INSTITUTUL NAŢIONAL DE ADMINISTRAŢIE Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală Bucureşti Dr.

NICOLAE STEINER Ing. RADU ANDRICIUC

MANAGEMENTUL APĂRĂRII ÎMPOTRIVA DEZASTRELOR LA NIVEL LOCAL
Curs introductiv pentru funcţionarii publici din cadrul Autorităţilor Publice Centrale şi Locale

Editura MPM Edit Consult

Bucureşti 2004

2

INSTITUTUL NAŢIONAL DE ADMINISTRAŢIE Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală Bucureşti Dr. STEINER NICOLAE Doctor în ştiinţe medicale Ing. RADU ANDRICIUC Doctorand în ştiinţe tehnice

membru al Academiei Europene Specialist în resurse de apărare de Management a Crizelor membru al Academiei Europene membru al Societăţii Internaţionale de Management a Crizelor de Medicină de Dezastre membru de onoare al Sistemului Naţional Medical de Intervenţie la Dezastre (NDMS) al SUA

MANAGEMENTUL APĂRĂRII ÎMPOTRIVA DEZASTRELOR LA NIVEL LOCAL
Curs introductiv pentru funcţionarii publici din cadrul Autorităţilor Publice Centrale şi Locale

Editura MPM Edit Consult Bucureşti 2004

3

4

CUPRINS:
1. MANAGEMENTUL CRIZELOR.........................................................................................................7 1.1 Definirea managementului crizelor, a obiectivelor şi principalelor tipuri de crize.........................7 1.1.1 Parametrii specifici ai managementului crizelor......................................................................8 1.2 Preceptele fundamentale şi caracteristicile comune ale crizelor....................................................10 1.3 Managementul urgenţelor civile...................................................................................................10 1.4 Managementul protecţiei civile......................................................................................................11 1.4.1 Definiţie şi domeniu de aplicare.............................................................................................11 1.4.2 Principiile şi caracteristicile protecţiei civile.........................................................................13 1.4.2.1Caracteristicile protecţiei civile ........................................................................................13 1.4.3 Principii şi cerinţe manageriale specifice protecţiei civile .....................................................14 1.4.4 Apărarea împotriva dezastrelor...............................................................................................15 1.4.4.1 Principiile apărării împotriva dezastrelor.........................................................................15 1.4.4.2 Apărarea împotriva dezastrelor şi dezvoltarea socială.....................................................20 1.4.4.3 Evaluarea vulnerabilităţii şi a riscului..............................................................................24 1.4.4.4 Efectul STAGFLATION generat de dezastre.................................................................25 1.5 Miturile şi realităţile apărării împotriva dezastrelor.......................................................................26 1.5.1 Asigurarea vieţii şi a bunurilor materiale în caz de dezastre..................................................28 2. FIŞELE CARACTERISTICE ALE PRINCIPALELOR TIPURI DE DEZASTRE SPECIFICE ŢĂRII NOASTRE....................................................................................................................................35 2.1 Cutremur.......................................................................................................................................35 2.2 Alunecare de teren.........................................................................................................................37 2.3 Inundaţii........................................................................................................................................38 2.4 Seceta............................................................................................................................................40 2.5 Poluarea mediului..........................................................................................................................41 2.6 Reducerea suprafeţelor împădurite...............................................................................................42 2.7 Epizootiile.....................................................................................................................................42 2.8 Epidemiile.....................................................................................................................................43 2.9 Accidente industriale......................................................................................................................44 2.9.1Nuclear.....................................................................................................................................44 2.9.2 Chimic.....................................................................................................................................45 2.10 Fenomene meteorologice periculoase.........................................................................................46 2.11 Avarii la construcţiile hidrotehnice.............................................................................................47 3.12 Incendii........................................................................................................................................47 3.13 Accidente majore la utilaje şi la instalaţii tehnologice periculoase.............................................48 3.14 Accidente majore pe căile de comunicaţii..................................................................................49 3.15 Avarii majore la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii.............................................................49 3. ORGANIZAREA SISTEMULUI DE SĂNĂTATE PENTRU APĂRAREA ÎMPOTRIVA DEZASTRELOR.....................................................................................................................................51 3.1 Clasificarea centrelor de asistenţă medicală în caz de dezastru ....................................................52 3.2 Organizarea ajutorului medical în zona sinistrată..........................................................................52 3.2.1 Măsurile ce se vor institui ......................................................................................................52 3.2.2 Spitalele mobile ......................................................................................................................53 3.2.3 Echipele de căutare-salvare.....................................................................................................53 3.2.4Triajul, identificarea şi clasificarea răniţilor............................................................................54 3.2.5 Triajul la locul dezastrului......................................................................................................54 3.3 Identificarea şi clasificarea.............................................................................................................55 3.3.1 Eticheta roşie...........................................................................................................................55 3.3.2 Eticheta galbenă .....................................................................................................................56 3.3.3 Eticheta verde..........................................................................................................................57 3.3.4 Eticheta neagră........................................................................................................................57 3.4 Organizarea serviciilor de sănătate rurale în caz de dezastru........................................................58 3.4.1 Resurse şi infrastructură..........................................................................................................58 3.4.2 Comunitatea............................................................................................................................58 3.5 Organizarea centrelor spitaliceşti în caz de dezastru.....................................................................59 3.5.1 Principiile generale ale planificării de urgenţă a unităţilor spitaliceşti...................................59 3.6. Bibliografie...................................................................................................................................60 4. MANAGEMENTUL APĂRĂRII ÎMPOTRIVA DEZASTRELOR..............................................61

5

4.1. Introducere ..................................................................................................................................61 4.2. Răspunsul combinat......................................................................................................................62 4.2.1. Aranjamentele Integrate pentru managementul urgenţei.......................................................62 4.2.2 Comanda, controlul şi coordonarea.........................................................................................79 4.2.3 Îngrijirile şi tratamentul victimelor din dezastre.....................................................................84 4.3. Informaţiile şi media....................................................................................................................94 4.4 Asistând Media...............................................................................................................................94 4.4.1 Acţiunile iniţiale .....................................................................................................................94 4.4.2 Controlul accesului la locul dezastrului..................................................................................95 4.4.3 Stabilirea unui punct de legătură cu media.............................................................................95 4.4.4 Nominalizarea unui ofiţer de legătură cu media.....................................................................95 4.4.5 Media.......................................................................................................................................96 4.4.6 Răspunsul mediilor de informare............................................................................................98 4.4.7 Centrul de Media.....................................................................................................................99 4.4.8 Transferul Operaţiilor cu media către controlul autorităţilor locale ....................................100 4.4.9 Managementul legăturilor îndepărtate ale organelor de informare publică către public......101 4.4.10 Vizitele VIP-urilor..............................................................................................................102 4.4.11 Sustenabilitatea ..................................................................................................................103 4.4.12 Informarea mediilor............................................................................................................104 4.5 Guvernul şi ministerele conducătoare.........................................................................................104 4.5.1 Conceptul Departamentului Conducător .............................................................................104 4.5.2 Nominalizarea unui Departament Conducător.....................................................................105 4.5.3 Rolul Departamentului Conducător ...................................................................................106 4.5.3.1 Dezastrul masiv .............................................................................................................107 4.6 Abordarea combinată a planificării antrenamentelor şi a exerciţiilor..........................................107 4.6.1 Abordarea combinată a planificării pregătirii ......................................................................107 Bibliografie........................................................................................................................................111 5. MANAGEMENTUL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ ŞI AL PROTECŢIEI INFRASTRUCTURII CRITICE................................................................................................................................................114 5.1 Protecţia Infrastructurii Critice — Abordarea NATO.................................................................114 5.1.1 Introducere............................................................................................................................114 5.1.2 Legătura dintre Planificarea Urgenţelor Civile (CEP) şi Protecţia Infrastructurii Critice (PIC) ........................................................................................................................................................116 5.1.3 PIC şi CEP în cadrul NATO.................................................................................................117 5.1.4 Scopuri şi obiective...............................................................................................................118 5.1.5 Limitări..................................................................................................................................119 5.1.5 Programul de Lucru propus – foaia de parcurs.....................................................................119 5.2 Scenariu .......................................................................................................................................122 5.2.1 Introducere............................................................................................................................122 5.3.2 Conţinutul scenariul .............................................................................................................122 Anexa nr.1 PROTECŢIA INFRASTRUCTURII CRITICE..................................................................124 Anexa nr. 2 MIC GLOSAR DE TERMENI.........................................................................................126 Anexa nr. 3 RELAŢII CU MAS – MEDIA.......................................................................................128 Anexa nr. 4 DEFINIŢIA UNUI INCIDENT MAJOR..........................................................................131 Anexa nr. 5 REPARTIŢIA RĂSPUNDERILOR MINISTERIALE PE TIPURI DE DEZASTRE.....132 ANEXA 6 ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI Nr.21/2004 PRIVIND ORGANIZAREA SISTEMULUI NAŢIONAL DE MANAGEMENT AL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ.............................................................................................................................................133 Anexa 7 EFECTELE PRODUSE ASUPRA POPULAŢIEI ŞI A REŢELEI MEDICALE DIN ROMÂNIA ÎN URMA SIMULĂRII UNUI CUTREMUR CU EPICENTRUL ÎN ZONA VRANCEA ................................................................................................................................................................152

6

1. MANAGEMENTUL CRIZELOR 1.1 Definirea managementului crizelor, a obiectivelor şi principalelor tipuri de crize Cea mai uzitată definiţie pe plan internaţional, pe care o regăsim şi ca recomandare a Biroului de Coordonare a Ajutorului Umanitar al Naţiunilor (OCHA/ONU) este: O serioasă disfuncţionalitate apărută în structurile sociale vitale sau o ameninţare a valorilor şi standardelor fundamentale ale societăţii. Din perspectiva scopului cărţii de faţă, putem defini termenul de management al crizelor astfel: Procesul de aducere a crizelor sub controlul managerilor pentru a le preveni sau rezolva în mod acceptabil prin evitarea stărilor de urgenţă. Pentru o mai uşoară înţelegere a celor care vor fi explicate în continuare, modul în care interacţionează managementul crizelor, cel al urgenţelor civile şi al protecţia civilă, este arătat în figura nr. 1. Domeniul managementului crizelor Domeniul managementului protecţiei civile

Figura nr. 1: Domeniul managementului urgenţelor civile

7

• • • •

Ţinând cont de marea varietate de manifestare a crizelor, putem încerca doar o clasificare a principalelor tipuri de crize, astfel: politice= instabilitate parlamentară, schimbarea bruscă a priorităţilor în politica externă şi a sistemului de alianţe, predominanţa intereselor de grup faţă de interesul naţional, etc.; economice= crize de supraproducţie, limitarea accesului la resurse, folosirea politicilor protecţioniste, etc.; sociale = creşterea decalajelor dintre clasele sociale, conflictele interetnice, valuri mari de emigranţi sau sinistraţi, creşterea birocraţiei, declanşarea dezastrelor; militare = limitările bugetare sau economice, modificarea accentuată a factorilor demografici, absenţa sau adoptarea unei doctrine irealizabile, creşterea lipsei de consens între militari şi politicieni, reducere statutului social al cadrelor militare, etc. Aşa cum se v-a vedea şi din datele prezentate ulterior în lucrare, folosirea mijloacelor prezentate mai sus, cel mai adesea, se face prin combinarea unora din acestea, pentru soluţionarea majorităţii tipurilor de crize. 1.1.1 Parametrii specifici ai managementului crizelor Parametrii specifici ai managementului crizelor sunt: 1. Intensitatea crizei; 2. Gradul de severitate 3. Ciclul de evoluţie al crizei. 1.Intensitatea crizei Intensitatea crizei măsoară caracteristicile etapei la care se manifestă criza la un moment dat (de exemplu, în cazul unei crize militare măsoară nivelul de violenţă al acţiunilor întreprinse de una sau mai multe părţi implicate). Intensitatea este un indicator de bază pentru monitorizarea evoluţiei crizelor. Cu cât etapa este mai ridicată (cu cât acţiunile sunt mai agresive), cu atât creşte intensitate crizei. Deasemenea intensitatea nu are nici o legătură cu severitatea unei crize. De exemplu o criză poate avea o severitate ridicată dar intensitate redusă, sau invers.

8

2.Gradul de severitate Gradul de severitate al unei crize este definit de mărimea şi urgenţa ameninţării asupra valorilor, scopurilor şi intereselor prioritare Gradul de severitate ai crizei serveşte ca indicator al deciziei politice de tranziţie de la etapa de normalitate la cea de urgenţă şi înapoi (pentru crizele militare de la pace la conflictul armat şi înapoi). După ce decizia politică a fost luată, acest criteriu nu mai aste operabil până în momentul luării unei noi decizii. 3. Ciclul de evoluţie al crizei Ciclul de evoluţie al unei crize este caracterizat de următoarele faze: a) pre-criză b) post-criză a) Faza pre-criză cuprinde următoarele etape:  starea de stabilitate;  declanşarea crizei;  faza de urgenţă a crizei. b) Faza post-criză cuprinde următoarele etape:  stabilizarea crizei;  noua stare de stabilitate. În cazul unei crize generate de un dezastru, fazele caracteristice sunt: a) pre-dezastru b) post-dezastru a) Faza pre-dezastru cuprinde următoarele etape:  dezvoltare= procesul de dezvoltare socio-economic al ţării pe baza planurilor de amenajare a teritoriului în care sunt menţionate zonele de risc la dezastre.  pregătire= procesul de pregătire al sistemului de protecţie civilă în vederea limitării efectelor dezastrelor potenţiale.  înştiinţare şi alarmare= procesul de înştiinţare şi alarmare a populaţiei despre iminenţa şi producerea unui dezastru.

9

b) Faza post-dezastru cuprinde următoarele etape:  intervenţie (urgenţa civilă)= managementul acţiunilor de limitare a efectelor generate de un dezastru.  reabilitare= procesul de refacere a facilităţilor economicosociale vitale pentru supravieţuirea populaţiei. Trebuie subliniat că în funcţie de caracteristicile fiecărei crize, unele etape pot fi absente iar importanţa şi durata fiecăreia poate varia foarte mult de la un caz la altul. 1.2 Preceptele fundamentale şi caracteristicile comune ale crizelor Preceptele fundamentale ale crizelor sunt: • crizele sunt inevitabile; • riscul generat de o criză poate fi diminuat; • managementul crizelor face parte din responsabilităţile oricărui manager; • există diferite tipuri de crize; • pe timpul unei crize, conceptul logic risc contra beneficii” nu mai funcţionează. Caracteristicile comune ale crizelor sunt: • existenţa unor informaţii insuficiente; • caracterul de surpriză al acestora; • escaladarea rapidă a evenimentelor; • tendinţa de a pierde controlul situaţiei; • probabilitatea ridică de apariţie a panicii; • adoptarea unei mentalităţi defensive; • ineficienţa relativă a metodelor de luare a deciziei obişnuite. 1.3 Managementul urgenţelor civile Conform noului principiu strategic adoptat de NATO în 1991, principiile fundamentale ale Comitetului de planificare a urgenţelor civile-CEP- au fost revăzute. În noua concepţie, planificarea urgenţelor civile se va axa pe următoarele direcţii principale: • protecţia civilă; • asigurarea continuităţii guvernării; 10

• •

menţinerea stabilităţii economiei; ajutorul civil acordat militarilor.

După cum a reieşit din cele prezentate mai sus pentru fiecare din cele 4 domenii, răspunderea primară o poartă fiecare stat în parte. Pentru a coordona mai eficient resursele alianţei în cazul în care răspunsul naţional a fost depăşit, NATO a organizat Comitete de planificare a urgenţelor civile-CEPBC- sub egida Comitetului superior de planificare a urgenţelor-SCEPC-. Organizarea SCEPC cât şi a Comitetelor mai sus amintite este detaliată mai jos:  Transport terestru pe continent - PBEIST-.  Transport oceanic - PBOS-.  Aviaţia civilă -CAPC-.  Planificarea transportului petrolifer - PPC-.  Agricultură şi hrănire -FAPC-.  Pregătirea industriei -IPC-.  Comunicaţii civile -CCPC-.  Protecţia civilă -CPC-.  Planificare medicală -JMC-. Pentru a răspunde mai bine problemelor de ordin operaţional ridicate de urgenţele civile în domeniul apărării împotriva dezastrelor, NATO a înfiinţat sub egida SCEPC, Centrul Euro Atlantic de Coordonare a Răspunsului la Dezastre -EADRCC-. În viitor se intenţionează ca EADRCC, întărindu-şi constant capacitatea de reacţie în caz de dezastre să se dezvolte ca arie de cuprindere şi asupra altor domenii ale managementului crizelor. Un exemplu concret în această direcţie, îl constituie seminarul organizat de SCEPC / NATO în octombrie 1999 privind implicaţiile pe care fenomenul informaţional Y2K l-ar putea avea asupra societăţii umane în cursul anului 2000, care a fost urmat de un program concret iniţiat la nivelul ţărilor NATO şi partenere, de monitorizare a evoluţiei fenomenului. 1.4 Managementul protecţiei civile 1.4.1 Definiţie şi domeniu de aplicare Conform Protocolului Adiţional I din 1977, la Convenţiile de la Geneva din 1949, prin expresia „protecţie civilă” se înţelege îndeplinirea tuturor sarcinilor umanitare, sau a mai multora dintre ele, menţionate mai jos, destinate să protejeze populaţia 11

civilă împotriva pericolelor ostilităţilor sau ale catastrofelor şi s-o ajute să depăşească efectele lor imediate, asigurând condiţiile necesare supravieţuirii acesteia. Aceste sarcini umanitare sunt următoarele: i. serviciul de alarmare; ii. evacuarea; iii. punerea la dispoziţie şi organizarea de adăposturi; iv. aplicarea măsurilor de camuflaj; v. salvarea; vi. servicii sanitare, inclusiv prim-ajutor şi asistenţă religioasă; vii. lupta contra incendiilor; viii. reperarea şi marcarea zonelor periculoase; ix. decontaminarea şi alte măsuri de protecţie similare; x. adăpostirea şi aprovizionarea de urgenţă; xi. ajutor în caz de urgenţă pentru restabilirea şi menţinerea ordinii în zonele sinistrate; xii. restabilirea de urgenţă a funcţionarii serviciilor de utilitate publică; xiii. servicii funerare de urgenţă; xiv. ajutor în păstrarea şi întreţinerea bunurilor esenţiale pentru supravieţuire; xv. activităţi complementare necesare îndeplinirii oricăreia din sarcinile menţionate mai sus, cuprinzând inclusiv planificarea şi organizarea, dar care nu se limitează la acestea. Prin expresia „ organisme de protecţie civilă”, se înţeleg unităţile înfiinţate sau autorizate de către autorităţile competente ale Părţii la conflict, pentru îndeplinirea sarcinilor umanitare ale protecţiei civile şi care sunt în exclusivitate afectate şi utilizate pentru aceste sarcini. În sensul aceluiaşi document prin „ personal al organismelor de protecţie civilă” se înţeleg persoanele pe care o Parte la conflict le afectează, în exclusivitate, pentru îndeplinirea sarcinilor umanitare enumerate mai sus, inclusiv personalul afectat în exclusivitate administraţiei acestor organisme de către autoritatea competentă a acestei părţi. Conform celor de mai sus, componenta militară a protecţiei civile este de finită ca „membrii forţelor armate şi unităţile militare afectate organismelor de protecţie civilă”. Pentru a beneficia de protecţia oferită protecţiei civile, personalul componentei militare a acesteia trebuie să respecte o serie de condiţii, din care cele mai importante sunt:

12

 acest personal şi unităţile din care face parte, să fie afectate în permanenţă îndeplinirii oricărei sarcini umanitare şi să i se consacre în exclusivitate;  dacă a primit această însărcinare, personalul să nu îndeplinească alte sarcini cu caracter militar pe timpul conflictului;  acest personal să poarte, foarte vizibil, semnul distinctiv internaţional al protecţiei civile şi să aibă în posesie cartea de identitate care să ateste apartenenţa sa la sistemul protecţiei civile;  acest personalul şi unităţile din care fac parte să fie dotaţi numai cu arme individuale uşoare, pentru menţinerea ordinii sau propria apărare;  să acţioneze numai pe teritoriul naţional al Părţii lor (în caz de război). 1.4.2 Principiile şi caracteristicile protecţiei civile Să enumerăm, în continuare, principiile care se manifestă cu caracter legic în toate activităţile protecţiei civile:  principiul rarităţii resurselor = resursele protecţiei civile sunt limitate faţă de nevoile protecţiei civile care sunt nelimitate;  principiul raţionalităţii = activităţile protecţiei civile trebuie să se realizeze cu un consum minim de resurse sau să fie realizat un volum cât mai mare de activităţi raportate la un număr prestabilit de resurse;  principiul umanitar = este orientată exclusiv spre salvarea vieţii omului şi proprietăţii;  principiul imparţialităţii = acordă ajutor fără a face discriminări de rasă, regiile, sex, etc.;  principiul neutralităţii = acordă ajutor tuturor celor afectaţi, fără a favoriza pe nimeni. 1.4.2.1Caracteristicile protecţiei civile  este o activitate umanitară propriu zisă = reprezintă o formă a libertăţii noastre de a alege ce să facem şi cum să facem pentru ca viaţa care o trăim să fie normală din punct de vedere natural-social; implică o responsabilitate individuală dar şi socială = adică libertatea fiecărui individ de a alege asupra

13

propriului mod de viaţă dar şi modul cum această libertate interacţionează cu cele ale persoanelor cu care convieţuim; este o activitate normală = adică corespunde prin ţelurile şi rezultatele sale la sensul natural de evoluţie al vieţii; face parte din sfera activităţilor de servicii = este o utilitate nepalpabilă (în comparaţie cu bunurile de consum) care satisface nevoile oamenilor de apărare împotriva efectelor războaielor şi dezastrelor; este o activitate specializată = creşterea şi diversificării sarcinilor sale necesită specializarea celor care le îndeplinesc pe segmente pentru a realiza scopurile propuse în mod optim; este o activitate caracterizată prin cooperare = din necesitatea de a realiza activităţile specializate corespunzător logicii finalităţii rezultatelor, în condiţii de raţionalitate.

Protecţia civilă satisface o serie de nevoi (trebuinţe) pentru a asigura desfăşurarea vieţii şi activităţii oamenilor. Din perspectiva teoriei privind ierarhia nevoilor a lui Abraham H. Maslow, protecţia civilă contribuie la asigurarea nevoilor fiziologice şi a celor de securitate. Deasemenea prin aceasta se contribuie şi la satisfacerea celorlalte 3 tipuri de nevoi deoarece, nevoile de la nivelurile inferioare ale ierarhiei trebuie să fie satisfăcute, în general, înainte ca nevoile de la nivelurile mai înalte să devină presante. Această contribuţie se păstrează şi dacă se utilizează alte teorii ale motivaţiei, cum ar fi teoria ERG a lui Clay Alderfer. Aici protecţia civilă se regăseşte în satisfacerea nevoilor de existenţă (Existence needs) şi de creştere (Growth needs), contribuind, în modul ei specific şi în mai mică măsură, la realizarea nevoilor relaţionale (Relatednees needs). Putem să tragem concluzia că contribuţia protecţiei civile la satisfacerea unor nevoi (trebuinţe) specifice reprezintă un invariant al dezvoltării umane. 1.4.3 Principii şi cerinţe manageriale specifice protecţiei civile Principiile manageriale ale protecţiei civile sunt:  decizie centralizată şi execuţie descentralizată;

14

 unitate de comandă;  responsabilitatea şi autoritatea managerului;  unitatea de acţiune şi ordinea în acţiune;  spirit de echipă;  subordonarea interesului personal celui umanitar. Cerinţele minime pt. managerii protecţiei civile sunt:  competenţă profesională în domeniu;  inteligenţă peste mediu (dar nu neapărat genial);  capacitate ridicată de iniţiativă;  siguranţa (încredere în sine şi în ceea ce face);  vedere globală ( de ansamblu) a domeniului ;  lider;  îndrăzneala (capacitatea de a-şi asuma responsabilităţile);  să fie eficient (realizează obiectivele în mod optim) şi nu eficace (duce la îndeplinire ce i se cere indiferent de costuri);  receptivitate (nu confundă fermitatea cu încăpăţânarea în prejudecăţi sau idei preconcepute). Rezultă că, termenul de manager îl include pe cel de lider (şef care conduce nemijlocit oameni) şi nu sunt sinonime. În activitatea sa, managerul trebuie să ţină cont de următoarele condiţionări:  obiectivele organizaţiei;  necesităţile de grup şi cele individuale;  mediul economico-social. Rezultă că managerul trebuie să fie o persoană competentă, însărcinată să conducă o structură a protecţiei civile pentru a-i asigura funcţionarea, dezvoltarea, consolidarea şi adaptarea la schimbare. Atenţie ! Orice manager, în orice situaţie şi la orice nivel nu trebuie să uite principiul lui Peter- în orice structură organizatorică , fiecare persoană tinde să-şi atingă nivelul de incompetenţă. 1.4.4 Apărarea împotriva dezastrelor 1.4.4.1 Principiile apărării împotriva dezastrelor

15

1. Apărarea împotriva dezastrelor trebuie să asigure, cu prioritate, realizarea unei dezvoltări pe termen lung a comunităţilor, faţă de îndeplinirea unor interese pe termen scurt. 2. Măsurile de apărare împotriva unui tip de hazard (natural sau tehnologic), într-o zonă dată, trebuie să fie compatibile cu cele pentru alte hazarduri (naturale sau artificiale) specifice aceleiaşi zone. 3. Măsurile de apărare trebuie să fie evaluate cu luarea în considerare a constrângerilor existente pe plan local (timp, resurse umane, materiale şi financiare disponibile, condiţii climatice, etc.). 4. Toate măsurile de apărare împotriva dezastrelor trebuie să fie finalizate prin realizarea practică a unor proiecte la nivel local. 5. Fundamentele tuturor activităţilor desfăşurate pentru apărare împotriva dezastrelor îl constituie identificarea hazardurilor şi evaluarea riscurilor. 6. Resursele financiare alocate pentru realizarea măsurilor pro şi post-dezastru au efect de multiplicare (de exemplu, 1 euro folosit pentru realizarea măsurilor menţionate mai sus economiseşte 3-5 euro cheltuiţi pentru intervenţie în vederea limitării efectelor unui dezastru). 7. Implementarea măsurilor de apărare împotriva dezastrelor trebuie să se facă cu implicarea organizaţiilor neguvernamentale şi private care activează în zonele de risc. 8. Fiecare entitate (persoană fizică sau juridică) răspunde de alegerea făcută privind nivelul de risc la care doreşte să se asigure prin aplicarea măsurilor de apărare împotriva dezastrelor. 9. Măsurile de apărare împotriva dezastrelor trebuie să fie compatibile, pentru aceeaşi zonă de risc, cu cele privind protecţia muncii şi a patrimoniului cultural. Conform articolului 2 al Ordonanţei 47/1994 (aprobată prin legea nr. 124/1995), în România, prin dezastre se înţelege:  fenomene naturale distructive de origine geologică sau meteorologică, ori îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca fenomene de masă. În această categorie sunt cuprinse : cutremurele, alunecările şi prăbuşirile de teren, inundaţiile şi fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile şi epizootiile ;

16

evenimente cu urmări deosebit de grave, asupra mediului înconjurător provocate de accidente. În această categorie sunt cuprinse : accidentele chimice, biologice, nucleare, în subteran, avariile la construcţiile hidrotehnice sau conducte magistrale, incendiile de masă şi exploziilor, accidentele majore pe căile de comunicaţii, accidente majore la utilaje şi instalaţii tehnologice periculoase, căderile de obiecte cosmice, accidente majore şi avarii mari la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii. Conform terminologiei adoptate de OCHA / ONU (Internationally agreed glossary of basic terms related to disaster management, UN, IDNDR, Geneva, 1992), prin dezastru (similar catastrofă) se înţelege:  Gravă întrerupere a funcţionării unei societăţi, generând pierderi umane, materiale sau modificări nefaste ale mediului, care nu poate fi refăcută prin resursele acesteia. Dezastrele se pot clasifica fie după modul de manifestarebrutale sau agresive- fie după cauză (naturale sau generate de activitatea umană). Pentru o mai uşoară şi corectă interpretare a definiţiei anterioare, OCHA / ONU mai foloseşte şi următoarea formă alternativă de definire a termenului de dezastru. Dezastrele = Vulnerabilităţi + Hazard Vulnerabilităţile care amplifică efectele dezastrelor Aceste vulnerabilităţi sunt: • Sărăcia (datorită lipsei de resurse financiare şi materiale, populaţiile sărace au o capacitate mai redusă de a supravieţui pe timpul declanşării unui dezastru, cât şi de a se reface după încetarea acestuia. Sărăcia este factorul predominant, deoarece generează fenomene care duc la manifestarea tuturor celorlalţi factori care sunt menţionaţi mai jos. Astfel, populaţia săracă va încerca să găsească resurse de supravieţuirea în zonele urbane, ducând la aglomerarea acestora sau, pentru a-şi procura aceleaşi resurse, va recurge la război şi violenţă socială. ); 17

• Creşterea populaţiei (duce la creşterea numărului de victime datorită dezastrelor, mai ales în zonele de risc major. ); • Urbanizarea rapidă (acest fenomen se datorează migrării populaţiei din zona rurală în cea urbană pentru căutarea unor oportunităţi economice şi de securitate, indiferent dacă zona urbană vizată poate fi de risc major. De exemplu, deşi este situată într-o zonă seismică majoră, se estimează că populaţia din Mexico City va creşte de la 17 milioane la 20-30 milioane locuitori în 2025 ); • Ţări în perioade de tranziţie (pe parcursul istoriei, toate populaţiile au fost supuse unor transformări sociale şi culturale continui. Pe lângă efectele pozitive induse de aceste fenomene, cresc proporţional şi efectele negative generate de acestea. De exemplu, introducerea unor noi materiale de construcţii a dus la apariţia unor construcţii care oferă condiţii superioare de viaţă, dar şi a creşterii spectaculoase a riscului de prăbuşire în cazul unor greşeli de proiectare sau execuţie.); • Degradarea mediului (în general, degradarea mediului amplifică efectele unor dezastre. Astfel, defrişarea pădurilor duce la amplificarea efectelor generate de inundaţii sau alunecări de teren iar degradarea solului majorează efectele secetei); • Lipsa de informare şi avertizare (acest factor se manifestă acolo unde populaţia, care trăieşte într-o zonă de risc, nu cunoaşte măsurile de protecţie şi intervenţie în cazul declanşării unui dezastru. Cel mai adesea nu se cunosc semnalele de alarmare pe tipuri de dezastre, traseele de evacuare, procedurile de salvare, precum şi organizaţia care trebuie contactată pentru a primi asistenţă umanitară de urgenţă.); • Războiul şi conflictele sociale (se datorează competiţiei pentru resursele limitate existente, intoleranţei etnice şi religioase, cât şi datorită contradicţiilor ideologice). Hazardurile pot fi : o geologice (cutremure, erupţii vulcanice, alunecări de teren); o climatice (cicloane, inundaţii, secetă);

18

o de mediu (poluarea mediului, epizootii, desertificare, defrişare păduri); o epidemii; o accidente industriale; o războiul (inclusiv terorismul) şi tulburările sociale. Hazardurile mai pot fi clasificate ca endogene (variabile dependente de activitatea omului) şi exogene (variabile independente de activitatea omului). Revenind la reglementările legislaţiei interne, prin apărare împotriva dezastrelor se înţelege:  măsuri de prevenire şi pregătire pentru intervenţie;  măsuri operative urgente de intervenţie după declanşarea fenomenelor periculoase cu urmări deosebit de grave;  măsuri de intervenţie ulterioară pentru recuperare şi reabilitare. Astfel definită, scopurile apărării împotriva dezastrelor sunt:  reducerea (pe cât posibil evitarea) pierderilor posibile, generate de un dezastru;  asigurarea unei asistenţe (medicale de urgenţă, religioase, psihologice, etc.) prompte şi calificate a victimelor;  realizarea unei refaceri economico-sociale cât mai rapide şi durabile a comunităţilor afectate. Etapele apărării împotriva dezastrelor se tot împărţi astfel:  alarmare (în unele cazuri înştiinţare);  declanşarea dezastrului;  intervenţia;  reabilitarea facilităţilor ec.-soc. afectate;  dezvoltarea societăţii (prevenire a dezastrelor);  pregătire (protecţie împotriva dezastrelor) pentru limitarea efectelor dezastrelor Sintetic, principalele măsuri de prevenire a dezastrelor cuprind :  includerea problematicii privind apărarea împotriva dezastrelor în strategiile de dezvoltare ale societăţii la nivel central şi local;  realizarea lucrărilor de apărare specifice fiecărui tip de hazard;

19

optimizarea activităţii structurilor care asigură conducerea activităţii de apărare împotriva dezastrelor; dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniu.

Deasemenea, principalele măsuri de protecţie împotriva dezastrelor sunt :  instruirea populaţiei privind normele de comportament în caz de dezastru;  exerciţii şi aplicaţii cu forţele şi mijloacele destinate intervenţiei;  pregătirea factorilor cu drept de decizie;  realizarea unor acorduri internaţionale privind asistenţa umanitară în caz de dezastre. În final, se pot enumera şi principalele măsuri de intervenţie în caz de dezastre :  cercetarea zonei afectate;  coordonarea acţiunilor de căutare-salvare, acordare a asistenţei medicale de urgenţă, etc.;  evacuarea populaţiei şi a valorilor de patrimoniu;  organizarea şi administrarea taberelor de sinistraţi;  distribuirea ajutoarelor umanitare. 1.4.4.2 Apărarea împotriva dezastrelor şi dezvoltarea socială Mult timp, relaţia directă care există între dezastre şi dezvoltarea socială a fost ignorată sau minimalizată. Se considera că managementul dezastrelor este atributul exclusiv al organizaţiilor de asistenţă umanitară. Astfel că, cei care planificau dezvoltarea societăţii pe ansamblu (dar şi sectorial), nu au luat (cel mai adesea) în calcul efectele dezastrelor asupra realizării proiectelor necesare creşterii bunăstării populaţiei. Un exemplu în acest sens îl constituie faptul că, costurile realizării căii ferate Bucureşti-Râmnicu Vâlcea au crescut foarte mult (implicit şi durata de execuţie) deoarece nu au fost luate în considerare efectele alunecărilor de teren din zona Dealul Mare. Această atitudine se datorează şi faptului că atenţia

20

tuturor se focalizează, mai ales, asupra limitării efectelor dezastrelor pe termen scurt. Se ignoră astfel efectele pe termen lung care sunt cele care au influenţa negativă cea mai puternică asupra dezvoltării. Se întâmplă aşa şi datorită faptului că măsurile pre şi post-dezastru sunt privite ca un domeniu prea puţin important pentru a justifica schimbări instituţionale profunde sau a promova programe de dezvoltare pe termen lung.

Dezvoltarea poate creşte vulnerabilitatea

Dezvoltarea poate reduce vulnerabilitatea

-Zonă negativă
Dezastrele reduc efectele dezvoltării

++
Dezastrele pot crea oportunităţi pentru

Zonă pozitivă

dezvoltare

+-

++

Figura nr. 2: Relaţia dintre dezastre şi dezvoltare Partea stângă a figurii nr. 2 reprezintă aspectele pozitive ale relaţiei dezastre/dezvoltare, iar cea stângă reprezintă aspecte negative ale acesteia. Astfel fiecare din cele patru cadrane definesc un tip specific de relaţie dezastre/dezvoltare, astfel:

21

• cadranul stânga-jos = dezastrele duc la întârzierea realizării planurilor de dezvoltare (de exemplu o inundaţie distruge reţele de utilitate publică sau drumuri care tocmai au fost modernizate); • cadranul dreapta-jos = reconstrucţia obiectivelor economico-sociale şi culturale afectate de un dezastru este considerată ca o oportunitate de a iniţia programe de dezvoltare în zona afectată (nu de a reface doar obiectivele afectate, la acelaşi nivel, cum erau înainte de dezastru); • cadranul stânga-sus = programe de dezvoltare pot creşte vulnerabilitatea unei comunităţi la efectele dezastrelor (astfel, un program de creare a noi locuri de muncă sau de creştere a salariilor poate determina creşterea masivă a populaţiei în zonă); • cadranul stânga-sus = programe de dezvoltare care reduc vulnerabilitatea unei comunităţi la efectele dezastrelor (de exemplu, introducerea unor tehnologii de fabricare a unor materiale de construcţii mai uşoare, dar la fel de rezistente, reduce la reducerea greutăţii acestora şi a efectelor cutremurelor). Din cele expuse mai sus, reiese clar importanţa relaţiei dezastre/dezvoltare. Acum, este necesar să analizăm modul concret prin care dezastrele afectează negativ asupra oricărei program de dezvoltare. Acest modalităţi sunt: • pierderea de resurse; • întreruperea sau renunţarea la unele programe de dezvoltare; • impactul asupra investiţiilor; • destabilizarea ordinii sociale; 1. Pierderea de resurse Se manifestă prin: o Reducerea inventarului şi stocului de capital; o Reducerea producţiei şi prestărilor de servicii datorită, în special, creşterii costurilor şi întreruperii proceselor tehnologice; o Reducerea rezervelor monetare, creşterea inflaţiei, dezechilibrarea balanţei de plăţi, creşterea cheltuielilor la bugetul de stat;

22

o Pierderea unor resurse umane foarte bine instruite profesional. 2. Întreruperea sau renunţarea la unele programe de dezvoltare Datorită pierderii unor resurse sau a modificării priorităţilor (pe timpul fazei de intervenţie la dezastre) unele programe de dezvoltare pot fi abandonate total sau parţial. 3. Impactul asupra mediului investiţional Dezastrele, mai ales atunci când afectează periodic la un interval destul de scurt de timp, au un impact negativ asupra stimulării investitorilor de a promova afaceri în zona afectată. Aceştia caută o zonă caracterizată printr-un climat de siguranţă şi stabilitate pentru ai determina să-şi rişte banii. Ori, dezastrele au un efect de descurajare asupra investitorilor prin scăderea cererii pe piaţă şi pierderea unor locuri de muncă. 4. Destabilizarea ordinii sociale Poate apare atunci când organismele guvernamentale nu reuşesc să coordoneze în mod satisfăcător acţiunile de limitare a efectelor dezastrelor sau cele de reabilitare a facilităţilor de utilitate publică afectate. În acest caz, membrii comunităţii afectate pot să-şi manifeste nemulţumirea (justificată sau nu) şi prin forme de protest violente. Deasemenea, creşterea oportunităţilor economice într-o zonă, poate determina conflicte etnice sau religioase datorită creşterii numărului de imigranţi. În concluzie, efectele generate de dezastre trebuie privite mai curând ca o oportunitate pentru iniţierea unor programe de dezvoltare zonale, decât ca un rău absolut. Dezastrele trebuie privite ca o ocazie favorabilă pentru a implementa schimbări sociale şi economice profunde. De exemplu, după un dezastru se pot promova programe de reformă agricolă, introducerea unor noi tehnologii sau modernizarea infrastructurii existente. De asemenea, dezastrele pot ajuta comunitatea respectivă să solicite ajutoare pentru dezvoltarea pe termen lung de la diverşi donatori (interni sau externi).

