liga culturală
Liga culturală, revistă, apare în 1912.

*
193

Lumina
Lumina, ziar local, aparţinea dlor Eugéne Uhrybowschi şi Anton Popescu. Apărea în aprilie 1913 şi îl scriau iniţiatorii lui, fără să iscălească. Îl expediau cititorilor în judeţ (a se vedea „O lămurire pentru cititorii noştri” de Neculai I. Buţureanu, fost inspector comunal şi administrator de plasă, fost inspector agricol al judeţului Dorohoi, în ziarul „Solia” din 23 mai 1913). În ziarul Lumina Anton Popescu, institutor şi revizor şcolar, a publicat o suită de articole legate de practica sa de pedagog şi apărător al intereselor ţărănimii şi muncitorimii.

* Lumina conştiinţei
Lumina conştiinţei, ziar local, apărea în Dorohoi în anul 1908.

* Luminiţa
Luminiţa, revistă a Liceului nr.2 Dorohoi. Apare în anul 1970.

*
Lumina de la Şendriceni Lumina de la Şendriceni, carte de memorialistică, a XIIa, aparţine profesorului Mihai Munteanu, absolvent al Şcolii normale de la Şendriceni, căreia, şi de data aceasta îi ridică un monument, în amintirea celor peste 1000 de învăţători, formaţi la această catedrală. Carte de memorialistică dar şi ceva între antologie şi almanah, dăruită cititorilor pentru ca… fiecare să aleagă ce-i pofteşte inima, zice autorul. Pe drept cuvânt, însemnări precum cele dedicate patronului Şcolii normale de la Şendriceni, C.N. Iancu, rândurile despre „Frângurele” – revista elevilor şcolii, informaţiile despre cum s-a lucrat pentru realizarea monografiei 194

şcolii, dar mai ales paginile „O călătorie de la Cordăreni la Iaşi”, „Şendriceni - 2004”, sunt marea reuşită a volumului, pe care le alătur altor reuşite din „Anexe” – De Înviere la Şendriceni, Opsăţ Pascal, Harbujii lui Cănănău, aparţinând lui Grigore Davideanu.

Coperta cărţii

Recurs la memorie – selecţiuni din Jurnalul de la Şendriceni: 1945-1950 – puteau fi evitate sau mai sever şlefuite, în sensul eliminării inadvertenţelor care apar între însemnările intime, din anii de şcoală, şi cele publice, de mai târziu, făcute în ziarul „Lupta noastră”. Puse faţă în faţă, referirile la aceleaşi evenimente („7 noiembrie”, „1 mai”, „ostaşul sovietic”, „prietenia românosovietică” şi „metodele de muncă sovietice aplicate la noi în 195

ţară”, „aniversarea revoluţiei ruse din 1917”, „ziua de 10 mai vis a vis de „30 decembrie” ”) dau impresia că unele din selecţiile din Jurnalul elevului Mihai Munteanu sunt postdatate şi aduse în faţă pentru a crea o anumită impresie, favorabilă momentelor actuale. Spunem aceasta şi pentru că la promisele însemnări zilnice din perioada 1968-2004, care urmează să vină, autorul să facă a ne scuti de asemenea inconveniente care, în primul rând, ştirbesc opera sa sub raportul autenticităţii.

* Lumina Poporului

Lumina Poporului, foaie pentru popor, sub îngrijirea comitetului Societăţii Culturale „Tinerimea” Mihăileni; redacţia şi administraţia Mihăileni, judeţul Dorohoi; apare lunar din luna iunie 1928; Tipografia Lenţer Carl, Siret; format 31x46 cm, în două pagini, cu un caracter pur cultural. Singurul număr (2) consultat cuprinde: lucrări literare în proză – „Toporul şi pădurea” de Mihail Gr. Constantinescu, „Jurământul” şi „De-ale poporului: Traiul ibovnicului” de D.N. Puiu – Maghera, „La puşcărie” de Filimon Rusu, „Petreceri cu păcate” de Gh. Amancei – învăţător Turda, „Datoria mamei” de N. Mateescu, institutor şi folclorist. Se publicau şi versuri: „Cântece bătrâneşti” din „Colecţia econ. D. Furtună” din care redăm doar o parte: „Frunză verde 196

clocotici/ Plin e codrul de voinici,/ La tot fagul câte cinci,/ Iar la fagul din cărare/ Cinci mândruţe-mi stau în cale”. „Chiuituri” de Filimon Rusu, dintre care, doar una: „Frunză verde strigoaie/ Cresc fetele fără ploaie… „Astă vară sugeau ţâţă/ Ş-amu-i dau dădii guriţă”. „Cântecul crâşmei” era necesar de ştiut pentru lumea satelor ca şi astăzi: „Bătute-ar pustia crâşmă, cum bagi tu urgia-n sat, Zăpăceşti de cap şi-ntuneci pe cine l-ai căpătat. Din om bun şi chiar cuminte, tu îl schimbi în câine turbat, De 'njură chiar şi pe tată-l, îndată ce s-a îmbătat. Tu eşti casa relelor Şi mama nevoilor. Tu bagi în sat sărăcie Şi pe lume-n puşcărie. Cine însă-i om cuminte şi pe tine te-nconjoară, Punga nu şi-o risipeşte, sufletul nu şi-l omoară, Fericirea el o simte nu pe sub ai tăi pereţi, Ci ca gospodar cuminte, îngrijind ai săi băieţi. …Gândiţi-vă dar cu toţii, voi români ce-mi sunteţi fraţi; Şi de daţi de-o crâşmă-n cale, pe departe-o –nconjuraţi. Fiţi stăpâni pe capul vostru şi pe-a voastră avuţie; Crâşma e focar de rele, ce te bagă-n puşcărie”.
Elisei Dărăbăreanu

*
„Lumina poporului, foaie editată de Societatea „Tinerimea” din Mihăileni – Dorohoi „care din lipsă de mijloace băneşti şi-a încheiat de timpuriu apariţia” (Moldova Literară nr. 5-6/1929). Moldova Literară nr. 5-6/1929 înştiinţa: „Cu începere din luna iulie 1929 va reapare „Lumina poporului” şi… în curând va apare în oraşul Dorohoi revista „Contribuţii”, literatură, artă, ştiinţă”.

*

197

Lupta noastră

Lupta noastră, organ al Comitetului judeţean P.M.R. şi al Comitetului provizoriu judeţean Dorohoi, apărea la 30 decembrie 1949, cu deviza „Proletari din toate ţările uniţi-vă”, iar deasupra acestei lozinci: „Trăiască cea de a doua aniversare a Republicii Populare Române!” şi avea următorul citat în chenar: „Lupta pentru apărarea patriei se confundă cu lupta pentru apărarea libertăţilor cucerite de popor, cu lupta pentru construirea socialismului” – Gh. Gheorghiu-Dej, secretar general al C.C. al P.M.R. În „Cuvânt înainte”, Lupta noastră spunea că este „un instrument al operei de construire socialistă” care „va arăta cum o înfăptuiesc oamenii muncii la ziarul partidului”, că „nu va cruţa nici o clipă pe duşmanii de clasă” şi „îşi va îndeplini sarcinile pe care i le trasează partidul”. Victor Varasciuc semna editorialul „Doi ani de la proclamarea Republicii Populare Române”, iar Francisc Szitkay „Să urmăm drumul glorios al presei sovietice”. Ziarul avea formatul 40x58 cm până la 29 aprilie 1950, când ia formatul 43x61 cm, iar de la 22 aprilie 1951 – formatul 31x45 cm. Redacţia şi administraţia, Dorohoi, str. I.C. Frimu nr. 65; tiparul la Tipografia „Şcoalelor” Dorohoi, str. Ion Păun nr. 4. Apărea săptămânal, sâmbăta. 198

Lupta noastră era confuză în ce priveşte apartenenţa. Ziarul cu numărul 36 din 2 septembrie 1950 era „organ al Comitetului judeţean PMR şi al Comitetului provizoriu judeţean Dorohoi; numărul următor, urmare a apariţiei proiectului de lege cu privire la raionarea teritoriului, apărea ca „organ al Comitetului raional PMR şi al Comitetului provizoriu al sfatului popular raional Dorohoi”, pentru ca numărul 38 din 16 septembrie 1950 să aibă alt subtitlu: organ al Comitetului raional al PMR şi al Comitetului provizoriu raional. Însuşi Victor Varasciuc, preşedintele Comitetului provizoriu al sfatului popular regional Botoşani era prezentat cu titlul: membru al biroului comitetului regional de partid şi preşedinte al comitetului provizoriu regional Botoşani. De abia începând cu numărul 51, după alegerile din 3 decembrie 1950, ziarul „Lupta noastră” avea să-şi înscrie pe frontispiciu titlul corect: organ al Comitetului raional PMR Dorohoi şi al sfatului popular raional.

La „Un an de la apariţia ziarului nostru”, „Lupta noastră”, organ al Comitetului raional PMR Dorohoi şi al Sfatului popular raional, ca „Izvor al forţei presei de partid” şi purtător al „titlului măreţ de armă ascuţită a partidului” îşi propunea să „stea ferm pe poziţii de critică şi combativitate principială, folosind cu şi mai mare curaj arma criticii şi autocriticii în coloanele sale”, să „ţină mereu trează vigilenţa oamenilor muncii, împotriva duşmanului”… 199

Respectându-şi promisiunile, la 6 septembrie 1952 ziarul publica „Sentinţa în procesul bandei de sabotori şi diversionişti de la construcţia Canalului Dunărea – Marea Neagră”, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în baza căreia au fost condamnaţi la moarte pentru crima de sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.: Georgescu Gheorghe Topazlău, Nichita Dumitru, Rozei Aurel-Rozenberg, Vasilescu Nicolae zis Colorado, Cernătescu Petre. Acuzaţii Nichita Dumitru şi Vasilescu Nicolae au mai fost condamnaţi şi la 25 ani muncă silnică pentru crimă de ameninţare a păcii popoarelor şi la 10 ani închisoare corecţională pentru încercări de agitaţiune. Vor executa pedeapsa cea mai grea. Au mai fost condamnaţi: Frangopol Nicolae la muncă silnică pe viaţă, pentru crimă de sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R., la 25 ani muncă silnică pentru crimă de ameninţare a păcii popoarelor şi la 10 ani închisoare corecţională pentru încercări de agitaţiune. Ciorpaciu Mircea la muncă silnică pe viaţă pentru crimă de sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R. Ionescu Oprişan la 25 ani muncă silnică pentru crimă de sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R., 25 ani de muncă silnică pentru crimă de ameninţare a păcii popoarelor şi 10 ani închisoare corecţională pentru încercare de agitaţiune. Vieru Petru la 20 de ani muncă silnică pentru crimă de sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R., la 20 de ani muncă silnică pentru crimă şi ameninţare a păcii popoarelor şi la 10 ani închisoare corecţională pentru încercare de agitaţiune. Toţi acuzaţii au fost condamnaţi la 10 ani degradare civică. Lupta de clasă se manifesta până jos, la raioane. Iată două titluri din „Lupta noastră”: „Chiaburii nu au ce căuta în rândul alegătorilor” (era campania electorală pentru alegerea de deputaţi în Marea Adunare Naţională n.n.); „Chiaburi sabotori condamnaţi de justiţie” (ziarul din 1 noiembrie 1952). La împlinirea a „26 de ani de la moartea lui Vladimir Ilici Lenin”, articol semnat de Francisc Szitkay, responsabil al secţiei de propagandă şi agitaţie, se publica în manşeta ziarului 200

spusele lui I.V. Stalin: „Păstraţi amintirea lui Ilici, iubiţi-l şi studiaţi-l pe învăţătorul şi conducătorul nostru, Ilici. Luptaţi împotriva duşmanului dinăuntru şi din afară şi zdrobiţi-l aşa precum ne învaţă Ilici. Creaţi o viaţă nouă, o existenţă nouă, o cultură nouă, aşa precum ne învaţă Ilici”. Apăreau articole cu titluri la modă atunci: „Tot ce avem mai bun sunt urmările biruinţei puterii sovietice”, din broşura cu acelaşi nume, de Paşa Anghelina, eroină a muncii socialiste, deputat în Sovietul Suprem al URSS, „La a 60-a aniversate a tovarăşului Molotov”, „10 ani de la moartea lui Bela Brainer”, „Armata sovietică, armata păcii şi libertăţii popoarelor”, „Cum organizăm munca în colhoz” de Ivan Agafonov, preşedintele colhozului „Comunar” din raionul Ramenschi, regiunea Moscova, „Presa bolşevică, armă ascuţită a partidului lui Lenin şi Stalin”, opinii despre revistele „Ogonioc” şi „Newsweck”, alte opinii „Pentru pace” de Olga Ceciotkina, dar şi îndemnuri: „Să asigurăm câştigarea bătăliei recoltelor” de V. Şarpe, preşedintele Comitetului provizoriu judeţean Dorohoi. Nu erau neglijate: „Activitatea de la grădiniţa sezonieră din gospodăria agricolă colectivă „Drum nou” din Darabani, „Concertul Filarmonicei de Stat Moldova – Iaşi la Dorohoi”, „Activitatea de la căminul cultural sub semnul luptei pentru pace”, „Achitarea cotizaţiilor de partid – îndatorire de seamă”, „Cine sunt duşmanii oamenilor muncii evrei, agenţii sionişti din Dorohoi” de C. Peretz, „Să ne pregătim pentru gospodăria colectivă” de Stelian Pârvan. La cronica filmului citeam despre „Grăuntele preţios”, „Apărarea Ţariţinului”, „Pământ reînnoit”, „Lumină la Coordi”, „Pământ eliberat”, „Drumul fericirii”, „Vara îmbelşugată”, „În sat la noi”, „Compozitorul Glinca”, „Directorul nostru”, „Alarmă în munţi”, iar ca bibliografie ni se recomanda „Ce să citim”: operele lui Vladimir Ilici Lenin, I.V. Stalin, Gheorghe Gheorghiu – Dej, Ana Pauker, Dolores Ibarruri, Zâna Brâncu, Maria Rodovan, P. Ignateva, L.P. Beria, Matyas Rakosi, Palmiro Togliatti, Leonte Răutu, Mao Tze-Dun, Walter Ulbricht, M. Boşkin, Miron Constantinescu, A. Denisov ş.a. Erau şi rubrici ca acestea: „Din ţara socialismului victorios”, „În cinstea zilei de 23 August”, „Pentru o mai bună 201

organizare a muncii în campania de treieriş şi colectări”, „Pentru pâinea poporului, pentru pace şi bunăstare”, „Nici o îngăduinţă faţă de ticăloşiile chiaburimii”, „Viaţa de partid”, „Din viaţa şi munca colhozurilor sovietice”, „Oamenii sovietici construiesc comunismul” etc. Urmare a Legii pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului R.P.R., publicată la 9 septembrie 1950, Suceava devine regiune cu capitala la Câmpulung Moldovenesc, iar „Lupta noastră”, organ al Comitetului raional P.M.R. şi al Comitetului provizoriu al Sfatului popular raional Dorohoi – parte administrativă a Regiunii Botoşani. Din lege şi expunerea făcută în Marea Adunare Naţională de către Teohari Georgescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, şi preşedintele Comitetului de Stat pentru aplicarea legii, teritoriul R.P.R. era împărţit în 28 de regiuni, 177 raioane, 148 oraşe şi 4052 de comune. Din cauză că la împărţirea administrativă în 1925-1926 existau disproporţii – „populaţia din judeţele Câmpulung Moldovenesc sau Făgăraş reprezenta de abia 15% din populaţia judeţului, iar unele comune ca Şendriceni, Suharău, Vârful Câmpului, Vorniceni, Hănţeşti, Hudeşti, Coţuşca, Zvoriştea, Dorohoi, din judeţul Dorohoi erau alcătuite din 4-9 sate cu o populaţie între 4043 şi 11379 locuitori” – s-a procedat la o mai justă echilibrare. „Dorohoiul, capitală de raion, cu frumoase perspective” era titlul unui articol care motiva de ce va fi mai bine în viitor decât atunci când Dorohoiul fusese capitală de judeţ: „exploatatorii ca moşierii Stoianovici, Tomaziu şi Burghelea, care se simţeau mai în siguranţă în oraşul Dorohoi, şi-au ridicat locuinţe luxoase care contrastau izbitor cu celelalte case din cartierele oraşului”, explica Gh. Lazarovici, preşedintele comitetului provizoriu raional. În articolul de fond din 16 septembrie se arătau şi alte avantaje ale raionării administrativ-economice a teritoriului: ţăranii din Rogojeşti, Cândeşti şi Sinăuţi care, până atunci făcuseră parte din judeţul Rădăuţi, de care îi despărţeau peste 35 kilometri, acum veneau alături de Mihăileni şi Dorohoi de care se aflau doar la 3 kilometri şi, respectiv, 20 km – unde de fapt 202

îşi valorificau şi produsele; cetăţenii din satul Dodu nu mai trebuiau să meargă 10 kilometri până la centrul de comună Şendriceni pentru a-şi rezolva interesele, satul Dodu fiind trecut la comuna Dorohoi de care îl despărţeau doar 2 km.

În clădirea pe care şi-a construit-o „fruntaşul ţărănist” Răutu pe când era deputat de Dorohoi, a fost amenajat în cursul anului 1953, cu sprijinul sfatului popular orăşenesc, un pavilion al spitalului de copii, cu un număr de 39 paturi.

Despre aceste anomalii şi stoparea nedreptăţilor veneau cu opinii însăşi cititorii într-o rubrică: „Întrebări şi răspunsuri cu privire la raionare”… În urma alegerilor pentru sfaturile populare la 3 decembrie 1950, cu numărul 51 din 21 decembrie, „Lupta noastră” devine organ „al Comitetului raional PMR Dorohoi şi al Sfatului popular raional”, bisăptămânal, cu apariţie marţea şi duminica, de regulă în 6 pagini. La alegerile de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională din 30 noiembrie 1952 în regiunea Suceava erau aleşi: Emil Bodnăraş la Suceava, Ştefan Duduman la Dorohoi, Valerian Găină la Mihăileni, Nicolae Ganeţ la Săveni, Ion Rotaru la Rădăuţi, Ţugui Florea la Darabani, Usatiuc Alex. la Siret, Eremia Pardău la Câmpulung, Vasile Sihleanu la Gura Humorului etc. 203

Apărea recenzia literară: „ „Dan Inimosul” de acad. Barbu Lăzăreanu, semnată de prof. P. Scripcă; alte cărţi de citit: „Folclorul tarlalizării”, „Munca politică pentru crearea de noi întovărăşiri agricole”, „Cum a obţinut G.A.C. „S.M. Kirov” 4000 kg grâu la hectar”. Victor Tulbure semna versurile „Ostaşului sovietic, pururi slavă!”. A. Toma – „1917”, Petru Sălcudeanu – „Prima holdă în cincinal”. De 1 mai 1954, Mihai Munteanu din Slobozia-Cordoreni semna versurile intitulate „1 Mai” din care am reţinut: „…Născută prin lupte din vremuri străbune Sub cutele roşii a mândrului steag, Astăzi e ziua ce vrea să ne-adune Mai multă lumină şi pace în prag”… La 12 februarie 1955 acelaşi Mihai Munteanu din Cordoreni semna „Bătrânul şcolar”, poezie expediată şi publicată în cadrul concursului literar organizat de gazetă: „Seara s-a lăsat domoală Pe sub horbote de nori, Merge moşul înspre şcoală Cu caietul subţiori. Paşii sună pe cărare, Băţul grunzurii îi sparg, Moşu-şi stinge pipa mare Ajungând pe-al şcolii prag. - Bună seara! Bună seara! Moşul trece printre bănci; La catedră-i profesoara, În bănci, tineri şi moşnegi. Creta – înşiruie pe tablă Semne noi din alfabet, Moşul cu-n creion, în grabă, Straşnic scrie în caiet. Primul e la învăţătură Dar mai are un necaz: Tot muind creionu-n gură, Limba puncte i-a rămas. 204

Când târziu se-ntoarce acasă Lecţii dă-n „particular”: Baba scrie somnoroasă, Moşul îi dictează rar. Vântu-n ramuri cântă-n şoapte, Satul doarme liniştit; Până către miez de noapte, Bătrâneii au citit”. Spicuiri din programul brigăzilor artistice de agitaţie a căminului cultural „Mihail Sadoveanu” – Cristineşti şi „Mihail Kogălniceanu” din Cordăreni, se intitulau versurile publicate în „Lupta noastră” la 30 iunie 1956. În pagina literară din 11 august 1956 semnau proză: Octavian Temneanu, Grigore Davideanu, iar versuri: Iustin Dimitriu, Mihai Munteanu (Diferenţă), T. Florinel, George Măgură, Z. Plăianu.

*
„Scrisori către „Lupta noastră”, „Ne scriu corespondenţii” se intitulau rubricile care cuprindeau scrisori de la corespondenţi. Activitatea aceasta cu corespondenţii era un bun prilej de cunoaştere a adevărurilor de la sursă, iar presa comunistă o folosea eficient, preocupare abandonată astăzi de majoritatea presei de partid sau independentă. După 1989, unele ziare de la Iaşi, de exemplu, dedicau câte o pagină scrisorilor de la cititori. Astăzi, ziarele care-şi menţin obiceiul, nu mai publică în pagina respectivă decât o scrisoare – două, iar restul paginii îl rezervă publicităţii comerciale. Chiar şi ziarul „Adevărul” a abandonat rubrica cu scrisori de la corespondenţi, deşi în colegiul redacţional Gheorghe Pârvan, coordonatorul activităţii, apare că se ocupă de scrisori. Dar unde-s scrisorile de la cititorii „Adevărului”?

205

Ţăranul muncitor – Ananie Dohotaru din Şendriceni, corespondent fruntaş al ziarului

* Moldova Literară

Moldova Literară apare lunar la Dorohoi în 1926 ca Revista Tinerimii, editată de Societatea „Tinerimea” Mihăileni, director Filimon Rusu, redactori D.N. Puiu şi D. Gr. Constantinescu. Redacţia şi administraţia Mihăileni, judeţul Dorohoi; Tipografia „Şcoalelor” D. Segal – Dorohoi; format 23x32 cm, în 12 pagini. 206

„După războiul ruso-turc, prin stăruinţele urzicarului – Saron Thugut, reprezentantul Austriei la Constantinopol, unei părţi a Moldovei de sus, venită sub altă stăpânire, i s-a pus numele de Bucovina, de cei ce-o iau în stăpânire; Cordon, o numesc cei ce o pierd – după cordonul militar austriac, întins pe pământul Moldovei” – spune Filimon Rusu în nr. 1-2/1929 al „Moldovei Literare”. Tureni, Sinăuţii de jos, Iţcani, Nemericieni, Cornuluncii erau puncte de pază şi vămuire pentru cei de acelaşi neam, ce-ar fi vrut să comunice între ei. Cultura naţională în această Moldovă de Sus era firesc să aibă o dezvoltare inferioară faţă de cealaltă Moldovă de jos. „…Junimea literară”, condusă de fostul ministru dr. Iancu Nistor, unde colaboraseră multe valori literare româneşti, are misiunea să asimileze spiritul românesc din acest „cordon”, cu cel al Moldovei rămasă acasă. Punctele de pază de la Tureni până la Cornuluncii nu mai sunt, iar în locul portalului Mihăileni – Sinăuţii de jos, se ridică această modestă „Moldovă Literară”, care vă cheamă la colaborare şi sprijin”, continuă directorul revistei. „Moldova Literară” dorea să aibă printre colaboratorii din cuprinsul graniţelor româneşti şi condeie din Moldova de sus. Iar D.Gr. Constantinescu, evocând „Moldova lui Ştefan cel Mare care a păstrat-o neatinsă; Moldova lui Al. I. Cuza care a alipit-o de celelalte surori”; Moldova „în pământul cărueia s-au îngropat milioane de luptători” şi a fost „leagănul deşteptării naţionale”, accentuează: „Pe aceste meleaguri s-au înfiripat visurile celui mai mare poet al nostru – Eminescu; aici a cântat „veselul Alecsandri”, aici a ticluit sfătosul Creangă. În acest colţ de ţară s-au făurit legile limbii şi scrisului românesc – junimea; aici cea dintâi revistă literară a dat directivă literaturii noastre – Convorbiri literare; aici dulcele poet – Vlahuţă – şi-a cântat visurile lui blânde şi marele Grigorescu aici şi-a încondeiat sublimele tablouri… …Revista „Moldova Literară” vine să respecte tradiţia geniului literar moldovean, să înfiripe închegările cele mai 207

alese, să aducă limba cea mai curată şi nouă, căutând a face cinste ţării de la care a luat numele”. D.Gr. Constantinescu avea să exprime şi în versuri vrerea de lume nouă în „La gura sobei”: „…Mă văd în lumi netăinuite, În lumi de lume neumblate, Lumi de iubire, de dreptate, Şi-s vesel, fericit o clipă, Pe negândite”… Fericit doar o clipă, pentru că chiar şi lupta de idei, „Moldova Literară” – unde lucra şi D.Gr. C – i se adresa revistei „Unu” cu următorul catren: „Te plâng, căci ai ajuns la tribunal; Ei, vezi: s-a deranjat busola. S-ajungi aici când tu mergeai Cu paşi gigantici spre… Socola”. Semna Migricon Revista făcea şi o constatare vorbind despre „Aspectul actualităţii” sub semnătura – Lume Constantin: „…Mor editorii, se înăbuşă revistele, falimentează librăriile, se nimicesc scriitorii. Iată formula actualităţii. Cauzele? Una singură: trăim epoci de analfabetism general. Nu se citeşte, nu se ştie a citi, nu se poate citi. Literatura nu-i sortită poporului”… În „O controversă literară”, D.Gr. C. scrie: „…Lucrarea tânărului student dl Lucian Predescu „Cine e autorul poemei „Cântarea României”, vine cu multă bogăţie de argumentări şi precise date, şi ne dovedeşte în mod ştiinţific că nu Al. Russo e autorul, cum dovedeşte până la un punct dl Haneş în anul 1900, şi cum se crezuse atâta timp, ci istoricul N. Bălcescu. Acest studiu, a cărui temeinicie a fost recunoscută în primul rând de dl. profesor univ. Ilie Bărbulescu, după cum se vede din prefaţa făcută, va fi ca o scânteie ce va produce un lung şir de controverse şi deziceri”… Mai semnau proză: F. Robescu, D.N. Puiu – Maghera, Mihai Gr. Constantinescu, Toma Nour, N. Dimitriu – Fotin din Bârlad, preot Grivas D. Gruceanu („Leagănul creştinătăţii – prin 208

locurile sfinte, unde s-a născut, a pătimit şi a fost înmormântat Mântuitorul lumii”), Ed. Bürbüre-Dersca, C. Georgescu – Obrejiţa, iar versuri: Aurel Lambrino, Mihai Gr. Constantinescu, Alex. Şendrea, D.N. Puiu- Maghera, Depinedo, E. Maximoff, Aspazia Munte, Const. N. Crişan, Eufrosina Simionovici – Cernăuţi, Oreste Gherasim, Constantin Milici, I. Baciu – Dragoş, E.L. Camilar. Din poezia „Cetatea mea” de E.L. Camilar, publicată în „Moldova Literară” în nov. 1928, doar două strofe: „…Revino, cu argint de stele, Cu-mbătătoare simfonii, Pe râul lacrimilor mele În luntrea dulcii bucurii; Din lumea ta cea cristalină O lyră sfântă să-mi aduci, Să treci în pururea senină Ca o Madonă printre cruci”… La recenzii erau rezumate broşura „Calvarul unui deceniu” de D.A. Gheorghiu-Cireşaru şi „Misiunea statului în raport cu iniţiativa privată din punct de vedere economicosocial şi cultural” de Dimitrie Russu, semnate de Filimon Rusu, iar la „Cronici mărunte”, M.Gr. C. face recenzia „Costache Negri” de Gh.Gh. Burghele – Dorohoi şi „Junimea literară”, Cernăuţi, anul XVII, nr. 7-12, director I.I. Nistor care „continuă a întreţine aprinsă flacăra literaturii bucovinene”.
(„Contribuţii la istoria literară. Un articol inedit al lui B.P. Haşdeu „Despre organizarea şi completarea Bibliotecii Naciunalle” în Moldova Literară nr. 3-4/1929).

Revista „Moldova Literară” prezintă şi bibliografie, cărţi apărute – „Pridvoruri” - poezii de Ion Ojoc; „Conducătorul practic în cultura albinelor” de D.V. Chiriac, „O metodă normală pentru predarea învăţământului religios în şcolile primare”, studiu metodologic de Archipresbiterul – Staurofor Dr. Oreste-Tarangul – Valea Uţu, dar şi „Cartea neagră” a persoanelor care nu şi-au achitat în doi ani abonamentul la „Moldova Literară”. 209

Notabile sunt şi recenziile la revistele „Cuvântul nostru” şi „Cuvânt lămurit”. Câteva exemple de la rubrica „Gânduri mărturisite”: „Un copil înseamnă bucurie, doi – vrednicie, iar mai mulţi… sărăcie”. „O carte neisprăvită e ca o spovedanie întreruptă”. „Viaţa-i cărarea întortocheată între leagăn şi sicriu”. Evidentă şi îndreptăţită controversa cu revista „Unu”, publicaţie avangardistă. În „Moldova Literară” nr. 3-4/1929 sub titlul „Reţetă culinară” Puiu-Maghero scrie: „Reproducem textual strofa (!) din revista de avangardă „Unu” (februarie 1929, an II) – cea din vârful avangărzii decadentiste – ca un model desăvârşit al genului: „Morcovi/ Cartofi/ Varză/ Carne/ Carne/ Carne/ Carne/ Zăpezi”. „Ghiveciu modernist” – spune criticul. Şi continuă: „Ceilalţi bucătari – tot unu şi unu – au gusturi şi mai fistichii. Vegetarienii – pentru zarzavaturi – carnivorii hămesiţi jinduiesc după carne; iar cei cu celulele nervoase secătuite de fosfor, preferă alimentele cu „miros caracteristic de peşte sărat”. Toate preparatele culinare au nevoie de un frigorifer – zăpezi – pentru a nu se altera. Ce mijloc fizic vor mai născoci în cele din urmă patronii restaurantelor pentru ca titlul fiţuicii cu meniu lunar, să nu se transforme din „Unu” în „doi”? În următorul număr, 5-6 din „Moldova Literară” P. ERA ataca direct pe Saşa Pană, directorul revistei „Unu” cu: Impardonabilului „Saşa Pană”: „La „Unu-i” prim redactor unu Ce şi-a crestat modern „perciunu”; Cu acest profil de curtezană E mai uşor decât o…pană”. Aceluiaşi – amplificat de apendicele „Moldov” „Unde-i una”, tot sărmană, Zise-n zboru-i biata pană; Şi-alipi într-un ostrov Puful poreclit „Moldov” 210

În acelaşi număr, la rubrica „Oglinzi concave”, P. Maghera se ridica împotriva aceleaşi publicaţii „Unu”, unde „degeneraţii sunt capabili de cele mai oribile perversiuni sexuale, dedându-se la practici demne de convulsiunile lui Malechie ori scârnavul Onan”, şi care cu aceste pornografice „poeme în proză” e înflorită aiureala tâmpă a slăbănogilor unei rase în declin”. …Cei robiţi păcatului şi instinctelor atavice şi-au asumat rolul de avangardă literară – rolul de uzurpator al formelor învechite îl deţine „Ştephan” – pornind o straşnică ofensivă împotriva ortografiei şi majusculelor. Şi-ntr-aceasta stă bazaconia tămbălăului modernist, hohotind pe povârnişul desfrâului. …numai că daradaica de 1 H.P. e pururi în „Pană” de motor!”… „Politica şi cultura” se intitulează editorialul semnat de Filimon Rusu în „Moldova Literară” nr. 10-12/1929 în care referindu-se la oazele de cultură ale Bucovinei, acuză: „În loc de case de citire sau cabinete de lectură, cum se numeau în Bucovina, la a căror înfiinţare pe vremuri societatea academică „Dacia” din Cernăuţi avea un rol principal, ori se fac cuiburi politice, unde se fac agitaţii contra preoţilor, învăţătorilor, a celorlalţi intelectuali şi în multe cazuri contra şcolii ş’a limbii statului! Iar de cutezi să faci o casă de citire sau să le reînvii pe cele existente, dar fără viaţă, eşti întâmpinat cu cuvintele: el e averescan, liberal sau ţărănist şi, drept urmare, îţi închizi prăvălia înainte de a o deschide. În schimb toţi răii, toţi cei fără căpătâi, fără ocupaţie şi fără răspundere fac politică şi nu sufăr, ca şi intelectualul să facă politică. Totdeauna au cuvinte pentru ei: popa să păzească biserica, iar învăţătorul – şcoala”.
(pentru completa edificare a se vedea şi rândurile de la revista „Unu”)

*
„Moldova Literară” nr. 7-8, 9-10, 11-12, an VI , redacţia Mihăileni, Judeţul Dorohoi. Director Filimon Russu. 211

Colaboratori: M.Gr. Constantinescu, Toma Nour, Nicu Andrieş, D. Florea, Em. Băncescu, Jean (!) Pohonţu, Nim P. Andi, Epifanie Rodinciuc, Lo. Lyanu, P. Maghera, Const. R. Crişan, Constantin Lume, Ioan Goanţă, F. Robescu, Vasile Posteucă. D. Filimon Rusu semnează în nr. 7-8 un deosebit de interesant istoric al târgului Mihăileni.
(Din „Junimea Literară” nr. 7-12 (iulie-decembrie) 1932)

*
„Moldova Literară” publică proză de Mircea Streinul, Valerian Doboş – Boca, Jean Pohonţu, F. Robescu, Puiu Maghera şi poezii de M.Gr. Constantinescu, Nicolae Roşca, Ion Roşca, D. Puiu Maghera şi o traducere a „Kamadovei” lui M. Eminescu în limba germană de Ioan Longhin Nicolau.

*
„Moldova Literară” a continuat să apară şi după împlinirea a opt ani de existenţă jurnalistică, în numărul 5 din anul 1935, coperta de început având înscrise pe verso următoarele: „Academia Română a acordat colaboratorului nostru dl George Lesnea 1000 lei din premiul Demostene Constantinichi pentru volumul „Cântec deplin”, la raportul dlui Mihail Sadoveanu. Felicitările noastre” (Preţul abonamentului pe un an la „Moldova Literară” era de 60 de lei). În „Moldova Literară” nr. 3-4, 1933, coperta se deschidea cu medalionul „Cântăreaţa” în textul căreia era „îngropată” fotografia omagiatei, semnat I. Pană, din care cităm: „…Stimulată de acelaşi îndemn nativ, ca şi privighetoarea, doamna Octavia Lupu – Morariu cântă de dragul de-a cânta. …Dincolo de rândul cântăreţilor de meserie prin chiar meritul adevăratei arte pe care nimeni n-o poate plăti, doamna Octavia Lupu Morariu, soţia maestrului Leca Morariu, profesor universitar şi mare muzician, descinde dintr-o veche familie cu tradiţie muzicală”. 212

Octavia Lupu-Morariu „…De la ritmica gesticulaţie până-n adâncul sufletului e numai melodie”…

În 1932, doamna Octavia Lupu - Morariu se produce la Ateneul Român şi la microfonul Bucureşti. Conştiincioasa noastră presă din Capitală şi din altă parte îi înregistrează succesele. „Întâiul concurs internaţional pentru canto şi violină” din Viena, la care au luat parte 500 cântăreţi din 40 de state, consfinţeşte şi el gloria cântăreţei. Doamna Octavia Lupu Morariu face parte din cei 27 premiaţi ai acestui concurs ţinut în 11 iunie 1932. La Bucureşti (1932, decembrie) a fost singura solistă cu care octogenara Liedertafel şi-a serbat jubileul. Solistă fără seamăn, continuă a fi podoaba reprezentaţiilor noastre de carte”…

*
„Moldova Literară”, an VII, nr. 1-2, Red. Mihăileni – Cernăuţi. Sub direcţia dl Filimon Rusu. Semnează: Mircea Streinul, dându-ne un frumos pasaj „Umbre” din romanul dsale „Zenobia Magheru”, Nicolai Roşca, Ion Roşca, D. PuiuMaghera („Chemare albă”) şi Jean Pohonţu. O deosebită atenţie merită justele observări pe care le face dl F. Robescu în articolul „Reguli ortografice de la 1904 – 1932”, de asemenea şi înfierările critice ale dl Puiu Maghera.
(Din revista „În preajma gândului” nr. 3-4/1933, Rădăuţi).

*
213

Noi orizonturi
Noi orizonturi, revistă de ştiinţă, artă, literatură, apare după ce primul număr din februarie 1918 a avut titlul „Orizonturi noi”; format 24x32 cm. Este o revistă de cultură generală. Publică poezii populare culese de P. Caramn şi Emil Puşcariu, proză de Al. A. Leontescu, traduceri din literatura universală (Guy de Maupassant). Are şi un articol despre Maxim Gorki. La 20 mai, D. Furtună semnează articolul „Două cuvinte despre Coşbuc” prilejuit de moartea poetului şi, în acelaşi număr, revista anunţă moartea lui Delavrancea. Colaboratori: G. Holban – Vârnav, I. Ojoc. A apărut până la 15 iunie 1918, în total 7 numere, împreună cu numărul care a purtat titlul de „Orizonturi noi”.

* Orizonturi noi
Orizonturi noi, revistă de ştiinţă, artă, literatură. Apare la Dorohoi la 8 februarie 1918; format 17x24 cm. De la numărul 2 îşi schimbă titlul în „Noi orizonturi, format 24x32 cm.

* Observatorul

214

Observatorul, gazetă de informaţie pentru Cernăuţi, Botoşani şi Dorohoi. Director George D. Râncu; Tipografia „Şcoalelor” – Dorohoi. Înscris la Tribunalul Dorohoi sub numărul 5505/1938, dar pentru că purta pe frontispiciu ANUL VI înseamnă că datează din 1932. Fondator al ziarului (în manşeta ziarului) I.B. Deladamiceni, iar din interiorul foii (8 aprilie 1939): D.I. Brăscăuceanu. De la 26 februarie 1939 „Observatorul” este gazetă de informaţie pentru Moldova de Nord şi Bucovina şi este înregistrată la Tribunalul Botoşani la nr. 27492/1938. Ziarul avea o pronunţată tentă culturală cu rubricile: „Carnet literar”, „Idei şi cărţi”, „Note critice”, „Colţul diletanţilor” ş.a. Semnau proză şi versuri: Orest Horia Paşcanu, Octav Nandriş, Eugen Roman, Gh. Seschiceanu, Haralambie Ţugui, Dragoş Vicol, Ion Ojoc, Mircea Streinul şi alţii. Apăreau şi alte rubrici: „Carnet cernăuţean”, „Observatorul informează”, „Iniţiative”, „Ştiri diverse”, „Bisericeşti, „Teatru”, „Cinematograf”, „Poşta redacţiei”, un spaţiu destinat femeii etc. Apariţia revistei literare „Orizont” la Cernăuţi în iunie 1939 ori „Cuvântul nostru”, organul Asociaţiei învăţătorilor dorohoieni, înainte de Crăciunul anului 1938, au fost din timp anunţate cititorilor de către „Observatorul”. În consecinţă, în numărul 8/1939, revista „Orizont”, colegial, scria următoarele cu ocazia aniversării numărului 100 al ziarului „Observatorul” şi 10 ani de activitate gazetărească a directorului: „Observatorul”, ziarul de la Dorohoi al domnului George D. Râncu, a împlinit numărul 100 de activitate gazetărească, 10 ani de muncă fără preget, de zbucium şi vis. Aniversarea domnului Râncu este un eveniment scump tuturor iar noi îl rugăm să primească cele mai sincere omagii de prietenie şi înţelegere”. În acest număr colaborează: prof. Al. Bardier, Cezar Retezeanu, Mircea Streinul. Veronica Dimitriu, Octav Rusu, 215

Dem Cernuşcă, N. Tăutu, Dem. Baritculesei, Emil Antonovici etc.

* Poporul
Poporul, organ de presă al organizaţiei muncitoreşti locale „Munca”, creată la 12 februarie 1912. Ziarul „Poporul” milita pentru educarea, organizarea şi apărarea drepturilor muncitorilor.

* Păzitorul

Păzitorul, organ independent, sub conducerea unui comitet, apare la Dorohoi, la 17 martie 1929; redacţia şi administraţia, Calea Dorobanţilor nr. 28, realizat la Atelierul Tipografiei D. Segal – Dorohoi; Format 32x44 cm. Apărea duminica, în două pagini. Anunţându-şi prezenţa: „Apărem”, „Păzitorul” se declara „păzitorul cinstei, corectitudinii şi al legislaţiei, de care azi mai mult ca oricând avem nevoie”. Lipsiţi de „vreo sgardă politică”, cei de la „Păzitorul” spuneau că vor dezvălui „pe oricare şi totul ce va fi samavolnic şi nedrept”. „Păzitorul” s-a dovedit a fi un periodic nu cu prea multă forţă, o gazetă mai mult de informaţii, redactată de condee care-şi ascundeau numele, cu semnături: Jimblă, Răzal, 216

Reflector, Z.L.L., Delajiu, G.I.P., P., Comaness, Malydor, Cerber, Nevoiaş, Asistent, Săgeată, Gospodar, Spectator, cu doar trei nume care puteau însemna IDENTITATE: I. Ţighiliu, subcasier, Ion Arnăutu şi Mihail Ţinea. Un ziar căruia i se potrivea moto-ul din capul articolului „Amnistie”, semnat Ion Arnăutu: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Adică „Păzitorul” era pentru iertare şi împăcare. Poate şi din cauza aceasta semnăturile erau… sub acoperire. Girant responsabil: Ghiţă Popa.

* Primăvara
Primăvara, revistă dăscălească pentru luminarea poporului, apare la 10 mai 1918, realizatorul ei era Calinic Istrate care scotea la Dorohoi un periodic săptămânal, redacţia şi administraţia având-o la locuinţa fondatorului – în strada Pescarilor nr. 4. Scopul publicaţiei îl spune editorul chiar în primul articol: „Să adune la un loc pe toţi cei ce doresc ca lucrând cu puteri unite să ne ajungem mai uşor menirea noastră adevărată – luminarea poporului”. Redacţia chema pe toţi colegii de breaslă – învăţătorii – să participe la reuşita revistei, îndemnându-i la o asemenea realizare: „uniţi în inimă şi în gând”… Învăţătorul Ştefan Ciubotaru în volumul pe care îl realizează la Ed. Litera – Bucureşti în 1887 „Pagini din istoria învăţământului botoşănean 1759-1948” ne informează că „revista a publicat articole cu caracter pedagogic precum şi producţii literare, iar în completare obişnuitele rubrici de recenzare a unor cărţi, de folclor, umor etc.”. La 8 septembrie 1918, păstrându-şi titlul revista a devenit organ al Asociaţiei membrilor corpului didactic primar din judeţul Dorohoi, un eficace mijloc de publicitate a activităţii cadrelor didactice.

217

La 15 decembrie 1919 „Primăvara” are subtitlul de revistă pentru culegeri şi răspândiri de gânduri bune, cu apariţie bilunară. Printre colaboratorii de bază ai publicaţiei – care a făcut „totuşi prea puţin pentru luminarea poporului, în special a ţărănimii” -, cum susţine Şt. Ciubotaru, se numără D. Furtună şi I.E. Torouţiu.
*

Istrate Calinic este autorul şi a altor lucrări importante: „Prin satul Haşdeilor”, „Istoria învăţământului şi starea culturală a judeţului Hotin”, „Calendarul în Basarabia”, „Monografia oraşului Hotin”, „Monografia târgului Noua Suliţă” şi două piese de teatru „Eroii” şi „Unirea”.
Calinic Istrate

Profilaxia

Profilaxia, revistă de higenă şi medicină populară, fondată la 10 august 1905, apare o dată pe lună, director şi proprietar dr. Binder, fost intern al Spitalelor din Bucureşti; redacţia şi administraţia strada Justiţiei nr. 1 Dorohoi. Format 24x32 cm. 218

Adresându-se „Către cititori”, redacţia, intrând în al doilea an de existenţă, promite că „şi anul acesta vom duce cu perseverenţă lupta pentru răspândirea cunoştinţelor de igienă şi medicină populară, ca şi anul trecut, când toate numerele colecţionate şi legate formează un volum de 192 pagini cu sfaturi şi învăţăminte folositoare tuturor”. Apăreau articole referitoare la: bolile de copii; Ce este flebita?; bolile de care e bântuită populaţia rurală: paludismul, pelagra, bolile venerice; Arta de a prelungi viaţa; Staţiunile balneare şi climaterice; Medicamentele uzuale; Obezitatea; Poftele femeii însărcinate; Arta moşitului; Cauzele nebuniei; Vertijul – ameţeala. Despre staţiunea Strunga se spune că e situată în judeţul Roman, la 5½ km de Tg. Frumos. Prin poziţia sa pitorească, prin clima dulce şi constantă, este o staţiune adăpostită de vânturi prin pădurile care o înconjoară. Aerul e fără praf, fără bacterii şi în permanenţă ozonat.

În excursie sau pentru tratament la Strunga, drumul de la reşedinţa ţinutului Cârligătura (Tg. Frumos) până în staţiune era mai lesnicios cu tramcarul… bunicul autobuzului

„Apele de la Strunga sunt de mult reputate. Prima analiză a acestor ape a fost făcută în 1834 de protomedial dr. Zotta; în anul 1856 dl Steiner a făcut a doua analiză; de curând s-a publicat o nouă analiză a acestor ape. La Strunga sunt 7 izvoare, din care 4 mai importante (unul cu apă alcalină, numai pentru băut, celelalte trei cu apă sulfuroasă- alcalină). Apele de la Strunga sunt similare cu cele de la EauxBonnes şi sunt recomandate mai cu seamă în reumatism, 219

scrofule, unele boli de piele, artrite, bronşită, astmă, emfizem (inhalaţii de aer comprimat) Vizitatorii fac excursii la pădurea Strunga, Tg. Frumos, la Ruginoasa” („Profilaxia”, 10 iunie 1907). Ce este cârciuma? – întrebare la care revista răspunde: întotdeauna a fost, este şi va fi pragul puşcăriei, filiala caselor de nebuni, un birou de plasare pentru spitale, un loc de întâlnire pentru cartofori şi pungaşi, o vizuină pentru criminali şi vagabonzi (Albina). Revista oferă un Decalog al igienei: 1. Scoală-te devreme, culcă-te devreme şi îţi trece ziua cu lucrul; 2. Apa şi pâinea ţin viaţa, dar aerul curat şi somnul ţin sănătatea; 3. Simplitatea şi moderaţia mâncării sunt cel mai bun elixir de viaţă lungă; 4. Curăţenia apără fierul de rugină, iar maşinile bine îngrijite au durata de serviciu cea mai lungă. Aşa şi viaţa. 5. Odihna îndestulătoare drege şi întăreşte; prea multă odihnă înmoaie şi slăbeşte; 6. A te îmbrăca bine, păstrezi corpul dându-i libertate în mişcări şi căldura trebuincioasă, apărându-l de repezile schimbări de temperatură; 7. Casa curată şi luminoasă este veselă şi-ţi face plăcere să stai în ea; 8. Spiritul se odihneşte şi se ascute în petreceri, dar abuzul petrecerilor te duce la patimă şi patima la vicii; 9. Veselia te face să iubeşti viaţa şi iubirea vieţii este scopul sănătăţii. Tristeţea şi descurajarea grăbesc venirea bătrâneţilor; 10. Dacă trăieşti cu creierul, nu lăsa să-ţi înţepenească braţele şi picioarele. Dacă îţi câştigi viaţa cu munca braţelor, nu uita să-ţi împodobeşti inteligenţa şi să-ţi întăreşti puterea de cugetare. „Profilaxia avea rubrici felurite: „Cugetări”, „Poşta redacţiei”, „Reviste şi ziare primite la redacţie”, „Bibliografie”, „Fapte diverse” şi „Anecdote medicale”. Iată doar două: 220

Salvaţi casa. Soţia unui bancher e pe punctul să nască. Facerea e foarte laborioasă. În cele din urmă, mamoşul se adresează soţului care este foarte îngrijorat: - Nu pot să răspund de amândouă. Ce vreţi să salvez, mama sau copilul? Bancherul foarte speriat, răspunde: - Salvaţi casa! (după Witkowski). Între soţi. - Amice, nu-ţi închipui cât sunt de fericit în căsnicie; soţia mea e foarte economă. - Şi a mea, răspunse celălalt. Îţi voi cita numai un singur exemplu. Promisesem soţiei mele o brăţară, dacă va naşte un băiat, şi pentru ca să nu mă facă să cheltuiesc banii, a născut o fetiţă… Colaborau: I.M. Fantili, Emile Faguet, Eraclie Stelian, D. Mărăşescu, H. Flittmann, C. Popalolu, Elena Ciobanu, dr. Hyppolit, C, Ionescu. În cel de al doilea an revista a totalizat alte 96 de pagini şi păşea în al treilea an „mulţumind colaboratorilor, cititorilor şi dlui Emil Mihăiloaiei – sufletul tipografiei „I.L. Bercovici” din Dorohoi care o tipărea ca pe o adevărată operă de artă”.

*
Revista nu se vindea cu numărul, ci era expediată numai abonaţilor care erau în număr de 500. Erau abonaţi: personalul sanitar inferior, preoţii, învăţătorii şi alţi funcţionari – cei mai mulţi din judeţul Dorohoi, dar erau abonaţi şi din alte judeţe. „Profilaxia” nr. 3, 10 octombrie 1907, intrată în al treilea an al activităţii sale, publica fotografia directorului – proprietar – doctor Binder dar şi un sumar al articolelor publicate de acesta până atunci.

*
Dr. Binder

*
221

Cu grijă de editor al unei publicaţii care să-şi păstreze perenitatea se revenea asupra sfatului dat abonaţilor de a-şi colecţiona numerele primite, iar atunci când nu o făceau, chiar şi la sfârşitul anului calendaristic îi certa că nu au făcut-o şi-i ajuta să nu rămână… nerealizaţi.

* Progresul

Progresul, foaia intereselor judeţului Dorohoi, apare odată pe săptămână, duminica, începând din iunie 1896 şi era un fel de continuare a ceea ce fusese „Dorohoiul” de la 1891; administraţia şi redacţia: Tipografia şi Librăria „I.L. Bercovici”; administrator şi girant răspunzător: G. D. Firman; format 25x39 cm. Ziarul era tot de interes local, după cum se şi intitulează, şi face referiri la punerea pietrei de fundaţie la cazarma pompierilor care s-a efectuat „astăzi 20 iunie, anul mântuirii 1896, în zilele gloriosului Rege al României Carol I şi soţia sa Regina Elisabeta, fiind prefect al judeţului domnul D.P. Moruzi, mare proprietar, primarul oraşului Dorohoi G.G. Burghele, mare proprietar şi avocat, iar consilieri domnii Mihail Petrescu, Gh. Geoşanu, George I. Dimitriu, Iorgu Tăutu, D. Athanasiu, Iulius Abramovici, Ion Theodoreanu, V. Ionescu şi Lascăr Petrică”. Periodicul se mai ocupa de extinderea Grădinii publice a oraşului, de calendarul licitaţiilor şi dădea informaţii despre dispariţia din localitate a unor comercianţi care au lăsat pasive în gestiune. Ca şi „Dorohoiul”, altădată, făcea multă publicitate. 222

Reflecta la zi, cu detalierea proceselor verbale, şedinţele de la primărie şi prefectură, cititorii fiind informaţi cu tot ce se discuta şi aproba de edilii locali.

* Revista Idealistă
Literatură, artă, ştiinţă, sociologie Revista idealistă, literatură, artă, ştiinţă, sociologie, director Mihail G. Holban, prim-redactor N. Vaschide, apare în perioada 1903-1906, redacţia şi administraţia Mogoşeşti (prin Mihăileni), judeţul Dorohoi; format 16x23 cm. Tomul II, numerele 4-5, pe anul 1903, începea cu „Bethoven”, conferinţa rostită la Conservatorul de muzică şi declamaţiune din Bucureşti la 9 februarie 1903, de Protopopescu, şi continua cu articolul „Ce este literatura”? – condiţiile şi limitele acestei arte”, partea a IV-a, cu sublinierea: Lecţiuni publice făcute la Facultatea de litere din Bucureşti, în primul trimestru al anului şcolar 1900-1901, cu trimitere: Vezi revista idealistă de la 1 martie, 1 aprilie şi 1 iulie, 1903, de Pompiliu Eliade.

Coperta revistei

223

„Superstiţii româneşti şi medicina populară” de Jules Brun, „Viaţa culturală în Macedonia” de Nicolae A. Papahagi, „Spre dezrobire” – un serial de Eugenia Ianculescu de Reus, „Din curentele culturale ale secolului XVII”, fragment din istoria pedagogiei, vol. II, care urma să apară, de I. Gavanescul, „Aqua Mortis – crimele, delictele şi alcoolismul” de Lazăr Bădescu – Delacăscioaie, care evidenţia şi activitatea Ligii contra alcoolismului, înfiinţată în Iaşi, în 1897, din al cărui Comitet central făcea parte d. M.G. Holban, directorul „Revistei idealiste”, precum şi colaboratorii săi, dnii A.D. Xenopol şi A.C. Cuza. Tomul continua cu bucata literară „Armîna” de Petru Vulcan, poezii de Dionisie Stoica (Ardă satul…), Ştefan Cruceanu (Banco!), N. Pecetescu (Clipe d'amurg, Spre toamnă), C. Al. Holban (Scrisoare, dlui Emile Goudeau, autorul poemei: „La revanche des animaux et des fleures”, traducere de N. Ţine), povestirea „Peneş Împărat”, culeasă la Galaţi de la Doamna E.S., „Observaţii referitoare la influenţa limbii ruseşti asupra celei româneşti” de August Scriban, „Scrisori din Paris”, iulie 1903, de N. Vaschide, Cronica teatrală „Vacanţă”, Teatrele de vară, distribuţii, dublarea rolurilor de Ion C. Bacalbaşa, „Originalitatea Ririei”, fragment dintr-un studiu estetico-critic de Vojen, din care reţinem: „…Românul e însă mai harnic întru toate, de aceea şi ocara admiraţiunei lui merge mai departe. Nimic nu-i scutit, nimic cruţat. Eminescu „înveninează tinerimea”, „Vlahuţă „moare”, Coşbuc „se inspiră”, Caragiale „împrumută”, Xenopol „se compromite”, Haşdeu „aiurează”, Iorga „are memorie de idiot”, Delavrancea „face pe actorul”, Maiorescu „îmbătrâneşte”, Gherea „tace” etc., etc. Toţi… toţi au numai cusururi; de meritele oricui se anină un însă, un dar, un totuşi, un cu toate acestea. Nimic nu-i scutit, nimic cruţat; doar Iosif „făgăduieşte”, Enescu „are stofă”, Grigorescu „e neobosit”… încolo: nevrednici care scriu, cântă sau zugrăvesc!”... Prezente şi rubricile: „Cugetări, Buletin literar şi bibliografic – cărţi române, reviste române şi anunţurile: „Din cauză că directorul „Revistei idealiste” dl N.G. Holban, e în străinătate şi nu a putut să ne trimită partea sa de colaborare, 224

cerem scuze cititorilor noştri că apărem numărul acesta fără cronica: Ce se petrece 'n ţară şi'n străinătate, iar la Buletin fără Cărţi şi reviste străine. Revista însă are acelaşi număr de coli, ca de obicei. „Revista idealistă va publica dări de seamă despre cărţile şi diferitele publicaţii ce i se vor trimite de autori sau editorii lor” şi avertismentul „Rugăm pe confraţii care reproduc articole deale noastre să binevoiască a menţiona că le-au luat după „Revista idealistă”. Urma tabla de materii a numărului. Mai semnau proză: Calipso C. Botez, A. Şuluţiu, Em. Grigorivitză, Dr. A Tămăşescu, M. Sadoveanu, D. St. Antim, D. Iuliu Dragomirescu, Vasile Varcol, Gh. Popescu – Turnu, D.M. Mărgăritescu, St. Hepites, C. Aslan, Ciru Economu, D. Drăghicescu, A.C. Cuza, P. Albatros, Petru V. Haneş, Vasile M. Kogălniceanu, N. Zaharia, I. Ciocârlan, O. Pan, I.G. Duca, Trandafir G. Djuvara, Elena Poenaru, C. Alimoşteanu, Gr. Ventura. Din revista cu numărul 11, noiembrie 1906, care publica articolul „Proprietatea mare şi chestia ţărănească”, semnat de C. Alimoşteanu, p. 140-173, redăm: a) Structura populaţiei, după Ministerul Finanţelor în raport cu recensământul din 1905:
Nr. proprietarilor de pământ 1.015.302 36.318 2.381 4.171 Suprafaţa proprietăţilor pe hectare 0 – 10 ha 10-50 ha 50-100 ha Peste 100 ha Întinderea totală în hectare 3.319.695 695.953 165.456 3.787.192 % 41,66% 8,73% 2,08% 47,53%

La capitolul poezie erau prezenţi: Oliv Teodoru, traduceri de Alecsandrescu – Dorina, S.N. Dobruneanu, Corneliu Moldoveanu, V. Brad, Florian I. Becescu, Smarand Brădişteanu, G. Tutoveanu, C. Corbu.

225

Revista apărea lunar, în jur de 100 pagini fiecare număr, cu numerotarea când individuală, când 2-3 numere în continuare. Tipărită la Bucureşti – Institutul de arte grafice „Eminescu”, Bdul Elisabeta nr. 6, „Clemenţa”, stabiliment de arte grafice „Ţăranu”, str, Smârdan nr. 5, Tipografia „L'indepenedence Roumaine”, Calea Victoriei, str. Academiei nr. 17. „Toate manuscrisele, cărţile şi revistele” se trimit dlui Mihai G. Holban, directorul „Revistei idealiste”, la Mogoşeşti (prin Mihăileni) judeţul Dorohoi” – spunea revista colaboratorilor şi cititorilor săi.

*
„Revista idealistă”, născută la 1 martie 1903, venită în concurenţă dar fără a ataca „Semănătorul” lui N. Iorga, susţinătoare a curentului literar naţionalist, îşi dezvăluia programul pe coordonatele: 1. „Cultura sufletească”, care singură deschide omului plăcerile morale”; 2. „Moralitatea”; 3. „Un realism clasic” care a reuşit să ridice la rangul de ideal viaţa obişnuită a oamenilor simpli”; 4. „Să considerăm ca al nostru tot ce se produce bun în arta şi literatura europeană”; 5. „Idealul în viitor” în locul „idealizării trecutului barbar” (trecutul strămoşesc e bine de idealizat, cel „barbar”, nu!). Apariţia revistei „Curentul nou” la 15 noiembrie 1905 la Galaţi face ca directorul „Revistei idealiste” de la Mogoşeşti – Mihăileni – Dorohoi să publice în numărul din decembrie 1905 documentarul „Curentul naţionalist şi curentul idealist în literatura noastră” în care trece în revistă programul iniţial al revistei sale, care până la punctul 5 inclusiv, coincide cu cel al noului periodic, marcându-şi întâietatea de întemeietor al noului curent literar-idealist – specificând: „În programul meu am adăugat credinţa şi religia, din care Dumnealor (scriitorii de la Galaţi n.n.) se leapădă şi am exclus politica reprezentată în 226

„Curentul nou” prin sufragiul universal şi tendinţele socialiste”… Şi argumenta: „E rău să dispreţuieşti „patriotismul”, ori unde şi mai cu seamă la noi, care fiind înconjuraţi de popoare de rasă streine, avem cu atât mai multă nevoie să ne iubim neamul şi moşia; e foarte rău să te lepezi de credinţă şi de religie, chiar dacă eşti „intelectual” şi să pretinzi că religia e bună numai pentru poporul incult! S-a dovedit că nu este incompatibilitate între ştiinţă şi credinţă”… Publicat în martie 1903, completat în martie 1904, rediscutat şi reactualizat în decembrie 1905, programul „Revistei idealiste” şi directorul ei reproşau celor de la Galaţi nu numai programul „cu'n caracter politic, socialist şi internaţionalist, care nu are nimic de a face cu literatura”, ci şi subţirimea argumentelor din articolele publicate, tonul criticii, al polemicii, violenţa şi agresivitatea limbajului…

*
„Săptămâna Politică şi culturală”, Bucureşti, scria în 1911 (pag.364) despre publicaţia de la Mogoşeşti Dorohoi: „Revista idealistă, publicaţie lunară, no. 4., anul al IXlea, apare cu un sumar din cele mai alese. Astfel, printre articolele de o importanţă deosebită găsim „Societatea filarmonică” (fragment dintr'un studiu asupra activităţii lui Heliade) de dl M. Stăncescu, care articol va continua. Din acesta se vede clar că teatrul în Principate cu deosebire se datoreşte capilor „Societăţii literare” din 1827. Cu toate acestea tot din această scrisoare se vede că fata lui Vodă Caragea, Domniţa Ralu pe la 1817 – 1819 cu actori improvizaţi ca vestitul Aristia, a început să patroneze mici reprezentaţii în Sala Cişmeaua Roşie. Graţie „Curierului românesc” condus de Heliade şi călăuziţi de înfocatul Aristia, reprezentaţiile au continuat şi aceste reprezentaţii, sfioase încercări la început, erau dovezi evidente că Teatrul Naţional ar putea să ia fiinţă şi să înainteze spre desăvârşire. 227

Deşi multe din aceste reprezentaţii erau oprite de stăpânire şi deşi „Curierul” biciuia cu ultima energie Administraţia care le oprea, totuşi ele au continuat, şi astfel aspiraţiunile şi dorinţele celor ce au înfiinţat Societatea literară au putut să ajungă scop îndeplinit. În al doilea rând, dna E. de Reus Janculescu, continuă cu partea a doua şi ultima din conferinţa ţinută la Ateneu „Neapole, Pompei şi împrejurimi”. Urmare (partea a IV-a) din studiul „Există Dumnezeu” de Frank Thomas, Versuri de: Cridim, Diaconescu, Cruceanu şi Eugeniu Speranţia. D-na Lia Hârsu continuă traducerea dramei „Nădejdea” actul al III-lea de Herman Heîjermans etc.”

*
„…Situată la 7 kilometri de Siret şi la 35 de kilometri de Dorohoi, pe drumul naţional 17A, comuna Mihăileni este o localitate relativ nouă, ea a fost întemeiată de boierul C. Mareş în 1792, pentru asigurarea moşiei sale cu braţe de muncă. Iniţial a purtat numele de Vlădeni şi era cunoscută prin iarmaroacele care se ţineau aici. În 1835, Mihalache Sturza, domnul Moldovei, cumpără târgul de pe Molniţa, căruia îi dă numele de Mihăileni… şi pe care îl investeşte cu atributul de reşedinţă a judeţului Dorohoi. Aşezarea, devenită domnească, începe să cunoască o dezvoltare economică şi socială deosebite. Fiind la graniţă cu Bucovina (care era ocupată de austrieci) ea devine punct de vamă, reglementând traficul pe una dintre însemnatele artere comerciale ce venea din Lemberg şi cobora spre Balcani. …În 1892, satul, răscumpărat de la Grigore M. Sturza, fiul şi moştenitorul fostului domnitor, devine „târg liber” cu o viaţă social - economică de sine stătătoare, la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind sediul administrativ de plasă. În timpul răscoalei din 1907, ţăranii din Zvoriştea şi din satele vecine s-au adunat la Mihăileni, au atacat târgul şi au dat lupte cu armata. Aşezarea Mihăileni s-a remarcat prin dezvoltarea meşteşugurilor şi în deosebi a olăritului, ceramica produsă aici fiind apreciată şi căutată. 228

Mihăileni are şi o frumoasă tradiţie culturală. Aici au funcţionat societăţi culturale cu o bogată activitate şi s-au editat reviste la care au colaborat şi Nicolae Iorga, Eusebiu Camilar, George Lesnea, Petru Manoliu ş.a. Monografia localităţii (Mihăilenii de altădată, Editura Litera, Bucureşti, 1982), scrisă de colecţionarul de artă populară Nicolae Zaziacinschi, originar din Mihăileni, reflectă aceste tradiţii, valorificate şi continuate în zilele noastre. Astăzi vizitatorul poate vedea la Mihăileni Monumentul Eroilor Neamului ridicat de Societatea „Gh. Asachi” în 1934. Se mai păstrează casa în care au locuit bunicii dinspre mamă ai lui George Enescu, Ion şi Zenovia Cosmovici şi în care s-a născut Maria, mama reputatului muzician.

Casa copilăriei lui George Enescu

De asemenea, pot fi văzute mormintele lor. George Enescu îndrăgea acest sat în care venea în timpul verii. Aici a compus unele dintre lucrările sale: „Plugar” (1900), „De ziua ta”, Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră op 8” (1901) etc. Mihăileni este şi localitatea de obârşie a poetului Ion Păun Pincio, a romancierului Ury Benador, a dramaturgului şi traducătorului Petru Manoliu „îşi susţin pledoaria Dragoş 229

Cusiac şi Dragoş Luchian în „Mic îndreptar turistic”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989. Despre societatea culturală „Gheorghe Asachi” şi activitatea sa a se vedea şi cele scrise despre „Licăriri”, revistă înfiinţată de aceasta.

*
Într-un alt registru scrie revista săptămânală „Sămănătorul” la rubrica „Revista critică” din nr. 32/9 august 1909, p. 670: „În ziua de 24 iulie 1909, am primit „Revista idealistă” pe lunile septembrie şi octombrie 1908!... Care va să zică, după ce revista a făcut înconjurul lumii timp de 11 luni, a sosit abia şi în Bucureşti. D. Holban intenţiona să reclame la poştă, pentru că de la Mogoşeşti (judeţul Dorohoi) şi până la Bucureşti, orice corespondenţă poate ajunge în cel mult două zile. Consecventă datei la care a apărut, „Revista idealistă” făcea recenziile revistelor şi cărţilor din anul trecut. Afară de articolul dlui N. Zaharia, nu mai avem nimic de citit în revista simpaticului ex – consul”.