23

1 . 4 . 4 . 3 E v a l u a r e a v u l n e r a b i l i t ăţ i i ş i a r i s c u lu i Orice specialist într-un domeniu, chiar dacă nu participă direct la rezolvarea problemelor generate de apărarea împotriva dezastrelor, joacă un rol important atunci când este vorba de evaluarea mărimii efectului unui hazard, cât şi a importanţei acestuia pentru comunitatea afectată. Teoretic, pentru a aprecia riscul la care este supusă o comunitate, se aplică formula: Hazard + element supus riscului + vulnerabilitate = risc Pentru a înţelege mai exact cum se aplică practic această formulă, să vedem cum se face aceasta lucru în cazul unui judeţ afectat de cutremurul vrâncean. Astfel, în acest caz, rezultă: - hazard = zonarea seismică a teritoriului judeţului; - element supus riscului = distribuţia densităţii populaţiei în judeţ (mai ales în mediul urban); - vulnerabilitate = clasificarea clădirilor conform rezistenţei acestora la solicitarea seismică. Prin combinarea celor trei tipuri de date, rezultă numărul estimativ de victime generate de cutremur. Rezultatul obţinut permite celor care administrează o comunitate (dar şi fiecărui individ) să hotărască care este nivelul de pierderi până la care riscul respectiv este acceptabil. Acest fapt este util deoarece, unele zone de risc major pot prezenta şi oportunităţi economice şi sociale deosebite. De exemplu, o zonă în plină dezvoltare economică care oferă locuri de muncă numeroase şi bine plătite va atrage un aflux masiv de persoane, chiar dacă aceştia sunt conştienţi că zona este de risc major în caz de inundaţii. De aici rezultă două concluzii: • cauzele de bază privind nivelul ridicat al vulnerabilităţii la dezastre specifice ţărilor dezvoltate sunt sărăcia şi dezvoltarea socială inechitabilă; • evaluarea vulnerabilităţii şi a riscului este elementul de legătură între implementarea proiectelor de dezvoltare şi procesul de limitare a efectelor dezastrelor.

24

1.4.4.4 Efectul STAGFLATION generat de dezastre Acum câţiva ani, când un cutremur a lovit zona oraşului Kobe, lumea a fost şocată de numărul mare de morţi- aproape 5000-. Aceasta cu atât mai mult cu cât, pentru activităţile legate de limitarea efectelor dezastrelor, în Japonia, se alocă anual miliarde de dolari. Dincolo de această dramă umană, o altă consecinţă a cutremurului s-a manifestat cu duritate, afectând ansamblul societăţii japoneze: pierderile economice. Economiştii au apreciat că, numai pierderile directe generate de cutremur au determinat scăderea PNB cu 2%. Acest impact negativ este însă specific tuturor tipurilor de dezastre, nu numai cutremurului. Pentru a înţelege cum funcţionează acest mecanism să analizăm situaţia prezentată în figura nr.3.

Figura nr. 3: Produsul Intern Brut Să presupunem că piaţa a echilibrat cererea (curba AD 1 ) şi ofertă (curba AS 2 ) în punctul E 2 . Datorită efectelor dezastrelor (distrugerea unor resurse, reducerea capacităţilor de producţie, pierderi ale forţei de muncă) curba ofertei suferă o translaţie spre stânga (AS 2 → AS 1 ). În această situaţie, piaţa va echilibra cererea (curba AD 1 ) şi oferta (curba AS 1 ) în punctul E 1 . Dar noul echilibru, comparativ cu cel realizat în punctul E 2 , înseamnă o reducere a PIB şi o mărire a nivelului preţurilor.

25

Aceasta înseamnă atât o creştere a şomajului (deoarece se oferă mai puţine bunuri şi servicii), cât şi a inflaţiei. Fenomenul de mai sus este denumit de specialişti STAGFLATION.Evident că pentru ţările dezvoltate, unde de regulă translaţia curbei ofertă se face spre dreapta(AS 1 →AS 2 ), efectul STAGFLATION indus de dezastre este mai puţin dramatic. Pentru România, unde STAGFLATION este un fapt curent, rezultă că dezastrele (prin efectele generate) acţionează ca un factor de multiplicare al acestui fenomen. În concluzie, impactul a cea ce în sistemul protecţiei civile poartă numele de apărare împotriva dezastrelor, trebuie luat în considerare nu numai în elaborarea planurilor de dezvoltare soc.-economice la nivel zonal şi regional, dar chiar în dezvoltarea oricărui plan de afaceri major. În acest sens, instituţiile descentralizate în teritoriu ale ministerelor, împreună cu protecţia civilă, pot oferi consultanţă oamenilor de afaceri privind gradul de risc al unei afaceri din punct de vedere al manifestării oricărui tip de dezastru. 1.5 Miturile şi realităţile apărării împotriva dezastrelor De multe ori, datorită necunoaşterii ştiinţifice a domeniului, populaţia face aprecieri eronate asupra efectelor dezastrelor, cât şi asupra comportamentului celor afectaţi de acestea. Transmiterea acestor aprecieri eronate din generaţie în generaţia a făcut ca, acestea să devină “mituri”. De aceea, pentru cei care lucrează în domeniul apărării împotriva dezastrelor (mai ales pentru planificatori şi echipele de intervenţie), cunoaşterea acestor “mituri” este deosebit de importantă. Mai jos sunt enumerate cele mai comune “ mituri”, inclusiv un scurt comentariu al specialiştilor în domeniu asupra fiecăreia dintre acestea (bazat pe studiul datelor statistice). Astfel : • panica şi dezordinea cresc semnificativ în caz de dezastru = în realitate, o proporţie mică de oameni sunt cuprinşi de panică în caz de declanşare al unui dezastru. Chiar în caz de evacuare forţată, persoanele respective o execută într-un mod responsabil ; • supravieţuitorii dezastrelor sunt şocaţi şi neputincioşi = din contra, tocmai datorită faptului că sunt conştienţi de pericolul prin care au trecut şi de 26

• •

consecinţele acestuia, supravieţuitorii au mari disponibilităţi pentru a participa la acţiuni de căutaresalvare, acordarea a prim-ajutorului medical de urgenţă şi refacerea utilităţilor strict necesare supravieţuirii. De multe ori reacţiile acestora sunt mai raţionale decât cele ale membrilor echipelor de intervenţie ; comportamentele antisociale devin o stare de fapt comună = studiile au arătat că imediat după dezastru are loc o creştere a stării infracţionale, dar nu de mare intensitate. Aceasta şi datorită faptului că, nu numai organele de menţinere a ordinii publice iau măsuri speciale în acest sens, dar şi cei afectaţi acordă o atenţie mărită apărării proprietăţii şi bunurilor personale ; dezastrele ucid fără discriminare = în realitate, sunt afectaţi mai grav săracii, femeile, copii şi bătrânii ; acţiunile de căutare-salvare depind în mare măsură de acţiunile formaţiunile organizate în acest scop = supravieţuitorii dezastrelor se salvează singuri sau pe alţi afectaţi în proporţie de până la 80% ; supravieţuitorii depind exclusiv de ajutoarele imediate distribuite de organizaţiile de ajutor umanitar = în majoritatea cazurilor, supravieţuitorii sunt ajutaţi de rude, prieteni, comunitatea religioasă etc. ; taberele de sinistraţi şi sistemul de adăpostire este necesar după un dezastru = populaţia v-a apela la facilităţile enumerate mai sus în ultimă instanţă, numai atunci când nu au putut să utilizeze alte mijloace (de exemplu cazarea la rude). De cele mai multe ori, resursele consumate pentru realizarea şi folosirea taberelor de sinistraţi sunt mai util folosite pentru procurarea de materiale şi efectuarea lucrărilor imediate de reparaţii ; epidemiile sunt o ameninţare imediată după declanşarea unei epidemii = epidemiile nu apar spontan după declanşarea unui dezastru. Ele apar după o perioadă de timp, numai dacă populaţia nu a aplicat corect măsurile igienico-sanitare specifice ; relatările mas-mediei sunt, în mare parte, exacte = conform politicii de piaţă promovate, relatările surprind de cele mai multe ori situaţiile de senzaţie petrecute, care nu reflectă fenomenul în toată amploarea sa

27

• după un dezastru, revenirea la normal se face în câteva săptămâni = în realitate, efectele dezastrelor se manifestă pe termen lung, faţă de majoritatea ajutoarelor care se acordă pe termen scurt ; • orice fel de asistenţă umanitară este folositoare şi este necesară imediat = acordarea asistenţei umanitare, în absenţa unei evaluări corecte a situaţiei generate de efectele dezastrelor, generează haos în distribuirea resurselor. De cele mai multe ori, acestea nu sunt alocate în funcţie de ierarhizarea nevoilor prioritare. De exemplu, acordarea de ajutoare financiare într-o zonă afectată, fără o analiză privind impactul lor asupra pieţii, poate duce la dereglarea artificială a echilibrului cerereofertă existent la nivelul economiei locale. 1.5.1 Asigurarea vieţii şi a bunurilor materiale în caz de dezastre În viaţa de zi cu zi, oamenii înţeleg diferit şi la intensităţi diferite nevoile lor (fiziologice, de securitate, apartenenţă de grup, de satisfacere a nevoilor spirituale). De aceea, ei luptă să-şi transforme dorinţele în trebuinţe efective conform personalităţii fiecărui. Această luptă se duce nu numai împotriva rarităţii resurselor, IC şi pentru eficientizarea folosirii lor. Indiferent de alegerea raţională făcută, pentru a aloca resurse în vederea satisfacerii unei utilităţi trebuie să alocăm mai puţine resurse pentru o alta. Economiştii numesc această alegere cost de oportunitate. Sigur că psihologii pot să ne spună mai multe despre cum fiecare om îşi ierarhizează, în ordinea importanţei, nevoile. Ernest Becker considera, într-o carte cu care a câştigat premiul Pullitzer (The denial of Death -Negarea morţii-), că groaza de moarte (instinctul de conservare) prevalează asupra fiecărui aspect al vieţii noastre. Putem atunci să ne întrebăm care este costul de oportunitate pentru a ne asigura (ca persoane fizice şi juridice) viaţa şi bunurile materiale împotriva efectelor dezastrelor. Este necesar şi oportun? În ce măsură? Şi mai ales cum se negociază şi încheie o poliţă de asigurare? Mulţi oameni, mai ales din ţările industrializate, nu mai vor să accepte că dezastrele sunt inevitabile. Ei consideră, în mod eronat, că dezvoltarea tehnologică trebuie să rezolve orice problemă, inclusiv să-i protejeze de efectele dezastrelor. Ori tocmai dezvoltarea tehnologică, dacă nu respectă legile 28

imuabile ale naturii, devine o sursă generatoare de probleme din ce în ce mai complexe, inclusiv în domeniul apărării împotrivă dezastrelor. Conform Naţiunilor Unite, pagubele cauzate de efectele generate de dezastre au crescut de la 50 bilioane dolari în 1960 la 120 bilioane dolari în 1980. Pentru primii 6 ani după 1990, pagubele au atins deja cifra de 420 bilioane. Pentru a răspunde mai eficient acestei cereri s-au creat, ca instituţii pe piaţa monetar-financiară, societăţile de asigurare. Scopul acestora este de a garanta asiguratului, în schimbul unei sume de bani (primă de asigurare), despăgubirea integrală sau parţială, în cazul producerii unui eveniment pentru care acesta s-a asigurat (cutremur, incendiu, inundaţie, furt sau un eveniment important din viaţa personală etc.). Una din cele mai mari sume plătite de companiile de asigurări a fost de 15,5 bilioane dolari şi s-a datorat trecerii uraganului Andrew (1992) prin Florida, S.U.A. Din această cauză 7 companii de asigurări au dat faliment. Dacă uraganul ar fi lovit centrul oraşului Miami, se estimează că asigurările care ar fi trebuit plătite s-ar fi ridicat la mai mult 40 bilioane dolari. Pagubele au crescut şi datorită faptului că în ultimele decade, atât populaţia cât şi mijloacele materiale au crescut considerabil. Deşi pagubele în 1995 au fost de 8,1 ori mai mari decât în 1960, Compania de reasigurări Munich (lider mondial privind asigurările industriale) a reuşit să-şi diminueze riscurile legate de asigurările la accidente industriale în ultimi 2 ani (consolidându-şi rata de profit). Sistemul de asigurări diferă mult de la o ţară la alta. În Japonia, sunt asigurate la cutremur doar 7,2% din totalul clădirile oraşelor (asigurările sunt de maximum 100000 dolari pentru clădiri şi 50000 dolari pentru casele particulare şi sunt impuse numai în zonele cu risc seismic major). Un caz similar este şi Noua Zeelandă. În S.U.A., rata de returnare a asigurării este corelată direct cu mărimea pagubelor cauzate de dezastrele naturale. De multe ori însă, evaluarea pagubelor nu se conformează unor criterii universale, depinzând de conjunctură (aceasta poate să nu includă pagube directe sau indirecte). În California este asigurat, în medie, 25% din fondul construit, ajungându-se la 40% în Los Angeles şi San Francisco. În Franţa, conform legii din 13 februarie 1982, orice asigurare a proprietăţii sau a maşinii trebuie să ia în calcul şi pagubele cauzate de dezastrele naturale (în mod ciudat tipurile de 29

dezastre nu sunt definite printr-o lege, astfel că decizia în ce situaţie se pot acorda compensaţii este luată de un comitet interministerial). În Germania nu există acest sistem de asigurări de stat (toate datele corespund anului 2002). În schimb este obligatorie asigurarea locuinţelor sociale şi a celor folosite drept garanţii colaterale pentru credite (ca şi în Italia). Aici te poţi asigura în mod individual împotriva fenomenelor meteorologice periculoase şi a incendiilor, dar nu şi împotriva inundaţiilor, cutremurului, alunecărilor de teren şi avalanşelor. Şi aceasta deoarece cererea pieţii pentru asigurări la ultima categorie de hazarde este foarte redusă, deci profitul estimat al companiilor de asigurare ar fi insignifiant. După cutremurul din aprilie 1992 însă, în zona Roermond cererile de asigurare au crescut semnificativ. Deasemenea, Autoritatea Federală pentru asigurări în industrie nu a putut introduce asigurările obligatorii, deoarece s-a considerat că astfel se încalcă principiul constituţional al libertăţii de acţiune. În aceeaşi idee, se consideră că asigurarea obligatorie nu este echitabilă. De exemplu, inundaţiile provocate de Rin lovesc anual, generând distrugeri ,în medie, de 15000-20000 mărci pentru fiecare clădire. Cu privire la pierderile compensate prin asigurări, s-a constatat că în perioada 1960-1994, pagubele compensate prin asigurări au crescut de 135 ori ( evaluare în preţuri 1993, Munich Reinsurance, Germania).Cauzele escaladării pierderilor compensate prin asigurări pot fi identificate în creşterea numărului de asiguraţi şi a valorii portofoliilor expuse la risc, precum şi prin subevaluări ale riscurilor. Un caz interesant este Danemarca, unde este obligatorie (dar şi aici nu prin stat) asigurarea împotriva incendiilor pentru clădirile de locuinţe ridicate în zone agricole. S-a format opinia generală că efectele generate de furtuni sau cutremure pot depăşi capacităţile de plată ale asigurărilor şi reasigurărilor. De aceea, s-a căutat atragerea şi altor resurse ale pieţelor financiare. O primă tentativă de acest fel s-a făcut în 1992 de către Camera de Comerţ din Chicago. Există ţări unde, din cauza politicii de taxe adoptate de stat nu este permisă companiilor de asigurare cererea unor fonduri de rezervă prea mari pentru unele pagube estimate. Evaluarea pagubelor numai din perspectivă financiară poate însă să nu dea o imagine clară asupra impactului pe care l-a avut un dezastru asupra unei comunităţi umane. De exemplu, o 30

secetă în Africa sau nordul Braziliei, care poate ruina agricultura de subzistenţă a milioane de oameni, apare în bilanţurile financiare doar cu câteva milioane de dolari (dacă apar şi acestea). Pe de altă parte, un uragan în Florida care cauzează pagube de bilioane de dolari, afectează viaţă a puţini oameni. Ca urmare, s-au căutat şi alte forme de măsurare a pagubelor, cum ar fi cel denumit “ Indexul Dezvoltării Umane”. Se caută astfel să se aprecieze coeficientul de pierdere a “potenţialului de dezvoltare” sau de “pierdere a prosperităţii” (se încearcă de fapt identificarea consecinţelor sociale). În orice caz, analiza impactului generat de dezastre numai din punct de vedere monetar, nu mai este relevant. Este interesant de semnalat faptul că, în noiembrie 1995, reprezentanţii a 17 companii de asigurare au elaborat “ Declaraţia de protejare a mediului prin asigurările din domeniul industrial”. Această declaraţie (care a fost inclusă în programul Naţiunilor Unite de protecţie a mediului şi a fost semnată de circa 60 companii de asigurare din 14 ţări) cheamă la luarea unor masuri de prevenire a schimbărilor climatice şi o folosire ecologică a materiilor prime. Atitudinea acestor companii se explică şi prin faptul că pagubele generate de furtunile având drept cauză schimbarea climei au determinat plata unor asigurări de 50 bilioane dolari în 1987. Pentru a traduce în practică intenţiile enunţate mai sus, “Rhineland Insurance” a oferit o reducere cu 10% a costurilor de asigurare pentru vehiculele personale ale clienţilor care cumpăra un abonament la transportul public local. Deoarece circa 85% din abonaţi şi-au redus deplasările cu maşinile personale sub 9000 km pe an, compania a reuşit să împuşte doi iepuri deodată (a redus emisia de gaze, implicit poluarea, cât şi probabilitatea de producere a accidentelor deoarece s-a circulat mai puţin). Trebuie ţinut cont, în cele relatate mai sus că totuşi companiile de asigurări îşi desfăşoară activitatea într-o economie de piaţă, unde există conflicte de interese. Din acest motiv, chiar unele firme care au semnat declaraţia amintită mai sus, au declarat că nu-şi vor diminua investiţiile în industria petrolului. De aceea, nu de puţine ori apar discrepanţe între declaraţiile de intenţii şi măsurile concrete care se iau. După 1990, s-au făcut şi în România eforturi de a organiza un cadru nou privind asigurărilor de viaţă şi bunuri materiale, conform cerinţelor unei economii de piaţă. Pe lângă apariţia mai 31

multor societăţi de asigurări private a fost creată Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cât şi Fondul Naţional al Societăţilor de Asigurare (inclusiv Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare). Din punct de vedere legislativ, un pas important l-a avut Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, care defineşte metodologia de lucru în acest domeniu. Sigur că unele lucruri rămân încă ambigui în lege (de exemplu dacă primele de asigurare şi reasigurare sunt sau nu cheltuieli deductibile). Dar care este situaţia privind asigurarea împotriva efectelor dezastrelor? Să luăm, ca exemplu, o societate de asigurări privată care operează în România începând cu 1995. Aceasta oferă asigurări la următoarele tipuri de hazarde: avarii la instalaţiile de apă, furtună, grindină, inundaţii, cutremur, incendiu, trăsnet, explozie, prăbuşire sau alunecare de teren, presiunea zăpezii, avalanşe, izbirea de către sau căderea unui aparat de zbor. Se poate observa că aceste hazarde acoperă pe majoritatea celor definite prin Ordonanţa nr.47/1995 (Legea nr.124/1996) privind apărarea împotriva dezastrelor. Nu toate însă dintre bunurile dumneavoastră pot fi asigurate. Astfel, nu se asigură animalele de curte. Acum (sau chiar mai devreme) un cititor ar putea comenta că a înţeles teoria dar vrea şi un exemplu practic. Cât m-ar costa o poliţă de asigurare? Să alegem societate de asigurări menţionată mai sus. Apartamentul meu de la bloc are 70 mp. Din catalogul firmei rezultă că preţul pentru 1 mp. este de 245 dolari iar valoarea poliţei de asigurare (pentru toate tipurile de hazarde menţionate mai sus) se reduce cu 20%(blocul are o vechime de 20 ani). Rezultă: 70×245×0,8 =13720 dolari (valoarea evaluată a apartamentului). Rezultă pe an că trebuie plătit : 13720×0,23%= 32dolari /an. Acesta înseamnă că, pentru un contribuabil având un venit lunar de 200 dolari, o astfel de poliţă de asigurare este accesibilă. Din exemplul de mai sus se poate observa că societatea de asigurări încheie o poliţă de asigurare pe baza unei expertize, pentru că doreşte să plătească o sumă clară, în condiţii clare. Deja, la nivelul anului 2002, sondajele de piaţă relevă că mai mult de unul din zece români are de gând să-şi facă o poliţă de asigurare( de la 6,7% în 2001 la 11,7% în 2002). Date care reprezintă o evoluţie lentă, dar crescătoare. 32

Din experienţa celor care lucrează în domeniu, iată câteva sfaturi utile atunci când vreţi să încheiaţi o asigurare de viaţă (şi nu numai):  Solicitaţi informaţii de la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor despre solvabilitatea şi poziţia pe piaţă a companiei la care vreţi să încheiaţi asigurarea.  Ca client puneţi cât mai multe întrebări consultantului pentru a şti exact ce semnaţi.  Analizaţi beneficiile asigurării cum ar fi: nivelul sumei asigurate; clauzele suplimentare; momentul de intrare în vigoare a asigurării şi cel de încetare a acesteia; demersurile necesare în caz de despăgubire, timpul de efectuare a despăgubirii.  La poliţele la care compania de asigurări solicită examinare medicală, stabiliţi exact suma asigurată şi nivelul primelor numai după obţinerea rezultatelor examinării.  La contractele cu acumulare de capital solicitaţi companiei să vă calculeze anual şi valoarea excedentului rezultat din investirea rezervelor de prime.  Pentru a vă proteja împotriva inflaţiei este bine să vă indexaţi anual suma asigurată cu rata inflaţiei.  Poliţa de asigurare nu este un instrument investiţional la fel de profitabil ca un depozit bancar sau alt instrument financiar.  Dacă posibilităţile financiare nu vă permit, folosiţi franciza (asigurarea incompletă a bunurilor). Conform celor expuse mai sus, acum putem trage unele concluzii cu caracter general:  în România, există un sistem social de asigurare privat care încorporează pagubele provocate de efectele dezastrelor, în conformitate cu art. 3/33 din cel de-al treilea ghid de coordonare al activităţilor Uniunii Europene;  instituirea unei asigurări obligatorii la un anumit tip de hazard, într-o zonă de risc şi pentru o clasă de risc clar determinate este utilă, dar lăsând pe fiecare să se asigure la societatea de asigurări private pe care o doreşte( spre deosebire de răspunderea civilă pentru autovehiculele care este obligatorie prin lege, dar unde guvernul stabileşte preţurile). Statul poate cel mult să stimuleze financiar, prin unele măsuri fiscale, persoanele care nu se pot asigura (deşi

33

locuiesc în zone de risc major ) deoarece veniturile acestora sunt sub sau la nivelul salariului minim pe economia naţională;  dacă nu se face o propagandă metodică şi permanentă prin mass-media (sau alte mijloace) a utilităţii asigurării vieţii şi bunurilor împotriva efectelor dezastrelor, multe persoane vor rămâne cu o imagine deformată asupra problematicii în discuţie faţă de realitate;  promovarea sistemului privat de asigurare împotriva efectelor dezastrelor ar micşora presiunea care apare asupra bugetului de stat după ce a avut loc un dezastru. S-ar evita astfel discuţiile privind modul în care sunt distribuite ajutoarele umanitare guvernamentale la nivel local ( dacă asigurarea privată asigură o metodologie clară privind acordarea despăgubirilor, la nivelul autorităţilor centrale şi locale ale administraţiei publice o astfel de metodologie încă lipseşte); Instituţiile statului, abilitate în domeniu, trebuie să realizeze următoarele funcţii la nivel macrosocial:  autorizarea şi supravegherea agenţilor de asigurare şi reasigurare care operează pe această piaţă;  prevenirea dereglărilor profunde în funcţionarea pieţei asigurărilor şi reasigurărilor pentru dezastre;  să promoveze acte legislative în domeniu care să excludă caracterul formal şi ambiguu al unora dintre articolele acestora (aşa cum este cazul Legii nr.382/2002 privind despăgubirile în caz de calamităţi naturale în agricultură.

34

2. FIŞELE CARACTERISTICE ALE PRINCIPALELOR TIPURI DE DEZASTRE SPECIFICE ŢĂRII NOASTRE Aceste fişe de cunoaştere au drept scop punctarea problemelor de bază privind fiecare tip de dezastru, în vederea realizării unor proceduri operaţionale standardizate de lucru în domeniul apărării împotriva dezastrelor. Fişele sunt compatibile ca formă cu cele elaborate şi recomandate de OCHA/ONU, fiind detaliate mai jos la punctul (mai puţin pentru accidentele industriale care au fişe de cunoaştere cu alt format). În continuare sunt detaliate şi dezastrele care nu apar în fişele de cunoaştere ale OCHA/ONU, dar sunt definite de legislaţia română în domeniul apărării împotriva dezastrelor. 2.1 Cutremur - cauza fenomenului: vezi glosarul de termeni de la anexe. - caracteristici generale: mişcarea vibratorie generată de undele seismice care poate determina prăbuşiri de teren, replici seismice, tsunami, lichefieri ale terenului şi alunecări de teren. Principalele caracteristici ale unui cutremur sunt:  focar (sinonim hipocentru) = punct teoretic din interiorul pământului de declanşare a unui cutremur tectonic.

35

 epicentru = proiecţia focarului pe suprafaţa pământului.  falie = fractură plană sau uşor curbă a scoarţei terestre în lungul căreia se produc deplasări.  intensitate seismică = cuantificarea consecinţelor unui cutremur - pe o scară specifică de 12 grade - plecând de la efectele avute asupra populaţiei, a construcţiilor şi a mediului natural. Cele mai cunoscute scări de intensitate sunt: - scara MM (Mercalli modificată) - scara MSK (Medvedev-Sponheuer-Karnik)  izoseiste = curbe care delimitează - pe o hartă macroseismică - suprafeţele de egală intensitate seismică.  magnitudine = parametru care măsoară cantitatea de energie eliberată de un cutremur, elaborat în 1935 de S.F. Richter, pe o scară de nouă grade.  adâncimea focarului (hipocentrului) = distanţa pe verticală dintre epicentru şi focar După adâncime, cutremurele se clasifică astfel:  de suprafaţă: între 0 - 50 km  intermediar: între 50 - 250 km  de adâncime: peste 250 km - microzonare seismică = împărţirea unei regiuni în sectoare caracterizate de aceleaşi efecte pentru un cutremur prevăzut, înregistrate la scări de 1:5000 până la 1:10000. - predictibilitate: se pot realiza prognoze pe termen lung şi mediu cu o mare probabilitate de reuşită. Pe termen scurt prognozele au o probabilitate de reuşită redusă. Predictibilitatea se bazează pe monitorizarea activităţii seismice, istoricul acestora şi observaţii în teren. - factori de vulnerabilitate: construirea de localităţi în zone cu risc seismic ridicat; clădiri cu structuri de rezistenţă antiseismică neadecvate (defecte de proiectare sau execuţie); densitate mare de locuinţe şi populaţie pe suprafeţe reduse; informarea redusă (în special a populaţiei) despre cutremure. - efecte:  distrugerea sau avarierea construcţiilor civile (locuinţe, edificii sociale, culturale, religioase etc.);  distrugerea sau avarierea construcţiilor industriale;  distrugerea sau avarierea reţelelor de gospodărie publică (apă, gaz, termoficare, electricitate, telecomunicaţii, canal etc.); 36

 generarea de incendii (în general izolate);  declanşarea de alunecări de teren sau de surpări de teren, a unor avalanşe;  avarierea unor construcţii hidrotehnice sau de hidroamelioraţii;  declanşarea unor epidemii, ca urmare a degradării calităţii factorilor de mediu;  producerea unor efecte de masă (panică, stres etc.);  generarea unor accidente nucleare sau chimice. - măsuri de reducere a riscului: proiectarea clădirilor conform normelor de zonare seismice; informarea, pregătirea şi antrenarea populaţiei privind normele de apărare împotriva efectelor cutremurului. - măsuri de pregătire specifice: înştiinţarea populaţiei; realizarea planurilor de protecţie şi intervenţie. - măsuri post-dezastru: evaluarea distrugerilor şi pierderilor; căutare-salvare; asistenţă medicală de urgenţă; reabilitarea facilităţilor ec.-soc. afectate; distribuirea de ajutoare. - instrumente de evaluare a impactului: scări de evaluare a efectelor generate de cutremur (Mercalli, MSK, japoneză, etc.) ; program de evaluare probabilistică (la noi în ţară avem algoritmul de calcul în programul EPI 6, conceput de doctor în ştiinţe medicale Steiner Nicolae). 2.2 Alunecare de teren - cauza fenomenului: vezi glosarul de termeni. - caracteristici generale: Reprezintă cel mai răspândit fenomen geologic. Principalele caracteristici ale unui dezastru de acest tip sunt:  viteza de manifestare - lente, cu viteza v < 0,6 m/an. - cu viteză medie, 0,6 m/an < v < 3 m/s. - bruscă, cu v > 3 m/s.  cauze generatoare - naturale: ploi torenţiale, mişcări tectonice, eroziuni, prăbuşiri de grote etc. - artificiale: explozii, excavaţii, lucrări hidrotehnice sau de hidroamelioraţii, construcţia de clădiri lângă versanţi etc.  modul de manifestare - fără semne exterioare de manifestare.

37

- cu semne exterioare de manifestare: căderi de stânci, crăpături şi fisuri, ejectări de apă şi nisip, tasarea construcţiilor. - predictibilitate: frecvenţa de apariţie, extinderea fenomenului şi consecinţele generate de acesta pot fi estima în zonele de risc prin studiul zonei geografice (geologie, geomorfologie, hidrologie, climatologie şi vegetaţie). - factori de vulnerabilitate: clădiri construite pe versanţii dealurilor şi munţilor şi umpluturilor; drumuri şi linii de comunicaţii în zone muntoase; clădiri cu fundaţii slabe; conducte aeriene sau îngropate; necunoaşterea efectelor generate de acest hazard. - efecte:  distrugerea sau avarierea construcţiilor de orice fel;  blocarea parţială sau totală a albiei unui râu şi crearea unei acumulări de apă cu pericol de inundaţie;  distrugerea sau avarierea reţelelor edilitare comunale (apă, gaze, canalizare etc.);  blocarea parţială sau totală a unor căi de comunicaţie (rutiere, feroviare etc.). - măsuri de reducere a riscului: realizarea hărţilor cu zone de risc; realizarea unei legislaţii în domeniu; asigurarea bunurilor şi persoanelor. - măsuri de pregătire specifice: educarea comunităţii posibil de a fi afectată; realizarea unui sistem de monitorizare, înştiinţare şi evacuare. - măsuri post-dezastru: căutare-salvare; asistenţă medicală; adăpostirea de urgenţă a persoanelor sinistrate. - instrumente de evaluare a impactului: echipe de experţi. 2.3 Inundaţii - cauza fenomenului: vezi glosarul de termeni. - caracteristici generale: Principalele caracteristici ale inundaţiilor sunt:  unda de viitură = fenomen de creştere şi descreştere rapidă şi semnificativă a debitelor şi a nivelurilor unui curs de apă, într-o perioadă de timp dată.  timp de creştere = perioada de timp în care debitele cresc de la valoarea scurgerii de bază la valoarea debitului maxim al culminaţiei viitoare.  timp de descreştere = perioada de timp în care debitele scad până la valoarea scurgerii de bază. 38

 debit maxim (de culminaţie) = volumul maxim de apă care trece printr-o secţiune a unui râu într-o secundă.  volumul viiturii = volumul total de apă scurs pe râu în timpul viiturii.  propagarea viiturii = deplasarea undelor de viitură între două secţiuni ale unui curs de apă. - predictibilitate: prognoze meteo pe termen lung, mediu şi scurt în funcţie de nivelul tehnic al sistemului de monitorizare a vremii şi cursurilor de apă. - factori de vulnerabilitate: clădiri construite în zona inundabilă; lipsa sistemului de avertizare a populaţiei; capacitate redusă de absorbţie a solului; clădiri şi fundaţii capacitate de rezistenţă slabă; stocuri de alimente neprotejate. - efecte: a) economice, respectiv distrugeri sau avarii la:  obiective industriale;  drumuri şi căi ferate;  localităţi;  magistrale de petrol, apă sau gaze;  linii electrice şi de telecomunicaţii;  poduri şi podeţe;  sectorul zootehnic. b) sociale negative  victime omeneşti;  evacuarea populaţiei;  pericol de epidemii;  întreruperea procesului de învăţământ;  distrugeri de bunuri culturale;  provocarea panicii;  reducerea ritmului de dezvoltare al zonelor afectate şi diminuarea veniturilor populaţiei c) ecologice negative  degradarea mediului ambiant;  poluarea apelor de suprafaţă sau subterane;  poluarea solurilor;  exces de umiditate;  degradarea versanţilor;  distrugeri ale faunei şi florei. Pe lângă efectele directe detaliate mai sus, se pot manifesta şi o serie de efecte indirecte, astfel: - întreruperea proceselor de producţie; - întârzieri în livrarea produselor; 39

- cheltuieli pentru apărarea în timpul inundaţiilor; - cheltuieli pentru normalizarea vieţii după inundaţii; - reducerea exporturilor. - măsuri de reducere a riscului: lucrări de apărare (diguri, baraje, canale, poldere, controlul eroziunii, etc.). - măsuri de pregătire specifice: sisteme de detecţie şi alarmare; educarea şi participarea comunităţii; planificarea lucrărilor de apărare. - măsuri post-dezastru: evaluarea efectelor dezastrului; căutare-salvare; asistenţă medicală; aprovizionarea pe termen scurt cu apă şi alimente; purificarea apei; supraveghere epidemiologică; adăpostire temporară. - instrumente de evaluare a impactului: monitorizarea efectelor (mai ales aerian). 2.4 Seceta - cauza fenomenului: deficit pluviometric; degradarea solului; creşterea temperaturii apei oceanelor; creşterea concentraţiei de bioxid de carbon în atmosferă (vezi glosarul de termeni). - caracteristici generale: dezastru cu efect temporar, mai ales asupra agriculturii, a căror forme de manifestare depinde de o serie de factori (existenţa sistemelor de irigaţii, capacitatea de absorbţie a terenului; frecvenţa căderilor pluviometrice; modul de adaptare al fermierilor). - predictibilitate: perioade de precipitaţii reduse sunt normale pentru toate sistemele climaterice. Prognozele meteorologice fac posibilă avertizarea timpurie asupra posibilităţii de producere a fenomenului. - factori de vulnerabilitate: stabilirea de habitate în zone aride; terenuri agricole izolate; lipsa unor resurse alternative de alimentare cu apă; lipsa unei planificări privind alocarea resurselor în zonele de risc; nesubvenţionarea agriculturii în zonele de risc la acest hazard; lipsa interesului faţă de efectele generate de acest hazard. - efecte: scăderea producţiei agricole, viticole şi zootehnice; creşterea preţurilor; creşterea ratei inflaţiei; reducerea stării nutriţionale a populaţiei; îmbolnăviri; reducerea surselor de alimentare cu apă; criză energetică; distrugerea comunităţilor prin creşterea imigrării; scăderea stocurilor strategice. - măsuri de reducere a riscului: sistem de monitorizare şi înştiinţare imediată.

40

- măsuri de pregătire specifice: dezvoltarea unui plan interdepartamental de apărare. - măsuri post-dezastru: menţinerea stabilităţii preţurilor; distribuirea centralizată a hranei; asigurarea rezervelor de alimente la nivelul curent; asigurarea unor noi surse de alimentare cu apă; monitorizarea situaţiei nutriţionale a populaţiei. - instrumente de evaluare a impactului: monitorizarea situaţiei meteorologice şi hidrologice (mai ales imagini prin satelit); monitorizarea situaţiei nutriţionale şi economicosociale. 2.5 Poluarea mediului - cauza fenomenului: deversarea de substanţe poluante în mediul aerian, marin şi marin; creşterea globală a temperaturii; distrugerea stratului de ozon. - predictibilitate: poluarea este considerată raportată la consumul pe cap de locuitor, astfel că în ţările în curs de dezvoltare ea este în creştere. - factori de vulnerabilitate: industrializarea şi creşterea consumului pe cap de locuitor; lipsa legilor în domeniu; lipsa resurselor pentru contracarare. - efecte: distrugerea recoltelor agricole, pădurilor şi sistemului acvifer; distrugeri materiale şi înrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei; răspândirea de germeni patogeni; ridicarea nivelului mărilor; schimbări climatice bruşte; creşterea temperaturii; reducerea imunităţii organismelor. - măsuri de reducere a riscului: stabilirea unor standarde de calitate a mediului; promovarea de politici pentru protecţia surselor de apa; reducerea folosirii pesticidelor; plantarea de arbori şi reducerea ratei defrişărilor; controlul producerii de aerosoli şi produselor cu freon. - măsuri de pregătire specifice: elaborarea unui plan de protecţie şi siguranţă a mediului la nivel naţional; cererea de programe pentru protecţia mediului; includerea problemelor de mediu în programele guvernamentale de dezvoltare. - instrumente de evaluare a impactului: sisteme de supraveghere terestre şi aeriene; teste de calitate a aerului, solului şi apei; analiza evoluţiei climei; supravegherea dezvoltării socio-economice.