* Revista poporului Român
Revista Poporului Român, întemeiată de Gr. Soltuzu, dirigintele Şcoalei din Lozna, a fost „organ al intereselor generale ale poporului”, proprietar al ei, până în momentul constituirii Societăţii „Solidaritatea Corpului didactic dorohoian”, când, aşa cum rezultă din Statutul societăţii, a cedat-o acesteia „pentru a-i înlesni scopul social, cultural şi economic care îi revine”. Revista, după cum ne spune Ştefan Ciubotaru, a fost scoasă la 1 ianuarie 1906. Ea îşi „propunea să ridice ţărănimea pe o treaptă mai omenească din punct de vedere economic, cultural şi social. Meritul acestui harnic dascăl de ţară rezidă în faptul de a fi înţeles că dezideratul amintit se poate realiza şi prin cultură şi, implicit, printr-o revistă care să fie numai pentru ţărani, care să-i îndrume, să-i ajute”. 230

În statutul societăţii era prevăzut că „direcţia revistei revine de drept dlui Gr. Soltuzu”, iar „dacă din diferite împrejurări s-ar trece direcţia unei alte persoane, dlui Sultuzu i se va menţiona titlul de întemeietor”. De asemenea, „în caz de dizolvare a societăţii dl Soltuzu îşi poate relua titlul de proprietar al revistei şi o poate continua pe spezele sale”. „Revista Poporului Român” ca organ al Societăţii „Solidaritatea corpului didactic dorohoian” apare cu numărul 1 la 1 iulie 1906, lunar, sub conducerea unui comitet. Asociaţia de solidarizare a membrilor corpului didactic dorohoian, menită să cucerească binele obştesc, să lupte împotriva minciunii, corupţiei şi venalităţii, chema şi preoţii, pe toţi oamenii de bine, să pună „umărul la munca pentru îndulcirea moravurilor noastre sociale, să luptăm din răsputeri pentru salvarea oropsitului nostru popor”.

Frontispiciul revistei

După articolul „Alexandru Ioan Cuza şi M.S. Regele Carol I”, semnat de directorul revistei, sunt publicate: „Despre educaţie”, de Anton Popescu; „Un deziderat” de D. Romanescu; „Rachitismul – boală englezească” de dr. Binder; „Excursiunea la Dersca” de Em. Bârlădeanu. Urmărindu-şi programul propus, însuşi Grigore Şoltuz este un autor prolific. El Grigore Şoltuz semnează în revistă articole de conţinut ca: 231

„Soarta ţăranului român”, „Cauzele sărăciei săteanului român” în care spunea, atunci, în ajun de 1907, că ţăranii erau săraci într-o ţară bogată, robi într-o ţară liberă, iar înlăturarea acestei situaţii nu se putea înfăptui „cu plânset de copil, cu văicăreli pe toate tonurile, spre a implora mila cuiva”. De subliniat că în revistă o pondere importantă au avut-o articolele cu caracter pedagogic semnate de Anton Popescu, G. Andrei-Suhărău, articolul pe teme sanitare purtând semnătura dr. Binder – atât de necesare ţăranului român. G.I. Coatucerna semnează versurile „Salutul Bucegilor”, o poezie ocazională. Mai sunt publicate: Statutele asociaţiei, rubricile: „Poşta redacţiei”, „Ştiri”, „Bibliografie”. Sfaturi pentru ţărani, maxime, legende, cugetări, reclame, erau alte rubrici ale publicaţiei. Devenită organ al Societăţii „Solidaritatea corpului didactic dorohoian”, revista poate fi socotită una din primele publicaţii învăţătoreşti din Moldova. O foaie căreia i se trimiteau materialele spre publicare la Lozna, iar de ele se ocupa cu pasiune un singur om care era şi redactorul, şi corectorul, dar şi distribuitorul ei. Publicaţia a sfârşit prin a deveni în scurt timp organul Societăţii „Luminătorii poporului”, moment în care îi pierdem urma. Trebuie spus că învăţătorii din judeţul Dorohoi au dat naştere societăţii „Solidaritatea corpului didacric”, la 14 mai 1906 într-o adunare generală, când s-a discutat şi admis şi statutul organizaţiei. Printre altele, în statut se prevedea susţinerea intereselor materiale şi morale ale tuturor membrilor săi, protejarea lor în împrejurări deosebite; îmbunătăţirea stării materiale şi morale ale ţăranului român, a muncitorimii în general, prin măsuri care să conducă la dezvoltarea spiritului de demnitate naţională. Se subînţelege că Societatea „Solidaritatea corpului didacric” nu-şi propunea direct perfecţionarea capacităţii profesionale a membrilor săi cât ridicarea materială, morală şi culturală a ţăranului şi muncitorului român, ceea ce mărea valoarea etică şi patriotică a demersului.

232

Din comitetul de conducere făceau parte Anton Popescu (preşedinte), D. Romanescu şi Ion Ilasievici (vicepreşedinţi), Gr. Şoltuz şi alţii. La 31 martie 1912 Societatea „Solidaritatea” devenea Asociaţia învăţătorilor din judeţul Dorohoi. În 1924 asociaţia avea să ia în discuţie construirea unui local propriu ca sediu, editarea unei reviste (Cuvântul nostru), înfiinţarea unei biblioteci, a unui sanatoriu la Techirghiol. De mult succes s-au bucurat acum cursurile de perfecţionare a cadrelor didactice la care au conferenţiat personalităţi de prestigiu: I. Petrovici, C. Giurescu, C. Narly, Simion Mehedinţi, Elena Cuparencu Stanciu Stoian. În cadrul ei s-a evidenţiat activitatea unei militante de frunte a învăţătorimii – Elena Cuparencu, cea care timp de aproape 20 de ani a fost alături de învăţători şi a publicat lucruri interesante în revistele „Cuvântul nostru” sau „Tudor Pamfile”. Iubitoare a folclorului, Elena Cuparencu adresa colegilor cuvinte înflăcărate: „Aceste obiceiuri sunt o parte integrantă din viaţa noastră. Sunt mărgăritarele ce din adâncul sufletului neamului nostru îşi trimit strălucirea peste veacuri ca să arate lumii valoarea noastră ca popor. De nu le-am fi avut pavăză şi mândrie – în vremuri de restrişte, am fi fost de mult pierduţi”. Se tipărea la Tipografia N. Fainar, Dorohoi; format 15x23 cm.

* Revista tinerimii
Revista tinerimii, organ de cultură al Societăţii Tinerimea, apărea lunar la Mihăileni – Dorohoi în perioada octombrie 1927 – decembrie 1932. În intervalul ianuarie-februarie 1929 avea titlul „Moldova Literară” – publicaţie cu profil literar-istoric. 233

Revista Tinerimii publică sub semnătura lui Lucian Predescu documente inedite referitoare la B.P. Haşdeu (nr. 3-4/1929), amintiri despre Ion Adam, N. Beldiceanu, N.N. Beldiceanu, G. Ibrăileanu. Tot Lucian Pintilie îşi pune semnătura sub articole referitoare la Barbu Delavrancea, Duiuliu Zamfirescu ş.a. Cu versuri colaborează Eusebiu Ceandru – Camilar („Cetatea mea” nr. 10-12 1929; „Califul” în nr. 1 (1930), Octav Sargeţiu, Aurel Labrino, George Lesnea, Aspazia Munte. Formatul 22x31 cm.

*
„Revista Tinerimii”, organ cultural al Societăţii Tinerimea, Mihăileni . Director Filimon Rusu. După cum ni se spune în frontispiciu, are de scop răspândirea culturii în popor, scop ce-l atinge prin istorioarele, nuvelele, poeziile etc. ce publică. Citind această revistă rămâi cu mulţumirea în suflet că ai parcurs-o şi aştepţi cu plăcere numărul următor.
(Din „Cuvântul nostru”, Ion T. Athanasiu, institutor).

*
Societatea Tinerimea Română, născută în 1877 din rândul elevilor Liceului Matei Basarab, face ca la 15 februarie 1882 să apară primul număr al Revistei Societăţii Tinerimea Română, care va dăinui 42 de ani, cu o apariţie în două etape (1882-1902 şi 1920-1944), cu întreruperi deci între 1902-1920, şi avea ca deviză: „Prin noi înşine. Făclia criticii nu trebuie să ardă, ci să lumineze”. Societatea a sprijinit toate şcolile din ţară, a organizat olimpiade, concursuri anuale şcolare, pe specialităţi, ceea ce l-a făcut pe I. Găvănescul să scrie în 1896 despre „Olimpiada tineretului şcolar: „O vie mişcare de emulaţie a străbătut de la Dorohoi la Severin printre şcolari şi profesori. N-a fost o şcoală, din câte am vizitat, unde să nu se vorbească de întrecerile ce se vor ţine în Bucureşti, în luna mai”… „…În Dorohoi, între 1927-1935, apare „Revista tinerimii”, binecunoscuta publicaţie moldovenească, unde 234

printre alţi elevi debutează cu versuri şi liceenii Eusebiu Camilar (Eusebius Candry – Camilar) şi Theodor Constantin, viitor prozator (p. 92). (Din „Reviste literare ale elevilor 1834-1974”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, de Teodor Opriş, p. 50-53).

* Satul nostru
Satul nostru, revistă literară, Dorohoi, 1 mai 1916, format 17x24 cm. Colaborează Gh. M. Vârnav, Constantin Zarojan.

* Solia

Solia, organul „Naţionaliştilor Democraţi” din Dorohoi, apare în fiecare duminică, sub direcţia lui N.I. Buţureanu, avocat: redacţia şi administraţia – Dorohoi, strada Carmen Sylva nr. 18; Tipografia”Dacia” în Iaşi. Str. P.D. Iliescu, nr. 16 apare în octombrie 1911. Foaia cu nr. 16 din 15 ianuarie 1912 nu are indicat anul editării sale şi mărturiseşte: „ziarul este tipărit într-o tipografie românească la Iaşi, în format redus (32x48 cm) din cauza lipsei de timp (avea două pagini şi numai o faţă cu text), pentru că tipografia unde se tipăreşte foaia 235

noastră, fiind devastată şi numerele „Soliei” furate, iar maşina tipografiei stricată”. În articolul „Pe cine vi-i pune deputaţi, şi-i primiţi”, iscălit de N. Iorga, se spune: „Pentru naţionaliştii-democraţi – care vreau doar atâta: ţara aceasta să nu fie a străinilor, că astăzi, şi, dintre Români, numai a celor cu bani mulţi , oricum i-ar fi câştigat, tot ca astăzi – se înfăţişează candidatul Nicolae Buţureanu, fost inspector agricol prielnic sătenilor şi acum avocat al săracilor”. Cât priveşte candidatul cârmuirii, „proprietar de obârşie străină”, care „ a stat multă vreme prin străinătate” şi n-a fost „în atingere cu dumneavoastră niciodată, iar interesele dumisale nu se potrivesc cu ale dumneavoastră, să fie cât de priceput şi cât de harnic, ce-o să vă poată folosi?” La alegerile din 15 ianuarie, în chiar ziua apariţiei foii, erau trei candidaţi înscrişi: Constantin Stoianovici, Eugéne Uhrynovschi şi N. Buţureanu, toţi trei avocaţi, toţi în stare de a vorbi „când aveau să aibă parte la cuvânt”, dar cel care putea „să vorbească şi la Dorohoi dar şi la Bucureşti” era „ singurul dl N. Buţureanu”, spune Tiberiu Crudu, profesor la Gimaziul din Dorohoi. După alegeri, în articolul” „Silnicie şi nelegiuire” din 29 ianuarie 1912, N.I. Buţureanu nota că „la alegerile pentru un scaun de deputat la Colegiul al III-lea, şi cel numit chiar împotriva a lor săi, a plecat pentru a nu mai fi văzut, cu un mandat smuls prin silnicie şi nelegiuire: din 1104 alegători au votat numai 444 din care număr, cârmuirea tuturor rălelor n-a putut smulge decât 232 de voturi”. Despre „verdictul infam” mai semnau articole preot Al. Dolinescu, Gheorghe Tătaru, Alexandru Cusin, Vasile Roată, Dumitru Furtună (Constantin Stoianovici în Sfatul Ţării). Se mai publicau: „O revistă învăţătorească „Vremea Nouă” de I.I. Duzinschi, învăţător în Molniţa; „Presa română de peste munţi şi procesul A.C. Cuza – Em. Socor – ce zic ziarele „Românul” şi „Tribuna” din Arad”; „Spre alte vremi – mişcări literare” de Tiberiu Crudu; „Un pericol naţional – luxul la sate” de N.V. Hănţescu; „Un mare om uitat: Mitropolitul Veniamin Costache” de preot Alex. Dolinescu. 236

La „cronica feminină”; „Femeia la altarul casnic” de N. Felin. Se publica: „Akrte, roman istoric din timpul lui Nerone” de Alexandru Dumas – tatăl, întâia dată tradus în nemţeşte de Clara Lanser, cu instrucţiuni de Fritz Bergen, ediţia a IV-a, Stuttgart. Din nemţeşte tradus în româneşte de Vasiledo. Foiţa ziarului „Solia”: „Preotul şi superstiţiile din popor” de D. Furtună; „Un articol înduioşător de peste ocean – despre „Glasul vremii” din America. „De la liceul din Pomârla” se intitula articolul semnat V.G. Nalbă în „Solia” din 25 noiembrie 1912 care se ridica împotriva mandatului de prelungire a directoratului şcolii care „de la 1906 trecuse la stat, iar fondul Başotă în administraţia Casei Şcoalelor”. În alt articol „Din Pomârla”, semnat Gh. V. Baltă, în acelaşi număr, clarifica faptul că obştea locală care ţinea în arendă de la Casa şcoalelor moşia din al cărei venit se întreţinea liceul „A. Başotă” avea ca mentor pe I. Vasiliu, primarul comunei, care avea mijloace să-i pună la punct pe cârtitorii afacerii. Mai semnau articole: A. Leontescu, Petru Chirica, dr. Al. Sandovici, C.C. Coroi, P. Irimescu, H. Iulian, Gh. Nemţeanu, D. Cuţic, Vasile Peneş, M.L. Corbu, D. Tomescu, Ştefan Pânzaru, P. Stoian, Th.I. Oroveanu, N. Şioman, V.G. Rozmarin, iar versuri: Costea Gruia („Cântec”, „Pastorală”), Ispir („Unde sunt acei viteji” şi „Ar fi toate cum ar fi”), N.S. Juban („Credinţa noastră – dlui Neculai Iorga”). Ziarul informa: „Solia se află de vânzare cu numărul în Dorohoi la librăria Cooperativă”, în Botoşani la chioşcul de ziare „Lumina” din piaţa centrală, în Iaşi la Librăria Românească din strada Lăpuşneanu şi chioşcul de ziare „Neamul Românesc” din Piaţa Unirii, în Bacău la depozitul de ziare Filip Manea, în Bucureşti la Librăria „Neamul Românesc” din Calea Victoriei, 107”.

*
„Solia” din 8 octombrie 1912 avea adăugat titlului subtitlul: Organul naţionaliştilor-democraţi din judeţele Dorohoi, Botoşani şi Suceava, iar ca directori: N. Buţureanu, 237

P. Irimescu şi Ion Zelea Codreanu, cu fotografiile „Conducătorii noştri”: N. Iorga şi A.C. Cuza, iar în materialul „Pe drumul cel bun” «îngropate» pozele localnicilor: N. Buţureanu, avocat, Ion Zelea Codreanu, profesor, P. Irimescu, profesor, Tiberiu Crudu, profesor. Preotul Dim. N. Ştefănescu semna articolul „Din viaţa ziarului Solia”, iar Dumitru Furtună articolul „Legendă adevărată”, care se vroia o poveste a Dorohoiului: „…lacul cel mare sau Iezerul care astăzi nu mai este decât în amintirea bătrânilor”, provine din „scrierea lui Gh. Asachi, fiul protopopului vestit pe care marele Veniamin îl cinstea atât de mult”, poveste scrisă în versuri încă de pe la 1850: Printre fum şi prin scântei Tristă voce de femei „Zânele care cântă, joacă şi ademenesc cu glasurile lor, din mijlocul cărora se desprinde o fermecătoare crăiasă, cunoscătoare a poveştii locului Dorohoian şi care, împreună, însufleţite în credinţa în Hristos şi-au clădit schit în cinstea Mântuitorului, spre: A-l ruga a ajuna, Şi a servi mărirea sa… Crăiasa, blândă şi întristată, cu ochii umezi şi glasul înecat, care nu poate fi decât neamul neamurilor aceloraşi locuri”. Miresele lui Hristos au slujit cu evlavie schitul până ce, cu ropot şi urlet de fiare, barbarii au năvălit, iar slujnicele Domnului, căzute în genunchi înaintea sfintei Cruci, au fost înghiţite de vii de pământ şi luciul lacului, în iezerul, izvoraşul Jijiei – cu ape întinse şi adânci „Printre care până-n fund Numai razele pătrund”…

238

N. Iorga

A.C. Cuza

Dar frumoasa ducându-se, lacul a secat, barbarii i-au luat locul, iar dorohoienii au rămas cu datoria să facă şi să pocnească odată şi odată lanţurile ferecate ale robiei, măcar rugându-se „Către Dumnezeul sfânt Pentru-al patriei pământ!”... Ziarul mai publica: „Dezrobirea neamului românesc şi Programul Partidului Naţionalist-Democrat, votat în conferinţa de la 23-24 aprilie 1910”, sub semnăturile A.C. Cuza şi N. Iorga; Chemarea către cucernicii preoţi, către domnii învăţători şi către toată suflarea ţărănească din judeţul Suceava pentru depunerea candidaturii a doi naţionalişti-democraţi – Alexandru C. Cuza şi Ion Zelea Codreanu la Colegiul al III-lea pentru 12 noiembrie 1912. Deosebit erau publicate: „Cugetări, cântece, epigrame”. Om, odată jumătate, semnată E, se intitula următoarea: „Conu Mişu-Carapace Ţuică bea, iar berea-i place, Vin, coniac, jamaică veche Nu le duce la ureche. 239

Om cu-atâtea calităţi! Toate 'ntregi… nu jumătăţi De departe îţi spui drept, Că miroase a… respect”. „Lumina”, ziar local, a trimis „Epigramistului de la „Solia” următoarea epigramă: „Se crede teribil Când îşi spune ghimpe Ce folos? Că scrie Fără ca să-nghimpe!...” La care i se răspunde de către Ion Ghimpe: „Că de-un ghimpe ascuţit Vouă nu vă pasă Lucru-i tare lămurit: Aveţi pielea groasă!” V. Cornescu semna în „Solia” din 31 martie 1913 documentarul: „Un glas nebăgat în seamă” în care vorbea despre împuţinarea populaţiei de naţionalitate română: „…locuitorii oraşului Dorohoi s-au înmulţit / de la 12.690 câţi erau în 1899 la 14.068 în 1912, cu un spor de 1378 sau 10,9%; …să aruncăm însă o privire asupra cifrelor din recensământul şcolar pe 7 ani în urmă:
Anii

Copii în vârstă de şcoală: Dorohoi Herţa
Rom. Stră. 528 796 869 1204 1128 1064 Rom. 147 209 119 127 126 117 Stră. 192 329 251 283 284 313 575 669 627 802 710 709

Mihăileni
Rom. 164 228 100 122 271 114 Stră. 450 361 210 411 382 316

Săveni
Rom. 174 175 203 203 204 173 Stră. 248 250 200 206 284 307

1906 1907 1908 1909 1910 1911 1912

După ce comentează creşterile ori minusurile, autorul concluzionează: „se impune deci, ca o neînlăturabilă şi inexorabilă datorie, de a nu sta nepăsători în faţa acestor fapte şi a începe, fără întârziere, înlesnirea românilor de a intra în 240

comerţ şi meserii, crearea acestor clase, cu sprijin puternic şi cu jertfe chiar, nimic fără jertfe pe lumea asta”. „Inaugurarea bustului Mihail Kogălniceanu la Dorohoi la începutul lunii iunie 1913, operă a lui V. Heghel, situat în faţa primăriei – reprezentantul Dorohoiului în Divanul Ad-hoc al Moldovei la 1857” a fost alt documentar din ziarul „Solia”. Ziarul se tipărea când la Iaşi (Tipografia I.S. Ionescu şi M.N. Bogdan), când la Bucureşti (Tipografia Românească, str. Izvor nr. 14), apoi la Iaşi (Tipografia Trecerea Carpaţilor, str. Lăpuşneanu), când la Dorohoi – Tipografia Speranţa – N. Mateescu.

*
În cel de al XIII-lea an, la 16 decembrie 1923, cu numărul 4, săptămânalul apărea având conducători pe N.I. Buţureanu, avocat, şi H. Berijan, în format 32x48 cm, cu titlul: Solia partidului naţionalist-ţărănist de la nr. 4/1923 la nr. 9/1924, apoi Solia partidului naţionalist al poporului de la 16 noiembrie 1924, numai cu Buţureanu director, care semna articolele şi cu calitatea pe care o avea de senator. Mai semnau: Gh. Pribeagu, N. Şoinean, M. Mogoş, N.E. Moldoveanu.

*
Spicuiri din presa vremii – ecouri asupra contribuţiilor Şcolii normale Şendriceni la ridicarea nivelului profesional al învăţătorilor şi la culturalizarea satelor: În „Solia” anul IX, nr. 11, din 20 mai 1922, la rubrica „Culturale”, se spune: „În ziua de 14 mai 1922 a avut loc şedinţa cercului cultural la şcoala din Lozna. Serbarea şcolară a fost dată de elevii Şcolii normale din Şendriceni, având un foarte frumos program artistic, sub conducerea profesorului de muzică P. Cârlan”.
(Gh. Borcea, autorul articolului „Cercurile culturale ale învăţătorilor” p. 57 din volumul „Şcoala normală de la Şendriceni – evocări 1919-1957”, Bucureşti, 1978).

241

PERSONALITĂŢI DE LA „SOLIA”

P. Irimescu Profesor

Tiberiu Crudu profesor

Ion Zelea Codreanu profesor

N. Buţureanu, avocat directorul ziarului

242

Speranţa

Speranţa, organ de publicitate pentru apărarea şi susţinerea intereselor creştine, apărea de două ori pe lună, director şi proprietar N. Mateescu, redacţia şi administraţia la tipografia cu acelaşi nume – Speranţa Dorohoi al aceluiaşi director şi proprietar. Numărul 1 apare la 1 septembrie 1924, format 32x47 cm, având deviza: „Români, uniţi-vă, prin cooperaţie, cumpăraţi şi vindeţi-vă produsele tot prin cooperaţie”, iar începând cu cel de al II-lea număr adăugându-se: „Armele de luptă ale jidanilor: minciuna, calomnia, corupţia, trădarea”. „Speranţa” – spunea la apariţie, că „a fost provocată de minciunile şi turpitudinile jidoveşti, puse la cale prin ziarele ideşe de către corespondenţii lor locali, cu scopul de a ne discredita ca popor faţă de celelalte popoare cu care întreţinem legături amicale, dar în special faţă de Liga Naţiunilor”. „Speranţa” îşi lua angajamentul să lupte, pe faţă, contra tuturor acestor jidani care prin minciunile lor caută să ne ponegrească şi să ne arate ca pe un popor de dezordine şi de sălbăticie”; să chemăm „şi pe jidanii noştri care prin atitudinea lor inspiră celorlalţi jidani obrăznicia de care au dat dovadă în trecut şi în prezent în oraşul nostru”… Sub titlul „Provocări jidoveşti” ziarul reproducea din publicaţia „Dimineaţa” nr. 6373 din 10 august 1924 următoarea corespondenţă „plină de calomnii la adresa poporului şi studenţilor: „Excesele din Dorohoi – oraşul continuă a fi pus sub teroarea huliganilor”: 243

„…Ni se transmit din Dorohoi noi amănunte cu privire la dezordinile antisemite din acest oraş. Suntem informaţi că cete de bătăuşi antisemiţi cutreieră străzile oraşului, se leagă de trecătorii paşnici, provoacă scandaluri, bat pe evrei pe un cap, molestează femeile evreice, rupându-le rochiile (dar nu dă nume N.R.) şi toate acestea sub ochii îngăduitori ai autorităţilor poliţieneşti. Bandele de ciomăgari se compun în majoritate din elevi de liceu şi câţiva studenţi din Iaşi, adepţi ai dlui Cuza. La grupul acestora se alătură haimanale care nu au nimic de pierdut. Populaţia evreiască este lăsată pur şi simplu la discreţia bătăuşilor. Dorohoiul a devenit un sat fără câini. Huliganii sunt lăsaţi să-şi facă mendrele nesupăraţi şi dacă se găseşte şi printre evrei cineva care să riposteze la violenţele bătăuşilor, atunci urgia cea mai mare se dezlănţuie asupra capului său. Foarte adeseori vine la Dorohoi cunoscutul agitator antisemit Gârneaţă, care fusese implicat în complotul terorist din Capitală, şi care nestingherit de autorităţi ţine consfătuiri cu huliganii de aici pentru a pune la cale scandalurile şi bătăile. La grupul scandalagiilor se alătură şi câteva „studente” printre care o fată a notarului Eduard Ionescu din Dumeni. Fata aceasta cutreieră satele cu crucea germană încârligată la piept şi ţine discursuri incendiare, aţâţând pe săteni la dezordine. Printre agitatorii antisemiţi mai e şi un băiat al avocatului Adam”. Unui asemenea articol, M. Mateescu îi răspunde cu editorialul: „Români uniţi-vă!” „Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă în simţiri”, cum a fost şi strigătul marelui poet Andrei Mureşanu, făuritorul lui „Deşteaptă-te române”. Mai existau articolele: „Cum respectă jidanii legile”, o înştiinţare către meseriaşi, comercianţi şi ţărani, spunându-le că, omul care şi-a pus tot sufletul în slujba ţării şi care se interesează de aproape de soarta şi nevoile voastre este dl A.C. Cuza, mare învăţat şi iubitor de neam şi, pornind de la cartea „Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Frac-Masoneria” de dr. N.C. Paulescu, ziarul explica ce este Cahalul: 244

„…Cahalul este factorul corupţiei care răstoarnă statul nostru; el este cauza acaparărilor, a trusturilor, a falimentelor care ruinează comerţul, industria şi agricultura în România; el este organul care rătăceşte opinia publică prin ziarele pe care le subvenţionează; el este agentul propagării perfide a materialismului şi a ideilor liberaliste, socialiste, anarhiste (bolşevice n.r.), el este puterea ocultă a Franc-Masoneriei”. La „Ştiri diferite” se scria că „în oraşul Dorohoi sunt peste o sută de cârciumi jidoveşti a căror patroni sunt îmbogăţiţi din banul românilor”; „că nu se găseşte absolut nici un român comerciant de cereale”; „mai toţi cetăţenii ni se plâng că pe toate barierele oraşului, atât în zilele de lucru, cât şi în sărbătorile creştineşti, se postează o mulţime de mici negustoraşi jidani care cumpără diferite produse ca: lapte, brânză, unt, ouă, popuşoi, grâu şi altele, pe care le revând negustorilor din centru, contribuind astfel la scumpirea acestor alimente, fiind monopolizate în mâna a 2-3 negustori”. Alte articole semnate de N. Mateescu: „Un pericol naţional – Cahalul”; „Jidane!”; „Apăraţi-vă legea de jidani!”; „Ce voiesc jidanii”; „Tovărăşia Nicu Stoianovici – Iosif Marcovici – Bruno – Florian”; „Legi bune – înţelese rău”; „La Palestina”; „Împroprietărirea jidanilor”; „Luminaţi satele!” etc. Mai semnau: Nic Vinter (versuri), I.M., A.G., T.D., Al. Pohoaţă, Vifor, Locotenent E.I., Adam Marcel Delavora ş.a. Exista o rubrică „Trădătorii” în care erau trecute numele evreilor condamnaţi la moarte şi dezertorilor din războiul 19161918 – peste 1000… La 25 aprilie 1926, în numărul 10, „Speranţa”, în apelul „Fraţi săteni”, în vederea colectării voturilor pentru Liga Apărării naţionale Creştine, reda preceptele din programul Ligii şi al profesorului A.C. Cuza: „Să scoatem pe jidani din armată; Să ridicăm pe jidani de la sate; Să luăm de la jidani toate pământurile pe care le stăpânesc şi să le dăm sătenilor agricultori; Să expropriem pădurile cumpărate sau exploatate de jidani şi să le trecem obştiilor săteşti; 245

Să scoatem jidanii din şcolile româneşti, făcându-i să-şi aibă şcolile lor, până când vor pleca din mijlocul nostru; Să facem loc meseriaşilor şi negustorilor creştini, la oraşe, expropriind casele stăpânite de jidani, ale căror chirii le-au scumpit în aşa fel, că nici un creştin nu se mai poate hrăni; Să înlăturăm pe jidani din orice funcţie publică; Să scoatem din ţară imediat pe jidanii veniţi după 1914 şi pe toţi ceilalţi oricând, înlesnindu-le drumul până la graniţă”.

Facsimil dintr-o pagină a „Speranţei”

Alegerile generale trecând, aleşii L.A.N.C. (Liga Apărării Naţionale Creştine) erau: dr. H. Vasiliu la Botoşani; prof. dr. Şumuleanu la Dorohoi; profesor A.C. Cuza la Iaşi; profesor Ion Zelea Codreanu la Rădăuţi; Gh. Cârlan la Suceava; avocatul Paul Iliescu la Câmpulung. 246

„Speranţa” din 5 septembrie 1926 publica în prima pagină: „Înfometarea oraşului de banda brutarilor HarasWaisman-Şchor et Comp – consilierul comunal Avram Calmanovici – Triumful cârdăşiei speculanţilor pâinii; înfrângerea autorităţilor comunale; intervenţia prefectului prin ordonanţe de reglementare şi stârpire a haosului comercial”. La 20 septembrie 1926 „Speranţa” intră în al treilea an de activitate. Până la 4 februarie 1926 ea apăruse în doar două pagini, apoi, de regulă, în 4 pagini.

* Steaua

Steaua, organ al intereselor generale, director Mihail Nicolau, apare săptămânal, începând din mai 1902; redacţia şi administraţia Hotel Segal – Dorohoi, strada Grigore Ghica nr. 28, Tipografia „I.L. Bercovici”; format 31x47 cm, iar de la 17 noiembrie, cu numărul 26 – 38x58 cm, realizat la Tipografia „Steaua”. Apărea şi suplimentul ziarului „Steaua” nr. 21 tipărit doar pe o faţă a foii, format 26x40 cm, servind unor interese publicitare, evidente mai ales la suplimentul nr. 23 „Steaua”, prilejuit de „O necuviinţă grosolană” („duelul” între „Steaua” şi „Dorohoiul”). 247

Din 1904 nu se mai precizează caracterul săptămânal al publicaţiei. Dar iată care era structura administrativ-teritorială a judeţului Dorohoi, în baza noii legi comunale, publicată de ziar la 2 mai 1904: 1. Plasa Săveni: Săveni, Stiubieni, Drăguşeni, Sârbi, Vlăsineşti, Borzeşti şi Vorniceni - reşedinţă Săveni. 2. Plasa Rădăuţi: Horodiştea, Păltiniş, Rădăuţi, HudeştiMici, Coţuşca şi Bivol – reşedinţă Rădăuţi. 3. Plasa Manoleasa: Avrămeni, Manoleasa, Mitoc – reşedinţă Manoleasa. 4. Plasa Herţa: Mamorniţa, Pilipăuţi, Buda, Hreaţca, Oroftiana, Târnauca, Movila şi Herţa – reşedinţa Herţa. 5. Plasa Dorohoi: Darabani, Ibăneşti, Şuharău, HudeştiMari – reşedinţa Dorohoi. 6. Plasa Havârna: Cordăreni, Havărna, Mileanca – reşedinţă Havârna. 7. Plasa Mihăileni: Dersca, Hilişeu, Pomârla, Tureatca şi Mihăileni – reşedinţă Mihăileni. 8. Plasa Zvoriştea: Zamostea, Grămeşti, Adâcata, Hănţeşti, Zvoriştea – reşedinţă Zvoriştea. 9. Plasa Văculeşti: Brăieşti, Văculeşti şi Vârfu-Câmpului, reşedinţă Văculeşti; 10. Plasa Şendriceni: Corlăteni, Dimăcheni, Şendriceni, Lozna, Broscăuţi şi Dorohoi – reşedinţa Dorohoi. În iunie 1905, când apare numărul 1 din cel de al IV-lea an, „Steaua” este organ naţional-liberal sub conducerea unui comitet, „după patru luni de întrerupere, ca protest contra trimiterii în Sfatul ţării a doi Fişcherişti”. Ziarul „reapărea şi ridica la Dorohoi steagul de război al partidului liberal, cu gândul că Steaua va fi organul care va lua apărarea tuturor nedreptăţilor”, ea „fiind biruitoare, neîmblânzită, apărătoare mândră a drepturilor cetăţeneşti”… După cele patru luni de întrerupere, pe frontispiciul ziarului nu mai apărea nici numele directorului, nici data de apariţie, dar nici semnătura lui Mihail Nicolau care, totuşi, îşi anunţa, din când în când, clientela că, „în calitate de avocat, şi-a mutat biroul în localul Villa regală, peste drum de vechea 248

locuinţă din Hotel Segal”, sau că „reîntorcându-se din manevre şi-a reluat afacerile de avocatură”. Pentru ca „ilegalităţile, cele mai revelatoare, abuzurile cele mai mari, gheşefturile cele mai neruşinate, se săvârşesc în provincie, sub scutul autorităţilor de tot felul, din ordinile prefecţilor, care au ajuns un fel de satrapi”, „Steaua” reproduce din „Săptămâna” lui Gheorghe Panu pasaje referitoare la importanţa ziarelor de provincie: „E nevoie ca partidele de opoziţie să întemeieze ziare, măcar săptămânale, în toate judeţele, să găsească oameni devotaţi şi cinstiţi, care să se sacrifice pentru binele public, în toate păturile şi unghiurile, care să facă operă de vendetă publică. Idealul ar fi ca 70-80 de gazete de provincie, să dea măcar o dată pe săptămână în publicitate turpitudinile funcţionarilor şi ale partizanilor acestui regim. Ar fi grandios lucru dar în acelaşi timp ar fi un moment de dezvăluire a putreziciunii când 70-80 de gazete ţi-ar descoperi măcar un colţ din ceea ce se petrece în realitate… …În contra acestei lupte nu este adversar care să reziste când este vinovat”.
(„Steaua”, 6 noiembrie 1905)

De la 20 noiembrie 1905, „Steaua” era organ naţionalliberal, director şi proprietar Gh.N. Pillat, iar girantul ziarului Th. Dobjanschi (atacat de către bătăuşul Vasile Brânzei în noaptea de 16 octombrie 1905). Cât timp a fost directorul ziarului, majoritatea editorialelor erau semnate de Mihail Nicolau, indiferent de temă: „Drumurile comunale”, „Bătrânii şi asigurările”, „Serbările populare”, „Alcoolismul la sate”, „Expoziţiile săteşti”, „Şcolile de adulţi”, „O clasă oropsită – arendaşii de moşii”, „Politica noastră”, „Emigrările”, „Lupta de clasă”, „Cercurile culturale”. Ziarul oferea cititorilor rubrici variate şi consistente: „Literatură”, „Diverse”, „Judiciare”, „Informaţiuni”, „Ştiri din ţară”, „Ultima oră”, „Cota cerealelor”, „Corpul portăreilor”, „Politica la Dorohoi”, „Starea timpului”, „Distracţii”, „Steaua în 249

judeţ”, „Medicina populară”, „Hazuri”, „Cronica medicală”, „Note şi discuţii”, „Portrete”, „Opinii libere”, „Aşchii”, „Scrisori săptămânale”, „Varietăţi”, „D-ale zilei”, „Aritmograf şi şarade”, „Cinel-Cinel”, „Sfaturi”, „Cugetări” etc. Era activă „Foiţa ziarului Steaua” care publica: „Spre dezrobire” – roman de Eugenia Ianculescu de Reus; „Pretinsa inferioritate a femeii„ (după Revue des revues),”Pomana care jigneşte” de Eugené Demalder; „Psihologia pasiunii” după Camille Mélinard; „Mica proprietate agrară şi progresele culturii naţionale a pământului” etc. În 1905 locul „Foii” îl ia rubrica „Din ziare şi reviste”, apoi aceasta cedează locul foiletonului. Semnau proză: Mihail Nicolau, Gh. şi Dimitrie Obuz, Radu Vrească, Const. F., Ştefan I. Gailov, dr. G.D. Creangă, I. Nădejde („Sângele apă nu se face – câţi şi unde suntem”), Gh. Z. – Săveni, iar versuri: Săcăluş, Quidam, Petru Uhrinnowschi, I.M. Iliescu, Piridus, Al. Tomescu, Gabriela, Fritz Moraschi, Alex. Litwinkievici, M. Floraru, N. Jepureanu, I. Lăţescu, G.D. Timuş, Gh. St. Dimitriu ş.a.