41

2.6 Reducerea suprafeţelor împădurite - cauza fenomenului: incendiile de masă; boli ale masei lemnoase; exploatare neraţională. - caracteristici generale: defrişarea contribuie la declanşarea altor hazarde prin slăbirea stabilităţii solului; masa lemnoasă moartă. - predictibilitate: depinde de politica ţării respective în domeniu şi existenţa unei baze de date. - factori de vulnerabilitate: subdezvoltarea; dependenţa de lemn ca sursă de energie; lipsa unei politici de exploatare; creşterea rapidă a populaţiei, a industrializării si urbanizării. - efecte: distrugerea culturilor tradiţionale şi creşterea necesităţilor de import; inundaţii; secetă; foamete; desertificare; poluarea mediului. - măsuri de reducere a riscului: protejarea pădurilor prin legislaţie, măsuri manageriale de conservare. - măsuri de pregătire specifice: educarea comunităţii; promovarea unor alternative la folosirea lemnului ca combustibil. - instrumente de evaluare a impactului: cartografierea pădurilor; supravegherea acestora (terestră şi aeriană); monitorizarea programelor de reîmpăduriri. 2.7 Epizootiile - cauza fenomenului: vezi glosarul de termeni. - caracteristici generale: se datorează unei combinaţii de mai mulţi factori ca temperatura, introducerea de noi soiuri şi animale, folosire pesticide, calitatea apei şi migrarea. Cele mai frecvente tipuri de epizootii sunt :  pesta ovină;  pesta porcină;  pleuro-pneumonia contagioasă a rumegătoarelor mari. - predictibilitate: dacă există sisteme de examinare a stadiului de dezvoltare al animalelor. - factori de vulnerabilitate: număr mare şi variat de animale; lipsa de control asupra importurilor; existenţa unor zone greu accesibile; tehnici agrozootehnice primitive. - efecte: îmbolnăvirea în proporţii de masă la nivelul comunităţii; foamete; panică; scăderea indicelui de creştere economică. 42

- măsuri de reducere a riscului: punerea în operă a unor măsuri de control veterinar şi a unei legislaţii în domeniu; măsuri de eradicare a cazurilor apărute. - măsuri de pregătire specifice: elaborarea unui plan naţional de apărare; programe de pregătire a responsabililor guvernamentali şi fermierilor. - măsuri post-dezastru: coordonarea eforturilor naţionale şi internaţionale de controlare a situaţiei; asigurare unor alimente necontaminate. - instrumente de evaluare a impactului: evaluare prin testare a incidenţei şi severităţii infecţiei. 2.8 Epidemiile - cauza fenomenului: vezi glosarul de termeni. - caracteristici generale: posibil mare număr de cazuri; dezechilibre economice şi sociale; lipsa personalului medical adecvat; pericol de transmitere transfrontalier. Cele mai frecvente tipuri de epidemii sunt :  bacterii:  ciumă;  holeră;  antrax;  bruceloză.  virusuri  variola;  febra galbenă;  encefalitele.  rickettsii  tifosul exantematic;  febra aftoasă.  ciuperci patogene:  nocardioza;  coccidioidomicoză.  toxine:  botulism. - predictibilitate: studiile şi rapoartele epidemiologice (cunoaşterea situaţii epidemiologice) pot creşte capacitatea de diagnoză şi prognoză inclusiv la bolile cu perioade mari de incubaţie.

43

- factori de vulnerabilitate: sărăcia; lipsa de imunizare (vaccinare) la boli; nutriţie deficitară; apă potabilă de slabă calitate; sistem sanitar ineficient organizat. - efecte: bolnavi şi morţi; pierderi economice; disfuncţionalităţi sociale şi politice; panică. - măsuri de reducere a riscului: optimizarea sistemului medical de urgenţă; elaborarea unui plan de protecţie cu alocarea resurselor necesare; stabilirea unor proceduri de avertizare în cadrul sistemului de supraveghere de rutină; antrenarea factorilor de decizie pentru situaţii de urgenţă. - măsuri de pregătire specifice: verificare şi confirmare diagnostice; identificarea cazurilor; găsirea surselor epidemice; controlul evoluţiei cazurilor, educarea antiepidemiologică a comunităţii. - măsuri post-dezastru: sistem medical de urgenţă; ajutor medical internaţional. - instrumente de evaluare a impactului: supraveghere epidemiologică, evaluarea periodică a eficienţei sistemului medical de urgenţă. 2.9 Accidente industriale 2.9.1Nuclear Accidentul nuclear este un eveniment care afectează instalaţia nucleară şi provoacă iradierea sau contaminarea populaţiei sau a mediului înconjurător peste limitele maxime admise. Cauzele accidentului nuclear pot fi: - interne; - externe: dezastre naturale (preponderent cutremur tectonic), sabotaj, căderi de obiecte cosmice. Tipuri de accident nuclear sunt: - accident nuclear de rutină (se depăşeşte pe o perioadă foarte scurtă doza maximă admisă în norme); - accident nuclear major (reprezintă risc biologic mare prin iradierea populaţiei); - accident nuclear maxim - de bază în proiect (se ia în calcul la proiectarea centralei nucleare şi este delimitat de expunerea rezultată din eliberarea de produse de fisiune, cu o iradiere mai mare de 25 rem pe întregul organism şi 100 rem pe an/adult pentru tiroidă). Pentru centralele nucleare electrice (C.N.E.) se întocmeşte un plan de protecţie şi intervenţie care cuprinde: 44

- zonele de risc din jurul obiectivului; - responsabilităţile autorităţilor publice; - fluxul informaţional; - măsurile de protecţie şi de prevenire; - forţele proprii de intervenţie; - modul de conducere a activităţilor şi nivelul de decizie pentru punerea în aplicare a planului; - forţele care pot interveni în sprijin şi modalităţile de cooperare. Efectele accidentului nuclear sunt: - iradierea populaţiei prin: o inhalarea substanţelor radioactive; o radioactivitatea depusă; o acumularea lentă a radioactivităţii. - evacuarea totală a populaţiei din zona de 50 rem; - evacuarea parţială a populaţiei şi luarea unor măsuri sanitare în zona de 5 rem; - luarea unor măsuri sanitare pentru populaţie şi restricţionarea consumului de alimente în zona de 0,5 rem. 2.9.2 Chimic Accidentul chimic reprezintă o eliberare necontrolată în mediul înconjurător a unei substanţe toxice pe timpul producerii, stocării sau transportului acesteia. Principalele caracteristici ale unui accident chimic sunt: o focarul chimic = zona în care substanţa chimică toxică sa răspândit în mediu şi în care îşi manifestă acţiunea vătămătoare; o suprafaţa de contaminare = suprafaţa pe care s-a răspândit substanţa toxică, drept urmare a accidentului; o zona de acţiune a norului toxic = zona din atmosferă contaminată; o nor toxic = volumul de S.T.I. evaporat de pe suprafaţa de contaminare; o zona letală = zona de acţiune a norului toxic în care concentraţia S.T.I. este letală; o zona de intoxicare = zona de acţiune a norului toxic care necesită tratarea medicală a populaţiei; o persistenţa = timpul de menţinere a norului toxic, la o valoare a concentraţiei mai mare decât cea admisă. Efectele accidentului chimic sunt: - pierderi de vieţi umane şi animale; 45

- evacuarea populaţiei pe urma norului; - tratarea medicală a populaţiei şi măsuri de decontaminare a terenului; - perturbări ale vieţii economico-sociale din zona afectată. 2.10 Fenomene meteorologice periculoase Fenomenele meteorologice periculoase reprezintă acele fenomene care afectează violent zone relativ mari de teren, pe termen lung, provocând pierderi de vieţi omeneşti, pagube materiale şi degradarea mediului ambiant. Fenomenele meteorologice periculoase caracteristice României sunt:  ploile torenţiale;  ninsori masive şi lapoviţă;  seceta;  canicula;  fulgerele;  grindina;  ceaţa;  vânturile puternice (viscol, crivăţ, etc.)  îngheţ. Principalele caracteristici ale acestor fenomene sunt: - suprafaţa de teren afectată; - durata de manifestare a fenomenului; - perioada de manifestare predominantă a fenomenului (anotimp, lună etc.); - caracteristicile tehnice ale fenomenelor (cantitatea de apă căzută în 24 de ore, grosimea stratului de zăpadă, temperaturi maxime şi minime, vizibilitate, viteza şi direcţia de propagare a vântului etc.) Efectele ce pot fi generate de acest tip de dezastru sunt: - pierderi umane şi pagube materiale; - eroziuni ale solului; - distrugerea totală sau parţială a căilor de comunicaţii; - accidente grave pe căile de comunicaţii; - inundarea unor zone vulnerabile; - provocarea panicii; - distrugerea sau avarierea unor reţele de gaze, apă etc. - distrugerea sau avarierea reţelelor electrice şi de telecomunicaţii; 46

- alunecări de teren; - întreruperea procesului de învăţământ; - izolarea unor comunităţi umane; - pericol de epidemii; - provocarea panicii; - distrugerea faunei şi a florei; - întreruperea proceselor de producţie. 2.11 Avarii la construcţiile hidrotehnice Acest accident reprezintă funcţionarea defectuoasă a unei construcţii hidrotehnice, ce duce la pierderi de vieţi umane şi la distrugeri materiale pe porţiunea în aval a acesteia. Principalele caracteristici ale acestui tip de avarie sunt următoarele:  datele tehnice ale undei de viitură (înălţimea undei, viteza de deplasare, volumul de apă dislocuit);  datele tehnice ale construcţiei hidrotehnice (înălţimea construcţiei, volumul lacului de acumulare, materialul de construcţie şi beneficiarul acesteia);  sistemul de avertizare - alarmare în caz de avarie;  evidenţa lucrărilor de întreţinere, reparaţii, consolidare şi expertizare periodică a stării de funcţionare a acesteia; Efectele care rezultă din avarierea unei construcţii hidrotehnice sunt: - pierderi de vieţi umane şi distrugeri materiale în zona de inundabilitate; - evacuarea populaţiei şi a bunurilor de orice tip; - dereglarea activităţilor economico-sociale în zona afectată; - cheltuieli bugetare suplimentare pentru realizarea intervenţiei şi reabilitării. 3.12 Incendii Incendiile reprezintă o ardere declanşată natural sau artificial, în urma căreia se produc pierderi de vieţi umane şi animale, precum şi pagube materiale. Principalele caracteristici ale unui incendiu sunt:  suprafaţa de teren afectată ;  cantitatea de căldură degajată ; 47

 modul de propagare a focului (furtuni de foc, incendii de masă sau izolate etc.);  cauza declanşării (foc deschis, corpuri încălzite sau supraîncălzite, scântei de materiale combustibile sau de la sudură, scântei şi arce electrice, scurt-circuit, trăznet, scântei mecanice, explozie, autoaprindere, reacţii chimice);  degajarea de gaze toxice şi vapori. Efectele principale ale unui incendiu se manifestă prin: - pierderi de vieţi umane şi animale; - avarierea sau distrugerea complexelor petroliere (rafinării, centre de depozitare, puţuri, uzine de pompare, conducte magistrale etc.); - distrugerea fondului forestier, a culturilor cerealiere şi a celor pomi-viticole; - avarierea şi distrugerea construcţiilor de orice fel; - evacuarea populaţiei şi a bunurilor materiale şi culturale; - avarierea reţelelor electrice şi de telecomunicaţii. 3.13 Accidente majore la utilaje şi la instalaţii tehnologice periculoase Prin acest tip de accidente se înţelege distrugerea sau avarierea unor utilaje şi instalaţii tehnologice, datorită neglijenţei umane, ducând la numeroase victime umane şi la mari pierderi materiale. Caracteristicile de bază ale acestui tip de accident pot fi:  domeniul tehnologic de activitate (instalaţii metalurgice, chimice etc.);  capacitatea, productivitatea şi durata ciclului tehnologic;  mărimea zonei afectate;  modalitatea de propagare a accidentului (explozie, nor toxic, incendiu). Efectele ce pot surveni sunt următoarele: - pierderi de vieţi umane şi pagube materiale; - distrugerea totală sau parţială a instalaţiilor; - neonorarea comenzilor pe plan intern şi extern; - probleme sociale (şomaj, cheltuieli suplimentare pentru reabilitare); - afectarea mediului ambiant 48

3.14 Accidente majore pe căile de comunicaţii Accidentele majore pe căile de comunicaţii reprezintă fenomenele de întrerupere temporară a circulaţiei, generând distrugerea acestor căi, victime umane şi animale, cât şi pagube materiale. Aceste tipuri de accidente au următoarele caracteristici, astfel:  frecvenţa anuală (lunară, trimestrială) a accidentelor tip;  tipul căii de comunicaţie (rutiere, feroviare, fluviale, aeriene);  timpul de reabilitare al comunicaţiei;  mijlocul de transport afectat; Principalele efecte ale acestui fenomen sunt: - pierderi de vieţi umane şi distrugeri materiale; - dereglarea fluxului de transport persoane şi marfă, a vieţii economico-sociale din zonă; - distrugerea sau avarierea lucrărilor de artă (poduri, viaducte, ziduri de sprijin etc.); - degradarea şi poluarea mediului ambiant; - cheltuieli suplimentare de la buget pentru realizarea intervenţiei şi a reabilitării. 3.15 Avarii majore la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii Avariile de acest tip sunt caracterizate prin distrugerea parţială a reţelelor de instalaţii şi telecomunicaţii, datorită unor acţiuni umane sau naturale. Reţelele sunt caracterizate prin:  caracteristicile tehnice ale reţelelor (diametre, material etc.);  tipul de reţea (gaze, petrol, telefon etc.);  poziţionarea reţelelor (aeriene, îngropate etc.)  geometria reţelelor (lungime, aliniamente, puncte de distribuţie etc.). Efectele acestor avarii pot fi: - întreruperea pe perioade medii sau lungi a alimentărilor de orice fel şi a transmiterii de date; 49

- deteriorarea mediului ambiant; - cheltuieli bugetare suplimentare; - generarea de alte accidente (incendii, epidemii etc.).

50

3. ORGANIZAREA SISTEMULUI DE SĂNĂTATE PENTRU APĂRAREA ÎMPOTRIVA DEZASTRELOR În multe ţări, infrastructura sanitară este compusă din dispensare medicale locale, spitale regionale şi spitale de referinţă, că şi din clinici specializate. În această organizare sistemul de referinţă de gestiune şi supraveghere este bine definit. În caz de dezastru infrastructura sanitară trebuie să fie protejată în limita posibilului în funcţie de vulnerabilitatea zonei respective şi amploarea dezastrului. Responsabilităţile vor trebui să fie atent atribuite şi în acest sistem trebuie integrate toate resursele publice ale instituţiilor autonome semiautonome şi private, astfel încât să răspundă obiectivelor planului naţional. Comitetul naţional de urgenţă (sau denumirea pe care o are în fiecare ţară, organul naţional de conducere), trebuie să prevadă proceduri care să permită inserarea automată a tuturor elementelor în planul naţional atunci când un dezastru afectează o regiune sau o ţară întreagă. Pe plan regional trebuie să se prevadă coordonarea activităţilor de ajutor atât publice cât şi private. Se va institui un for regional responsabil, care să vegheze la executarea ordinelor şi directivelor şi să asigure legătura dintre eşaloanele medicale şi celelalte elemente ale dispozitivului de intervenţie. Este esenţial să se definească nivelul de coordonare şi de autoritate, întrucât altfel, toate neconcordanţele între planificarea şi execuţia planului pot antrena inevitabil o risipă de resurse şi un randament scăzut. Persoanele cărora li se încredinţează responsabilităţi importante trebuie desemnate înainte de dezastru şi alese în funcţie de credibilitatea lor în faţa membrilor serviciilor de sănătate că şi a autorităţilor locale şi trebuie să posede o formaţie profesională corespunzătoare şi să fie investite cu autoritatea necesară pentru a dirija activităţile la nivel regional respectând planul prestabilit. De asemeni, trebuie să fie capabile să improvizeze şi să aplice măsurile de urgenţă astfel încât să poată face faţă situaţiilor neprevăzute. Regionalizarea implică stabilirea unei arondări a spitalelor şi a celorlalte eşaloane medicale în jurul unui spital regional.(2)

51

3.1 Clasificarea centrelor de asistenţă medicală în caz de dezastru Alcătuirea unei reţele de prim ajutor, care să fie operaţională în caz de dezastru necesită o clasificare a instituţiilor de asistenţă medicală. În funcţie de capacitatea de spitalizare şi resursele financiare ale fiecărei unităţi că şi de locul lor în interiorul reţelei sanitare că şi de condiţiile locale, nu este întotdeauna necesar că această reţea să respecte diviziunile administrative existente în ţara respectivă. Ţinând cont de aceste criterii instituţiile sanitare pot fi: • centre medicale naţionale, reprezentate de centre spitaliceşti de înalt nivel dispunând de personal şi resurse materiale necesare pentru a-şi asuma activităţi specializate cum ar fi: traumatologia, tratamentul arşilor, oftalmologia ş.a.; • spitale principale (regionale) reprezintă un spital ce deserveşte o regiune, provincie(judeţ) şi care coordonează activitatea de urgenţă şi celelalte activităţi desfăşurate de alte centre cu posibilităţi mai limitate; • spitale satelite, care reprezintă spitale cu resurse limitate de personal şi materiale şi care pot furniza servicii de obstetrică, pediatrie, chirurgie şi medicină generală, coordonate de spitalul regional; • clinicile specializate sunt spitale rezervate uneia sau mai multor specialităţi. În caz de urgenţă vor putea fi folosite că unităţi satelite ce vor acorda asistenţă victimelor care nu necesită o terapie intensivă. Permit decongestionarea spitalelor regionale; • dispensarele, reprezintă centre rurale, urbane sau suburbane, care acordă îngrijiri primare. Au un personal limitat şi nu dispun de posibilităţi de spitalizare. Pot servi drept centre de prim ajutor şi de triaj al răniţilor(2). 3.2 Organizarea ajutorului medical în zona sinistrată Primul ajutor este în general organizat la locul dezastrului, în scopul acordării ajutorului de urgenţă victimelor. Indiferent de tipul de dezastru câteva principii elementare vor trebui respectate pentru a se evita ineficacitatea şi dezordinea. 3.2.1 Măsurile ce se vor institui

52

• stabilirea unui post de comandă pentru coordonarea activităţilor de urgenţă , controlul utilizării resurselor şi evitarea conflictelor de responsabilitate; • evaluarea amplorii dezastrului, a numărului de victime, localizarea lor şi a nevoilor lor imediate; • alegerea unui loc adecvat pentru efectuarea primului triaj al răniţilor. În funcţie de amploarea distrugerilor se vor alege locuri ce vor fi destinate pentru al doilea triaj al răniţilor; • acordarea primului ajutor răniţilor (şi bineînţeles menţinerea stabilităţii funcţiilor vitale ale acestora, hemostaza, degajarea căilor respiratorii, administrarea de transfuzii şi perfuzii). În acordarea primului ajutor priorităţile stabilite prin triaj vor trebui respectate; • stabilirea legăturilor cu spitalul regional şi unităţile satelite pentru declanşarea planului de urgenţă şi primirea victimelor. În funcţie de amploarea dezastrului spitalele şi centrele de sănătate vizate vor deplasa la locul dezastrului echipe medicale mobile sau echipe de prim ajutor (2). 3.2.2 Spitalele mobile Utilizarea spitalelor mobile este justificată atunci când spitalele existente sunt afectate de dezastru sau nu pot funcţiona normal. Aceste spitale sunt mai puţin eficace decât spitalele normale. Deşi organizarea lor este complexă cheltuielile de instalare şi deplasare sunt importante şi în plus trebuie să dispună de resurse şi personal suficient medical, auxiliar şi tehnicoadministrativ, precum şi un echipament medico-chirurgical şi tehnic precum şi de o rezervă de medicamente şi materiale sanitare de urgenţă. Aprovizionarea cu apă potabilă, alimente şi alte materiale necesare vieţii atât pentru răniţi cât şi pentru personal va trebui să fie astfel rezolvată încât să nu depindă de resursele comunităţii sinistrate care sunt şi aşa reduse. Coordonarea activităţii acestor spitale trebuie încredinţată autorităţilor locale, care vor încadra activitatea acestor spitale mobile în planul general de intervenţie la dezastrul respectiv (2). 3.2.3 Echipele de căutare-salvare

53

Pentru a fi eficace unităţile de ajutor, trebuie să dispună de echipe antrenate în tehnicile de prim ajutor, care să se poată deplasa rapid la locul dezastrului. Aceste echipe sunt însărcinate cu degajarea victimelor şi acordarea primului ajutor că şi susţinerea funcţiilor vitale pentru a putea suporta transportul la spitalul cel mai apropiat. Dacă numărul de victime este important, aceste echipe vor marca locul de dispunere a răniţilor, (P.A.R.) şi vor efectua un prim triaj al răniţilor folosind etichetele de identificare a priorităţilor (roşu, galben, verde şi negru) de asemeni se va marca locul de dispunere a spitalelor mobile de prim ajutor (2). 3.2.4Triajul, identificarea şi clasificarea răniţilor Atunci când suntem confruntaţi cu un număr important de răniţi şi resursele medicale sunt limitate este necesar să recurgem la selecţia răniţilor bazată pe şansa de supravieţuire. Acest procedeu este denumit triaj şi este necesar în caz de dezastru când majoritatea spitalelor nu poate avea în permanenţă posibilităţi de aprovizionare astfel încât să poată face faţă unei situaţii excepţionale. De aceea, la locul dezastrului se va decide care dintre victime pot să aştepte, care necesită o evacuare imediată şi care victime nu au şanse de supravieţuire indiferent de măsurile de reanimare aplicate. Aceste decizii se bazează pe rezultatul care este aşteptat de la mijloacele de prim ajutor, aplicate şi nu pe gravitatea stării victimelor, cu alte cuvinte acest procedeu este complect opus celor din starea normală când este necesară acordarea ajutorului tuturor, indiferent de şanse şi prognostic. Triajul este un proces continuu efectuându-se la locul dezastrului (primul nivel) un al doilea triaj efectuându-se la ieşirea din zona sinistrului, iar un al treilea nivel de triaj practicându-se în interiorul spitalului unde se realizează transferul răniţilor între secţii (2). 3.2.5 Triajul la locul dezastrului În mod ideal, la locul dezastrului ar trebui să fie deplasat un medic care să procedeze la examinarea tuturor victimelor şi să efectueze triajul lor. El va trebui să participe la stabilirea documentelor ce vor însoţi victimele pe timpul transportului şi să se asigure de menţinerea legăturilor cu spitalele care primesc răniţii. 54

Aceste două aspecte sunt esenţiale şi pun probleme deosebite în primele ore ale dezastrului. Prima sarcină a medicului ajuns la locul dezastrului este de a determina amploarea dezastrului, eventual cu ajutorul oamenilor de la faţa locului. El va trebui să vegheze la stabilirea de legături cu serviciile de ambulanţă, cu spitalele care primesc răniţii, cu autorităţile civile, pompierii, Crucea roşie, armata şi orice altă organizaţie ce poate acorda un ajutor de urgenţă. Ulterior, medicul va trebui să identifice victimele, care necesită ajutor medical şi să le dirijeze la un centru de tratament. Tratamentul la locul dezastrului se va limita la măsurile elementare de menţinere a funcţiilor vitale. Dacă numărul de victime depăşeşte capacitatea sa de intervenţie medicul responsabil cu triajul va face apel la o unitate medicală mobilă. Dacă răniţii sunt foarte numeroşi, iar resursele sunt insuficiente se va limita la o procedură neuzuală dar indispensabilă, de a tria pe cei ce au şanse de supravieţuire dacă sunt trataţi şi să-i separe pe cei fără speranţe. Toţi decedaţii vor face obiectul unei examinări medico-legale şi se va întocmi un certificat medico-legal ulterior în scopul evitării pierderii de timp a personalului medical angajat în intervenţie (2). 3.3 Identificarea şi clasificarea În toate cazurile posibile victimele trebuie identificate în momentul triajului. Pentru aceasta se vor marca răniţii cu etichete de culori diferite în funcţie de gradul de gravitate al rănirilor şi de prioritatea de evacuare (vezi figura 4). 3.3.1 Eticheta roşie Aceasta etichetă corespunde priorităţii de evacuare celei mai înalte şi este rezervată victimelor ce necesită ajutor imediat din următoarele motive: • probleme respiratorii ce nu pot fi rezolvate pe loc; • stopul cardiac confirmat; • hemoragii grave cu pierderi de sânge de peste 1litru; • inconştienţa, obnubilarea; • perforaţii toracice, sau răniri abdominale profunde; • fracturi grave de bazin, torace, de vertebre cervicale, că şi fracturile sau luxaţiile ce jenează perceperea pulsului sub zona luxaţiilor sau fracturilor; 55

• comoţii grave; • arsuri complicate cu leziuni ale căilor respiratorii (2).

Figura nr. 4 Fişa de triaj a victimelor din dezastre 3.3.2 Eticheta galbenă Această etichetă determină a doua prioritate de evacuare. Victimele ce necesită ajutor dar a căror viaţă nu este în pericol imediat vor fi marcate cu această etichetă: • arsuri de gradul II pe mai mult de 30% din suprafaţa cutanată; • arsuri de gradul III pe 10% din suprafaţa cutanată; • arsuri de gradul III în locuri critice cum ar fi mâinile, picioarele, şi faţa, dar fără complicaţii respiratorii; • arsuri complicate de leziuni grave ale ţesuturilor moi sau cu fracturi minore; • hemoragii moderate ( de la 500 de ml la 1000 de ml ); • leziuni dorsale cu sau fără atingerea coloanei vertebrale; • victime ce prezintă leziuni cranio-cerebrale (suficient de grave pentru a cauza un hematom subdural sau stare de confuzie) ce se caracterizează prin: scurgeri de LCR pe nas sau prin urechi; creşterea rapidă a presiunii sanguine sistolice; vărsături în jet; modificări de ritm respirator;

56

bradicardie sub 60/minut; tumefacţii sau hematoame suborbitare ; anizocorie pupilară; colaps; răspuns motor nul sau scăzut(ROT); reacţii scăzute la stimulente senzoriale (stupoare profundă) (2 ). 3.3.3 Eticheta verde Această etichetă va marca răniţii ce prezintă a treia prioritate de evacuare, ale căror leziuni sunt minore şi nu necesită o îngrijire deosebită: • fracturi ale degetelor sau dinţilor; • excoriaţii, contuzii; • arsuri minore; • arsuri de gradul II de până la 15% din suprafaţa cutanată; • arsuri de gradul III pe cca. 2% din suprafaţa cutanată; • arsuri de gradul I acoperind mai puţin de 20% din suprafaţa cutanată cu excepţia mâinii, picioarelor şi a feţei (2). 3.3.4 Eticheta neagră Este rezervată decedaţilor sau celor cu leziuni fatale şi fără speranţă. Se consideră decedate victimele care nu respiră şi au pulsul oprit de cca. 20 de minute şi a căror stare nu permite aplicarea în continuare a tehnicilor de resuscitare. De asemeni va fi aplicată şi următoarelor categorii de victime fără speranţă: • arsuri de gradul II şi III acoperind mai mult de 40% din suprafaţa corporală considerate că iremediabil mortale; • arsuri de gradul II şi III acoperind mai mult de 40% din suprafaţa corporală însoţite de leziuni majore cum ar fi: • fracturi importante, • leziuni cranio-cerebrale importante • leziuni toracice; • leziuni craniene ce lasă ţesutul cerebral descoperit şi sunt însoţite de inconştienţă; • leziuni cranio-cerebrale însoţite de fracturi majore; • leziuni ale coloanei vertebrale cu absenţa sensibilităţii şi motricităţii; • leziuni grave la victimele peste 60 de ani. Întrucât marja dintre victimele marcate cu eticheta roşie şi cea neagră este foarte mică în situaţiile în care amploarea

57

dezastrului fiind mai mică forţele de intervenţie sunt suficiente vor putea fi evacuate şi victimele marcate cu eticheta neagră cu prioritate maximă iar altfel ele vor fi evacuate ultimele. Această atitudine este justificată de obţinerea unei eficacităţi maxime, întrucât este rezonabil să se acorde maximum de resurse în scopul salvării de vieţi şi distingerii decedaţilor de victimele condamnate. 3.4 Organizarea serviciilor de sănătate rurale în caz de dezastru În timpul unui dezastru ce atinge micile comunităţi rurale dispersate, nevoia de îngrijiri medicale creşte foarte mult, iar centrele de sănătate existente trebuie să facă faţă unei situaţii neobişnuite. 3.4.1 Resurse şi infrastructură În general medicii generalişti acţionează în dispensare rurale şi vizitează periodic terenul. În mod obişnuit medicii ce încadrează aceste dispensare sunt tineri cu experienţă mai redusă. Personalul infirmier calificat de regulă este concentrat în aglomerările urbane, ceea ce explică utilizarea curentă în mediul rural a unui personal mai puţin calificat. Echipa unui centru medical rural poate avea în componenţa să şi un medic stomatolog , un igienist ş.a. Echipamentul şi materialele existente sunt în genere simple, iar rezervele de medicamente dacă există sunt limitate. 3.4.2 Comunitatea În cursul dezastrelor naturale este normal că în primele faze populaţia afectată să se adreseze dispensarelor medicale existente şi care reprezintă unica resursă sanitară. Acest fapt necesită studii aprofundate şi adoptarea celor mai eficiente soluţii pentru rezolvarea tuturor situaţiilor ce se întrevăd. Este de aceea necesară formarea specifică a personalului existent că şi a populaţiei comunităţii respective, deoarece o acţiune eficace şi concertată în primele ore de după un dezastru sunt cele mai critice, întrucât apare panica şi haosul atât în populaţie cât şi la personalul sanitar, dezorientarea şi incapacitatea organizatorică fiind deosebit de negative (2). 58

Comitetul de dezastru responsabil de regiunile învecinate trebuie să-şi asume responsabilităţile necesare şi să între în acţiune cât mai rapid posibil pentru a coordona şi dirija acţiunile directe din zona afectată. Medicii din zonele afectate trebuie să pună în aplicare planul de intervenţie stabilit de dinaintea dezastrului, care trebuie să fie clar pentru întreg personalul dispensarului respectiv. În zonele cu risc mare de dezastre este necesar să existe rezerve de produse esenţiale permanent disponibile, în funcţie de dezastrul cel mai frecvent. În caz de nevoie dispensarele pot fi reamplasate în localuri suficient de mari recunoscute din vreme. În măsura posibilului se vor trata accidentaţii pe loc în scopul evitării unor evacuări la distanţe mari, la spitale care pot fi supraaglomerate. În situaţia lipsei de medici vor fi folosite toate resursele existente pentru efectuarea triajului şi a primului ajutor (2). 3.5 Organizarea centrelor spitaliceşti în caz de dezastru Toate centrele spitaliceşti, policlinicile şi dispensarele medicale trebuie să dispună de un plan de urgenţă. Conţinutul acestui plan depinde de importanţa şi rolul fiecărei unităţi sanitare în infrastructura sistemului de sănătate în timp normal. În elaborarea planului de urgenţă se va evalua perioada de preimpact, impact şi cea de reconstrucţie. serie de dezastre pot fi prevăzute cu câteva zile sau săptămâni înainte, dar acest interval este de regulă foarte scurt şi nu permite să se elaboreze un plan de urgenţă corect, care trebuie întocmit şi evaluat cu mult înaintea anunţării unui dezastru (2). 3.5.1 Principiile generale ale planificării de urgenţă a unităţilor spitaliceşti Aceste principii sunt simple vizând eficacitatea intervenţiilor medicale şi sunt următoarele: • planul de urgenţă trebuie să fie simplu de înţeles şi larg difuzat; • va trebui să fie foarte suplu în aşa fel încât să poată fi adaptat la situaţii diferite;

59

• personalul medical, auxiliar şi administrativ că şi cel al serviciilor publice (poliţie, pompieri şi apărarea civilă) trebuie să participe la elaborarea acestui plan. 3.6. Bibliografie 1.PAHO/WHO, Emergency vector control after natural disasters. Scientific publication, Washington D.C.1982 nr. 419 2.PAHO\WHO, L’Organisation des services de soins de sante en cas des desastre, Publication Scientifique nr. 443 Washington DC 1983 3.PAHO/WHO, Environmental health management after natural disasters. Scientific publication, Washington D.C.1982 nr. 430 4.PAHO\OMS, Ghid pentru evaluarea pregătirii pentru dezastre în sectorul sănătăţii, 1995 5.Antonios Pomonis, Andrew Coburn, Robin Spence, Seismic vulnerability mitigation of human casualties and guidelines for low-cost earthquake resistant housing, Stop Disasters 1993, nr.12, p.6 - 8 6.Blake P.A., Communicable diseases control. Public health consequences of natural disasters, CDC Atlanta Georgia 1989, p.7-12 7.Gregg M.B., Surveillance and epidemiology. The public health consequences of disasters, CDC Atlanta-Georgia 1989 p.3 – 4 8.Lewis C, Ph., Aghababian R.V., Disaster planning part I, Overwiew of Hospital and Emergency department Planning for Internal and External Disasters, Emergency Clinics of North America vol.14, nr. 2 may 1996, p.439-452 9.Raymond Scanlon, Introduction in “Hazardous materials”, Washington DC 1987 10.Seaman J., Leiversley S., Hogg C., Epidemiology of natural disasters New York Karger Basel 1984 11.Stephen H. Schneider, “ Cooling it “, World monitor, 1990, jully p.30 12.Thomas E Drabek and Gerard J. Hoetner, Emergency Management, Principles and practice for local governments, I.C.M.A. Washington DC 1991

60

4. MANAGEMENTUL APĂRĂRII ÎMPOTRIVA DEZASTRELOR 4.1. Introducere Această prezentare a fost alcătuită pentru a furniza o informare generală asupra activităţilor serviciilor de urgenţă, ale autorităţilor locale şi ale altor organizaţii. El nu a fost gândit să fie exhaustiv, IC încorporează cele mai bune practici şi experienţa câştigată din planificarea şi răspunsul la dezastrele din ultimii ani. Nici un singur aranjament organizaţional nu poate fi adecvat pentru fiecare participant la răspuns şi pentru orice dezastru şi nici un singur plan organizaţional nu poate rezolva orice nevoie. Cheia pentru un răspuns eficient este aplicarea principiilor de bază, bazate pe experienţă pentru rezolvarea problemelor ivite. Un dezastru este în general înţeles ca fiind o mare nenorocire sau o calamitate. În contextul actual definiţia utilă de lucru a unui dezastru sau a oricărui eveniment (care se produce cu sau fără avertizare) care cauzează sau creează pericolul de a apare decese sau răniri, distrugeri de bunuri materiale sau ale mediului înconjurător sau distrugeri ale comunităţii este aceea că extinderea efectelor acestui eveniment nu pot fi contracarate de către serviciile de urgenţă şi autorităţile locale cu forţele ce activează în mod obişnuit. În cadrul serviciilor de urgenţă termenul de “incident major” este folosit mai curând decât cel de dezastru, întrucât există o serie de evenimente specifice care determină iniţierea unui răspuns în cadrul Planului pentru Incidente Majore al serviciului. Definiţiile agreate ale incidentelor majore sunt prezentate în anexa A. De oarece cauzele unor dezastre pot fi bruşte şi imprevizibile, unele activităţi industriale care comportă o serie de riscuri cunoscute sunt prevăzute legal ca determinând cerinţa de a se planifica un răspuns la un accident. Acestea includ pericolele cunoscute ale unităţilor fixe nucleare sau chimice a căror cel mai probabil accident şi consecinţe pot fi prevăzute în general. De aceea este posibilă întocmirea unor planuri detaliate pentru desfăşurarea celor mai adecvate acţiuni. Existenţa acestor planuri reduce posibilitatea apariţiei deciziilor luate sub presiunea crizei. Dezastrele au o varietate de efecte asupra societăţii şi a mediului înconjurător. De aceea ele cer un răspuns combinat şi 61

coordonat legând experienţa şi resursele serviciilor de urgenţă şi ale autorităţilor locale de a celorlalte organizaţii. Nu există nici o singură instituţie din ţara noastră care să aibă toate cunoştinţele, deprinderile şi resursele care pot fi necesare. Responsabilitatea primară a răspunsului la dezastru trebuie să rămână la nivel local unde se găsesc resursele şi experienţa. Cu toate acestea experienţa şi consilierea specialiştilor de la nivel central şi din serviciile de urgenţă învecinate sau a altor agenţii poate fi solicitată în sprijinul răspunsului de la nivel local. 4.2. Răspunsul combinat 4.2.1. Aranjamentele Integrate pentru managementul urgenţei Scopul subliniat al integrării aranjamentelor pentru managementul de urgenţă, este acela de a se întocmi planuri flexibile care vor crea capacitatea oricărei organizaţii de a face faţă efectiv unei urgenţe majore sau minore, fie prevăzute fie neprevăzute. Integrarea aranjamentelor de management a urgenţelor îmbrăţişează un număr de concepte, dintre care unele deosebit de importante. Acestea sunt: (a) În primul rând, ceea ce este principal în întocmirea oricărui plan este aceea că este răspunsul la incident şi nu cauza incidentului. Aranjamentele de planificare pentru un anume grad de urgenţă, fie cauzat de un accident natural sau tehnologic sau de un act deliberat de terorism, trebuie să fie integrate. Planul va trebui să fie flexibil şi va trebui să fie eficient într-o zi de sărbătoare estivală de la sfârşitul săptămânii, sau în condiţiile unei ierni adânci, la orice loc s-ar produce accidentul, Această planificare necesită să fie testată prin rularea unor scenarii specifice. (b) În al doilea rând, aranjamentele pentru managementul de urgenţă trebuie să fie integrate într-o structură organizaţional de lucru zilnică. Planurile de trebuie să fie bazate pe aranjamente de rutină şi este esenţial pentru acei care vor fi solicitaţi să răspundă la orice urgenţă să fie implicaţi în procesul de planificare şi a exerciţiilor consecutive. (c) În al treilea rând, activităţile diferitelor departamente din cadrul organizaţiei trebuie să fie integrate. Răspunsul general la o criză va avea invariabil nevoia de inputul de la un număr de departamente diferite. 62

Planificarea efectivă trebuie să integreze aceste contribuţii şi să stabilească protocoale în scopul obţinerii unui răspuns eficient şi perfect încadrat în timp la un accident. Să nu fi atent la contribuţia care este necesară din partea altor sectoare ale organizaţiei reprezintă o eroare majoră şi o premiză pentru un răspuns greşit. (d) În al patrulea rând există o nevoie vitală pentru coordonarea aranjamentelor cu alte autorităţi şi organizaţii. Dezastrele majore vor depăşi aproape întotdeauna graniţele şi ele într-adevăr se pot răspândi. Dacă răspunsul nu este cu adevărat efectiv în îndeplinirea nevoilor fiecărui om prins în dezastru, atunci toţi conducătorii industriei, comerţului şi ai comunităţii vor trebui să fie atenţi la rolul pe care organizaţia lor trebuie să-l joace atunci când este solicitată să ia parte la răspunsul la dezastre şi cum se pot integra în organizarea de răspuns. Etapele principale ale procesului de planificare pentru întocmirea unui plan de urgenţă sunt în mod obişnuit următoarele: Evaluarea O evaluare care trebuie să fie agreată de către toţi managerii, trebuie să fie făcută asupra hazardurilor care pot afecta o organizaţie sau o comunitate. Prevenirea Măsurile adoptate în urma evaluării, care caută să prevină urgenţele ce s-ar produce sau să reducă severitatea lor. Pregătirea Pregătirea planurilor pentru a răspunde la hazardurile cunoscute sau la cele necunoscute . Ea include de exemplu, aranjamentele pentru alarmarea şi chemarea personalului cheie şi pregătirea registrelor de resurse. Există o nevoie de a fi o proprietate clară a planurilor, iar eficacitatea lor este necesar să fie testată în exerciţiile normale iar experienţa câştigată să fie încorporată în planuri. Răspunsul 63