* Steaua Poporului
Steaua Poporului, „gazeta de ieri a Partidului poporului, a tătucei Averescu, şi gazeta de azi a duşmanului tătucăi, dar cu chipul şi steaua Generalului pe fruntea ziarului pentru că colonelul Anghelescu a uitat să le scoată”, spunea „Liberalul” din 5 martie 1924. Iar „Biruinţa”, organ al Partidului Poporului, secţia Dorohoi, scria la 10 februarie 1924: „Acum trei ani „Biruinţa”, atât de scumpă sătenilor şi meseriaşilor, a încetat de a mai apare, fiind înlocuită apoi, ca organ politic al Partidului Poporului, prin foaia „Steaua Poporului”. Rezultă că părăsind pe Generalul Averescu, conducătorii ziarului „Steaua poporului” încetase a fi organul local al Partidului Poporului, el devenind organ de presă al grupului Argentoianu.

*
250

„Steaua Poporului” apare la Dorohoi vremelnic, ca înlocuitor al ziarului „Biruinţa”, organ al partidului popular şi aparţine aripei Argentoianu (1921-1924).
(Din „Biruinţa”, 10 februarie 1924).

* Suceava
Suceava, la 20 august 1883, consemna: „În comuna Lămăţeni din plăşile unite Moldova-Somuz învăţătorul sătesc Sevastian Andreescu numai de şcoală nu se ocupă”, fapt reluat de ziarul „Românul” şi redat în paginile sale din 28 august 1883.

* Şcoala normală de la Şendriceni
Şcoala normală de la Şendriceni – evocări, 1919-1957 este unitatea de învăţământ care în cele 32 de serii de absolvenţi a dat ţării peste 1000 de învăţători care au contribuit la marea operă de răspândire a învăţăturii de carte, operă pe care au înţeles-o un grup de profesori şi foşti elevi ai şcolii care au realizat un volum dedicat aşezământului, dar şi oamenilor care au dat oameni. Din comitetul de iniţiativă şi de realizare a cărţii citate, apărută la Editura „Litera” Bucureşti, în anul 1978, au făcut parte: Grigoraş Gheorghe, Amarandei Gheorghe, Munteanu Mihai, Iancu Constantin, Cricleviţ Alexandru, Prisăcaru Haralambie, Balan Ion, Borcea Gheorghe, Ostafi Alexandru, Berbecaru Teodor, Marţolea Ioan, Hrib Ioan. În prefaţa volumului, Al. Zub, fost elev al şcolii, astăzi academician şi director al Institutului „A.D. Xenopol” din Iaşi, are de spus cuvinte preţioase nu numai despre istoricul şi însemnătatea cultural-umană a edificiului cât şi despre cadrul natural al aşezării de la Şendriceni: „Fondarea Şcolii normale de la Şendriceni, nu departe de Dorohoi, între dealuri care interziceau ochiului să o descopere de la distanţă, spre a-i oferi, pe neaşteptate surpriza unui 251

edificiu vegheat de un parc impunător şi de un iaz aşternut feeric la poalele unui amfiteatru natural, ce se prelungea către încheierea văii cu o pădure la fel de feerică. În partea opusă se întindea terenul agricol al şcolii, teren ce oferea nu numai posibilitatea formării unor deprinderi de muncă, indispensabile viitorilor dascăli rurali, dar şi mijloace de întreţinere pentru mulţi dintre ei”.

Şi pentru că despre viaţa din şcoală, din internat, ori de la punctele gospodăreşti ale şcolii am vorbit atunci când ne-am referit la revista „Frângurele”, dar şi în alte ocazii, să pătrundem acum, cu ajutorul autorilor cărţii, să cunoaştem oamenii care au pregătit măcar o parte dintre cei peste 1000 de învăţători pentru şcolile patriei. 252

Intrarea în şcoală se făcea „pe sub monumentala poartă de lemn, lucrată cu vechi meşteşug, ce amintea de porţile maramureşene şi de străvechea civilizaţie autohtonă a lemnului” – cum zice Al. Zub: „Se oploşise la Şendriceni un bătrân bucovinean, cu chip de dac şi port specific ţinutului care l-a produs, numit Toader Nicuţoiu, cunoscut, mai ales, sub numele de „moş Toader”. Avea o privire blândă şi liniştitoare, o pasiune pentru frumos moştenită de la străbuni, calm şi indiferent la viaţa care se scurgea prin faţa lui. Cunoştea dulgheria şi rotăria şi de aceea a fost angajat de conducerea şcolii pentru repararea căruţelor şi să mai cârpească diferite hrube, în care ferma şcolii îşi ţinea animalele şi produsele agricole. Elevii l-au îndrăgit pentru frumoasele lui calităţi. Mereu îl provocam să ne povestească din viaţa lui bogată, din călătoriile lui. Fusese prin America şi în multe ţări din Europa. Cunoştea limbile germană, ucraineană, engleza, se descurca şi cu franceza şi italiana. Cunoştea bine arta populară românească, dar niciodată nu a spus ce ştie să facă. Când s-a proiectat construirea porţii monumentale de la intrarea principală, i-a fost cerută şi părerea lui. Moş Toader n-a spus decât cam aceste cuvinte: „Să încercăm şi trebuie să facem ceva”. Atunci a început acest moş să-şi dezlege baierele cunoştinţelor artistice. Cu câţiva elevi voluntari şi cu înclinaţie spre această muncă, arta populară românească a devenit expresie certă în şcoală, spre admiraţia tuturor. Ne arăta şi ne corecta cu o răbdare demnă de admiraţie, iar când greşeam ne spunea: „Eile mit Weile” (Graba strică treaba). Lui Moş Toader – palatinul Şendricenilor – i s-a dat titlul de „maistru cioplitor”. Aşa figura şi pe lucrările făcute de noi. Numele său era săpat pe aceste lucrări, alături de numele elevilor”.
Coriolan Tebrian

*

253

„Încă de la înfiinţarea Şcolii normale de învăţători din Şendriceni (1919), profesorul C.N. Iancu este numit director al acestei şcoli, la care funcţionează neîntrerupt până la ieşirea sa la pensie (1944) şi apoi ca profesor pensionar până în anul 1947. Ca director şi profesor la Şcoala normală, C.N. Iancu îşi desfăşoară activitatea călăuzit, pe de o parte, de concepţia lui Spiru Haret despre rolul şi misiunea învăţătorului în mediul sătesc, iar pe de altă parte de cea a lui Alexandru Vlahuţă cu privire la misiunea scriitorului şi literaturii pe plan social, pe planul atitudinii civice şi al difuzării valorilor culturale care corespundeau comandamentelor sociale noi ale vremii de după primul război mondial. De aici se şi explică însăşi denumirea şcolii: Şcoala normală de învăţători „Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni – Dorohoi”….
Grigore Davideanu, Leon Timofte

Profesorul emerit Constantin N. Iancu, întemeietorul Şcolii normale de învăţători din Şendriceni.

*
Ioan Constantinescu „este unul dintre profesorii valoroşi pe care i-a avut Şcoala normală de la Şendriceni. Numele lui este cunoscut de toţi iubitorii de drumeţii, prin ghidul turistic „Din valea Bistriţei în valea Vişeului”, semnat de acest geograf renumit. 254

...Pasionat cercetător al faunei şi florei României, profesorul Ioan Constantinescu studia mult şi din cele acumulate împărtăşea celor din jur, în mod deosebit elevilor săi. Pentru a lega teoria cu practica şi în felul acesta a prezenta concret lecţia referitor la ţinutul unde era situată şcoala, a întocmit o hartă în relief a zonei Şendricenilor.
Ioan Constantinescu

Activitatea lui Ioan Constantinescu nu se rezuma numai la cea de profesor la catedră. El a depus o muncă intensă în domeniul cartografiei, al redactării unor lucrări de specialitate. Astfel, pentru a veni în ajutorul micuţilor şcolari din primele clase, a întocmit un manual de geografie a fostului judeţ Dorohoi. Intrând în contact cu Institutul cartografic, redactează harta României în relief, material intuitiv important, folosit din plin de şcolile de toate gradele din ţara noastră. Dotat cu un spirit de observaţie deosebit, înzestrat cu darul descrierii şi al povestirii, Ioan Constantinescu întocmeşte ghidul turistic al Văii Bistriţei, al bazinului Dornelor până sus, către Vişeu, spre depresiunea Sighetului-Marmaţiei. Lucrarea se distinge printr-un limbaj viu, atrăgător. Descrierile sale amintesc de cele ale marilor scriitori Al. Vlahuţă, Calistrat Hogaş sau Mihail Sadoveanu”.
Gheorghe Enacache

*
N. C. Enescu, „...ca profesor de pedagogie şi director al Şcolii de aplicaţie, la Şendriceni, reprezenta cel de-al doilea stâlp de boltă al şcolii, alături de vrednicul director C. N. Iancu, cu care a îmbinat în chip fericit teoria cu pedagogia aplicată în scopul temeinicii pregătiri a viitorilor învăţători. Împreună cu 255

institutorii Şcolii de aplicaţie a îmbunătăţit prin noi metode şi procedee practica pedagogică a normaliştilor. Cuvântul său la sfârşitul lecţiilor ţinute de practicanţi avea menirea de a încuraja, de a spori încrederea în forţele proprii ale acestora.

*
N.C. Enescu

*
Cu toţii ni-l amintim ca pe un adevărat şi desăvârşit metodician care ne introducea cu măiestrie în tainele muncii de la catedră. Pentru noi, portretul său ca profesor şi educator, rămâne un „Pestalozzi al Şcolii româneşti”…
Romulus V. Pandele, Const. V. Ilioaia

*
Ion Galiţa „…îl găsisem la şcoala normală, din primul an, adică din 1941, dar mult timp pentru mine a fost o enigmă. Profesor de pedagogie şi psihologie, director la Şcoala de aplicaţie, preda şi îndruma practica pedagogică la clasele mari, aşa că noi, cei mai mici, deşi îl vedeam zilnic, ştiam doar din auzite că nu lasă corigenţi decât în cazuri extreme... Iată un atribut pentru a-l simpatiza. Dar nu acesta era Galiţa. *
Ion Galiţa

*
Dintre profesorii de la Şendriceni, Galiţa se distingea prin modestie. De statură potrivită, îndesat, cu ochelari, cu ţinută foarte îngrijită, fără a fi pedant, adâncit în sine, îşi îndeplinea lucrarea zilnică de dascăl fără emfază şi poză”...
(Al. D. Lungu)

256

Octav Guţic, „...un bărbat de statură mijlocie, armonios şi suplu, ceea ce îi da un plus de înălţime, blond, cu aer nordic, cu eleganţa la zi, întotdeauna curat şi proaspăt, intra în clasă aducând cu el un aer superior; „Măi Trică, se adresa unui elev, cu o voce pronunţat grosiată, ce avem pentru azi?”... Şi „Trică” (niciodată nu-l chema aşa) spunea lecţia cum se pricepea el.
Octav Guţic

Nu punea note întotdeauna, mai ales când elevul bâlbâia răspunsul, dar era „ca o aspră măsură” ironia pe care o arunca, armă a inteligenţei, oricând la îndemâna profesorului, care părea a distanţa catedra de bănci, la asta adăugându-se şi exigenţa lui, dreaptă”…
Al.D. Lungu

*
„Dintre cadrele mai în vârstă ale fostei Şcoli normale de la Şendriceni face parte şi Gheorghe Paranici, profesorul de matematică. Serii întregi de absolvenţi au plecat de la Şendriceni cu temeinice cunoştinţe de matematică, bine pregătiţi pentru a face faţă cerinţelor învăţământului. Aceasta pentru faptul că profesorul Gh. Paranici era exigent, bine pregătit, pretenţios cu obiectul pe care-l preda. În acelaşi timp era bun şi 257

Gheorghe Paranici

drept, obiectiv în apreciere. Aceasta explică faptul că după obţinerea diplomei de învăţător, mulţi absolvenţi de la Şendriceni şi-au continuat studiile în învăţământul superior, devenind profesori de matematică”.
Ioan Balan

*
Ilie Popescu-Teiuşan „Cine vrea să câştige timp, să se scoale devreme, iar cel ce nu ştie să umble cu unealta, nu va şti să o perfecţioneze mâine” spunea distinsul pedagog, bun organizator, Ilie Popescu-Teiuşan cu o bogată şi lungă activitate de cercetare, tipărind un număr mare de lucrări din domeniul pedagogic, specialitatea sa.
Ilie Popescu-Teiuşan

Făcând parte din galeria celor mai distinşi pedagogi şi cercetători, îl găsim între anii 1963-1967 cercetător ştiinţific principal şi şef al sectorului istoria pedagogiei la Institutul de Ştiinţe Pedagogice din Bucureşti, iar în prezent este membru activ în comisia Ministerului Educaţiei şi Învăţământului pentru redactarea „Istoriei Învăţământului românesc în Muntenia, Oltenia şi Dobrogea”.
Material semnat de Alexandru Cricleviţ

*
Cezar Şerbu. „…Alături de alţi profesori care au contribuit la pregătirea cadrelor didactice pentru învăţământul primar se număra şi profesorul Cezar Şerbu. Vorbea atât de frumos, atât de convingător, încât noi vedeam aievea desfăşurarea faptelor dintr-un act istoric prezentat. Antrenat în povestire uita de multe ori că sunase clopoţelul pentru 258

terminarea orei. Ne pomeneam de multe ori cu profesorul de la lecţia următoare. Emoţionat, prof. Şerbu ceda catalogul şi părăsea stingherit clasa. Noi, elevii, mai păstram în imagini chipuri de voievozi şi domniţe, ori episoade de lupte descrise atât de plastic de acest minunat dascăl.
Cezar Şerbu

Nu uita niciodată să cultive la elevi, prin intermediul lecţiilor de istorie, adevăratul sentiment patriotic. El ne învăţa să ne iubim glia strămoşească şi dacă va fi nevoie s-o apărăm cu preţul vieţii. Unii din foştii lui elevi au dat dovadă de adevărat eroism. În ultimul război mondial, ei şi-au dat viaţa pentru apărarea patriei, pentru cuceririle revoluţionare ale poporului”.
Ioan Balan

*
Mihai Gh. Soroceanu. „...Ca profesor, era de o conştiinciozitate exemplară. În şase ani de zile cât l-am avut profesor nu-mi amintesc să fi lipsit vreo oră, deşi condiţiile în care călătorea de la Dorohoi la Şendriceni erau foarte grele, mai ales în acele ierni cu viscole şi geruri năprasnice. Lecţiile sale erau aşteptate de elevi cu interes, dar şi cu emoţie.
Mihai Gh. Soroceanu

259

Când abia începea să sune pentru începutul orei, profesorul Soroceanu intra în clasă şi cu pasul uşor şi sigur parcurgea drumul până la catedră. Îşi îndrepta privirea asupra clasei, să vadă dacă elevii erau pregătiţi să-l urmeze într-o nouă călătorie în lumea minunată şi plină de taine, pentru noi, a ştiinţei. Din privirea sa înţelegeam că are dragoste şi încredere în noi, iar glasul ferm, dar cu un timbru plăcut, ne îndemna la muncă. Atunci ne părăsea emoţia şi lecţia începea în linişte”...
Haralambie Prisăcaru

*
Al.Gr. Ostafi. „...Înzestrat cu o bună memorie, stăpân pe un mare număr de fapte, putea oricând ilustra, circumscrie, clarifica o idee prin precepte şi locuţiuni din cărţi a căror însemnătate avea să ni se dezvăluie doar mai târziu, fiindcă şcoala punea accentul, deocamdată, pe cunoştinţele imediat utile revoluţiei culturale pe care o traversam.
Al. Gr. Ostafi

Unii vor fi fost copleşiţi probabil de mulţimea definiţiilor, de schemele complicate, de stufoasele „încrengături” de idei, însă cine avea spiritul deschis spre această lume, care devenise fascinantă, cât de fericit putea fi în compania marilor creatori de la Platon şi Pitagora la Goethe şi Eminescu. În ce mă priveşte, am profitat mult de acele ronduri filozofice şi culturale. Într-o zi, observând că citeam Faust I, nu s-a sfiit să-mi evoce în şoaptă primul său contact cu capodopera goetheană, riscând chiar o fredonare (probabil după Gounod) a prologului: „Iar îmi veniţi, figuri şovăitoare/ Ce-odinioară tulburi mi-apăreaţi”... Profesorul putea deveni, aşadar, un suflet apropiat, comunicativ şi tandru, atent la exigenţele dezvoltării atât de variate în fond a elevilor pe care ţinea să şi-i apropie. Vocea lui şoptită, 260

sâsâitoare, ea însăşi ca „figurile” din versiunea lui Ion Gorun, o mai aud şi acum, venind din acea zonă a sufletului care sedimentează impresiile durabile”.
Alexandru Zub

*
Arcadie Luţă. „...Nu e singura voce. O mai aud încă, limpede, înaltă şi uşor metalică, venind de pe alt tărâm, pe aceea a profesorului Arcadie Luţa, cel mai sever şi mai impenetrabil dintre profesorii care defilau dimineaţa prin faţa şcolii, venind de la Dorohoi pentru oficiul cotidian al meseriei. Preda matematicile şi l-am avut profesor în clasa I, apoi după capacitate. Sobru, distins, personifica însăşi rigoarea disciplinei pe care o preda”.
Arcadie Luţă

„Poate la fel de misterios îmi apărea profesorul Ion Sârcu venit la Şendriceni în 1947, pentru a nu rămâne decât patru ani. Preda nu numai geografia, care-i era specialitatea, dar şi ştiinţele naturii, iar la nevoie limba română. Mie mi s-a întâmplat să-mi fie şi diriginte în clasa a II-a, iar în această calitate ne incita să medităm în scris pe marginea unor teme sugerate de literatura militantă. Îmi amintesc, de pildă, că la una din ore am comentat versul eminescian „Sărac în ţară bogată”.
Ion Sârcu

Tema nu trebuie să surprindă, fiindcă în acelaşi timp un cărturar eminent ca D. Furtună ne cerea, suplinind româna, să 261

explicăm expresia „brânză zburată” sau „dacă ai carte, ai parte”, gândindu-se, în cazul din urmă, la sensul istorico-juridic al zicalei. Ca profesor, Ion Sârcu stăpânea o metodă admirabilă, transformând orele de geografie într-o încântare pentru toată clasa. Explica întotdeauna cu harta alături şi cu creta în mână, disecând şi scriind ceea ce trebuia să reţinem. Divagaţiile istorico-culturale nu erau ceva neobişnuit. Momentul ascultării şi acela al fixării deveneau, pentru cei mai mulţi, un prilej de destindere graţie cuvintelor de spirit şi ironiilor pe care profesorul le risipea cu măsură, fără să jignească. Înalt, distins, cu o ţinută nobil-sportivă, ştia să fie şi apropiat, după cum m-am convins în excursia organizată de şcoală în Bucovina, cu ascensiune nocturnă pe Rarău (1948)”...

*
Gheorghe Romândaşu. „Orientarea spre istorie o datorez, în bună măsură, profesorului Gheorghe Romândaşu, cu care am străbătut această materie în ultimii ani de şcoală: 19511953. Masiv, impunător, privirea îi aluneca oblic asupra clasei, când dură, dacă afla neînţelegere, când îmblânzită de bucuria succesului, dacă observa o bună însuşire a materiei. Clasa îl aştepta într-o tăcere încordată, care devenea dialog viu când profesorul începea să asculte ori să fixeze cunoştinţele. Iar dacă răspunsul unuia nu era întreg ori destul de precis, profesorul stăruia, cu vocea şuierată gutural: „Şi încă? Şi încă?”. Acel „Şi încă”, îndemnând la învăţare metodică, deplină, solicitând răspunsuri logice şi exacte, devenise o obsesie, ca şi replica, la fel de succintă, a dezaprobării”.
Alexandru Zub Gheorghe Romândaşu

*
262

Dintre absolvenţii şcolii, autorii volumului „Şcoala normală de la Şendriceni”, dar şi noi, am reţinut pentru cititori pe: Nicolae Cântec. „...Cine a fost Nicolae Cântec? S-a născut la 15 august 1934, în satul Dorobanţi, comuna Nicşeni, judeţul Botoşani. Urmează cursurile Şcolii normale (pedagogice) din ŞendriceniDorohoi.
Nicolae Cântec

Mai târziu, la cursurile fără frecvenţă, va deveni licenţiat al Facultăţii de filologie din Iaşi. În anul 1958 este promovat ca redactor al ziarului „Zori noi” din Suceava. Se afirmă ca un gazetar talentat, parcurgând toate treptele afirmării ziaristice: şef de secţie, redactor şefadjunct, iar apoi mulţi ani redactor şef al ziarului „Clopotul” din Botoşani. Pentru bogata sa activitate în ziaristică a fost decorat cu ordine şi medalii ale R. S. România. Ca elev, la Şendriceni, a fost unul dintre cei mai buni din clasa sa, cititor pasionat, bibliotecar al şcolii, iubitor al cărţilor rare şi frumoase”...
Mihai Munteanu

*
Alecu Ivan Ghilia. „...Când în clasa V-a a plecat la Iaşi, la Institutul de artă plastică, mulţi au început să-i simtă lipsa: în ceea ce mă priveşte, am simţit că mi-a plecat fratele. M-am întâlnit mai târziu, nu cu el, ci c-un mesaj trimis de el în lume, cu volumul: „Fraţii Huţulea”. Iscălea: Alecu Ivan Ghilia. Se dedicase scrisului. Când ne-am întâlnit aievea la Bucureşti, ne-am apropiat cu sfială unul de altul, dar cu atât mai trainic. El a fost naşul primelor mele scrieri. Generos, exigent cu sine şi cu alţii, dăruit cu ardoare muncii sale, îl văd într-o cameră de mansardă de pe strada Apolodor, scriind „Cuscrii”, îl văd în 263

goană prin sate, prin oraşe, pe şantiere, în miezul tuturor frământărilor vremii. Alecu este omul pasiunilor, al arderilor, al neliniştii, al chinului de-a crea. Romane ca „Cuscrii”, premiat cu premiul Academiei, „Ieşirea din apocalips”, „Recviem pentru vii”, volumele de nuvele, de reportaje, scenariile de film, volumele de poezie i-au creat un nume şi un loc distinct în literatura română”...
Alexandru D. Lungu

Alexandru D. Lungu. „Cine ar fi bănuit că Alexandru Lungu, coleg de clasă cu Ivan Alexandru (scriitorul de mai târziu Alecu Ivan Ghilia), bun violonist, cu o rostire neaoş moldovenească, va ajunge actor şi, în acelaşi timp, scriitor!”
Mihai Munteanu Alexandru D. Lungu

Constantin Radinschi. „S-a născut la 21 ianuarie 1920, în satul Brăeşti, judeţul Botoşani. Primele patru clase primare le-a făcut în satul natal, având ca învăţător pe Ilie Barnea. În anul 1932 se înscrie la Şcoala normală „Al. Vlahuţă” din ŞendriceniDorohoi, urmând a se pregăti pentru cariera de învăţător. Încă din această perioadă se simte atras de arta culorilor. Elev fiind, prezintă o expoziţie de lucrări personale în oraşul Dorohoi.
Constantin Radinschi

264

După absolvirea celor opt clase de şcoală normală se înscrie la Academia de arte frumoase din Iaşi, secţia de grafică şi artă decorativă. Are aici ca profesori pe Corneliu Baba şi pe sculptorul Ion Irimescu, de la care primeşte preţioase îndrumări”.
Ioan Balan

*
29 martie 1978

„…Merg la înmormântarea lui C.N. Iancu. Am ajuns la timp. Tocmai cortegiul era gata de plecare. Printre participanţi: Gheorghe Grigoraş, Gheorghe Enacache, Teodor Luciuc (fost inspector şcolar şef al raionului Dorohoi). Multă lume, maşini. Directorul este dus într-un car tras de patru boi. Aşa i-a fost dorinţa. Carul a fost adus de la Dumeni, comuna George Enescu, localitate în care s-a născut doamna Iancu. Poate că şi tabloul lui Nicolae Grigorescu să fi fost sursă de inspiraţie. Domnul director avea în biblioteca sa albumul lui Nicolae Grigorescu, iar Alexandru Vlahuţă, patronul şcolii, scrisese rânduri entuziaste despre pictor. Cortegiul a făcut un înconjur: pe la prefectură (azi muzeu), pe la Liceu, pe la primărie, poştă şi s-a îndreptat spre cimitirul de la „Brazi”. Au vorbit foştii elevi Bostan, Ilioaia, iar Alexandru Ionescu a dat citire telegramelor trimise de Leon Timofte şi Grigore Davideanu. N-am mai citit poezia închinată acestui trist eveniment, dar am trimis-o apoi doamnei Eugenia Iancu. Iat-o aici: La moartea lui C.N. Iancu Căzu stejarul aproape secular, Bătuse-n el mereu tăioase vânturi. A fost, însă, o bornă de hotar, O harpă slobozind vibrante cânturi. Învăţăcei, cărora v-a aprins Lumina ce spre înălţimi vă urcă, Lăsaţi o clipă şopotul mai stins O lacrimă pe acest mormânt să curgă! 265

Bărbatul care-a fost şi nu mai este Trăieşte-n voi, în cei ce l-aţi urmat, Reîntrupând frumoasa lui poveste Ca-n basmul cu feciorul de-mpărat. La Şendriceni ne duce iarăşi gândul, Pe-alei încă răsună paşii lui, Ori poate apele se joacă, vântul… Dar toate plâng; azi sunt a nimănui”…
(Mihai Muneanu, din volumul „Lumina de la Şendriceni”, Editura „Quadrat”, Botoşani, 2004).

*
Trecuse prin atelierul pictorului A. Chladek, se făcuse cunoscut în pictura bisericească pentru că în perioada 18581860 realizase chipurile sfinţilor şi coloritul luminos al ansamblului de la biserica mânăstirii Agapia, încercase şi reuşise valoroasa compoziţie istorică „Mihai scăpând stindardul”, dând valoare baladelor lui D. Bolintineanu; o seamă de desene alegorice pe tema Unirii Principatelor îşi găsiseră locul în casele şi saloanele admiratorilor, iar în 1861 – cu o bursă de studii obţinută cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu se desăvârşise la Paris, unde, timp de un an, a lucrat în atelierele Şcolii de arte frumoase, după care se alăturase grupului de pictori de la Barbizon; îi studiase pe Rembrandt, Courbet, Rubens, Gericault; în Franţa, în ţară, dar şi în Italia (1873-1874) făcuse artă de înaltă clasă artistică: „Bătrână Nicolae Grigorescu cârpind” – 1867; „Apus de soare la (1838-1907) Barbizon” etc. Când „Societatea amicilor belelor-arte” au organizat expoziţia de la Bucureşti în 1873, N. Grigorescu a participat cu peste 140 de lucrări; în 1877 fusese chemat să-şi dea „tributul de sânge” şi participase ca reporter pe front – unde a lucrat cu rapiditate şi talent sute de desene prin care a redat momente 266

semnificative din epopeea războiului pentru independenţa României. Aceste desene şi schiţe i-au servit în realizarea marilor tablouri de mai apoi: „Spionul” – 1877; „Convoi de prizonieri turci” – 1877-1878; „Atacul de la Smârdan” – 1885. A plecat la Paris în 1881 iar în 1887, acolo, în Franţa, printr-o mare expoziţie, a cucerit laurii valorii europene, ca pictor. Întors în ţară, s-a concentrat asupra vieţii satului şi a priveliştilor ţării, pe care transpunându-le pe pânză, Al. Vlahuţă l-a numit „rapsod al pământului nostru”. Cum a fost perceput şi ajutat de autorităţile române, găsesc edificatoare următoarea întâmplare: Raportul relativ la proiectul de lege, prin care se autoriza comuna Bucureşti de a ceda fără plată dlui pictor Grigorescu un loc, proprietatea comunei, era citită în şedinţa de la 30 martie 1887 a Senatului, prezidată de Dim.Gr. Ghika, de către Gr. Capeleanu, raportor şi unul din secretarii biroului: Domnilor senatori, Proiectul de lege prin care se autoriză comuna Bucureşti de a ceda fără plată şi în deplină proprietate dlui pictor Grigorescu un loc, proprietatea comunei, situat pe şoseaua Jianul de la bariera Victoria, votat şi adoptat de onor Adunare a Deputaţilor în şedinţa de la 18 martie 1887 şi adus în deliberarea Senatului cu Mesagiul regal nr. 890, secţiunile Dvoastră luându-l în cercetare toate l-au admis în unanimitate, numind delegaţi: Secţiunea I – pe D. Climescu; Secţiunea II – pe Gen. Berendei; Secţiunea III – pe Mihălescu; Secţiunea IV – pe Gr. Capeleanu; Secţiunea V – pe Ath. Nedelcovici, care, întrunindu-se în ziua de 29 martie curent, a luat din nou în cercetare acest proiect de lege şi l-au admis în unanimitate, numindu-mă raportor. Domnilor senatori, Consiliul comunal, în şedinţa sa de la 30 aprilie 1885, având în vedere că dl pictor Grigorescu a depus o muncă de mai mulţi ani pentru terminarea lucrărilor de artă cu care a fost 267

însărcinat de comună, cum şi pentru marile merite artistice de care este înzestrat, făcând onoare ţării chiar şi în străinătate, după cum s-a văzut acum de curând frumoasele aprecieri ce-i făceau unele jurnale din capitala Franciei asupra tablourilor ce le are expuse la Paris, a decis în unanimitate de a i se da fără plată şi în deplină proprietate un loc, proprietatea comunei, situat pe şoseaua Jianul de la bariera Victoria. Pentru aceste considerente, Comitetul delegaţilor a admis acest proiect de lege, numind pe subscrisul raportor care vine cu onoare a vă ruga să binevoiţi a-l vota şi dumneavoastră.
Raportor, Gr. Capeleanu

Lege Art. unic. Se autoriză comuna Bucureşti să cedeze fără plată şi în deplină proprietate dlui pictor Grigorescu un loc, proprietatea comunei, situat pe şoseaua Jianul de la bariera Victoria, în dimensiunile următoare: adâncimea pe lungime de 166,95 metri liniari, faţada despre strada Jianul pe 25,25 metri, la prima frântură în adâncime de 46,30 metri, la a doua frântură în adâncime de 47,50 metri, iar în fundul proprietăţii, de 50 metri. Acest loc se învecinează în faţă cu şoseaua Jianul, în fund cu proprietatea societăţii Tramvaiului, despre apus cu proprietatea dlui Irimia Babic, despre răsărit până la a doua frântură cu proprietatea dlui Pandrav şi de aici înainte cu proprietatea comunei zisă târgul de ţuică. Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa de la 18 martie 1887 şi s-a adoptat cu unanimitate de şasezeci şi unu voturi.
Preşedinte, D. Lecca (L.S.A.D.) Secretar, I.A. Ghica

Discuţiunea generală la punctul de pe ordinea de zi fiind declarată deschisă de vicepreşedintele C. Nanu, a luat cuvântul senatorul G. Mârzescu care a cerut „o mică desluşire de la raportor”: - Proiectul acesta de lege conţine o donaţiune; comuna Bucureşti dăruieşte pictorului Grigorescu un loc, orice 268

donaţiune presupune o accepţiune. Unde-s, a vrut să spună vorbitorul. După desluşirile primite de la raportor, G. Mârzescu a continuat: - „Iată o donaţiune pe care noi legiştii, după limbajul codicelui o numim donaţiune remuneratorie, răsplătim serviciile care ni le face un cetăţean. Comuna Bucureşti răsplăteşte serviciile distinsului pictor Grigorescu. Dar recunosc că poate ca un cetăţean să aibă distinse calităţi, poate să vie Corpurile legiuitoare, în vederea cutăror servicii aduse ţărei de acel cetăţean să-i cedeze o moşie? Mâine mă aştept să vină Corpurile legiuitoare să zică: Cutărui distins cetăţean, pentru serviciile aduse ţării i se dăruieşte cutare moşie! În adevăr ţara este bogată, nu datoreşte nimănui; comuna Bucureşti nu datoreşte nimănui nici o para, poate, prin urmare, să dăruiască. Dar eu, mandatar al Corpului legiuitor sunt dator astăzi să ştiu un lucru: care sunt serviciile speciale pe care le-a adus pictorul Grigosercu comunei Bucureşti? Eu sunt unul dintre admiratorii domnului Grigorescu, recunosc că este un cetăţean care, în profesiunea sa, face onoare nu numai comunei de Bucureşti, dar ţării întregi. De unde şi până unde vine Consiliul comunei Bucureşti şi dăruieşte pictorului Grigorescu, o bucată de loc în Bucureşti? Sunt în dreptul meu, putere legiuitoare, să întreb: care sunt serviciile speciale pe care le-a adus pictorul Grigorescu comunei Bucureşti, pentru ca comuna să-i ofere astăzi această donaţiune. Căci în proiectul de faţă este o oferire; oferă comuna Bucureşti pe Tabla de argint un loc pictorului Grigorescu!... Raportul este foarte laconic în această privinţă şi nu ştiu cum se face că mai toţi raportorii noştri sunt mai mult muţi, decât limbuţi”. - Domnilor, comuna Bucureşti prin acest proiect de lege vine şi cere să-i dăm o simplă autorizaţie ca să cedeze distinsului pictor Grigorescu un loc situat la bariera Mogoşoaiei, a lămurit raportorul. - Nu se cedează fără plată, e donaţiune, şi-a continuat argumentarea G. Mârzescu. 269

- Vă rog nu mă întrerupeţi, eu în tot timpul cât aţi vorbit nu v-am întrerupt. A ripostat Gr. Capeleanu, raportorul, şi a continuat: - „Îndeplinirea celorlalte formalităţi de care vorbeşte dl Mârzescu, cred că comuna Bucureşti la va face în urmă, va merge la tribunal unde se va cere şi accepţiunea dlui Grigorescu. La a doua chestiune, îi voi răspunde că Consiliul comunal de Bucureşti, fiind reprezentaţiunea legală a capitalei întregi, eu cred că are şi dreptul de a cere asemenea autorizaţie de la Parlamentul ţării ca să poată ceda sau dărui acest loc. cât pentru meritele domnului Grigorescu, vă mărturisesc că-mi pare foarte rău ca să văd că un om de talia dlui Mârzescu ia cuvântul ca să le puie la îndoială şi să facă dificultăţi la votarea acestei autorizări ce se dă primăriei să încurajeze şi să răsplătească meritele artistice ale unui pictor renumit ca dl Grigorescu. Meritele dlui Grigorescu sunt mari. Dsa s-a distins prin operele sale şi pot să zic că e unicul pictor distins care îl avem în ţară. Operele sale sunt de faţă: şi vă rog să mergeţi la primăria capitalei ca să vedeţi opera dumisale, care reprezintă bătălia de la Smârdan şi sunt sigur că nu-l veţi mai combate, nu veţi mai ridica obiecţiuni. Dl Grigorescu a fost autorizat de comuna capitalei să facă acel mare tablou care să reprezinte vitejia soldaţilor noştri în lupta pentru independenţă; acest pictor român, cu talentul său inspirat, a lucrat timp îndelungat, şi a făcut sacrificii ca să ne dea o operă de o valoare foarte mare. Afară de munca ce a pus la această operă, artistul a făcut şi spese pentru acest tablou, care toate acestea fac de cinci ori mai mult decât suma bănească şi decât locul acesta de la marginea Bucureştilor. Cred dar că în necunoştinţă de cauză s-a ridicat în contra dl Mârzescu, şi mă mir de aceasta! De aceea, vă rog să admiteţi proiectul acesta de lege cum vi s-a propus”. După încercări pentru domolirea tonului discuţiei a luat cuvântul dr. Varlam, senator de Vaslui: - Domnilor, credeam când s-a dat citire acestei legi, că au să fie unanimitate aplauze în Senat, căci un artist ca dl Grigorescu care părăsise ţara poate de 10-15 ani şi de-al cărui talent beneficiază străinii, astăzi vine în ţară ca oricare om care 270

îşi iubeşte ţara lui şi vrea şi el un adăpost… El nu a cerut nimic până acum pentru marele sale talente şi servicii care le-a adus ţării; astăzi i se oferă ca o răsplată meritorie un loc în marginea capitalei pe care artistul nostru va face un atelier dând cu aceasta o oarecare valoare acelui teren. Aceasta o ştiu bine… - O ştii dumneata, dar nu sunt în inima dumitale să o ştiu! A ripostat cel combătut. - Eu ştiu foarte bine că aceasta e în intenţia sa. Şi dr. Varlam a continuat: Acum, dl Grigorescu, nu a adus destule servicii ţării prin talentul său ca să merite această onoare? Apoi, dl Grigorescu, pictor distins, câţi discipoli are în ţară? Am văzut oameni care au adus mult mai puţine servicii, şi noi ne-am grăbit să le facem recompense. Domnul Grigorescu doreşte să aibă un colţ de pământ în ţara sa, şi dumneata găseşti că e o crimă să i se dea un asemenea loc? Eu cred, domnilor, că pentru măgulirea acestui om şi pentru onoarea ţării să nu mai discutăm pentru că e chiar un Ce trist o asemenea discuţie! Atacat şi de alţi vorbitori – Gr. Ştefănescu, profesor de universitate ca şi dl Mârzescu -, dl Mârzescu cere din nou cuvântul: - Dl Grigorescu prin profesiune se face cunoscut nu numai comunei Bucureşti, prin urmare, să vie ţara să-i dea o recompensă naţională. Dacă este un om eminent nu-l scoborâţi jos până la câteva pălmuşoare de pământ în comuna Bucureşti. Este un cetăţean distins, să-i dăm o recompensă naţională… A punctat şi ironic parlamentarul. După alte discuţii de procedură şi de lexic juridic, supus la vot, proiectul de lege pentru „donarea” porţiunii de teren pictorului N. Grigorescu a fost aprobat cu 49 bile albe, zece bile negre, din 59 senatori prezenţi la vot.
(Din Dezbaterile Senatului, 21 aprilie 1887, p. 601-604)

Recompensa naţională care i se cuvine astăzi lui N. Grigorescu este nemăsurată. I. Andreescu (1850-1882), discipolul său, este o altă valoare care măsoară eminenţa. 271

N. Grigoresu, într-adevăr, a fost şi rămâne un cetăţean distins al României.

*
Poate mai mult decât în alte părţi, la Dorohoi şcoala – ca fiică a bisericii – şi-a respectat mereu credinţele şi neamul. Tocmai de aceea, alătur celor de mai sus, ceea ce scria „Cuvânt şi suflet”, buletin al Arhiepiscopiei Iaşilor în numărul său din februarie 1991 (p 4), sub semnătura lui Aurel Leon, cu titlul: „O viaţă de om în slujba bisericii”: 272

Iaşi, 26 mai,2003, discutând despre Şendriceni, la Institutul „A.D. Xenopol”: academicianul Al. Zub şi Mihai Munteanu. Fotografia reprezintă coperta IV la volumul “Lumina de la Şendriceni” de Mihai Munteanu

Facsimil din articolul amintit mai sus, semnat de Aurel Leon despre activitatea preotului D. Hadârcă, la vârsta de 90 de ani, plecat la cele veşnice, ca şi fiul său Ştefan Hadârcă.

273

La împlinirea a 90 de ani a Patriarhului Bisericii ortodoxe Române (B.O.R.) Teoctist, publicaţia independentă românească „Cernăuţi” „Arcaşul” – fondator şi editor Vasile Tărăţeanu, valorificând lucrări ale Institutului Naţional pentru studiul Totalitarismului (condus de Radu Ciuceanu), subordonat Academiei Române, evidenţia în numărul său din februarie 2005 (2-220) rezistenţa prin credinţă a înalţilor ierarhi faţă de autorităţile comuniste instalate în România. „Ca vicar al Arhiepiscopiei de la Iaşi, Teoctist este ajutat de preotul C. Nonea („fost simpatizant legionar pe timpul cărora ţinea discursuri, cu care ocazie combătea şi U.R.S.S.”- în acele vremuri. Securitatea aplica eticheta de legionar tuturor opozanţilor regimului bolşevic indiferent dacă persoana respectivă a avut sau nu vreo legătură cu mişcarea legionară sau cu regimul Antonescu”, preotul C. Vuescu (fost membru al PNL – Brătianu) şi preotul D. Hadârcă („care în trecut a făcut parte din mişcarea legionară, iar în prezent (…) critică acţiunile guvernului actual”) – p. 138-157 – volumul 181 documente cu titlul „Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 19451958, vol. 1, Bucureşti, 2001, de Cristina Pauşan şi Radu Ciuceanu (ultimul luptător pentru rezistenţă armată în munţi, „beneficiar de ani grei de puşcărie, spune „Arcaşul”, cu semnătura lui Tudor Nedelcea).

*

Noua clădire a Şcolii normale din Şendriceni

274

*

* Tribuna Dorohoiului
Tribuna Dorohoiului, ziar independent, apare săptămânal, marţea, începând cu 18 decembrie 1929, având deviza: „Respectul şi stricta aplicare a legilor” înscrisă în dreapta titlului. Director proprietar: Al. Elefterescu – Urzică; redacţia şi administraţia Dorohoi, strada Grigore Ghica nr. 8; format 47x31 cm. În „Primul cuvânt”, „Tribuna Dorohoiului” spunea că pentru respectarea legilor „vom da la iveală orice abuz, orice călcare de lege şi vom lupta pentru ca ele să fie sancţionate.” Se punea la dispoziţia „tuturor claselor sociale, făcând ca opinia publică să fie identificată cu politica generală”. În afara articolelor despre „Legea contabilităţii publice”, „Alegeri judeţene şi comunale” (în ianuarie 1930), printre alte ştiri aflăm cum s-a făcut ultima împărţire administrativă: „Judeţul Dorohoi are trei plăşi: Centru, Herţa şi Săveni; 5 comune urbane – Dorohoi, Herţa, Darabani, Mihăileni şi Săveni; o comună suburbană – Târnauca, la Herţa, 16 comune mari rurale cu 149 sate cu consilii şi 62 sate cu adunare sătească. 275

Plasa Baseu (Centru) cu reşedinţa la Săveni, cuprindea comunele: Avrămeni, Bivol, Havârna, Rădăuţi, Ştiubini şi Săveni; Plasa Herţa cu reşedinţa la Herţa, cuprindea comunele Hilişeni, Mogoşeşti, Molniţa, Suharău, Vorniceni, Tarnauca, Dorohoi şi Herţa; Plasa Siret cu reşedinţa la Vârful Câmpului, cuprindea comunele: Bălăneşti, Brăeşti, Corlăteni, Hănţeşti, Lozna, Vârful Câmpului şi Mihăileni. Prefect al judeţului era I. Constantinescu. „Comitetele de revizuire” – era titlul unui documentar – din care rezulta că acestea sunt o formă de organizare a instanţelor judecătoreşti, cu o compunere ad-hoc, alcătuite din înalţi magistraţi cât şi de persoane din rândul înalţilor funcţionari administrativi – inovaţie a noii legi administrative care făcea din tribunalele de primă şi a doua instanţă instituţii ce judecau mai operativ incidentele şi abuzurile ivite.

*
Tabloul cu rezultatul alegerilor pe circumscripţii electorale ale alegerilor pentru Adunarea deputaţilor, efectuat în ziua de 12 decembrie 1928 arăta astfel: În Circumscripţia Dorohoi candidau: Pilat Ioan, Stoianovici Neculai, Bălănescu Remus şi Verona Paul (de la Partidul Naţional liberal) pentru care au votat 3895 alegători din 37014 prezenţi la urne (10,5%). De la Partidul Naţional Ţărănesc candidau: Alex. Al. Răutu, Dimitrie Ştefanovici, Ioan Ţăranu, Gh. Dintevici pentru care au votat 29202 alegători (78,9%); De la Partidul Poporului şi Naţional candidau:Cezar Papacostea, Gheorghe Săvescu, Ioan Trufin, Nicolai Bodeanu pentru care au votat 855 de alegători (2,31%); De la Liga A.N.C. candidau George A. Cuza, Emil Vasiliu, Dumitru Răbei, Surugiu Gheorghe pentru care au votat 2670 alegători din cei prezenţi la vot (3,7 %). Alegători înscrişi pe liste: 42.572.

276

Au fost aleşi: Alex. Al. Răutu şi Dimitrie Ştefanovici de la Partidul Naţional Liberal; Ioan Ţăranu şi Gheorghe Dintovici de la Partidul Naţional Ţărănesc. La alegerile pentru Senat, colegiul universal, efectuate în ziua de 15 decembrie 1928, din judeţul Dorohoi au candidat: Franc Ioan din partea Partidului Naţional Liberal, care a obţinut 1885 voturi din partea a 15909 alegători prezenţi la urne; Lt. Col. Anghel Ţaţomir din partea Partidului Naţional Ţărănesc, care a obţinut 13453 voturi; şi Ion Alexandrescu din partea Partidului Poporului şi Naţional, care a obţinut 369 voturi. Candidatul proclamat ales a fost Lt.col. Anghel Ţaţomir. Tot la alegerile pentru Senat, dar pentru colegiile membrilor consiliilor comunale şi judeţene efectuate în ziua de 17 decembrie 1928 – din judeţul Dorohoi au candidat Tomaziu Gheorghe din partea Partidului Naţional Liberal, care a obţinut 287 voturi din partea a 508 alegători prezenţi la urne şi Gh. I. Franc din partea Partidului Naţional Ţărănesc, care a obţinut 213 voturi. A fost ales Tomaziu Gheorghe. Prin Decret-regal nr. 2935 din 11 august 1930, contrasemnat de dr. Al. Vaida Voievod, ministru de interne, publicat în Monitorul oficial nr. 186/21 august 1930, se aproba stema oraşului Dorohoi, ca reşedinţă de judeţ: „Pe scut roşu, Sfântul Nicolae de aur nimbat, văzut din faţă, binecuvântând cu dreapta şi ţinând cu stânga, evanghelia, tot de aur. Faţa şi mâinile de culoare naturală. Scutul timbrat cu o coroană murală de argint, cu cinci turnuri. Reprezintă hramul vechii biserici catedrale din acest oraş”. La 21 septembrie 1931, în Monitorul Oficial nr. 220 apărea „Tabelul comunelor” rurale din judeţul Dorohoi, formate potrivit legii sancţionate cu Înaltul Decret Regal nr. 2536 din 14 iulie 1931 din care rezultă că numărul comunelor rurale era de 41, iar al satelor de 201. Rădăuţi, cu reşedinţa la Rădăuţi, comună formată din satele Crăiniceni, Rădăuţi şi Rediu făcea parte din judeţul Rădăuţi. Şendriceni era comună distinctă, cu 7 sate, cu reşedinţa în satul Ghilia.

*
277

Tractorul roşu
Tractorul roşu, foaie volantă, organ al organizaţiei de partid şi al comitetului de întreprindere al S.M.T. – Dorohoi, înfiinţată în anul 1950, a adus o contribuţie deosebită în educarea mecanizatorilor… …apărea de 3 ori pe lună sub îngrijirea unui colectiv de 9 tovarăşi (muncitori, tehnicieni, ingineri, şefi de brigadă) şi era urmărită cu mult interes de muncitori. În foaia volantă „Tractorul roşu” editată în acest an (1958 n.n.) câteva articole vorbesc despre realizările unei singure brigăzi, brigada a V-a… În loc de 12 foi volante câte ar fi trebuit să se scoată până acum s-au scos numai 5 foi volante şi acestea la un nivel necorespunzător. Foaia volantă „Tractorul roşu” are 6 colaboratori şi 16 corespondenţi: Fătu Dumitru, Asăvoaie Toader, Budeanu Octavia”…
(Mihai Buceceanu, din ziarul „Lupta noastră” din 11 octombrie 1958)

* Tribuna Liberă
Tribuna Liberă, ziar dorohoian, apărea în anul 1933.

* Tudor Pamfile
Tudor Pamfile, revistă de limbă, literatură şi artă populară, apare odată pe lună, la Dorohoi, începând cu luna februarie 1923, sub conducerea unui comitet format din preot econom. D. Furtună, directorul Gimnaziului Dorohoi, econom. Petru Gh. Savin, Jorăşti – Covurlui, Mina I. Grădinaru, controlor al cooperativelor săteşti, Bucureşti. Întemeietori ai revistei figurau: P.S. Iacob Antonovici, Tiberiu Crudu, directoriul Şcolii normale Botoşani, C. Capră, D. Capră, Fundaţia Culturală „Principele Carol”, econ. D. Furtună, I. Giosanu, Mina I. Grădinaru, preot N.V. 278

Hodoroabă, C. Lavronschi, Al. Al. Leontescu, Elena T. Pamfile, econ. P.Gh. Savin, C. Şoltuz, Gr. Şoltuz, Şt.Şt. Tuţescu, G. Tutoveanu, D. Urzică, dar numărul întemeietorilor se va cunoaşte în numerele următoare ale revistei.

Coperta revistei

279

De la numerele 1, 2 şi 3, 1924, apare cu subtitlul Revistă de muzică, artă populară şi folclor, condusă de econ. D. Furtună. Partea artistică de Aurelian Borşianu, până la nr. 9/1926, când revine la subtitlul: „Revistă de limbă, literatură şi artă populară”. Sediul redacţiei era la Gimnaziul din Dorohoi, unde trebuiau trimise scrisorile către econ. D. Furtună. Tipografia „Gazeta Dorohoiului”, Dorohoi, strada Grigore Ghica nr. 26; format 17x24 cm. Plecând la drum, revista aducea prinos de recunoştinţă „amintirii marelui prieten al românilor – dr. I. Urban – Iarnik din Praga” închinând gândul „cu evlavie, în numele graiului bătrânesc al lui Ispirescu şi Creangă, cu aceeaşi neţărmurită dragoste cu care minunatul învăţat al Cehoslovaciei a învăţat, a scris şi simţit cuvântul sufletului nostru popular”, iar „pentru sprijinul dat amintirii mult iubiţilor T. Pamfile şi M. Lupescu” aducea mulţumiri şi urări Fundaţiei culturale „Principele Carol”. Întemeietorii revistei „Tudor Pamfile” se declarau continuatori ai revistei „Ion Creangă” din Bârlad, care în anul 1908, în numărul 1 zicea: „Vrem, laolaltă cu alte publicaţii de acest fel, să sporim tot mai mult cunoaşterea minunatelor produceri ale poporului, adevărate comori de gândire şi simţire, de credinţi şi datini gospodăreşti, în care se oglindeşte sufletul şi viaţa neamului nostru”. Pledând că „o muncă atât de folositoare, având o ţintă atât de curată, nu trebuie să se risipească” Revista atrăgea atenţia: „Viaţa unui Pamfile şi a unui Lupescu, a seninului Andrei Bârseanu şi a nobilului nostru prieten I. Urban – Iarnik, stinşi toţi, în chip atât de neaşteptat, acum de curând – arată că ei au lucrat pe un tărâm de mare însemnătate şi puţini ştiu ce a pierdut literatura populară cu trecerea lor dintre noi!” În revistă s-au publicat, aşa cum îşi propusese, „datini şi credinţe, pluguşoare, oraţii, vorbe adânci, poveşti şi legende, cântece din copilărie, o seamă de cuvinte, colinde, vrăji şi farmece, cântece bătrâneşti, poveşti, glume, ghicitori, împărtăşiri arheologice”, dar şi orice alte texte din cuprinsul 280

literaturii populare scrise: cântece de oaste, taclale, chiuituri, descântece, obiceiuri vechi, urări şi bineţe, boli şi leacuri, ilustraţii, precum şi bibliografie, o bogată poştă a redacţiei.

Biserica veche din Rădăuţi (Din revista „Tudor Pamfile”)

Sunt prezente articole cu titlul: „Elevii şi literatura populară” de P.G. Savin, „Tudor Pamfile” de Ion. N. Popescu; „Dr. Urban Iarnik” de Em. Elefterescu; „Mărturii despre Urban Iarnik” de Şt. Şt. Tuţescu; „O seamă de cuvinte” de Gh.F. Ceauşean şi ec. D.F.; „Cum l-am cunoscut pe Tudor Pamfile” de Gr. Şoituz; „Ion Creangă şi România jună din Viena” de econ. D. F.; „Dragostea poporului român” de P.G. Savin; „Vrancea” de Ion D. Neagu – Negrileşti. Sunt puse în valoare preocupările pentru folclor ale lui Alecu Russo, Ion Creangă, Tudor Pamfile, M. Lupescu, Ştefan Stan Tuţescu, C. Rădulescu – Codin, S.T. Kirileanu. Nr. 5-8/1926 sunt tipărite cu prilejul ridicării unui bust al lui Tudor Pamfile la Tecuci, iar nr. 7-12/1928, număr festiv, publică scrisori trimise de Ion Bianu şi N. Iorga lui Tudor Pamfile, despre care mai semnează articole S. Mehedinţi, M. Sadoveanu şi Artur Gorovei.

281

Vasile C. Nicolau, directorul Imprimeriilor Statului Chişinău, editorul revistei „România Administrativă”, scria despre Tudor Pamfile: „…Fiu de răzeşi din Ţepu – Tecuci, luptătorul cu greutăţi de tot felul, cu gândul de a-şi face o situaţie, s-a pomenit într-o bună zi ofiţer de cavalerie. Un rătăcit printre militari, dar totuşi un ostaş distins şi brav care a ştiut să se impună printre camarazii lui. L-am cunoscut la Bârlad, acolo unde şi-a petrecut cei mai frumoşi şi activi ani ai lui: 1908-1920. Fire blândă şi idealistă, muncitor neobosit, era veşnic în căutarea unor tovarăşi de muncă care să-l înţeleagă, cu care să-şi petreacă timpul, muncind fără răgaz şi fără gând de răsplată. 282

…Cu el am cercetat multe localităţi de pe Valea Tutovei, cu el am făcut săpături la „Cetăţuia”, în apropiere de târgul Puieşti – Tutova, unde am descoperit comori din trecutul neamului nostru şi pe care le-am comunicat domnilor profesori Tafrali şi Pârvan, cu nădejdea că începuturile noastre vor interesa oficialitatea. Cu el, ani de-a rândul, am răscolit conacele vechilor boieri moldoveni, am cercetat biblioteci, am strâns sau am copiat vrafuri de documente. Alături de el, timp de doi ani (până la război) am redactat revista de cercetări istorice „Miron Costin”... În Bârlad, alături de neuitatul şi blândul Moş Mihaiu Lupescu şi de alţi câţiva inimoşi tovarăşi, a scos revista „Ion Creangă”… Tot la Bârlad, alături de poetul Tutoveanu, de dr. Voiculescu şi alţi câţiva scriitori, a scos revista „Florile Dalbe”. 283

...Ca un omagiu pentru munca acestui om… intelectualii Bârladului au datoria de a-l revendica şi de a-i eterniza amintirea printr-un modest bust – aşa cum a fost el toată viaţa – care, aşezat în Casa Naţională, alături de neuitatul Stroe Beloescu, să amintească generaţiilor viitoare, că fiul răzeşului de la Ţepu, plecat din mijlocul lor, a muncit pentru ei, lăsând în urma lui comori nepreţuite ale graiului românesc şi atâtea nepreţuite acte şi documente, care fără el s-ar fi pierdut.
(„Tudor Pamfile” nr. 9/1923)

În numărul 10/1923 revista, care cerea date şi mărturii despre Tudor Pamfile, publica „O scrisoare” semnată Al. SaintGeorges: „Cu adâncă emoţie am citit acum câteva zile în vitrina unei librării din Botoşani, în fruntea unei noi reviste de folclor, numele lui Tudor Pamfile, vechiul meu prieten, camaradul din şcolile militare, apoi mai târziu din aceeaşi brigadă de cavalerie şi tovarăşul cu care am scos la Bârlad timp de câţiva ani revista 284

„Miron Costin”, precum şi acela după îndemnul căruia am strâns şi publicat folclor în revista „Ion Creangă”, prea puţin însă, alături de specialişti ce au lucrat atât de mult în această direcţie ca: moş Lupescu, Gorovei, econ. D. Furtună, Tuţescu, Urzică, Savin, Rădulescu şi mulţi alţii. Activitatea mea extramilitară o îndreptasem mai mult în cercetări paleo-grafice şi numismatice.

Nu pot decât să-mi exprim mulţumirea mea sufletească, văzând că foştii tovarăşi de muncă ai lui Pamfile – garda veche de la „Ion Creangă” - urmează mai departe activitatea rodnică şi folositoare ce au desfăşurat atâţia ani, printr-o revistă nouă – urmare a celei vechi – având în fruntea ei numele acelui care a fost conducătorul şi sufletul revistei, şi care în câţiva ani a publicat nu mai puţin de 40 de volume. …Găsind în arhiva muzeului meu (în refacere după ce a fost distrus de trupele germane ce au fost la Târgovişte în 19161918) trei manuscrise vechi ce socot că sunt interesante. Le-am transcris şi vi le trimit aici alăturat, cu rugămintea de a le publica”… 285

Către sfârşitul anului I de activitate lista întemeietorilor revistei „Tudor Pamfile” s-a completat cu noi nume: Ştefan Bârsănescu, profesor de pedagogie la Şcoala normală „Vasile Lupu” din Iaşi, Aurelian Borişianu, N.I. Dumitraşcu, Alex Dimitriu, I. Isăceanu, M. Mateescu, M.I. Munteanu, V.C. Nicolau, I. Niculescu-Poenile, Gh. Polcovnicu, Ion. N. Popescu, C. Rădulescu-Codin, Simion Rusu, pr. N. Sandovici, Al. SaintGeorges, V. Todicescu, directorul Şcolii normale „Vasile Lupu” din Iaşi, Gh. Vlădescu – Albeşti. Revista „Tudor Pamfile” a apărut până în decembrie 1928. De la nr. 9 la nr. 12/1926 a apărut cu subtitlul: revistă de limbă, literatură şi artă populară, ca şi în 1923. A fost şi revistă de muzică, artă populară şi folclor.

*
Societatea „România-Jună” din Viena, care avea la temelie sufletul lui Eminescu, şi-a sărbătorit la 2 februarie 1923, la Botoşani, semicentenarul, prilej cu care s-a subliniat „legăturile oamenilor de cultură cu această societate, de la Eminescu şi Titu Maiorescu, până la înrâurirea domnului Iorga, prin N. Dobrescu şi Ion Grămadă”. Marele povestitor Ion Creangă, prin Eminescu şi Maiorescu, a avut şi el legături cu studenţii români din Viena. Din cartea lui Ion Grămadă despre istoricul „României June”, „Tudor Pamfile” publica în nr. 5 din iunie 1923 scrisoarea lui Creangă de mulţumire pentru numirea sa ca membru de onoare al Societăţii:
Iaşi, 1882, Decembrie, 28

Domnule Preşedinte, Mişcat sufleteşte, mulţumesc onorabilei Societăţi academice – „România-Jună” pentru distinsa onoare ce mi-a făcut de a mă numi „membru onorar” al ei, şi vă rog, Domnule Preşedinte, a comunica onorabilei societăţi, din partea-mi, că sunt mândru de această numire neaşteptată. Primiţi, vă rog, Domnule Preşedinte, încredinţare despre stima şi recunoştinţa ce vă păstrez.
Ion Creangă (Din actele Societăţii „România-Jună” din Viena, publicată în monografia dlui I. Grămadă, Arad, 1912, p. 135)

286

*

Ion Creangă

*
Nu atât de preţuit a fost M. Eminescu de către factorii de putere din vremea sa. La 25 noiembrie 1888, în dezbaterile Senatului, în calitate de raportor al unei comisii de lucru, N. Ganea răspundea cererii de ajutor a poetului, prezentând următorul proiect de lege: Domnilor senatori, Camera legiuitóre, în şedinţa din 2 Aprilie anul curent, a votat proiectul de lege, eşit din iniţiativa parlamentară, prin care se acorda poetului M. Eminescu o pensiune viageră de 250 lei pe lună. Acest proiect, venind în desbaterea onor. Senat, tóte secţiunile l-au adoptat, fără nici o modificare, şi au numit delegat: 287

Pentru secţiunea I pe Dl George Chiţu; III V.A. Urechiă; IV Al.V. Liteanu; V A1. Vilner; II pe subsemnatul. Comitetul delegaţilor s-a întrunit astădi, 23 curent, sub preşedenţia Dlui George Chiţu, şi Avend în vedere că Mihail Eminescu este unul dintre cei mai însemnaţi poeţi ai României, ale cărui scrieri sunt de o valóre recunoscută de toţi şi a cărui nume iubit şi popular va figura cu onóre în istoria literaturei nóstre; Avend în vedere că Eminescu pe lângă că este lipsit cu desăverşire de midloce materiale, are nenorocirea de a fi atins şi de o bólă cronică fórte grea care-1 pune în imposibilitate de a-şi câştiga dilnica existenţă. În unanimitate a admis proiectul de lege aşa cum l-a votat onor. Cameră şi m-a însărcinat ca raportor de a ve ruga să binevoiţi a admite şi D-vostre acestă modestă, póte prea modestă, recompensă în comparaţie cu meritele nefericitului poet. Dic modestă, D-lor, căci dacă până acum Corpurile legiuitore ale ţerei au fost cu mâna largă, şi cu drept cuvent, pentru a acorda pensiuni şi recompense omenilor noştri politici, cari au lucrat la constituirea şi organisarea Statului român, e o datorie sântă pentru ele, acum că opera politică e aprópe săverşită, de a întinde aceeaşi mână genórosă şi a celor ómeni, cari s-au devotat unei alte munci mai ingrate, mai neproductive pentru denşii, dar tot atât de folositóre ţerei, munca sciinţifică şi literară. Dupe produsul acestei munci intelectuale s-a mesurat în tóte timpurile gradul de cultură al popórelor. 288

Sunt deci fericit, D-lor senatori, de a fi astădi la acestă tribună interpretul simţimentului unanim al D-vostre, cari sciţi a precia înalta valóre literară a lui Mihail Eminescu, şi a aduce măcar o slabă uşurare crudelor sale suferinţi rugându-ve să bine-voiţi a vota următorul proiect de lege. Raportor, N. Ganea. LEGE Articol unic. Se acordă D-lui Mihail Eminescu o pensiune viageră de 250 lei pe lună, care se va respunde din casa Statului. Acestă lege s-a votat de Adunarea deputaţilor în şedinţa de la 2 Aprilie anul 1888, şi s-a adoptat cu maioritate de 57 voturi, contra 5.
Preşedinte, D. Lecca. Secretar, I. Neniţescu.

Cât de importantă era suma propusă drept ajutor pentru poetul naţional al românilor se vede din faptul că ea era inferioară salariului unui cadru didactic la un liceu, dar egală cu leafa unui oficiant inferior, de gradul II, la Corpul telefonic poştal. Despre cât i-a folosit poetului ajutorul în cauză este suficient să spunem că dacă Senatul a luat în discuţie cererea la 8 luni după ce se pronunţase afirmativ Camera Deputaţilor, nu ştim dacă suma a mai ajuns vreodată la Eminescu pentru că, la data de 15 iunie 1889, poetul a decedat.