Răspunsul iniţial la un incident este în mod normal asigurat de către agenţiile de urgenţă desemnate prin plan, dacă este necesar şi de către autorităţile locale şi posibil de voluntari. Refacerea Această fază va cuprinde acele activităţi care sunt necesare pentru a asigura o reîntoarcere rapidă la starea de normalitate atât pentru comunitate cât şi pentru aceia care au fost implicaţi în răspunsul la incident. Nu există un singur model de răspuns la dezastre, răspunsul are nevoie să fie variat în funcţie de natura şi efectele dezastrului. Fără îndoială orice răspuns va fi o operaţie combinată şi coordonată, iar o serie de elemente vor fi comune în răspunsurile la o varietate de forme de dezastre. Unele dintre aceste elemente comune sunt: (a) Miezul răspunsului iniţial va fi în mod normal asigurat de către serviciile de urgenţă şi dacă este necesar de către autorităţile locale adecvate, sprijinit de public şi agenţiile private ca şi de organizaţii voluntare. În cadrul autorităţii locale se va constitui o echipă de management de urgenţă, sau o altă formă echivalentă, dacă obiectivele de bază ale operaţiunii de răspuns combinate şi coordonate vor fi similare în fiecare ocazie. (b) Aceiaşi structură de bază a managementului va fi aplicabilă în orice răspuns la orice incident. Aceasta este baza fundamentală pe care este agreată executarea întregei planificări de urgenţă pe plan naţional. (c) Înregistrările corecte vor fi necesare pentru bilanţuri, anchete formale şi corecte precum şi diseminarea informaţiilor asupra lecţiilor învăţate. Agenţiile care asigură răspunsul Serviciile de urgenţă sunt acelea cum ar fi poliţia, pompierii, protecţia civilă şi serviciile de ambulanţă. Cei care contribuie la aceste servicii, îşi vor menţine o astfel de stare de pregătire încât să poată asigura un răspuns local iniţial rapid şi să alerteze autorităţile locale şi alte servicii cât de rapid posibil. Toate organizaţiile care trebuie să răspundă rapid la un dezastru vor avea aranjamente care să permită o alarmare

64

rapidă. Aceste aranjamente trebuie să prevadă clar şi să fie aduse la cunoştinţa tuturor celor ce pot fi implicaţi în răspuns. Documentele de planificare ale serviciului respectiv de urgenţă trebuie să fie întocmite de personalul propriu, de autorităţile locale, de departamentele guvernamentale cum ar fi Ministerul Apărării, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Ministerul Agriculturii şi alte instituţii, utilităţi, organizaţii voluntare sau comunităţile de credincioşi. Fiecare serviciu sau agenţie care lucrează la faţa locului unui dezastru are rolul ei propriu şi atribuţiile ei după cum urmează: Poliţia Atunci când este posibil poliţia stabileşte cordoane de pază pentru a facilita munca altor servicii de urgenţă pentru salvarea vieţii, protecţia publicului şi îngrijirea supravieţuitorilor. Ea va supraveghea orice investigaţie criminalistică. De asemeni va facilita orice anchetă desfăşurată de către autorităţile responsabile de investigarea accidentului, cum ar fi Autorităţile de Sănătate Publică, Căile Ferate, sau Instituţia de investigaţii pentru accidentele Aero sau navale. Poliţia organizează procesul de informare despre victimele dezastrului şi are responsabilitatea de a identifica şi a aranja ridicarea cadavrelor. În această activitate poliţia acţionează din însărcinarea Procurorului care are responsabilitatea pentru investigarea cauzelor şi împrejurărilor în care se produc decesele în dezastru. Pompierii Principala îndatorire a pompierilor este de a salva oamenii încarceraţi într-un incendiu, coliziune sau în dărâmături. Ei vor preveni escaladările ulterioare ale dezastrului prin stingerea incendiilor sau prin luarea măsurilor de protecţie necesare. Ei vor combate efectele eliberărilor de substanţe chimice periculoase sau a altor contaminanţi în scopul de a asigura securitatea locului dezastrului. Ei vor sprijini serviciul de ambulanţă cu managementul victimelor şi poliţia cu îndepărtarea cadavrelor. De altfel în eventualitatea oricărei situaţii care este sau poate fi suspectată ca un rezultat al unui incident terorist, toate 65

activităţile din cadrul cordoanelor sunt sub controlul direct al poliţiei. Serviciul Naţional de Sănătate Autorităţile de Sănătate Autorităţile de sănătate centrale vor stabili contacte cu autorităţile locale de sănătate, pentru a asigura un răspuns efectiv al sectorului de sănătate în caz de dezastru. Ele au responsabilitatea generală pentru sănătatea publică în cadrul ariei lor geografice şi de aceea este necesar să aibă aranjamente în vigoare pentru controlul bolilor transmisibile şi netransmisibile precum şi a riscurilor de mediu. Spitalele Spitalele cu Unităţile de primire a urgenţelor (identificate de autorităţile lor de sănătate publică drept spitale potenţiale de primire a victimelor) răspund la solicitările din partea serviciilor de ambulanţă de a accepta victimele pentru tratament medical şi să asigure un personal pregătit adecvat pentru a putea îndeplini funcţia de Ofiţer Medical al Incidentului şi pentru Echipele Medicale Mobile. Serviciul de ambulanţă Serviciul de ambulanţă are responsabilitatea de a coordona răspunsul Sistemului Naţional de Sănătate la faţa locului şi de a determina spitalul (lele) către care vor fi îndreptate victimele în funcţie de tipul de răniri. De aceea este necesar ca serviciul de ambulanţă să caute să asigure prezenţa unui Ofiţer Medical al Incidentului (OMI). Serviciul de ambulanţă, în coordonare cu OMI şi echipele medicale mobile, vor căuta să salveze viaţa şi membrele victimelor prin tratamentul de urgenţă efectiv aplicat la faţa locului, să determine prioritatea de degajare a victimelor încarcerate în colaborare cu pompierii şi să transporte răniţii în ordinea priorităţii către spitalele de primire. Procurorul

66

Rolul procurorului este definit de statutul lui. Procurorul trebuie să stabilească cine şi cum a decedat, apoi când şi unde moartea este în relaţie cu cadavrele găsite o în aria lui de responsabilitate şi dacă decesul este nenatural sau violent sau subit de cauză necunoscută. Această atribuţie este îndeplinită indiferent de faptul dacă cauza decesului s-a produs sau nu în districtul său de autoritate şi dacă în mod obişnuit se desfăşoară o anchetă formală. Autoritatea şi atribuţiunile procurorilor nu vor varia în funcţie de numărul deceselor sau a circumstanţelor de producere a acestor decese. Doar procurorul poate autoriza înhumarea şi încredinţarea cadavrului către rude. Poliţia acţionează ca reprezentanţi ai procuraturii când au de a face cu decesele rezultate dintr-un accident. Autorităţile locale În perioada imediat următoare unui dezastru, principala preocupare a autorităţilor locale este de a asigura sprijinul pentru serviciile de urgenţă, să continue sprijinul şi îngrijirea lor pentru comunităţile locale, pentru folosirea resurselor în vederea reducerii efectelor negative ale urgenţei şi pentru coordonarea răspunsului altor organizaţii decât serviciile de urgenţă. Cu cât trece timpul, iar interesul se deplasează către refacere, autorităţile locale vor căpăta un rol conducător pentru a facilita reabilitarea comunităţilor şi restaurarea mediului înconjurător. Chiar în situaţia unui dezastru de mică amploare este posibil ca resursele autorităţilor locale să fie depăşite în aria în care se produce. Împotriva acestei posibilităţi, planurile necesită a fi întocmite în circumstanţe adecvate, iar aranjamentele de declanşare a procedurilor de intervenţie în vederea sprijinului mutual din partea autorităţilor vecine, acordarea de sprijin transfrontalier dacă este necesar, să fie puse în aplicare. Aranjamentele pot varia de la înţelegerile simple de oferirea asistenţei disponibile în eventualitatea unui incident şi până la aranjamentele mult mai formale pentru folosirea resurselor care pot include autovehicule, echipamente şi oameni. (Aranjamentele de plată vor trebui să fie incluse în orice înţelegere). Asistenţa financiară de urgenţă poate fi disponibilă pentru autorităţile locale afectate, în baza legislaţiei în vigoare. 67

Voluntarii Voluntarii de bună credinţă pot contribui la o gamă largă de activităţi fie ca membrii ai unei organizaţii de voluntari, fie ca indivizi. Ei întotdeauna vor acţiona sub controlul autorităţilor statutare. Armata Asistenţa din partea armatei poate fi solicitată de către autorităţile civile. Aceasta a constituit o parte importantă a răspunsului în cazul multor dezastre din trecut. Autorităţile Centrale Autorităţile centrale au un rol în asigurarea consilierii sau a sprijinirii răspunsului autorităţilor locale şi să informeze Parlamentul asupra evoluţiei situaţiei. Agenţia de Mediu Responsabilităţile cheie ale agenţiei sunt de a menţine şi opera apărarea împotriva poluării mediului înconjurător. Aceste responsabilităţi acoperă în mod direct acţiunile de remediere şi de prevenire a efectelor incidentelor, de a asigura consilierea de către specialişti şi de a alarma pe cei care pot fi afectaţi, de a monitoriza efectele unui incident şi de a investiga cauzele acestuia. Agenţia va colecta datele pentru viitoarele întăriri sau refaceri. Aceasta joacă un rol important în răspunsul Guvernului la accidentele nucleare de peste graniţă. Organizaţiile industriale şi comerciale Organizaţiile industriale şi comerciale incluzând utilităţile, pot juca un rol direct în răspunsul la dezastre dacă personalul lor, operaţiunile sau serviciile au fost implicate. Acestea pot asigura sprijin cum ar fi de exemplu furnizarea de echipament, servicii sau cunoştinţe de specialitate. Organizatorii intervenţiei în cazul unor evenimente de mare amploare în exterior sau în interior cum ar fi competiţiile

68

sportive festivalurile folk, pop sau concerte clasice vor avea de asemenea un rol în răspunsul la dezastre. Obiectivele răspunsului combinat Indiferent de responsabilităţile particulare ale organizaţiilor şi agenţiilor care pot avea implicări în răspunsul la dezastre ele pot funcţiona prin îndeplinirea următoarelor obiective comune: (a) de a salva vieţi; (b) de a preveni escaladarea unui dezastru; (c) de a reduce suferinţele; (d) de a salvgarda mediul înconjurător; (e) de a proteja proprietatea; (f) de a facilita investigaţiile criminale, judiciare, publice, tehnice şi altele; (g) de a continua să menţină serviciile normale la un nivel adecvat; (h) de a informa publicul; (i) de a promova autoajutorul şi refacerea; (j) de a restaura normalitatea cât mai curând posibil; (k) de a evalua răspunsul şi lecţiile care trebuie învăţate. Răspunsul la Dezastrele localizate La noi în ţară există o amplă experienţă a răspunsului la dezastrele care afectează o arie geografică relativ mică. Locul afectat de dezastru este posibil să fie confuz. Pentru a aduce o oarecare ordine în această confuzie este important ca serviciul de urgenţă să stabilească un control asupra ariei din imediata apropiere a dezastrului şi să stabilească aranjamentele pentru coordonarea contribuţiilor la răspuns. Experienţa a arătat că un răspuns eficient depinde de o bună comunicare şi de înţelegerea reciprocă. Este în general acceptat că primul membru al serviciului de urgenţă care ajunge în zona de dezastru nu trebuie să fie implicat imediat în acţiuni de salvare IC trebuie să facă o rapidă evaluare a dezastrului şi să raporteze aceasta la punctul de comandă al intervenţiei. O dată ce s-au furnizat astfel de informaţii despre natura dezastrului şi a locului acestuia se va face o estimare a numărului populaţiei implicate incluzând decedaţii şi victimele rănite; principalele tipuri de răniri; pericolele actuale şi potenţiale; căile de acces la locul 69

dezastrului şi punctele probabile de rendezvous şi care servicii de urgenţă sunt prezente sau necesare. Punctul de comandă care primeşte mesajele iniţiale poate în mod normal în concordanţă cu planurile stabilite să alarmeze şi alte puncte de comandă ale altor servicii de urgenţă. Acestea la rândul lor pot alerta autorităţile locale şi (dacă este nevoie ) unităţile comerciale industriale sau altele . La locul dezastrului este deosebit de important ca serviciile de urgenţă să stabilească aranjamentele de control şi coordonare din faza cea mai precoce. Fiecare serviciu are nevoie să-şi stabilească propriile sale aranjamente de control dar legătura continuă dintre servicii în cadrul fazei de răspuns este esenţială. Principiul de bază este acela că protecţia civilă în mod normal asigură managementul general al coordonării. Această abordare asigură că resursele sunt folosite în cel mai eficient mod şi evită situaţiile în care de exemplu resursele pot fi solicitate simultan de diferite agenţii. Aceasta este în particular situaţia în care dezastrele se produc în apropierea sau peste graniţe. În timpul fazei de refacere, când serviciile de urgenţă pot avea o implicare redusă sau de loc, coordonarea la nivel strategic poate fi întreprinsă de autorităţile locale. Managementul răspunsului la dezastre se desfăşoară în mod normal la unul sau cel mult trei niveluri. Aceste niveluri sunt: Nivelul Operaţional (la faţa locului) Este nivelul la care se acţionează la locul accidentului. Nivelul Tactic (judeţean) Este nivelul pentru accidentele mai serioase la care comandanţii nivelului tactic stabilesc priorităţile în alocarea resurselor şi la care planificarea şi coordonarea tuturor resurselor implicate se petrece. Comanda tactică se exercită de la Punctul de Comandă al incidentului din imediata vecinătate a locului dezastrului. Nivelul Strategic (naţional) Este nivelul managementului, nu întotdeauna necesar şi care stabileşte cadrul strategic în care vor lucra comandanţii 70

nivelului tactic. Nivelul strategic al managementului este în mod normal localizat în afara locului dezastrului la Comandamentul Protecţiei Civile. Acest nivel al managementului de urgenţă poate fi adaptat pentru folosire de către oricare organizaţie asociată cu răspunsul la dezastru iar adoptarea acestei metodologii poate ajuta comunicaţiile şi să se evite confuzia inter-agenţii. Aranjamentele care sunt de făcut în mod normal la locul dezastrului vor include: (a) Atribuirea controlului funcţiilor specifice uneia dintre serviciile de urgenţă sau altei agenţii ţinând cont de circumstanţele dezastrului, experienţa profesională din serviciul de urgenţă sau altă agenţie şi orice alte obligaţii statutare. Întreprinderile de utilităţi gaz- apă şi electricitate- pot fi solicitate foarte precoce să redea securitatea muncii în aria de dezastru. (b) Stabilirea cordonului interior pentru a securiza locul imediat al accidentului şi să asigure o măsură de protecţie a personalului ce lucrează în aria de dezastru. Toţi acei care pătrund prin cordonul interior trebuiesc raportaţi la Punctul de control cum ar fi la Punctul de control al accesului la locul dezastrului sau la Punctul de control al accesului pompierilor. Aceasta asigură că acei care pot fi verificaţi nu vor contribui la escaladarea incidentului şi să prezinte ocazia de a fi instruiţi asupra semnalelor de evacuare sau asupra oricăror probleme de care aceştia trebuie să fie avertizaţi. Persoanele care părăsesc zona trebuie să fie înregistrate la plecare. (c) Localizarea punctului de adunare pentru supravieţuitori înainte ca ei să fie duşi către un punct de primire, localizarea punctului de triaj evacuare a victimelor, punctului de ambarcare a ambulanţelor pentru acei care trebuiesc evacuaţi la spital şi locul posibil de aterizare a elicopterelor. (d) Localizarea punctului sau punctelor de rendezvous pentru personalul serviciilor de urgenţă şi a altor servicii care pot fi la oarecare distanţă faţă de locul accidentului în eventualitatea unui accident cu bombe sau materiale periculoase. (e) Localizarea rutelor de trafic intern pentru serviciile de urgenţă şi alte vehicule (incluzând sensurile unice acolo unde sunt necesare) şi localizarea ariilor de aşteptare. (f) Localizarea ariei de depozitare a cadavrelor. 71

(g)

Localizarea punctului de legătură cu mas media.

Nevoia posibilă de evacuare poate la fel să fie luată în considerare din stadiile foarte precoce ale intervenţiei. Atunci când răspunsul poate să se prelungească sau să devină foarte complex, fiecare serviciu poate să-şi stabilească aranjamentele sale proprii de management folosind o clădire convenabilă sau vehicule special destinate cu mijloace convenabile de transmisiuni. Aceste vehicule vor fi în mod normal parcate unul lângă altul la limita constrângerilor datorate interferenţelor radio şi în vecinătatea locului dezastrului. Figura nr. 9 (de la pagina 96) arată un plan schematic al aranjamentului la şi aproape de locul accidentului împreună cu activităţile de sprijin. Pentru cele mai multe dezastre majore există beneficii semnificative pentru un ofiţer care poate reprezenta interesele autorităţilor locale relevante de a fi la faţa locului în Punctul de comandă al incidentului. Aranjamentele trebuie de altfel să fie în funcţiune şi pentru chemarea ofiţerilor de legătură de la alte organizaţii care pot fi necesare să contribuie la răspunsul de dezastru, de exemplu Garda de coastă, Agenţia de mediu, autorităţile de sănătate publică, companiile de gaz, electricitate telefon sau apă sau concernele industriale sau comerciale, sau specialiştii de mediu. Mai poate fi adecvat pentru serviciile de urgenţă sau alţi reprezentanţi să fie prezenţi la centrul de urgenţă al autorităţilor locale, care asigură managementul şi coordonarea tuturor activităţilor autorităţilor locale. Ofiţerii de legătură de la faţa locului trebuie să fie clar identificaţi şi să aibă propriile lor mijloace de comunicare astfel încât să fie în permanenţă în contact cu agenţiile proprii pentru a putea asigura ca sprijinul necesar să fie furnizat rapid la nevoie. Acolo unde serviciile autorităţilor locale pot fi solicitate să răspundă rapid trebuie să fie deplasate cât mai aproape de locul accidentului unde să fie pregătite să intre imediat în acţiune la solicitarea serviciilor de urgenţă. Dacă dezastrul se produce în perimetrul unei construcţii industriale sau a altei societăţi comerciale, sau a unui aeroport sau port este important ca să aibă un Ofiţer Comandant al Incidentului la locul dezastrului din partea agenţiei afectate care să conducă activităţile din Punctul de Comandă al Incidentului pentru a crea un acces facil în 72

cadrul întreprinderii afectate şi să acţioneze ca legătură cu conducerea întreprinderii şi structura de management de urgenţă. Trei alte elemente pot să necesite să fie luate în considerare cât mai rapid posibil când situaţia o permite. Primul, dacă este necesar, un cordon exterior care poate fi stabilit în jurul locului accidentului pentru a controla accesul către întregul loc al dezastrului. Al doilea, pot fi necesare restricţii de zbor de urgenţă. Praful şi zgomotul elicopterelor pot stânjeni operaţiile de salvare şi stingerea incendiilor, să producă pericole pentru pompieri şi salvatori, să afecteze proprietăţile şi să distrugă probele. Mai mult prezenţa aeronavelor neautorizate pune pericolul coliziunilor pe un plan apropiat în faţa elicopterelor poliţiei şi a celor de salvare care operează în zonă. Poate deveni necesar controlul zborurilor în apropierea locului dezastrului şi respectarea instrucţiunilor autorităţii aeronautice civile. Legătura cu Autoritatea Aeronautică Civilă va fi efectuată în mod normal prin intermediul poliţiei, care va destina un ofiţer superior ca Ofiţer de Control al Urgenţei prin intermediul căruia trebuie făcute toate cererile de modificare a restricţiilor de zbor. Final vor fi aplicate toate restricţiile în comunicaţiile telefonice. Comunicaţiile Comunicaţiile bune sunt baza unui răspuns efectiv. Planurile trebuie să stabilească o serie de aranjamente pentru a suplimenta comunicaţiile curente. Romtelecom este capabil să răspundă rapid pentru a îndeplini cererile serviciilor de urgenţă şi ale autorităţilor locale atât timp cât aceste cereri au fost discutate în prealabil. El poate furniza o gamă largă de facilităţi, de la circuite telefonice simple şi de fax până la conferinţe audio şi video, circuite private şi altele. Alţi operatori licenţiaţi de telefonie mobilă pot de asemenea să fie capabili să furnizeze sprijin. Aranjamentele pentru acestea vor trebui să fie întocmite din vreme. Reţeaua de Transmisiuni Speciale este o reţea de comunicaţii robustă care leagă direct un număr de departamente guvernamentale centrale, poliţia pompierii şi autorităţile locale. Se pot face aranjamente ca această reţea 73

să lege şi alte autorităţi prin intermediul reţelei de telefonie publice. Comunitatea de Afaceri Multe afaceri pot cădea ca un rezultat al unui dezastru produs de o serie de cauze cum ar fi : furtuni, inundaţii, incendii, atentate teroriste cu bombă, contaminări sau tulburări civile. Experienţa arată că aceste afaceri care au luat în considerare dezastrele potenţiale care pot aduce daune lor au pregătite planuri de răspuns, care de multe ori nu sunt mai lungi de câteva pagini, au o mai mare şansă de a supravieţui decât acele nepregătite. Aranjamentele de management la nivel central Dezastrele pot determina cereri considerabile de resurse din partea organizaţiilor solicitate să răspundă, cu o afectare consecutivă a activităţilor obişnuit de zi cu zi. Ele pot avea implicaţii pe termen lung asupra populaţiei şi a mediului înconjurător. Astfel de situaţii necesită atenţia managementului de nivel superior şi a autorităţilor locale de către membrii aleşi ai acestora. Problemele ce se ridică vor afecta fără îndoială responsabilităţile sau activităţile a mai mult de o singură organizaţie şi experienţa a arătat că astfel de probleme pot fi mai uşor stăpânite dacă se instituie un Grup Strategic de coordonare. Scopul acestei abordări coordonate la nivelul superior este esenţial pentru a lua decizii strategice în legătură cu răspunsul la dezastru. Fiecare organizaţie respectă obligaţiile sale proprii, dar discuţiile de la acest nivel asigură că legăturile dintre decizii sunt identificate şi respectate. Problemele tipice care pot trebui să fie luate în considerare include adecvarea resurselor existente pentru a face faţă dezastrului şi sprijinul pentru acei care lucrează la faţa locului, pentru îngrijirile necesare acelor care lucrează nemijlocit sau sunt afectaţi de dezastru incluzând rudele şi prietenii acelor care au fost ucişi, răniţi sau traumatizaţi; implicaţiile pe termen lung pentru comunitate sau mediul înconjurător; relaţiile cu mas media, vizitele VIP-urilor şi contactele cu autorităţile centrale. 74

Răspunsul la dezastrele extinse Există o experienţă suficientă pentru a sublinia unele caracteristici ale răspunsului la dezastrele extinse. Într-o ţară în general dens populată, unde dezastrele extinse pot afecta un mare număr de oameni, auto-ajutorul va fi primul răspuns. Dezastrul va depăşi resursele locale, va distruge telecomunicaţiile şi va bloca căile de acces pe care populaţia încearcă să scape din aria de dezastru. De aceea răspunsul iniţial oficial la un dezastru extins va începe în acelaşi mod ca pentru orice incident aşa cum s-a prezentat în paragrafele precedente. Grupurile strategice de coordonare, care se adună în mod normal la comandamentele Protecţiei Civile vor fi constituite cât mai precoce pentru a face faţă extinderii dezastrului şi pentru a stabili priorităţile răspunsului. În situaţia în care dezastrul depăşeşte ariile jurisdicţiei autorităţilor locale vor fi constituite mai multe grupuri de coordonare strategică şi se va menţine o legătură strânsă între aceste grupuri dintre care unul va lua conducerea în înţelegere cu celelalte. Resursele vor fi depăşite de către acest dezastru extins. Grupul strategic de coordonare, în dorinţa de a evita deciziile tactice poate avea nevoie să solicite resurse pe care le pot furniza industria şi forţele armate. Astfel de resurse pot fi mobilizate mai rapid dacă există planuri întocmite din timp care să stabilească disponibilitatea acestora şi mijloacele de a le obţine. Deşi nu există un model unic pentru a face faţă problemelor complexe pe care le pun dezastrele extinse, principiile de bază subliniate în acest ghid nu se schimbă. Asistenţa Militară Documentele Ministerului Apărării Naţionale stabilesc condiţiile în care este furnizat ajutorul incluzând aspectele financiare. Responsabilitatea atât operaţională cât şi financiară, pentru urgenţelor civile cade în sarcina autorităţilor civile şi este desfăşurată sub conducerea acestora.

75

Personalul militar şi materialele nu sunt destinate sau puse în aşteptare pentru a rezolva oricare urgenţă civilă sau alte însărcinări. În mod consecutiv autorităţile civile pot întocmi planuri pentru aceste situaţii în cooperare cu Comandamentele militare şi unităţile militare, iar astfel de planuri nu garantează că răspunsul militar va fi în mod necesar disponibil. Depinzând de circumstanţe asistenţa în astfel de urgenţe poate fi acordată de o singură unitate militară foarte rapid din resurse locale. Pentru alte incidente cel mai apropiat comandament va fi capabil să dea dispoziţii şi va trebui să fie contactat. Personalul militar va lucra în unităţi organizate sub comandă militară. Prezentăm mai jos unele căi în care militarii pot asigura ajutorul : Obţinerea de informaţii Elicopterele şi unităţile mici de recunoaştere pot asigura o unitate centrală de control care poate furniza un tablou general corect al dezastrului în aşa fel încât să se poată da cea mai bună utilizare resurselor. Medical Serviciile medicale militare pot ajuta medicii locali şi serviciile locale de sănătate publică prin asigurarea unui număr suplimentar de medici şi dacă este necesar un spital de campanie şi unităţi de igienă de campanie. Căutarea şi Salvarea (SAR) Există reguli separate pentru căutare şi salvare. Geniu Unităţile militare pot furniza echipamente de montare a podurilor de campanie sau feri-boturi sau ambarcaţiuni pentru traversarea canalelor, utilaje terasiere grele, echipamente specializate pentru asigurarea de urgenţă a apei sau pentru pompare în caz de inundaţii sau pot furniza echipe de scafandri. Cercetare 76

Unităţile militare pot furniza mână de lucru pentru activităţile intensive, cum ar fi căutarea decedaţilor, sau a răniţilor în urma unui accident aerian major sau prin asistenţa în situaţia prevenirii inundaţiilor. Ca o regulă generală Ministerul Apărării cere să fie protejat împotriva reclamaţiilor apărute ca urmare a activităţii non militare. Organizaţiile civile pot fi solicitate să onoreze toate sau o parte din cheltuielile efectuate de răspunsul militar. Acesta sunt în general reprezentate de: Cheltuieli parţiale cum ar fi cele care nu au fost efectuate dacă asistenţa nu s-a acordat (cum ar fi transporturile de personal şi subzistenţa acestuia şi cheltuielile , cu materialele pierdute distruse sau consumate); Cheltuieli integrale care sunt directe sau indirecte pentru furnizarea serviciilor (cheltuielile parţiale plus cheltuielile de personal, cheltuielile de achiziţionare a echipamentelor şi a altora) fondurile pentru răspunsul la urgenţele civile trebuiesc acoperite de autorităţile civile şi se desfăşoară sub conducerea lor. Personalul militar şi materialele nu sunt special destinate sau puse în standby pentru a îndeplini în orice urgenţă civilă sau alte sarcini. În mod consecvent autorităţile civile pot întocmi planuri de cooperare împreună cu Comandamentele Militare şi unităţile acestora, iar aceste planuri nu garantează că răspunsul militar va fi în mod automat disponibil. Incidentele Teroriste Răspunsul la incidentele teroriste va fi similar cu acela pentru oricare alt incident. Cu toate acestea pentru incidentele cu bombă va fi o perioadă de alarmă când cordonul poliţiei va fi instalat şi populaţia evacuată la cel puţin 600 de metri de locul periculos. Etapele răspunsului la un atentat cu bombă sunt în mod obişnuit următoarele: (a) Confirmarea că există un dispozitiv exploziv; (b) Instalarea cordonului şi evacuarea; (c) Punerea în siguranţă a dispozitivului exploziv; (d) Culegerea probelor; (e) Refacerea şi reocuparea. Capitolul 4 prezintă problemele legate de planurile de evacuare şi procedurile lor. 77

Bilanţuri, Anchete şi Lecţiile învăţate În scopul facilitării bilanţului operaţional şi de a asigura probele pentru anchete (judiciare, publice, tehnice, prin chestionare sau alte forme), este esenţial ca să fie întocmite înregistrări complete la toate evenimentele deciziile şi acţiunile întreprinse. Fiecare organizaţie trebuie să-şi întocmească propriile înregistrări. Este foarte important ca oricine este numit să supravegheze întocmirea păstrarea şi depozitarea acestor înregistrări şi dosare să vegheze ca acestea să fie existente înainte de dezastru ca şi acele întocmite în timpul răspunsului. O bună înregistrare şi păstrarea datelor serveşte la scopurile ulterioare nu numai la anchete, dar şi la generalizarea experienţei fie că va fi o anchetă sau nu. Aceasta permite ca experienţa dobândită în timpul activităţilor de răspuns să fie identificată şi să fie disponibilă în beneficiul acelora care ar putea fi solicitaţi să răspundă la dezastre în viitor. În plus conducătorii organizaţiilor care au răspuns la dezastre vor să se asigure că există o trecere în revistă adecvată a oricărei lecţii rezultate din bilanţul activităţilor. Urmărirea adecvată va depinde de circumstanţe şi poate include revizia planurilor şi a procedurilor întărirea legăturilor cu alte agenţii, executarea de exerciţii pentru a testa abordările alternative şi altele.

78

4.2.2 Comanda, controlul şi coordonarea Introducere În scopul obţinerii unui răspuns la un incident major combinat şi coordonat capacităţile serviciilor de urgenţă trebuie să fie strâns legate cu autorităţile locale şi cu alte agenţii. O structură naţională care a fost agreată şi adoptată asigură că toate părţile implicate îşi înţeleg rolul în răspunsul combinat şi cum diferitele niveluri de aranjamente de management sunt interrelate (vezi figura 4). Reţeaua de management care a fost stabilită aplică acelaşi principiu indiferent de cauza sau natura incidentului, dar rămâne flexibilă în circumstanţele individuale. Această reţea: (a) Permite fiecărei agenţii să-şi detalieze planurile proprii cu interfeţe pentru planurile altora. (b) Asigură că toate părţile implicate îşi înţeleg rolul lor în răspunsul combinat. (c) Explică cum sunt interrelate aranjamentele de la diferitele niveluri de management. (d) Reţin flexibilitatea ca o opţiune se urmat în circumstanţele locale. Managementul răspunsului poate fi divizat în trei niveluri: Operaţional, Tactic şi Strategic. Necesitatea de a implementa unul sau mai multe dintre aceste niveluri este foarte dependentă de natura incidentului, dar în mod normal incidentele vor fi tratate la nivel Operaţional, doar trecând prin nivelul Tactic şi în final prin cel Strategic dacă se dovedeşte necesar. În planificarea proprie, fiecare agenţie va necesita recunoaşterea celor trei niveluri de management, Operaţional, Tactic şi Strategic şi atribuţiile ce trebuiesc îndeplinite. Aceasta va permite integrarea procesului de management dincolo de graniţele dintre agenţii. Nu se intenţionează ca nivelurile de management să predetermine în mod necesar rangul sau puterea celui care îndeplineşte aceste atribuţii. Dacă una dintre agenţii activează planurile sale pentru accidente majore poate deveni necesar ca şi alţii să înceapă activarea planurilor lor în scopul facilitării legăturilor.

79

Este caracteristic pentru lanţul de comandă şi control că el tinde să fie creat de jos în sus. La început orice accident pentru care nu există alarmă nivelul Operaţional va fi activat primul, cu celelalte niveluri venind ulterior consecutiv escaladării dezastrului sau agravării situaţiei.

Figura nr. 4: Exemplu de organizare a intervenţiei în caz de dezastre 80

Nivelul Operaţional La ajungerea la faţa locului unui dezastru, serviciile de urgenţă vor lua măsurile imediate adecvate şi vor evalua extinderea problemelor, sub comanda Ofiţerului propriu comandant al incidentului. Ei se vor concentra asupra însărcinărilor lor proprii din ariile de responsabilitate şi vor acţiona în îndeplinirea responsabilităţilor delegate de agenţia de origine sau a altui nivel de comandă stabilit. Toate acestea se petrec la nivelul operaţional şi constituie aranjamentul de zi cu zi pentru răspunsul la oricare accident. Comanda resurselor aparţinând unei agenţii oarecare şi aplicată într-o arie geografică, sau folosită pentru anumite scopuri, va fi rezervată acestei agenţii. Fiecare agenţie trebuie să aibă legături complete şi continue cu celelalte angajate în aceiaşi arie pentru asigurarea unui efort eficient şi combinat. Acolo unde este adecvat Protecţia Civilă va acţiona în mod normal ca şi coordonator al acestui răspuns la locul dezastrului. Aceste aranjamente vor fi în mod normal adecvate pentru rezolvarea efectivă a majorităţii incidentelor. De altfel pentru incidentele cele mai serioase care necesită în mod semnificativ mai multe resurse- poate deveni necesară implementarea unui nivel superior de management. Nivelul Tactic Nivelul tactic de management este introdus în scopul determinării priorităţilor în alocarea resurselor, pentru a planifica şi coordona îndeplinirea atribuţiilor şi pentru obţinerea altor resurse necesare. Majoritatea dar nu toate dintre atribuţiile tactice vor fi îndeplinite la sau foarte aproape de locul incidentului. Unele agenţii, în mod deosebit autorităţile locale, vor prefera să opereze din birourile lor administrative dar vor trimite în mod normal ofiţeri de legătură la faţa locului pentru a avea contact cu Comandantul Incidentului. Planificarea va ţine de asemenea cont că pot fi un număr de locuri de intervenţie şi nici unul actual, cum pot fi accidentele de peste graniţă.

81

Atunci când la nivelul tactic operează mai mult de o singură agenţie trebuie să existe consultări între Comandanţii Incidentelor aparţinând acestor agenţii. Comandantul Tactic nu va fi implicat în activităţile de la faţa locului care vor fi conduse de Ofiţerii Comandanţi ai Incidentelor, dar se va concentra managementului general. În scopul efectuării coordonării trebuie realizată o adunare interagenţii la intervale regulate şi la care să participe fiecare Comandant Tactic şi care va fi prezidată de Protecţia Civilă. Ofiţerii de legătură de la autorităţile locale trebuie să participe , precum şi ofiţerii de legătură ai altor agenţii cum ar fi transporturile, sau utilităţile trebuie invitaţi să participe. Dacă devine evident că resursele sau experienţa necesară este în afara celor oferite de Comandantul Tactic ori trebuie să necesite o coordonare a mai mult de un accident (unde au fost stabilită comanda tactică), poate deveni necesară implementarea Nivelului Strategic de management. Nivelul Strategic Grupul de Coordonare Strategică Scopul Nivelului Strategic de management este de a stabili un mod de lucru pentru politicile prin care Comandanţii tactici vor lucra pentru a oferi sprijin către Comandanţii Tactici prin asigurarea resurselor, considerarea priorităţilor cererilor de la oricare Ofiţer comandant al Incidentelor şi de a întocmi planurile pentru reîntoarcerea la normalitate o dată incidentul pus sub control. Cerinţele pentru managementul strategic pot fi încredinţate unei anume agenţii. De altfel unele incidente necesită un răspuns multiagenţii la nivel strategic în scopul de a rezolva situaţia. În astfel de situaţii se va forma un Grup de Coordonare Strategic. În mod normal este responsabilitatea Protecţiei Civile de a stabili şi prezida Grupul Strategic de Coordonare. De altfel datorită naturii unora dintre accidentele majore alte agenţii pot dori să iniţeze formarea acestui grup şi să-l prezideze (cum ar fi în cazul pericolului de rabie). Preşedinţia acestui grup poate fi trecută în alte etape unor alte agenţii (cum ar fi de exemplu de la Protecţia Civilă la autorităţile locale pentru managementul fazei de refacere).

82

Grupul Strategic de Coordonare este în mod normal constituit dintr-o serie de membri superiori din partea fiecărei agenţii implicate de regulă în răspuns. Fiecare membru trebuie să fie capabil să ia decizii executive în ceea ce priveşte resursele agenţiei proprii şi să aibă autoritatea să ceară ajutorul de la alte agenţii în sprijinul rolului său. Grupul de Coordonare Strategic asigură comunicarea către şi de la Departamentul Guvernamental Conducător. În funcţie de natura incidentului, consilierii guvernamentali sau ofiţerii de legătură pot participa la adunări cum ar fi cele pentru incidente nucleare sau teroriste. Grupul de Coordonare Strategic va avea nevoie să ţină seama de particularităţile accidentului, împreună cu experienţa profesională a fiecărei agenţii şi cu îndatoririle lor statutare. În unele ocazii poate deveni necesar să încredinţăm controlul unor atribuţii specifice unora sau altora dintre agenţiile participante. În situaţii extreme cum ar fi incidentele cu terorişti poate deveni necesar ca poliţia să ia conducerea executivă a întregului incident. Grupul de Coordonare Strategic (GCS) va trebui să fie avertizat asupra rolului său general care poate cuprinde interesele autorităţilor centrale, managementul cererilor de asistenţă şi consiliere pentru un serviciu sau o agenţie anume şi cererile mas media. În eventualitatea unui dezastru extins Grupul de Coordonare Strategic, GCS va avea nevoie să aibă legături cu Grupurile de Coordonare Strategice învecinate, iar în timpul fazei de refacere cu Oficiile Guvernamentale din regiune. Grupul de Coordonare Strategic va întocmi o strategie de management a legăturilor cu mas media, un centru de informare a mas media şi să destine un manager al centrului de informare a mas media (în mod normal un ofiţer de presă al poliţiei). Grupul de Coordonare Strategic va trebui să se bazeze pe o dispunere prestabilită, departe de zgomotul şi confuzia locului dezastrului. În mod normal Grupul de Coordonare Strategic va fi dispus la Comandamentul Poliţiei, dar poate fi mutat la autorităţile locale în timpul fazei de refacere când serviciile de urgenţă au o implicare mai redusă sau de loc.

83

4.2.3 Îngrijirile şi tratamentul victimelor din dezastre Îngrijirile şi tratamentul victimelor care au fost implicate în dezastre constituie miezul răspunsului la dezastru. Aceasta se aplică la îngrijirile şi tratamentul nu numai a celor răniţi şi traumatizaţi, a rudelor şi prietenilor acestora dar şi la oricare dintre cei implicaţi în acţiunile de urgenţă la dezastre care pot fi afectaţi în timpul desfăşurării acţiunilor de răspuns. Supravieţuitorii sau victimele nu pot fi găsiţi întotdeauna lângă locul dezastrului. De exemplu un număr de victime pot suferi agresiuni psihologice şi să fugă de acolo. Este de aceea important să se ia în considerare nevoia de a cerceta aria înconjurătoare a dezastrului. Dacă este necesar această sarcină trebuie în mod normal să fie îndeplinită şi coordonată de către poliţie. Acolo unde această sarcină poate fi laborioasă şi să acopere o arie largă, se va cere ajutorul serviciilor de urgenţă, armatei sau voluntarilor. Acei care au supravieţuit unui dezastru fără a fi răniţi (sau cu răniri minore) supravieţuitorii pot fi de altfel traumatizaţi psihic şi să sufere un şoc, anxietate intensă sau frică. De aceea ei trebuiesc trataţi cu cea mai mare înţelegere. Supravieţuitorii pot oferi deseori informaţii cruciale despre ce sa petrecut şi pot fi martori importanţi în anchetele sau procesele ce pot urma. Trebuie păstrat un echilibru între cererea de a aduna probe de la supravieţuitori şi refuzul lor de a rămâne la locul unde au fost afectaţi. De exemplu prioritizarea informaţiilor poate ajuta, astfel încât numele şi adresa sunt obţinute de la cei anxioşi care părăsesc locul, urmând ca alte detalii să se obţină mai târziu. Informaţiile vor fi adunate gradual la centrele de adunare a supravieţuitorilor, de la locurile sigure către care sunt îndreptaţi supravieţuitorii nerăniţi sau acei care au răniri minore. Supravieţuitorii sunt deseori foarte sumari în prezentarea informaţiilor despre accident, numărul şi localizarea altor supravieţuitori, despre prieteni, colegi sau rude şi ceea ce sa întâmplat cu ei sau când. Nevoile lor iniţiale sunt îndreptate către sprijinul necesar în suferinţa lor, alimente, apă, prim ajutor pentru îngrijirea rănirilor minore şi desigur haine de schimb, spălat şi facilităţi de toaletă. Ei mai pot avea nevoie imediată de sprijin psihologice, incluzând ajutorul în găsirea unui adăpost temporar, sprijin şi consultanţă financiară.

84

Este posibil ca unii supravieţuitori aparent neafectaţi să prezinte ulterior o serie de simptome adverse. Din această cauză personalul din serviciile medicale şi sociale trebuie să fie prezent la centrele de primire a supravieţuitorilor, sau la centrele de odihnă. Responsabilitatea pentru organizarea, încadrarea şi asigurarea sprijinului logistic la Centrele de primire a supravieţuitorilor cade în sarcina autorităţilor locale. Serviciile sociale vor trebui să coordoneze atât răspunsul profesional cât şi cel voluntar de binefacere, pe când poliţia va menţine ordinea şi securitatea. Răniţii Supravieţuitorii răniţi pot fi duşi la un Punct de Adunare a Răniţilor (PAR) unde personalul medical şi paramedical vor efectua triajul şi orice altă măsură adecvată de stabilizare, înainte de a se asigura că victimele sunt evacuate în funcţie de priorităţi pentru tratament medical spitalicesc. PAR este în mod obişnuit dispus într-o clădire, un cort sau într-un adăpost temporar aproape de punctul de încărcare a ambulanţelor. Responsabilitatea pentru asigurarea dispunerii corespunzătoare a comunicaţiilor medicale la locul accidentului, a transportului echipelor medicale, a distribuirii şi completării materialelor medicale şi de prim ajutor, asigurarea tuturor resurselor ambulanţelor necesare pentru tratamentul continuu al victimelor şi în legătură cu Ofiţerul Medical al Incidentului (O.M.I), convoiajul victimelor către spitalele de primire cade în sarcina Ofiţerului Comandant al Incidentului de la Ambulanţă (AIO). Acest ofiţer va putea decide de altfel dacă trebuie numit un Ofiţer Medical Comandant al Incidentului (OMI) care va stabili către care dintre spitale se vor evacua victimele. Acolo unde este adecvat AIO poate face la fel aranjamentele pentru a trimite victimele către un spital specializat de la distanţă cu elicopterele. Decedaţii Autoritatea procurorului este necesară pentru a decide dacă o parte din muribunzi pot fi îndepărtaţi de la locul accidentului. După ce s-a luat o astfel de decizie este responsabilitatea poliţiei care acţionează în numele procurorului să întocmească un plan de adunare şi înhumare a cadavrelor.

85

Deşi este de dorit, nu este întotdeauna posibil să se urmeze practica obişnuită de a se cere confirmarea morţii de către un medic, înaintea deplasării cadavrului. În toate aceste circumstanţe este esenţial ca decesul să fie confirmat de un medic cât mai curând posibil după aceasta. Până la confirmarea decesului de către un medic care să marcheze astfel cadavrul, nu este permisă deplasarea acestora cu excepţia prevenirii distrugerii lor de către foc, chimicale sau pentru a salva sau a asigura tratamentul medical pentru supravieţuitori încarceraţi. Dacă este necesar să se deplaseze cadavrele, poziţiile din care au fost deplasate trebuie să fie marcate adecvat pentru a asigura circumstanţele adecvate investigărilor ulterioare asupra poziţiei corpurilor în momentul decesului. Practica obişnuită pentru cadavre este ca ele să fie depuse într-o morgă temporară unde se pot asigura procedurile postmortem, altfel ele trebuie transportate la un loc temporar de păstrare. Serviciul de ambulanţă trebuie să sprijine înlăturarea cadavrelor de la locul accidentului, iar în lipsa acestui sprijin se va apela la ambulanţele militare. Nevoia de a se păstra probele de la locul accidentului, ca şi de a se identifica decedaţii. Trebuie să fie permanent luată în considerare în timpul intervenţiilor la dezastre. Pentru aceste raţiuni valabile, ceea ce poate fi de ajutor în identificare, trebuie să nu fie îndepărtat de la cadavre pentru a se pune în siguranţă. Planificarea pentru asigurarea unei suprafeţe de depozitare temporară a cadavrelor trebuie să fie un proces interagenţii, în care autorităţile locale deţin rolul conducător. Un număr de criterii trebuie să fie îndeplinite pentru a satisface Reglementările de Sănătate şi Siguranţă atunci când se stabileşte folosirea unei morgi temporare. De aceea identificarea unor clădiri corespunzătoare, împreună cu aranjarea infrastructurii logistice şi administrative, trebuie să fie o parte din procesul de preplanificare. Aceste aranjamente trebuie să fie revizuite periodice şi există nevoia de a se face consultările cu autorităţile învecinate în scopul de a se reduce dublarea eforturilor şi de a se dezvolta un sistem mutual de ajutor. Autorităţile locale vor găsi util să studieze ghidul prezentat în “Managementul decedaţilor în timpul dezastrelor” . Sarcina de identificare a decedaţilor este îndeplinită de Comisia de Identificare, constituită dintr-un medic legist 86

supraveghetor, o echipă de poliţie ante şi post mortem şi specialişti cum ar fi dentişti sau în dactiloscopie. Procurorul prezidează Comisia de Identificare. Atribuţiile Comisiei de Identificare includ trecerea în revistă a probelor care vor conduce la identificarea pozitivă a decedaţilor şi controlarea derulării activităţilor mortuare. Atunci când s-a făcut o identificare pozitivă este responsabilitatea poliţiei de a informa membrii familiei, dacă s-a obţinut aprobarea procurorului. Ocazional acesta poate lua parte la procesul de identificare şi în timpul desfăşurării acestei proceduri trebuie să fie însoţit de un membru al echipei de Sprijin Social de criză. Când membrul de familie trebuie informat despre un deces. Aceasta trebuie făcută personal iar ofiţerul de poliţie trebuie în mod normal să fie însoţit un membru de al echipei de Sprijin Social de criză. Biroul Poliţiei pentru Victime În situaţia unui dezastru rolul Biroului Poliţiei pentru Victime este de a asigura un punct central de contact pentru toţi aceia care caută sau cer informaţii despre cine poate fi implicat în eveniment şi adună datele despre acesta. Ca parte a acestui proces Poliţia va trimite echipele de documentare la fiecare spital de primire, morgă, sau centru de primire a supravieţuitorilor la fel ca şi la părintele supravieţuitor. Buna coordonare a acestei activităţi este esenţială pentru evitarea dublării eforturilor a vizitelor inutile, în special la părintele supravieţuitor. Atribuţiile biroului pentru victime sunt: (a) Întocmirea anchetelor pentru publicul general referitoare la prietenii şi rudele care ar putea fi implicaţi. (b) Adunarea detaliilor despre supravieţuitori, situaţia lor şi alte date. (c) Informarea anchetatorilor despre condiţiile şi alte date despre supravieţuitori cu respectarea confidenţialităţii datelor despre indivizi. (d) Confirmarea zonelor de evacuare şi localizarea refugiaţilor. (e) Adunarea datelor ante-mortem pentru a sprijini identificarea victimelor. Dacă dezastrul produce multe victime şi ţinând seama de

87

caracterul multinaţional al poliţiei ea va folosi în mod normal fişa de Identificare a Interpolului pentru decedaţi (DVI). (f) Întocmirea unei liste de persoane considerate ca fiind implicate în dezastru şi care sunt dispărute în prezent. O dată ce biroul pentru victime şi-a stabilit numărul (numerele) de telefon ele trebuie aduse la cunoştinţa populaţiei prin mass media, iar publicul trebuie solicitat să asigure informarea asupra persoanelor care considerate a fi implicate în dezastru şi a acelora care nu au fost. Aceste informaţii ajută poliţia în îndeplinirea sarcinilor ei de identificare a victimelor şi a decedaţilor. Va fi inevitabil un foarte mare număr de solicitări. Controlorii de la Romtelecom trebuie să fie avizaţi de către biroul pentru victime cât mai curând posibil în aşa fel încât să aibă suficient timp pentru a stabili un control adecvat al reţelei telefonice în scopul reducerii posibilităţilor de supraîncărcare a acestei reţele. Numerele de telefon ale biroului trebuie să fie aduse la cunoştinţă cât mai curând posibil altor servicii de urgenţă şi la centrele de comandă ale autorităţilor locale, ambasade (dacă este necesar) ca şi la birourile de internare de la spitalele de primire. Aceasta va reduce întârzierile şi confuzia cauzată de apelurile aglomerate ale rudelor şi ambasadelor care cer informaţii. În eventualitatea unei prăbuşiri a unei aeronave, procedurile Centrului de Informaţii de Urgenţă pot fi puse în aplicare. Dacă este aşa, numărul de telefon va fi adus la cunoştinţă publicului, iar acest centru va acţiona ca un punct de coordonare central pentru informare despre linia aeriană afectată, adunare a informaţiilor despre rezervările de bilete şi orice alte informaţii relevante şi va lucra în sprijinul poliţiei şi a procuraturii. Dacă în dezastru au fost sau se consideră că au fost implicaţi şi cetăţeni străini, Ministerul de Externe va face o anchetă la consulatele şi ambasadele străine sau la comisiile pentru victime Poliţia va informa în concordanţă cu prevederile Convenţiei de la Viena referitoare la relaţiile consulare, autorităţile consulare despre decedaţii aparţinând acestor ţări.

88

Prietenii şi rudele Experienţa dezastrelor a arătat că dacă populaţia crede că prietenii şi rudele sunt implicate în dezastre, mulţi oameni vor trece prin zona de dezastru pentru a-i căuta. Sau se vor duce la punctele de primire a victimelor. Dacă este necesar se va institui de către poliţie (în mod obişnuit în consultare cu autorităţile locale şi cu organizaţiile industriale, comerciale sau de altă natură interesate) centre de primire pentru prieteni şi rude, încadrate cu ofiţeri de poliţie, reprezentanţi ai autorităţilor locale şi organizaţiile voluntare adecvate inclusiv reprezentanţi ai bisericilor şi alte grupuri de credincioşi. Cele mai complete informaţii vor fi date de către anchetatorii care caută noutăţi despre aceia care au fost implicaţi în dezastru însă cu respectarea confidenţialităţii individului. Experienţa a arătat că cea mai bună cale de desfăşurare a unei anchete este să se refere la o sursă specifică. Aceasta ajută la asigurarea unei informaţii non contradictorii şi consistente. Prietenii şi rudele care pot să sufere de o anxietate intensă, şoc sau supărare, au nevoie să fie trataţi cu simpatie şi înţelegere, iar experienţa a arătat că cea mai eficientă cale de a o întreprinde pentru urmaşi este folosirea unor ofiţeri de poliţie pregătiţi alături de lucrători din domeniul social pentru fiecare familie. Accesul la centrul de recepţie trebuie să fie controlat pentru a preveni ca acei din interiorul acestui centru să fie deranjaţi de reprezentanţii intempestivi ai mas media sau de către curioşi. Evacuarea În unele circumstanţe poate fi necesar să sfătuim publicul să accepte evacuarea dintr-o arie dată ori să se adăpostească în locuri special destinate. Astfel de situaţii care includ riscuri pentru viaţă sau sănătate pot fi generate de: (a) Eliberarea sau pericolul materialelor radioactive, sau periculoase. (b) Întinderea unui incendiu. 89 de eliberare a alte substanţe

(c) Pericolul de explozie. (d) Afectările şi distrugerile datorate unor furtuni severe. (e) Pericolul unor inundaţii serioase. (f) Pericolul unei contaminări a mediului înconjurător. Posibila nevoie de evacuare în cazul unui eveniment dezastruos de eliberare sau de pericol al eliberării de substanţe radioactive este prezentată în “Aranjamentele în vederea răspunsului la Urgenţele Radioactive”. De aceea evacuarea ca un rezultat al eliberărilor de substanţe radioactive nu sunt prezentate în următorul capitol. În eventualitatea eliberării sau pericolului eliberării de substanţe periculoase neradioactive, informaţiile adiţionale asupra naturii riscului pot fi obţinute de la serviciile de Protecţie Civilă şi pompieri, de la sistemele de date chimice şi alte surse acreditate. Un factor crucial în determinarea ariei care trebuie să fie evacuată va fi previziunea vitezei şi direcţiei de deplasare a vântului. Alarmarea despre furtunile severe sau alte asemenea fenomene meteorologice adverse sunt făcute de Institutul de Meteorologie sub forma unor avertizări severe despre vreme. În plus avertizările despre valurile deosebit de mari care pot să conducă la inundaţii sunt efectuate de Institutul de Meteorologie către poliţie şi către Agenţiile de mediu. Agenţiile de mediu sunt responsabile pentru instituirea alarmei de inundaţie către public. Este normal ca poliţia care recomandă dacă sau nu să se execute evacuarea să definească şi aria care trebuie evacuată. Aceste recomandări vor ţine cont de avizul pompierilor asupra riscurilor asociate cu incendiile, contaminarea şi alte pericole, de avizul serviciilor de ambulanţă şi de la serviciile sociale asupra problemelor asociate cu deplasarea populaţiei care este afectată sau dezavantajată sau cu riscuri de orice altă natură, de avizul autorităţilor locale asupra locurilor posibile de adăpostire din zonă. Poliţia singură poate recomanda evacuarea şi să nu aibă putere (exceptând instalarea cordonului interior ca răspuns la un atac terorist) să ceară populaţiei să-şi părăsească locuinţele lor. Experienţa trecută arată că populaţia care are animale domestice poate să nu fie dornică să-şi părăsească 90

locuinţele dacă aranjamentele respective nu include şi evacuarea animalelor. În planificarea şi executarea evacuării se va avea grijă nu numai să se scoată populaţia din zona de risc IC şi să se adăpostească mult mai eficient în adăposturi special amenajate. Aceasta îndeosebi în cazul eliberării de substanţe periculoase sau a atacurilor teroriste cu substanţe chimice. Ocupanţii clădirilor trebuie să investigheze ariile sigure din clădire care pot fi folosite pentru evacuarea internă Astfel de arii sunt destinate structural să fie robuste şi echipate cu telefoane, facilităţi de prim ajutor, toalete şi apă. Dificultăţile fizice ale unei evacuări pe scară largă nu trebuie să fie subestimate. Probleme speciale se pun în cazul evacuării spitalelor, penitenciarelor şi a căminelor de bătrâni. Evacuarea este în mod obişnuit executată ca un ultim mijloc din cauza lungimii timpului pe care îl cere. Cu toate acestea dacă se decide evacuarea unei anumite arii, punctele de adunare a evacuaţilor trebuie dispuse în apropierea acestei arii şi dacă timpul o permite să fie marcate. Acele persoane din aria afectată trebuie să fie avertizate să se ducă la cel mai apropiat punct de adunare a evacuaţilor. Aceasta poate fi efectuată prin înştiinţare casă cu casă sau prin folosirea sirenelor fixe sau mobile, anunţuri radio sau TV sau prin orice combinaţie a acestor metode. Persoanele care iau anumite medicamente trebuie să fie anunţate să–şi ia o cantitate suficientă cu ei şi trebuie să se acorde atenţia cuvenită celor cu tulburări senzoriale. Poliţia va lua cât de mult este posibil măsuri să asigure securitatea proprietăţilor lăsate după evacuare. Atunci când aranjamentele pentru evacuare sunt făcute şi se asigură securitatea proprietăţii, este necesar să se acorde atenţie pentru securitatea lucrătorilor din serviciile de urgenţă şi din autorităţile locale care pot fi expuşi riscurilor atunci când lucrează în afară. La punctul de adunare a evacuaţilor direcţionarea evacuaţilor trebuie coordonată. Centrele de recepţie şi odihnă trebuie să întocmească o listă completă a evacuaţilor şi a datelor lor. Aceste informaţii vor fi necesare poliţiei pentru birourile pentru victime şi mai târziu dacă este necesar pentru interogarea martorilor. În scopul de a se obţine evacuarea totală a populaţiei dintr-o arie afectată, este important ca acei care doresc să-şi găsească găzduire la prieteni sau rude să 91

fie încurajaţi să-şi declare această intenţie la centre. Centrele de odihnă trebuie să fie încadrate cu personal al autorităţilor locale sau voluntari. Sprijinul Social şi Psihologic Va fi nevoie de a se asigura un ajutor social şi psihologic imediat pentru aceia care suferă din cauza efectelor dezastrului care pot include membrii serviciilor de urgenţă, voluntarii ca şi alţii care au fost chemaţi să răspundă. Serviciile sociale şi psihologice de sprijin trebuie să fie acordate imediat după producerea dezastrului şi vor fi indubitabil necesare pe termen lung. Multe vor depinde de natura şi de extinderea dezastrului ca şi de circumstanţele locale. Asigurarea acestui sprijin este datoria autorităţilor locale, dintre care multe au la dispoziţie echipe de sprijin pentru crize, pregătite special pentru a răspunde la problemele particulare speciale asociate cu dezastrul. Copii O abordare specială este necesară dacă într-un dezastru sunt prinşi copii. Efectele emoţionale asupra copiilor nu sunt întotdeauna evidente pentru părinţi sau pentru personalul şcolilor. Uneori copii găsesc dificil să comunice starea lor neplăcută adulţilor, deseori datorită faptului că ei cunosc că aceasta se poate întoarce împotriva lor. La unii copii aflaţi în suferinţă aceasta poate dura luni de zile şi poate afecta performanţa şcolară. Toţi cei implicaţi în îngrijirea copiilor trebuie să fie avertizaţi asupra nivelului simptomelor pe care le pot prezenta copii după o traumă psihică majoră. Ei trebuie să observe orice schimbare de comportament şi să se alarmeze atunci când aceasta se produce. Există o serie de elemente cheie care trebuie să fie luate în considerare : (a) Legătura informaţională dintre copii şi adulţi este vitală. Şcolile sunt în mod particular supuse riscurilor de zvonuri care se adaugă la stressul respectiv. (b) Familiile copiilor prinşi în mijlocul unei tragedii trebuie să aibă informaţii corecte şi complete cât mai rapid posibil.

92

(c) Adunările de bilanţ comune pentru copii şi adulţi sunt o foarte importantă parte a procesului de reabilitare. Informaţii mai complete asupra aranjamentelor speciale necesitate de copii prinşi în dezastre sunt prezentate în broşura “Să cunoaştem înaintea evenimentuluimanagementul crizelor în şcoli”. Ajutorul Religios şi Cultural Nevoi Orice dezastru ce se produce în ţara noastră este posibil să implice membrii unor minorităţi etnice sau religioase. Serviciile de urgenţă, autorităţile locale şi alţii care răspund la dezastre trebuie să aibă în minte că aceşti oameni care suferă de pe urma dezastrului pot avea dificultăţi lingvistice şi în mod special cerinţe religioase particulare relative la ajutorul medical, igienă alimentaţie şi locurile de rugăciune. Pot exista de asemenea şi un interes aparte asupra modului de înhumare a decedaţilor ca şi de fixarea ceremoniei funerare, în funcţie de credinţa decedatului şi de momentul ceremoniei funerare. Multe facţiuni ale comunităţilor de credinţă şi-au stabilit planuri de urgenţă. Este de aceea important să se integreze în planurile de dezastru cât mai mult posibil din aceste cerinţe în aranjamentele de urgenţă. Un serviciu “in memoriam” asigură o ocazie pentru cei afectaţi de către dezastru să-şi împărtăşească spaima lor cu alţii. El are deseori un rol naţional sau local şi este necesar să fie acoperit extensiv de mass media. Din aceste cauze organizarea şi structura acestor evenimente au nevoie să fie considerate cu mare atenţie, acoperind astfel de aspecte cum ar fi programarea, invitaţiile şi desfăşurarea. Ajutoarele umanitare în caz de dezastru De câte ori se produce un dezastru populaţia deseori doreşte să contribuie în unele direcţii. Donaţiile nesolicitate de aceea vor fi primite de către autorităţile locale fie înaintea oricărei solicitări de ajutor. Să se facă faţă donaţiilor şi a scrisorilor de însoţire se dovedeşte a fi o sarcină mare consumatoare de timp şi va fi probabil să fie îndeplinită până se lansează o solicitare de fonduri pentru ajutoarele de dezastru. 93

De altfel instituirea unui fond pentru ajutoarele de dezastru poate fi complexă, cu nevoia de a coordona managementul donaţiilor, crearea unei încrederi necesare, desemnarea unor manageri independenţi şi mai târziu distribuirea fondurilor către beneficiarii corespunzători. Toate acestea necesită o cercetare extensivă, o planificare şi monitorizare în scopul maximizării răspunsului publicului. 4.3. Informaţiile şi media În ultimii ani s-a observat un progres rapid în telecomunicaţii şi capacităţile tehnologiei informaţiei. Canalele televiziunii dedicate ştirilor şi a programelor extinse de ştiri de pe alte canale sunt un element permanent al vieţii noastre cotidiene. Impactul produs la locul dezastrului de către toţi acei implicaţi în culegerea de materiale pentru mas media poate fi masiv şi este vital să se pregătească pentru influxul reprezentanţilor media locali, naţionali şi internaţionali. Scopul acestui capitol este să sublinieze unele dintre problemele care se pot ridica în satisfacerea setei mediilor pentru informaţii în eventualitatea unui dezastru şi să sugereze aranjamentele pentru depăşirea acestor probleme. 4.4 Asistând Media 4.4.1 Acţiunile iniţiale În prima instanţă, sarcina de a face faţă presiunilor mediilor de informaţii revine poliţiei în rolul ei de coordonator al managementului răspunsului la şi în jurul locului dezastrului şi cu responsabilitatea ei pentru investigaţiile criminale. Dar există mai multe aspecte ale dezastrului şi anume cazarea temporară a victimelor şi probabil a rudelor acestora şi a prietenilor, securitatea clădirilor avariate, a căilor de acces şi aşa mai departe care necesită o reacţie rapidă din partea autorităţilor locale astfel încât ele trebuie să se implice şi în răspunsul pentru mas media. În funcţie de natura dezastrului, se va acorda atenţie operatorilor industriali şi comerciali sau a altor organizaţii. Operatorii de mas media vor ajunge foarte rapid şi pot să ocupe toate posibilităţile de cazare disponibile din zona dezastrului. Ei pot afla despre dezastru deseori în acelaşi timp cu serviciile de urgenţă şi când ajung să se aştepte să 94

aibă acces la toate facilităţile care le sunt necesare. Ei se vor aştepta la un răspuns instantaneu la cererile lor de informaţii şi bilanţuri. Cererea din partea mas media locale sau regionale va fi rapid crescută de cererile din partea reprezentanţilor naţionali sau internaţionali. Dacă aceste cereri nu sunt anticipate, reprezentanţii mas media sunt susceptibili să crească confuzia. Experienţa a arătat valoarea tratării imediate a următoarelor aspecte: 4.4.2 Controlul accesului la locul dezastrului Aceasta este responsabilitatea poliţiei, pusă în practică oricând este nevoie pentru a permite serviciilor de salvare să-şi desfăşoare lucrul nestingherit şi să se păstreze probele a ceea ce poate fi locul unei crime. Va trebui să se anticipeze că mediile care fac transmisii vor avea cu ele autovehicule mari de transmisiuni la locul dezastrului. În plus elicopterele agenţiilor de ştiri pot fi trimise şi de aceea controlul spaţiului aerian trebuie rapid luat în considerare. 4.4.3 Stabilirea unui punct de legătură cu media Acesta este un punct special destinat de la faţa locului, de preferat în afara cordonului exterior, pentru primirea personalului de media, verificarea acreditărilor şi informarea asupra aranjamentelor pentru raportarea, filmarea şi fotografierea zonei. Acest punct poate fi puţin mai mult decât un loc de rendezvous cu o serie de facilităţi pentru media. 4.4.4 Nominalizarea unui ofiţer de legătură cu media Prezenţa continuă la faţa locului a unui ofiţer de contact cu media (de cele mai multe ori din poliţie) va reduce presiunea din partea mas media. Nereuşita în aranjarea promptă a acestui obiectiv va face ca reprezentanţii media să abordeze pe oricine găsesc mai disponibil, ceea ce poate prezenta o credibilitate mai scăzută a datelor provenite din surse necorespunzătoare. Până când un punct de contact cu media ia responsabilitatea de la conducătorii intervenţiei, interviewurile scurte cu ofiţerii 95

superiori de poliţie, pompieri şi de la ambulanţă la fel ca şi cu specialiştii din agenţiile adecvate cum ar fi oficialii de la calea ferată sau aeroporturi, va adăuga autoritatea lor la informaţiile date. 4.4.5 Media Media va folosi toate mijloacele de comunicaţie şi oricare membru disponibil din echipele care răspund pentru a strânge informaţii. Este vital ca informaţiile să fie coordonate corespunzător şi distribuite astfel încât să se evite mesajele diferite sau contradictorii. Este deasemeni important ca răspunsul mediei să fie coordonat prin intermediul ofiţerilor nominalizaţi de legătură cu media de la cel mai corespunzător nivel şi cu acei care se ocupă de problemele din aria lor de responsabilitate dacă nu s-au stabilit alte înţelegeri. Este de altfel important să lăsăm pe fiecare să cunoască ce are de gând să spună. În plus la această foarte dificilă etapă a răspunsului la dezastru, poate fi de ajutor să fie ţinute în atenţie următoarele puncte: (a) La ajungerea la faţa locului unui dezastru membrii mas media trebuie să aibă deschise canale de telefon mobil, pentru a se putea realiza accesul rapid la editorii lor. Comandantul Incidentului de la Poliţie este în mod normal singurul învestit cu autoritatea de a invoca aceasta. În mod excepţional Biroul Cabinetului poate lua responsabilitatea după consultarea cu Departamentul Guvernamental conducător. (b) Reprezentanţilor mas media poate să fie necesar să li se reamintească că în perioada imediat următoare unui dezastru nimeni nu poate şti precis ce s-a întâmplat. Declaraţiile iniţiale trebuie să se centreze pe ceea ce se întâmplă, ce limitări ale cunoştinţelor sunt în momentul respectiv şi ceea ce trebuie făcut pentru a ajunge la completa apreciere a situaţiei. Dacă aceste declaraţii sunt acoperite de o dorinţă de a asigura informaţii corecte cât de rapid disponibile, personalul din mass media este mai tentat să participe la conferinţe şi să accepte măsurile de control în special dacă aceste conferinţe de presă sunt programate la intervale normale. (c) Mas media va aprecia pozitiv orice declaraţie în special cele provenite din partea martorilor oculari din serviciile de 96

urgenţă. De altfel aceste declaraţii nu trebuie să includă speculaţii asupra cauzelor dezastrului, sau estimări premature sau necoroborate ale numărului de victime. (d) Trebuie avut grijă ca aceste informaţii despre victime să nu fie răspândite înainte de precizarea detaliilor şi părintele supravieţuitor informat. Poate deveni necesar să se dea explicaţii ceea ce poate lua mult timp pentru identificarea victimelor. Doar procurorul sau poliţia poate autoriza darea informaţiilor despre indivizi. (e) Limitarea distribuirii informaţiilor, deseori datorită nevoii de a evita prejudicierea a ceea ce a devenit subiectul unei anchete criminale, trebuie să fie clar şi franc explicat. Poate fi o mare presiune pentru a obţine interviev-uri cu supravieţuitorii şi rudele dar mulţi vor se vor simţi prea şocaţi şi stresaţi ca să poată da aceste interviev-uri. Prima consideraţie trebuie acordată în totdeauna bunăstării individului. De aceea va trebui să reducem presiunea asupra celor implicaţi dacă un supravieţuitor apt şi doritor să vorbească agreează ca să ia parte la o conferinţă de presă pentru a caracteriza dezastrul în întregime. Ofiţerii de presă din organizaţiile implicate trebuie să sprijine rudele şi supravieţuitorii, sfătuindu-I înainte de orice expunere la mass media şi ajutându-i să-şi pregătească o declaraţie. Va trebui să se aibă permanent în memorie că unele secţii ale mass media pot să urmărească agresiv supravieţuitorii şi rudele, ceea ce le poate cauza un stres suplimentar. Acesta include tracasarea, invazia în intimitate, intruzia în durere şi şoc, implicarea nedorită a rudelor şi prietenilor şi interview-area sau fotografierea copiilor. Este important să dezvoltăm cea mai bună relaţie posibilă cu personalul din mas media de la început. Presiunea competiţiei dintre echipele de mas media şi indivizi îi poate face sensibili la orice restricţie care le poate apare ca fiind incorectă. Dacă simt că sunt trataţi nerezonabil, unii reprezentanţi ai media vor încerca să-şi facă propriile lor aranjamente, care pot stânjeni activităţile de salvare şi să compromită probele pentru orice investigaţie necesară. Bine conduse relaţiile cu mas media pot uşura aceste probleme şi pot permite o serie de avantaje pozitive în favoarea ajutorului pe care mas media îl poate oferi, cum ar 97

fi transmiterea apelurilor pentru donatorii de sânge, prezentarea detaliilor oricăror acţiuni de evacuare planificate şi transmiterea numerelor de telefon ale birourilor pentru victime. Managementul unui mare număr de reprezentanţi ai mas media poate fi sprijinit prin aranjamentele de formare a grupurilor de mas media în special datorită rigorilor de securitate a acestor grupuri care pot restrânge accesul în zona de dezastru. Un grup va fi constituit doar dacă este necesar şi poate fi compus de exemplu dintr-o echipă de televiziune, o agenţie de presă, un fotograf şi un radioreporter. Deşi se pot stabili limite ale numărului de personal de media care poate fi admis într-o zonă de dezastru, aceste restricţii sunt de regulă rareori binevenite, cel mai bun lucru este să se permită mas media să decidă ce să facă reprezentanţii ei. Facilităţi suplimentare de grupare pot fi necesare pentru reprezentanţii mas media străini. Este util să se identifice locurile adecvate pentru acoperirea dezastrului de către personalul mas media care nu este cuprins în aranjamentele de grupare. 4.4.6 Răspunsul mediilor de informare În eventualitatea unui dezastru, acţiunile iniţiale ale mediilor descrise mai sus pot fi nu mai mult decât nişte aranjamente organizatorice. Dacă situaţia evoluează nevoia pentru o organizare completă a răspunsului mediilor condus de cineva care echivalează cu un Manager al relaţiilor publice poate deveni aparentă. Este recunoscut că nu toate organizaţiile sau agenţiile pot avea astfel de persoane, dar experienţa a arătat că acestea pot deveni extrem de utile. Managerul relaţiilor publice pentru dezastre poate fi de la poliţie, sau de la autorităţile locale adecvate în funcţie de circumstanţele locale sau de planurile agreate local. Este esenţial ca acest manager să fie complet implicat în întocmirea planurilor strategice pentru dezastre la nivelul cel mai înalt, cum ar de exemplu prin participarea la întâlnirile Grupului de Coordonare strategică, astfel încât să fie complet informat şi să poată planifica răspunsul mediilor. Managerul Relaţiilor Publice poate supraveghea toate aspectele ale răspunsului mediilor incluzând: 98

(a) (b)

(c) (d) (e) (f) (g)

Activităţile din punctul de legătură cu mas media. Aranjamentele pentru vizitele reprezentanţilor mediilor la locul dezastrului cu includerea posibilă a transportului acolo unde dezastrul s-a petrecut într-un loc depărtat . Acreditarea personalului mas media. Managementul centrului de media dacă s-a constituit unul. Monitorizarea unor activităţi similare mediilor legate de dezastru dar în localizări depărtate de scena dezastrului. Monitorizarea acoperirii mediilor. Sprijinea acelora care au ales să fie intervievaţi şi protejarea intimităţii acelor care nu doresc să fie interpelaţi.

4.4.7 Centrul de Media Un dezastru poate de altfel justifica stabilirea unui centru pentru media în scopul furnizării unor facilităţi de lucru pentru personalul de media, conferinţe de presă şi o arie de informare, facilităţi de monitorizare a televiziunii, radioului şi a presei scrise precum şi a unui oficiu de presă cu echipament de comunicaţii. Centrul de media poate fi stabilit de către poliţie sau de către autorităţile locale sau în colaborare cu poliţia, de către companiile implicate în accident. Responsabilitatea pentru stabilirea unui astfel de centru trebuie să fie agreată din timp ca o parte a procesului de planificare, ţinând cont de nevoile pentru o disponibilitate rapidă de facilităţi suplimentare de comunicaţii. Acesta va trebui oridecâte ori este posibil să fie aproape de locul accidentului şi încadrat cu reprezentanţii organizaţiilor principale care au responsabilităţi în răspunsul la dezastre. Aceştia trebuie să fie oameni familiarizaţi cu relaţiile cu mas media- ofiţeri de presă acolo unde este posibil. Trebuie să se ia în consideraţie includerea unor ofiţeri de presă guvernamentali şi să se ceară asistenţă de la Centrul Regional de Informaţii, care are experienţă în stabilirea unor astfel de centre de presă ca şi resursele necesare pentru funcţionarea acestora.

99

Experienţa a arătat că aranjamentele pentru ca un centru de media să poată face faţă cerinţelor de informare a mas media sunt extensive. Dificultăţile stabilirii unui astfel de centru nu trebuie să fie subestimate iar planurile trebuie să fie complete şi flexibile. Clădirile care pot fi folosite pentru stabilirea unor centre de media trebuie să fie identificate în planurile de urgenţă, experienţa arătând de altfel că facilităţile pot fi rapid instalate în orice clădire convenabilă. Astfel de centre oferă un număr de avantaje către toţi cei interesaţi: (a) Ele asigură reprezentanţilor mas media o sursă cunoscută de informaţii corecte şi actuale pe care autorităţile le pot face disponibile. (b) O dată ce legăturile cu salvatorii şi alte formaţiuni de la locul dezastrului au fost stabilite şi contactele cu media au fost nominalizate, fluxul de informaţii poate fi stabilit rapid (c) Există o şansă bună de a identifica şi rezolva orice diferenţe de abordare şi între serviciile de urgenţă şi alte centre de control. (d) Supravegherea de către centrele de media poate fi utilă pentru controlul prezenţei mediilor de informare la locul dezastrului fie că sunt reprezentate de oportunităţi de fotografiere, sau de informare şi să sprijine pe toţi cei afectaţi direct. (e) Aranjamentele de monitorizare pot fi întocmite pentru a permite centrelor de media să înştiinţeze pe toţi cei interesaţi că se transmit sau se publică date. (f) În eventualitatea unei întinderi mari a dezastrelor sau a dezastrelor multicentrice, un singur centru de media poate servi ca un punct central pentru o serie de puncte de legătură cu media din diferite locuri. (g) Acelaşi centru de media poate fi suficient pentru faza iniţială cât şi pentru faza de construcţie a răspunsului la dezastre. 4.4.8 Transferul Operaţiilor cu media către controlul autorităţilor locale În mod normal, poliţia va lua conducerea iniţială în relaţiile cu media ca o parte din rolul ei de management şi coordonare a răspunsului la dezastre. Ca o subliniere a trecerii către faza de reconstrucţie, managementul şi coordonarea va trece către autorităţile locale care pot lua conducerea în interesul 100

continuu al mediilor de informare şi în furnizarea oricăror informaţii necesare şi consiliere publică. Cooperarea strânsă şi continuă dintre poliţie şi echipele de media ale autorităţilor locale din alte localizări va aduce o manevrare lină a fluxului de informaţii. În unele circumstanţe – de exemplu atunci când după faza iniţială a răspunsului la dezastru, punctul focal al interesului mediilor de informare se deplasează către spitalele sistemului naţional de sănătate (SNS) – poate fi adecvat pentru autorităţile locale de Sănătate Publică sau spitale să ia controlul operaţiunilor de mas media. Din nou conducerea generală va fi facilitată dacă poliţia (în special biroul pentru victime) şi echipele de mas media ale SNS vor lucra în strânsă coordonare . 4.4.9 Managementul legăturilor îndepărtate ale organelor de informare publică către public În unele dezastre atenţia se concentrează asupra comunităţilor şi indivizilor care trăiesc la mare distanţă faţă de locul dezastrului şi care au intrat în atenţia unor centre de informare. Un exemplu este cel al locului de origine al celor care au fost ucişi în timpul unor călătorii. Acesta, reclamă de asemenea aranjamente de mas media coordonate pentru a asigura un răspuns eficient şi coerent din partea autorităţilor, care pot avea nevoia să includă măsuri de protecţie a populaţiei de o atenţie excesivă din partea mediilor de informare. Un dezastru conduce inevitabil în solicitarea unor informări ministeriale şi declaraţii. Este responsabilitatea Departamentului Guvernamental Conducător de a coordona un răspuns consistent şi corespunzător al guvernului (vezi capitolul 7). În probleme de mas media, de altfel Şeful Poliţiei şi autorităţile locale trebuie să se orienteze asupra centrului de urgenţă al Departamentului Conducător ca punct principal de contact care va fi permanent în legătură cu ofiţerii de presă. În practică, ofiţerii de presă guvernamentali vor putea avea nevoie să se deplaseze rapid la faţa locului pentru a: (a) Explica implicarea guvernului şi a instituţiilor centrale relevante în răspunsul la dezastre; (b) Fi implicaţi în orice aranjament pentru vizitele VIPurilor; 101

(c) Asigura feed back-ul către guvern; Atunci când investigatorii guvernamentali sunt solicitaţi, implicarea ofiţerilor de presă ai departamentelor guvernamentale relevante poate continua în afara fazelor iniţiale ale dezastrului; Orice dezastru poate conduce la creşterea interesului publicului faţă de aceasta. Se poate anticipa că orice volum crescut de cereri de informaţii poate depăşi capacitatea unei organizaţii oarecare şi compartimentul său de relaţii publice. Planurile instituţiilor de media pot stabili ghidurile pentru a informa publicul în cel mai bun şi regulat mod posibil asupra faptelor esenţiale din cadrul incidentului incluzând detaliile acţiunilor întreprinse precum şi a numerelor de telefon pentru contacte. Este datoria operatorului de la locul accidentului nuclear să pregătească şi să distribuie informaţiile preliminare, autorităţile locale sunt solicitate să se asigure că informaţia este recepţionată de toţi cei afectaţi actual de o urgenţă. Aranjamentele pentru furnizarea acestor informaţii trebuie să fie integrate în planul general de răspuns al mediilor de informare. 4.4.10 Vizitele VIP-urilor Vizitele VIP-urilor, care vor fi coordonate de către poliţie pot ridica moralul atât celor afectaţi de dezastru cât şi celor care sunt implicaţi în răspuns. Un ministru poate face o vizită precoce la faţa locului şi a victimelor, nu numai pentru a marca interesul publicului, dar şi pentru a fi capabil să raporteze Parlamentului modul de desfăşurare a răspunsului la dezastru. Un ministru ce vizitează locul dezastrului poate fi însoţit de membrii locali ai Parlamentului. Acesta poate fi aranjat de către cabinetul Ministrului. Este posibil ca scara unui dezastru să determine vizita Primului ministru. VIP-urile locale care ar putea fi membrii locali ai parlamentului, primari, preşedinţi şi alte persoane alese. Dacă sunt implicaţi în dezastru şi reprezentanţii altor naţionalităţi, este posibil ca ambasadorul ţării respective, Consulul general sau alţi demnitari să dorească să viziteze locul dezastrului. Vizitele la faţa locului trebuie să aibă în vedere situaţia locală şi efectele imediate ale dezastrului asupra comunităţii locale. Poate fi inadecvat pentru vizitatorii VIP să meargă la locul 102

dezastrului atât timp cât operaţiunile de salvare sunt în curs, în particular atunci când sunt victime încarcerate. Vizitele VIP-urilor nu trebuie să întrerupă activitatea de salvare a vieţii iar poliţia trebuie consultată referitor la planificarea vizitei. Vizitele VIP-urilor vor produce inevitabil o serie de probleme în activitatea salvatorilor, iar vizitatorii vor dori ca aceste tulburări să fie minime. Nevoia suplimentară de măsuri de securitate va crea de asemenea probleme. De altfel există şi o serie de plusuri în aceste vizite care trebuiesc însă obţinute şi acestea se referă la ridicarea moralului salvatorilor inclusiv a victimelor şi a membrilor serviciilor de urgenţă şi va acorda o oportunitate de a remarca gratitudinea publicului faţă de ceea ce s-a făcut Serviciile de urgenţă au experienţa necesară în organizarea vizitei unor VIP-uri în circumstanţe normale şi multe consideraţii vor trebui aplicate în momentul vizitei unor VIPuri la locul dezastrului. Cu toate acestea poate deveni necesar să se restrângă acoperirea mediilor de informare asupra acestor vizite, în aceste cazuri trebuie puse în aplicare aranjamentele de grupare a reprezentanţilor mas media. Vizita unor miniştri sau a altor VIP-uri va necesita o informare completă înainte de această vizită la faţa locului şi va necesita o informare înaintea oricărei întâlniri cu reprezentanţii mediilor de informare. VIP-urile pot dori să se întâlnească cu acei supravieţuitori care sunt destul de bine ca să poată fi văzuţi. Va fi responsabilitatea spitalelor să decidă, pe baza avizului medical şi a respectării dorinţei pacienţilor individuali şi a rudelor lor dacă este de adecvat pentru VIP-uri şi –sau mediile de informare să viziteze victimele. Dacă mediile de informare nu vor avea acces la saloanele de victime, VIPurile pot fi intervievate ulterior la intrarea spitalului despre cum se desfăşoară activitatea de tratare a victimelor în spital. Astfel de vizite ale VIP-urilor sunt asigurate în cele mai bune condiţii de către echipe independente în strânsă coordonare cu poliţia. 4.4.11 Sustenabilitatea Dezastrele produc o cerere masivă asupra tuturor celor implicaţi în răspuns. Interesul mediilor de informare, în mod 103

particular al celor internaţionale , poate crea o presiune în perioada primelor 24 de ore şi o planificare atentă a etapizării managementului acestor cereri este esenţial. Şeful poliţiei şi şefii autorităţilor locale vor dori să asigure sustenabilitatea acţiunilor de răspuns în atenţie în timpul răspunsului la dezastru şi să caute ajutorul mutual de la autorităţile învecinate. Adunarea resurselor într-un centru unificat de media va fi foarte util în acest sens. Aceasta va necesita să ne reamintim că sustenabilitatea se aplică nu numai pentru personalul operaţional IC şi pentru toţi cei care sunt implicaţi în sprijinul clerical. Pe un termen mai lung, experienţa a arătat că interesul mediilor de informare într-un dezastru este revigorat cu ocazia aniversării acestor ocazii, iar Şeful autorităţii locale poate dori să acorde consideraţie asupra modului cum sunt conduse astfel de ocazii. 4.4.12 Informarea mediilor Atunci când se constată un interes deosebit al mediilor de informare asupra unui dezastru va apare o cerere inevitabilă ca reprezentanţii de frunte ai mediilor de informare să se întâlnească cu şefii serviciilor de urgenţă la ceva timp după dezastru pentru a discuta de către ambele părţi modul cum s-a făcut managementul informaţiilor şi învăţămintelor reieşite din acţiunile de răspuns la dezastru. 4.5 Guvernul şi ministerele conducătoare 4.5.1 Conceptul Departamentului Conducător Este fundamental pentru aranjamentele în vederea răspunsului la dezastre ca primul răspuns la orice incident să fie iniţiat la nivel local. Acolo unde autorităţile locale consideră că extinderea dezastrului pune capacităţile existente la nivel local în imposibilitatea de a răspunde eficient, ele vor solicita punerea în aplicare a aranjamentelor de sprijin mutual încheiate cu jurisdicţiile învecinate. În aceste situaţii guvernul central va avea de asemenea un rol de jucat. Acesta trebuie să fie unul activ, de exemplu serviciile locale caută un aviz specializat sau asistenţă de la un departament 104

guvernamental central, sau sursa principală de informaţii despre dezastru este la acest nivel (cum ar fi în cazul unui accident nuclear sau a unui accident al unui satelit). În alte situaţii rolul guvernului poate fi limitat la avea de a face cu investigaţiile parlamentare, ale mediilor de informare sau ale publicului. În fiecare caz se va nominaliza un departament guvernamental specific în calitate de departament conducător. Nominalizarea unui Departament Conducător nu va afecta principiul de bază că procedurile cotidiene şi legăturile existente vor fi folosite întotdeauna. Organizaţiile locale vor trebui să folosească legăturile normale cu departamentele guvernamentale uzuale mai mult decât să-şi canalizeze toate comunicaţiile către cele cu departamentul conducător. De altfel, răspunsului din unele dezastre coordonarea de către departamentul conducător, poate fi necesară. 4.5.2 Nominalizarea unui Departament Conducător Responsabilitatea pentru asigurarea că a fost nominalizat un Departament Guvernamental conducător la momentul oportun pentru a se răspunde la o urgenţă, revine Cabinetului, ca parte a responsabilităţii sale normale în coordonarea activităţilor guvernamentale care implică un număr de departamente guvernamentale. Aranjamentele de decizie pentru nominalizarea Departamentelor Conducătoare adecvate sunt revizuite de către Comisia Guvernamentală de Apărare împotriva dezastrelor din timp în timp. Aceasta în scopul asigurării că sunt criterii clare pentru nominalizarea departamentelor respective în avans astfel încât departamentele respective să ştie din vreme care sunt circumstanţele în care ele să se aştepte să ia conducerea astfel încât să poată întocmi planurile necesare din vreme pentru a putea fi gata să intre în acţiune imediat. Alegerea unui Departament Conducător este bazată pe următoarele considerente : - Natura dezastrului Există o legătură clară între natura dezastrului şi activitatea normală a unui departament guvernamental. - Accesul la informaţii 105

Accesul rapid la fluxul de informaţii corecte şi actualizate este esenţial pentru un Departament Conducător. Şansa de a obţine acestea este mai mare pentru oficialităţile departamentului, ale agenţiilor şi organizaţiilor interesate să se cunoască şi să lucreze împreună. Direcţia de informaţii publice a Departamentului Conducător are o responsabilitate specială pentru asigurarea că informaţiile provenind de la Guvern sunt concordante cu cele ce date de autorităţile locale. - Disponibilitatea facilităţilor Atunci când se produce un dezastru pe scară largă sau unul prelungit poate deveni necesară folosirea unui punct de comandă special destinat. Acele departamente care pot fi cel mai probabil solicitate să intervină ca Departament Conducător trebuie să aibă astfel de facilităţi. Departamentele nominalizate curent să acţioneze ca Departament Conducător pentru diferite urgenţe specifice sunt prezentate în anexa C. Dacă se produce o urgenţă pentru care nu este desemnat un Departament Conducător, sau în care nu este clar ce Departament trebuie să ia conducerea, este datoria Şefului Secretariatului Tehnic Permanent al Comisie Guvernamentale de Apărare împotriva dezastrelor să nominalizeze rapid un astfel de departament care să îndeplinească rolul conducător până miniştrii decid altfel. Autorităţilor locale şi serviciilor de urgenţă li se vor da detalii asupra aranjamentelor prin care se aduc clarificări referitoare la Departamentul Conducător dacă este necesar. 4.5.3 Rolul Departamentului Conducător De la un Departament Conducător se aşteaptă să fie pregătit să îndeplinească unele sau toate sarcinile după cum urmează: (a) Coordonarea activităţilor departamentelor guvernamentale centrale în răspunsul la un dezastru, asigurând un mod de lucru prin care departamentele individuale pot să-şi îndeplinească sarcinile specifice. O parte importantă din această activitate este asigurarea că sunt stabilite legăturile necesare cu autorităţile locale. (b) Coordonarea colectării informaţiilor despre dezastru şi efectele sale în scopul: 106

(i) Informării miniştrilor; (ii) Informării parlamentului; (iii) Asigurării informaţiilor pentru public şi mediile de informare la nivel naţional. (c) Acţionarea ca punct focal de comunicaţii între Grupurile de Coordonare strategică şi Guvern. Modul în care un departament guvernamental îşi îndeplineşte rolul său conducător va depinde de circumstanţele concrete. În situaţiile uşor previzibile nu sunt necesare aranjamente speciale, Oficialităţile Departamentului Conducător vor lucra la locurile lor obişnuite de muncă în timpul programului, iar în afara acestuia de la domiciliu. Atunci când situaţia o cere, Departamentul Conducător va pune în aplicare procedurile speciale, cum ar fi activarea punctului de comandă şi stabilirea unor şedinţe regulate cu departamentele implicate. Cu toate că aceste activităţi sunt organizate, incumbă Departamentului Conducător să se asigure că nu există o duplicare în cerinţele de informaţii de la grupurile de coordonare strategică locale sau de la cei angajaţi la faţa locului. Este important ca Departamentul să fie văzut ca prima sursă de informaţii la nivel guvernamental şi că toate cererile de informaţii ale departamentelor guvernamentale sunt canalizate către Departamentul Conducător. 4.5.3.1 Dezastrul masiv În eventualitatea unui dezastru excepţional sau extrem de răspândit, sau care ameninţă să conducă la o devastare masivă şi victime foarte extinse, Şeful Secretariatului Tehnic permanent al Comisiei guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor are un rol pivotal în asigurarea că se menţine o legătură clară între guvern şi Comisiile judeţene de coordonare locale. 4.6 Abordarea combinată a planificării antrenamentelor şi a exerciţiilor 4.6.1 Abordarea combinată a planificării pregătirii Fundamentul răspunsului combinat este pregătirea şi experienţa fiecărui serviciu local de urgenţă şi ale 107

departamentelor corespunzătoare ale autorităţilor locale. Eficienţa răspunsului depinde de punerea acestor elemente la olaltă şi corelarea cu interesele industriale sau comerciale (incluzând utilităţile), organizaţiile voluntare şi orice alte organizaţii care pot fi chemate să joace un rol. În centrul pregătirii locale, care de altfel este baza pe care serviciile de urgenţă şi autorităţile locale s-au dezvoltat prin planificare antrenare şi exerciţii a răspunsului local. Pregătirea efectivă a răspunsului la dezastre cere o cooperare între conducerile serviciilor de urgenţă şi personalul lor iar această cooperare este prin sinea ei mai eficientă dacă este corect structurată. Experienţa a arătat că cea mai eficientă structură începe prin stabilirea unui grup de coordonare condus de către un ofiţer în care conducătorii serviciilor de urgenţă, reprezentantul local al autorităţilor de sănătate şi şefii autorităţilor locale se întâlnesc la diferite intervale pentru a lua în considerare o serie de elemente cum ar fi planurile, procedurile, pregătirea comună şi exerciţiile. Secretarul acestui grup este deseori un ofiţer de planificare de urgenţă. De altfel, nevoile de reprezentare vor varia în funcţie de îndeplinirea nevoilor locale; de exemplu în ariile metropolitane (şi în unele cazuri şi în unele judeţe) aranjamentele vor recunoaşte că limitele jurisdicţiei autorităţilor locale nu se suprapun peste limitele de acţiune ale serviciilor de urgenţă iar zonele supuse unor pericole pot afecta mai mult decât o jurisdicţie administrativă. Grupul superior de coordonare va fi sprijinit de către o serie de lucrători care vor îndeplini însărcinările de detaliu ale acestui grup. Aceste aranjamente pentru nivelul mai de jos vor implica personalul al cărui rol primar este legat de pregătirea pentru dezastre în toate formele ei. Coordonarea muncii acestor grupuri este în mod normal îndeplinită de către un ofiţer de planificare de Urgenţă relevant. Grupul superior de coordonare de urgenţă va trebui să se asigure că planurile locale sunt coordonate corespunzător şi acoperă toate riscurile locale previzibile rezonabil. O metodă bună este implicarea în această activitate a tuturor celor ale căror responsabilităţi sunt importante pentru pregătirea locală în vederea răspunsului la dezastre incluzând elementele statutare cum ar fi reprezentanţii Agenţiei Mediului şi cei ai întreprinderilor industriale şi comerciale.

108

Conducătorul laboratoarelor de igienă sanitară pot avea de asemeni un rol important în asigurarea informaţiilor despre pericolele şi riscurile cărora sunt supuse ariile respective şi să acţioneze ca o sursă de informaţii specializate. Un astfel de model poate avea o valoare mare în asigurarea că pregătirea acoperă riscurile industriale în afara celor planificate reglementar. 4.7 Managementul apărării împotriva dezastrelor în viziunea O.U. nr. 21 / 15.04.2004 Actualmente, se consideră că managementul apărării împotriva dezastrelor face parte din domeniul mai larg al managementului situaţiilor de urgenţă. Modul concret de realizare a acestui management este reglementat în Ordonanţa de Urgenţă nr. 21 /15.04.2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaşiilor de Urgenţă (vezi textul integral în anexa 6). La nivel local, pentru realizarea scopului propus, se prevăd următoarele organisme: - comitet local pentru situaţii de urgenţă = condus de primar şi având în compunere : 1 viceprimar, 1 secretar, reprezentanţii ai serviciilor publice, principalilor instituţii publice şi ai agenţilor economici (inclusiv filiale, sucursale ori puncte de lucru). Organizarea, atribuţiile şi modul de funcţionare al comitetului se stabileşte prin dispoziţie a primarului, cu avizul prefectului, în concordanţă cu “Regulamentul –cadru de organizare, funcţionare şi dotare a comitetelor, centrelor operaţionale şi centrelor operative pentru situaţii de urgenţă, precum şi fluxul informaţional-decizional”; - centrul operativ pentru situaţii de urgenţă = îndeplineşte rolul de secretariat tehnic al comitetului local pentru situaţii de urgenţă. Se constituie numai la declararea stării de alertă (declarată de primar cu acordul prefectului). Documentele şi baza de date referitoare la situaţiile de urgenţă, se gestionează permanent de către persoane anume desemnate din cadrul aparatului propriu al autorităţii respective. La baza activităţii comitetului local, stau următoarele documente:

109

planul local pentru asigurarea resurselor umane, materiale şi financiare necesare gestionării situaţiilor de urgenţă; Pentru întocmirea acestuia comitetul trebuie să solicite următoarele documente - extras din planul judeţean de evacuare; - extras din regulamentele privind gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice tipurilor de riscuri care pot afectează comunitatea (întocmite de comitetele ministeriale) Stabileşte planul de antrenare şi verificare a nivelului de operativitate al formaţiunilor de intervenţie (inclusiv resursele necesare);. Atribuţiile principale ale comitetului local sunt (vezi articolul 24 din ordonanţă): - informează centrul operativ judeţean privind stările potenţiale generate de situaţiile de urgenţă şi iminenţa ameninţărilor acestora; - evaluează situaţiile de urgenţă, stabilesc măsuri şi acţiuni specifice (inclusiv îndeplinirea lor); - declară, cu acordul prefectului, starea de alertă; - analizează şi avizează planul local de pentru asigurarea resurselor umane, materiale şi financiare necesare gestionării situaţiei de urgenţă; - informează comitetul judeţean şi consiliul local asupra activităţii desfăşurate; - îndeplinesc orice alte atribuţii şi sarcini stabilite de lege sau de organismele şi organele abilitate.
-

Pentru îndeplinirea atribuţiilor de mai sus, se recomandă parcurgerea, minimală, a următorilor paşi: 1. Stabilirea modului de organizare, funcţionare şi dotare a comitetului local (o atenţie deosebită se v-a acorda dotării cu mijloace de comunicaţii a locului unde comitetul îşi desfăşoară activitatea); 2. Evaluarea consumului de resurse pentru punctul 1; 3. Determinarea hazardelor care afectează comunitatea şi evaluarea mărimii riscurilor generate de acestea (cu ajutorul specialiştilor din Inspectoratul General pentru situaţii de urgenţă şi din extrasul regulamentelor pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă);

110

4. Identificarea elementelor supuse riscurilor, cu precădere în ceea ce priveşte populaţia şi infrastructura critică (vezi punctul 3); 5. Evaluarea pierderilor umane şi distrugerilor materiale generate de fiecare tip de hazard (vezi punctul 3); 6. Elaborarea unui sistem de înştiinţare, avertizare, prealarmare şi alarmare a populaţiei (inclusiv calculul resurselor necesare); 7. Stabileşte resursele necesare punerii în practică a planurilor naţionale de pregătire în domeniul apărării împotriva dezastrelor (cu îndrumarea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă); 8. Stabileşte planul de antrenare şi verificare a nivelului de operativitate al formaţiunilor de intervenţie (inclusiv resursele necesare); 9. Calculul resurselor necesare limitării efectelor dezastrelor (vezi punctul 3); 10. Determinarea resurselor existente ale comunităţii pentru limitarea efectelor dezastrelor; 11. Stabilirea necesarului de resurse ce trebuie asigurat ( resurse necesare – resurse existente); 12. Întocmirea şi avizarea planului local pentru asigurarea cu resurse. 13. Organizarea controlului periodic privind modul de îndeplinire a planului de asigurare cu resurse.

Bibliografie
1.

Guide to Health, Safety and Welfare at Pop Concerts and Similar Events, The Stationery Office (ISBN 0 11 341072 7).

111

Military Aid to the Civil Community: A Pamphlet for the Guidance of Civil Authorities and Organisations, Ministry of Defence 1989, third edition: AC 60421. 3. Instructions for Establishing Emergency Flying Restrictions Within the UK, National Air Traffic Services 1989. 4. Arrangements for Responding to Nuclear Emergencies, Health and Safety Executive: The Stationery Office (ISBN 0 11 885525 5). 5. Disasters: Planning for a Caring Response, Disasters Working Party: The Stationery Office (ISBN 0 11 3213700). 6. Survivors and the Media, Ann Shearer (Broadcasting Standards Council Monograph): John Libbey and Company Ltd. 7. HS(G)25, The Control of Industrial Major Accident Hazard Regulations 1984. 8. A Guide to the Control of Industrial Major Accident Hazard Regulations 1984, Health and Safety Executive: The Stationery Office (ISBN 0 11 885579 4). 9. Report of the Committee on Death Certification and Coroners, Broderick, November 1971. 10. Deaths in Major Disasters: The Pathologist’s Role, A Busuttil and JSP Jones; The Royal College of Pathologists. 11. The Responses of the Faith Communities to Major Emergencies: Some Guidelines, obtainable from The General Synod of the Church of England Board for Social Responsibility, Church House, Great Smith Street, London SW1P 3NZ. 12. The British Red Cross Disaster Appeal Scheme (United Kingdom), available from British Red Cross Society, 9 Grosvenor Crescent, London SW1X 7EJ. 13. Why Exercise your Disaster Response? published by the Home Office Communication 14. How Resilient is your Business to Disaster? Out of print but available on the Home Office Web Site http://www.homeoffice.gov.uk/epd/hflb.tXt 15. Bombs - Protecting People and Property, published by the Home Office 16. Communication Directorate, Home Office, Queen Anne’s Gate, London, SWAT. 17. Emergency Planning in the NHS - Health Service Arrangements for dealing with Major Incidents, available from the Department of Health, Emergency Planning Coordination Unit, Room 603, Richmond House, 79 Whitehall, London SW1A 2NS.
2.

112

18. 19.

Improving Security in Schools, published by The Stationery Office (JSBN 0 112709168). Wise before the Event - Coping with Crises in Schools by William Yule and Anne Gold, published by the Calouste Gulbenkian Foundation. ISBN 0 903319 66 7.

113

5. MANAGEMENTUL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ ŞI AL PROTECŢIEI INFRASTRUCTURII CRITICE 5.1 Protecţia Infrastructurii Critice — Abordarea NATO 5.1.1 Introducere Societatea modernă a devenit dependentă de o mare varietate de infrastructuri fizice şi cibernetice, de la reţeaua de energie şi reţelele de computere la sistemele de aprovizionare cu apă şi drumuri. Câteva evenimente au demonstrat că aceste infrastructuri importante sunt vulnerabile şi că afectarea lor poate avea un impact semnificativ asupra vieţilor şi economiei noastre. Afectarea sau distrugerea infrastructurilor critice (IC) poate afectat semnificativ sănătatea, securitatea şi/sau bunăstarea economică a cetăţenilor la fel ca şi funcţionarea efectivă a guvernelor. Ca un rezultat populaţia civilă cere asigurări solide că aceste infrastructuri sunt viabile şi rezistente la dezastre şi atacuri. În multe cazuri, aceste infrastructuri au crescut foarte complex şi interdependent şi sunt în proprietatea multor părţi. De aceea nu numai un singur guvern, regiune sau companie mai poate singur să asigure protecţia necesară. Datorită interdependenţelor în creştere între sectoarele cheie care sunt legate prin sisteme de tehnologie informatică şi reţele înseamnă că afectarea unui sector atrage resimţirea rapidă a efectului în cascadă în alte sectoare. De exemplu o afectare majoră în sectorul energetic va fi probabil resimţită în sectorul telecomunicaţiilor şi la fel în sectorul financiar şi al transporturilor şi aşa mai departe. De aceea este necesar un parteneriat în scopul asigurării celor mai bune viabilităţi şi rezistenţe ale infrastructurilor pentru populaţia civilă, afaceri şi guverne. Mai mult impactul nu va mai fi limitat la o singură ţară. Infrastructurile critice trec peste graniţă în aşa fel încât impactul asupra lor produce prăbuşirea. O afectare majoră în sectorul energetic într-o ţară poate afectat semnificativ securitatea şi siguranţa din ţările învecinate. Sistemul energetic naţional este în multe ţări interconectat cu cele din jur, sistemele financiare şi de telecomunicaţii sunt la fel interconectate, iar sistemul de 114

control al traficului aerian sunt de asemenea interconectate. În plus infrastructurile cum ar fi conductele de petrol sau gaze naturale la fel ca şi calea ferată traversează frecvent graniţele. Nu este de conceput că o afectare majoră într-unul dintre aceste sectoare indiferent de cauză să nu aibă un impact semnificativ în alte ţări şi asupra alianţei în general. În lumina acestor elemente ţările au început să examineze căile pentru a proteja IC şi a se asigura că sunt viabile şi rezistente la dezastre şi atacuri. Protecţia Infrastructurii critice (PIC) are ca scop să pregătească pentru, să protejeze împotriva, să reducă efectele, răspundă la şi să refacă afectarea sau distrugerea infrastructurii critice. Ţările au realizat că în scopul de a asigura o abordare completă a PIC este nevoie de o largă cooperare atât la nivel naţional cât şi internaţional. Doar prin aducerea tuturor părţilor pertinente la aceiaşi masă poate să se discute corect şi să se rezolve efectiv PIC. Deşi cooperarea internaţională este o componentă importată a PIC, responsabilitatea şi disponibilitatea ţărilor de a-şi face propriile lor decizii şi planuri pentru protecţia mijloacelor lor proprii nu se va schimba. Cu toate acestea prin parteneriatul internaţional şi aranjamente se pot răspândi o gamă largă de instrumente şi experienţă şi nivelul de conştientizare asupra problemelor potenţiale mult crescut. Acest document este destinat să rezolve nevoia de a explica concepţia PIC şi de a prezenta recomandările asupra modului în care să mergem înainte în acest important domeniu. Scopul este de a încuraja ţările să recunoască importanţa PIC pentru societatea lor la fel ca şi pentru comunitatea internaţională în întregul ei. Documentul are ca scop clarificarea a ceea ce înseamnă PIC şi să stimuleze o discuţie constructivă asupra problemelor PIC. Activitatea pentru definirea infrastructurii critice care a fost iniţiată de CPC şi aprobată de SCEPC la 4 noiembrie 2002 va servi ca bază pentru întreaga activitate a NATO în acest domeniu. Definiţia de lucru spune: “Infrastructura critică este formată din acele facilităţi, servicii şi sisteme informatice care sunt aşa de vitale pentru ţări, încât incapacitarea sau distrugerea lor va avea un efect debilitant asupra securităţii naţionale, economiei naţionale, sănătăţii publice şi siguranţei şi asupra funcţionării eficiente a guvernului.” Pentru scopurile acestui document este folosită următoarea 115

definiţie a protecţiei infrastructurii critice (PIC): Protecţia infrastructurii critice (PIC): acoperă programele, activităţile şi interacţiunile folosite de guverne, proprietari, operatori şi conducători pentru a proteja infrastructura lor critică.” Mai sunt şi alte câteva definiţii importante legate de PIC cu care ţările membre EAPC trebuie să fie familiarizate. Pentru fluenţa şi scopurile acestui document se prezintă în anexa nr.3 un lexicon cu câteva definiţii uzuale legate de PIC. 5.1.2 Legătura dintre Planificarea Urgenţelor Civile (CEP) şi Protecţia Infrastructurii Critice (PIC) Există o legătură vitală între managementul urgenţelor şi protecţia infrastructurii critice. Protecţia şi detecţia activităţilor PIC se aliniază cu activităţile de reducere a efectelor şi cele de pregătire ale Planificării Urgenţelor civile, cu răspunsul şi activităţile de refacere comune ambelor domenii. Activităţile care sunt destinate să protejeze IC de asemenea contribuie la managementul dezastrelor fie naturale accidentale sau deliberate asupra populaţiei şi a bunurilor materiale. Întocmirea de şi punerea în aplicare a strategiilor concrete ale PIC sunt strâns legate de abordările naţionale ale CEP. De altfel PIC şi CEP se sprijină una pe alta iar rezultatul asupra securităţii colective şi individuale teste întărit. Capacitatea de a executa evacuarea în masă poate fi luată ca un exemplu pentru a ilustra legătura vitală dintre PIC şi CEP. În scopul executării efective a evacuării în masă este o nevoie clară de mijloace de transport, adăpostire, apă, alimente şi asigurarea îngrijirilor de sănătate. Acestea necesită o planificare clară între organismele de planificare PIC şi CEP. Experienţa a arătat că planificarea efectuată de organizaţii, guverne, companii dau de întregul sector industrial izolat, nu este adecvată. Planificarea efectivă şi răspunsul la urgenţe atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional necesită cooperarea organizaţiilor independente, sectoarelor industriale şi a guvernelor. Planificarea efectivă pentru continuarea funcţionării Infrastructurilor critice naţionale necesită un schimb de informaţii şi o determinare de a munci împreună între toţi conducătorii. Parteneriatul poate permite îmbunătăţirea înţelegerii vulnerabilităţilor şi a provocării pericolelor rezultând un management al consecinţelor 116

îmbunătăţit. În scopul explicării mai departe a legăturilor dintre PIC şi CEP, Departamentul de Cercetare şi Analiză al Agenţiei de Management a Urgenţelor din Suedia a pregătit un scenariu care se prezintă în anexa nr.2. 5.1.3 PIC şi CEP în cadrul NATO NATO a devenit interesat de problemele CEP de la începutul său. El a asigurat un forum pentru ţările membre şi mai târziu pentru ţările partenere, pentru schimbul de informaţii asupra problemelor CEP şi pentru cooperare între ţările membre NATO şi EAPC pentru o îmbunătăţire a protecţiei populaţiei civile. Aceasta a inclus şi acordarea atenţiei importanţei continuităţii principalelor funcţii ale societăţilor care constituie de asemenea o parte importantă a PIC. Desigur ceea ce este relativ nou este aplecarea mai sistematică în problemele care au legătură cu PIC. În lumina importanţei, PIC a venit pe scena mediului securităţii după 11 septembrie 2001 şi legătura sa vitală cu managementul urgenţelor a fost prezentată în Ghidarea ministerială pentru Planificarea Urgenţelor Civile pentru 2003-2004 incluzând câteva referiri în acest domeniu. Comitetul Superior de Planificare a Urgenţelor Civile (SCEPC) a stabilit că doreşte o serie de activităţi exploratorii şi de definire asupra problemelor care ar putea rezulta din atacurile asupra infrastructurii critice. 2. Mai mult SCEPC a însărcinat Birourile şi Comitetele de Planificare (PB&Cs) să exploreze aspectele generale ale infrastructurilor critice ca şi consecinţele indisponibilităţii infrastructurilor critice, inclusiv a mijloacelor de transport pentru societate. 3. NATO poate facilita activitatea în acest domeniu prin asigurarea unei platforme pentru schimbul de informaţii asupra problematicii PIC între ţările membre EAPC. Activitatea în cadrul NATO va asigura o ocazie pentru creşterea cooperării internaţionale în domeniul PIC. Ea va permite ţărilor membre EAPC să discute toate aspectele PIC, cum ar fi dezvoltarea programelor de sensibilizare şi pregătire, introducerea unui fel de abordare folosit de către ţări pentru a descrie şi cartografia PIC, cum ar fi identificarea interdependenţelor între infrastructurile naţionale şi internaţionale. În plus NATO poate organiza şi desfăşura 117

sesiuni de pregătire şi exerciţii cu componente PIC. În 2001, Comitetul de Protecţie Civilă (CPC) a stabilit un Grup ad-hoc asupra Protecţiei Infrastructurii Critice. Acest grup a constatat la prima sa întâlnire că starea protecţiei infrastructurii critice în ţările aliate şi partenere este în general necunoscută. De aceea Grupul ad-hoc a agreat că este o problemă de prioritate, ca să se desfăşoare un studiu al ţărilor pentru a stabili care este starea PIC în special în aria structurii organizaţionale şi a cartografierii infrastructurii. Trecerea în revistă şi cartografierea Infrastructurii Critice de către CPC din 2002 a invitat ţările să indice cum sunt ele organizate structural pentru a face faţă protecţiei infrastructurii critice şi să indice starea lor de pregătire în termeni de planificare şi cartografiere a infrastructurii4. Un raport asupra acestei analize a trecerii în revistă a cartografierii a fost aprobat de către CPC la 8 octombrie 2002.5. În general răspunsul la trecerea în revistă a arătat că deoarece majoritatea ţărilor şi-au întărit măsurile lor de protecţie a infrastructurii şi cele de securitate a computerelor mai rămân lipsuri serioase în starea PIC în ţările membre EAPC. 5.1.4 Scopuri şi obiective În scopul remedierii acestor lipsuri, Grupul ad-hoc al CPC intenţionează, în strânsă cooperare cu alte PB&Cs, adecvate, bazându-se pe ghidarea clară din partea SCEPC, să stabilească un cadru pentru viitoarele eforturi în domeniul PIC. Grupul aspiră să examineze căile de a sprijini ţările, în pregătirea pentru, protecţia împotriva, reducerea efectelor şi răspunsul la şi refacerea după o afectare sau distrugere a infrastructurii critice. Scopul muncii în acest domeniu este de a încuraja toate ţările EAPC să recunoască importanţa PIC pentru pentru propriile lor ţări şi pentru comunitatea internaţională. Este clar că protecţia Infrastructurii Critice este aşa de eficientă ca şi cea mai slabă verigă a lanţului. Scopul principal va fi să sprijine ţările în menţinerea capacităţii lor de a decide şi a acţiona şi de a crea condiţiile pentru asigurarea funcţionării continue a societăţii. Este important ca orice afectare a serviciilor asigurate de către infrastructura critică să fie rară, de durată minimă şi să poată fi manipulabilă. 118

Grupul ad hoc al CPC intenţionează să asigure o platformă pentru ţările membre să se sprijine una pe alta în a face faţă problemelor PIC. Grupul ad hoc al CPC va studia inter alia, metodele folosite de către ţări care au stabilit de altfel un mecanism eficient pentru PIC şi bazându-se pe aceste realizări şi lecţii învăţate să le transmită ţărilor care încă nu au început acest proces. Grupul va studia în particular acele arii în care infrastructurile critice traversează graniţele naţionale în scopul de a vedea dacă există spaţiu pentru cooperarea în vederea stabilirii măsurilor complementare de protecţie. 5.1.5 Limitări Când se lucrează la problematica PIC într-un forum internaţional trebuie să se ţină seama că înţelegerea a ceea ce reprezintă PIC şi cum se realizează variază considerabil între ţările respective. După câţiva ani de muncă, unele ţări au desfăşurat o activitate semnificativă în domeniul PIC pe când altele fac primii paşi. Este de asemenea important să cunoaştem că unele ţări au infrastructuri mult mai complexe decât altele. Este de asemenea aparent şi trebuie să se ia în considerare atunci când lucrăm cu problemele PIC în cadrul NATO/EAPC că există o diferenţă considerabilă între ţările EAPC în această privinţă. Grupul ad –hoc al CPC va căuta să se ajungă la o înţelegere comună asupra variatelor aspecte ale PIC luându-se în considerare diferitele niveluri ale pregătitii pentru PIC între ţările EAPC. Scopul va fi de aduce toate ţările EAPC la nivelul optim de pregătire pentru a face faţă PIC. Probabil nu va fi exact acelaşi nivel pentru toate ţările membre EAPC ca şi al ţărilor care au obţinut o experienţă valoroasă în PIC pe când altele au început să examineze serios problematica PIC. Identificarea şi evaluarea unor aspecte comune de bază este probabil cel mai viabil obiectiv. 5.1.5 Programul de Lucru propus – foaia de parcurs În scopul de a pune înainte abordarea structurală pentru activitatea ce trebuie desfăşurată în domeniul PIC, Grupul ad-hoc al CPC a întocmit o foaie de parcurs care prezintă în general cele mai importante măsuri ce trebuiesc luate în 119

scopul îmbunătăţirii pregătirii pentru PIC în cadrul ţărilor membre EAPC (vezi anexanr.1). Foaia de parcurs este dinamică în natură şi trebuie să rămână un document viu supus oricăror schimbări pe care CPC le poate considera adecvate. Se prezintă măsurile care trebuiesc luate imediat (6-12 luni), pe termen mediu(12-24 luni) şi pe termen lung (24-48 luni). În conformitate cu această foaie de parcurs, Grupul a propus ca în activitatea sa viitoare CPC să se concentreze pe următoarele aspecte ale PIC:  sensibilizare crescută la PIC;  Pregătire şi educare;  Răspândirea informaţiilor despre PIC;  Identificarea infrastructurilor critice şi interdependenţele lor;  Cooperarea internaţională întărită pentru a răspunde la afectarea/distrugerea Infrastructurii critice;  Cercetare şi Dezvoltare;  Exerciţii. Începutul tuturor activităţilor în PIC trebuie să se centreze pe creşterea sensibilizării asupra ceea ce este PIC şi cum se poate face faţă acesteia. Scopul trebuie să fie creşterea sensibilizării tuturor nivelurilor oficialităţilor (superior, mediu, scăzut) la fel ca şi a populaţiei. Programele de sensibilizare trebuie să ţintească asupra conducătorilor, decidenţilor şi celor ce influenţează din cadrul fiecărui sector al infrastrustructurii critice atât în domeniul public cât şi cel privat, al agenţiilor guvernamentale conducătoare la fel ca şi al populaţiei. Antrenamentul şi pregătirea este alt aspect important. CPC va încerca să sprijine ţările în dezvoltarea antrenamentului şi a programelor educaţionale care să fie utilizate la nivel naţional. Schimbul de informaţii asupra problematicii PIC este de mare importanţă. CPC de asemenea asigură un forum pentru răspândirea informaţiilor despre PIC în timpul întâlnirilor sale bianuale. Organizarea de seminare şi ateliere de lucru este una din multiplele opţiuni care pot asigura ocazii pentru schimbul de informaţii. Răspândirea informaţiilor va contribui la întărirea abilităţii naţionale de a

120

răspunde la pericolele pentru PIC şi a capacităţilor internaţionale de a proteja elementele critice. Studiile aspra noilor pericole şi deseori insuficient cunoscute vulnerabilităţi ale IC vor di desfăşurate, în plus faţă de examinarea metodologiilor folosite pentru revizuirea modului cum cercetarea şi dezvoltarea pot asigura soluţii pentru a sprijini managementul riscurilor IC. În ceea ce priveşte identificarea IC, abordarea tradiţională a protecţiei IC a fost să se identifice mijloacele fizice specifice de importanţă şi a se întocmi planuri pentru protecţia lor. Studiile mai recente au demonstrat nevoia de a se axa egal asupra sistemelor generale şi a reţelelor care fac Infrastructurile critice şi mult mai important asupra interdependenţelor asociate. Iniţial ţările au căutat să întocmească o listă generală a elementelor Infrastructurii critice. Majoritatea ţărilor recunosc astăzi că asigurarea supravieţuirii sistemelor generale şi interdependenţele sunt de egală importanţă pentru supravieţuirea elementelor individuale ale IC. CPC intenţionează să rezume variatele abordări ale ţărilor EAPC care pot fi adoptate în scopul identificării adecvate a infrastructurilor critice naţionale şi interdependenţelor la fel ca şi a metodelor de a cartografia Infrastructura critică. Cartografierea Infrastructurii critice, este fundamentală pentru protecţia ei efectivă. Elementele IC care pot fi supuse riscului din partea unei varietăţi de hazarde trebuie să fie cartografiate şi catalogate. CPC poate eventual să întocmească o matrice de hartă bazată pe experienţa ţărilor care de altfel au început cartografierea infrastructurilor lor critice. Acele ţări care nu au început încă acest proces pot folosi această matrice atunci când îşi cartografiază infrastructura lor proprie şi o adaptează pentru a îndeplini cerinţele lor. CPC intenţionează să examineze căile pentru a întări cooperarea internaţională în răspunsul la distrugerea şi/sau afectarea IC, în particular în toate cazurile în care se aşteaptă consecinţe transfrontaliere. Identificarea căilor de a prioritiza IC în scopul de a ghida răspunsul în situaţiile de urgenţă poate fi considerat la fel ca şi întocmirea ghidurilor şi/sau standardele minime ale procedurilor şi antrenamentului pentru situaţiile de PIC. CPC intenţionează să examineze cum cercetareadezvoltarea pot găsi soluţii pentru a sprijini managementul 121

riscurilor IC, în cooperare cu alte organisme NATO şi să îmbunătăţească schimburile ştiinţifice între experţii PIC. Scopul CPC este de a încuraja exerciţiile cu componente de PIC şi în cadrul NATO/EAPC. Este clar că implementarea foii de parcurs propuse va fi în multe dintre cazuri un efort pe termen lung. Cu toate acestea unele dintre măsurile identificate pot fi luate într-un timp scurt pe când altele necesită mai multă pregătire şi o abordare mai completă. 5.2 Scenariu 5.2.1 Introducere Un scenariu a fost întocmit de Agenţia de Cercetare a Apărării din Suedia la solicitarea Agenţiei Suedeze de Management a Urgenţelor (SEMA). El este destinat să funcţioneze ca un punct de plecare pentru o discuţie asupra problematicii Planificării Urgenţelor Civile (CEP) şi Protecţia Infrastructurii Critice (CIP). Scopul acestui scenariu este de a asigura o ilustrare a legăturii importante dintre managementul urgenţelor şi protecţia infrastructurii critice naţionale. Scenariul de asemenea demonstrează clar multiplele interdependenţe care există între diferitele elemente ale infrastructurilor critice naţionale. 5.3.2 Conţinutul scenariul În perioada 2003 la 2006, o mică ţară (din sudul Asiei) este supusă unei destabilizări crescânde şi unei violări sistematice a drepturilor omului de către regimul conducător. Personalul Crucii Roşii şi al Médecins Sans Frontières au trimis rapoarte asupra masacrelor şi a gropilor comune. Este un consens printre experţii internaţionali că se petrece un genocid. Depoziţiile martorilor oculari şi rapoartele din partea câtorva ONG (organizaţii nonguvernamentale) arată că regimul foloseşte persecuţiile şi tortura pentru a-şi menţine puterea. Câţiva ani de proastă conducere au condus la declinul economic şi la deteriorarea infrastructurii. Comunitatea internaţională vede această situaţie ca o cauză de mare îngrijorare. • În scopul exercitării de presiuni asupra regimului, o serie de măsuri diplomatice şi alte măsuri au fost încercate, dar cu puţin efect. Un efort internaţional de a bloca mijloacele 122

financiare şi bunurile elitei conducătoare a fost întâmpinat cu reacţii puternice şi ostile. • În scopul prevenirii unei catastrofe umanitare, comunitatea internaţională a decis să intervină. • Consiliul de Securitate a luat decizia în prima parte a toamnei 2006 să organizeze şi să trimită resurse militare şi civile în zonă. Ţările membre NATO şi EAPC vor asigura majoritatea resurselor pentru această operaţiune extensivă şi pe termen lung. Mijloacele necesare sunt cele cu care aproape fiecare ţară membră NATO/EAPC trebuie să contribuie. Datorită localizării sale geografice şi a infrastructurii de transport o ţară Centraleuropeană va juca un rol central în operaţiune. Singurele mijloace practice pentru transportarea resurselor sunt cele maritime sau cele aeriene. • În perioada până la sfârşitul lui octombrie, o mobilizare majoră a resurselor militare şi civile se produce. Trimiterea primelor unităţi militare este planificată pentru mijlocul lui noiembrie. • În prima parte a lunii noiembrie furtuni puternice şi ploi torenţiale lovesc Europa Centrală. Acestea cauzează tulburări majore a sistemelor de transport rutiere, aeriene, feroviare şi maritime.

123

Anexa nr.1 PROTECŢIA INFRASTRUCTURII CRITICE Infrastructura critică (IC) Infrastructura critică este constituită din acele facilităţi, servicii şi sisteme informatice care sunt aşa de vitale pentru ţările respective încât incapacitatea sau distrugerea lor va avea un impact debilitant asupra securităţii naţionale, economiei naţionale, sănătăţii publice şi siguranţei şi funcţionării efective a guvernului. Protecţia infrastructurii critice(PIC) Programele, activităţile şi interacţiunile folosite de guverne, proprietari, operatori şi conducători pentru a proteja infrastructura critică a lor. Capacitate de PIC Abilitatea de a se pregăti pentru, proteja împotriva, reduce efectele, răspunde la şi a reface după afectarea infrastructurii critice sau a distrugerii ei. Infrastructura Cadrul unor reţele interdependente şi a sistemelor cuprinzând industriile identificabile, instituţii (inclusiv oamenii şi procedurile) şi capacităţile de distribuţie care asigură capacităţile care asigură un flux continuu de produse şi servicii, funcţionarea lină a guvernului la toate nivelurile şi a societăţii în întregul ei. Infrastructura critică naţională (NCI) Infrastructura critică care dacă este afectată sau distrusă, va avea un impact serios asupra sănătăţii, siguranţei, securităţii sau bunăstării economice a ţărilor sau a funcţionării efective a guvernului în ţările membre EAPC. Risc Posibilitatea pierderilor, distrugerilor sau rănirilor. Nivelul de risc este condiţionat de doi factori: (1) valoarea mijloacelor puse la dispoziţie de proprietar/operator şi impactul pierderilor sau modificărilor mijloacelor şi (2) circumstanţele în care o vulnerabilitate specifică poate fi exploatată de un pericol anume. Evaluarea riscului

124

Este un proces de evaluare a pericolelor faţă de vulnerabilitatea unui mijloc şi exprimarea unei opinii a unui expert asupra probabilităţii pierderilor sau distrugerilor, ca un ghid pentru acţiune. Managementul riscului Este un proces deliberat de înţelegere a riscului şi de decizie de punere în aplicare a acţiunilor de reducere a riscului la un nivel definit, care este un nivel acceptabil de risc la un cost acceptabil. Această abordare este caracterizată de identificarea, măsurarea şi controlul riscurilor la un nivel comensurat cu un nivel prestabilit. Pericol Oricare eveniment care are un potenţial de afectare sau distrugere a infrastructurii critice, sau orice element de acel fel. O abordare a tuturor hazardurilor la pericole include accidentele, pericolele naturale la fel ca şi atacurile deliberate. Evaluarea pericolelor O manieră standardizată şi sigură de a evalua pericolele pentru infrastructură. Vulnerabilitatea O caracteristică a unui element al proiectării infrastructurii, punerii în aplicare sau operare care îl face susceptibil la distrugere sau incapacitare de către un pericol.(Sinonim = slăbiciune).

125

Anexa nr. 2 MIC GLOSAR DE TERMENI 2.1 Termeni cu caracter general: criza = situaţie internă sau externă a cărei evoluţie poate genera o ameninţare asupra valorilor, intereselor şi scopurilor prioritare ale părţilor implicate (separat sau împreună); hazard = fenomen rar sau extrem de natură umană sau naturală care afectează viaţa, proprietăţile şi activitatea umană şi a cărei extindere poate duce la dezastre; accident = întâmplare neprevăzută venită pe neaşteptate, curmând o situaţie normală având drept cauză activitatea umană; accident complementar = accident care are loc pe timpul sau după desfăşurarea unui dezastru natural, datorat acestuia. 2.2 Definiţii pentru fenomene naturale distructive de origine biologică sau meteorologică, ori îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca fenomene de masă: alunecare de teren = deplasare a rocilor care formează versanţii unor munţi sau dealuri, pantele unor lucrări de hidroamelioraţii sau a altor lucrări de îmbunătăţiri funciare; cutremur = ruptură brutală a rocilor din soarţa terestră, datorită mişcării plăcilor tectonice, are generează o mişcare vibratorie a solului ce poate duce la victime umane şi distrugeri; epidemii = răspândirea în proporţii de masă a unei boli transmisibile la animale; fenomene meteorologice periculoase = fenomene meteorologice care afectează violent zone relativ mari de teren pe termen lung, provocând pierderi de vieţi omeneşti pagube materiale şi degradarea mediului ambiant; inundaţii = acoperirea terenului cu un strat de apă în stagnare sau mişcare, care prin mărimea şi durata sa provoacă victime umane şi distrugeri materiale ce

126

dereglează buna desfăşurare a activităţilor socialeconomice din zona afectată.

2.3 Definiţii pentru evenimente cu urmări deosebit de grave asupra mediului înconjurător provocate de accidente: accident chimic = eliberarea necontrolată în mediul înconjurător a unei substanţe toxice pe timpul producerii, stocării, sau transportului acesteia; accident biologic = eliberarea necontrolată în mediul înconjurător a unui agent patogen pe timpul producerii, stocării, manipulării, sau transportului acestuia acestuia; accident nuclear = eveniment care afectează instalaţia nucleară şi poate provoca iradierea şi contaminarea personalului acesteia, populaţiei sau a mediului înconjurător, peste limitele admise; accident hidrotehinc = funcţionare defectuoasă a unei construcţii hidrotehnice, ce duce la pierderi de vieţi umane şi distrugeri materiale pe porţiunea în aval a acestuia; accidente majore la utilajele şi utilajele tehnologice periculoase = distrugerea sau avarierea unor utilaje tehnologice, datorită neglijenţei umane, ducând la numeroase victime şi mari pierderi materiale; accidente majore pe căile de comunicaţii = întreruperea temporară a circulaţiei, care generează distrugerea acestor căi, victime umane, animale şi pagube materiale; avarii majore la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii = distrugerea parţială a reţelelor de instalaţii şi telecomunicaţii datorită acţiunii umane sau naturale; căderi de obiecte cosmice = pierderi umane sau distrugeri materiale generate de impactul produs asupra pământului de prăbuşirea unor sateliţi, meteoriţi sau comete; incendii de masă = ardere declanşată natural sau artificial, în urma căreia se produc însemnate pierderi de vieţi umane, animale şi pagube materiale.

127

Anexa nr. 3 RELAŢII CU MAS – MEDIA Avantajele care pot rezulta din relaţiile cu mas-media sunt: - publicitate pentru propria comunitate; - cunoaşterea de către public a acţiunilor de ajutor umanitar desfăşurate; - schimb de informaţii. Dezavantajele care pot rezulta din relaţia cu mas-media sunt: - discrepanţe dintre relatările mas-mediei şi realitate; - presa de scandal (are alte scopuri decât cele ale comunităţii); - apariţia unor dezinformări sau tendinţe de a fi trişat. Regulile generale de urmat în relaţiile cu mas-media sunt: - trebuie să avem relaţii bune cu mas-media; - trebuie să obţineţi un profit oricât de mic (pentru activitatea desfăşurată) din relaţia cu mas-media; - nu trebuie să încerci ascunderea unor fapte faţă de masmedia; - reprezentanţii mas-media sunt profesionişti, căutând parteneri de dialog de acelaşi calibru; - foloseşte mas-media ca element de legătură dintre comunitate şi organele centrale. Căile de urmat pentru a crea relaţii bune cu mas-media sunt: - stabilirea unui punct de contact cu mas-media (un membru al comisiei cu experienţă în domeniu); - orice membru al comisiei poate să ofere informaţii despre munca sa; - încearcă să fiţi primii care să ofere informaţii; - nu favoriza doar o parte a mas-mediei; - cunoaşte bine cu cine din mas-media vorbeşti; - organizează conferinţe de presă (inclusiv pentru a economisi timpul); - tratează pe jurnalişti ca pe nişte profesionişti. Pregătirea pentru a avea bune relaţii corecte cu mas-media trebuie să cuprindă: - pregăteşte un material de bază care să cuprindă informaţii despre comunitate şi problemele acesteia; - cunoaşte programul (agenda) politic al primarului; 128

- stabileşte clar şi din timp, ceea ce vrei să spui şi ceea ce nu vrei să spui; - oferă informaţii la intervalele de timp stabilite anterior; - pe cât posibil, stabileşte-ţi problema principală pe care vrei s-o pui, înainte de a acorda un interviu; - solicitaţi dinainte întrebările sau măcar temele de discutat. Atunci când trebuie să daţi un interviu trebuie stabilit în prealabil : a) Ce poţi spune: - oferă o informaţie clară şi completă; - recunoaşte ceea ce nu cunoşti, îndrumând spre sursa competentă în acest caz; - relatează fapte certe, confirmate; - repetă punctele principale ale informaţiei; - ajută la realizarea unei relatări bune (altfel mass-media o s-o realizeze singură). b) Ce nu poţi spune: - “nu comentez” (nu există întrebări stupide, IC numai răspunsuri stupide); - nu încerca explicaţii laborioase (răspunde scurt); - nu-ţi da cu părerea ( discută numai despre fapte confirmate); - nu intra în detalii tehnice; - nu crede şi nu genera zvonuri; - nu “brusca”, ironiza sau jigni mas-media. c) Tehnicile interviului: *glisarea= la întrebări directe răspundeţi direct sau glisaţi spre mesajul pe care doriţi să-l transmiteţi; *sublinierile = punctaţi ( prin inflexiunile vocii, un gest cu mâna, o privire, limbajul corpului etc.) ceea ce este important în răspunsul dumneavoastră); *credibilitatea personală = nu uitaţi că dumneavoastră sunteţi specialişti (criticii nu vor fi niciodată timizi în aprecieri, deci nici dumneavoastră nu trebuie să fiţi). Utilizaţi pentru structura răspunsurilor principiul piramidei răsturnate: CONCLUZIE FAPTE FAPTE FAPTE DATE ŞI ARGUMENTE DIZERTAŢIE 129

După interviu se pot efectua următoarele acţiuni: - informează comisia locală şi pe primar despre interviul care a avut loc; - dacă în interviu s-a făcut o greşeală (ceea ce ai spus, este bun spus) trebuie raportat către primar). Chiar dacă pentru public poate fi prea târziu, mas-media trebuie totuşi informată despre greşeală. Membrii comisiei locale trebuie să aibă capacitatea de a evita minciunile, exagerările, manipularea şi dezinformarea atunci când primesc informaţii multe, diverse şi într-un timp scurt.

130

Anexa nr. 4 DEFINIŢIA UNUI INCIDENT MAJOR 1. “Un incident major este oricare urgenţă care necesită implementarea unor planuri speciale de către unul sau mai multe servicii de urgenţă, de către autorităţile locale de sănătate sau de către autoritatea locală pentru: (a) tratamentul iniţial, salvarea şi transportul unui mare număr de victime; (b) implicarea directă sau indirectă a unui mare număr de oameni; (c) desfăşurarea unui mare număr de anchete generate posibil de către public şi de mas media în mod obişnuit adresate poliţiei şi protecţiei civile; (d) nevoia unor resurse combinate pe scară largă ale cel puţin două sau mai multe servicii de urgenţă; (e) mobilizarea şi organizarea serviciilor de urgenţă şi ale organizaţiilor de sprijin, cum ar fi autorităţile locale, pentru a face faţă pericolului de deces, răniri serioase sau pierderea locuinţelor unui mare număr de oameni; 2. Definiţia largă din paragraful precedent este aplicabilă şi Sistemului Naţional de Sănătate. Pentru scopurile specifice ale SNS, un incident major poate fi definit ca: “Orice incident care prezintă un pericol serios pentru sănătatea publică a unei comunităţi, distrugerea serviciilor, sau care cauzează (sau este posibil să cauzeze) un astfel de număr de victime care să necesite implementarea unor planuri speciale de către spitale, servicii de ambulanţă sau autorităţi de sănătate.”

131

Anexa nr. 5 REPARTIŢIA RĂSPUNDERILOR MINISTERIALE PE TIPURI DE DEZASTRE Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 47/1944, în subordinea Comisiei guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor se constituie Comisii centrale specializate pe tipuri de dezastre, organizate pe lângă ministerele de resort, după cum urmează: a) Comisia centrală pentru apărarea împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice - la Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului; b) Comisia centrală pentru prevenirea şi apărarea împotriva efectelor seismice şi alunecărilor de teren - la Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului; c) Comisia centrală pentru accident nuclear şi căderi de obiecte cosmice - la Ministerul Apărării Naţionale; d) Comisia centrală pentru explozii mari, la suprafaţă şi în subteran, accidente chimice şi avarii deosebit de grave la conducte magistrale şi urbane - la Ministerul Industriilor şi Comerţului; e) Comisia centrală pentru accidente deosebit de grave pe căi de comunicaţii - la Ministerul Transporturilor; f) Comisia centrală pentru asistenţă medicală de urgenţă în caz de dezastre şi epidemii - la Ministerul Sănătăţii; g) Comisia centrală pentru epizootii şi supraveghere a contaminării radioactive, chimice sau biologice a produselor vegetale şi animale - la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei; h) Comisia centrală pentru incendii în masă - la Ministerul de Interne; i) Comisia centrală pentru telecomunicaţii - la Ministerul Comunicaţiilor.

132

ANEXA 6 ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI Nr.21/2004 PRIVIND ORGANIZAREA SISTEMULUI NAŢIONAL DE MANAGEMENT AL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ

CAPITOLUL 1 Dispoziţii generale Art. 1. — (1) Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, denumit în continuare Sistem Naţional, se înfiinţează, se organizează şi funcţionează pentru prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă, asigurarea şi coordonarea resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate (2) Sistemul Naţional este organizat de autorităţile administraţiei publice şi se compune dintr-o reţea de organisme, organe şi structuri abilitate în managementul situaţiilor de urgenţă, constituite pe niveluri sau domenii de competenţă, care dispune de infrastructură şi de resursele necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă. Art. 2. — în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile folosite au următorul înţeles: a) situaţia de urgenţă — eveniment excepţional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare şi intensitate ameninţă viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate; b) amploarea situaţiei de urgenţă — mărimea ariei de manifestare a efectelor distructive ale acesteia în care sunt ameninţate sau afectate viaţa persoanelor, funcţionarea instituţiilor statului democratic, valorile şi interesele comunităţii; c) intensitatea situaţiei de urgenţa — viteza de evoluţie a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate; d) starea potenţial generatoare de situaţii de urgenţă — complex de factori de risc care prin evoluţia lor necontrolată şi iminenţa ameninţării ar putea aduce atingere vieţii şi populaţiei, valorilor materiale şi culturale importante şi factorilor de mediu; e) iminenţa ameninţării — parametrii de stare şi timp care determină declanşarea inevitabilă a unei situaţii de urgenţă;

133

f) starea de alertă — se declară potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă şi se referă la punerea de îndată în aplicare a planurilor de acţiuni şi măsuri de prevenire, avertizare a populaţiei, limitare şi înlăturare a consecinţelor situaţiei de urgenţă; g) managementul situaţiei de urgenţă — ansamblul activităţilor desfăşurate şi procedurilor utilizate de factorii de decizie, instituţiile şi serviciile publice abilitate pentru identificarea şi monitorizarea surselor de risc, evaluarea informaţiilor şi analiza situaţiei, elaborarea de prognoze, stabilirea variantelor de acţiune şi implementarea acestora în scopul restabilirii situaţiei de normalitate; h) monitorizarea situaţiei de urgenţă — proces de supraveghere necesar evaluării sistematice a dinamicii parametrilor situaţiei create, cunoaşterii tipului, amplorii şi intensităţii evenimentului, evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale acestuia, precum şi a modului de îndeplinire a măsurilor dispuse pentru gestionarea situaţiei de urgenţă; i) factor de risc — fenomen, proces sau complex de împrejurări congruente, în acelaşi timp şi spaţiu, care pot determina sau favoriza producerea unor tipuri de risc; j) tipuri de risc — incendii, cutremure, inundaţii, accidente, explozii, avarii, alunecări sau prăbuşiri de teren, îmbolnăviri în masă, prăbuşiri ale unor construcţii, instalaţii ori amenajări, eşuarea sau scufundarea unor nave, căderi -de obiecte din atmosferă ori din cosmos, tornade, avalanşe, eşecul serviciilor de utilităţi publice şi alte calamităţi naturale, sinistre grave sau evenimente publice de amploare determinate ori favorizate de factorii de risc specifici; .k) gestionarea situaţiilor de urgenţă — identificarea, înregistrarea şi evaluarea tipurilor de risc şi a factorilor determinanţi ai acestora, înştiinţarea factorilor interesaţi, avertizarea populaţiei, limitarea, înlăturarea sau contracararea factorilor de risc, precum şi a efectelor negative şi a. impactului produs de evenimentele excepţionale respective; I) intervenţia operativă — acţiunile desfăşurate, în timp oportun, de către structurile specializate în scopul prevenirii agravării situaţiei de urgenţă, limitării sau înlăturării, după caz, a consecinţelor acesteia; m) evacuarea — măsură de protecţie luată în cazul ameninţării iminente, stării de alertă ori producerii unei situaţii de urgenţă şi care constă în scoaterea din zonele afectate sau potenţial a fi afectate, în mod organizat, a unor instituţii publice, agenţi economici, categorii sau grupuri de populaţie ori bunuri şi 134

dispunerea acestora în zone şi localităţi care asigură condiţii de protecţie a persoanelor, bunurilor şi valorilor, de funcţionare a instituţiilor publice şi agenţilor economici. Art. 3. — Principiile managementului situaţiilor de urgenţă sunt: a) previziunea şi prevenirea; b) prioritatea protecţiei şi salvării vieţii oamenilor; c) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; d) asumarea responsabilităţii .gestionării situaţiilor de urgenţă de către autorităţile administraţiei publice; e) cooperarea la nivel naţional, regional şi internaţional cu organisme şi organizaţii similare; f) transparenţa activităţilor desfăşurate pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, astfel încât acestea să nu conducă la agravarea efectelor produse; g) continuitatea şi gradualitatea activităţilor de gestionare a situaţiilor de urgenţă, de la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale până la nivelul autorităţilor administraţiei publice centrale, în funcţie de amploarea şi de intensitatea acestora; h) operativitatea, conlucrarea activă şi subordonarea ierarhică a componentelor Sistemului Naţional. Art. 4, — (1) Pe durata situaţiilor de urgenţă sau a stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă se întreprind, în condiţiile legii, după caz, acţiuni şi măsuri pentru: a) avertizarea populaţiei, instituţiilor şi agenţilor economici din zonele de pericol; b) declararea stării de alertă în cazul iminenţei ameninţării sau producerii situaţiei de urgenţă; c) punerea în aplicare a masurilor de prevenire şi de protecţie specifice tipurilor de risc şi, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parţial afectată; d) intervenţia operativă cu forte şi mijloace special constituite, în funcţie de situaţie, pentru limitarea şi înlăturarea efectelor negative; e) acordarea de ajutoare de urgenţă; f) instituirea regimului stării de urgenţă, în condiţiile prevăzute de art. 93 din Constituţia României, republicată; g) solicitarea sau acordarea de asistenţă internaţională;. h) acordarea de despăgubiri persoanelor juridice şi fizice; i) alte măsuri prevăzute de lege. (2) Pe timpul stării de alertă se pot dispune, cu respectarea prevederilor art. 53 din Constituţia României, republicată, măsuri pentru restrângerea unor drepturi sau libertăţi fundamentale referitoare, după caz, la libera circulaţie, inviolabilitatea 135

domiciliului, interzicerea muncii forţate dreptul de proprietate privată ori la protecţia socială a muncii, aflate în strânsă relaţie de cauzalitate cu situaţia produsă şi cu modalităţile specifice de gestionare a acesteia. (3) Măsurile de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prevăzute la alin. (2) trebuie să fie proporţionale cu situaţiile care le-au determinat şi se aplică cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de lege. (4) Acţiunile şi măsurile prevăzute la alin. (1), (2) şi (3) se stabilesc în regulamente, planuri, programe sau în documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziţii emise conform reglementărilor în vigoare. Art. 5. — Autorităţile şi organismele din componenţa Sistemului Naţional cooperează, în exercitarea atribuţiilor specifice, atât între ele, cât şi cu alte instituţii şi organisme din afara acestuia, din ţară sau din străinătate, guvernamentale sau neguvernamentale. CAPITOLUL Naţional Art. 6. — Sistemul Naţional are în compunere: a) comitete pentru situaţii de urgenţă; b) Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţa; c) servicii publice comunitare profesioniste pentru situaţii de urgenţă; d) centre operative pentru situaţii de urgenţă; e) comandantul acţiunii. Art. 7. — (1) Comitetele pentru situaţii de urgenţă sunt: a) Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă; b) comitetele ministeriale şi ale altor instituţii publice centrale pentru situaţii de urgenţă; c) Comitetul Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă; d) comitetele judeţene pentru situaţii de urgenţă; e) comitetele locale pentru situaţii de urgenţă. (2) Comitetele pentru situaţii de urgenţă sunt organisme interinstituţionale de sprijin al managementului şi se întrunesc semestrial şi ori de câte ori situaţia impune. Art. 8. — (1) Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, denumit m continuare Comitet Naţional, se constituie şi funcţionează sub conducerea nemijlocită a ministrului administraţiei şi internelor şi sub coordonarea primului-ministru. II Organizarea Sistemului

136

(2) Comitetul Naţional este un organism interministerial format din persoane cu putere de decizie, experţi şi specialişti desemnaţi de ministerele cu atribuţii complexe în gestionarea situaţiilor de urgenţă. (3) Organizarea şi funcţionarea Comitetului Naţional se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. Art. 9. — (1) La ministere şi la alte instituţii publice centrale cu atribuţii în gestionarea situaţiilor de urgenţă se constituie şi funcţionează sub conducerea miniştrilor, respectiv a conducătorilor instituţiilor publice centrale, comitete ministeriale pentru situaţii de urgenţă, denumite în continuare comitete ministeriale. (2) Comitetul ministerial se constituie prin ordin al ministrului ori al conducătorului instituţiei publice centrale, după caz, şi are în componenţă persoane cu putere de decizie, experţi şi specialişti din aparatul propriu al ministerului şi din unele instituţii şi unităţi aflate în subordinea acestuia, cu atribuţii în gestionarea situaţiilor de urgenţă. (3) în componenţa comitetului ministerial, la solicitarea ministrului respectiv, pot fi cooptaţi şi reprezentanţi ai altor ministere şi instituţii cu atribuţii în domeniu. Art. 10. — (1) La nivelul municipiului Bucureşti se constituie, sub conducerea prefectului, Comitetul Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţa. (2) Din comitetul prevăzut la alin. (1) fac parte primarul .general, primarii de sectoare, şefi de servicii publice deconcentrate, descentralizate şi de gospodărie comunală, manageri ai unor instituţii, regii autonome şi societăţi comerciale care îndeplinesc funcţii de sprijin în gestionarea situaţiilor de urgenţă, precum şi manageri ai agenţilor economici care, prin specificul activităţii, constituie factori de risc potenţial generatori de situaţii de urgenţă. (3) Organizarea, atribuţiile şi funcţionarea comitetului prevăzut la alin. (1) se stabilesc prin ordin al prefectului. Art. 11. — (1) La nivelul judeţelor se constituie, sub conducerea prefecţilor, comitete judeţene pentru situaţii de urgenţă, denumite în continuare comitete judeţene (2) Din comitetul judeţean fac parte preşedintele consiliului judeţean, şefi de servicii deconcentrate, descentralizate şi de gospodărie comunală şi alţi manageri ai unor instituţii şi societăţi comerciale de interes judeţean care îndeplinesc funcţii de sprijin în gestionarea situaţiilor de urgenţă, precum şi manageri ai agenţilor

137

economici care, prin specificul activităţii, constituie factori de risc potenţial generatori de situaţii de urgenţă. (3) Organizarea, atribuţiile şi funcţionarea comitetelor judeţene se stabilesc prin ordine ale prefecţilor. Art. 12. — (1) La nivelul municipiilor, oraşelor, sectoarelor municipiului Bucureşti, precum şi al comunelor se constituie, sub conducerea primarului şi cu avizul prefectului, comitete locale pentru situaţii de urgenţă, denumite în continuare comitete locale. (2) Din comitetul local fac parte un viceprimar, secretarul comunei, oraşului sau municipiului, după caz, şi reprezentanţi ai serviciilor publice şi ai principalelor instituţii şi agenţi economici din unitatea administrativ-teritorială respectivă, precum şi manageri sau conducători ai agenţilor economici, filialelor, sucursalelor ori punctelor de lucru locale, care, prin specificul activităţii, constituie factori de risc potenţial generatori de situaţii de urgenţă. (3) Organizarea, atribuţiile şi funcţionarea comitetelor locale se stabilesc prin dispoziţie a primarului, cu avizul prefectului. Art. 13. — (1) Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, denumit în continuare Inspectoratul General, ca organ de specialitate din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, asigură coordonarea unitară şi permanentă a activităţilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă. (2) în cadrul Inspectoratului General se organizează inspecţia de prevenire, centrul operaţional naţional şi alte structuri adecvate pentru managementul situaţiilor de urgenţă, încadrate cu personal specializat pe tipuri de riscuri, în -comunicaţii, informatică şi relaţii publice. (3) Centrul operaţional îndeplineşte permanent funcţiile de monitorizare, evaluare, înştiinţare, avertizare, prealarmare, alertare şi coordonare tehnică operaţională la nivel naţionala situaţiilor de urgenţă. (4) Inspectoratul General, prin centrul operaţional naţional, asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului Naţional, preluând în acest sens, la data desfiinţării Comisiei Guvernamentale de Apărare Împotriva Dezastrelor, secretariatul tehnic permanent al acesteia. (5) Inspectoratul General asigură, potrivit competenţelor legale, cooperarea şi reprezentarea la nivel naţional în domeniile protecţiei civile, apărării împotriva incendiilor şi gestionării situaţiilor de urgenţă. Art. 14. — (1) Serviciile publice comunitare profesioniste pentru situaţii de urgenţă, denumite în continuare servicii de urgenţă profesioniste, constituite ca servicii deconcentrate, care 138

funcţionează ca inspectorate judeţene şi al municipiului Bucureşti, asigură în zonele de competenţă coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă. (2) În cadrul serviciilor de urgenţă profesioniste se organizează inspecţii de prevenire, centre operaţionale şi alte structuri adecvate pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, încadrate cu personal specializat pe tipuri de riscuri, în comunicaţii, informatică şi relaţii publice. (3) Centrele operaţionale prevăzute la alin. (2) îndeplinesc permanent funcţiile prevăzute la art.13 alin.(3) la nivelul judeţelor, respectiv al municipiului Bucureşti, (4) Serviciile de urgenţă profesioniste, prin centrele operaţionale, asigură secretariatele tehnice permanente ale comitetelor judeţene şi al Comitetului Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă. (5) Serviciile publice de urgenţă asigură, potrivit competenţelor legale în unităţile administrativ-teritoriale în care funcţionează, cooperarea în domeniile protecţiei civile, apărării împotriva incendiilor şi gestionării situaţiilor de urgenţă. Art. 15. — (1) La nivelul ministerelor, al altor instituţii publice centrale cu atribuţii m gestionarea situaţiilor de urgenţă, al municipiilor ~ cu excepţia municipiului Bucureşti —, al oraşelor şi comunelor se constituie centre operative pentru situaţii de urgenţă, denumite în continuare centre operative. (2) La ministerele şi instituţiile publice centrale cu atribuţii şi funcţii de sprijin complexe în prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă, prevăzute în anexa nr. 1, centrele operative se constituie ca structuri cu activitate permanentă. (3) Centrele operative prevăzute la alin. (2) îndeplinesc permanent funcţiile prevăzute la art. 13 alin. (3), în domeniile de competenţă, ale ministerelor şi instituţiilor publice centrale respective. (4) Centrele operative prevăzute la alin. (2) se constituie din personalul aparatului propriu al autorităţii respective, prin ordin al ministrului, conducătorului instituţiei publice centrale sau prin dispoziţie a primarului. (5) Centrele operative asigură secretariatele tehnice ale comitetelor constituite la nivelul autorităţilor publice centrale sau locale prevăzute la alin. (1). Art. 16. — (1) în situaţii de urgenţă, coordonarea unitară la locul producerii evenimentului excepţional a acţiunii tuturor forţelor stabilite pentru intervenţie se realizează de către o persoană împuternicită, după caz, de către Comitetul Naţional, ministerial, 139

judeţean sau al municipiului Bucureşti, în funcţie de natura şi gravitatea evenimentului şi de mărimea categoriilor de forţe concentrate, denumită comandantul acţiunii. (2) Comandantul acţiunii poate fi ajutat în îndeplinirea sarcinilor de către grupa operativă şi punctul operativ avansat, constituite potrivit reglementărilor în vigoare. Art. 17. — Structura organizatorică, atribuţiile, funcţionarea şi dotarea comitetelor, centrelor operaţionale şi centrelor operative pentru situaţii de urgenţă se stabilesc pe baza regulamentuluicadru aprobat prin hotărâre a Guvernului. Art. 18. — (1) Sistemul de comunicaţii, de prelucrare automată şi destocare a datelor necesare funcţionării Sistemului Naţional se asigură prin mijloace proprii ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, ale celor din dotarea Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi ale altor componente ale sistemului naţional de apărare. (2) Modalităţile de utilizare a sistemului prevăzut la alin. (1) se stabilesc prin protocoale de colaborare. Art. 19. — Principalele funcţii de sprijin pe care le pot îndeplini ministerele, celelalte organe centrale şi unele organizaţii neguvernamentale în prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă sunt prevăzute în anexa nr. 2. CAPITOLUL III Atribuţiile componentelor Sistemului Naţional Art. 20. — Comitetul Naţional are următoarele atribuţii principale: a) examinează şi propune spre adoptare Guvernului Planul naţional de asigurare cu resurse umane, materiale şi financiare pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă; b) analizează şi supune spre aprobare Guvernului Regulamentulcadru de organizare, funcţionare şi dotare a comitetelor, centrelor' operaţionale şi centrelor operative pentru situaţii de urgenţă, precum şi fluxul informaţional-decizional; c) declară, cu acordul primului-ministru, starea de alertă la nivel naţional sau la nivelul mai multor judeţe, coordonează gestionarea situaţiilor de urgenţă şi declară încetarea stării de alertă; d) hotărăşte, cu acordul primului-ministru, punerea în aplicare a planurilor de evacuare, la propunerea comitetelor ministeriale, judeţene sau al municipiului Bucureşti; e) propune Guvernului, prin ministrul administraţiei şi internelor, instituirea de către Preşedintele României a „stării de urgenţă" în zonele afectate, în baza solicitărilor primite de la comitetele

140

judeţene sau al municipiului Bucureşti, şi urmăreşte îndeplinirea măsurilor stabilite în acest sens; f) propune Guvernului solicitarea/acordarea de asistenţă umanitară internaţională în cazul situaţiilor de urgenţă cu impact deosebit de grav, pe baza analizelor întocmite de Inspectoratul General; g) coordonează, pe teritoriul naţional, activitatea forţelor internaţionale solicitate pentru rezolvarea situaţiilor de urgenţă, îndeosebi în domeniul înlăturării efectelor distructive ale dezastrelor, în conformitate ou prevederile legii române; h) propune Guvernului includerea în bugetul de stat anual a fondurilor necesare pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, inclusiv pentru operaţionalizarea Sistemului Naţional şi a structurilor de intervenţie în afara frontierelor de stat, în cadrul structurilor specializate ale organismelor internaţionale cu atribuţii în domeniu; i) stabileşte repartizarea principalelor funcţii de sprijin pe care le asigură ministerele, celelalte organe centrale şi organizaţiile neguvernamentale privind prevenirea si gestionarea situaţiilor de urgenţă, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului; j) iniţiază elaborarea de acte normative pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă şi le avizează pe cele elaborate de comitetele ministeriale, judeţene şi al municipiului Bucureşti; k) analizează şi supune spre aprobare Guvernului scoaterea de la rezervele de stat a unor produse şi bunuri materiale necesare sprijinirii autorităţilor administraţiei publice locale şi populaţiei afectate de dezastre sau alte situaţii de urgenţă; I) stabileşte modul de cooperare a structurilor Sistemului Naţional cu alte autorităţi şi organisme ale statului român sau internaţionale abilitate în managementul stărilor excepţionale; m) coordonează informarea opiniei publice privind managementul situaţiilor de urgenţă; n) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite potrivit legii. Art. 21. — Comitetele ministeriale au următoarele atribuţii principale: a) informează Comitetul Naţional, prin Inspectoratul General, privind stările potenţial generatoare de situaţii de urgenţă şi iminenţa ameninţării acestora; b) elaborează regulamentele privind gestionarea i situaţiilor de urgenţă specifice tipurilor de risc din domeniile » de competenţă ale ministerelor şi celorlalte instituţii publice centrale cu atribuţii în gestionarea situaţiilor de urgenţă şi le prezintă spre avizare Inspectoratului General şi Comitetului Naţional; 141

c) evaluează situaţiile de urgenţă produse în domeniile , de competenţă, stabilesc măsuri specifice pentru gestionarea acestora, inclusiv privind prealarmarea serviciilor de urgenţă din domeniile de competenţă ale ministerelor, şi propun, după caz, declararea stării de alertă sau instituirea stării de urgenţă; d) analizează şi avizează planurile proprii pentru asigurarea resurselor umane, materiale şi financiare necesare gestionării situaţiilor de urgenţă; e) informează Comitetul Naţional şi colegiile ministerelor asupra activităţii desfăşurate; f) îndeplinesc orice alte atribuţii şi sarcini stabilite de lege sau de Comitetul Naţional. Art. 22. — Comitetele judeţene au următoarele atribuţii principale: a) informează Comitetul Naţional, prin Inspectoratul General, privind stările potenţial generatoare de situaţii de urgenţă şi iminenţa ameninţării acestora; b) evaluează situaţiile de urgenţă produse m unităţile administrativteritoriale, stabilesc măsuri şi acţiuni specifice pentru gestionarea acestora şi urmăresc îndeplinirea lor; c) declară, cu acordul ministrului administraţiei şi internelor, starea de alertă la nivel judeţean sau în mai multe localităţi ale judeţului şi propun instituirea stării de urgenţă; d) analizează şi avizează planurile judeţene pentru asigurarea resurselor umane, materiale şi financiare necesare gestionării situaţiilor de urgenţă; e) informează Comitetul Naţional şi consiliul judeţean asupra activităţii desfăşurate; f) îndeplinesc orice alte atribuţii şi sarcini stabilite de lege sau de Comitetul Naţional. Art. 23. — Comitetul Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă are următoarele atribuţii principale: a) informează Comitetul Naţional, prin Inspectoratul General, privind stările potenţial generatoare de situaţii de urgenţă şi iminenţa ameninţării acestora; b) evaluează situaţiile de urgentă produse pe teritoriul municipiului Bucureşti, stabileşte măsuri şi acţiuni specifice pentru gestionarea acestora şi urmăreşte îndeplinirea lor; c) declară, cu acordul ministrului administraţiei şi internelor, starea de alertă pe teritoriul municipiului Bucureşti şi propune instituirea stării de urgenţă; d) analizează şi avizează planul municipal pentru asigurarea resurselor umane, materiale şi financiare necesare gestionării situaţiilor de urgenţă; 142

e) informează Comitetul Naţional şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti asupra activităţii desfăşurate; f) îndeplineşte orice alte atribuţii şi sarcini stabilite de lege sau de organismele şi organele abilitate. Art. 24. — Comitetele locale au următoarele atribuţii principale: a) informează prin centrul operaţional judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, privind stările potenţial generatoare de situaţii de urgenţă şi iminenţa ameninţării acestora; b) evaluează situaţiile de urgenţă produse pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale, stabilesc măsuri Şi acţiuni specifice pentru gestionarea acestora şi urmăresc îndeplinirea lor; c) declară, cu acordul prefectului, starea de alertă pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale; d) analizează şi avizează planul local pentru asigurarea resurselor umane, materiale şi financiare necesare gestionării situaţiilor de urgenţă; e) informează comitetul judeţean şi consiliul local asupra activităţii desfăşurate; f) îndeplinesc orice alte atribuţii şi sarcinj stabilite de lege sau de organismele şi organele abilitate. Art. 25. — Inspectoratul General are următoarele atribuţii principale: a) analizează, evaluează şt monitorizează tipurile de risc, 'efectuează prognoze asupra evoluţiei acestora în scopul identificării stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă, propunând totodată măsuri pentru avertizarea populaţiei şi prevenirea agravării situaţiei; b) asigură coordonarea aplicării unitare, pe întreg teritoriul ţării, a măsurilor şi acţiunilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă; c) asigură informarea operativă a ministrului administraţiei şi internelor şi a instituţiilor interesate asupra stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă sau producerii situaţiilor de urgenţă în teritoriu, printr-un sistem informaţional propriu; ^ d) coordonează derularea programelor naţionale de pregătire în domeniul apărării împotriva dezastrelor; e) coordonează activităţile de prevenire şi de intervenţie desfăşurate de serviciile publice comunitare profesioniste, precum şi constituirea grupelor operative pentru coordonarea şi sprijinul răspunsului în situaţii de urgenţă în zonele grav afectate; f) transmite şi urmăreşte îndeplinirea deciziilor Comitetului Naţional; 143

g) asigură informarea populaţiei prin mass-media despre iminenţa ameninţării ori producerea situaţiilor de urgenţă, precum şi asupra măsurilor întreprinse pentru limitarea sau înlăturarea efectelor acestora; h) asigură coordonarea tehnică şi de specialitate a centrelor operaţionale şi a centrelor operative şi asigură menţinerea permanentă a fluxului informaţional cu acestea; i) cooperează cu organismele de profil pe plan internaţional, pe baza convenţiilor la care statul român este parte, şi urmăreşte respectarea acestor convenţii în domeniul situaţiilor de urgenţă; j) avizează şi propune Comitetului Naţional, spre aprobare, planurile de intervenţie, de cooperare sau de asistenţă tehnică cu alte structuri ori organizaţii internaţionale, în vederea îmbunătăţirii managementului situaţiilor de urgenţă; k) constituie şi gestionează baza de date cu privire la situaţiile de urgenţă şi pune la dispoziţia instituţiilor interesate datele şi informaţiile-solicitate pentru soluţionarea situaţiilor de urgenţă; l) avizează regulamentele privind gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice tipurilor de risc, elaborate de comitetele ministeriale, şi le prezintă spre aprobare; m) acordă asistenţă tehnică de specialitate autorităţilor publice centrale şi locale privind gestionarea situaţiilor de urgenţă; n) propune ministrului administraţiei şi internelor participarea cu forţe şi mijloace la înlăturarea efectelor situaţiilor de urgenţă în afara teritoriului ţării, potrivit tratatelor, acordurilor şi înţelegerilor internaţionale la care România este parte; o) coordonează planificarea resurselor necesare gestionării situaţiilor de urgenţă la nivel naţional şi elaborează proiectului planului de asigurare cu resurse umane, materiale şi financiare pentru astfel de situaţii; p) elaborează rapoarte şi alte documente pentru informarea Comitetului Naţional, primului-ministru, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Preşedintelui României şi comisiilor de specialitate ale Parlamentului; q) cooperează cu celelalte organe ale statului abilitate în managementul stării de urgenţă, stării de asediu sau al altor stări excepţionale; r) funcţionează ca punct naţional de contact în relaţiile cu organismele şi organizaţiile internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale cu responsabilităţi în domeniul situaţiilor de urgenţă;

144

s) elaborează Regulamentul-cadru privind organizarea, atribuţiile, funcţionarea şi dotarea comitetelor, centrelor operaţionale şi centrelor Operative pentru situaţii de urgenţă; t) informează Colegiul Ministerului Administraţiei şi Internelor asupra activităţii desfăşurate; u) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite de Comitetul Naţional sau de primul-ministru privind managementul situaţiilor de urgenţă şi prin regulamentul propriu de organizare şi funcţionare. Art. 26. — Serviciile de urgenţă profesioniste au următoarele atribuţii principale: a) organizează şi desfăşoară activităţi specifice de prevenire a situaţiilor de urgenţă; b) participă la identificarea, înregistrarea şi evaluarea tipurilor de risc şi a factorilor determinanţi ai acestora şi întocmesc schemele cu riscurile teritoriale din zonele de competenţă, pe care le supun aprobării prefecţilor; c) exercită coordonarea, îndrumarea şi controlul tehnic de specialitate al activităţilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă; d) acordă asistenţă tehnică de specialitate privind gestionarea situaţiilor de urgenţă; e) monitorizează prin centrele operaţionale evoluţia situaţiilor de urgenţă şi informează operativ prefecţii şi Inspectoratul General; f) planifică, organizează şi desfăşoară pregătirea pentru răspuns, în cazul situaţiilor de urgenţă, a subunităţilor de intervenţie din subordine; g) fac propuneri comitetelor pentru situaţii de urgenţă şi Inspectoratului General privind gestionarea şi managementul situaţiilor de urgenţă; h) urmăresc aplicarea regulamentelor privind gestionarea situaţiilor de urgenţă şi a planurilor de intervenţie şi de cooperare specifice tipurilor de riscuri; i) asigură transmiterea operativă a deciziilor, dispoziţiilor şi ordinelor şi urmăresc menţinerea legăturilor de comunicaţii între centrele operaţionale şi operative implicate în gestionarea situaţiilor de urgenţă, precum şi cu dispeceratele integrate pentru apeluri de urgentă şi cu dispeceratele proprii serviciilor şi forţelor care intervin în acest scop; j) centralizează solicitările de resurse necesare pentru îndeplinirea funcţiilor de sprijin pe timpul situaţiilor de urgenţă şi le înaintează organismelor şi organelor abilitate; k) gestionează baza de date referitoare la situaţiile de urgenţă din zonele de competenţă; 145

I) îndeplinesc orice alte atribuţii şi sarcini privind gestionarea situaţiilor de urgenţă, prevăzute de lege sau stabilite de organismele şi organele abilitate. Art. 27. — (1) Centrele operative cu activitate permanentă au următoarele atribuţii principale: a) centralizează şi transmit operativ la centrul operaţional al Inspectoratului General date şi informaţii privind apariţia şi evoluţia stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă; , . b) monitorizează situaţiile de urgenţă şi informează Inspectoratul General şi celelalte centre operaţionale şi operative interesate; c) urmăresc aplicarea regulamentelor privind gestionarea situaţiilor de urgenţă şi a planurilor de intervenţie şi cooperare specifice tipurilor de riscuri; d) asigură transmiterea operativă a deciziilor, dispoziţiilor şi ordinelor, precum si menţinerea legăturilor de comunicaţii cu centrele operaţionale şi operative implicate în-gestionarea situaţiilor de urgenţă, cu dispeceratele integrate pentru apeluri de urgenţă şi cu dispeceratele proprii serviciilor şi forţelor care intervin în acest scop; e) centralizează solicitările de resurse necesare pentru îndeplinirea funcţiilor de sprijin pe timpul situaţiilor de urgenţă şi fac propuneri pentru asigurarea lor; f) gestionează baza de date referitoare la situaţiile de urgenţă; g) îndeplinesc orice alte atribuţii şi sarcini privind managementul situaţiilor de urgenţă, prevăzute de lege şi în regulamentul-cadru menţionat la art. 17. (2) Centrele operative care se constituie numai la declararea stării de alertă, pe timpul funcţionării lor, îndeplinesc atribuţii similare celor prevăzute ia alin. (1). Documentele şi baza de date referitoare la situaţiile de urgenţă, deţinute de aceste centre operative, se gestionează permanent de către persoane anume desemnate din cadrul aparatului propriu al autorităţilor respective. Art. 28. — Instituţiile cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale au obligaţia, potrivit competenţelor lor, să transmită Inspectoratului General sau, după caz, direct ministrului administraţiei şi internelor ori primului-ministru datele şi informaţiile referitoare la situaţiile potenţial generatoare de situaţii de urgenţă, precum şi despre evoluţia- şi consecinţele acestora. Art. 29. — Inspectoratul General asigură transmiterea deciziilor luate de Guvern sau de Comitetul Naţional către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, în vederea gestionării, în mod unitar, a situaţiilor de urgenţă.

146

CAPITOLUL IV Asigurarea resurselor umane, materiale şi financiare SECŢIUNEA 1 Resursele umane Art. 30. — (1) Resursele umane necesare funcţionării Sistemului Naţional se asigură prin intermediul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale. (2) Personalul Inspectoratului General, centrelor operaţionale şi al centrelor operative este învestit cu exerciţiul autorităţii publice, pe timpul şi în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în limitele competenţelor stabilite prin lege. Art. 31. — (1) Numărul de posturi al Inspectoratului General se stabileşte prin organigrama şi regulamentul de organizare şi funcţionare ale acestuia, aprobate prin hotărâre a Guvernului, şi se asigură prin redistribuire în cadrul numărului de posturi aprobat Ministerului Administraţiei şi Internelor prin legile bugetare anuale. (2) Numărul de posturi pentru centrele operaţionale din structura serviciilor de urgenţă profesioniste judeţene şi al municipiului Bucureşti se stabileşte prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor la propunerile prefecţilor, în limitele stabilite prin regulamentul-cadru prevăzut la art. 17. (3) Numărul de posturi pentru centrele operative cu activitate permanentă se stabileşte prin ordin al miniştrilor respectivi, în limitele stabilite prin regulamentul-cadru prevăzut la art. 17. SECŢIUNEA a 2-a Resursele materiale Art. 32. — (1) Cheltuielile curente şi de capital ale Inspectoratului General se finanţează de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor. (2) Cheltuielile curente şi de capital ale centrelor operaţionale din structura serviciilor publice comunitare profesioniste se finanţează din bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi/sau din bugetele consiliilor judeţene, respectiv al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pe baza normelor aprobate prin hotărâre a Guvernului. (3) Cheltuielile curente şi de capital ale centrelor operative se finanţează, după caz, din bugetele ministerelor respective sau din bugetele locale, pe baza normelor aprobate prin hotărâre a Guvernului. (4) Achiziţionarea bunurilor şi serviciilor necesare funcţionării Sistemului Naţional se face conform legislaţiei în vigoare.

147

SECŢIUNEA a 3-a Resursele financiare Art. 33. — Fondurile băneşti pentru realizarea şi desfăşurarea activităţilor de management al situaţiilor de urgenţă la nivel central şi local se asigură din bugetul de stat şi/sau din bugetele locale, după caz, precum şi din alte surse interne şi internaţionale, potrivit legii. Art. 34. — (1) Salarizarea şi alte drepturi ale personalului din centrele operaţionale se stabilesc şi se acordă potrivit prevederilor legale prevăzute pentru personalul încadrat m Inspectoratul General, respectiv în serviciile de urgenţă profesioniste. • (2) Salarizarea şi alte drepturi ale personalului din -centrele operative cu activitate permanentă se stabilesc şi se acordă potrivit prevederilor legale prevăzute pentru funcţionarii publici din ministerele respective. Art. 35. — Finanţarea acţiunilor de înlăturare a efectelor şi consecinţelor situaţiilor de urgenţă se efectuează potrivit legii. CAPITOLUL V Sancţiuni Art. 36. — Nerespectarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă atrage, potrivit dispoziţiilor legale, răspunderea administrativă, contravenţională sau penală, după caz. Art.37. – Constituie contravenţii la prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă următoarele fapte: neconstituirea comitetelor pentru situaţii de urgenţă; neconstituirea centrelor operative pentru situaţii de urgenţă; neelaborarea regulamentelor privind gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice tipurilor de riscuri; neelaborarea planurilor pentru asigurarea resurselor necesare gestionării situaţiilor de urgenţă; neîntocmirea planurilor de urgenţă; neîntocmirea planurilor de intervenţie şi de cooperare; netransmiterea mesajelor de avertizare a populaţiei despre declararea stării de urgenţă sau pentru evacuare. Art.38. – (1) Contravenţiile prevăzute la art. 37 se sancţioneaă după cum urmează: cu amendă de la 30.000.000 lei la 50.000.000 lei faptele prevăzute la lit. a şi b; cu amendă de la 20.000.000 lei la 30.000.000 lei faptele prevăzute la lit. d, e şi f; cu amendă de la 10.000.000 lei la 20.000.000 lei lei faptele prevăzute la lit. g. (2) Sancţiunile contravenţionale se aplică persoanelor fizice sau juridice, după caz.

148

Art. 39 - Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către personalul Inspectoratului General şi al serviciilor publice comunitare profesioniste cu atribuţii de îndrumare, control şi constatare a încălcării prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, anume desemnat de inspectoratul general. Art. 40 Contravenţiile prevăzute la art.37 şi 38 le sunt aplicabile prevederile O.U.nr 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180 / 2002, cu modificările de rigoare. CAPITOLUL VI Dispoziţii finale şi tranzitorii Art. 41 - (1) Regulamentele privind gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice tipurilor de riscuri se aprobă prin ordin comun al ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului care coordonează managementul situaţiilor de urgenţă specifice riscurilor respective. (2) Reglementările prevăzute la alin. (1) se aprobă în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi se publică în Monitorul Oficial al României , Partea I. Art. 42 - Declararea stării de alertă în cazul situaţiilor de urgenţă la nivel naţional sau pe teritoriul mai multor judeţe se publică în Monitorul Oficial al României , Partea I, iar la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti, în Monitorul Oficial al autorităţii administrativ – teritoriale respective. Art. 43 - Serviciile publice pentru situaţii de urgenţă şi celelalte forţe, organe şi organizaţii prevăzute în regulamentele, planurile, programele şi documentele operative pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă răspund potrivit dispoziţiilor legale de îndeplinirea acţiunilor , măsurilor, funcţiilor de sprijin şi sarcinile ce le revin. Art. 44 - (1) Pe măsura constituirii organismelor, organelor şi structurilor din compunerea Sistemului Naţional, acestea preiau, corespunzător prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, atribuţiile comisiilor de apărare împotriva dezastrelor, comisiilor de protecţie civilă şi ale comisiilor de evacuare, iar comisiile respective îşi încetează activitatea. (2) Mijloacele tehnice şi de comunicaţii, precum şi documentele comisiilor prevăzute la alin. 1 se predau noilor structuri pe bază de protocol.

149

Art. 45. — Pe timpul situaţiilor de urgenţă, societăţile comerciale periclitate sau afectate constituie celule de urgenţă, care conlucrează cu structurile Sistemului Naţional. Art. 46. — Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integranta din prezenta ordonanţă de urgenţă. Art, 47. — Pentru integrarea în ansamblul legislaţiei a dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă, în termen de 180 de zile de la publicarea acesteia, Guvernul României va modifica sau va propune modificarea, după caz, a următoarelor acte normative: a) Legea protecţiei civile nr. 106/1996, cu modificările şi completările ulterioare; b) Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările ulterioare; c) Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes .public; d) Legea nr. 477/2003 privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare; e) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă; f) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice, cu modificările ulterioare; g) Ordonanţa Guvernului nr. 47/1994 privind apărarea împotriva dezastrelor, aprobată prin Legea nr. 124/1995, cu modificările şi completările ulterioare; h) Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 363/2002; i) Hotărârea Guvernului nr. 635/1995 privind culegerea de informaţii şi transmiterea deciziilor în cazul apărării împotriva dezastrelor; j) Hotărârea Guvernului nr. 438/1996 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei centrale pentru prevenirea şi apărarea împotriva efectelor seismice şi alunecărilor de teren, cu modificările ulterioare; k) Hotărârea Guvernului nr. 209/1997 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei Guvernamentale de Apărare împotriva Dezastrelor, cu modificările ulterioare;

150

I) Hotărârea Guvernului nr. 210/1997 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei Centrale pentru Apărarea împotriva Inundaţiilor, Fenomenelor Meteorologice Periculoase şi Accidentelor la Construcţii Hidrotehnice, cu modificările ulterioare; m) Hotărârea Guvernului nr. 222/1997 privind organizarea şi conducerea acţiunilor de evacuare în cadrul protecţiei civile; n) Hotărârea Guvernului nr. 639/1997 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei centrale pentru incendii în masă; o) Hotărârea Guvernului nr. 638/1999 privind aprobarea Regulamentului de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice şi a Normativului-cadru de dotare cu materiale Şi mijloace de apărare operativă împotriva inundaţiilor şi gheţurilor; p) Hotărârea Guvernului nr. 1.088/2000 pentru aprobarea Regulamentului de apărare împotriva incendiilor în masă; q) Hotărârea Guvernului nr. 674/2002 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei centrale pentru explozii mari la suprafaţă şi în subteran, accidente chimice şi avarii deosebit de grave la conducte magistrale şi urbane; r) Hotărârea Guvernului nr. 967/2003 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei centrale pentru asistenţă medicală de urgenţă în caz de dezastre şi epidemii.

151

Anexa 7 EFECTELE PRODUSE ASUPRA POPULAŢIEI ŞI A REŢELEI MEDICALE DIN ROMÂNIA ÎN URMA SIMULĂRII UNUI CUTREMUR CU EPICENTRUL ÎN ZONA VRANCEA
Introducere

Continuând evaluările anterioare ale morbidităţii şi mortalităţii specifice de cutremur pe baza studierii cutremurului din martie 1977 s-a relevat faptul că, în acel eveniment seismic, s-a înregistrat la o magnitudine de 7,2 o Richter şi o durată a undei seismice principale de 10-15 secunde, un volum impresionant de pierderi de vieţi omeneşti şi răniri diverse. Comparaţiile efectuate cu celelalte manifestări seismice din această jumătate de secol, arată o corelaţie strânsă între magnitudinea seismului, durata undei seismice maxime, momentul apariţiei seismului şi volumul pierderilor de vieţi omeneşti şi de răniri. Data Magnitudin Inten- Durata Morţi Răniţi Mortal Morbiditate e grade sitate secunde itate 0/oooo 0 Richter MSK /oooo 10.11.1940 7,4 X 24 400 300 2,5 1,88 04.03.1977 7,2 IX 15 1541 11275 7,14 522,98 30.08.1986 7,0 VIII 56 8 317 0,03 3,15 30.05.1990 6,8 VIII 40 9 296 0,03 0,93 tabelul nr.2: Comparaţia mortalităţii şi morbidităţii specifice de cutremur pentru cutremurele din perioada 1940-1990 din România. χ 2 = 518 (P<0,001 pentru anii 1940-1977) Data Mortal Morbiditate itate 0/oooo 0 /oooo 10.11.1940 7,4 X 24 400 300 2,5 1,88 04.03.1977 7,2 IX 15 1200 7576 57,2 361,62 tabelul nr.3: Comparaţia mortalităţii şi morbidităţii specifice de cutremur pentru cutremurele din perioada 1940-1990 din Bucureşti. χ 2 = 265 (P<0,001 pentru anii 1940-1977) Din analiza datelor prezentate în aceste tabele, rezultă că în seismul din martie 1977 s-a înregistrat o morbiditate specifică de cutremur de 0,3616% în mediul urban, o morbiditate specifică de cutremur de 0,0522% în mediul rural, mortalitatea din mediul urban fiind de 0,05722%, iar cea din mediul rural de 0,00714% (3, 4, 5, 13, 15, 16, 17). Un dezastru de asemenea amploare pune probleme deosebite de organizare şi desfăşurare a intervenţiei medicale prespitaliceşti. Consensul general al cercetătorilor şi planificatorilor intervenţiilor în caz de dezastru este că în general programele de pregătire sunt inadecvate în comunităţile supuse acestor riscuri.
Magnitudine Inten- Durata Morţi grade sitate secunde Richter MSK

Răniţi

152

Această inadecvare rezultă din lipsa unei evaluări corecte a riscurilor asupra sănătăţii publice produse de cutremur (2, 10). Evaluarea factorilor ce intervin în afectarea produsă de dezastre Evaluările corecte ale tuturor factorilor asociaţi cu decese şi răniri în astfel de circumstanţe sunt esenţiale pentru determinarea nevoilor de ajutor şi pentru un răspuns corect al sistemului medical (1, 8). Analiza efectuată de Noji şi colaboratorii (11) asupra activităţilor de răspuns la cutremurul din Armenia din 1988 a relevat că primii care au răspuns după cutremur au fost supravieţuitorii relativ nerăniţi, voluntarii, prietenii, vecinii şi rudele victimelor (8) şi unde peste 90% din supravieţuitori au fost degajaţi din ruine de către populaţie (7). Lipsa unei planificări a intervenţiei medicale în caz de cutremur în Armenia a fost relevată şi de constatările cercetării epidemiologice efectuate de Noji şi colaboratorii în acest caz.(12) din care putem constata că: - 81,5% din cei care au fost salvaţi nu au putut să meargă singuri nesprijiniţi, 66,2% din victime au fost încarcerate mai mult de 1 oră, iar 49,2% mai mult de 6 ore, numai 28,2% din victime au primit primul ajutor la mai mult de 1 oră după dezîncarcerare; - mijloacele folosite pentru salvare au fost reprezentate pentru 68% din victime de mâinile goale şi doar 10,5% au fost salvate cu unelte şi dispozitive; - personalul care a asigurat salvarea a fost reprezentat de populaţia neinstruită pentru 55,1% din victime şi doar pentru 10,5% din victime a fost asigurată de către formaţiuni specializate; - personalul care a acordat primul ajutor a fost reprezentat pentru 32,2% din victime de medici, iar 32,2% din victime nu au fost asistate medical; - primul ajutor a fost acordat pentru 56,5% din victime la locul accidentului şi pe timpul transportului; - 58% din victime au fost transportate cu mijloace proprii sau improvizate şi doar 10,5% au fost transportate cu autosanitarele; - din totalul victimelor ce au necesitat îngrijiri în spital 61,6% au necesitat îngrijiri ortopedice şi 33,4% alte îngrijiri. Pentru organizarea perfectă a intervenţiei medicale prespitaliceşti cu o eficienţă ridicată în salvarea de vieţi umane sunt necesare o serie de condiţii care după aprecierile lui Pretto (14), pot conduce la prevenirea a cel puţin 22 - 25% din decesele ce s-ar produce în caz de cutremur. Luând în considerare riscurile seismice pe teritoriul României, remarcăm că principalul focar se găseşte plasat în judeţul Vrancea şi în care mişcările plăcilor tectonice produc cutremure la o adâncime de 60 - 100 de km cu o magnitudine maximă de 8 - 9 o Richter şi o recurenţă de 40 - 100 de ani.

153

Figura nr.5

Luând în considerare datele prezentate mai sus, am procedat la efectuarea unei simulări a unui cutremur cu epicentrul în zona Vrancea, la o intensitate de 80 M.S.K. cu o durata a undei seismice maxime de 15 secunde, ce apare noaptea. De asemeni în evaluarea capacităţii de spitalizare şi transport a victimelor am ţinut seama de aprecierile prof. Dr. Ian de Boer, pe care le prezentăm mai jos:
Capacitatea lanţului de îngrijiri medicale

Lanţul de ajutor şi îngrijiri medicale, cuprinde îngrijirile acordate de asistente şi medici, către victime la toate etapele începând cu locul dezastrului şi până la internarea în spital. Acest lanţ are două subdiviziuni şi anume una care se ocupă de decedaţi şi a cărui principală sarcină este identificarea victimelor şi una pentru victimele ce pot fi îngrijite ambulatoriu şi care va fi executată de medici de medicină de urgenţă.

154

Spital

Locul dezastrului

Transport + Transport distribuţie Spital

Spital Capacitate de salvare medicală Personal Echipament Planuri Capacitate de transport medical Triaj Personal Echipament Planuri Capacitate de tratament a spitalelor Personal Echipament Planuri

Figura nr.6 Capacităţile lanţului de îngrijiri medicale Cele trei componente ale lanţului de îngrijiri medicale trebuie să fie echivalente pentru a nu crea haos şi trebuie avut în vedere faptul că se consideră că cel mai mic grad de capacitate al unui component determină capacitatea întregului lanţ. Astfel orice creştere a capacităţii de transport prin aducerea de ambulanţe suplimentare nu rezolvă gâtuirea lanţului de îngrijiri medicale dacă nu creşte corespunzător şi capacitatea de tratament a spitalelor. Iar această capacitate se poate determina atât prin calcule matematice conform tabelului prezentat mai jos cât şi printr-o apreciere empirică, conform căreia 2-3% din numărul de paturi ale spitalelor, reprezintă numărul de victime ce pot fi îngrijite într-o oră. Trebuie ţinut seama şi de oboseala echipei de îngrijiri din spital şi astfel la un spital cu cca 300 de paturi pot fi îngrijite în 8 -10 ore un număr de aproximativ 50 -70 de victime (9) Calculul matematic al capacităţii de tratament al unui spital
Nr.crt 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Variabila Numărul de paturi Numărul de paturi chirurgie Număr de paturi ATI Număr de săli de operaţii Număr de operaţii pe an Număr de chirurgi Număr de anestezişti Număr de rezidenţi chirurgie Număr de alţi specialişti chirurgi Nr pacienţi acuţi şi de urgenţă /an Număr(N) Pondere (W) 1/3000 1/250 1/20 1/10 1/20000 1/5 1/4 1/10 1/10000 Total NxW

Tabelul nr.1 Calculul capacităţii de tratament a unui spital (9) Aplicarea acestor principii la un oraş, judeţ sau chiar la o ţară întreagă poate face posibilă o apreciere statistică a stării de pregătire a sistemului medical pentru dezastre, dar pentru un calcul precis sunt necesare aprecierea şi a altor indicatori.

155

Rezultatele simulării

Folosind Programele Epi 6.O4 şi Epimap 2 şi un algoritm propriu de calcul am obţinut rezultatele pe care le prezentăm în tabele următoare Nr.crt Variabila Zona II-a Zona III-a Zona IV-a Total
.
Populaţie urbană Populaţie rurală Total victime probabile urban Total victime probabile rural Total victime probabile Încarceraţi urban Încarceraţi rural Încarceraţi total Supravieţuitori după o zi 5213983 3701081 18821 1893 20714 3725 93 3818 3189 3479324 3504833 1221 138 1359 211 0 211 141 2979764 2966443 74 0 74 5 0 5 1 11.673.071 10.172.357 20.116 2031 22.147 3941 93 4034 3331

Supravieţuitori după două zile Supravieţuitori după trei zile

94 33

0 0

0 0

94 33

Tabelul nr 2 Rezultatele generale pe zone seismice ale simulării Din datele prezentate în tabelul anterior rezultă cu pregnanţă că în zona II seismică ce cuprinde judeţele din Moldova, Nordul Munteniei şi Estul Transilvaniei, numărul total de victime probabile este de 20714, faţă de 22.174 totalul înregistrat pe ţară, ceea ce dovedeşte că în celelalte zone numărul total de vicitme este mult mai mic. Analizarea numărului total de victime încarcerate arată că în zona II se înregistrează 3818 faţă de 40343 numărul total de victime încarcerate pe ţară. De asemeni analizarea situaţiei victimelor încarcerate arată că după 24 de ore de încarcerare rata supravieţuirilor scade dramatic ceea ce subliniază necesitatea desfăşurării acţiunii de căutare-salvare de toate gradele în primele 24 de ore pentru a creşte speranţa de supravieţuire a victimelor ce au fost încarcerate. Trecerea în revistă a capacităţii medii de transport arată că această capacitate este mai mare decât capacitatea de spitalizare în fiecare zonă seismică, dar solicitarea acestor parametri este mult mai mică în zonele III şi IV.
Analiza categoriilor de victime rezultate din simulare

Rezultatul categorisirii victimelor probabile apreciate în urma simulării, este prezentat în tabelul nr.6, iar principalele categorii de afecţiuni înregistrate în urma simulării sunt prezentate în tabelul nr.7.

156

Nr.crt .

Variabila Urgenţe absolute urban Urgenţe absolute rural Urgenţe absolute Victime ambulatorii urban Victime ambulatorii rural Victime ambulatorii Victime foarte uşoare urban Victime foarte uşoare rural Victime foarte uşoare Victime depăşite urban Victime depăşite rural Victime depăşite Decedaţi urban Decedaţi rural Decedaţi total

Zona II-a 5616 532 6148 7502 727 8229 1853 157 2010 3738 348 4086 2948 223 3171

Zona III-a 330 8 338 456 23 479 89 0 89 212 4 216 161 1 162

Zona IVa 9 0 9 16 0 16 1 0 1 5 0 5 3 0 3

Total 5955 540 6495 7974 750 8724 1943 157 2100 3955 352 4307 3112 224 3336

Tabelul nr. 3 Principalele categorii de victime Nr. crt. Variabila Zona II-a
Afecţiuni chirurgicale Afecţiuni ortopedice Afecţiuni interne Afecţiuni neurochirurgicale Şocuri Arsuri Intoxicaţii Afecţiuni psihice 5548 4767 3112 1037 2073 1242 1037 1037

Zona III-a
324 309 205 63 138 75 63 63

Zona IV-a
8 12 7 1 4 1 1 1

Total
5880 5088 3324 1101 2215 1101 1101 1101

Tabelul nr. 4 Principalele categorii de afecţiuni

Analiza victimelor transportabile, a capacităţii de transport şi a numărului de formaţiuni medicale prespitaliceşti, necesare pentru managementul cutremurului simulat.
Rezultatele simulării sunt prezentate în tabelul nr.5
Nr.crt. Variabila Total victime transportabile Total victime transportabile cu targa/h Total victime transportabile cu brancarda/h Total echipe medicale mobile de triaj şi evacuare Număr de autosanitare Capacitatea de transport/h Capacitatea de spitalizare/h Zona II-a 10050 482 223 78 1270 25,108 12,217 Zona III-a 507 13 3 0 1125 13,617 11,255 Zona IV-a 10 0 0 0 1120 17,432 13,693 Total 10567 495 225 78 3515 18,719 12,388

Tabelul nr. 5 Principalele categorii de victime transportabile, echipe medicale mobile şi de triaj şi numărul de autosanitare

157

Din datele prezentate, rezultă cu pregnanţă faptul, că în situaţia producerii unui seism de intensitatea celui simulat, devine necesară manevra resurselor umane şi materiale, medico-sanitare din judeţele limitrofe zonei afectate, mai ales că rezultă posibilitatea efectuării acestei manevre relativ rapid şi cu eficienţa scontată, pentru creşterea capacităţii de transport a victimelor în zona afectată. Simularea noastră oferă o imagine asupra nevoilor de suplimentare în resurse umane şi autosanitare în judeţele afectate de seism. Datele prezentate întăresc o dată mai mult nevoia efectuării unor evaluări cât mai complete a nevoilor reţelei medicale din zonele afectate de seism pentru a putea face faţă rigorilor managementului ştiinţific al unui aflux masiv de victime de diferite gravităţi. De asemeni rezultă clar faptul că pentru transportul unui volum masiv de victime ce apar în urma unui seism devine necesară folosirea altor resurse de evacuare, cum ar fi trenurile sanitare din dotarea SNCFR şi care pot în situaţia menţinerii viabilităţii căilor ferate, asigura posibilitatea evacuării unui mare număr de victime, care pot primi îngrijirile necesare pe durata transportului până la locul în care s poate acorda tratamentul definitiv.
Evaluarea victimelor ce necesită evacuare secundară şi a paturilor de spital disponibile în caz de dezastre
Nr.crt Variabila Total victime chirurgicale transportabile secundar Total victime ortopedice transportabile secundar Total victime boli interne transportabile secundar Total victime cu şocuri transportabile secundar Total victime neurochirurgicale transportabile secundar Total victime arse transportabile secundar Total victime intoxicate transportabile secundar Total victime psihice transportabile secundar Total victime transportabile secundar Zona II-a 905 1388 15 428 174 332 491 222 3955 Zona III-a 0 31 0 0 4 7 19 2 63 Zona IV-a 0 0 0 0 0 0 0 0 0 Total 905 1419 15 428 178 339 510 224 4018

Tabelul nr. 6 Victimele care necesită evacuare secundară
Nr.crt Variabila Paturi chirurgicale disponibile Paturi ortopedie disponibile. Paturi boli interne disponibile Paturi neurochirurgicale disponibile Paturi ATI.disponibile Paturi Arşi disponibile Paturi intoxicaţi disponibile Paturi psihiatrie disponibile Total paturi disponibile Zona II-a 2187 1121 5390 295 698 623 23 3888 14207 Zona III-a 2087 919 4627 90 706 215 8 2334 10986 Zona IV-a 2020 863 6019 163 739 177 4 3876 13861 TOTAL 6294 2903 16036 548 2143 1015 35 10098 39054

Tabelul nr. 7 Distribuţia paturilor de spital disponibile pe specialităţi în zonele seismice.

158

Analiza costurilor intervenţiei medicale spitalizării victimelor cutremurului simulat
Nr.crt . Variabila
Victime transportabile cu ambulanţa Victime transportabile cu vehiculele poliţiei Victime transportabile cu vehicule proprii Victime transportabile pe picioare Victime transportabile cu mijloace comune Tariful de transport cu ambulanţa Costul total al transportului Tariful de spitalizare
Costul total al spitalizării

prespitaliceşti
Zona IV-a
3 0 0 0 0 4636.068
542.261

si

a

Zona II-a
5387 1570 1570 368 969 28552.367
4.06890E+08

Zona III-a
251 59 59 9 33 5110.460
2612359.400

Total
5641 1629 1629 377 1002 12766.298
4.071.723.699,9

135719.258
1.47687E+10

169439.979
8.06103E+08

111340.545
17598452.080

138.833,260
15.592.401.452,08

Tabelul nr. 8 Costul transportului, durata spitalizării victimelor şi costul spitalizării
18000000000.00 16000000000.00 14000000000.00 12000000000.00 10000000000.00 8000000000.00 6000000000.00 4000000000.00 2000000000.00 0.00 1 3 5 7 9 11 13 15 17 TARIFSP TARIFTR 37 39 41 19 TARIFTR CTRTOT TARIFSP CTOTSP

21

23

25

27

29

31

33

Figura nr. 7 Tarifele şi costurile transportului şi a spitalizării victimelor în urma cutremurului simulat La aceste sume se adaugă costurile pentru evacuarea secundară a victimelor care nu pot fi spitalizate la spitalele unde au fost aduse, precum şi costurile spitalizării acestor victime după cum urmează: Costul total al transportului secundar al victimelor= 6.729.748.200 lei; Costul total al spitalizării victimelor secundare=153.267.405.564 lei, ridicând astfel costurile totale prezumtive, fără a avea în calcul materialele folosite în faza prespitalicească la: 179.661.278.891 lei. Analiza necesarului de materiale biologice, oxigenului şi pansamente pentru intervenţia medicale în urma cutremurului simulat
Nr. crt. Variabila Oxigen/l Sânge/l Soluţii perfuzabile./l Pansamente Atele Zona II-a 67180170 751 567 30639 3012 Zona III-a 198822 3 0 228 175 Zona IV-a 369 0 0 0 3 Total 67.379.361 754 567 30.867 3190

Tabelul nr.9 Unele materiale şi produse biologice necesare pe timpul intervenţiei medicale prespitaliceşti în urma cutremurului simulat.

35

159

Analiza numărului şi pregătirii medicilor şi personalului medical necesar în intervenţia medicală în dezastre
Nr. Variabila Zona II-a crt. Existent Număr total de medici 188 din ambulanţe Medici specialişti de 9 urgenţă Medici specialişti de 8 alte specialităţi Medici specialişti şi 71 primari Medici de MG din 100 ambulanţe Asistenţi medicali 847 Necesar pentru intervenţia la dezastre Medici de urgenţă 312 Specialişti 114 Cu competenţă 198 Asistenţi medicali 468 Brancardieri 624 Zona III-a Zona IV-a Total 133 1 2 60 70 1028 0 0 0 0 0 201 4 0 59 138 865 0 0 0 0 0 522 14 10 190 308 2740 312 114 198 468 624

Tabelul nr.10 Existentul şi necesarul de medici şi personal medical în caz de dezastre
Analiza statistică a datelor simulării

Calculul coeficientului de corelaţie pentru victimele probabile şi victimele transportabile arată că acest coeficient r=1, ceea ce atestă o corelaţie strânsă lineară directă, atestând faptul că dacă un termen al comparaţiei creşte, creşte şi cel de al doilea.
Nr.crt Variabila Zona II-a Coeficientul de corelaţie r TOTVICPRr = 1.00 r^2 = TOTVICTR 1.00 CAPATRANr^2 = 0.89 ra^2 CAPASP = 0.88 Testul T TOTVICTRT statistic = TOTVICTRS 4.678, p = 0.00001 Zona III-a r = 0.99 r^2 = 1.00 r^2 = 0.79 0.78 Zona IV-a r = 0.88 r^2 = 0.77 ra^2 = r^2 = 0.75 ra^2 = 0.74 T statistic = 2.079, p = 0.04052

T statistic = 5.610, p = 0.000001

Tabelul nr 11 Coeficientul de corelaţie şi probabilitatea realităţii diferenţelor unor variabile Analiza probabilităţii ca variabilele investigate să fie reale s-a făcut pentru victime transportabile şi victimele transportabile secundar şi a relevat faptul că t=4.678 în zona II-a, t= 5.610 în zona III-a şi t= 2.079 pentru zona IV-a, ceea ce stabileşte probabilitatea ca aceste date să fie reale la p = 0.00027% deci probabilitatea este foarte mare, înalt semnificativă statistic. Calcularea coeficientului de corelaţie între TOTVICPR-TOTVICTR şi CAPATRAN-CAPASP, arată că acest coeficient vaiază pe zonele seismice de la r = 1.00 la r^2 = 0.77 pentru primele 2 şi de la r^2 = 0.89 la r^2 = 0.75 pentru ultimele 2 variabile , ceea ce menţine aceste variabile în limita unei corelaţii lineare directe înalte.
Concluzii

160

Din datele prezentate se desprind cu pregnanţă următoarele condiţii ale unei intervenţii medicale eficiente în caz de cutremur: - necesitatea absolută a evaluării vulnerabilităţii aglomerărilor umane urbane la cutremure şi estimarea volumului probabil de victime, a structurii probabile a acestora şi evaluarea capacităţii de intervenţie prespitalicească ; - dimensionarea cât mai corectă şi apropiată de realitate a sistemului prespitalicesc de intervenţie; - dotarea şi antrenarea corespunzătoare a elementelor sistemului medical de intervenţie în caz de cutremur; - asigurarea unei conduceri unice şi ferme a dispozitivului medical de intervenţie atât prin asigurarea legăturilor cât şi prin optimizarea informaţiilor necesare luării unor decizii cât mai corecte; - necesitatea dezvoltării sistemului medical de urgenţă, care constituie infrastructura sistemului medical de intervenţie la dezastre.

161