*
Nu numai pentru Urban Iarnik a avut cuvinte alese „Tudor Pamfile”. Sub semnătura econom D. Furtună revista publica în martie 1923 următoarele la încetarea din viaţă a prof. T.T. Burada: „Mângâiat de inima iubitoare a Iaşului întreg, T.T. Burada – sârguinciosul şi neobositul nostru etnograf şi folclorist, membru corespondent al Academiei Române – ne-a părăsit în seara zilei de 17 februarie 1923. Minunatul bătrân cu paşi mărunţi s-a stins în vârstă de 84 de ani (născut la 3 oct. 1839). Norocos ca pregătire, vârstă şi sporul ce a adus în viaţă, 289

Burada lasă în urmă multe şi numeroase lucrări de preţ, unele cu totul rare astăzi: ar trebui retipărite, ca şi nenumăratele sale însemnări şi studii (în vremea din urmă, mai mult istorice) din „Arhiva” ieşeană. Apoi viaţa ce a dus are un înţeles de mare preţ pentru îndrumarea neamului nostru. A văzut Unirea cea dintâi (când urma la Iaşi Academia Mihăileană), a văzut şi Unirea cea mare, la care ajutase prin scrierile sale şi prin cântecul viorii sale fermecate, ca şi prin colindarea tuturor ţinuturilor (Peninsula Balcanică, Serbia, Bosnia, Dalmaţia, Craina, Istria, Moravia, Vitinia şa.) unde se găsea răsfirat vreun suflet de român. Nu se poate scrie azi nimic pe tărâmul folclorului şi a istoriei muzicii sau teatrului la români fără a primi lămuririle cele dintâi de la Burada. A fost cel dintâi elev moldovean înscris la Conservatorul de muzică din Paris, de unde şi-a luat atestatul în 1863, iar în 1865 licenţa în drept. Viaţa şi scrisul său de la 1866 până azi, mai ales în bătrânul Iaşi, trebuie cercetate de aproape, căci lucrările lui Burada sunt cel mai curat izvor de patriotism şi credinţă”.

Etnograful şi folcloristul

*
290

O părere despre cântecul popular: „Cântece populare! Voi, sicriu sfânt al credinţei, ce legaţi timpurile vechi de cele nouă, în voi îşi pune un neam odoarele eroilor lui, nădejdea gândurilor şi floarea simţămitelor lui. Sicriu plin de sfinţenie! Pe voi nici vă atinge, nici vă sfarmă vreo lovire, dacă poporul vostru însuşi nu v-a profanat. Cântece populare! Voi staţi şi păziţi biserica amintirilor naţionale: aveţi aripi şi glas de arhangheli şi arme ca şi dânşii aveţi. Flăcările mistuiesc scrisul condeiului, tâlharii jefuiesc comorile, dar voi vă strecuraţi printre oameni, şi, dacă sufletele înjosite nu ştiu să vă hrănească cu dor, voi fugiţi la munţi, vă agăţaţi de ruine şi de acolo grăiţi din vremurile străbune”.
Adam Mickiewicy (Din revista „Tudor Pamfile” nr. 4/mai 1923).

„În dimineaţa zilei de 29 martie 1926, după o scurtă şi grea suferinţă, a încetat din viaţă vrednicul revizor şcolar al judeţului Muscel, C. Rădulescu – Codin. Era în vârstă de numai 50 de ani”. S-a stins, fulgerător, un suflet din sufletul artistic al ţăranului nostru, peste care civilizaţia oraşelor şi pospăiala cărturărească de împrumut a trecut fără să-i deformeze conturul.

C. Rădulescu – Codin

291

Două rânduri de la C.Rădulescu – Codin adresate conducătorului revistei „Tudor Pamfile”: Mult stimate părinte, Vă trimit aici un exemplar din „Muscelul nostru”, pe velină şi o legendă pentru „Tudor Pamfile”. Vă felicit din inimă pentru ideea ce aţi avut de a da revistei numele celui mai harnic din culegătorii şi cercetătorii odoarelor trecutului. Poate, în viitor, voi trimite şi eu ceva despre prietenul drag Tudor Pamfile, a cărui muncă uriaşă nu cred să o mai poată ajunge cineva. Rog treceţi-mă printre întemeietori şi comunicaţi-mi condiţiile. Aştept răspuns şi vă salut cu iubire. C. Rădulescu – Codin 1925, martie 9, Câmpulung.
(Din revista „Tudor Pamfile” nr. 5-8/1926)

„De la Cântarea României a lui Alecu Russo şi de la Doina lui Eminescu nu s-a scris ceva mai frumos, specific românesc decât această bucată („Rugămintea”) care e un imn către Dreptate şi Adevăr, iar dibăcia cu care autorul îmbină şi împacă simţămintele general omeneşti cu acelea exclusiv naţionale, umple de mirare – aş zice – aproape de recunoştinţă. Aceste trei pagini de proză ar trebui să rămână ca un Credo al oricărui suflet de român cinstit”.
(Din „Convorbiri literare” pe dec. 1925, p. 878, „Graiul nostru”, Bârlad, noiembrie 1925).

*
Numărul 1,2 şi 3 din 1924 era închinat lui Artur Gorovei care aniversa vârsta de 60 de ani. Rememorând martie 1912 când revista „Ion Creangă” de la Bârlad, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de viaţă a revistei „Şezătoarea”, oferea amintiri frumoase scrise de G.T. Kirileanu, S.T. Kirileanu, L. Mrejeriu, pr. Fl.A. Drăghici, N.I. Dumitraşcu, I.I. Ciuncanu, C.N. Mateescu, Al. Morariu, Al. Moisei, I.N. Popescu, P. Gh. Savin, Şt.Şt. Tuţescu, C. Rădulescu-Codin, 292

C. Daniiescu, N.I. Munteanu ş.a., econ. D. Furtună dădea aceeaşi preţuire lui Artur Gorovei şi în „Tudor Pamfile”. Născut la 19 februarie 1864 în Fălticeni, Artur Gorovei, chiar dacă numai de „Şezătoarea” i-ar fi rămas legat numele, „singură”, îi este de ajuns ca ştiinţa românească să-i păstreze veşnică recunoştinţă” îi aprecia truda Tudor Pamfile.

Artur Gorovei

Ca să-l înţelegem pe Gorovoi, D. Furtună reamintea ce s-a scris în „Adevărul” din 18 decembrie 1914: „…Să punem în mâinile copiilor noştri steaua şi luceafărul, şi să-i trimitem la neamurile şi prietenii noştri, să le vestească naşterea Mântuitorului, cântând şi ei: „Trei crai de la răsărit Cu steaua-au călătorit, precum au cântat neam de neamul nostru, până ce ne-am ivit noi pe lume, noi epigonii care ne-am bătut joc de tot ce ne-au lăsat strămoşii ca să ne fălim cu Pomul de Crăciun”… Ca şi atunci, în 1912, acum, în 1924, în numărul închinat lui Artur Gorovei semnau nume prestigioase ca: D. Furtună, Aurelian Borşianu, M. Mateescu, St.St. Tuţescu, N.I. Dumitraşcu, Petru G. Savin, I.D. Neagu – Negrileşti, Aristide M. Geamăn, D.Gr. Constantinescu, Virgil Ionescu – Darzeu, pr. 293

G. Baz, Marin Popa, Emilian Novacovici, I. Berixas, Ilie Merticariu, Simeon Rusu, Ioan Isăceanu, Ion N. Popescu, V.D. Brădul, A. Craciuc, C.D. Vasiliu, Tudor Ivan, D. Urzică, V.Gh. Mihăilescu, Pompeiu Hossu Longin, pr. Ioan Boca, Filimon Rusu, P.G. Moroşanu, Simion T. Kirileanu, Lucian Costin, Gh. Polcovnicu ş.a.

*
Către 1928 revista „Tudor Pamfile” îşi menţinea sediul la Cancelaria Seminarului Teologic din Dorohoi, dar administraţia funcţiona la Căminul cultural Ungureni, Botoşani, prin Eugen Neculau, profesor la Seminar, se colectau abonamentele la publicaţie. Numărul 7-12/iulie-decembrie 1928 era închinat neuitatului Tudor Pamfile, cu prilejul dezvelirii bustului său la Tecuci şi cuprindea articole sub semnătura: Iacob al Huşilor, I. Bianu, N. Iorga, S. Mehedinţi, M. Sadoveanu, A. Gorovei, econ. pr. Ch. Savin, Ap.D. Culea, G.G. Vartolomeu, Alex. Lascarov-Moldoveanu, Liviu Marian, St.Şt. Tuţescu, N.I. Dumitraşcu şi econ. D. Furtună. A fost ultimul număr al revistei „Tudor Pamfile”… „Prin satul Hajdăilor” se intitulează broşura scrisă de Calinic Istrati, vajnicul luptător din Noua-Suliţă, judeţul Hotin, care ne face dovada că ştie să dea la lumină lucruri foarte valoroase, amintiri despre mormintele Hajdăilor din satul Cristineşti, judeţul Hotin, descriindu-ne unele adevăruri care ar trebui să dea nu numai de gândit dar şi de lucru celor în drept – căci, altmintrelea, mormintele hajdăilor vor rămâne în aceeaşi paragină şi uitare…
(Din revista „Tudor Pamfile” nr. 9-12/1925)

*
Alesul Dorohoiului dintre ţărani, în Divanul Ad-hoc. Alesul sătenilor dorohoieni în Divanul Ad-hoc, pe vremea lui Cuza, a fost Dumitru Savin, de loc din satul Tătărăşeni. El a fost căsătorit cu femeia Casandra, fiica Doamnei. Este şi azi pe moşia Tătărăşeni o fântână care se numeşte Fântâna Doamnei. Pe vremea lui Cuza Vodă, acest Dumitru Savin a fost ales de boieri ca deputat. Savin a avut trei feciori: 294

Mihalache, Gheorghe şi Ion şi două fete: Maria şi Ecaterina. Mihalache a murit în spital la Săveni pe la 1908; Gheorghe la Herţa şi Ion la Balinţi. Fetele, una – adică Maria – a fost măritată la Vorniceni, iar a doua (Ecaterina), la Şipoteni. La Dumitru Savin era coşerul împărătesc (de rezervă) şi, la timp de foamete, dădea la locuitori popuşoi. Aceşti popuşoi se lucrau îndeobşte pe o bucată de moşie şi cât ieşea toamna, se punea în coşerul împărătesc. Tot Dumitru Savin a împărţit la '64 pământul locuitorilor din Tătărăşeni. Comunicat din Tătărăşeni – Dorohoi de pr. Gh. Axinte. (Din revista „Tudor Pamfile” nr. 5-8/1926).

*
Despre „Academia Bârlădeană” revista „Tudor Pamfile” din Dorohoi nota: „Primul război mondial nu a întrerupt activitatea Academiei Bârlădene; dimpotrivă, marile bătălii pentru desubjugarea ţării şi pentru întregirea neamului au întărit-o, au ajutat-o chiar să-şi deseneze mai bine profilul, potrivit după nevoile de atunci ale dragostei de neam şi ţară. Calendarul Nostru pe 1918, distribuit pe front, şi revista cu fericit nume Florile dalbe, scoasă de G. Tutoveanu, V. Voiculescu, T. Pamfile şi M. Lungeanu, urmând o idee a poetului Ion Buzdugan, arată faptul că războiul nu numai că nu a întrerupt activitatea societăţii, ci a fortificat-o. Perioada dintre cele două războaie mondiale găseşte Academia Bârlădeană fără să fi avut nici un zig zag ori sincopă în trecut. Ea rămâne vârsta de aur şi de aceea mulţi îi confundă acest crâmpei de viaţă intensă cu întreaga ei existenţă pe care o opresc undeva pe aici. Academia Bârlădeană avea să mai trăiască însă mulţi ani. Ecourile ei stăruie şi astăzi, cu o concreteţe de materialitate. Şi cum ecoul e vibraţie, înseamnă că academia există, sublimată în forme superioare. Îşi trăieşte poate, în felul acesta, chiar visul... în efervescenţa creatoare din acei ani de pace, valorile s-au ales, şi-au aflat expresia proprie, unele s-au desprins de Bârlad, altele nu l-au părăsit. Furtunile şi aerul iute dinaintea celui de-al doilea război mondial au 295

problematizat existenta societăţii, dar nu au destrămat-o. Academia a îmbrăcat noi forme, dictate de situaţia în spaţiu şi de psihologia membrilor, care s-a schimbat – cum e firesc – si ea. Dar pe deasupra tuturora, se schimbau vremurile. Singur, G. Tutoveanu, întemeietorul ei, a rămas neschimbat, nu şi-a părăsit oraşul, nu a abdicat de la datoria pe care singur şi-a impus-o, aceea de a descoperi şi cultiva tinerele talente literare. Excursiile la păduri, la conace ori la mânăstiri au dispărut, au dispărut şezătorile literare în alte localităţi, apoi cele de la Casa Naţională Stroe Belloescu. Până la urmă, ţesătura Academiei Bârlădene „s-a iezit”, cum se spune la Bârlad. Dar dacă a slăbit ca rezistenţă, a sporit, diafanizându-se, în rafinament şi-n bogăţiile aducerii aminte pe care le aduce cu ea conştiinţa unui trecut ce-ţi aparţine. În anul 1940 a încetat din viaţă „Mama Zoe”, poeta Zoe G. Frasin, care, după expresia lui Nicolae Iorga, era „...femeia de mare merit care-i stătea alături” lui G. Tutoveanu. Vreme de un sfert de veac, Zoe G. Frasin fusese liantul de taină şi izvorul farmecului discret al întâlnirilor Academiei. Descumpănit, G. Tutoveanu a plecat din Bârlad la Bucureşti, locuind în anii războiului, care tocmai se declanşase, la unul din fiii săi. Dispăruse însă Academia Bârlădeană? Nu, deoarece membrii ei continuau întâlnirile literare fie la Bârlad, fie în Bucureşti”…

*
Fotea Mircea în „Revista de folclor „Tudor Pamfile”, Dorohoi, 1923-1928”, comunicare ştiinţifică la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, Institutul pedagogic de 3 ani, 1969, o vede ca o continuatoare a ceea ce fusese publicaţia „Ion Creangă” de la Bârlad, ceea ce reiese şi din articolul program al promovatei de la Dorohoi care „face front comun cu alte reviste de folclor apărute anterior: „Şezătoarea”, „Ghiluşul”, „Izvoraşul” sau posterior ei: „Comoara satelor” şi „Doina”, reviste care aduc în istoria folcloristicii noastre contribuţia intelectualilor din mediul sătesc”. Dintre pasionaţii culegători de folclor care au colaborat substanţial la revistă, Fotea Mircea îi enumără pe D. Furtună cu 32 de colaborări, Aurelian Borşianu – 26 de colaborări, Lucian 296

Costin – 16 colaborări, Petru Gh. Savin – 15, Şt.Şt. Tuţescu, N.I. Dumitrescu cu câte 14 colaborări, D. Urzică, Gr.F. Oanea, Filimon Rusu şi I. Niculescu cu câte 10 colaborări, Ion N. Popescu şi Marian Popa câte 9 colaborări. Revista, spune recenzentul, s-a făcut remarcată şi prin articolele închinate unor scriitori sau culegători de folclor: Ion Creangă, Alecu Ruso, T.T. Burada, Artur Gorovei, Tudor Pamfile, C. Rădulescu – Codin, Şt.Şt. Tuţescu, Simion I. Kirileanu, Al. Vasiliu, M. Lupescu ş.a., materiale cu valoare documentară, deoarece constituie singurele surse de informaţii despre personalitatea şi munca pasionată a culegătorilor de folclor.

*
Al. Vasiliu, învăţătorul de la Tătăruşi, împătimit culegător de folclor, colaborator la presa vremii – revistele Ion Creangă, Şezătoarea, Tudor Pamfile, la realizarea celor 10 volume ale „Proverbelor românilor” de Iuliu A. Zanne, lucrare considerată „un monument pentru literatura naţională”, membru ales în comitetul diriguitor al Societăţii folcloriştilor din România, clasificat ca fiind „unul din cei mai buni folclorişti români”, în anul 1908, la recomandarea lui Gh.T. Kirileanu, Titu Maiorescu susţine şi propune în Secţiunea literară a Academiei Române tipărirea culegerii de „Cântece, urături şi bocete de ale poporului” adunate de Vasiliu, apărută la Bucureşti în 1909, însoţită în volum de 43 arii notate de Sofia Teodoreanu, profesoară la Conservatorul de muzică din Iaşi. Despre această operă s-au scris cuvinte de apreciere în revistele: „Viaţă nouă”, condusă de Simion Mehedinţi, „Viaţa românească”, „Sămănătorul”, „Neamul românesc”, „Junimea literară” din Cernăuţi, „Ion Creangă” din Bârlad etc. 297

În 1927, la stăruinţa lui Gh.T. Kirileanu, I. Bianu şi V. Bogrea, Academia Română publica al doilea volum de folclor cules de Al. Vasiliu: „Poveşti şi legende”, în colecţia „Din viaţa poporului român”. Din anul 1927 începe să scrie „Amintiri din satul meu” şi să transcrie „Amintiri din primul război mondial” care vor apare în volum în anul 1978, cu titlul „Focul cel mare”. A fost o prezenţă activă în viaţa culturală a României mereu acolo unde l-au chemat datoria şi prietenii.

*
În „Reviste literare ale elevilor 1834-1976”, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1977, Tudor Opriş ocupându-se de „viitorul folclorist Tudor Pamfile, stins la o vârstă tânătă” spune că acesta, în anul 1906, ca elev la Liceul „Spiru Haret”, publică în Colnicul Hora, prima publicaţie literaro-ştiinţifică de tineret a Dobrogei, la 12 ani şi jumătate o remarcabilă poezie, în bun spirit tradiţionalist „Pârcălabul” (p. 64).

*
În ziarul „Adevărul” din 31 ianuarie 2005, cu titlul „La Bârlad va fi tipărită în ediţie anastatică revista „Ion Creangă”, Constantin Coroiu scria următoarele: „În 1908 apărea la Bârlad revista „Ion Creangă”, publicaţie „de limbă, literatură şi artă populară”, coordonată de părintele etnografiei româneşti Tudor Pamfile. Revista a apărut timp de 13 ani, fiind apreciată de marile personalităţi ale culturii noastre, între care însuşi Nicolae Iorga, care o considera ca fiind cea mai valoroasă culegere de creaţii folclorice din toate ţinuturile locuite de români. Prestigioasa revistă a avut un număr record de colaboratori, între ei numărându-se Nicolae Iorga, Alexandru Philippide, Sextil Puşcariu, Petru Caraman, Vasile Bogrea. Cheltuielile de tipărire erau acoperite, situaţie extrem de rară în istoria publicisticii româneşti şi nu numai, din abonamente. Acum, la aproape 100 de ani de la apariţia revistei, Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui va pune în circulaţie, într-o primă fază, printr-o ediţie 298

anastatică (reproducerea fidelă a ediţiei originale), două volume însumând numerele din anii 1908-1910. Până în 2008, va apare, în această formă, ediţia integrală a revistei „Ion Creangă”.

*
Cum se întâmplă de obicei, până a ajunge lucrarea la publicul larg, în unele biblioteci, cititorii se documentează deja din cunoscuta publicaţie, realizată sub coordonarea doamnei Rodica Pop. Volumul I conţine republicarea numerelor 1-5 din 1908 şi a numerelor 1-12 din 1909; volumul II conţine republicate numerele 1-12 din 1910.

*
Lucrul acesta – de reconsiderare a valorilor trecute – la Rădăuţi se întâmpla încă din 1996. Colectivul de redacţiei al revistei „Iconar” (Mihai Pânzaru – Bucovina), începând cu nr.5/1996 a retipărit, tot anastatic,, „Iconarul” din perioada anilor 1935-1938, redându-l cititorilor.

*
La Bucureşti, la Editura „Tritonic”, cu o prefaţă semnată de Carmen Muşat, a apărut volumul „Bucureştii anului 1935”, un mănunchi de 22 articole, culese din săptămânalul „Realitatea ilustrată” de către Bogdan Hrib, care realizează nu numai selecţia, ci semnează şi postfaţa cărţii. Prin pana unor jurnalişti ca Felix Aderca sau Alex. F. Mihail, parfumul acelei epoci – de acum 70 de ani – lucrarea nu şi-a pierdut prospeţimea, ci din contra, viaţa de atunci, cu diferenţe de nuanţe, îşi păstrează actualitatea, „nu în favoarea noastră, a celor de azi”.

*
Sunt semne sigure că ediţiile anastatice intră în obişnuitul vieţii gazetăreşti, pe linia aceasta făcându-şi loc şi încercările noastre de revigorare şi aducere la cititor a publicisticii timpului care a trecut peste noi. * 299

Ţara de Sus
Ţara de Sus este titlul noului ziar care apare la Dorohoi „şi-şi propune a exprima idei liberale. Nu putem decât să felicităm pe un confrate care-şi ia o atât de nobilă sarcină” – scria ziarul „Românul” din Bucureşti, la 22 iulie 1879, p. 687. Şi continua… ştirea: „Ţara de Sus anunţă în primul său număr că rapiţa şi grâul nu dau cât promiteau; totuşi, în general, recolta în judeţ e destul de bună. Popuşoiul e foarte frumos”.
(Vedeţi şi însemnările despre “Ecoul Ţării de Sus”)

* Unu
Unu. Avangardă literară. Apare la Dorohoi din aprilie şi până în luna noiembrie 1928, după care la Bucureşti din iulie 1929 până în decembrie 1932, iar, apoi, în septembrie 1935, tot la Bucureşti. O revistă lunară. Redactor Saşa Pană. Comitetul de redacţie: Saşa Pană, Stephan Roll şi Ilarie Voronca. Primul număr începe prin a oferi cititorilor o surpriză, făcându-le chemări incendiare: „Cetitor, deparazitează-ţi creierul/ strigăt în timpan,/ avion/ t.f.f., radio/ televiziune/ 75 H.P./ marité/ breton/ vinea/ tzara etc.” Declarându-se suprarealistă, revista continuă experienţele manifestărilor avangardiste: futurismul lui Maritain, dadaismul lui Tristan Tzara, suprarealismul lui Ion Vinea, constructivismul

300

lui Ilarie Voronca, curente proliferate în paginile „Contimporanului” şi ale revistelor din sfera lui de influenţă. Atitudinea de frondă („Contimporanul nu are nimic cu entuziasmul şi tinereţea noastră, cu arta şi spiritul pe care singuri le reprezentăm în această oră”, nr. 29/1930), ca şi pretextul antitradiţionalist şi anticonformist, devin uneori spectaculoase, nedepăşind nivelul jocului gratuit, al violenţei verbale, al farsei alambicate, al spaţiilor albe în revistă. Semnau proză şi reportaje: Geo Bogza (Reportaj de toamnă, nr. 35/1931), Saşa Pană traduce textul: „Un bărbat şi o femeie” de André Breton (nr. 47/1932). Numărul 31/1930 al revistei este dedicat lui Urmuz, Geo Bogza semnând articolul: „Urmuz premergătorul”, iar Saşa Pană „Moartea lui Urmuz”. Din domeniul poeziei am reţinut: Geo Bogza (Poemul invectivă, nr. 38/1931; Poem petrolifer, nr. 49/1932; Aurel Baranga, Al. Dimitriu – Păuşeşti, Ilarie Voronca (Zodice, nr. 23/1930 ş.a.; Ulise, fragment, nr. 28/1930), Saşa Pană. Ilustraţiile din revistă aparţineau lui Victor Brauner şi M.H. Maxy, Alţi colaboratori: I. Wittner, B. Fondane şi M.H. Maxy. Formatul 20x32 cm.

*
„Unu”, revistă de „avangardă literară”, apărută în aprilie 1928 la Dorohoi. Din mai 1929 şi-a continuat apariţia lunară, la Bucureşti, până în decembrie 1932, sub conducerea poetului Saşa Pană. Declarându-se suprarealistă, revista era însă deschisă manifestărilor moderniste de orice nuanţă. Respingând formulele estetice tradiţionale, manifestând un nonconformism anarhic, „Unu” prelua experienţa revistelor de avangardă anterioară: „Contimporanul”, „75 HP”, „Punct”, „Integral”. Atitudinea de frondă cu substrat protestatar al publicaţiei s-a concretizat şi în forme spectaculoase, dar ineficiente, care adesea nu depăşeau nivelul farsei; violenţă verbală, numere de revistă care nu conţineau nimic, „albe” etc. Printre colaboratorii revistei se numărau poeţii şi prozatorii Saşa Pană, Ştefan Roll, Ion Vinea, Ilarie Voronoca, Geo Bogza ş.a., precum şi graficienii Victor Brauner, M.H. Maxy, J. Perahim. 301

La „Unu” au colaborat şi scriitori străini: Louis Aragon, Theo van Doesburg, Paul Eluard, T. Tzarra, Robert Desnos ş.a.”
(Din Dicţionarul enciclopedic român, Editura Politică, Bucureşti, 1966, vol. IV, p. 791

* Unirea ţărănească

Unirea ţărănească, organ oficial al Partidului Ţărănesc din Dorohoi, apare bilunar începând cu luna mai 1926, sub îngrijirea unui comitet, director – proprietar Alex. Răutu, avocat; Tipografia „Speranţa” N. Mateescu – Dorohoi. Redacţia şi administraţia la domiciliul proprietarului în strada Justiţiei nr. 11 Dorohoi, unde redacţia îşi primea şi corespondenţa. Format 32x47 cm. În aprilie 1926 Alex. Răutu primise sarcina de a pune în mod oficial bazele partidului ţărănesc din judeţul Dorohoi, în jurul căruia s-au strâns: „Bravul conducător din război, maiorul C. Găluşcă, luptătorul lt. colonel Gh. Miclescu, gospodarul ţăran Dumitru Ion Iordache din Văculeşti, avocatul Dumitru Cuţic, iar la sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai s-a organizat oficiosul partidului – „Unirea ţărănească”, care „intră în lupta declarată pentru alegerile din Sfatul ţării, care începeau la 25 mai – semnul luptei fiind inelul (veriga) care forma lanţul cu care „vor lega cot la cot pe toţi pungaşii ce au prădat ţara”. „Unirea ţărănească” „însemna partidul ţărănesc şi naţional-ţărănesc, partidul ţărănesc din care făceau parte luptători precum Ion Mihalache – căpitan tânăr şi viteaz în 302

război, decorat cu cea mai mare distincţie „Mihai Viteazu”, dr. Neculai Lupu, fiul bunului şi blândului preot din ţinutul Huşilor, Virgil Madgearu, Grigore Iunian, E. Mirto, Pan-Halipa, luptători viguroşi pentru întărirea drepturilor democraţiei; naţional – al fruntaşilor din Ardeal, Banat, Bucovina, conduşi de Iuliu Maniu”…

Ion Mihalache Vice preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc

Iuliu Maniu Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc

La consfătuirea din 5 decembrie 1927 s-a stabilit şi la Dorohoi fuziunea celor două partide şi organizarea Partidului Naţional-Ţărănesc; s-au luat măsuri pentru consolidarea şi apariţia pe mai departe a gazetei „Unirea ţărănească”, ca foaie oficială a noului partid naţional-ţărănesc, omagiindu-se şeful partidului – Iuliu Maniu, cât şi a domnilor Ion Mihalache, dr. N. Lupu, Al. Vaida Voievod, P. Brătăşanu şi Virgil Madgearu, vice-preşedinţi şi secretarul general al partidului. În programul partidului, publicat în jurnal, naţionalţărăniştii îşi doreau: alegeri libere, dări după putere, desăvârşirea împroprietăririi şi în al patrulea rând bănci şi cooperative săteşti care, cu dobânzi mici, să poată îndeplini nevoile ţărăneşti… 303

Alexandru Răutu, avocat, fost deputat, Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc din Dorohoi. Membru în Comitetul executiv central.

Ziarul apărea cu intermitenţă pentru că „acum câteva săptămâni am primit o adresă de la prefectură prin care ni se făcea cunoscut că suntem obligaţi să arătăm tot ce vrem să scriem prefectului, că nu avem voie să tipărim în gazetă decât ceea ce-i place d-sale, să facem din gazeta „Unirea ţărănească” un fel de jurnal liberal”.
(articolul „Cenzura” din 25 august 1927)

La 1 ianuarie 1928, cu titlul: „După doi ani” – „Unirea ţărănească” sublinia: „Cu începutul lui 1928 „Unirea ţărănească” trece în al treilea an al existenţei sale”. Apăreau editoriale ori articole de analiză cu titlurile: „Plecarea doctorului Lupu” (1 martie 1927); „Înfierarea potlogăriilor”; „După Alba-Iulia”; „Săriţi, hoţii!”; „Rezistenţă cetăţenească”; „Zarva cu noile dări puse asupra ţării”; „În ghearele bolşevicilor”; „Alegerile parohiale”; „Situaţia financiară a judeţului nostru”; „Legea controlului averilor intră în funcţiune”, dar şi rubrici specifice: „Ştiri diferite”, „Informaţii”, „Ultima oră”, „Literare”, „Cronică ritmată”, „Rubrica agricolă”, medicală, „Ştiri felurite”, „Şcolare”, „Culturale” ş.a. 304

Semnau: I. Mihalache, Alex. Răutu, maior Găluşcă, I. Croitoru, Costache Băetu, Ion Ojoc (până la excluderea sa din partid), Basarabeanu Ion Cazacu, V. M. Madgearu, N. Karadaşcă, Ion Constantinescu, G.G. Jonescu, C. Dumitraş, N. Mateescu, Pahomie I. Gheorghe, Carol Segall, pr. C. Dron, Vasile Alexandrescu, Nicu Mihăilă, I.C. Botezatu, P.I. Gheorghiu, Emil Costeanu, iar versuri: Radu Poiană, Ion Sandu a lui Ichim, Gheorghe din Moldova, Vasile Brumă ş.a. Un obijduit – Pamfil S. – publica în „Unirea ţărănească”, din 1 septembrie 1928 sub titlul „Mirosit-au”, versurile: „Iată că domnii miniştri/ Câte cinci doar deodată,/ Încep şi ei să se care/ De la cârmă fără plată;/ Mirosit-au cum se vede/ De apropiata zi/ Când a lor frumoase fapte/ Foarte scump le vor plăti./La noi, apoi, ca şi oriunde/ Se întâmplă lucruri mari:/ Se mai prind şi arestează/ Câte unul din primari/ Căci se prea întrec cu gluma…/ Pungăşiile sporesc/ Ei fură, mânca-i-ar ciuma/ Însă alţii dări plătesc;/ Dări cu greu agonisite…/ Că şi poate nemâncat/ Ban cu ban a strâns ţăranul/ Să plătească dări la stat/ Iar domnii de la cârmă/ De la mic şi pân' la mare/ Fur cu toţi avutul ţării/ Şi-l bagă în buzunare”… Rezultatul recensământului din judeţul Dorohoi la 1 februarie 1931 arăta astfel: Oraşul Dorohoi: numărul de clădiri - 2996; numărul de gospodării – 3463; numărul de suflete – 15375; Herţa: 1264 – 1192 – 5171; Mihăileni: 898 – 876 – 3699; Săveni: 1133 – 1108 – 4905; Rădăuţi: 2329 – 2336 – 10167; Vârful Câmpului: 1924 – 1959 – 9859 La 15 decembrie 1931, sub semnătura lui Gheorghe Bărăgan, ziarul publică din „Ţărănismul” – „Frământările cu întocmirea bugetului”: „Nu-i d'a bună/ E o lună/ De când tună/ Şi adună/ Ş-o suceşte/ Şi-o 'nvârteşte/ Şi tot scade/ Şi tot rade/ Şi comprimă/ Şi suprimă/ Şi-ajustează/ Şi-ncadrează/ Lefi de bază/ Băgând groază/ 'n diurnişti/ Şi-n conţopişti/ Cu bugetul pe un an/ Marele tehnician. 305

Dar când vede ce-a făcut/ Şterge tot ce-a aşternut/ Şi o ia de la-nceput/ Adânceşte curba iar/ În bugetul ordinar./ Dar la ţipetele scoase/ Se întoarce şi descoase/ Şi o ia cu încadrarea/ Drămuie salarizarea/ Leafa brut o'nmulţeşte/ După aceea o-mpărţeşte/ Şi-o comprimă-ncet încet/ Ca să-ncapă în buget. Dar bugetul e şiret,/ Când să-ncapă se dezumflă/ Ş-apoi pune-te şi-l umflă/ Cu impozite şi dări/ Că-i cerneală-n călimări/ Calculează pentru mâine/ Taxele pe cozi de câine/ Pe căciulile de oaie/ Pe galoşii sparţi de ploaie/ Pe momâile din grâne/ Pe holeră şi pe râie/ Şi le varsă ca-n hambar/ În bugetul ordinar. Pe o parte din slujbaşi/ care sunt mai cetlăiaşi/ Cum sunt bieţii 'nvăţători/ Încadraţi ca ierbivori/ La judeţe îi trimite/ Să-i plătească pe-ndelete/ După cum se va-ndura/ De ei Maica Precista!! Şi-aşa Mări socotind/ Şi scăzând şi înmulţind/ Aplicând şi curbe grase/ Pe lefşoarele rămase/ Cu guvernul de boieri/ O să-ajungem toţi şomeri!!” La rubrica „Literatură”, şi mai şugubăţ, Gheorghe din Moldova zice în „La Horă”: „- Bădişor cu părul nins, Printre fete ce te-ai prins? - De când lumea-s buni vecini Trandafirii lângă crini. - Printre fete ce te-ncurci, Când de-abia te ţii pe furci? - Lupul părul ş-a schimba Iar năravul, ba! - Fost-ai lupe, când ai fost, Dar la fete tu n-ai rost! - Nu vă fie cu bănat, Grăp şi eu unde-am arat!” Numărul 8-9 (anul V) din 15 decembrie 1931 din „Unirea ţărănească” se publică din „Lumea” scrisoarea funcţionarilor către dr. profesor N. Iorga: „Foaie verde de cicoare/ Să ne fie cu iertare/ Că vă scrim astă-scrisoare/ Şi-o mai dăm şi în ziare./ Însă crede-ne, nu ştim/ Cui să ne mai jeluim./ La cine să ne adresăm/ Că degeaba ne 306

rugăm./ Şi iar verde de susai/ Coane Iorga Neculai/ Au, cu noi oare ce ai?/ De mereu la cap ne dai/ Şi într-una tot ne tai? Că doar nouă drag ne eşti/ Şi-ţi dorim ca să trăieşti/ Câtă frunză, câtă iarbă/ Câte fire ai în barbă/ Numai lasă-ne cu curba/ Că zău ne apucă turba./ Lasă-ne cu încadrarea/ Şi chiar cu salarizarea/ Că ne vede Născătoarea. Noi n-avem ce pune-n gură/ Alţii ca în codrii fură/ Şi se-ndoapă din friptură/ Dacă cerem ne înjură./ Mata faci literatură/ Şi nu ştii cât mai îndură/ Cei ce jalba ţi-o făcură. Ş-apoi verde şi-o Sipică/ Oare Iorga ne explică/ Chestia cu încadrarea/ Că ne-a apucat turbarea/ De câte tot auzim,/ Am voi şi noi să ştim/ Cum devine şi ce fel/ Să ne luminăm niţel/ Că spun unii, bată-i vina!/ Că în legea cu pricina-/ Toate-s puse alandala/ Să îţi vie nebuneala!/ Ceferiştii cu gardiştii,/ Generalii cu muscalii/ Profesorii cu actorii/ Inginerii cu şoferii/ Moaşele cu ofiţerii/ Popii cu copistele/ Doctorii cu balistele./ Cei de pe la ministere/ (Să le faceţi o plăcere)/ Încadraţi sunt fiecare/ Cu-anumite „domnişoare”/ Ce se plimbă pe trotuare/ Of,of,of cucoane Iorga/ Vrei să ne vezi cumva la morga/ Ori pe toţi intrând buluc/ Pensionari la balamuc!?/ Pentru ce n-ai îndurare/ Că ne-om ruga fiecare/ Cu neveste şi copii/ La Guvern ca să mai vii/ Şi să-ţi dea Domnul ce n-ai/ Coane Iorga Neculai”. De la 1 ianuarie 1932 „Unirea ţărănească” apărea în două pagini, iar de la 1 octombrie 1932, urmare a faptului că Alexa A. Răutu ajunsese prefect încă din iulie, pe frontispiciul ziarului, acesta apărea doar ca fondator al lui. De la jumătatea lui octombrie 1932, Partidul Naţional Ţărănesc se afla din nou la guvernare, sub conducerea lui Iuliu Maniu, ministru de externe – Nicolae Titulescu, ministru de finanţe – Virgil Madgearu.

*
De abonamente şi reclama ziarului răspundea dl. N. Mateescu, proprietarul Tipografiei „Speranţa”, preşedintele Băncii meseriaşilor din Dorohoi, secretarul – casier al organizaţiei Dorohoi a Partidului Naţional Ţărănesc.

307

Nicolae Mateescu Secretar – casierul Organizaţiei Dorohoi a Partidului Naţional-Ţărănesc

*
Vatra Başoteştilor, revista Institutului „Anastasie Başotă” apare în număr dublu (nr. 1-2) în luna mai 1938 în „chinovia de la Vatra Pomârla, departe de zarva oraşului”, cum spune profesorul C. Mihalache în „Cuvânt înainte” şi s-a tipărit la Tipografia „Şcoalelor” – Dorohoi, format 15x23, în 64 de pagini. Revista era condusă de un comitet format din: profesor Laur Gârbu, C.N. Mihalache, N.P.Musteaţă, D.I. Atănăsoaei şi C.N. Turiceanu. De colectarea articolelor răspundea profesorul C.N. Mihalache. Iată şi câteva rânduri din „Cuvânt înainte”: „O revistă a Institutului Başotesc, redactată aici în chinovia de la Vatra-Pomârla, departe de zarva oraşului, de o mână de oameni, e o îndrăzneală. O mare îndrăzneală, căci atâtea şi atâtea reviste au apărut şi au murit după primul sau al doilea număr. O sumedenie de greutăţi se ivesc şi se vor ivi la fiecare pas cătând să ne zăgăzuiească avântul şi să ne curme puterile. Unele de ordin material, altele de natură sufletească.

308

Coperta revistei

Când am pornit la drum, le-am cântărit pe toate şi am aflat în sufletul nostru destul entuziasm şi putere de muncă, în stare să învingă chiar piedicile ce s-ar părea, la prima vedere, de nebiruit. Se vor întreba unii, poate, ce voim prin această publicaţie. Voim să arătăm că între zidurile şcolii, la temelia căreia stă sufletul atât de generos şi larg al boierului An. Başotă, peste bulgării şi necazurile de toate felurile de aici, se frământă şi astăzi ca şi odinioară, o spiritualitate. Un suflet tânăr, dornic de muncă şi de jertfă.

309

Voim să arătăm că institutul lui Başotă, creat înadins pentru fiii clăcaşilor de pe moşiile sale – cărora învăţătura de carte le era inaccesibilă, într'o vreme când puţini se gândeau la un asemenea lucru, a avut un rol însemnat în cultura românească şi că astăzi nu e, cum îndeobşte se crede, o şcoală anacronică. Ci, dimpotrivă, este de o acută actualitate. Fiii de săteni cari s'au luminat aici, în şcoala lui, nu-l uită şi formează o familie strâns unită sufleteşte”. Coperta revistei înfăţişează pe logofătul An. Başotă, iar interiorul unei pagini de început redă „Din testamentul ctitorului”: „Fiindcă prin cultură şi învăţătură omul poate deveni util societăţii, pentru că numai prin lumină poate osebi căile rătăcite de acelea care conduc la adevărata cunoştinţă a binelui şi a răului; regulez că din cealaltă avere a mea, cât va prisosi după plata integrală a legăturilor şi îndeplinirea tuturor dispoziţiilor de mai sus, să se înfiinţeze pe moşia mea Pomârla un Institut academic cu titlul: Institutul Anastasie Başotă, compus din toate clasele trebuitoare, pentru ca un elev, când va isprăvi studiile în acest institut, să fie primit în orice universitate europeană pentru învăţătura vreo unei ştiinţe. În acest institut se vor admite numai fii de români, de religie ortodoxă, fără de mijloace, de pe moşiile mele Pomârla, Lişa şi Cucereni, cum şi parte din copiii Institutului de orfanotrofie Gregorian din Iaşi, la a cărui fondare am contribuit şi eu. Permit să fie admişi şi alţi copii de români creştiniortodocşi de a compatrioţilor mei, care vor voi a se lumina din acest institut, însă toată cheltuiala necesară pentru ei, afară de învăţătură, va fi pe socoteala lor proprie”. „…Voim ca prin această publicaţie să arătăm că institutul lui Başotă, creat înadins pentru fiii clăcaşilor de pe moşiile sale – cărora învăţătura de carte le era inaccesibilă, într-o vreme când puţini se gândeau la acest lucru, a avut un rol însemnat în cultura românească, că fiii de săteni care formează o familie strâns unită sufleteşte, se „mândresc cu minţi strălucitoare, răsărite din rândurile acelora ce şi-au ros coatele pe băncile şcolii, dintre care amintim numele celor dispăruţi: V. Bogrea, 310

D. Călugăreanu, I. Păun Pincio, glorii ale ştiinţei şi Neamului Românesc”, se mai spune în „Cuvânt înainte”. Laur Gârbu, profesor, vorbind în revistă despre „Institutul Anastasie Başotă”, îl compară cu Colegiul de la Eton – Anglia unde „se scot valori din copiii celei mai înalte pături sociale engleze”, la noi „se scot valori din rândul copiilor de ţărani, lipsiţi de mijloace, chemaţi de glasul şi dania lui Anastasie Başotă”. „…Aşezând şcoala în fostul său conac boieresc, în mijlocul moşiilor sale, fondatorul apare ca un adevărat îndrumător al pedagogiei şi apropie institutul său de cel de la Etien şi prin faptul că preconizează în testament ca „întreţinerea copiilor din institut să fie totdeauna potrivită cu deprinderile lor naţionale, fără lux şi cheltuială, după cum au fost crescuţi şi la părinţii lor”, fiecare elev trebuind, ca şi cei de la Etien, „să-şi îngrijească şi să-şi măture singur camera în care locuieşte”. În articolul „Sufletul de la temelia ctitoriei lui Anastasie Başotă”, profesorul Vasile Alexandrescu, invocând faptele din istorie, dezvăluie rolul boierilor în trecutul românilor: „Cine se pleacă asupra filelor din bătrânele cronici şi ştie să le descifreze slova şi să le prindă sensul, află marele rol pe care adevăraţii boieri de ţară l-au jucat în trecutul politic şi cultural al Principatelor Române, boierii fiind alături de voievozi şi preoţi, conducătorii spirituali ai destinului românesc”. „Vornici, logofeţi şi hatmani, mari sau mici, răspândiţi în diferite colţuri de ţară erau flacăra nestinsă care a ţinut în veşnică stare de trezire virtuţile şi energia poporului în mijlocul căruia trăiau”. Ctitoria şi testamentul logofătului Anastasie Başotă, boier cu strămoşi care vin din secolul al XVI-lea, exprimă şi „luminează legătura tainică, dar puternică, ce a existat între ţărani şi acei care, selecţionaţi în mod natural dintre ei, au fost sortiţi să le fie reprezentanţi fireşti”. În Institut, după cum spune testamentul, „se vor primi la învăţătură numai fii de săteni români creştini, lipsiţi de mijloace, cei născuţi pe moşiile lui, gratuit, iar cei din alte părţi cu plata întreţinerii”. 311

Satul Pomârla este aşezat la poalele vestitului codru al Herţei, la o depărtare de aproximativ 20 kilometri de Molniţa şi cam tot atât de Prut, în apropiere deci şi de Bucovina şi de Basarabia, spune prof. Alexandrescu, iar „o şcoală naţională de învăţământ superior într-un sat din partea cea mai de nord a Moldovei, între Basarabia şi Bucovina, îşi avea şi un rol naţional-politic: de a ţine veşnic treaz în sufletul elevilor sentimentul de solidaritate cu cei subjugaţi şi totodată mirajul unei dreptăţi ce avea să întârzie”… În anul 1879, când s-a înfiinţat Institutul Başotă, epitropii I. Ianov şi V. Pogor au căutat mult printre profesorii din Iaşi unul căruia să-i încredinţeze conducerea institutului, spune C.N. Mihalache, profesor, în articolul intitulat „Samson Bodnărescu”.

Samson Bodnărescu, poetul junimist şi primul director al Institutului Başotă, născut la 27 iunie 1841 în comuna Gălăneşti-Rădăuţi, din părinţi ţărani

312

„În fruntea acestei şcoli trebuia un om cu autoritate care să ridice şi să facă din şcoala de aici ceea ce a fost în gândul logofătului donator. Greutatea era cu atât mai mare cu cât nimeni nu vroia să-şi ia o asemenea sarcină şi să se închidă la Pomârla”, să frământe glodul satului. Samson Bodnărescu, care era atunci profesor la şcoala normală „Vasile Lupu”, unde fusese şi director, prieten apropiat al lui Titu Maiorescu, care intrase în politică şi fusese ministru al Instrucţiunii Publice, ascultă glasul fiului de ţăran ce era în el (”cel de al optulea născut în familia ţăranului Alexandru Bodnar din Voitinel, judeţul Suceava” – Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1979) „pătrunse gândul înalt al lui Başotă şi lăsând la o parte perspectivele ce i se deschideau, părăsi Iaşul şi primi direcţia Institutului Başotă”. „…Timp de 23 de ani a vegheat la propăşirea şi organizarea şcolii, făcând din ea una dintre cele mai bune şcoli ale ţării” „…Prin talentul său, prin preocupările sale spirituale,prin legăturile sale cu „Junimea”, prin venirea membrilor Junimei pe aici – dintre care nu pot să nu amintesc de numele lui Mihai Eminescu şi I. Slavici – Bodnărescu a înjghebat o atmosferă spirituală, a făcut să licărească aici o spiritualitate” – spunea prof. Mihalache. Mort în 1902, chiar „în seara zilei în care şi-a început rodnica-i activitate la acest institut”, Vasile Bogrea spunea în ziua de 21 februarie 1902, în cuvântarea rostită la înmormântarea directorului şi profesorului Samson Bodnărescu: „un părinte a fost răposatul pentru noi, elevii – un adevărat părinte, bun şi blând, şi îngăduitor, dar mai presus de toate, iubitor”. A fost îngropat la Pomârla, în „căsuţa cu pereţi înguşti de lut, numai bine de 'ncăput”. Institutul Anastasie Başotă a crescut oameni, toţi unul şi unul. Prof. dr. D. Călugăreanu, la moartea căruia din partea Asociaţiei foştilor elevi ai şcolii a vorbit Gh. Azamfirii, a fost printre cei dintâi elevi ai Institutului Anastasie Başotă, înfiinţat la 17 februarie 1879. 313

După terminarea liceului şi a facultăţii de ştiinţe din Iaşi, a obţinut premiul „Adamachi”, pleacă din ţară şi îşi ia doctoratul în ştiinţe la Sorbona. Străbătând treptele învăţământului universitar, de la asistent la profesor, de la decan la rector, profesorul Călugăreanu a rămas şi un om al sufletului: a rezidit biserica din Vârnav, ctitorită de Anastasie Başotă, a vegheat ca liceul din Pomârla să servească şi generaţiilor viitoare – el fiind iniţiatorul înfiinţării Asociaţiei foştilor elevi ai Liceului „Anastasie Başotă”, el fiind preşedintele Asociaţiei până la plecarea în eternitate. „Se duc bătrânii – spunea Gh. Azamfirii. Rând pe rând ne părăsesc! Întâi, Vasile Bogrea, prof. Mihai Tomida, prof. V. Popescu, Vasile Pavlov şi acum prof. dr. D. Călugăreanu”. În afara celor enumeraţi, şcoala din Pomârla a dat şi alte valori: Udrinski, Gh. Agavriloaie, D. Gafiţeanu, L. Luca, I. Luca, profesori universitari, dar şi pe valoroşii profesori de liceu: G. Romândaşu, C.N. Mihalache, C. Puşcaşu, N. Mustaţă, Laur Gârbu ş.a. „La toţi copiii botezaţi de mine le hărăzesc câte una sută galbeni, ce nu li se va da decât, după ce vor fi îndeplinit studiile în şcoala mea”, a hotărât Anastasie Başotă prin testament. „Cuvântul donatorului a fost împlinit cu recunoştinţă de Anastasie Scripcă, donatorul bibliotecii populare ce-i poartă numele, pusă la dispoziţia elevilor institutului Başotesc” consemnează Gârbu Laur în articolul „Suflet din sufletul lui A. Başotă”. Dacă A. Başotă a pus şcoala sa în serviciul ţărănimii de pe moşiile sale, A. Scripcă l-a urmat cu fidelitate, a oferit liceului peste 6000 de volume care a ştiut „să înmulţească talanţii primiţi şi să-i restituie”, biblioteca fiind cea mai importantă anexă a institutului başotesc. Soarta ducându-l la Câmpina, a făcut acolo ceea ce făcuse mentorul său la Pomârla: „o şcoală de adulţi, o şcoală industrială de ucenici şi o şcoală practică de comerţ, unde munca învăţătorului era urmată de stăruinţa muncitorilor români care ziua munceau la sonde, prost plătiţi, iar seara la lumina lămpii se adunau să se instruiască pentru a lua mai târziu locurile străinilor bine plătiţi”. 314

Anastasie Scripcă

Institutul liceal de băieţi „Anastasie Başotă” din Pomârla a funcţionat până la reforma învăţământului din 1948 când, ca şi alte şcoli prestigioase, a fost abuziv desfiinţat, iar numele fondatorului trecut la… tăcere. Astăzi sufletul logofătului Anastasie Başotă, ctitorul renumitului liceu, cât şi sufletul distinsului pedagog, director şi literat Samson Bădnărescu se află iarăşi deasupra Pomârlei: la 5 mai 1998, prin Ordinul nr. 3663 al Ministrului Educaţiei Naţionale, urmare intervenţiei şi insistenţelor unor foşti elevi care mai sunt în viaţă, şcoala a fost reînfiinţată, iar începând cu anul şcolar 1998-1999 şi-a redeschis cursurile. Dorinţa testamentară a marelui filantrop Anastasie Başotă s-a împlinit. Bustul în bronz al lui Anastasie Başotă, dezvelit la 29 ianuarie 1916, este iarăşi la locul său. Alături, în hol, stă bustul primului director Samson Bodnărescu, dar şi al profesorului universitar Vasile Bogrea, fost elev al liceului…

*
În „cuvinte pentru început” semnat de profesor C.N. Mihalache se înţelege că revista a fost mai întâi a Societăţii ştiinţifico-literare „Samson Bodnărescu” devenită, după aceea, revista şcolii. Apoi a îmbrăţişat şi adăpostit în coloanele ei şi 315

încercările literare ale elevilor, publicate ca „un fel de supliment al revistei, supliment care-şi avea un comitet de redacţie format din elevii: D.D. Grigoraş, redactor, Gh. Creţu, P. Irimescu, C. Gherman. Una din încercările literare, semnate D.D. Grigoraş se intitula „Amiază de vară”, din care redăm următoarele: „Printre clăi adie vântul Cu miros de siminoc Şi pe sus o ciocârlie Face tumbe, stă pe loc. Face salturi multe, multe Şi la fiecare un cânt; Merge-n sus şi iar se lasă Spre pământ”. În paginile revistei producţiile literare au un loc principal şi pentru că redactorul – C.N. Mihalache – era profesor de limba română. Devine explicabil de ce în revistă întâlnim numeroase schiţe semnate de către elevii V. Scutaru (Revanşa), D.V. Ungureanu (Suflet adormit), N. Dumitrescu (Mişu), Al. Măgureanu (Schiţă tragică) etc. Poeziile publicate sunt semnate de D.D. Grigoraş, D.I. Creţu, V. Dărângă şi profesorul M.D. Andrieş. Un spaţiu larg era rezervat folclorului, mai ales celui cules de elevi din propriile localităţi, ei fiind în majoritate fii de ţărani. De reţinut şi faptul că numărul I din 1939 a fost dedicat în întregime profesorului dr. C. Udrischi, fondatorul medicinei veterinare din România, fost elev al şcolii din Pomârla. Mai semnau versuri: Gh.I. Creţu, Ion Vrabie (folclor cules), iar proză: D.D. Grigoraş, (Lui Dimitrie Leonescu), V. Scurtu, V. Darangă, Nicolae Dumitrescu (Biserica din Pomârla), D.V. Ungureanu (Suflet chinuit, schiţă). Revista mai cuprindea o Dare de seamă asupra activităţii Societăţii ştiinţifico-literare „Samson Bodnărescu” de pe lângă Liceul Anastasie Başotă pe anul şcolar 1937-1938, recenzii de cărţi şi reviste; Apelul Asociaţiei foştilor elevi şi profesori ai liceului „Anastasie Başotă” din Pomârla către membrii săi 316

pentru „adunarea unui fond pentru ajutorarea unor foşti elevi lipsiţi de mijloace materiale, să termine studiile universitare.

*
„În ziua de 30 ianuarie 1927 a avut loc la Iaşi, la sediul ei, adunarea generală a Asociaţiei foştilor elevi ai „Liceului Başotă” Pomârla. După discuţiile purtate şi dările de seamă făcute, s-a fixat ziua de 27 iunie pentru comemorarea şi inaugurarea bustului Samson Bodnărescu. S-a însărcinat pe dl consilier de curte C. Scripcă pentru a pleca la Bucureşti pentru a comanda acest bust. S-au însărcinat, de asemenea, dnii Dr. Popescu, prof. Ionescu M. şi Puşcaşu C. cu redactarea unor broşuri comemorative, conform propunerii regretatului profesor V. Bogrea. Asociaţia roagă pe toţi acei ce posedă amintiri şi lucrări despre poetul Samson Bodnărescu – şi care ar interesa comemorarea – să le trimită de urgenţă dlui dr. Popescu, str. Păcurari nr. 50, Iaşi.
(Din „Uniunea ţărănească” – Dorohoi, 15 februarie 1927).

*
La 24 februarie 1879, sub titlul „Institutul Anastasie Başotă” – din „Curierul Bălăşanu” din Iaşi, de la 21 a.c. ziarul „Românul” scria la pagina 172, la rubrica „Ştiri d'ale zilei”: „Duminica trecută s-a celebrat pe moşia Pomârla deschiderea acestui institut, care, avându-şi existenţa asigurată, e destinat a deveni un focar de cultură în Nordul Moldovei. La această solemnitate, pe lângă domnii epitropi, au fost de faţă prefectul judeţului Dorohoi, dl Cortazzi, ca reprezentant al Ministerului de culte, şi un numeros public. Directorul institutului e profesorul d. Bodnărescu. Dorim reuşită deplină şi un viitor strălucit acestei şcoli”.

*

317

Asociaţia foştilor elevi şi profesori în adunarea generală din 16 ianuarie 1938 a hotărât să-şi mute sediul la Bucureşti. La adunarea generală convocată la Bucureşti, la 13 martie, s-a ales următorul comitet de conducere: prof. univ. dr. G. Udriski, preşedinte; Farmacist inspector Gl. Gh. Marino, vicepreşedinte; Prof. Dimitrie Gafiţeanu, Iaşi, vicepreşedinte; Gl. Gh. Azamfirii, secretar; Medic veterinar dr. D. Rusu, casier; Ing. Gh. Tărnăuceanu, Iaşi, membru; Avocat C. Ionescu, Bucureşti, membru; Lt. col. ing. D. Vasiliu, membru; Prof. Laur Gârbu, Pomârla, membru; Cpt. Med. vet. Dr. Th. Ştirbu, membru; Aristo Bodnărescu, Bucureşti, membru. Din comisia de cenzori făceau parte: dr. Gh. Scripcă, Giurgiu, Ion Spiridon, Bucureşti, Em. Alexandrescu, Bucureşti.

*
La 10 iunie 1879 ziarul „Românul” publica de la Institutul Başotă, Dorohoi, 29 iunie, sub semnătura directorului Bodnărescu, următoarele: „În zilele de 14 şi 15 iunie, în prezenţa dlui Marcian, delegatul Ministerului Instrucţiunii Publice, au avut loc examenele generale la Institutul Anastasie Başotă din Pomârla, la urma distribuţiei premierilor, deşi cursurile acestui institut sau început numai de patru luni, rezultatul a fost mai mult decât satisfăcător, după cum însuşi delegatul ministerului a recunoscut (p. 576).

*
„Monitorul (oficial) din 3 iulie 1879 publica decretul prin care comunele Pomârla şi Suharău, din judeţul Dorohoi, sunt autorizate a primi donaţiile făcute de defunctul Anastasie Başotă bisericilor din acele comune, astfel, după cum se specifică în testamentul zisului defunct” („Românul”, 3 iulie, 1879, p. 620).

*
318

La circa 12 kilometri nord-est de Dorohoi se află Pomârla1, veche aşezare pomicolă, situată la poalele fostului codru al Herţii, cu case care se adună pe văi şi se răsfiră pe versanţii dealurilor: Cărămidăriei, Pichinia, Comorilor, Viei, Putinica… Numele localităţii este legendă. Unii cred că ar proveni de la Pamerla, fiica unui han al tătarilor năvălitori, iar Gheorghe Ghibănescu, mai aproape de adevăr, spune că denumirea este dată de însăşi „natura terenului mocirlos şi alunecos, plin de tihăraie”. Acelaşi arată în lucrarea sa „Pomârla – Dorohoi, studiu istoric”, Viaţa Românească, Iaşi, 1929, că închegarea satului datează dinaintea „Descălecatului”, iar întemeietor al lui ar fi un anume preot Draghie, pomenit pe la 1420, în vremea domnitorului Alexandru cel Bun. La Pomârla – unde a funcţionat fostul liceu „Anastasie Başotă” – a fost inaugurată colecţia muzeală în 1974, cu ocazia sărbătoririi centenarului instituţiei. În această casă – muzeu, în două camere, funcţionează Biblioteca comunală iar pe vremuri „şcoala pentru săteni, înfiinţată în 1838 de Atanasie Başotă, prima şcoală rurală din nordul Moldovei. Prin aceste locuri, la Pomârla, în 1884, şi-a purtat paşii marele nostru poet Mihai Eminescu, ca oaspete al directorului şcolii de atunci – Samson Bodnărescu. În amintirea evenimentului, Samson Bodnărescu a răsădit atunci un castan care trăieşte şi astăzi, iar în 1974, la centenar, pe peretele clădirii în care a fost găzduit poetul, foştii elevi ai directorului au pus o placă comemorativă cu următorul cuprins: „Aici a locuit în 1884, când venea la Pomârla, Luceafărul poeziei româneşti Mihai Eminescu, prieten al scriitorului Samson Bodnărescu, directorul Liceului „Anastasie Başotă”. La Pomârla se află biserica „Tuturor sfinţilor”, construită din cărămidă şi pictată între anii 1811-1813 de către Ioniţă

1În

baza Legii nr. 2/1968 de organizare administrativă a teritoriului României, republicată în 1981, cu modificările de până la 1 noiembrie 2000, comuna Pomârla este parte a judeţului Botoşani şi are ca sate componente localităţile: Pomârla, Hulubeşti şi Racovăţ (n.a.).

319

Başotă, proprietarul Moşiei, renovată la 1854 de către Anastasie Başotă, două decenii mai târziu.

*
Dar, iată, considerentele pentru care Senatul României, în şedinţa sa din 3 martie 1886, în baza raportului şi proiectului de lege prezentat de A. Nedelcovici i se recunoştea calitatea de cetăţean român dlui Samson Bodnărescu: Domnilor senatori, Comisiunea de indigenate, întrunindu-se în ziua de 11 februarie 1886, în număr de patru membri, sub preşedenţia dlui P.S. Aurelian, fiind prezenţi domnii Gr.C. Monteor, A. Nedelcovici şi general A. Zefkar, a luat în cercetare proiectul de lege, votat de Adunarea deputaţilor în şedinţa de la 23 februarie 1885 şi adus în deliberarea Senatului cu Mesagiul regal nr. 708 de la 7 martie 1885, prin care, în virtutea art. 9 din Constituţiune, se cere a se recunoaşte calitatea de cetăţean român dlui Samson Bodnărescu, român din Bucovina, de religiune greco-orientală, de profesiune profesor, domiciliat actualmente în comuna Pomârla, plasa Prutu-de-Sus, judeţul Dorohoi. Examinând actele aflate în dosarul acestei cereri a constatat: Că este născut la 27 iunie 1840 în comuna Voitinel (Bucovina), ţinutul Transilvaniei, din părinţi români şi s-a botezat la 29 ale aceleiaşi luni şi an în religie greco-orientală; Că s-a lepădat de la protecţia austro-ungară după cum se constată din adresa nr. 3560 din 1876 a prefectului din Rădăuţi; Că de când este stabilit în comuna Pomârla, ca director al Institutului Anastasie Başotă, se bucură de cea mai bună reputaţie în societate; Că a fost bibliotecar la biblioteca Statului din Iaşi în 1870; 320

Că a fost profesor de pedagogie la Institutul Vasile Lupu din Iaşi în 1874; Că a fost membru onorific în comisiunea pentru examinarea cărţilor didactice din Iaşi; Că la 7 februarie 1866 a obţinut de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice brevetul nr. 4 cu dreptul de a exersa misiunea de profesor privat de cunoştinţele ce se predau într-un liceu. În faţa acestor constatări, comisiunea a admis cererea dlui Samson Bodnărescu, ca unul ce întruneşte condiţiunile prescrise de art. 9 din Constituţiune, şi vine prin subscrisul, numit raportor, a vă ruga să binevoiţi a-i recunoaşte calitatea de cetăţean român votând proiectul de lege următor. Raportor, P.S. Aurelian LEGE Art. unic. În virtutea art. 9 din Constituţiune, se recunoaşte calitatea de cetăţean român dlui Samson Bodnărescu, român din Bucovina. Această lege s-a votat de Adunarea deputaţilor în şedinţa de la 23 februarie 1885, şi s-a adoptat cu majoritate de şese-deci şi noue voturi, contra trei. Preşedinte, D. Lecca (L.S.A.D.), Secretar, Em.M. Porumbaru Dl vicepreşedinte Al. Orescu: Discuţiunea generală este deschisă. Neluând nimeni cuvântul, se pune la vot luarea în consideraţiune a legii şi se primeşte. Se pune la vot unicul articol şi se primeşte. Se pune la vot legea prin bile. Dl vicepreşedinte Al. Orescu: Dlor, rezultatul votului este: votanţi 46; bile albe 43; bile negre 3. Senatul a primit legea. (Din Dezbaterile Senatului, Şedinţa de la 3 martie 1886, p. 521-522)

*
321

Vestitorul

Vestitorul, organ independent, sub conducerea unui comitet; redacţia şi administraţia – Dorohoi, strada Viitorul nr.4, apare săptămânal, din anul 1929, la 2 ianuarie 1930, anul II de la primul său număr. Intrând într-un an nou, anul 1930, „Vestitorul” constată că anul 1929 „a fost o grea încercare pentru prea puţin norocoasa noastră ţară, pentru că a fost un guvern fără experienţă”, dar „schimbări de regim nu prea dorim, căci „schimbarea domnilor e bucuria nebunilor” şi toate „le plăteşte tot cetăţeanul”. Ca să credem însă în reuşita programului naţionalţărănist, nu ne lasă „mulţimea de necazuri abătute pe capul ţării”, a celor „20 milioane de oameni buni şi paşnici ai României întregite, care au ajuns din mari nevoi, să repete, în loc de „Tatăl nostru”, versurile: „Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”. Să tăcem însă: „Doamne, pune pază gurii mele” spunea cel ce semna cu numele de Index, articolul intitulat „1930”. Pentru că „Ţara mişună de tâlhari ca în vremea lui Vlad Ţepeş, tot tâlhari fiind şi cei care nu vor să muncească sau vor să trăiască din munca altora, iar ţara, din pricina asta, este într-o stare nenorocită, dl Gh. Filipescu, fiul marelui boier şi român Nicolae Filipescu, s-a gândit să-l reînviem pe Vlad Ţepeş, să creăm o ligă „Vlad Ţepeş”. Ideea e bună – zice ziarul – dar dacă ar fi tradusă în fapt s-ar naşte un mare gol în jurul 322

propunătorului pentru că… „nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om sub vremuri”. Ziarul mai vorbea despre „Sărmanii invalizi de război” care au ajuns să plângă pe la uşile stăpânirii, despre necesitatea reintroducerii felinarelor pentru iluminatul public, pentru că electricitatea, în afară că îndeamnă la lene, este şi scumpă… „A patra putere în stat” era articolul semnat de Dascălu Nicolae care cerea gazetarilor: verificaţi-vă stilul şi vorbiţi, scrieţi româneşte, pentru Dumnezeu, cerinţă căreia îi punea drept moto versurile lui G. Sion: Mult e dulce şi frumoasă Limba ce vorbim. Saltă inima-n plăcere Când o ascultăm Şi pe buze aduce miere Când o cuvântăm. Românaşul o iubeşte Ca sufletul său O! vorbiţi, scrieţi româneşte Pentru Dumnezeu! Un articol „Ciuntirea Moldovei” se referea la noua lege administrativă care făcea ca provinciile alipite să-şi dobândească o administraţie locală şi regională care să le distingă de vechiul regat dar… „Prutul rămâne graniţă între Basarabia şi Moldova, deşi basarabenii se numesc tot moldoveni; judeţul Dorohoi face parte din Directoratul de Cernăuţi; judeţul Fălticeni numit Baia, tot din Directoratul Bucovinei, iar judeţul Putna (mai sus de Dorohoi n.n.) de Directoratul Munteniei”. „Aceasta e o ciuntire a Moldovei din punct de vedere administrativ”, acuza ziarul, fără să insiste şi să descopere că, în birocraţia creată, încă de pe atunci, un funcţionar oarecare, de la Centrul Regatului, gândindu-se la chemarea: „Hai la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire!” nesocotea Putna lui… Ştefan cel Mare, locul de odihnă al acestuia, ducându-l la Milcov. „Dorohoi – Sodoma?” se intitula articolul din 16 februarie 1930, care pleca de la titlul sub care -, „apreciatul 323

scriitor Ion Călugărul condamna în „Cuvântul”: „prostituţia ce se practică clandestin în oraşul Dorohoi”. Articolul se încheia cu însuşi cuvintele din „Cuvântul”: „…Înainte de război, oamenii târgului – după câte ştim din manualul de geografie – erau atât de puţini, că se cunoşteau între ei, se înrudeau şi sufereau în comun. Lumea s-a înmulţit şi s-a dedat la păcate. Fetele ies noaptea la drum şi ademenesc ca demoniţe, casele de întâlnire s-au înmulţit şi peste toate, străjuieşte spiritul unei proxenete ciupite de vărsat – Tecla. Sodomă, târgul Teclei, leaşca vrăjitoare, tu nu te mai numeşti Dorohoi şi nu mai stai sus în creştetul Moldovei!”… La rubrica „Strigăte din pustiu”, C. Georgescu – Obrejiţa din R. Sărat semna „Oameni de nici un folos”, în care spunea despre „oamenii leneşi şi de nici o ispravă” „…oamenii răi, trântorii, nu fac altceva decât spun mulţimii, că ce ne trebuie nouă cărturari sau gazete, pentru că acestea sunt mijloace de îmbogăţire şi realizarea scopurilor personale. Oricât s-a obişnuit lumea cu ideea că în ţară la noi totul se speculează, cărturăria şi gazetăria pentru luminarea poporului, numai ele nu se pot specula pentru că aceste lucruri se fac de către oameni cinstiţi, idealişti şi învăţaţi. Lumea neştiutoare, care nu judecă serios, în asemenea chestiuni, crede uşor prostiile altora şi iată cum operele create cu jertfe de ani, se irosesc într-o zi, din pricina acelor secături, care strică lucrurile cele bune”… „…Nu s-ar putea înăspri legile împotriva bârfirii? Nu s-ar putea găsi lopata pentru vânturatul plevelor şi alesul neghinei? Mult s-ar face, dacă preotul ar începe lupta aceasta şi dacă şi ceilalţi cărturari l-ar ajuta! La fapte bune!” Despre „Concursul Misselor” Ioan T. Atanasiu gândea: „Multe lucruri am priceput eu în viaţa mea. Un lucru însă, cu toată truda mea, de a-l pricepe, nu-l pot pricepe. Anume: nu pot pricepe concursul de frumuseţe, concursul al aşa ziselor miss. Ce rost o fi având, ce ţintă s-o fi urmărind, ce argumente or fi pledând pentru necesitatea unui asemenea concurs făcut: cu atâta cheltuială, cu atâta tămbălău, de la Dorohoi până la 324

Galveston în America, priceapă cine-o pricepe, eu unul, nici în ruptul capului, nu pot pricepe. Pricep o expoziţie agricolă, o expoziţie zootehnică, o expoziţie de mobilă, o expoziţie de pictură: dar încă odată zic: nu pricep concursul de frumuseţe între aşa zisele Miss. …Lumea e plină de copii plini de bube, plini de rapăn, plini de tină, plini de păduchi, slăbiţi, rebegiţi, plini de toate apucăturile cele rele: tâlhari, leneşi, mincinoşi, dezordonaţi şi lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe, datorită mamelor lor: unele ignorante, altele leneşe, altele nepăsătoare, altele cartoforiţe şi aşa mai departe. Decât s-ar cheltui atâta bănet, atât interes în a se declara pe cutare fată „Miss Dorohoi”, „Miss România”, „Miss Europa” ori „Miss Universal”, mai bine, mai cu folos s-ar avea în vedere cât mai buna creştere a copiilor şi deci mai bine s-ar organiza Concursul de bune mame… …Decât concurs de Miss, mai bine s-ar vedea în ce hal sunt satele, oraşele noastre şi s-ar face concursuri pentru cele mai frumoase, mai bine îngrijite, mai bine gospodărite localităţi…; …concursuri pentru smulgerea atâtor suflete din ghearele morţii, premiindu-se gospodinele cu deplină stare igenică, premiindu-se moaşele, doctorii care-şi fac mai zelos misiunea; …să se premieze satele care nu au în sânul lor nici un hoţ, nici un ucigaş; …Deci, pentru Dumnezeu! Lăsaţi drumul misselor!, drumul frumuseţii, că „Frumuseţea-i trecătoare”, apucaţi calea virtuţii; că virtutea face binele, fericirea omenirii”.
(„Vestitorul” din 2 martie 1930).

Tot Ioan T. Atanasiu făcea alte reflecţii în „Vestitorul” din 13 noiembrie 1932, intitulându-le „Halal de noi!”: „…Avem o ţară mare, frumoasă şi bogată.2
2  Din Buletinul Societăţii Geografice Române, fundată la 15 iunie 1875 (p. 184) rezultă: producţia cerealieră la 1885 era socotită pentru un locuitor la 14,4 hectolitri în România, faţă de numai 11,8 în Danemarca, 8,1 în Rusia, 6,9 în Franţa, 6,8 în Ungaria, 5,1 în Germania, 4,6 în Turcia, 3,2 în Olanda, 2,8 în Italia, 2,1 în Elveţia (n.n.).

325

Avem munţi de sare şi kilogramul de sare îl plătim cu 4 lei. Halal de noi! Ţara este acoperită pretutindeni de codri seculari, cu tot felul de esenţe, şi noi cumpărăm kilogramul de lemne cu 36-70 bani. Halal de noi! Avem un pământ fertil. Suntem ţara cerealelor, ţara porumbului, ţara grâului şi noi plătim pâinea cu 9 lei, când kilogramul de grâu a fost cumpărat cu 3-4 lei. Halal de noi! Avem nenumărate cârduri de oi şi noi plătim kilogramul de brânză 32 de lei. Halal de noi! Nu mai încape în râuri, bălţi, iazuri, lacuri şi în Mare peştele şi noi îl mâncăm cu 20-30 lei kilogramul! Halal de noi! Avem nesfârşite zăcăminte de petrol şi noi plătim litrul de gaz 4 lei. Halal de noi! Avem munţii bucşiţi cu aur, avem tot felul de bogăţii şi leul nostru e cel mai mic din lume. Halal de noi! Suntem bogaţi, putrezi de bogaţi şi doar pe ceva zălogie de ni se mai acordă un împrumut, şi acela cu experţi, cu controlul cămătarilor străini. Am zălogit telefoanele, am zălogit tutunul, am zălogit chibriturile. Halal de noi! …Funcţionarii, pensionarii nu sunt plătiţi de luni de zile. De mizerie, unii se spânzură, alţii mor de foame. Nu-şi pot educa copiii… …Ateismul şi sectarii de tot felul ne dărâmă biserica, credinţa, iar prelaţii îşi rotunjesc pungile şi burţile. Halal de noi!” Despre care perioadă a României e vorba, domnilor? Ne întrebăm noi, dar şi dumneavoastră, cititorii de astăzi.

*
„Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă” se intitulează unul din romanele istorice ale lui Mihail Sadoveanu, apărut la Editura Naţională S. Ciornei, a cărui recenzie în „Vestitorul” o semnează Carol Drimer: „…Dar târgul Frumos era departe de a răspunde imaginii zâmbitoare pe care o evocă… Bordeie de ţigani robi, în jurul unor şandramale mai răsărite… Cetăţeanul de astăzi din Târgul Frumos, cititorul romanului „Zodia Cancerului” vede zilnic în 326

strada Nicolae Iorga „Bordeile de ţigani”, dar nu mai zăreşte pe „boierul”, adică „nobilul locului”, cum scrie Sadoveanu. Un poet cizmar din Târgu Frumos, D.Th. Neculuţă (1859-1903) a descris în versuri pe aceşti ţigani: „Cu dorul lor, cu-a lor cântări, Cu-al basmelor străvechi şirag, Ei merg jucând, cântând mereu, Că doar uita-vor chinul greu, Ducând prin văi, prin depărtări, Prin codri-adânci, prin fund de zări, Un trai pribeag. Sărmani, cu suflet ars de dor, De tihna stării la un loc, De cerul lor senin şi sfânt, De ţara lor, de-al lor pământ, Străini în lumea tuturor, Trăiesc bătuţi, în calea lor, De nenoroc. Sub bolta veşnicului cer, În colţul plin de chin şi fum, Bătuţi de vânt, bătuţi de ploi, Batjocoriţi, flămânzi şi goi, În loc de soare, foc de ger, Nemângâiaţi, sărmanii pier, Uitaţi pe drum. O, până când, o, până când, Atât amar de trai pribeag, Şi-atâta chin pe viaţa lor? Au lumea nu-i a tuturor, Au dânşii nu s-or fi născând Cu toţi la fel, şi ei trecând Al vieţii prag? O, daţi-le şi lor pământ: În tihna vieţii tuturor 327

Şi ei să intre… E păcat, Cu sufletul întunecat De chin să geamă 'n ger şi vânt, Flămând şi gol, fără mormânt, Un biet popor”.
(„Vestitorul” nr. 35, 36, 37…)

În anchetele ziarului citim titluri: „Educaţia sexuală a tineretului în şcoli”, dar şi „Dorohoiul oraş de corupţie şi desfrâu? Prostituţia clandestină. Negustorii de carne vie atrag eleve de şcoală? Lupanare neautorizate şi case de întâlniri sfidează bunele moravuri şi autorităţile. Bolile venerice fac ravagii. Lipsa luminii. Viaţa şi avutul cetăţenilor periclitate. Să se revie la metoda iluminatului prin fanare”. Iar de la rubrica informativă: „Singurul corespondent al ziarului „Cuvântul” din Bucureşti este dl S. Şulimovici – Sandy, pentru oraşul Dorohoi şi judeţul Dorohoi”.

D.Th. Neculuţă

328

„Dorohoiul oraş vechi, înainte de formarea statului Moldova (1300), istorie, edilitar (cu gospodărire/şi cultural (cu şcoli, biserici, instituţiuni)” de C. Ciocoiu, prof. pensionar. „C.N. Iancu, Comandantul Cohortei „Al. Vlahuţă” Şendriceni – Dorohoi, şi fostul comandant de Legiune – Dorohoi, între 1916-1919”. „Familia lui Ştefan cel Mare (1457-1504): Ştefan Voievod, Bogdan Voievod – părinte; Oltea – mamă; Ioachim, Cristea – fraţi; soţiile: Maruşca, Evdochia de la Chiev, Maria de la Mangop, Maria fiica lui Radu Vodă, Maria Rareş; fii şi fiice: Alexandru, Iliaş, Petru, Bogdan, Bogdan Vodă, Petru Rareş, Oleana, Cneajna, Maria Cneajna”. „Bogdan-Petriceicu-Hajdeu (1836-1907), basarabian, născut la Hotin, învăţat în Rusia la Harcov, ofiţer în armata rusească, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti”. În ianuarie 1931, o dată cu desfiinţarea unor seminarii, dr. D. Furtună, directorul Seminarului din Dorohoi, scrie în „Vestitorul”: „…eparhia Iaşilor cu 5 judeţe mari de abia rămâne cu un seminar care urma să servească şi cele 5 judeţe ale Bucovinei, ca şi cele două judeţe ale Eparhiei Bălţilor. Nordul Moldovei, deci, înstrăinat şi periclitat de secte, unde dispar obiceiurile strămoşeşti şi portul este lăsat descoperit, desfiinţându-se şi seminarile din Dorohoi şi Bălţi”.

*
Un titlu din „Vestitorul” – 29 martie 1931: „Cât costă un ha de pământ? – 3000 lei. Cât costă un costum de haine? – 3000 de lei”.

*

329

De la numărul 87 din 15 martie 1931, ziarul săptămânal „Vestitorul” este editat pentru judeţele Dorohoi şi Botoşani, sediul redacţiei şi administraţiei de la Dorohoi rămânând tot în strada Viitorul nr. 4, iar la Botoşani în Calea Naţională nr. 172. Alături de titlul ziarului era tipărit un citat de dr. N. Lupu, luat dintr-un autograf pentru ziarul „Vestitorul”: „Numai lupta pentru binele general poate cere şi impune sacrificiul persoanei, al averii, al vieţii”. Ce mai aflăm din „Vestitorul”? Că la Herţa a luat fiinţă partidul naţional evreiesc sub conducerea dlor dr. Rabinovici, avocat Ţoller şi Marcu Segal. „Cu satisfacţie pătimaşă a idealistului, părintele Ciocoiu a venit zilele acestea la mine şi mia prezentat repertoriul în care a strâns, în fine, laolaltă, toate contribuţiile sale referitoare la istoria satelor dorohoiene. Ce interesantă lucrare! scria dr. D. Furtună. 330

Mai interesant este gestul idealist; în prezent, părintele leagă solid şi frumos 8 exemplare şi le va depune, spre veşnică folosire, de către intelectualii locali, câte un exemplar, după cum urmează: la Mihăileni, la Herţa, la Siret, la Rădăuţi, la Darabani, la V. Câmpului, iar în Dorohoi la protoierie şi la seminar”. La alegerile parlamentare din 17 şi 24 iulie 1932 au luat parte partidele: Liberali-Ducişti, Naţional-Ţărănesc, Cuzişti, Averescani, Liberali-Georgişti, LANC, Gogişti, Uniunea Naţională, Partidul Evreiesc, Garda de fier, Blocul Cetăţenesc, Frontul economic. „Vestitorul” din 31 iunie 1932 scotea o ediţie specială cu un titlu mare: „Clerul dorohoian şi Octavian Goga, iar la alegeri Gogiştii mergeau cu I. Capră, preot D. Furtună, Th. Puiu şi I. Pascu candidaţi la Cameră, iar pentru Senat – colonelul I. Toplicescu.

*
„Vestitorul” a apărut în format 47x32 cm, în patru dar şi în două pagini până la 9 februarie 1930, iar apoi format 62x46 cm, în 2 pagini. Girant responsabil: I. Ceauşu. Tipografia Segal Dorohoi. Cu numărul 30, ziarul publica şi o cronică cinematografică săptămânală, semnată de Dan Diego, redactor la revista „Ecranul”. Directorul ziarului era I. Zemet care a participat şi la Congresul ziariştilor din provincie care a avut loc la Galaţi în zilele de 3 şi 4 septembrie 1932. La 27 noiembrie 1932, ziarul ajunsese la numărul 169 şi purta anul IV de la înfiinţare. Au colaborat: dr. D. Furtună, C. Ciocoiu, Mircea Zăvoianu, C. Georgescu – Obrejiţa, dr. Binder, D.A. Gheorghiu, Eman Bucur, dr. Marcel Zerner, Carol Drimer, Em. Lega, N.C. Enescu, prof. I. Botezatu, Cezar Retezeanu, I. Caciuc, V.N. Lupu, pr. C. Munteanu, A. Simca-Marva, Max Croitoru, Ioan T. Atanasiu, dar şi G.D.R., E.C., Jim, Z.Rep, Cicero, Pan, C.R., D.N., Satyricon, X, Cronicar, Styfax, Moni.

*
331

„O noapte feerică veţi petrece numai la Sublima zilei Vestitorul” spunea publicaţia la 16 iulie 1932.

* Voinţa poporului
Voinţa poporului a apărut ca ziar, în Dorohoi, la 1911.

* Vremuri Noi
Vremuri noi, ziar care este citat că a existat, la Dorohoi, în 1916.

332

POSTFAŢĂ Şi la Dorohoi au fost oameni care au ridicat ziaristica înnobilând-o şi investind-o cu valori ale artei autentice. Aceasta şi pentru că mulţi dintre ziariştii timpului au fost dintre scriitorii locului ori dintre acei care s-au îndreptat cu prietenie către fosta Capitală a Ţării de sus. Scriitor-cetăţean, publicistul s-a identificat organic cu viaţa locală, cu durerile, bucuriile şi aspiraţiile autohtonilor, şi-a pus conştient şi consecvent talentul în slujba adevărului, purtând şi ducând cu el mesajul social-uman care a dat sens condiţiei umane şi destinului istoric, în epocă. La concluzia aceasta ajunsesem înainte de a străbate publicistica de la Dorohoi, citind ziarele şi revistele apărute la Cernăuţi sau Rădăuţi, de exemplu. La capătul muncii desfăşurate cu ziarele, revistele şi anuarele de la Dorohoi, mi s-a confirmat din plin optimismul. Dăruindu-se cu pasiune activităţii publicistice, condeiele de la Dorohoi – şi n-au fost deloc puţine – s-au implicat cu demnitate în problematica zilei. Refuzând tentaţia speculei gustului unora pentru exagerări, senzaţional şi scandal, care să umple coloanele şi să atragă cititorii, ziariştii, ca cetăţeni şi artişti ai cuvântului, au descifrat resorturile şi semnificaţia faptelor vremii, le-au comentat şi interpretat, adesea, şi din perspectiva zilei de mâine, alimentând optimismul cititorilor. Materialele publicate în presa de la Dorohoi, fidele realităţii cotidiene, evocă şi reliefează samavolniciile, opreliştile, cenzura, tratamentul inuman aplicat în procese şi închisori celor mai puţin apăraţi, condamnă actele săvârşite de cei puternici sub protecţia legilor de ei fabricate, denunţă tragicul, sărăcia, sinuciderea, alcoolismul, incultura, avarismul -, decalajul dintre avuţi şi pauperi, situaţia precară a bisericii şi a şcolii, a educaţiei, în general, dar relevă şi actele de bărbăţie şi succese în aceste direcţii. Unele articole sunt atacuri vehemente împotriva fascismului, a urii de rasă, vitriolând mentorii lor. 333

Ridicând vălul de pe „faptul divers”, aparent comun şi banal, ziariştii i-au descifrat semnificaţiile, dându-i sens şi valoare, înlesnind cititorului de atunci dar şi de astăzi, accesul la realitate. Publicistica de la Dorohoi, ca şi cea de la Cernăuţi, Rădăuţi, Bârlad, Vaslui şi Huşi – atât cât am cercetat-o – parcurge o gamă bogată de fapte, de la întâmplări dramatice din viaţa oamenilor obişnuiţi, la probleme care ţin de destinul copiilor şi a mamei, a ţăranului ori a muncitorului care trebuie să aducă pâine familiei, reclamând pentru ei dreptate şi adevăr, nu act de filantropie ieftină, politicianistă. Elogiind eroismul şi jertfele cotidiene ale unor oameni modeşti, care adesea rămân anonimi – şi se obosesc a rămâne aşa –, presa creionează satiric diferite tipuri, specifice societăţii în care lucrează, folosind când tonul avântat ori caustic, acuzator, când polemica de idei, nota lirică, blândă şi apropiată sufletelor, explozivă, uneori sobră, metaforică, meditativă. Religioasă chiar. Edificatoare sunt şi articolele referitoare la activitatea diferitelor partide politice, ale ziarelor sau revistelor care le-au susţinut lupta de idei şi interese dintre acestea, victoria unora, căderea altora, articole care dezvăluie caracterul anticultural al fascismului şi hitlerismului, cele care acuză tarele societăţii bogaţilor, lipsită de solicitudine pentru creatorii de frumos, articolele privitoare la viaţa politică şi literară românească. Deosebit de interesante am găsit referirile la scriitorii şi ziariştii proeminenţi ai timpului, ale căror cuvinte le-am pus în paginile cărţii de faţă. Pentru trăitorii timpurilor noastre asemenea materiale, scoase din fondul arhivistic, constituie adevărate pagini de cronică. Ele se citesc cu emoţie, cu intensă vibraţie lăuntrică, deoarece zugrăvesc fapte şi evenimente trăite de înaintaşii noştri şi nimănui nu-i este permis să le ignore, să le lase tăcerii, prafului. Cunoscându-le, reuşim să avem o viziune de ansamblu şi pentru ceea ce este astăzi, dar mai ales ce va fi mâine. Presa din Dorohoi, ca şi cea din orice localitate, aducând omagiul cuvenit valorii istoriei, ştiinţei şi culturii, celor care au cinstit patria şi poporul de-a lungul timpului, este ea însăşi un oştean la datorie. De aceea, microcronicile realizate trebuie 334

citite ca documente de epocă, ca scrieri care se circumscriu şi prezentului. Cine nu-i interesat să cunoască publicistica din localitatea unde vieţuieşte, dacă nu în conţinutul ei, măcar ca număr, titluri şi perioada, în care a activat o gazetă sau alta? Cineva spunea că în Dorohoi au existat în timp vreo 60 de titluri de reviste şi ziare. Eu am identificat mai multe, dar cercetările nu-s la sfârşit. Cum Dorohoiul împlineşte 600 ani de atestare documentară, cunoaşterea şi a o parte din viaţa lui, din însăşi presa care i-a jalonat şi susţinut avânturile, dar şi poticnelile, datorate vicisitudinilor, este oferta de suflet ce le-am făcut-o celor interesaţi, dăruindu-le rândurile din cartea prezentă. Când a terminat de scris „Cronica Huşilor”… episcopul Melchisedec, un mare cărturar, făcea apel către autorităţi să salveze fondul arhivistic şi să-l multiplice, dăruindu-l publicului, ca izvor nesecat de cunoaştere şi învăţătură, pentru că din acel izvor se adăpase el, scriindu-şi cartea… În spiritul unui asemenea îndemn, la Rădăuţi, colectivul de redacţie al reînviatei reviste Iconar, încă de la numărul 5/1996 a început opera de retipărire a seriei vechi (1935-1938), redând-o cititorilor în întregime, aşa cum a fost publicată iniţial de grupul lui Mircea Streinul. Cinste şi felicitări lui Mihai Pânzaru – Bucovina, director la Iconar, serie nouă 1995, şi colectivului redacţional care au înfăptuit o asemenea lucrare importantă. La Vaslui, Centrul local pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale pune în circulaţie, într-o ediţie anastatică (reproducerea fidelă a ediţiei originale), două volume însumând numerele revistei „Ion Creangă” apărute la Bârlad în anii 1908-1910, iar până în anul 2008 se va edita în această formă opera întreagă… Este foarte bine şi pentru că unele oaze de cultură ca cel de la „Vârful Câmpului” nu numai că îşi continuă activitatea şi după 1989 – când în multe localităţi săteşti s-a cam uitat de tradiţie şi cultură, dar şi regenerează prin desăvârşire tematică şi atragere de forţe noi, păstrându-şi-le şi valorificându-le pe cele de mult dovedite ca valori autentice. De fapt, în zona 335

Dorohoiului şi mai în vechime au fost multe asemenea izvoare şi forţe care au dat curs şi sens tradiţiilor mai ales de către intelectualii locali, ei menţinând şi asigurând perenitatea tradiţiilor. Iată, Societatea Culturală „Ecoul Siretului” Vârful Câmpului, Şcoala generală nr. 1 şi Primăria locală, stimulate de autorităţile judeţene, dar nu mai puţin de intelectualii comunei, unii plecaţi de mult de acolo dar revenind, constant, în dialog şi faptă cu localnicii – printre aceştia neapărat îl numesc pe acad. Al Zub şi fiul său Al. Al. Zub, ca semn al continuităţii – au participat recent (26 mai 2006) la cea de-a 34-a ediţie a simpozionului intitulat „Comuna Vârful Câmpului – trecut, prezent şi viitor” pe o temă aflată de mult la ordinea zilei, ca şi tranziţia în România: „Reforma învăţământului între cerinţe şi înfăptuiri”. Cu gândul la viitorul intelectual al localităţii şi al ţării participanţii – acad. Al. Zub, profesorii universitari Vasile Cocriş, Nicoleta şi Cătălin Turliuc, cercetătorii Andi Mihalache, Alexandru Al. Zub, Adrian Lăcătuş, Carmelia Leonte, Monica Marţincu, Marius Râznic, Cătălina Isac şi alţii – au acceptat săşi înscrie contribuţiile lor la actul de înfăptuire şi direcţionare a temelor alese de localnici pentru a da conţinut practic şi teoretic, de mare însemnătate, imperativelor timpului. Conjugate cu măsuri organizatorice şi de cultură care probează temeinicia lucrurilor bine făcute – acordarea titlului de „Cetăţean de onoare” al comunei ori lansarea de carte pe teme educativ-formative (vol. „Vâslaş în luntrea vieţii” de prof. Vasile Fetescu, Iaşi – produs al Şcolii Normale de la Şendriceni), manifestarea invocată nu numai ca program desfăşurat, cât mai ales ca iniţiativă permanentă a localnicilor şi fiilor comunei, este demnă de a se regăsi în orice localitate, mai ales acolo unde 336

primăria, şcoala, biserica şi întreaga suflare simt şi ţin la tradiţie şi se manifestă româneşte. La Bucureşti, un autor, Bogdan Hrib, selecţionează un număr de articole, scrise în anii 1935-1937 şi publicate în „Realitatea ilustrată”, referitoare la Bucureşti şi viaţa locuitorilor, le înmagazinează într-un volum intitulat „Bucureştii anilor 1935”, care apare la editura Tritonic 2005, şi-i elogiat de presă şi cititori, pentru că le-a redat „aerul acelor vremuri”. Realizator al unei cărţi care încorporează informaţii din peste 80 de ziare şi reviste, apărute la Dorohoi în perioada 1874-2005, articole care aduc pentru cititori parfumul vieţii de altădată, acum, în prag de an aniversar, de trăire istorică a uneia dintre cele mai vechi localităţi ale ţării, cui trebuie dată mai întâi cartea? În primul rând edilului municipiului, mi-am zis, să o aibă şi să o dea şi altora să vadă ce a fost şi în trecut Dorohoiul. Şi, în tovărăşia discretă a profesorului Mihai Munteanu, poet şi prozator, trăitor în Cordăreni, dar legat sufleteşte de Dorohoi şi locurile din jurul lui, cu „Lumina de la Şendriceni” în mână, fac cunoştinţă în închipuirea mea, cu nimeni altul decât cu dl primar Sergiu Lungu, cel care i-a luat locul lui Vasile Gherasim, „un fost activist de partid din timpul colectivizării, blând la grai, septuagenar şi poet între şedinţele de tot felul şi audierile rromilor”… Cunoştinţă veche şi pentru mine, dl inginer, pentru că îl întâlnisem în paginile revistei Excelsior, soră mai mică a vârstnicei Frângurele, ambele făcătoare de educaţie şi cultură la Şendriceni, unde acelaşi lucru l-a făcut cu succes şi actualul primar din sărbătoritul oraş al ţării. Cu scrisoarea recomandată nr. 22.162 din 20 iunie 2005 m-am adresat Primăriei municipiului Dorohoi şi primarului, invitându-i la colaborare pentru realizarea cărţii mele în proporţie mai accesibilă doritorilor, dar în primul rând aşezămintelor şi instituţiilor de cultură, şcolilor, parohiilor, poate nostalgicilor… Scrisoarea a rămas fără răspuns. Dar nu aceasta mă întristează, cât mai ales temerea că, poate, edilul, s-a asociat părerii celor de pe stradă care declară că, mulţi dintre ei, în 337

ultimii 5-10-15 ani, n-au mai citit nici o carte, părere înmagazinată într-un sondaj de opinie şi difuzată la televizor cu pretenţie de adevăr. Cei intervievaţi pe stradă sunt o parte a posibililor neconsumatori de cultură care, într-adevăr, ocupaţi cu vizitarea locurilor publice, au o altfel de satisfacţie, şi poate că n-au citit în viaţa lor nici o carte. Există însă o altă parte a populaţiei, poate majoritatea, care adulează altceva. Bibliotecile, librăriile, muzeele, galeriile de artă, spectacolele şi expoziţiile organizate sunt suprapopulate la Iaşi. Alături de cei cu ghiocei la tâmple, în prezenţa tinerilor, nu toţi elevi sau studenţi, periodicele şi cărţile sunt prea puţine pentru îndestularea setei lor de cultură. Acesta este adevăratul sondaj care exprimă foamea nepotolită a populaţiei României pentru cultură şi carte, dar şi pentru publicistica din depozitele de arhivă! Când m-am îndreptat către dl ing. Sergiu Lungu, pe asemenea oameni i-am avut în vedere. A fost o ofertă în aşteptare, poate prea optimistă, dar şi timpurie! Dacă m-aş fi adresat lui Vasile Gherasim, blândul şi septuagenarul poet în scaunul de primar, oare scrisoarea mea ar fi avut o altă soartă? E o întrebare, doar, cam neprotocolară, e drept, dar născută dintr-o anumită amărăciune… Autorul

338

Bibliografie
• • • • • • • • • • • • • Ziarele şi revistele din Dorohoi Andrei Tudor – George Enescu, Viaţa în imagini, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1961 George Balan – Răsăritul de soare al Copilăriei din „George Enescu”, Editura Tineretului, 1962 Revista „Mitropolia Moldovei” nr. 4, 1936 Ziarul „Românul” fondat de C.A. Rosetti la 1859 C. Ciocoiu – Contribuţii la istoricul judeţului Dorohoi Gh. Ghibănescu – Dorohoiul – studii şi documente Octav I. Guţic şi Gh. Grigoraş – Mic îndreptar turistic, Dorohoi, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1982 Dragoş Cusiac şi Dragoş Luchian – Mic îndreptar turistic, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1989. Teodor Opriş – Reviste literare ale elevilor 1834-1974, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977 Cuvânt şi suflet, buletin oficial al Arhiepiscopiei Iaşilor, 1991 Cristina Pauşan şi Radu Ciuceanu – Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945-1918, vol. I, Bucureşti, 2001 Fotea Mircea – Revista de folclor Tudor Pamfile, Dorohoi, 1923-1928, comunicare ştiinţifică la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Institutul pedagogic de 3 ani, 1969 Dicţionarul Literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979 Anuarul presei române pe anii 1908 şi 1909, director proprietar Gr. Grigoriu – Riga, Bucureşti 339

• •

• • • • • • • • • • •

Dicţionarul Enciclopedic Român, Academia R.S.R, Editura politică, 1966 I. Hagiu – Presa literară românească 1789-1948, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968 Revista „Învăţătorimea vasluiană” – septembrie 1936 Ziarul „Adevărul” din 15 aprilie 2004 Revista istorică „Teodor Codrescu” scrisă de Gh. Ghibănescu Almanahul dicţionar al presei din România, Bucureşti, 1926 „Săptămâna Politică şi Culturală”, Bucureşti, 1911 „Arcaşul”, publicaţie independentă românească, Cernăuţi, februarie, 2005 „Sămănătorul” nr. 32/august 1909 Ştefan Ciubotaru – „Pagini din istoria învăţământului botoşănean 1759-1948”, Editura Litera, Bucureşti, 1987 Ion Pas – Prezenţe (1919-1967), cu un cuvânt introductiv de Teodor Vârgoliu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.

340

Cuprins Prefaţă……………………………………………………... Cuvânt înainte…………………………………………..…. 5 7

Adevărul………………………………………………..….. 21 Amicul progresului…………………………………….….. 21 Anuarul Liceului „Anastasie Başotă”………………….….. 21 Anuarul Liceului „Grigore Ghica V.V.”……………….….. 23 Anuarul Liceului de matematică-fizică 1979-1980……….. 42 Anuarul Şcoalei Profesionale de fete, Gradul I „Domniţa Ileana” din Dorohoi Anul şcolar 1923-1924…… 45 Aripi Tinere…………………………………………….….. 45 Astacus……………………………………………………. 45 Aquarium………………………………………………….. 47 Biruinţa……………………………………………………. 49 Breslaşul…………………………………………………… 53 Buciumul………………………………………………….. 56 Buletinul Bibliotecei „Zorile” din satul Vlăsineşti, judeţul Dorohoi……………………………………………. 56 Buletinul Căminului cultural „Ungureni”, comuna Ungureni – Jud. Botoşani………………………… 57 Buletinul comunei Dorohoiu………………………………. 59 Buletinul oficial al judeţului Dorohoiu……………………. 60 Chemarea………………………………………………….. 62 Chemarea nouă……………………………………………. 65 Către muncitori……………………………………………. 76 Contribuţii…………………………………………………. 76 Cooperaţia, foaie ocazională………………………………. 77 Cronica Dorohoiului………………………………………. 79 Curierul de Dorohoiu……………………………………… 81 Cuvânt Lămurit……………………………………………. 84 Cuvântul liber – Dorohoian……………………………….. 88 Cuvântul nostru…………………………………………… 90

Cuvântul nostru……………………………………………. Cuvântul Ţăranilor………………………………………… Dorohoiul………………………………………………….. Dorohoiul………………………………………………….. Drumul nostru……………………………………………... Ecoul Dorohoiului…………………………………………. Ecoul Ţării de Sus…………………………………………. Excelsior…………………………………………………… Farul……………………………………………………….. Foaia Poporului……………………………………………. Foişorul din Dorohoi………………………………………. Frăţia Poporului…………………………………………… Frângurele…………………………………………………. Fulgerul……………………………………………………. Gazeta Dorohoiului………………………………………... Gazeta de Dorohoi………………………………………… Glasul singurătăţii…………………………………………. Hyperion…………………………………………………… Hyperion…………………………………………………… Informatorulu……………………………………………… Informaţunile………………………………………………. Informatorul Dorohoiului…………………………………. Însemnări………………………………………………….. Isbânda…………………………………………………….. Liberalul…………………………………………………… Licăriri…………………………………………………….. Liga culturală……………………………………………… Lumina…………………………………………………….. Lumina conştiinţei………………………………………… Luminiţa…………………………………………………… Lumina de la Şendriceni…………………………………… Lumina Poporului…………………………………………. Lupta noastră………………………………………………. Moldova Literară………………………………………….. Noi orizonturi……………………………………………… Orizonturi noi……………………………………………… Observatorul……………………………………………..... Poporul……………………………………………………..

97 97 101 103 105 105 106 107 111 111 111 119 132 153 153 163 166 167 172 172 175 175 177 180 181 191 193 194 194 194 194 196 198 206 214 214 214 216

Păzitorul…………………………………………………… Primăvara………………………………………………….. Profilaxia…………………………………………………... Progresul………………………………………………….. Revista Idealistă - Literatură, artă, ştiinţă, sociologie……... Revista poporului Român…………………………………. Revista tinerimii…………………………………………… Satul nostru………………………………………………… Solia……………………………………………………….. Speranţa……………………………………………………. Steaua……………………………………………………… Steaua Poporului…………………………………………... Suceava……………………………………………………. Şcoala normală de la Şendriceni…………………………... Tribuna Dorohoiului………………………………………. Tractorul roşu……………………………………………… Tribuna Liberă…………………………………………….. Tudor Pamfile……………………………………………… Ţara de Sus………………………………………………… Unu………………………………………………………… Unirea ţărănească………………………………………….. Vatra Başoteştilor………………………………………….. Vestitorul………………………………………………….. Voinţa poporului…………………………………………... Vremuri Noi………………………………………………..

216 217 218 222 223 230 233 235 235 243 247 250 251 251 275 278 278 278 300 300 302 308 322 332 332

Postfaţă……………………………………………………. 333 Bibliografie………………………………………………… 339

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful