You are on page 1of 108

Ioana Iordache-Baltag

DOR DE {COAL|

Editura „Egal”
Bacău, 2015

M-aş întoarce
cu aceeaşi dragoste şi dăruire.

DOR DE {COAL|

Ioana Iordache-Baltag

Editura „Egal”
Bacău, 2015
2

Carte electronică apărută cu sprijinul
Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România
în cadrul proiectului EduCarte.ro.
Se distribuie gratuit.
Copertă şi tehnoredactare: Ionel-Cătălin Diaconu

De acelaşi autor:
 Culegeri de matematică pentru clasele I-IV
Edituri: Revista de Pedagogie, Bucureşti, 1992
Plumb, Bacău, 1997, 1999
Corint, Bucureşti, 2004, 2006, 2008, ...
 Probleme pentru clasele I-IV: Metode de rezolvare
Editura Corint, Bucureşti, 2005, 2007, ...
 Întoarcere în timp
Editura Grafit, Bacău, 2011

ISBN 978-606-564-117-4

3

Un gând pentru tine!
Măreţ şi demn treci prin şirul primilor ani ai cunoaşterii.
Tu ştii să citeşti gândurile pătrunse în suflete şi eşti în mijlocul
tuturor acţiunilor. Oaspete mult dorit, aşteptat cu nerăbdare,
intrat în liniştea caldă şi calmă a căminului încă din prima zi de
şcoală; păstrat peste ani, în mijlocul permanentelor amintiri, drept
cea mai statornică dintre călăuze.
Nobilă şi plină de împliniri e profesiunea ta, învăţătorule! Îţi
desăvârşeşti cu grijă creaţia. Te-ai născut şi trăieşti pentru a oferi
bucurie, te depărtezi statornicind iubire, căldură, lumină.
Ce poate fi mai plăcut decât freamătul începutului de an
şcolar, îmbrăţişarea caldă sub care se simte fiorul blând al
dragostei adevărate, când pe chipurile copiilor stăruie cu nelinişte
întrebări a căror dezlegare o vor afla mai târziu?
Ce poate egala emoţia provocată de ultimul sunet al
clopoţelului, când fiecare tânăr încearcă o desprindere, încearcă
să-şi croiască drumul vieţii, purtând drept călăuză cunoştinţele
căpătate în şcoală?!
De aceea poate, cel mai frumos este să fii educator, să
munceşti în mijlocul copiilor; să-ţi trăieşti de mai multe ori
copilăria, adolescenţa, tinereţea; să-i creşti mari la minte şi întregi
la suflet, să le cultivi încrederea în puterea braţelor şi minţii lor; să
simţi din plin, împreună cu ei, dorinţa reuşitelor, bucuria de a
dărui, bucuria de a fi.
Porţi nume creştinesc! Onorează-L, îmbogăţeşte-L,
păstrează-L cu demnitate şi zâmbeşte mulţumită că ţi-ai îndeplinit
misiunea, doamnă învăţătoare! Bucură-te de viaţă, de sănătate şi
transmite tuturor, cu dragoste, urări permanente de împliniri.
Lasă-ţi gândurile să te slăvească în prag de sărbătoare,
oferindu-ţi din căldura curatelor îmbrăţişări de odinioară!

4

Început de an şcolar
Fiecare început de an şcolar este sărbătoarea mult aşteptată
de copii şi îndelung pregătită de părinţi, de educatori. Pentru cei
aflaţi la început de drum, emoţiile sunt mai mari. Învăţătoarele,
care primesc o nouă serie, trăiesc din plin fiorul primei întâlniri.
Curtea, plină de copii şi de părinţi. Zâmbetele se încarcă de
parfumul şi coloritul divers al florilor. Ici-colo, în cercuri-cercuri,
şcolari mai vechi îşi povestesc cu înflăcărare şi rapiditate
momente deosebite din vacanţa de vară. Începătorii însă, purtând
cu mândrie ghiozdanele în spate, se ţin cât mai aproape de
părinţii lor şi privesc curioşi agitaţia mulţimii, care hrănită din
belşug cu amintiri, nu dă semne să se potolească. Câte un şcolar
mai mare, descoperind în rândurile sfioşilor câte un prieten sau
vecin, îi face semne, îmbărbătându-l cu o privire măreaţă, dar
înţelegătoare, plină de siguranţă.
Îndată, elevii îşi reiau locurile stabilite şi privirile tuturor se
îndreaptă spre masa prezidiului, aşezată la loc vizibil din orice
parte a curţii largi. De aici, vocea directoarei, răspândeşte cuvinte
de bun-venit, urări de succese şi împliniri cu ocazia începutului
unui nou an şcolar. Urmărind îndeaproape pe învăţătoarea lor, cei
mici trec mândri prin tunelul de flori şi conducându-şi atent paşii,
intră în şcoală. Ajunşi în faţa sălii de clasă privesc înscrisul ce
tronează deasupra uşii: CLASA I D, apoi păşesc cu sfială,
ocupându-şi, la îndemnul insistent al părinţilor, un loc într-o
bancă. E prima desprindere. Din cauza emoţiilor, poate nici
părinţii nu pot realiza acum, că fiii lor au păşit în trenul vieţii.
Privirea bobocilor le este atrasă de literele mari scrise pe
tablă. Încearcă să descifreze. Unii reuşesc chiar. Acum silabisesc
cu toţii, într-o mare neorânduială: BINE AŢI VENIT, DRAGI COPII! De
jur-împrejurul băncilor, ochii ocrotitori şi iubitori ai părinţilor îi
urmăresc insuflându-le încredere. Zâmbetul cald al învăţătoarei le
5

risipeşte teama. Recunoscându-şi în întregime numele, noii elevi
răspund cu hotărâre la primul apel al catalogului, anunţându-şi
prezenţa în marea cetate a luminii.
Uşa se deschide larg. Intră o fetiţă micuţă, frumos
bronzată, cu ochi vii, încrezători. În spate, cam la doi paşi, se află
părinţii ei, tineri, mulţumiţi de produsul iubirii lor. Urmărind
micul grup, ai fi zis că fetiţa îi conduce la şcoală. Se îndreaptă
hotărâtă spre catedră şi, oprindu-se în dreptul învăţătoarei,
rosteşte clar: „Sunt R... Hristina. Vreau să învăţ în clasa
dumneavoastră!” Privesc încântată, minunea de copil. În lista
primită drept catalog, numele ei nu figurează. Dar cum să refuzi
dorinţa unui copil exprimată atât de direct?! În faţa uşii, colega
mea D...., îmi face semne: „Ia-o, vrea la tine!”... O privesc cu
insistenţă şi cu o mare bucurie: „Mă bucur că doreşti să fii în clasa
noastră! Mergi alături de ceilalţi colegi ai tăi!”, o îndemn eu
zâmbind. Cu claritate se naşte un mare gând: „Eşti conştientă de
misiunea ce trebuie îndeplinită?” Hotărât: „Da!” vine, din
interior, răspunsul.
Asigur părinţii de toată responsabilitatea ce ştiu că-mi
revine şi-i sfătuiesc să aibă totala încredere în competenţele mele.
Sunt convinsă că ei cunosc, doar s-au interesat îndeaproape, pe
mâna cui dau copilul spre educare şi instruire. Nu de puţine ori
i-am auzit spunând cu convingere: „De-acum n-avem nicio
teamă! Intrat în clasa dumneavoastră, ştim că va fi bine!”


6

Buchetul de flori
Cobor iute treptele şcolii, ca şi când aş vrea să recuperez
din timpul pierdut în cancelarie în discuţii relaxante, uneori.
Privesc ceasul. A trecut mai mult de jumătate de oră. Până se
întorc însă copiii mei de la şcoală,... timp e destul. Acum sunt
liceeni şi ora de masă e în jur de trei p.m. Soarele îşi revarsă razele
aurii peste întinderea lucie de zăpadă. E tare plăcut! Privesc omul
de zăpadă meşterit de elevii, chiar în faţa cabinetului directorului.
L-au dorit cu privirea la stradă, să fie admirat şi salutat de
trecători. Pe capota unei maşini, zăpada aşezată mă îndeamnă
să-i rup uniformitatea. Fulgii moi, uşor strânşi în palmă, iau
repede forma unui bulgăre, dar, negăsind un prieten de joacă prin
apropiere, zâmbesc şi-l arunc la întâmplare. Unde-i? S-a ascuns în
stratul pufos. Urmăresc gropiţa alungită formată prin cădere.
De după colţul blocului, doi ochi vii mă urmăresc: E
Georgeta. Păru-i inelat abia mai poate sta pitit sub căciuliţa de
blăniţă moale. O privesc surprinsă: „Ce-i cu tine, Georgeta? N-ai
ajuns încă acasă?” Mă priveşte... şi-un zâmbet de mulţumire îi
luminează întreaga faţă. „V-am aşteptat. Am vrut... să văd dacă
mergeţi acasă cu buchetul meu de flori. Vreau să-l ştiu acasă la dv., în
vază. Aşa-i că vă plac şi trandafirii? Ieri aţi admirat garoafele
aduse de Anca.” Simt că doreşte o vorbă bună, se vede că azi nu
şi-a încărcat suficient sufletul. „Îmi plac toate florile şi mai ales
cele dăruite de copii sensibili şi plăcuţi ca tine, Georgeta.
Trandafirii sunt delicaţi ca obrăjorii tăi!”, îi spun cu dulceaţă în
glas, privind-o. Ochii-i scânteie de bucurie. Mai facem împreună
câţiva paşi, discutând despre lucruri diverse de la şcoală, de la ea
de-acasă, apoi ne despărţim salutându-ne cu un zâmbet complice.
E mulţumită că trandafirii, dăruiţi cu toată dragostea, îmi vor
zâmbi, înlocuindu-o.
Căldura din familia iubitoare o poţi citi permanent pe
chipul ei drăgălaş. Bogdan, fratele ei este olimpic, pe când ea se
7

simte uneori depăşită. Doi fraţi, dar care nu reuşesc să treacă la
fel peste greutăţile şcolare. Părinţii însă îi sunt mereu alături şi
asta face ca progresele să nu întârzie. Ochii învăţătoarei trebuie să
fie totdeauna deschişi; să observe pe chipurile elevilor săi, dintr-o
privire largă, cuprinzătoare, cine şi ce necaz le-ar umbri dorinţa
de viaţă, cine mai poartă în suflet o bucurie neîmpărtăşită încă,
cine şi-a schimbat pieptănătura, şi-a pus geacă nouă sau ghetuţe,
pe banca căruia se află un penar ori un stilou deosebit de al
colegilor. Toate trebuie observate şi apreciate la timp; numai aşa
se creează acea comuniune ce dă fericitul imbold spre înaintare şi
depăşire de obstacole. Numai aşa simţi că te afli ca-ntr-o familie în
colectivul unit al clasei.
În timpul liber sau în vacanţe, elevii te zăresc de departe; îi
vezi desprinzându-se din grupul de joacă, câte unul, câte doi sau
chiar trei, şi întâmpinându-te cu un strălucitor salut ieşit din
inima lor micuţă, dar plină de bucurii. Zilnic, paşii ne conduc prin
acelaşi cartier. Construcţia şcolii este de aceeaşi vârstă cu blocurile
din jur. Agitaţia începutului de zi s-a potolit deja, când grupurigrupuri, copii se îndreaptă spre şcoală. Sunetul clopoţelului
vesteşte începutul unei noi zile de muncă. Larma, zumzetul au
încetat: sunt în desfăşurare activităţile şcolare. Aici se munceşte!
Când clopoţelul vesteşte sfârşitul programului de
dimineaţă, în stup este o mare fierbere. Ies şcolarii mici cu
ghiozdanele mai greoaie acum, încărcate de cunoştinţele căpătate
din orele programate în acea zi, sau de neorânduiala cu care au
fost în grabă aşezate lucrurile necesare zilei. Uşa de ieşire
totdeauna se dovedeşte a fi neîncăpătoare şi, chiar dacă uneori
este suficient loc, se găseşte mai mereu un grup vesel, nerăbdător
a crea o îmbulzeală plăcută, simţindu-se astfel în elementul lui. Se
grăbesc ei, îi grăbim şi noi, pentru că intră şcolarii mari de la
gimnaziu, care învaţă în schimbul doi. Treptat, treptat,
intensitatea şi durata vocilor scade, ca, după cel mult douăzeci de
minute, liniştea să fie atotcuprinzătoare. Iarăşi se munceşte!
8

Nu mătura contează... !
Vălul nopţii se lasă şi liniştea cuprinde uşor întregul oraş.
Arţarii, de o parte şi de alta, străjuiesc întinderea cenuşie
aşternută, şi ea parcă, pentru odihnă. Arareori, ochii pătrunzători
ai unei maşini întârziate îşi caută un loc sigur de parcare.
Luminiţele în apartamente sunt din ce în ce mai rare, e semn că
visele şi-au început, pe alocuri, activitatea. Până somnul te va
cuprinde, chemi gândul, bun prieten, şi-ţi depeni întâmplări de
peste zi. Zâmbesc.
După terminarea orelor de dimineaţă, sala de clasă trebuie
să rămână curată pentru cei care învaţă în schimbul doi, cei de la
gimnaziu. Elevii mei sunt abia în clasa întâi, dar trebuie să se
obişnuiască să-şi facă singuri curat locul de muncă, aşa e regula:
autogospodărire. Şi nu e rău. Se învaţă de mici cu munca,
curăţenia, dar mai ales cu menţinerea ordinii. Au mături micuţe,
pe măsura lor: mai mare dragul să le vezi mânuite de fetiţe
harnice! Le-au pus şi fundiţe colorate. La ora de lucrări practice,
Oanei i-a venit ideea să le umanizeze: le-a făcut ochi, nas şi o gură
care însă nu vorbeşte. Nu-i nimic, vorbesc gureşele fetiţe şi în
locul lor! Provocate puţin, s-a şi format un mic teatru de păpuşi.
Nimic nu le îngrădeşte imaginaţia. Spectatori, din belşug şi chiar
foarte entuziasmaţi de idee, aplaudă.
Astăzi este de serviciu Raluca, Alina, Mioara şi Cătălin.
Băiatul şterge tabla, duce gunoiul, iar fetiţele mătură. Şi-au luat
mătura preferată, aleasă după zâmbet şi culoarea fundei şi, fiecare
pe câte un rând de bănci, a pornit-o la treabă. Le merge mâna, dar
şi gura. Laudele, fac treaba mai plăcută. Se întrec. Fiecare doreşte
să ajungă prima în faţa şirului de bănci. Iat-o pe Alina! E cea mai
micuţă. Trebuie încurajată: „Bravo, Alina, ai fost cea mai rapidă!” Ca
să nu le supăr pe celelalte, adaug: „Dar şi colegele tale sunt gata!”
Raluca, privind-o cu uşoară supărare, găseşte iute o motivaţie
reuşitei: „Da,... dar ea are o mătură... mai bună!” Colega ei,
9

apărându-şi cucerirea, creează îndată, un răspuns deştept „Nu
mătura contează, ci felul cum o conduci!”. Cu sinceritate aruncată,
replica unui copil poate fi motiv de meditaţie pentru adulţi.
Vrând să-şi dovedească din plin calităţile de bunăgospodină, Raluca potriveşte cu grijă faţa de masă pe catedră
aşezând în colţul din dreapta vaza micuţă cu primele flori de
primăvară, nelipsiţii toporaşi culeşi de Monica din grădina ei.
Gândul stăruie: Ce şcolăriţă bună, Raluca! Ea ne informează cu
noile apariţii editoriale pentru copii. Ne prezintă cărţi frumos
scrise, cu imagini atractive. De la ea au aflat colegii, cum reuşeşte
de fiecare dată când intră într-o librărie, să se întoarcă acasă cu
câte o carte. Exemplul ei a fost urmat de mulţi alţi colegi.
Vorbindu-le despre respectul acordat cărţilor, ca unor buni
prieteni, s-au arătat interesaţi de a face cunoştinţă cu o carte. Au
acceptat cu bucurie că, în alegerea unei cărţi, toate simţurile să fie
prezente: privirea iscoditoare o selectează dintre surorile ei,
palmele mângâie uşor învelişul lucios al copertei, iar degetele
prin răsucirea paginilor încântă auzul cu un foşnet lin,
împrăştiind în jur miros proaspăt de carte nouă. Intrat în
interiorul cărţii, personajele şi faptele te cuceresc pe dată,
dezvoltându-ţi astfel gustul pentru lectură. Îmi vine în minte
constatarea unui şcolar: „Pe dumneavoastră nu v-am văzut
niciodată îndoind cartea. O ocrotiţi ca pe un copil”.



10

101 dalmaţieni
Astăzi vizionăm filmul „101 dalmaţieni”. Grupuri, grupuri,
copiii, conduşi de către învăţătoarea fiecărei clase, se îndreaptă
spre cinematograful care se află foarte aproape de şcoală. În
câteva minute sunt deja aşezaţi pe scaune. Sala, arhiplină. Sunt
micuţi; stau şi câte doi. Bat din picioare, se mişcă gălăgios
anunţându-şi prezenţa şi nerăbdarea, strigă pe câte un prieten de
la o altă clasă, aplaudă nerăbdători începerea spectacolului.
Dar iată că lumina se stinge, iar ochii tuturor se îndreaptă
spre ecranul luminat. Furaţi în totalitate, urmăresc povestea
preferaţilor dalmaţieni. Se ridică spre înălţimile sălii întunecate,
din când în când, râsete, exclamaţii de bucurie şi extaz. Sfârşitul îi
prinde bine conectaţi la ecran, nepregătiţi a intra în contact cu cei
din jur, cu luminaţia sălii. Ies cu greu printre şirurile de bănci,
dar, odată ajunşi într-un spaţiu mai larg, încep să schimbe păreri
asupra filmului. Fiecare are de spus câte ceva şi crede că ideea lui
trebuie să primeze. Se impun, mai bine, prin tăria vocilor.
Ajunşi la şcoală, îşi iau ghiozdanele lăsate în clasă şi
entuziasmul e amplificat de vestea primită: „Vom desena mâine o
scenă din filmul vizionat azi!”
........................................................................................................
Dimineaţă obişnuită. Îmi iau catalogul şi intru în clasă. Din
prima bancă se îndreaptă spre catedră, cel mai micuţ copil din
clasă, Puiu.
A intrat în clasa întâi, când nu împlinise şase ani. Văzând-o
pe sora lui, Dana, pregătindu-se de intrarea în şcoală, cu
uniformă, cu ghiozdan, cu penar plin cu cele necesare, toate, toate
tentante şi-a dat drumul rugăminţilor fierbinţi: „Vreau şi eu la
şcoală!” Explicaţiile părinţilor păleau în faţa insistenţelor lui. Caut
să-i conving că este prea micuţ pentru a deveni şcolar în acest an.
Efortul presupus a fi prea mare, a fost înlăturat în cele două
săptămâni de probă. Telefonul va lămuri situaţia „Ce facem, îl
11

trecem în catalog???!!!”... Puiu asculta nerăbdător verdictul. Când
discuţia pare a înclina în favoarea lui, strigă hotărât mamei: „Gata!
M-ai dat! M-ai dat! Acum ce vrei să faci?” şi sărind de bucurie i se
agaţă de gât, împrăştiind veselia în toată casa, transmiţând-o şi
prin telefon. E şcolar, ce mai!
Are colegă de bancă pe Dana. În pauze, ba uneori şi în oră,
îi surprind îmbrăţişaţi. Ea-i oferă tandreţe, energie, siguranţă.
Stau în banca întâi. Îmi este la îndemână să-l ajut când consider că
e nevoie, dar el, îmi îndepărtează rapid mâna, dorind a-şi impune
voinţa spre a rezolva singur orice activitate. Uneori, şi în pauză îşi
continuă tema.
Acum, îmi aşază în faţa ochilor două coli de bloc; una,
ticsită cu dalmaţieni, iar cealaltă, doar cu trei. Îl privesc uimită.
Înţeleg şi-i zâmbesc. Mă priveşte cu seriozitate şi-mi explică cu
uşor regret: „Aceştia n-au încăput aici, lângă fraţii lor! I-am numărat
de două ori. Sunt exact 101.” Gândesc: „Cât efort! Cât timp afectat,
pentru această realizare!” Te ruşinezi în faţa voinţei unui copil.


Încet...! N-o speriaţi...!
S-a terminat vacanţa de primăvară. Din cancelarie, ne-am
pornit mai greu; aveam multe de povestit. Urcam alături de alte
colege, treptele. Spre etajul doi, am rămas singură. În capătul
scărilor, mă aştepta Dan, făcându-mi semn să păşesc cu mare
atenţie: „Încet, încet! Să n-o speriaţi!” Mă luă chiar de mână pentru
a-mi coordona paşii după ai lui.

12

Dan a început şcoala cu două săptămâni mai târziu. Se
făcuse o verificare la grădiniţă şi, copiii care aveau şase ani
împliniţi, trebuiau neapărat şcolarizaţi. El depăşea limita cu doar
o zi, aşa că a devenit, fără o pregătire prealabilă, şcolar. S-a simţit
însă tare bine la şcoală. Chiar din prima zi s-a întors acasă fericit.
Poezia: „Eu, de-acuma sunt şcolar” şi cântecul: „Şcolărei şi
şcolăriţe” răsunau în toată casa. Tot blocul trebuia să cunoască
bucuria lui: Dan este şcolar!
Cu timpul, diferenţele faţă de ceilalţi elevi au dispărut în
totalitate. Se introduseseră atunci mulţimile în predarea
matematicii, făcusem chiar o instruire la Câmpulung Muscel pe
această temă. În programa şcolară era prevăzută o oră
săptămânal, obiectul: Jocuri logice. Mă conduceam după o carte de
mare valoare considerată de mine. Cartea purta acelaşi titlu.
Confecţionasem cu ajutorul părinţilor materiale didactice în acest
scop: riglete, figuri geometrice de diferite culori şi mărimi. Era cea
mai interesantă oră, aşteptată cu multă bucurie de şcolari. Prin
joc, erau prezentate în mod accesibil elementele pregătitoare
pentru înţelegerea unor noţiuni ca: mulţimi, relaţii, numere
naturale... Am conceput atunci o mică scenetă, pe tema depăşirii
dificultăţilor, scenetă în care Dan a fost personaj principal,
jucându-şi cu multă plăcere rolul.
Tot el mă întâmpină grijuliu într-o zi cu vestea. „Avem
inspecţie azi în şcoală, doamna învăţătoare!” „De unde ştii?”, îl
cercetez curioasă. „Păi, n-aţi văzut? S-a întins covorul!” Aşa era.
Orice inspecţie era precedată de traversa întinsă pe toată
întinderea culoarului. N-avea însă culoarea roşie, dar remarcată
de copii, se vede treaba, era.
Parcă-l văd pe năstruşnicul de Dan, cum m-a aşteptat în
clasa întâi. Atunci, se încuiau sălile de clasă de cu seară şi
trebuiau deschise cu un sfert de oră înainte de începerea
cursurilor. De nu era uşa deschisă la timp, riscai să-ţi găseşti
elevii în faţa uşii; unii baricadând intrarea, iar alţii cu ghiozdanele
trântite lângă perete, acoperite neglijent cu hainele ce nu mai
13

puteau fi suportate din cauza căldurii, sau pentru a se mişca cu
mai multă lejeritate, în aşteptarea momentului deschiderii. Elevii
fiind mici, cheia se afla la mine. Intru pe uşa şcolii, cu ceva
întârziere faţă de ora obişnuită, îmi deschei trenciul şi, cu cheia în
mână pregătită, dau colţul. Văzându-i teferi şi bine dispuşi,
răsuflu uşurată înaintând spre clasă. De cum mă zăreşte, se
desprinde de grupul gălăgios şi, îndreptându-se spre mine cu
degetul arătător ridicat, îmi spune zâmbind: „Aţi în-târ-zi-at! Aţi
în-târ-zi-at!”. Era atât de nostim! Bucuria i se citea pe toată faţa,
mulţumit că mă găseşte descoperită în faţa unei greşeli. Mă aflam
la judecata unui copil. M-a prins! Ce mai!... Parcă ar fi spus: „Să te
văd acum ce scuze ai?!” I-am zâmbit, de altfel nici nu puteam
rezista atitudinii lui insistent-ameninţătoare. Mi-am privit ceasul
şi am cerut îngăduinţa să nu fiu pedepsită prea aspru întrucât am
întârziat doar două minute.
Acum, în faţa uşii larg deschise a clasei, un alt străjer,
Alina. Cu degetul apăsând buzele ţuguiate, şopteşte: „U-şor, uşor,... să nu vă simtă!” Ce pot face? Mă supun cu multă bucurie,
dirijată de ei.
Intrată în clasă, copiii cu privirile spre mine şi arătătoarele
îndreptate spre fereastra din dreptul catedrei, îmi indicau
minunea: o porumbiţă aşezată într-un cuib bine meşterit, în distanţa
dintre cele două geamuri, îşi clocea ouăle. Înţeleg totul.
La plecarea în vacanţă, rămăsese geamul cu un mic gol
făcut incidental de piatra ţâşnită din praştia unui copil obraznic.
Porumbiţa a intrat, şi-a meşterit cuib, apoi şi-a făcut ouă şi s-a pus
pe clocit. O fi fost ea puţin nedumerită de agitaţia acestui început
de zi, dar se potoli ascunzându-şi bine comorile şi acceptă totul
resemnată. Poate n-o păştea nici o primejdie!...
Ce facem acum cu noua locatară? Nu ne fura din spaţiul
clasei, ci ne fura din timp şi atenţie. Toate mişcările ei erau
imediat înregistrate, ba şi comentate. Era chiar plăcut, s-o priveşti
cum îşi băga ciocul printre ouă şi le întorcea să se încălzească
uniform peste tot, cum venea partenerul şi-i aducea de mâncare,
14

ba uneori o înlocuia la clocit,... dar elevii aveau alte sarcini de
îndeplinit, efortul lor îşi avea măsura în catalog; porumbiţa nu
avea rubrică aici, ea avea sarcina să scoată pui. După câteva zile,
deveni tare neliniştită. Se vede treaba că nu se putea acomoda
programului şcolar. Ce mai! Nu-i plăcea cartea! Trebuia găsită o
soluţie.
Iat-o! Miron a luat-o şi-a dus-o în porumbarul bunicilor de
la ţară. Ne-am liniştit cu toţii, ştiind-o în siguranţă. Băiatul ne
alimenta, din când în când cu veşti despre porumbiţa noastră.
Când aflam că merge la bunici, îi aduceam fel de fel de seminţe,
cât să fi mâncat zece porumbiţe, nu una. Toamna, Miron ne-a
adus mere, struguri şi nuci. Ba, odată a venit la şcoală cu un coş în
care se aflau doi iepuraşi tare micuţi. În pauze, i-au mângâiat
toate mânuţele de copii. Ce fericiţi erau! N-o cunoşteam pe bunica
lui, dar ne-o imaginam, aşa că, atunci când am făcut o compunere
cu titlul Bunica, elevii şi-au amintit cât de bună şi darnică era
bunica lui Miron. O vedeam parcă mişcându-se repede după
treburi şi bucuroasă îndreptându-se spre poartă când îşi făcea
apariţia nepoţelul ei.
Deunăzi, o femeie de vârsta bunicilor îşi cumpănea cu
dificultate greutăţile din ambele mâini. În faţa ei, la câţiva paşi, un
băieţel de vreo şase anişori conducea cu grijă o pietricică pe o linie
trasată imaginar. Ajunsă în spatele ei, înregistrez fără voie sfatul:
„Spune-i că nu erai acolo!” Băiatul împinge pietricica spre mult
înainte, se-ntoarce şi eliberează rapid replica: „Nu pot, bunică, îmi
vine râsul!” Parcă-i Miron când a intrat în clasa întâi. Crescut la
ţară, în lăcaşul virtuţilor, ne uimea pe toţi cu replicile lui directe,
de o sinceritate amuzantă. La rugăminţile noastre, se aşeza în faţa
clasei şi-o făcea pe clovnul, spre distracţia tuturor: îşi ridica şi
cobora ritmic sprincenele, apoi doar câte una, îşi mişca câte o
ureche, îşi lărgea câte o nară, cânta din frunză, fluiera imitând
diverse păsări. Se puneau toţi pe imitat, dar nimănui nu-i reuşea.
După îndelungi aplauze, convins că podiumul nu-i era ameninţat,
părăsea locul premierii.
15

Descoperirea
Au trecut primele săptămâni de şcoală, cele dedicate
bastonaşelor, ovalelor, cârligelor. Am prins curaj: priviri
încrezătoare, dinspre bănci spre catedră, se întrepătrund. Paşi
mici, dar siguri.
În aer, abia perceptibil, un vag miros neplăcut îşi face
simţit prezenţa. Apoi,... din ce în ce, mai distinct. Câţiva şcolari se
foiesc,... şi-au blocat deja nările cu degetele. Îi urmăresc uşor
întrebător, ridicând sprincenele şi plimbându-mi privirea printre
elevi.
Cel mai curajos se ridică şi, privind în jur, strigă: „Doamna,
miroase urât!” Confirmă doi-trei deodată. Se agită o bună parte din
clasă. Încearcă să caute vinovatul. Învinuiţii pe nedrept ripostează
cu vehemenţă. Dar mirosul persistă şi-i tot... mai puternic, nu-ţi
dă timp de păsuire: e ceva serios! Trebuie eliminată cauza.
Îi privesc cu înţelegere şi încerc cu blândeţe să dezamorsez
situaţia. Să sădesc încredere celui în cauză; aş vrea să se anunţe
singur: „Nu trebuie să vă jenaţi! Ştiţi, poate să fie o indigestie! Se
poate întâmpla, chiar fără să vă daţi seama!”, rostesc ideea
salvatoare.
Privirea-mi staţionează în dreptul lui Lucian, un copil
firav, blonduţ care, cu mâinile sub şezut, pare că verifică
descoperirea. Mă priveşte cu ochi blânzi, nevinovaţi, introducând
treptat mâinile,... mai adânc,...tot mai adânc,... constată: „Cred că
eu!... Da, da!... Chiar, eu!” Îl ridic uşurel din bancă şi-l trimit cu un
coleg spre casă, iar eu, după ce mă încredinţez că totul va fi bine
în lipsa mea, mă duc s-o anunţ pe mama lui care lucra foarte
aproape de şcoală.
Întâmplarea asta puţin amuzantă, îmi aminteşte de o alta
asemănătoare, dar cu un alt Lucian, tot blonduţ şi finuţ, dar mai
sfătos, mai sociabil. În drumul spre casă, îl vedeam de multe ori,
în faţa mea, cu ghiozdanul în spate, alături de alţi şcolari. Acum e
16

singur şi abia-şi mai poate târî greutatea ce-l trage mult spre
dreapta.
Îl ajung şi-l întreb: „Ce-i cu tine, Lucian? Ce ţi s-a
întâmplat?” Mă priveşte cu o figură tristă şi-mi spune: „E grav,
doamnă! Am o indigestie puternică. M-a durut tare şi burta!” Îi iau
ghiozdanul, îi promit să-l conduc acasă asigurându-l că totul va fi
bine. „Ce bine, mi-a intrat şi-n pantofi!”, remarcă el cu amărăciune.
Dacă n-ar fi atât de dezolat, aş râde cu poftă, dar aşa, cum să râzi
de nefericirea unui copil.
Ajungem acasă, scoate cheia şi intrăm în casă. Peste tot
ordine. Un apartament cunoscut, asemănător cu al meu. Aflu că
mama lui poate sosi dintr-un moment într-altul, asta-mi dă curaj.
Îi dau rapid sfaturi pe care e dispus să le respecte întocmai. Abia
ce m-am aşezat în fotoliu, iar Lucian se îndrepta spre baie, se
învârteşte şi cheia în uşă. E mama lui, salvarea noastră. I-am lăsat
să-şi rezolve în familie nefericita problemă.
În drumul de întoarcere mă gândeam la această familie
minunată şi la ajutorul dat şcolii. Tatăl lui Lucian ne-a trimis o
echipă de muncitori care a raşchetat parchetul din sala de clasă.
Era tare frumos, atunci! După vreo lună de zile îl întrebă pe băiat
cum arată parchetul şi el îi răspunde fără acoperire: „Să-l vezi ce
s-a căcălit, tată!” Era firesc să arate aşa, călcat zilnic de şaptezeci
ori două picioare în permanentă mişcare.
Mi-l amintesc pe Lucian în prima zi de şcoală. Colega mea
D......, făcându-şi mai repede prezenţa după catalogul provizoriu,
intră în clasă să vadă dacă nu s-a rătăcit un şcolar cu numele S...
Lucian. La auzul numelui se ridică doi elevi: „Aaaa! Sunteţi doi!”,
remarc surprinsă,... şi hotărăsc îndată: „Unul din voi va merge în
clasa doamnei! Să aibă şi ea un elev cu acest nume!” gândesc eu
echitabil. Lucian al meu îngrijorat strigă atunci sigur pe sine: „Eu
sunt S... P... Lucian şi nu S... Lucian.” Îl privesc zâmbind: „Dacă
tu eşti S... P... Lucian, atunci tu rămâi aici şi-o să meargă cu
doamna S... Lucian.” Îndrăzneala lui rezolvă dificilul caz. Cât de
direcţi şi curajoşi sunt copiii!
17

Un efort deosebit de memorie trebuie să depui la începutul
fiecărei serii: să-i recunoşti cât mai repede, de nu, păţeşti ca „Baba
Safta” lui Agârbiceanu. Orice greşeală, imediat ţi-e taxată: „Nu,
doamna, eu sunt Andrei, el e Ionuţ.”
Pe Irena însă ar fi trebuit s-o reţin cu uşurinţă; avea un
nume deosebit. Staţionez cu privirea asupra ei şi-o întreb: „Tu,
cum te numeşti?” „I-re-na, v-am mai spus o dată!” răspunde ea
deranjată de faptul că nu i-am înregistrat numele. „Ai dreptate,
numele tău n-o să-l mai uit!” N-am uitat nici faptul că, la ora de
educaţie fizică, m-a rugat să-i spun lui Liviu, ca s-o prindă. Era o
mare plăcere a ei, Liviu, şi i-am îndeplinit-o. Mi-am intrat atunci
în rolul unei mame la bal, ţinând poşeta fiicei sale care dansează.
Şi, de ce să mă supăr, pe alocuri, aveam şi sarcini comune.
Pe Liviu l-am văzut în drumul meu de la piaţă spre casă, în
faţa unui bloc. Un băieţel bine clădit, îngrijit îmbrăcat, un chip
frumos, care învârtea în mâini o jucărie. Îmi plăcea mult.
Gândeam: „Ce-ar fi să aibă vârsta întrării în şcoală şi să-l am eu elev!”
Aşa s-a şi întâmplat. N-am greşit, Irena a confirmat aprecierile
mele. Dar Liviu şi-a dovedit pe parcursul şcolarităţii, mult mai
multe calităţi.
Prin clasa a patra, Irena, nemulţumită de observaţiile
primite, aduce într-o zi pe mama ei la şcoală. În apropierea
catedrei, discutăm, fiecare cu argumentele ei. Irena, aşezată tot
mai în spatele meu îşi ferea privirea, deşi ea cunoştea bine cazul,
sau mai bine zis, ea îl provocase. Mama părea a nu fi convinsă de
spusele mele, era şi firesc: Irena îi relatase totul în favoarea ei. Fac
un pas lateral şi-o descopăr, spunând: „Ea ştie totul, se crede
apărată acum, şi chiar e mulţumită văzând cât de tare a reuşit să
încurce discuţia. Mergeţi acasă şi veţi reuşi să scoateţi adevărul!
Irena e o fetiţă bună, nici ea n-a crezut că se poate ajunge până
aici.”
A doua zi, vine la catedră şi-mi strecoară în ureche,
aproape confidenţial: „I-am spus mamei adevărul”. Am prins-o
de mâna care-mi atingea braţul şi i-am zâmbit cu înţelegere.
18

Recunoaşterea
Peste vreo jumătate de oră, clopoţelul va vesti sfârşitul
orelor de dimineaţă. Bătaia abia perceptibilă în uşa clasei, primi
răspunsul: „Intră!” O fetiţă de la gimnaziu, vrând să se
încredinţeze că nu deranjează, intră nesigur, salutând sfioasă.
Aseară, la terminarea orelor, îşi uitase penarul în bancă. Îl căută în
locul lăsat. Nadina, fetiţa ce ocupa acum acest loc, se dădu în
lături cu mâinile desfăcute şi umerii înălţaţi, vrând să explice
neimplicarea ei în lipsa obiectului. Se oferi să-l caute şi colega de
bancă a Nadinei. Rezultatul, acelaşi.
Privesc scena în derulare. Unde să fie? Seara, uşa a fost
încuiată de elevul de serviciu, chiar de către eleva venită, iar
dimineaţa a fost descuiată de Cătălin, elevul nostru de serviciu.
Penarul se afla deci în clasa noastră, printre elevii aceştia. Cineva
trebuie să ştie de obiectul buclucaş. Lipsa unei explicaţii clare
pluteşte deasupra privirilor uimite. Discuţia se impune a fi
purtată cu suficient tact. Vinovatului nu-i va fi uşor să recunoască.
Trebuie ajutat.
Îi rog să-şi controleze bine ghiozdanele, chiar reciproc, ca
nu cumva într-unul, fără ştirea proprietarului, să-l fi pus cineva.
Glume, din acestea puţin savurate, se mai făceau printre elevi. Lui
Ciprian îi veni ideea să caute şi-n băncile goale din spatele clasei.
Descoperă penarul, dar spre surprinderea păgubitei, lipseau
stiloul şi pixul. Primim detalii asupra obiectelor dispărute şi eleva
plecă încredinţând-o că mă voi ocupa de această problemă.
Privesc nedumerită întreaga clasă. Înţeleg ce greu e să
suporţi o învinuire pe nedrept. Dar ştiu că trebuie descoperit şi cel
care a greşit. În schimbul recunoaşterii, promit să nu fie pedepsit
cel care a săvârşit fapta. Ei ştiu că-mi respect cuvântul. Dau şi
timp... până la sfârşitul orei. Acum, ne vedem de desenele noastre
întrerupte, cauzate de incident. Sigur că aplecarea spre desen nu
mai e aceeaşi. Se vorbeşte în şoaptă. Trec totul cu vederea.
19

Discuţia în grupuri mici poate e benefică scopului urmărit. Dar
minutele se scurg şi,... nici un rezultat. Aşteptarea depăşeşte
îngăduinţa. S-a sunat deja. Mai putem sta doar câteva minute. Se
apropie intrarea schimbului doi. Cazul trebuie cercetat cu mai
multă hotărâre. Sunt nevoită să anunţ scăderea notei la purtare,
dacă cel în cauză nu recunoaşte.
Ciprian îşi aminteşte că le-a găsit pe Nadina şi Ramona
certându-se lângă cuier, când voia să-şi atârne haina şi,... parcă
aveau câte ceva în mână. Cele două fetiţe se ridică uşor,
ripostând. Dar rezistenţa e pe sfârşite. Nadina, cu voce
tremurândă recunoaşte că Ramona a luat stiloul, iar ei i-a dat
pixul. Iată aşadar, cauza discuţiei aprinse de la cuier: împărţirea
obiectelor, se considera a fi incorectă.
Rămân stupefiată. La oricine m-aş fi aşteptat, dar la
Ramona, nu! Ce copil minunat! Bună la toate... şi cât de apropiată,
sufletistă! Pe ea te puteai baza oricând. Recita atât de frumos,
cânta, dansa... Era iubită de toţi din clasă. O văd pe scena unui
concurs judeţean strălucind emoţionată la înmânarea premiului
întâi. În aplauzele prelungi ale asistenţei, ea strângea diploma la
piept de fericire. Acum, totală deziluzie. Îmi amintesc cum la o
săptămână după începerea şcolii, mama îmi cerea părerea asupra
fiicei, nemairezistând, după spusele ei, insistenţelor colegelor de
serviciu: „Este o fetiţă bună, promite mult. Are cu cine să se
întreacă!”, i-am spus eu, atunci. Sunt sigură că răspunsul n-a
mulţumit-o în totalitate, dar era la început şi trebuie să nu arunci
aprecieri neverificate în timp, iar mama se dovedea a fi prea
încântată, aşteptând laude la superlativ.
Un glas, abia şoptit, rupe tăcerea: „Aţi spus că scădeţi nota la
purtare!” Gândul îmi frământă întregul corp. Trebuie sprijinit,
altfel îmi pierd echilibrul. Mă aşez în tăcere pe scaun, sprijin capul
între mâini şi încerc să găsesc o soluţie în interiorul minţii şi
sufletului. Scăderea notei însemna lipsa premiului de sfârşit de an
şi acesta se apropia. După un timp care mi s-a părut destul de
mult, m-am ridicat, evident tulburată, mi-am privit elevii
20

spunându-le cu glas stins: „Situaţia asta mă depăşeşte. Nu găsesc cea
mai bună rezolvare. Am nevoie de ajutorul vostru! Sunteţi mulţi şi nu
puteţi greşi, am încredere în voi!” Un glas blând dar hotărât se auzi:
„Să le iertăm, doamna învăţătoare!” „Cum să nu ia premiu o elevă
atât de bună ca Ramona!”, spune un altul. Apoi alte şi alte glasuri
rugătoare. Îi urmăresc cu încântare, aş fi vrut atunci să am braţe
de uriaş să-i pot cuprinde pe toţi, pe toţi elevii mei, într-o singură
îmbrăţişare. „Aţi dovedit că sunteţi judecători cu suflet bun,” remarc
eu mulţumită. Ce mult mă bucur pentru acest final, în
concordanţă cu părerile mele!
Copiii se pregătesc de plecare. Mă îndrept spre banca
Ramonei şi-o rog să-i spună mamei cele întâmplate. Ea-mi
confirmă prin aplecarea capului. Aş vrea s-o apropii de inima
mea, să-i uşurez puţin din zbuciumul creat, să-i spun cât de bine-i
înţeleg neliniştea, dar... nu. Aş strica cred totul. Lacrimile din
ochii ei nedeclanşate încă, simt că-mi picură în sufletul meu.
Dimineaţă o întreb, în şoaptă: „I-ai spus mamei?” „Da”,
vine răspunsul ei firav. Se vede pe chipul ei uşor umbrit că
regretă fapta. Sunt sigură că n-o va mai repeta. Neîncrezătoare,
revin: „Şi ce-a spus mama?” „Să nu mai fac aşa.” Răspunsul nu
mă convinsese, dar voiam să pun capăt, simţeam că era de-ajuns.
Întâmplarea de atunci a rămas bine încuiată în sipetul amintirilor:
nimeni, niciodată, n-a mai amintit de ea, dar nici întâmplări din
acestea nu au mai existat în clasa noastră.


21

Eu... nu vreau!
De la prima oră, îmi pregătesc elevii clasei întâi, pentru
administrarea dozei de vaccin D.T. (împotriva difteriei şi
tetanosului). Le dezvălui binefacerile vaccinării, văzându-i pe toţi
sănătoşi şi veseli pe tot parcursul vieţii. Nimeni nu arată vreo
împotrivire. Nici o umbră de teamă sau suspiciune nu pare a le
tulbura încrederea. Aşteaptă încrezători deschiderea uşii.
Iată! Momentul sosi! Intră doctoriţa şi asistenta cu toate
cele necesare. Şcolarii se ridică şi-şi eliberează din piepturi un
salut, cam anemic, parcă nedorit. Apoi, o inspiraţie adâncă şi...
linişte deplină. Vorbele mele, primitoare, de bun venit , sting
tăcerea. Catedra se umple de instrumentar şi cutii cu fiole. Un fior
îi cuprinde pe copii. Toate au darul de a-mi anula parcă
pregătirea. Îi înţeleg. Le e teamă... Dar, trebuie!
Încerc să refac încrederea: „Cine este curajosul?! O să-i scriu
numele pe tablă cu cretă colorată!” Îmi aleg din cutie creta roşie şi,
întorcându-mă, îl văd pe Vlad, cu figura-i netemătoare, înaintând
cu siguranţa-i bine cunoscută. De multe ori mimica şi gesturile lui
amuzau întreaga clasă. „Bravo!” Numele scris cu litere mari
tronează pe poziţia întâi a tablei. E tare mândru. Se crede un erou.
Şi, de ce n-ar fi? Laudele nu-l mai cuprind. Se transmit şi altora.
Ies rând pe rând alţi băieţi, chiar şi fetiţe. Îi învăluie pe toţi
bucuria. O coloană de nume, nu reuşesc să păstrez ordinea pe
tablă. Aşa că, renunţ să mai scriu; accept ordinea din şirul indian
construit rapid în faţa clasei. Citindu-le emoţia, încerc să vin în
ajutorul unora. Îi îmbrăţişez, îi mângâi şi-i ţin ocrotitor cât le
injectează vaccinul. Ascunzându-şi licărul lacrimilor ţinute
vitejeşte în frâu, zâmbesc fericiţi. Privesc spre bănci. Îi invit pe
toţi, să dovedească curaj, asemeni colegilor lor.
Din prima bancă, dinspre uşă, se aude o voce hotărâtă:
„Eu... nu vreau!... Nu vreau!” O privesc zâmbind cu îngăduinţă pe
fetiţa decisă a se împotrivi. Cu aceeaşi fermitate mi-a spus în
22

prima zi de şcoală: „Sunt Hristina. Eu vreau să învăţ în clasa
dumneavoastră!” Ce mult am apreciat atitudinea ei! În cuvinte
puţine, simple încerc s-o conving sau mai bine-zis, să descopăr o
fisură în hotărârea ei. „Nu, nu vreau!”, aruncă fără şovăire, cu
duritate vorbele, anexând şi lovitura pumnului în bancă. „Bine,...
atunci n-ai să faci!”, spun eu, respectându-i decizia. Mă îndrept
spre catedră, mă ocup cu mare grijă de ceilalţi copii, pe ea caut s-o
neglijez, să nu par a da importanţă incidentului. Simţind lipsa
atenţiei, vine la catedră şi, lovind cu pumnul într-un loc gol, strigă
furioasă, accentuând cuvintele: „Eu... nu... fac!” Zâmbind cu calm,
o invit la bancă, asigurând-o că totul va fi după dorinţa ei.
Vaccinarea elevilor clasei s-a terminat; doamnele ne mai
dau câteva indicaţii şi părăsesc clasa sub privirile noastre de
mulţumire. Singură, Hristina le aruncă o privire încruntată,
îmbufnată.
În câteva minute ne reluăm activitatea întreruptă. Scriem
datele unei probleme şi începem rezolvarea. O voce caldă,
rugătoare, abia perceptibilă ne întrerupe firul judecăţii: „Vreau şi
eu să fac vaccinul!” O privesc cu înţelegere şi-o îndemn, cu
seriozitate, să meargă împreună cu colega de bancă la clasa de
alături, unde cred că se află doctoriţa. „Dar,... eu vreau cu
dumneavoastră!” „Nu pot, Hristina, suntem în oră!” „Dar vreau
să mă ţineţi şi pe mine când îmi face vaccinul!”, continuă ea
rugător. „La pauză, atunci! Cei mulţi sunt în clasă, nu-i pot lăsa
pentru tine! Şi-aşa am pierdut destule minute din oră!” îmi susţin
cu tărie convingerea. Sunt hotărâtă să-mi menţin poziţia.
Gândesc: „Trebuie să-şi asume greşeala, să se supună unor reguli
de comportare într-o colectivitate. Şi îngăduinţa are limite...”
În pauză, am mers împreună la cabinetul medical şi
dorinţa i-a fost îndeplinită, pe de-a întregul. S-au putut învăţa
multe din această întâmplare.
Când era în clasa a treia, familia Hristinei s-au mutat cu
locuinţa şi fetiţa a fost nevoită să meargă la o altă şcoală, mai
aproape de casă. Regretul a fost de ambele părţi. Ne lipsea
23

Hristina, fetiţa aceea hotărâtă, cu personalitate! Venea, de multe
ori în clasa noastră ca să-şi vadă colegii şi învăţătoarea. Urmărea
orarul nostru, dorind să ne găsească la orele de activităţi practice,
de desen sau muzică, să putem conversa pe-ndelete. Întâlnirile
erau adevărate spectacole. Era o bucurie generalizată. Ştiind că
învaţă tot dimineaţa, o întrebam, cum îşi motivează absenţa de la
şcoală. Ea-mi spunea cu aceeaşi hotărâre, îmbrăţişându-mă: „Mi-a
fost tare dor!” Apoi, dezinvolt: „Am spus că merg la dentist.”
Acceptam cu plăcere să fiu complice la motivaţia ei.


Gemenele
Nu mi-ar fi plăcut să am în clasă gemeni. Nu pot spune de
ce. Poate sunt înclinată să admir mai mult diversitatea. Dar nici
nu eram documentată în privinţa gemenilor. Gândeam: „Dacă
natura i-a înzestrat diferit? Aş putea să-i văd nemulţumiţi când
vor primi note diferite?” Simţeam că vor suferi dublu pentru o
observaţie. Mă bucuram când primeam lista unei noi serii şi nu
cuprindea gemeni. Era însă firesc, să se întâmple totuşi, o dată
măcar.
Aşa că, pe listă, am gemene. „Trebuie să-mi schimb părerea!”,
mi-am zis. Mai ales că eram şi preferată de părinţi. „Nu-i
dezamăgi! Înfruntă dificultăţile şi-i fă pe toţi fericiţi! Stă în puterea ta!”
Reticenţa iniţială s-a transformat într-o mare bucurie. Câştigam o
nouă experienţă care mi-a îmbogăţit cunoaşterea. „Ţi-a fost teamă
de necunoscut? Şi ce frumos când îi pătrunzi interiorul!”
gândeam.
24

Două fetiţe roşcăţele, bine dezvoltate şi educate. Promiteau
mult, încă de la prima întrevedere, ba mai mult, le-am îndrăgit pe
dată: Alexandra şi Laura. Ochii lor iscoditori căutau să-mi
pătrundă, mai adânc, în suflet. Jucăuşe, deloc sfioase, îşi găseau
cu uşurinţă prieteni printre elevii clasei, colegii lor. Mi-au
spulberat imediat imaginea ce-o aveam în minte: două copii fidele
mişcându-se uşurel, ţinându-se totdeauna de mână, căutând să se
ocrotească reciproc. Nu. Nimic nu le deosebea de ceilalţi copii. În
pauze, se puteau juca în grupuri diferite, alergau liber,
urmărindu-şi fiecare alt obiectiv, preferând chiar un alt joc.
Numai asemănarea izbitoare a figurii hotăra: sunt, fără îndoială,
gemene.
Greu era să le deosebeşti, să te adresezi având certitudinea
că nu greşeşti. Copiii, pare-se că, au reuşit mai repede, eu, însă, nu
mă puteam desprinde încă de poziţia ocupată de fiecare fetiţă, în
bancă.
La o oră de educaţie fizică, vremea fiind ploioasă ne
determină să rămânem în clasă, să jucăm diferite jocuri de
interior, plăcute copiilor: „Aruncarea la ţintă”, cu cretă în
interiorul cerculeţelor făcute pe tablă, cerculeţe purtătoare de
punctaj provocator, „Deschide urechea!”, trebuia să ghiceşti cine
te-a strigat, recunoscându-i vocea, „Stinge lumânarea!”, aşezată
într-un vas, pe suportul tablei, „Ghiceşte cuvântul!”, când scriai
doar prima şi ultima literă a cuvântului şi multe alte jocuri
distractive, cu variante născocite de noi. De cele mai multe ori,
eram atrasă în jocul lor. Mă lăsam legată la ochi şi apoi suflam în
lumânare; aruncam la ţintă fixă, dar mărindu-mi distanţa, corect,
cu diferenţa lungimii braţului; ascultam cu atenţie, când mă
strigau cu voci cât puteau de schimbate, pentru a nu-i putea
recunoaşte; încercam să ghicesc şi cuvinte. Odată intrată în jocul
lor, distracţia devenea mai incitantă, mai ales când nu-mi reuşea
din prima încercare.
Sosi şi momentul testării. Chem gemenele în faţa clasei, cu
promisiunea făcută elevilor că sunt pregătită a le deosebi, din trei
25

încercări. Îmbrăcate în trening de aceeaşi culoare, Alexandra şi
Laura se aşază cu faţa la clasă, aşteptând. Prima încercare, reuşită.
Copiii aplaudă. Sunt mulţumită! Dar, e abia începutul. Fetiţele îşi
schimbă locurile, sau nu. Eu nu pot şti, stau cu faţa la tablă. A
doua încercare. Victorie! Copiii s-au ridicat din bănci, ochii le
zâmbesc fericiţi. Bat furtunos din palme, ba, dintr-o bancă din
spate se aude un „Bravooo!” Şi prin clasă, încă vreo două-trei
voci.
Emoţiile cresc odată cu proba finală. S-a produs prea multă
veselie, un pas numai şi întrecem măsura. Ştiu, simt, dar nu pot
stopa, ci pot grăbi totul. Vin, trei-patru copii, la catedră, gândind
să aranjeze surorile cât mai potrivit ultimei încercări: finala. La
semnal mă întorc, le privesc cu atenţie şi, când toţi îşi pregătesc
palmele pentru aplauze,... ratez. „Oauuuu!” ţâşnesc câteva glasuri,
urmate de râsete prelungi. Îmi ridic braţele, semn al predării în
faţa provocatorilor, iar sprincenele-mi arată nedumerirea, înscrisă
pe chip. Uşor, uşor se potolesc. Unii încearcă să mă consoleze,
crezând că sunt tristă, dar eu mă bucur că le-am creat acest
moment de veselie, ba, să poată vedea, pe viu, cum se poate
recunoaşte şi suporta o înfrângere.
Considerându-mă pe un loc totuşi meritoriu, le cer să-mi
dezvăluie secretul reuşitei lor. Repede un copil iese şi-mi arată cu
degetul dunga roşie de pe treningul Alexandrei şi cea albastră, de
pe treningul Laurei. „Tră-dă-tooo-rilor!”, strig eu. „N-aţi lucrat
cinstit!”. Recunoscându-şi vinovăţia, plecară uşor capetele.
Balanţa încearcă să se încline în favoarea mea. Se aude vocea lui
Valentin, fotbalistul clasei: „Da, are dreptate, doamna! Nu-i
fairplay!” Dar jocul s-a terminat şi ca în orice joc, învingătoare este
bucuria, veselia, încărcătura sufletească cu care ne-am îmbogăţit,
dorinţa de socializare. Activităţile plăcute de acest gen constituie
antrenamentul pentru salturile dificile ce vor urma.
Peste câteva zile nu le mai confundam deloc, ba le
consideram total diferite, mai ales, referitor la temperamentul lor.
Laura era echilibrată, rezervată, fire contemplativă, prietenoasă,
26

mai puţin încrezătoare în forţele proprii; pe când Alexandra,
dinamică, afectivă, uneori impulsivă, dar o bună organizatoare,
cu iniţiativă şi cu dorinţa permanentă de a conduce. Ca bun
observator, ea venea în ajutorul sorei sale, ordonând şi risipind
incidentele.
Fetiţe foarte bune, la sfârşit de an, totdeauna îşi purtau cu
mândrie coroniţele.


În zona conflictului
Se sunase de curând de intrare. Ne pregăteam cele
necesare orei, când sunt chemată la cabinetul directoarei. Având
convingerea că elevii mă vor aştepta în linişte, cobor iute scările şi
intru în cabinet. Alături de directoare se afla o mamă cu un copil
de vârsta elevilor mei. Am înţeles: va fi elevul meu. Directoarea
îmi înşiruie, în detaliu, calităţile de bun dascăl, şi mă roagă
insistent să-l iau pe Mircea în clasa mea. Am înţeles pe dată, că
este un şcolar cu anumite probleme; aceasta era şi explicaţia
laudelor care curgeau nemăsurat, într-un moment nepotrivit,
devenit aproape jenant în această conjunctură.
Mircea întâmpina unele greutăţi în însuşirea cunoştinţelor,
avea un comportament diferit de al colegilor, iar uneori nu voia să
lucreze sau să gândească cu nici un chip. În rest, putea fi considerat
un copil cuminte, dar fără a-l forţa să-ţi adopte hotărârile tale.
Zadarnice au fost, la un test de verificare, rugăminţile mele, să
scrie şi el. Îl luase pe „Nu” în braţe şi nu l-a dat jos toată ora. Îl
27

priveam, îmbufnat cum era, făcea mişcări necontrolate, lipsite de
importanţă. Nu deranja pe nimeni. Stabilisem chiar un acord: să
ne purtăm cu menajament în astfel de momente. Colegii aveau
multă înţelegere faţă de acest copil cu probleme de
comportament, erau ataşaţi, îl ajutau, îl ocroteau, adoptau o
atitudine binevoitoare atunci când se iscau diverse pricini,
conflicte, manifestau compasiune faţă de situaţia lui, înţelegeau
că tot greul pentru instrucţia şi educaţia lui îl ducea mama. Era
nevoie de timp, răbdare şi multă, multă iubire pentru a se putea
adapta cerinţelor şcolare Doream să contribuim cu toţii la
îndulcirea cu o picătură a situaţiei şi Mircea să se simtă bine în
colectivul nostru, era şi el un copil, asemeni tuturor copiilor. Când
doream să-mi sfătuiesc elevii, sau să-i dojenesc pentru o purtare
nepotrivită, îl rugam pe Mircea să meargă să ude buretele,
motivând că el îl stoarce mai bine. În lipsa lui, cădeam de comun
acord cum să-l protejăm.
În pauzele mici, elevii n-aveau timpul necesar a ieşi în
curtea şcolii şi de multe ori îi descopereai zbenguindu-se pe
culoarul de la etaj. Prin uşa larg deschisă, pătrund sunete
înfiorătoare până la catedră, unde aşezată corectam o temă. Le
cunoşteam bine, erau ale lui Mircea. Ceva s-a întâmplat. Îmi
imaginam că faptul putea fi lipsit de gravitate, pentru că aşa se
manifesta când era nemulţumit, când cineva continua să i se
împotrivească. Ies cât pot de repede. Directorul defila spre clasă
cu Mircea ţinut bine de braţ, înconjurat de un grup de colegi care
căutau să-l apere. Privirile le erau îndreptate spre chipul
directorului, încercând să-l facă a înţelege, probabil, nevinovăţia
colegului lor. Am respirat uşurată dar şi încântată de amuzanta
scenă ce se desfăşura în faţa mea. Tot ce clădisem, avea
durabilitate: colegii lui cunoşteau bine lecţia de comportare.
Am aflat că Mircea, nevinovat fiind, a ieşit mai greu din
zona conflictului şi astfel a căzut în mâna Înaltului-împărţitor de
dreptate.
28

Câţiva copii se-dreaptă spre mine, vorbind toţi deodată,
bineînţeles luându-i apărarea colegului lor, găsindu-l total
nevinovat. Intrată în raza vizuală a lui Mircea, revarsă din gâtlej
sunete înfiorătoare de nemulţumire spre înălţimea întregului
culoar, apoi îşi îndreaptă ochii tulburi spre mine, speranţa
aşteptată, bolborosind o zbuciumată nemulţumire. Directorul,
ferm pe poziţie, mă priveşte satisfăcut că-şi face datoria de mare şef
peste tot, c-a descoperit o lacună: toleranţa educatorului. Normal, e
dârz conducător de şcoală. Trebuia să găsesc, pe loc, mijloace de
dezamorsare. Îl iau pe Mircea de mână, asigurându-l astfel de
totalul meu ataşament, caut să-l potolesc, să-i cer să-mi vorbească.
Explicaţiile lui, şi aşa ştrangulate de vocea-i plângăreaţă, sunt des
întrerupte de cuvinte sigure, de învinuire ale directorului, care
doreşte să rezolvăm cazul, la cancelarie. Tare aş fi vrut să-i las să
se descurce, dar nu-mi puteam părăsi elevul, trebuia scos, cât mai
repede, din încurcătură, pentru că holul se umpluse de copii
curioşi. Profit de o uşoară neatenţie a lui Mircea, îmi ridic privirea
insistentă spre director, făcându-i semne disperate, spunând
numai cuvinte de laudă despre acest copil. Aş fi acceptat să
învinuiesc un alt copil aflat în apropiere, numai Mircea să-mi iasă
din cauză. În sfârşit, directorul înţelege, dar ce mă fac cu Mircea,
care nici în ruptul capului nu înceta din urlat. Îmi vine în minte
ideea că directorul a greşit, şi-i cer eu scuze în numele lui. Eliberat
din mâna directorului, mă îndrept victorioasă spre clasă cu
şcolarul împricinat de mână, zâmbind mulţumită că şi acest caz
tensionat s-a sfârşit cu bine.
Mircea făcea parte din colectivul clasei noastre, ajunsese
responsabil pentru tot ce se petrecea în spaţiul şcolar, chiar dădea
şi el sfaturi celor în nevoie. Într-una din zile, văzând supărarea
unui coleg, pricina fiind o notă mai mică, bătându-l pe umăr, îl
sfătuieşte cu hotărâre: „Fii bărbat!” Gesturile sau vorbele lui erau
uneori amuzante, dar nu lăsam zâmbetul să pună stăpânire pe
întregul chip. Pentru el ar fi fost un nou motiv de supărare şi era
în puterea noastră să le evităm.
29

La primară, întreaga situaţie a putut fi controlabilă; la
gimnaziu însă, contactul cu mai mulţi profesori, supravegherea
mai
precară,
colectivul
uşor
modificat,
problemele
comportamentale agravate de boala ce-şi urma cursul, toate au
necesitat o schimbare în activitatea lui şcolară.


Haz de necaz. Cine-i dracu?
Avea şase anişori. O greşise rău de tot. Merita pedeapsa
maximă, dar mama îl privi drept în ochi şi-i vârî în cap, cu o
fulgerătură uluitoare, o replică scoasă printre dinţi: „Ai să dai tu
de dracu când vei merge la şcoală!”
Evident: „Dracul îşi are sălaşul în şcoală.”, gândea el. Când
se întorcea de la cumpărături cu bunica, păstrând secretul, îi
strângea puternic mâna, totdeauna din partea cealaltă de şcoală şi,
urmărind înalta clădire, căuta cu ochi sfredelitori ceva ce-ar
apărea… cu două coarne negre.
Bunica îl certa pentru greutatea trupului, acum, în plus, cu
dracu-n minte. Mare mister: „Dracu-n şcoală!” Secret numai de el
ştiut.
……………………………………………………………..……..
Trecură …cursurile şcolii primare şi… aproape că uitase de
vorba grea a mamei. Păcăleală pentru cei mici: Uite, Moşu’! Nu e
Moşu’! Ba, e Gerilă! Ba, e Crăciun!...
Seară de februarie. Mare nelinişte. Se află într-un Consiliu
de familie. Se judecă profund, se propun soluţii. Se ajunge la
consens: „De ce nu te duci să-i spui că vina o poartă doar
30

Dumnealui? Dracu’ să-l ia!” - ţâşnesc cu ură vorbele tatii.
„Fiindcă Dracu’ se face mai al dracu’ ”- replică mama tăios.
Se limpezesc gândurile: Şase ani i-au trebuit să priceapă
cine-i Dracu’.
Morala: Fereşte-te de dracu’!


O întâmplare hazlie
De cât ori, într-un mic grup se povesteşte câte o întâmplare
amuzantă şi în grup se află şi colega noastră, M......, pofta de râs
nu poate fi potolită fără a mai asculta încă o dată, şi încă o dată
întâmplarea:
„Eram în ora de limba română, spunea ea, şi căutam să-i
fac a înţelege mai bine comparaţia ca figură de stil, descoperită
într-un text literar. Pentru a mă convinge de rezultatul efortului
meu, cer elevilor exemplificări, cu toate că erau prea mici, în clasa
a treia. Câţiva copii, cu mâinile ridicate, gata să-şi afişeze
descoperirile lor. Andrei, un copil cu o gândire mai greoaie, ridică
mâna agitat şi-i zăresc şi lacrimi în ochi. „O fi vreo comparaţie
mai dureroasă!”, gândesc. „Spune!”, îl îndemn eu, deşi mă
îndoiam să fi găsit el, aşa repede, un răspuns corect. „M-a bătut,
Bogdan!”, reclamă îmbufnat. „Când? De ce? Cum?”, curg
întrebările mele, agitată, nemulţumită de întorsătura situaţiei. „De
ce, Bogdan?” „Păi,... să spună el, de ce!”, vine prompt răspunsul
lui Bogdan, considerându-se îndreptăţit a fi procedat astfel. „De
ce, Andrei?”, caut eu răspunsul, plimbându-mi privirea de la unul
la altul. Ceva se întâmplase, ceva ce n-avea, nici pe departe,
31

legătură cu lecţia. Se cunosc dese cazuri de acest gen. Bogdan mă
priveşte tulburat şi-mi spune: „E neobrăzat, doamnă! A găsit şi
el,... în capul acela al lui,... un exemplu... de prost-gust”. Apoi,
uşor jenat adaugă: „Mi-a zis că sunt prost şi galben ca... Nu pot
spune!” Pauză. Fac imprudenţa şi insist a afla cuvântul de la
Andrei. Mi-l trânteşte, fără pudoare, suspinând, direct în nas: „ca
o b.....” „Ieşi afaară, Andrei!” strig eu, iritată de cele petrecute şi
căutând să potolesc râsul înfundat al clasei, adaug: „Eu mă
străduiesc să vă fac a înţelege..., (aş fi vrut să spun... comparaţia,
dar răspunsul lui dovedea că înţelesese destul de bine, deşi
această comparaţie practic nu poate fi verificată), iar lui i-e gândul
în altă parte.”
Încerc să reiau cursul normal al lecţiei. După scurt timp,
îmi amintesc de Andrei şi, socotind că şi-a ispăşit pedeapsa, mă
îndrept spre uşă, o deschid repede îndemnându-l: „Pof...tiţi, în
clasă, vă rog!” Cursul vorbelor s-a modificat imediat înlocuind
singularul cu politeţea, căci iată-l pe director conducându-l pe
Andrei prin uşa larg deschisă, adresându-mi-se domoool, aşa cum
îi era obiceiul: „Am găsit băieţelul la uşă,... plângând, doamnă
învăţătoare”. Apoi, gândind că şcolarul a fost scos din clasă
pentru o faptă minoră, se adresează rugător băieţelului: „Cere-i
scuze doamnei şi spune-i că n-o să mai faci!” „Ce scuze? Ce
scuze? Să fie atent! Să nu se gândească la năzbâtii, în oră!... Şi,... să
vorbească fără să gândească!”, spun eu căutând repede o scuză,
silabisind şi accentuând cuvântul vorbească. „Ce-a zis copilaşul,
doamnă?” Iritată puţin de blândeţea exagerată din glas, dar
căutând a-l proteja pe director de situaţia neplăcută creată, amân
răspunsul cu gând chiar să-l anulez: „Ei,... ce-a zis!”... Din
curiozitate, sau din dorinţa de a-mi dovedi că i-am aplicat o
pedeapsă prea aspră, îl întrebă pe Andrei, ridicându-i uşor bărbia:
„Ce-ai zis, băieţel?” Drăguţul băieţel, eliberat total de bunacuviinţă, repetă în obrazul directorului: „...eşti galben ca o ......”
Ducându-şi mâna la gură, ca şi cum ar pune stavilă nedoritelor
vorbe, create în lăcaşul fonator, exprimă, abia perceptibil: „Vai!!!
32

Ce urââât! Ce urââât!” Prinzând ceva curaj, îmi motivez scoaterea
unui copil din clasă, pedeapsă nepermisă în regulamentul şcolar,
conchid: „Aţi văzut de ce l-am scos afară din clasă?!” Directorul,
evident nemulţumit, nu se dădea plecat, parcă mai avea ceva de
reproşat. Când să-l invit pe copilaş în bancă, îi văd obrajii roşii.
„Dar ce-ai păţit? Cine te-a lovit?”, întreb surprinsă. Asta voia
poate să afle directorul? Se vede că cercetarea nu s-a încheiat. Îl
privesc nedumerită şi mi se face milă acum, de băieţel, e prea roşu
pe un obraz, pare că se zăresc şi urme de degete. Îi ridic bărbia şi
un impuls mă împinge să-l mângâi, dar n-o fac. Îmi vine în minte
atitudinea directorului de adineauri; nu doresc asemănare.
„Cine?”, insist eu. „Un băiat mai mare, de la clasa din fundul
holului”, spune el suspinând, de parcă durerea, suspendată un
timp, i-a revenit. Fiind aproape de sfârşitul orei, iau hotărârea să
continui cercetările. Cu asentimentul directorului, îl iau pe Andrei
de mână să-l descoperim pe făptaş... Era Marcu, cel mai bine-legat
băiat dintr-a patra, bătăuşul şcolii. S-a învoit, în timpul orei, şi-n
drumul lui rapid spre toaletă, şi-a permis răgazul de-al întreba pe
Andrei de ce a fost dat afară din clasă. Andrei, urmărind-i
înălţimea şi cunoscându-i puterea pumnului, i-a răspuns exact la
întrebare. Marcu, simţindu-se jignit, şi grăbit fiind să-şi rezolve
problema pentru care se învoise, i-a scăpat, peste obraz o palmă
mai zdravănă.
....................................................................................................
Marcu, ar fi dorit să fie în clasa mea. Eu însă am lăsat
întâmplarea să hotărască: a căzut pe altă listă. Îl vedeam des în
pauze; mă saluta. Simţeam ca şi cum l-aş fi trădat. Lui însă părea
a-i fi indiferent în ce clasă învaţă. De câte ori îl vedeam, un uşor
zâmbet îmi lumina faţa.
Năzdrăvanul de Marcu, întors acasă, după prima zi de
şcoală, nu prea încântat de cum arăta învăţătoarea lui, uşor
revoltat, îi spune mamei: „Toate învăţătoarele de la palier sunt tinere
şi frumoase, numai a noastră este şi bătrână, şi urâtă, şi a dracului”.
Constatarea aceasta a fost îndelung savurată de colegele mele.
33

Trebuia însă bine supusă analizei şi înţeleasă în totalitate. Pentru
a reliefa calităţile învăţătoarelor admirate de el, au fost suficiente
doar două atribute, pe când, pentru cele nedorite, a revărsat cu furie,
trei atribute, evident defecte. Este viziunea lui de copil, şi nu
numai; adevărul nu trebuie ocolit! Iată că şi copiii spun lucruri
valoroase! Am înţeles că asupra timpului nu poţi acţiona, nu-l
poţi opri, îşi urmează cursul; bătrâneţea e o perioadă a vieţii, de
care doar unii au parte şi înţeleg s-o poarte cu mândrie ca pe un
dar al divinităţii; stă în puterea omului să-şi înfrumuseţeze fizicul
şi sufletul cu noi achiziţii, care să te facă agreat de cei din jur. Aşa
că experienţa multor ani, nu-ţi mai dă dreptul la urâţenia
sufletească, ci la revărsare de bunătate, înţelegere şi multă, multă
măsură în toate.
....................................................................................................
Peste ani o altă întâmplare şi-a făcut loc. Un bunic mă
avertizează grijuliu să mă feresc a lua în clasă pe un copil foarte
năstruşnic, ce locuieşte în blocul alăturat nepotului său. Îmi spune
multe, multe despre comportamentul băiatului, descriindu-l în
culori sumbre, părând a fi Tarzanul blocului.
N-am fost prea interesată a înregistra observaţiile şi nici
numele. Cunoşteam că părinţii nu sunt prea încântaţi de faptul ca
fiii lor să aibă colegi în acelaşi bloc. Erau, ca totdeauna, şi excepţii
de la regulă. Ce bine s-a înţeles Diana cu Iulia! Au rămas bune
prietene şi după terminarea şcolii. De obicei disputele se iscau de
la note şi se amplificau, la sfârşitul anului şcolar, odată cu
premierile. Sarcina de stingere a conflictelor revenea mai ales
părinţilor, dar orgoliile îi împiedicau. Necazul se potolea pe
timpul vacanţei de vară, perioadă de stingere a disputelor pe
teme şcolare, mai ales că cei ce-au fost în defensivă întreg anul
şcolar sunt în ofensivă pe tot parcursul vacanţei. Buni
organizatori de jocuri şi distracţii, mereu dispuşi, primii la
năzdrăvănii îşi iau astfel revanşa după desele înfrângeri
anterioare.
34

Început de an şcolar. Micuţii şcolari intraţi în clasă, aşezaţi
în bănci. Bunicul avertizor se apropie lin de catedră şi discret îmi
şopteşte: „Iată-l, e-n ultima bancă!” Mă dezmeticesc cu greu. „El
e, Marian, despre care v-am vorbit.” Zâmbesc şi-i spun doar atât:
„Şi părinţii lui m-au dorit pe mine, ca şi dumneavoastră. Chiar
de-mi aminteam, nu-i puteam refuza, au insistat mult.” „Vor
convieţui…”, gândesc eu încercând să-i unesc cu o privire
conciliantă.
Pe parcurs, s-a dovedit că bunicul a avut dreptate, dar
niciodată nu m-am confesat. Am încercat să-mi valorific
priceperea în educarea copiilor şi eram satisfăcută când
demersurile mele produceau efectul dorit. Mizam mult pe
conştientizarea greşelii. Consideram că pedeapsa este neavenită
dacă copilul nu realizează că a greşit, iar dacă a înţeles şi caută să
nu mai cadă în aceeaşi greşeală, iarăşi pedeapsa nu-şi mai are
rostul, devine caducă. Este ideea, întoarsă pe toate feţele, pe
întreg parcursul desfăşurării profesiunii.


Lecţie de patriotism
Sunase pentru ora următoare. Rând pe rând, elevii intrau
pe uşa clasei şi-şi ocupau locurile în bănci. Fetele, mai potolite, ca
de obicei, îşi verificau cu grijă ţinuta, lăsând deoparte, fără
dificultate, toate preocupările recreaţiei. Băieţii, mai zburdalnici şi
mai dornici mereu de joacă, alergau cu paşi vioi, mai mereu în
ultima clipă spre clasă, ba câte unii se aşteptau la uşa de intrare
35

pentru ca grupul voluminos să intre în clasă îngrămădindu-se.
Câte unul mai plătea, cu un mic ghiont, în ultima clipă, cu fereală,
o dispută nerezolvată pe timpul, totdeauna insuficient, al pauzei.
Dar iată că spiritele se potolesc. Alunec privirea pe deasupra
băncilor şi observ prea multe locuri goale: „Unde-s, băieţii?”,
întreb cu o oarecare curiozitate şi dorinţă de începere a lecţiei.
Din pragul uşii, un cap ciufulit, cu o privire semeaţă,
susţinând cu piciorul uşa larg deschisă, aruncă un răspuns grăbit:
„Vin acum! Sunt cu bunica lui Marius.” Imediat, apare grupul de
băieţi, unii mai apropiaţi, alţii mai depărtaţi de o doamnă în
vârstă. Evident e o bunică. Nu e nici „Bunica” lui St. O. Iosif, nici
a lui I. Agârbiceanu, nici a Otiliei Cazimir. Mai degrabă, poate fi
asemănată cu a lui I. Teodoreanu. E înaltă, delicată, îşi ţine, cu
nobleţe bastonul mai aproape de piept, obiect care face parte din
setul de accesorii, demn de luat în seamă. Se mişcă greoi, dar se
lasă condusă cu plăcere, de copiii grijulii. Glasul ei stins, abia mai
poate transmite un salut ce poate fi auzit, dar, care este reflectat
întocmai în privirea încărcată de mulţumire. Îi răspund, cu
aceeaşi bunătate şi înţelegere.
O invit să se aşeze. Atent, Ionuţ îi trage iute scaunul, şi-o
roagă să stea. Îşi sprijină bastonul de spătarul scaunului, îşi ridică
privirea urmărind cu nesaţ figurile curioase ale şcolarilor.
Staţionează asupra băncii a patra, pe rândul din mijloc. „Trebuie
să-i spun, cine e acum colegul de bancă al lui Bogdan. Să-i spun
cine stă în locul lui”, justifică ea căutarea. Simt un nod în gât. Mă
salvează Bogdan, care, ridicându-se: „Eu m-am aşezat în locul lui,
iar Vlad stă în locul meu.”, spune el cu convingerea că a făcut
alegerea cea mai bună, privind ocuparea locului liber.
Îşi ridică pe catedră mâinile tremurânde. „Trebuia să vin,
m-a rugat insistent în ultimele două scrisori, să trec pe la şcoală,...
să vă spun,... să vă arat scrisoarea. Scoate din geanta-i micuţă, o
scrisoare, o deschide şi-mi arată rândurile caligrafiate cu multă
grijă de către elevul meu dintr-a treia, colegul celor din bănci care
aşteaptă cu nerăbdare veştile. „Bunică, ai fost la şcoală? Te rog să
36

te duci şi să le spui că mi-e tare dor de şcoala mea, de colegii mei.
Spune-i doamnei c-o iubesc mult şi că aici, doamnele învăţătoare
nu sunt ca acolo, la noi. Mă simt singur. Nu am încă prieteni. Mă
gândesc mult la colegii mei.”
Atât a fost pentru noi, dar suficient pentru ca izvorul de
lacrimi să nu mai poată fi oprit. Suntem siguri că, mult mai mult
decât noi, şi de mai multe ori, au şiroit pe obrajii lui, izvorul
pornit din inima micuţă de copil înstrăinat. Mi-au trecut, cu
rapiditate prin minte, versurile poetului Mircea Micu, „romantic
incurabil”, aşa cum se defineşte autorul. Ce coincidenţă! Chiar
Marius recitase la sfârşitul anului şcolar, poezia Tatăl meu:
Vede ţări şi vede munţi
Dar când vine înapoi
Zice sărutându-mi fruntea:
„Nicăieri nu-i ca la noi.”
Are-n buzunar, la piept,
Într-un sac de piele bună
O bucată de pământ
Din ţărâna cea străbună.
Ce faci, tată, de ce-l porţi
Peste mări cu apă rece?
– Când mi-e tare dor de voi,
Îl sărut şi doru-mi trece.
Însoţită de Bogdan şi Ionuţ, s-a depărtat de clasa noastră
bunica lui Marius, purtând în minte, ca pe un obiect de preţ,
imaginea clasei noastre, în care Marius, nepoţelul ei drag, s-a
simţit ca la el acasă. Am pătruns atunci, mai profund, semnificaţia
cuvântului acasă. Acasă e locul unde ne-am născut, unde simţim
dragostea şi căldura căminului, unde ne mângâie privirea caldă şi
duioasă a mamei, unde aşteptăm ca pe-o alinare glasul ei
37

dojenitor, unde ne simţim cel mai bine, unde totul este al nostru.
Acasă este locul spre care ne îndreptăm paşii, fără a căuta
drumul.
Mi-am amintit şi de alţi copii plecaţi departe de locurile
natale. Mara, Iudith, Felicia, Hristina, Andrei care, la fel ca Marius
au lăsat aici copilăria, prietenii, rudele şi toate întâmplările în
mijlocul cărora se aflau şi ei. Au luat de aici doar amintirile şi
vorba noastră românească. Mult prea devreme, toate învăluite în
regrete. Îi asigurăm că vor rămâne pentru noi, colegii de odinioară
şi, dacă locul din bancă a fost ocupat, cel din sufletul măreţ a
rămas.
Gândul ne-a purtat atunci, peste alte titluri de lecturi aflate
în manualul nostru de citire sau în alte cărţi, în biblioteca din
afara clasei. Ne-am reamintit versurile lui I. Neniţescu, care
afirmă cu dragoste şi convingere de nezdruncinat: „Acolo este
ţara mea/ Şi neamul meu cel românesc,/ Acolo eu să mor aş
vrea/ Acolo vreau eu să trăiesc!”. Le-am spus atunci, cum
viteazul „Dan, căpitan de plai”, din legenda lui V. Alecsandri,
refuză să renunţe la legea strămoşească, preferând să moară cu
demnitate, sărutând şi îmbrăţişând pământul scump al patriei
sale: „Şi pentru totdeauna sărută ca pe-o moaşte/ Pământul ce
tresare şi care-l recunoaşte.”
Extinzând cercul relatărilor, l-am transformat într-o largă
spirală. Ne-am amintit de titluri remarcabile existente în paginile
manualelor din clasele primare, ca: memorabila poezie „Ce-ţi
doresc eu ţie, dulce Românie”, de M. Eminescu, de fragmentul
„Ţara. Poporul” din „România pitorească” de Alexandru Vlahuţă
în care ne este transmis un puternic mesaj de dragoste faţă de
patria-mamă, iubire considerată „o adevărată religie”, precum şi
faţă de neamul românesc, de istoria lui zbuciumată. Ne-am
amintit de trăsăturile deosebite ale truditorului de pământ în
„Ţăranul român” de V. Alecsandri, de forţa convingătoare a
legendelor lui Bolintineanu, de neclintirea cu care înfruntă de mic
„Stejarul”, de S. Mehedinţi, toate vicisitudinile reuşind să crească
38

mare şi puternic. Le-am amintit de imnul închinat puterii şi
cutezanţei omului, „fiinţă zămislită cu gândul şi visare” în „Cel ce
gândeşte singur” de T. Arghezi, de hotărârea cu care ne îndeamnă
Coşbuc să privim, să admirăm şi să simţim frumosul din natura
patriei, de poezia lui N. Labiş, „Dacă toate-acestea fi-vor
învăţate”, neîntrecută, în tratarea cu deosebită sensibilitate a
perceptelor morale:
„Învăţaţi-i, mame, dragostea de ţară,/ Ea cuprinde toateacestea la un loc!”
Dar nu acum şi nu aici, e momentul pentru analiza
manualelor şcolare după care, s-au format elevilor durabile şi
frumoase sentimente. Şi, nu pot uita titlul-îndemn: „Fii mândră de
fii tăi, Mamă româncă!”
Cred, m-am format sau poate desăvârşit odată cu elevii
mei, hrănindu-ne din aceleaşi surse, dar mai presus decât ei, mai
complet, mai cuprinzător. Am cules ce-am crezut valoros, am
prelucrat cu mijloace proprii sensibilităţii mele şi-am semănat,
distribuind de-a lungul seriilor de elevi, tot ce-am considerat
demn de urmat. Seva astfel distilată, a intrat în fluxul continuu
circulator, luminându-le chipul, spre satisfacţia dăruitorului.
Înţeleg bine valoarea cuvintelor: „Ferice de profesorul ce este
depăşit de discipol.”



39

Chemarea naturii
Odată ce razele calde dezmiardă muguraşii umezi, copiii,
simţind pulsul întregii firi, răspund primii la chemarea naturii.
Acumulările din manuale se cer a fi verificate înafara clasei.
Copacii încep să-şi îmbrace veşmântul verde, peste pământ se
aşterne covorul cu floricele, livada e-n sărbătoare. Zeci de
gâzuliţe, de fluturi, de păsări se bucură de binefacerile măreţului
anotimp.
Trec repede primele ore, lăsăm ghiozdanele în clasă şi
pornim spre parcul din apropiere. Pomii fructiferi mai dorm încă.
Doar zarzărul, mai grăbit, s-a îmbrăcat tot, în floare albă.
Frunzuliţele-i verzi abia se zăresc. Fără veşmânt arborii cu frunze
căzătoare ne cam dau de furcă. Cu greu îi mai putem recunoaşte.
Maiestosul brad ne întâmpină la tot pasul. Prin covorul umed, ce
ţine să fie hrană plantelor, mai descoperim încă fructul iscusit
lucrat. Ne întrecem în a găsi cât mai multe conuri. Ne bucurăm şi
le punem în punguţă.
Ajungem la statuia poetului naţional, Mihai Eminescu,
deasupra căreia un măreţ stejar îşi răsfiră ramurile-i de toată
frumuseţea. Privim cu încântare şi respect impunătorul
monument, ca şi cum am păstra un moment de reculegere. Chiar
recităm din frumoase-i versuri. Simţim sub picioare fructul
mândrului stejar, ghinda. E răsplată pentru vizitatori. Dar fesurile
au zburat de pe capul fructelor. Cum au rezistat frigului iernii?
Cu beţe meşteşugite căutăm ghindă. Cine renunţă pierde. Aşa că
stăruim şi găsim fructul complet, nu unul ci multe, multe; şi chiar
în perechi, spre bucuria multora.
Ochii iscoditori ai fetelor au descoperit poieniţa cu
toporaşi. Aleargă cu toatele într-acolo. Cât de mulţi sunt! Şi cât de
parfumaţi! Culeg cu migală floricelele, le strâng în bucheţele.
Băieţii s-au plictisit deja. Au văzut într-o tufă un arici.
Curiozitatea le-a scos şi pe fete de pe întinsul covor pictat cu
40

floricele albastre. Studiază amănunţit mingea încărcată de ţepi
care se mişcă anevoie printre crenguţe şi frunze uscate. Înţeleg, în
cele din urmă, că trebuie să-l lase în voia lui.
De sub coaja scorojită a tulpinii unui copac, zeci şi zeci de
gâze mici, roşii ies şi ies, ca la paradă. Îndepărtăm puţin coaja
crăpată. Sunt sute, mii! Coboară şi coboară spre pământ. Simt şi
ele provocarea naturii. Mişună pe lângă tulpină, doritoare de
lumină şi căldură.
Ne-ndreptăm spre locul de joacă: „La Rodica”. În fiecare
an, ca o gazdă bună ne oferă bucuria revederii. Sub soarele blând
al începutului de primăvară ne prinde bine o oră de joacă într-un
grup vesel. E şi acesta un dar al naturii. Ne întoarcem la şcoală
hotărâţi să mai trecem prin aceste locuri minunate şi în timpul
verii.
Toamna, odată cu schimbarea decorului, revenim şi
admirăm coloritul pastelat al parcului. Răspundem iarăşi
„prezent!” la chemarea naturii. Copacii îşi schimbă haina verde cu
una galben-aurie sau roşu-ruginie. Frunzele arţarului sunt o
desfătare: penel nevăzut mânuit cu măiestrie le-a pictat. Dar ale
fagului, ale salcâmului, ale iederei?! Sunt o încântare! Strângem
multe, cât mai multe şi diverse exemplare. Privirile ne sunt furate
de mulţimea şi diversitatea fructelor. De la conuri, ghindă şi jir,
trecem la minunile aşezate pe crenguţele arbuştilor, tufelor: roşii
sau gălbui, albe sau negre strălucitoare; singuratice sau grupate
de-a lungul mlădiţei, în bucheţele ca nişte struguraşi. Priveşti
descumpănit. Nu te înduri să distrugi frumuseţea naturii. O mai
priveşti încă o dată cu nesaţ şi te hotărăşti cu greu să rupi, cu
mare grijă, câteva ramuri.
Rând pe rând, copacii rămân fără veşmânt. Nucii, cu
crengile noduroase, au fost printre primii. Gutuii, mai rezistă încă.
Vor să ţină sub adăpost ultimele fructe, nedescoperite de copii
pofticioşi. Copacilor tineri, ocrotiţi de cei mai puternici, le mai
poţi încă admira frunzişul colorat.
41

Bruma groasă căzută pe la mijlocului lui noiembrie a
dezbrăcat de tot haina verde a dudului de pe aleea din faţa şcolii.
Sus i-au rămas doar câteva frunze obosite parcă de lupta
nemiloasă cu frigul nopţii. Priveşti covorul moale şi gros. Toamna
e pe sfârşite. Ciorile croncănesc prevestind apariţia norilor
plumburii aducători de zile din ce în ce mai reci.


Ninge! Ninge!
Lecţia de geografie este în toi. Suntem într-o călătorie
imaginară prin Carpaţii de Sud. Aşezat la harta din faţa clasei,
Vlad a reuşit cu precizie să descopere Hăşmaşul Mare, muntelecastel care ne-a dăruit în depărtate veacuri, două râuri gemene.
Cunoaştem bine Legenda Mureşului şi a Oltului. Privim locul
unde fraţii se despart: unul pornind-o cu hotărâre spre vest, iar
celălalt plimbându-şi apele spre sud. Şcolarul reuşeşte şi el să
depăşească nehotărârea celui de-al doilea, pricinuită de dorul
răscolitor pentru frate, şi-şi conduce arătătorul peste apele
vijelioase ale Oltului, încrezătoare acum, printre stâncile munţilor,
urmându-şi calea. Se rostogolesc apele neîmblânzite un timp spre
vest spălând spinarea dură a Făgăraşului.
O voce hotărâtă ne coboară din înălţimi: „Ninge!” Nu. Nu
în Făgăraş! Acolo, iarna nu surprinde pe nimeni. Acolo, e la ea
acasă! Privim spre ferestre. Fulgi uşori se unduiesc prin văzduh şi
lin se îndreptă spre pământ într-o dorită şi aşteptată îmbrăţişare.
Ochi luminoşi înalţă exclamaţii uimitoare de cuprinzătoare
fericire: „Ninge! Ninge!” Deschidem larg ferestrele. Zeci şi zeci de
steluţe argintii îşi continuă dansul în faţa privirii noastre
42

încântate, furate de acest minunat spectacol al iernii desfăşurat pe
scena văzduhului. Din piepturi se înalţă admirativ acelaşi cântec:
„Ninge! Ninge!/ Fulgi de zăpadă, pe casă, pe stradă/ Ce
bine e iarna la noi! ...
Zboară, zboară!/ Tu, săniuţă micuţă, uşoară/ Aleargă la
vale cu noi! ...” Cine o fi scris cântecul? Nu ştim. Îl cântăm însă, de
fiecare dată, când iarna-şi trimite primii fulgi. Este şi acesta un
salut prietenesc de „Bun venit!” Alte cântece vesele despre iarnă,
scoase imediat din cartoteca anotimpurilor. Ne amintim de
jocurile antrenante, de vacanţele din staţiunile montane, sau de
cele de la ţară, la bunici îmbrăcate în parfumul sărbătorilor de
iarnă. Un fior ne cuprinde întregul corp când în minte ne revine
imaginea lui Moş Crăciun, moşul cel darnic şi bun. Amintirile,
povestirile ne sunt întrerupte de glasul clopoţelului. Prin uşa larg
deschisă, şcolarii îşi grăbesc paşii în întâmpinarea iernii, afară, în
curte. De peste tot ţâşnesc glasuri vesele. Respiră cu nesaţ aerul
purificat, aleargă într-un neîncetat du-te-vino, întind mâinile, îşi
ridică spre cer feţele dezgolite să primească darul iernii ca pe-o
binefăcătoare ofrandă. Privesc uimiţi gingaşii fulgii ne-ndurânduse să-i strângă prea tare în mâini pentru a forma un bulgăre. Mai
bine îşi freacă palmele şi feţele pentru ca toate simţurile să profite
de bucuriile anotimpului alb.
.................................................................................................
A nins două zile în şir. Totul e acoperit de zăpadă. Un
soare blând mângâie întinderea strălucitoare. „După ore vom
merge la derdeluş!” Jocuri de iarnă, minuni ale zăpezii,
desfăşurate sub aerul purificator al naturii primitoare. Părăsim cât
mai repede clasa, ca într-un răstimp de un ceas şi jumătate, cu
sănii sau fără, să ne-ntâlnim în faţa şcolii. Ajuns acasă aruncă iute
ghiozdanul pe un fotoliu în hol, înghite în grabă ceva din
bucătărie, şi cu gândul numai la sanie intră vesel în boxă
eliberând sania captivă aproape un an întreg. Verifică funia şi
tălpile. Totu-i în regulă. Îşi pune mănuşile, îşi potriveşte mai bine
fularul, prinde sfoara în mâini şi aleargă, aleargă, aleargă. Sania
43

după el. Nici n-o simte. Priveşte neîncrezător în urmă. Este! Fără
ea s-ar simţi singur. Nu aude, nu vede. Doar bucuria întâlnirii îi
inundă întreaga fire.
Adunarea se făcu în timp record. O ia pe traseul spre
cornişă. Alte şi alte grupuri de copii li se alătură. Cu toţii doritori
de distracţie într-o atmosferă de iarnă darnică. Sunt aliniaţi în
capul pantei. Cinci-şase sănii încărcate îşi dau drumul deodată la
vale. Le urmărim un timp, apoi se pregăteşte următorul echipaj.
Şi tot aşa: unii coboară, alţii urcă într-o veselie molipsitoare. Cei
mici veniţi cu părinţii sau cu bunicii, privesc cu jind şi dorind să
scurteze timpul până la şcolărie îşi verifică pe furiş înălţimea. Vor
mânca poate acasă mai mult spanac, să prindă puteri noi asemeni
lui Popey-marinarul, din poveştile urmărite cu nesaţ de copii. Cu
obrajii ca mere roşii, cu picioarele şi mâinile uşor îngheţate, se
hotărăsc cu greu să părăsească locul de joacă. După două ore
săniile ameţite şi ele, luate prin surprindere parcă de stăpânii mai
vânjoşi acum decât anul trecut, lunecă nehotărâte pe trotuarul
luciu. Îndată ce soarele a pus gând să coboare, se face simţită
răcoarea amurgului ce va sosi cât de curând. Pofta de joacă s-a
potolit. Împart în grabă câteva păreri şi rând pe rând mulţimea se
împuţinează. Gândul o ia înaintea picioarelor. A ajuns cam
repede la cină. Pofta de joacă fiind potolită, micului şcolar i-a
rămas acum de potolit pofta de mâncare. De asta nu duce el grijă.
Ştiu bine părinţii. Este convins. Îi sună încă în urechi îndemnul
mamei: „Mănâncă, să te faci mare şi să prinzi puteri!”


44

În excursie
Cele mai dorite şi aşteptate activităţi şcolare erau cele din
afara clasei. Începeau cu drumeţiile prin cartier, prin parcul din
apropiere, prin întreg oraşul, mândri de statuia vestitului
domnitor moldovean, Ştefan cel Mare, ce se înalţă în centrul
Bacăului, precum şi de vestigiile Cetăţii Domneşti cu Biserica
Precista, ctitoria lui Alexandru Voievod, fiul lui Ştefan, construcţie
zveltă din piatră şi cărămidă, în stilul specific epocii.
Odată cu vârsta, urmăream obiective mai îndepărtare,
dornici a cunoaşte tot mai bine judeţul şi ţara.
Cu câteva zile înainte, elevii culegeau informaţii asupra
itinerarului cu toate obiectivele propuse vizitării. Se pregăteau şi
momentele distractive din autocar: cântece, poezii, snoave.
Microfonul era asaltat de toţi care doreau să-şi facă cunoscute
calităţile de buni artişti şi... erau destui.
Dimineaţa, veseli şi nerăbdători, şcolarii îşi ocupau locurile
preferate, în autocar. Cu feţe grijulii, dar mulţumite, părinţii îşi
urmăreau odraslele şi, când autocarul se punea în mişcare, îşi
îndreptau privirile pline de încredere spre învăţătoare, iar mâinile
ridicate trimiteau îndelung salutul de bun rămas şi întoarcere cu
bine.
Ieşirea din oraş, îi găsea confortabil aşezaţi pe scaune,
urmărindu-şi satisfăcuţi colegii din jur, prieteni de-o zi întreagă.
Se deschideau, în faţa lor întinderi cu recolte, cu păduri, cu sate,
cu oraşe, cu diverse obiective industriale. În fuga autocarului, cu
greu putea privirea să cuprindă, cu greu putea mintea să reţină
miile de frumuseţi ce se grămădeau. Prin satele pe unde treceau,
făceau semne de salut colegilor lor, văzându-i îndreptându-se
spre şcoală. Uşoara tristeţe citită parcă pe chipurile celor de jos nu
mai avea loc în inima plină de bucurie a celor de sus.
Pe câmp, sub arşiţa dogoritoare a soarelui, parcă prea
nemilos, bărbaţi, femei, uneori chiar copii, trăgeau cu greu de sapă;
45

înţelegeai atunci că orice muncă trebuie respectată. Privirea-ţi
staţiona pe fructele coapte ale pomilor sau strugurii atârnând de
corzile viţei de vie. Toate erau izvorul muncii de-o vară întreagă.
Îţi veneau în minte plăcutele vacanţe la ţară, la bunici; posibilităţi
de a te înfrupta din asemenea minunăţii ale pământului.
Locuind în partea de est a ţării, două văi pitoreşti, Valea
Bistriţei şi Valea Trotuşului, precum şi frumoasele mănăstiri din
Neamţ, nu puteau fi ocolite.
Ieşiţi din oraş, lăsăm în dreapta, frumosul Parc Gherăieşti,
admirăm în trecere Parcul dendrologic Hemeiuş şi străbatem în
grabă vechiul oraş moldovenesc, Buhuşi, care are ca proprietate de
mare preţ, Fabrica de Postav, renumită pentru stofele de calitate.
Urmărim Săvineştiul şi Roznovul, mândre realizări ale epocii şi
ajungem în frumosul oraş de munte, Piatra Neamţ.
De la poarta de intrare, privirile erau furate de înălţimile
împădurite ale vârfurilor: Pietricica, Cozla, Cernegura. Intram
apoi în casa micuţă, dar liniştitoare a profesorului, totdeauna
dornic de plimbare prin munţi, Calistrat Hogaş. Priveam cu
uimire mantia, pălăria-umbrelă, arma de vânătoare şi, când ochii
fixau copita Pisicuţei, îl vedeam parcă aievea, pe nesăţiosul
iubitor de natură aciuat într-o scorbură largă, urmărind cu acea
curiozitate caracteristică artileria cerească dezlănţuită asupra
întregii naturi pe care, ca nimeni altul, a reuşit să ne-o facă
cunoscută. Urcam repede treptele spre ansamblu arhitectural din
centru, unde admiram îndelung măreaţa statuie a viteazului
domnitor Ştefan cel Mare, apoi Turnul-Clopotniţă şi biserica „Sf.
Ioan”. Ajunşi în parc, alergam pe serpentinele drumului pietruit
până sus, „La Cozla”, unde, pe iarbă aşezaţi pentru picnic,
mâncam făcând schimb de bucate şi repede profitam de câteva
minute de alergări. Mai aveam multe de vizitat, joaca pe săturate o
amânam pe deseară.
Mai îmbogăţiţi acum cu variate frumuseţi naturale, cu
deosebite vestigii istorice, continuând drumul, urmărind cursul
tumultuos al Bistriţei, ajungem la Bicaz. Privim uimiţi imensitatea
46

Lacului de acumulare, înălţimea barajului, dar şi, „într-o sălbatică
splendoare”, Ceahlăul, „departe-n zări albastre dus, un uriaş cu
fruntea-n soare”, oglindindu-se în apele stăvilite. Autocarul
şerpuieşte domol, prin Cheile Bicazului, ca printr-un tunel uriaş.
Privim sus, departe, cerul şi, alunecând cu privirea peste peretele
de stâncă, încercăm să descoperim catifelata floare de colţ, cocoţată
pe înălţimi. În puţin timp ajungem la Lacul Roşu. Căutăm să
înţelegem cum s-a născut acest lac unic, demult, în timp,
urmărind trunchiurile ridicate din oglinda apei şi... cum de a fost
botezat, astfel. Ne grupăm repede, în faţa exponatelor, lucrate cu
migală de artizani populari, menite a fura privirile, dar a ne şi
îmbogăţi zestrea suvenirurilor.
Într-o altă excursie ne propuneam să vizităm odihnitoarea
Vale a Trotuşului. Ne legănăm pe perna de sub cap, acompaniaţi
de drumul cu numeroase serpentine, până aproape de Oneşti.
Privirea ne e furată, de satele înşirate de-a lungul Depresiunii
Tazlău-Caşin. Traversăm tânărul oraş Oneşti, ne minunăm de
zona industrială a Borzeştiului şi ne coborâm la biserica din
Borzeşti, ctitoria lui Ştefan cel Mare. Alergăm prin iarba moale,
imaginându-ne luptători în jocul „de-a tătarii”, unii în tabăra lui
Ştefăniţă, alţii în cea a lui Mitruţ. Prin uşa scundă, de înălţimea
domnitorului, intrăm cu pioşenie în biserică şi, cu privirile ţintă
spre altar, urmărim masa sfântă aşezată pe trunchiul stejarului, de
creanga căruia, Ştefăniţă ajuns domn, l-a răzbunat pe Mitruţ, aşa
cum spune legenda.
La Târgu Ocna intrăm nerăbdători în Salină. Un aer rece şi
umed te împresoară. Curiozitatea te îndeamnă să-ţi lipeşti limba
de pereţi: e numai sare. Ne punem bulgăraşi în buzunare, din care
să guste şi cei de-acasă.
Vreo douăzeci de minute de mers cu autocarul, admirăm
frumoase căsuţe, unele pitite pe după stânci, altele izvorâte în faţa
stâncilor dar, iată-le şi pe cele aliniate de-a lungul drumului,
oglindindu-se în apa limpede a pârâului Slănic. Ne-aşteaptă,
47

frumoasa şi vechea staţiune, „Perla Moldovei”. Vedem hotelurile,
parcul, bem apă de la izvoare, schimbăm păreri asupra gustului,
ne stropim uşurel, urmărim zbuciumul apei la Cascadă, apoi
urcăm pe Nemira sus, vreo două sute de trepte şi ne întoarcem cu
mănunchiuri de flori.
Alte localităţi, alte popasuri: Dărmăneşti, Comăneşti,
Moineşti, toate cu importanţa şi frumuseţea lor.
In drumul de întoarcere spre Bacău, vizităm Casa
Memorială şi Creaţie Tescani. Acorduri line sau mai vijelioase din
„Rapsodia Română”, ne dirijează paşii prin saloanele mari.
Împrejurimile, bogate în arbori şi flori diferite, te îndeamnă la
meditaţie. Urmăreşti cu regret locul de odihnă pregătit de mulţi
ani a-l îmbrăţişa şi ocroti pe marele Enescu, care, cu
responsabilitate, mulţumire şi mândrie, spunea: „Mi-am slujit ţara
cu armele mele: pana, vioara şi bagheta.”
Într-o altă zi, ne hotărâm s-o pornim spre Târgu Neamţ. La
intrarea în Roman, trecem podul peste râul Moldova, apă
vijelioasă în care, Dragoş, bravul voievod din Maramureş, şi-a
pierdut viteaza căţeluşă, Molda. Cu mare bucurie, urcăm
alergând ca neînfricaţii moldoveni ai lui Ştefan până la porţile
Cetăţii Neamţului. Ne imaginăm, alături de Domnul înfrânt,
cerând găzduire, dar, sfătuit fiind de propria-i mamă, îşi strânge
oaste, şi-i înfrânge pe turci. Urcăm şi, călcând fără teamă
traversele podului lung, ajungem în interiorul cetăţii. Toate
cotloanele sunt cercetate: cămările cu alimente, vistieria,
închisoarea şi nu uităm să privim locul unde, „tânăra domniţă la
fereastră sare” şi apoi să aruncăm un bănuţ aducător de bine, în
fântâna părăsită. Plecăm cu mare regret că nu mai putem zăbovi
în mijlocul unei adevărate pagini de istorie a neamului.
Trecem peste „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca
cristalul” şi... intrăm pe portiţa pe care odinioară păşea „Nic-a lui
Ştefan a Petrei” din Humuleşti. În căsuţa scundă ne minunăm de
măsuţa cu trei picioare, de laviţele pe care dormeau toţi ai casei,
de prichiciul vetrei unde motoceii legaţi pare că mai aşteaptă
48

zburdălniciile copilăreşti cu nepotolitele mâţe. De pe prispă,
căutăm să-l zărim pe Nică, dincolo de gardul de nuiele, „chipos
cum era”, cerând iertare mamei şi ceva de mâncare pentru
„pântecele stocit de apă”.
Păşim cu deosebit respect pe locuri istorice de mare
valoare: Mănăstirea Neamţ, deosebit complex arhitectural, care
domină prin eleganţă şi frumuseţe; adevărată şcoală a ortodoxiei
româneşti.
Intrăm apoi pe aleea străjuită de arbori înalţi spre Casa
Memorială Mihail Sadoveanu, a scriitorului numit „Ceahlăul prozei
româneşti”. Vocea puternică, dar atrăgătoare ne povesteşte
despre frumuseţile văzute de Lizuca în „Dumbrava minunată”.
Vizităm apoi, Mănăstirea Agapia, lăcaş protector al
frescelor pictate de Nicolae Grigorescu, strălucitor de îngrijită de
mâinile neobosite ale măicuţelor. Mănăstirea Văratec, care poate fi
numită, perla mănăstirilor din Moldova, în care, cu deosebită grijă
sunt adăpostite şi ocrotite obiecte de o rară valoare artistică.
Furaţi de leagănul istoriei, am trecut şi pe la mormântul poetei
Veronica Micle, prietena şi iubita lui Eminescu.
La întoarcere, facem şi noi popas, asemănător drumeţilor
obosiţi de odinioară, „La Hanul Ancuţei”. Ochii urmăresc plini de
curiozitate arhitectura deosebită: „nu era han-era cetate”, aşa
remarca marele Sadoveanu, acum aproape o sută de ani. Vedem
parcă pe frumoasa hangiţă, vedem, sărind direct pe caii înşeuaţi,
haiducii urmăriţi de potere. Băieţii, ieşiţi afară şi încărcaţi de
vitejia voinicilor, alergau cât puteau prin jurul hanului, urmăriţi,
în închipuire, de duşmani; fetele, mai potolite, schimbau păreri
asupra suvenirurilor cumpărate.
Ajunşi acasă, în ciuda oboselii şi-a timpului trecut în
noapte, descărcam tolba încărcată de amintirile proaspete, ce
staţionau cu îndârjire, în minte.
Trebuie să arătăm că zborul a fost mult peste limitele
judeţului, cuprinzând şi alte obiective: Iaşi, capitala Moldovei,
Ţara Vrancei, precum şi oraşul dunărean, Galaţi.
49

Autocarul, orientat spre Iaşi face primul popas, la Mirceşti,
locul copilăriei lui Vasile Alecsandri, poet, prozator, dramaturg, om
politic. Intrăm în curtea castelului, înconjurat de arbori seculari,
zonă de linişte şi profundă meditaţie. Păşim prin camerele mari,
privind curioşi exponatele ce amintesc de această personalitate
marcantă a vremii sale. Purtăm în minte, versuri din frumoasele
pasteluri şi-o privim pe „Coana Chiriţa”, surâzându-ne din
tablou. Admirăm costumul de diplomat la Paris şi rămânem
uimiţi în faţa imensului cufăr de haine, nelipsit în călătorii.
Aşezăm, în semn de adânc omagiu, o floare pe mormântul din
interiorul Mausoleului, ridicat în curtea largă a castelului. Intraţi
în autocar facem un semn de rămas bun, cu aceleaşi simţăminte
pe care poate le-a trăit, Porojan, adevăratul lui prieten, la
dureroasa despărţire.
O altă coborâre, la Ruginoasa, în faţa Palatului Domnesc,
Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României reunite. Construit
într-o arhitectură deosebită, mobilat şi decorat după bunul-gust,
rafinamentul Doamnei Elena Cuza. În interior, atenţia ne-a fost
atrasă de lucrurile de calitate, scumpe aduse din străinătate, chiar
şi parcul, aranjat de grădinari germani. Rămânem copleşiţi de
frumuseţea şi opulenţa vieţii în acest castel, în care a locuit o
perioadă destul de mare.
Ajungem în Iaşi, oraşul „celor şapte coline”, capitala
Moldovei. Înţesat cu clădiri şi monumente istorice de mare valoare,
niciodată nu poate fi cuprins de ochii unui vizitator, de o zi.
Oricâtă grijă a-i manifesta pentru alegerea obiectivelor, eşti nevoit
să închei excursia cu dorinţe neîmplinite.
Ne oprim fascinaţi de construcţia Bisericii „Trei Ierarhi”,
ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, unică şi celebră prin
frumuseţea şi varietatea ornamentaţiilor. Traversăm doar şi iatăne admirând Catedrala Mitropolitană, dovada unei puternice
credinţe ortodoxe a românilor. Monumentala construcţie
adăposteşte moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea
Moldovei.
50

Grăbim paşii şi ajungem în faţa Palatului Culturii. Privim
încântaţi măreaţa statuie a lui Ştefan cel Mare călare pe cal,
pregătit să intre în iureşul luptei. Intrăm în imensul palat, depozit
de comori adunate şi ordonate în timp. Prin numeroasele
încăperi, privirile se pierd neputincioase a cuprinde tot ce ţi se
descoperă. Staţionăm în Sala Voievozilor şi recunoaştem, în
medalioane portretele domnitorilor moldoveni, precum şi ale
regilor ţării noastre. Din vastul complex muzeal ce cuprinde
Palatul, vedem doar o fărâmă, dar, şi numai cu aceasta, rămânem
uluiţi.
Mergem pe urmele paşilor lui Ion Creangă , până la portiţa
casei. Suntem tentaţi să strigăm: „Domnule Învăţător!!!”. Lumina
şi zâmbetul ne radiază chipul. Intrăm. Ne sunt atât de familiare
întâmplările încât ne-am fi aşezat cu multă plăcere să-l ascultăm
pe marele povestitor, ba chiar am fi încercat să le povestim noi, în
grei moldovenesc! Aici cuminţenia n-are loc, năzdrăvăniile sunt la
ele acasă. Purtate în suflet, din copilărie, aduse aici şi aşternute pe
hârtie, la îndemnul lui „bădiţa Mihai”. Onorată şi cinstită casă,
Bojdeuca lui Creangă din Ţicău!
Puţinul timp ce ne-a rămas îl oferim cu bucurie plimbărilor
prin Grădina Botanică, cea mai veche din ţară. O lume a plantelor,
într-un singur loc, pe o suprafaţă de o sută de hectare, numărând
peste două mii de specii de plante, de o rară frumuseţe. Plante
aranjate pe sectoare, familii, specii; ţări diferite dispuse unele
lângă altele. Colecţii de flori ornamentale, cactuşi cu forme şi flori
curioase, trandafiri de soiuri felurite, ierburi agăţătoare, plante
micuţe şi altele uriaşe, într-o perfectă coordonare, o imensitate de
frumos. Privirea, ca obiectivul unui aparat de fotografiat, cu greu
ţi-o poţi desprinde; înregistrează necontenit forma, coloritul
florilor sau frunzelor, minuni ale naturii îngrijite de om. Un loc
feeric ce-ţi oferă: linişte, ordine, frumuseţe, încântare, o grădină
de poveste.
Se cade un gând de mulţumire şi recunoştinţă celui ce-a
avut ideea înfiinţării acestui minunat loc, dar şi minţilor şi
51

mâinilor harnice care o întreţin, o dezvoltă, îmbogăţindu-i averea
spre admiraţia vizitatorilor.
Să mergem şi spre sud! Pătrundem în Ţara Vrancei, pământ
cu rădăcini adânci în istorie. Poposim la Mausoleul de la Mărăşeşti,
loc de închinare şi cinstire a eroilor căzuţi pentru apărarea patriei.
Citim pe frontispiciul acestui măreţ edificiu: „Întru slava eroilor
neamului”. Ne înclinăm cu adânc respect în faţa criptelor ce
adăpostesc bravii soldaţi, care, făcând zid de nepătruns şi luptând
cu hotărâre, au spus răspicat: „Pe-aici nu se trece!”. Şi armata
germană n-a mai putut înainta spre Iaşi. Ne amintim de fetiţa
vitează, Măriuca Zaharia, care la numai 12 ani a putut ajuta
armata română, de Eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu şi de alţi
şi alţi eroi ai neamului. După circuitul de la parter, urcăm scara în
spirală şi ajunşi la înălţime admirăm steagurile, descifrăm
înscrisurile şi mai privim încă o dată, acum de sus, mormântul
generalului Eremia Grigorescu, comandantul Armatei I Române
conducătorul bătăliilor de la Mărăşeşti. Prin bogatele exponate
aflate în muzeu, vizita poate constitui o adevărată lecţie de istorie
a zbuciumatului august 1917, fapte şi ani ce preced cel mai
important eveniment al neamului românesc: Mare Unire.
Ne continuăm călătoria, pătrunzând în inima Vrancei,
pământ scăldat în legende. Parcă-i vedem pe feciorii Vrâncioaiei,
sunând din buciume şi, de peste coline, adunând oaste mare.
Admirăm întinsele pajişti, culmile domoale ale munţilor, casele
îngrijite cu acoperişuri din şindrilă. Respirăm şi noi acel aer curat
al zonelor muntoase. La Câmpuri, intrăm în casa fruntaşului răzeş,
susţinător al Unirii Principatelor, vestitul Moş Ion Roată. Câtă
simplitate, înţelepciune şi curaj!
În scurt timp ajungem la Soveja, cunoscută staţiune
montană cu aer curat şi frumuseţi naturale nebănuite. Ne oprim
în faţa mausoleului şi încercăm să memorăm versurile scrise cu
deosebită sensibilitate, ce cuprind o bogată încărcătură patriotică:
„Cei ce căzut-au pentru ţară/ Pe lanul câmpului bogat,/ Jertfind
o-ntreagă primăvară,/ Nu au murit, ce-au înviat!” Aflam, în
52

secret atunci, că au fost scrise de poeta Carmen Sylva, regina
Elisabeta a României.
Într-una din zile, depăşim cu mult hotarele judeţului.
Trecem podul de peste Siret, de la Cosmeşti, trimiţând un salut
locurilor natale ce se desfăşoară pe platoul înalt din dreapta.
Ajungem la Tecuci, frumos oraş de câmpie. Privim, în treacăt,
clădirea veche dar încă impunătoare unde am petrecut anii
liceului, admirăm statuia valorosului ministru, Spiru Haret şi ne
continuăm călătoria, lăsând în urmă sate înşirate de o parte şi de
alta a drumului, spre Galaţi. Admirăm colosul de oţel, de la
intrarea în oraş şi pe strada Brăilei, descoperim şi urmărim cu
interes o clădire de mare importanţă, din cărămidă roşie,
Institutul Pedagogic „Costache Negri”, şcoală de formare a
învăţătorilor, locul unde am petrecut cei mai frumoşi ani ai
tinereţii mele.
Facem un tur al oraşului, vechi port dunărean şi ajungem
în faţa valurilor bătrânului fluviu. Politeţea ne îndeamnă să facem
o vizită şi celeilalte surori, Brăila. Îmbarcaţi pe vapor, iată-ne
călătorind şi pe apă. Ne legănăm în unduirile valurilor, privim în
lungul ondulatei panglicii albastre, mirându-ne de bărcile
pescarilor ce se ţin aproape de valurile mari create şi, ajungând în
port, facem semne de bun venit ca-n poveştile din cărţile citite. În
Brăila nu zăbovim prea mult ci, nerăbdători, ne îmbarcăm din
nou, pentru a ne mai bucura de călătoria pe apă.
Ajunşi acasă, cu gândul pierdut în frumuseţea acestor
locuri, ne vom deşerta, în timp şi pe îndelete, cufărul plin cu
amintiri.


53

Inspecţia
Ne întorceam spre casă dintr-o excursie de neuitat, prin
împrejurimile Târgului Neamţ. La ieşirea din Hanul Ancuţei, pe
la orele patru şi ceva p.m., un vânt rece ne întrerupe prelunga
respiraţie. În aerul încărcat de vapori se simte răceala unui
început de iarnă, prea grăbit, odată cu sosirea lui noiembrie.
Urcăm iute în autocar. „Cred c-am luat-o cu noi, de pe munţi”,
spun şoferului, justificând schimbarea bruscă a vremii. „Să
închidem repede uşile, să rămână afară!, răspunde el, glumei
mele. Pornim. Autocarul străbate cu dificultate prin valurile de
ceaţă deasă, iar roţile, furate de luciul poleiului aşternut pe şosea,
patinau uşor. Nu e de glumă! Mă ridic de pe bancă, mă sprijin de
bara din faţă şi privesc neliniştită cât de greu reuşim să înaintăm.
Înţelegând situaţia şi dorind să-i creăm şoferului liniştea cuvenită,
copiii par că nici nu mai respiră. Autocarul rula cu viteza melcului,
uneori patina dansând în faţa unei alte maşini salutând-o, făcând
reverenţe. Priveam copacii de pe marginea şoselei, marginile
abrupte ale carosabilului şi respirând uşurată că am trecut de un
posibil impact, îmi aţinteam privirea plină de îngrijorare dar şi
speranţă, înainte. Stabilisem să ne oprim la Roman, să cerem
găzduire la un internat, dar până acolo mai puteau trece chiar ore,
nu minute. La intrarea în oraş, şoferul reuşeşte să oprească,
într-un spaţiu mai larg, din faţa unei fabrici. Intră în cabina
portarului, se informează în legătură cu starea drumului şi, uşor
destins, întors în maşină, ne anunţă, că putem merge până la
Bacău, dar cu mare atenţie.
De aici drumul a fost ceva mai ospitalier. Poate puterea
gândurilor bune ale părinţilor ce ne aşteptau deja în faţa şcolii au
făcut să se disipeze ceaţa, iar carosabilul să primească cu
înţelegere rulajul roţilor. Am oprit la Oficiul poştal ai unei
comune, de unde am transmis un mesaj părinţilor că suntem pe
mâini bune şi pe un drum mai sigur. Pe la nouă şi jumătate
54

ajungem în Bacău, ne coborâm din autocar, învăluiţi de privirile
calde, relaxate ale părinţilor. Pentru un moment, dificultăţile
pricinuite de vremea potrivnică, au fost spulberate şi, mulţumiţi
c-am ajuns cu bine, din dorinţa de a le oferi mâine, o zi mai
relaxantă, îi anunţ: „Povestiţi ceva părinţilor, faceţi-vă ghiozdanul
urmărind orarul zilei, şi... vă aştept mâine, la şcoală odihniţi şi
mulţumiţi!”.
Abia intrată pe uşa apartamentului, sună telefonul. Ridic.
Vocea directoarei: „Bine c-ai venit. Mâine avem brigadă în şcoală.
Te-am sunat de câteva ori. Am văzut autocarul, semn că trebuie
să fi ajuns acasă. Noi acum plecăm de la şcoală. Ştii, fiecare şi-a
aranjat clasa pentru mâine. Pe la tine or fi trecut îngrijitoarele,
dacă or fi avut timp, oricum clasa ta e totdeauna curată.”
„Mulţumesc mult!”, reuşesc eu să-i transmit. Totuşi, bine că s-a
gândit şi la mine. Veştile acestea au avut darul să-mi alunge toată
oboseala care încerca poate să mă cuprindă. „Gata! La treabă!
Pentru altădată, odihna!” îmi zic.
Îmi pregătesc cu grijă lecţiile pentru a doua zi şi, mult după
miezul nopţii, mă aşez pentru odihnă. Proiectele de lecţii de pe
caietul special de pregătire didactică, se derulează în minte, cu
reveniri, cu adăugiri sub veioza aprinsă din când în când, astfel
stabilesc mulţumită reuşita pentru mâine. Pentru câteva ore
somnul benefic, mă încarcă cu multă încredere.
Ajung la şcoală înaintea tuturor, îmi verific cu atenţie sala
de clasă: trec cu un burete peste petele de pe uşa de intrare, şterg
pervazul geamurilor, şterg tabla, aranjez puţin în dulap, ce mai!,
ca un conştiincios elev de serviciu. Nu pierd din atenţie nici cele
necesare primei ore, geografia: harta, atlasul clasei, un album cu
imagini din ţară, intitulat „Frumoasă eşti, patria mea!”,
contribuţia tuturor elevilor clasei, mândria noastră. Între timp
sosesc şi elevii. Mă găsesc prinsă în treburi şi le spun de inspecţie.
Teama lor este spulberată de siguranţa care mă stăpâneşte pe
mine: „Dacă vor veni, vor vedea ce copii buni sunteţi voi!”, le
spun eu încurajându-i. În ultimele zece minute, merg la cancelarie
55

îmi iau catalogul, prestanţa cadrului didactic, salut colegele care mai
pot fi găsite înafara clasei şi urc la etaj, unde se află clasa mea. Se
aud voci pe scări, semn că, din grup, începe distribuirea la clase a
inspectorilor cooptaţi în această brigadă.
Intră în clasă, profesorul de specialitate, tovarăşul (aceasta
era formula de adresare) Mîndru, un bărbat de peste patruzeci de
ani, cu o ţinută semeaţă, hotărâtă, conştient de reputaţia ce-o avea
ca bun profesor, dar niciodată părăsită acea privire uşor ironică. Îl
cunoşteam bine de la întâlnirile noastre, reciclări, aşa se numeau,
când căuta prin orice mijloc, să-şi etaleze cunoştinţele vaste, de
pură specialitate în faţa învăţătorilor, bucurându-se să ne aşeze pe
o treaptă inferioară, ca şi cum noi ar fi trebuit să cunoaştem tot ce
a studiat dânsul, în domeniu. Invitat, se aşază în ultima bancă,
cum se proceda în astfel de cazuri. Începe lecţia de recapitulare şi
sistematizare a cunoştinţelor: „Forme de relief” (ca obiect de
studiu Geografia României, pentru clasa a IV-a). Lecţia
structurată după un plan bine stabilit, conducea activitatea
susţinută a întregii clase. Din când în când, îl zăream pe invitat
notând câte ceva într-un caiet. Răspunsurile elevilor în exprimări
corecte, bogate în conţinut, localizarea cu deplină siguranţă la
hartă a denumirilor geografice, toate mă convingeau că lecţia va fi
o reuşită. Sunetul clopoţelului mi-a trezit mulţumirea de sine.
Inspectorul se ridică, se îndreaptă spre catedră. Îi ies în
întâmpinare. Se aşază cu spatele la clasă, mă priveşte şi-mi spune:
„Am vrut să văd o lecţie extraordinară, la o învăţătoare renumită”.
Cele două atribute mă descumpănesc puţin. Îl cercetez o clipă,
să-i pot descifra gândul şi, nedescoperind acel zâmbet ironic, ci
doar ochii inexpresivi, mă determină să exprim cu hotărâre: „Nu
ştiu ce impresie v-a produs dv. lecţia desfăşurată, dar să ştiţi că
mie mi-a plăcut foarte mult!”. Un zâmbet larg îi cuprinde chipul.
Cred c-a fost o încercare de intimidare. Apoi, m-a lăsat mai mult
pe mine să apreciez lecţia, aprobându-mă, din când în când. Ca
reproş a fost un fapt minor, că n-au avut toţi elevii pe bănci
atlasele deschise. Lucrul acesta a fost motivat de întârzierea de
56

aseară la întoarcerea din excursie. La sfârşit, a apreciat mult
preocuparea de a ne cunoaşte ţara, prin excursii.
Ora a doua, matematica. O ieşire şi o intrare: tov. inginer
Hîrtz, profesor-inginer, specialist în obiecte tehnice, pentru liceu.
După cinci minute, uşa se deschide şi tov. inspectoare este
chemată la telefon. După alte cinci minute, eleva de serviciu intră
şi-i adună de pe ultima bancă unde se aşezase, toate lucrurile,
inclusiv geanta, semn că nu se mai întoarce. Ne desfăşurăm ora
fără asistenţă. Mai să plângem, de supărare! (sâc!). Am aflat apoi că
nefiind în specialitate, nu ar fi avut voie să facă inspecţii la ciclul
primar.
Ora a treia, limba română. Uşa se deschide cu încetineală.
Intră tov. Grosu, profesor de limbă română, un bărbat greoi,
trecut de cincizeci de ani, cu o expresie dură pe chip, veşnic
nemulţumit, un fel de „îi ninge şi-i plouă mereu”. Îl poftesc în
banca rezervată invitaţilor de acest gen şi încep, dând toată
atenţia cuvenită desfăşurării lecţiei cu subiectul: Atributul.
Textele supuse analizei gramaticale bine alese, unele cu grad
sporit de dificultate, menite a pune în valoare buna pregătire a
elevilor. Răspunsurile lor, pe măsura aşteptărilor mele.
Pe la mijlocul orei îl văd pe Dan căscând sub palma ţinută
drept paravan. E clar! L-a cuprins oboseala. Mă îndrept spre el şi-l
fac atent, presându-i uşor mâna ce se cobora. În rest, nimic
deosebit. Totul mergea, cum era gândit. Îmi privesc cu admiraţie
elevii apreciindu-le răspunsurile. Lecţia s-a terminat şi clopoţelul
vesteşte sfârşitul orei. Musafirul nostru se ridică tot greoi, acum
mai încărcat cu problematica lecţiei noastre se pare, trece printre
şirurile de bănci şi părăseşte clasa fără a scoate vreun cuvânt.
Elevii îi urmăresc fiecare pas, dar nu comentează. Eu nici atât.
Probabil voi fi chemată la discuţii, la sfârşitul zilei. Era într-o
vineri.
Nu s-a mai întâmplat nimic nici sâmbătă (atunci zi
lucrătoare), nici luni, nici marţi. Ştiam că pentru a-ţi putea încheia
proces-verbal de inspecţie trebuia să fii asistat la cel puţin trei ore.
57

Mai aveam de aşteptat. Dar cât? Brigada nu-şi va prelungi
activitatea mai mult de o săptămână. Era cunoscut acest lucru.
Noi, oamenii de rând, vizitam cabinetul directorului, numai cu
probleme importante, în interesul învăţământului. Acolo intrau
oricând, fără restricţie, cei cu funcţii, cu poziţii importante, sau
soţii de funcţii. Îşi puteau lăsa acolo, în cuier haine, puteau servi o
cafea, erau cum s-ar spune membrii aceleaşi familii de sus-puşi.
Sâmbătă însă s-a petrecut totuşi ceva. Pe la jumătatea orei
de îndeletniciri practice (lucru manual), mă trezesc cu tov.
inspectoare Gurămultă, de specialitate învăţătoare. Am luat-o ca
pe-o vizită de curtoazie. Ne salutăm, trece printre bănci, priveşte
şi apreciază lucrările copiilor, constată că sunt cuminţi şi-şi văd de
lucrul început, remarcă curăţenia clasei precum şi materialele
didactice confecţionate şi afişate în clasă. Sesizându-i interesul,
scot din dulap alte lucrări ale elevilor, fişe de activitate
independentă atât la matematică cât şi la limba română. Ba îi
expun şi problemele pregătite a fi trimise la Gazeta Matematică şi
unele din compoziţiile literare ale elevilor. La plecare, apreciază
activitatea învăţătoarei, cât şi succesele elevilor la olimpiadele
şcolare. N-am descoperit atunci nimic nepotrivit, ba m-am
bucurat că aşa poate fi cunoscută şi activitatea mea, de către un
specialist în învăţământul primar, pentru că trebuie s-o spun, a
fost singurul învăţător, în toţi anii de dăscălie care a călcat pragul
clasei mele. Totdeauna am avut parte numai de profesori de
gimnaziu sau de liceu. Asta pentru că, de ce să n-o spun,
inspectorii-învăţătorii erau rezervaţi pentru cei care trebuiau
ocrotiţi, feriţi de incidente, pentru ei controlul intra în clasă cu un
calificativ deja pregătit. Brigada urmărea mulţimea. Din mulţime,
fiecare se detaşa făcând dovada pregătirii profesionale, dar şi a
rezistenţei psihice.
În sfârşit, marţi la plecare acasă, mă zăreşte directoarea
şi-mi aruncă zâmbind: „Dar ce s-a întâmplat la tine, în clasă?”
Văzându-mi mirarea, se justifică: „...pentru că tov. inspector
Grosu spune că a fost indisciplină în oră?” Surprinsă întreb:
58

„Când, nu-nţeleg!?... De-aia este atâta tăcere? Pentru asta a trecut
şi tov. Gurămultă. Era un trimis în căutare de argumente?”,
constat debusolată, întristată. Acum am înţeles ce-i frământă:
Proiecţia pe care contau, nu se poate aplica. Caută un motiv
pentru a micşora calificativul şi nu-l găsesc. „Nu-l veţi găsi!”,
gândesc eu cu hotărâre.
Miercuri, pe la sfârşitul orelor, prin deschizătura uşii clasei,
apare directoarea: „Te rog, vino puţin, sunt cu tov. inspector!”.
Ies, salut şi aştept. „Uite, tov. inspector Grosu spune că, în timpul
orei, o fetiţă a lovit cu palma peste cap băiatul din faţă şi tu n-ai
luat atitudine.” „Dar nu am văzut!”, motivez eu. Inspectorul,
evident nemulţumit. Ar fi vrut poate să mă revolt şi să cercetez
gălăgios cauza. Considerând că nu dau nici acum importanţa
cuvenită situaţiei create, insistă să ia, chiar şi singur, atitudine.
Intrăm în clasă. „Uitaţi, fetiţa brunetă din banca a patra!”, spune
el mulţumit c-a descoperit-o. „Elena, tu?, întreabă surprinsă
directoarea. Tu care ai lut premiu la concursul de recitări pe judeţ,
o fetiţă premiantă, m-ai surprins? Eleva se ridică, uşor stânjenită
de poziţia în care se află şi ajunsă în faţa noastră ne priveşte fără
teamă. „Prea multe laude, eu am chemat-o s-o certăm, nu s-o
lăudăm”, o fi gândit mofluzul şi aruncă înciudat, dar curios
întrebarea: „De ce l-ai lovit?” „Doamne, ce mult mi-am dorit
întrebarea asta imprudentă, gândesc eu cu satisfacţie. Pe cât e de
hotărâtă şi neînfricată Elena, o cunosc destul de bine, o să vină
categoric cu un răspuns pe măsură, şi-o să-l pună în dificultate.”
„Dar, şi el mă sâcâia cu piciorul, pe sub bancă, doar i-am atras
atenţia să urmărească lecţia,” îşi justifică ea, gestul. Directoarea
zâmbeşte satisfăcută de răspunsul prompt şi sigur (poate scena i
se derula în faţa ochilor), trimite eleva în bancă.
Ieşim din clasă, trăgând încet uşa după mine. Hotărâtă, îmi
încep lecţia de pedagogie. Îmi încep pledoaria. Cauza trebuie
susţinută, doar pentru asta s-a plătit deplasarea! „N-am văzut-o,
tov. inspector, şi chiar de aş fi văzut-o, i-aş fi atras discret atenţia,
nu aş fi deranjat ora, întreaga clasă pentru acest fapt. Dacă aş fi
59

procedat altfel, aş fi abătut atenţia elevilor de la lecţie. Observaţia,
în detaliu, i-aş fi făcut-o elevei, la sfârşitul orei.” Văzând că tace,
ca şi cum aceasta ar constitui discutarea lecţiei, reiau
nemulţumită: „Dar dv. numai acest lucru v-a atras atenţia?
Despre lecţie, nimic? Nimic, despre cum a fost proiectată lecţia?
Nimic despre ce s-a realizat în oră? Nimic, despre cunoştinţele
elevilor?” Insensibil tirului de întrebări, observaţiilor mele,
încearcă să spună, uşor încurcat, că la clasa paralelă s-a spus
definiţia atributului, pe când aici, n-a auzit-o. „Aţi vrut definiţie
după patru ore afectate acestei părţi de propoziţie?!....” Poziţia
inferioară pe care dorea să mă aşeze, sau poate turnura discuţiei
nu plăcu directoarei, că interveni imediat pentru a ordona şi
clarifica totul: „Să ştiţi, tov. inspector că noi cunoaştem bine
activitatea învăţătoarei (îmi rosteşte numele), activitatea ei nu
poate fi comparată cu activitatea altor colege din şcoală”
(cuvintele de apreciere au fost mult mai susţinute). Remarca
directoarei se pare că era urmarea unor lungi discuţii în cabinetul
directorului, care nu avură darul să-l convingă. Eram prea
solicitată de părinţi, ceea ce deranja colegele de la paralelă, mai
ales că anul următor primeam o nouă serie de elevi.
Descoperindu-mi în directoare un aliat, continui pledoaria: „Tov.
inspector, să ştiţi că eu privesc în trecut, la seriile ce le-am pregătit
şi sunt mulţumită de rezultatele muncii mele; cunoscută de
colectivul didactic, iubită de elevi şi apreciată de părinţi. Eu nu
vreau să mă schimb, chiar dacă dv. nu vă plac, cunoaşteţi
proverbul: Asta e şi n-am ce face,/ alta mama nu mai face! Mi-am
deşertat astfel, sacul cu reproşuri şi i-am urmărit plecând.”
După o săptămână, mă trezesc cu mofluzul în uşa
întredeschisă. Trecuseră vreo patru-cinci minute din oră. Mă
aflam în faţa clasei, cu cartea deschisă, urmăream un text supus
analizei gramaticale: „Am şapte feciori, frumoşi şi voinici, şi mi-s
dragi ca lumina ochilor, ai tăi sunt, doamne!” (În Vrancea, de Al.
Vlahuţă). Simt cum îmi alunecă mâinile pe lângă corp, cu carte cu
tot. A fost reacţia de moment. Impresionat poate, şopteşte abia
60

auzit: „Dacă nu vreţi, nu.....!”, spune el rugător, bătând în
retragere. Cu o puternică încărcătură de rezistenţă îl îndemn cu
tărie: „Cum să plecaţi? Dacă aţi venit, poftiţi!”, îi indic şi locul, în
banca din fund. Simţind c-a întârziat, merge mai repejor şi-şi ia
locul. Sunt hotărâtă să-i arat tot ce pot, şi eu, dar şi elevii,
solicitându-i la maximum. Subiectul lecţiei: Complementul.
Urmăreşte cu mare atenţie; figura-i destinsă se umple de zâmbet,
priveşte încântat elevii, ba se aude, din când în când, câte un
„bravo!”. E clar: l-am cucerit. Îndată ce sună clopoţelul, se ridică,
îmi înmânează o hârtie, spunând: „Scrieţi pe tablă cuvintele
acestea, cu scrisul dv. frumos!” Am înţeles: dorea ca cele patru
cuvinte (vesel, la şcoală, şcolarul, merge) să îmbrăţişeze roluri
diferite în propoziţii. Abia termină de expus cerinţa că este asaltat
de elevi, cu caietele deschise, spre a-i arăta exemplele şi,
nereuşind avalanşei, îi dirijează şi spre mine. Comentăm
împreună cele mai interesante exprimări, urmărind acordul şi
topica. Apreciază şi activitatea copiilor din timpul orei folosind
chiar şi nume, fără a uita de Elena, ba îi îndeamnă pe elevi să
spună părinţilor că stăpânesc bine cunoştinţele necesare şi
profesorii de la gimnaziu vor fi bucuroşi să conducă o aşa clasă.
Părăsind sala, mă roagă să-i trimit la cancelarie câteva caiete ale
elevilor.
Strâng iute caietele şi, când dau să scot două-trei, mai
discutabile, că doar n-a zis toate, treizeci şi şase, mă pomenesc cu
domnul în clasă (acum, merită pe deplin adresarea, deşi pe atunci
nu se folosea). „Ştiţi, n-am unde să stau, cancelaria este ocupată
cu o mică şedinţă. Stau tot aici, la dv. în clasă!” Ce pot zice?
Aveam ora de educaţie fizică. La sală nu mai puteam intra,
deranjam pe cei intraţi la timp, trecuseră douăzeci de minute din
oră, când să ne mai echipăm, aşa că ieşim puţin în curte să ne
răcorim, să respirăm puţin aer proaspăt. Ne antrenăm repede în
câteva jocuri şi rezervăm ultimele zece minute, indicaţiilor, tot în
clasă cu musafirul de faţă; mâine avem oră deschisă la cercul
pedagogic, lecţie de compunere cu subiectul „Bunica”.
61

Sala de clasă trebuie eliberată pentru cei de la gimnaziu,
n-avem nici unde, nici când a ne rezolva problemele, şi-apoi tot
ne-am împrietenit, ne înţelegem se pare destul de bine. Musafirul
rămâne încântat de versurile şi citatele, pe care le cunosc elevii,
selectate din opere literare: B. Şt. Delavrancea, M. Sadoveanu, Şt.
O. Iosif, O. Cazimir, I. Agârbiceanu, I. Teodoreanu ş.a. Referitor la
caiete, a considerat un mod deosebit de plăcut, atrăgător pentru
elevi modalitatea de a face referiri directe la temele corectate,
subliniind rolul angajant al imperativului. Furat de exprimarea
plăcută a elevilor de clasa a patra, a staţionat un timp mai mare,
declară dânsul, la compunerea cu titlul: „O minunată excursie”.
Sună clopoţelul şi iese, nu înainte de a mai face câteva aprecieri
laudative şi de a primi invitaţia la lecţia de mâine.
După plecarea elevilor, răsuflu uşurată şi mulţumită.
Ajunsă în cancelarie, dau cu ochii de inspectorul Mândru,
profesorul de geografie şi, neputându-mi înfrâna surprinderea,
eliberez cu dezinvoltură gândurile, accentuând cuvintele: „Dar
unde-aţi fost, tov. inspector? Aţi lipsit de la prima oră! Tov.
inspector Grosu n-a renunţat,... a venit,... abia acum am scăpat.”
Prinde gluma şi zâmbeşte larg, privindu-mi chipul înflăcărat.
Două ore continuu supusă unei maxime solicitări, fără pauză.
Colegele nu ştiau nimic de mine, se întrebau doar: ce-o fi acolo? În
sfârşit, am ieşit teafără şi nevătămată şi cu amintiri interesante, iar
procesul-verbal a fost încheiat cu aprecieri binemeritate.



62

Marea reuşită
Pe neobservate, alături de orele de compunere, începusem
să îndrăgim mult şi pe cele de matematică. Poate prin faptul că
selectam din culegeri, pe atunci, Olivotto, Gheba, Schneider,
Artin, apoi N. Oprescu, Herescu, Ştefănescu, ori din revistele de
specialitate, diverse probleme cu grad sporit de dificultate. Aduse
spre rezolvare, elevii mei erau permanent supuşi provocărilor.
Descopeream noi căi de rezolvare, le explicam uneori modul de
gândire algebric, găseam alte modalităţi de exprimare a cerinţelor
şi constatam un interes sporit, ba chiar plăcerea de-a continua, şi a
nu abandona în nici un chip, formatul de desfăşurare a orelor,
format descoperit de noi, care ne atrăgea cu fiecare zi ce trecea.
Mai mult, începuseră şi elevii să aducă spre rezolvare diverse
probleme, creştea astfel, dosarul cu foi scrise, dar şi dorinţa de a
rezolva, de a se întrece între ei, cât şi pe sine. Urma confruntarea
rezultatelor, nu fără înverşunate discuţii, clarificate ulterior
printr-o activitate în grup, la tablă. Ce satisfacţie! Unde puteai
găsi o plăcere mai mare?! Dorinţa de a simţi gustul reuşitei, se
instala firesc, oră de oră. Uneori, atraşi de reuşită spre un final
vizibil, glasul clopoţelului era primit cu uşor necaz, expediindu-i
sfatul: „Stai, mai stai puţin!” Mă angajasem chiar să formulez, în
fiecare zi câte o problemă dedicată unui anume elev, regăsindu-şi
în ea, numele şi preocupările. Erau deosebit de încântaţi.
Aşa s-a născut ideea de-a face o culegere de exerciţii şi
probleme de matematică. Dar, se cerea construită împreună,
odată cu fiecare capitol în desfăşurare, cu fiecare subiect al
programei şcolare, asigurând astfel înţelegerea deplină, prin
acordarea unui număr suficient de ore şi prin eşalonarea gradată
a dificultăţilor. La sfârşitul unui capitol elevii primeau, spre
rezolvare, teste cu subiecte ce erau corectate pe baza unui barem,
iar rezultatele trecute într-o fişă, ce evidenţia progresul.
Diagramele marcau curba mult înălţată.
63

Rezultatele noastre au fost menţionate în articolul cu titlul:
„Rezolvarea şi crearea de exerciţii şi probleme în scopul sporirii eficienţei
învăţării”, apărut în Revista de Pedagogie, din noiembrie 1989, iar
succesul ne-a fost recunoscut în ianuarie, anul următor, când în
Revista de Pedagogie, la rubrica Cărţi-idei, a apărut articolul: „O
reuşită culegere” (rezumat al Referatului lucrării), semnat de prof.
dr. N. Oprescu. Redau din cuvintele elogioase, care mi-au adus
cea mai mare bucurie: „Autoarea ne prezintă un conţinut riguros
ştiinţific într-o ţinută afectivă. Lucrarea conţine o matematică
„prietenoasă”, apropiată de copii, care incită curiozitatea de-a
încerca şi îmbie la trăirea satisfacţiei reuşitei. Primele pagini „îl
iau de mână” pe copil, introducându-l, pe nesimţite, în interiorul
cărţii, îi deschid uşa cu ospitalitate. Pe prima pagină este
exprimată, în câteva cuvinte, căldura sufletească a autoarei care
dăruieşte copiilor, cu generozitate, această lucrare: „pentru voi,
copii, spre a fi mai sârguincioşi, mai buni”. Pe cea de a doua pagină
urmează sfaturi care parcă, după ce ai trecut pragul casei, te
îndeamnă să-i cercetezi interiorul:
– Apropie-te cu mult curaj!
– Citeşte cu atenţie ca să pătrunzi înţelesul problemei!
– Încearcă singur rezolvarea ei şi gustă din plin roadele
efortului depus!
– Caută să te verifici singur!
– Bucură-te când ai reuşit să treci peste un nou obstacol!
– Cu cât efortul este mai mare, cu atât bucuria va fi mai
puternică, mai profundă, pentru că iată: ai învins!
Sunt aceste principii ale reuşitei activităţii matematice la
cei mici: îndrăzneală, independenţă, atenţie, autocontrol,
satisfacţia reuşitei. Copilul care a parcurs aceste succinte două
pagini ale cărţii este cucerit de ispita de a vedea ce cuprinde ea, de
a-şi încerca puterile într-ale rezolvării exerciţiilor şi problemelor.”
Pentru noi, era o reuşită. De aceea poate, în prezentarea
lucrării mele la Sesiunea Naţională de Referate şi Comunicări:
Laboratorul de matematică şi calculatorul personal (12-13
64

noiembrie 1989, la Bacău), am strecurat versurile din poezia
„Acul”, de T. Arghezi.
„Puternice emoţii mă cuprind, e firesc, printre atâtea idei
majore care vă frământă, vin şi eu, cu convingere totuşi că ceea ce
doresc să vă prezint, nu e lipsit de importanţă. Încarc cu măreţie
încercările mele şi gândul mă poartă la versurile marelui Arghezi:
„Ai născocit, odată/ Şi o nimica toată/ Cât ghimpele, săracul/ De
mic şi iute: acul./ Şi harnicul nimica vioi ca o lăcustă/ Se-nghesuie
şi-aleargă pe marginea îngustă/ Şi-mbracă omenirea de miile de
ani:/ O sculă genială, cinci ace la doi bani.” Sesiunea a fost
onorată de prezenţa acad. prof. N. Teodorescu, care a apreciat
preocupările mele.
S-a finalizat astfel, strădania noastră comună, pe parcursul
unei întregi serii de elevi, prin editarea culegerii de exerciţii şi
probleme. Elevii ce au urmat n-au dezamăgit efortul înaintaşilor,
mulţumindu-le pentru această reuşită construcţie: plăcută şi
durabilă. Sarcina a fost de completare a fiecărei noi ediţii.
Dar munca de căutări continuă şi iată că o nouă culegere
editată: „Metode de rezolvare a problemelor”; îşi face apariţia pe
banca şcolarului. „Prezenta lucrare este o colecţie impresionantă
de probleme grupate pe tipuri şi metode de rezolvare. Autoarea
poartă un dialog cu rezolvitorul, îl conduce prin algoritmul corect
de rezolvare, uneori trage concluzii, incită la compunerea de noi
probleme, avându-le ca model pe cele deja rezolvate. O
preocupare constantă a autoarei este aceea de a forma la elevi
deprinderea de scriere formală, utilizând operaţii şi relaţii, cu
ajutorul literelor şi datelor numerice din problemă, dezvoltând
gândirea logică.” (din Prefaţa lucrării, semnată de prof. dr. D.
Săvulescu)
Pentru noi: satisfacţie deplină. Totul s-a născut din marea
dragoste pentru profesie şi pentru copii.


65

Jocul „De-a matematica”
În programul unei zile de lucru, matematica este obiectul
ce aduce mari satisfacţii. O aşteaptă elevii dintr-o curiozitate
nepotolită, o aşteaptă învăţătoarea din dorinţa de a-şi cunoaşte
măsura eforturilor depuse, de a-şi urmări cu încântare elevii puşi
pe o muncă serioasă, un joc de-a matematica, ce se desfăşoară zilnic
într-o mare tensiune.
Privirile se înalţă: punctajul maxim; caută în jur: colegii tăi,
alături de tine, mulţi, foarte mulţi. Învăluite apoi, într-o
îmbrăţişare caldă, se îndreaptă spre catedră, purtând fără cuvinte,
recunoscătoare mulţumiri. Trăieşti atunci o săptămână, două cu
sufletul încărcat de o mare bucurie şi hotărăşti să nu te laşi învins.
Şi iată! Din nou porneşte jocul!
Stăpâni pe operaţiile matematice, pe proprietăţile lor, pe
un raţionament logic şi metode diverse de rezolvare a
problemelor, elevii simt mai dulce gustul efortului după
depăşirea unui nou şi dificil obstacol.
În colectivul unit al clasei domneşte o atmosferă de
încredere, de explorare independentă, netulburată de teama de-a
greşi. Se caută soluţii, căi diferite de rezolvare folosindu-se
îndrumările învăţătoarei, cât şi sugestiile colegilor. Conţinutul
problemei, ilustrat prin desene, scheme îl fac mai accesibil
dirijând gândirea spre un raţionament matematic complex.
Descoperite şi posibilităţile de autocontrol, în cele din
urmă, se încheie faza dramatică a căutărilor, ducând spre
satisfacţia deplină a reuşitei. Uneori necunoscuta se poate
ascunde între datele problemei, cedând locul altei necunoscute,
complicând situaţia. Astfel, jocul de-a matematica, reîncepe. Ca
orice joc descătuşează întregul suflet copilăresc, îndemnându-l la
noi şi noi eforturi de gândire pentru a ieşi mereu învingător.
66

Îi vezi pe Manuela, pe Liviu, pe Laurenţiu, pe Marius, pe
Oana, pe Loredana, pe Ioana şi pe mulţi, mulţi alţii ce nu se
dădeau învinşi până nu reuşeau să găsească cheia rezolvării.
Când dificultăţile ridică ştacheta, este o plăcere să-i vezi
susţinându-şi părerile şi sprijinindu-şi-le cu dovezi pertinente. Cu
toţii salută bucuroşi calea cea mai bună de rezolvare, recunoscând
în ea soluţia logică şi cea mai rapidă.
Câtă supărare mi-a provocat o mică neatenţie strecurată în
lucrarea Oanei la Olimpiada de matematică, faza judeţeană! Mă
aşteptam să facă lucrarea fără nici o greşeală, dar examenul, ca
totdeauna are surprizele lui. Plecasem cu opt copii şi eram tare
mândră, dar şi nerăbdătoare. Aplecările mele spre matematică,
prindeau roade. Pe drumul de întoarcere, observaţiile, mustrările
curgeau fără oprire, eliberându-mi sufletul încărcat. La un
moment dat aud vocea întristată a Oanei: „Îmi pare atât de rău! Nu
pot înţelege cum de s-a întâmplat, parcă Dumnezeu mi-a luat minţile!”
Răspunsul m-a zguduit, m-a trezit la realitate.
Oare, nu se spune că din greşeli omul învaţă?! Trebuia să
învăţ şi eu! Îmi plăcea chiar să le apreciez unele idei şi, spre
satisfacţia lor, spuneam că am învăţat de la ei. Şi, dacă am gândi,
mai profund, cu sinceritate, multe poţi învăţa de la copii.
Necontenit ţi se oferă ocazii, numai să ai puterea să recunoşti, şi
să vrei. „Ajunge!” ceva din interior mi-a strigat. Morala ce
depăşeşte anumite limite nu mi-a plăcut niciodată, asta nu
înseamnă că n-am căzut deseori pradă ei. Am simţit atunci, nu
numai dorinţa de a stopa toate observaţiile, dar şi o pornire
lăuntrică de a o îmbrăţişa, ca pe un gest de iertare.
(articol publicat în revista Catedra, 1996)


67

Puterea cuvintelor
Cuvintele! Pietre mai mari sau mai micuţe; rotunde,
alungite, plate; aspre sau colţuroase; felurit-colorate sau
îngemănate în culori cu nuanţe uşor perceptibile. Razele soarelui
alintau pietrele ascunse în prund, îndemnându-mă cu insistenţă
parcă să le descopăr, să le admir. Scobind uşor cu vârful unghiei
piciorului desculţ, curiozitatea lăsa descoperită preţioasa piatră,
minunată ofrandă a naturii. Adunam zeci de pietricele în căuşul
neîncăpător al palmei micuţe de copil, le spălam în apa limpede a
Siretului frecându-le uşor, în timp ce ele hârjonindu-se îmi râdeau
gălăgios, scoţând sunete mai vesele, mai luminate sau... mai
înfundate, mai întunecate. Întinse pe o batistă, scânteiau în jocul
binefăcător al razelor solare, căpătând parcă frumuseţea şi
dulceaţa vorbelor. Îngenuncheată, îmi lipeam obrazul de copil să
pot simţi mai bine lina lor mângâiere.
Cele două noduri formate din colţurile batistei legate în
cruciş erau petrecute în cârligul degetului arătător de la mâna
stângă. Mersul săltăreţ, unit cu legănarea mâinii, făcea să se simtă
cu toatele ca-ntr-un hamac, încărcându-le de nestăpânirea
bucuriei de a-mi vorbi. Când tăcerea le cuprindea, cu uşoare
mângâieri ale palmei drepte, le provocam, oferindu-le astfel alte
subiecte de conversaţie. Nu gândeam atunci, de când şi de unde
au venit; le admiram, le aşezam la locul potrivit jocului meu.
Tot aşa, cuvintele, prin meşteşugitul aranjament de pe
paginile unei cărţi, stabilesc ochiului minţii, din când în când,
popasuri demne de reflecţie. Rememorezi din dulceaţa celor
scrise, trimiţând un gând recunoscător celui ce ţi-a prilejuit acest
răsfăţ. Cuvântul, slăvit aducător de cunoaştere, dar şi măreţ purtător de
iubire, speranţă, viaţă! Privirea şi gândirea iscoditoare a descoperit
frumuseţea pietrelor şi puterea cuvintelor aşezate în salbe
valoroase, durabile în timp şi peste timpuri. Aducerile-aminte
stăruiau la orele de compuneri când cuvintele, intrând în jocul
68

nostru, prin limpezimea ideilor, îşi lăsau descoperite înţelesurile.
Munca de redactare a unei compuneri era precedată de discuţii
largi pe subiectul dat. Părerile, ideile din bănci se întrepătrundeau
cu cele de la catedră, şi deodată auzeai: „Gata, doamna
învăţătoare, să scriem! Din libertatea gândurilor se aşterneau pe
hârtie, vorbe jucăuşe: era momentul creaţiei.


Din lucrările elevilor mei, seria 1986-1990
„Din neaua albă, ghioceii îşi scot plăpânzii clopoţei
salutând veseli:
– Bună dimineaţa, Primăvară!
Apoi, se adresează florilor adormite:
– Scoală, albăstrică frumuşică! Trezeşte-te, micuţ toporaş!
Voi, firicele de iarbă, înălţaţi-vă spre soare!
Întreaga pădure freamătă de viaţă. Un bănuţ auriu se
ridică din verdeaţa crudă, îndreptându-şi faţa spre zglobiul soare.
Nemaiputând sta în hăinuţele vechi şi ponosite, muguraşii
plesnesc înnoindu-se cu surtucuri ca de smarald. Printre crengile
copacilor înverziţi, zeci de păsărele ciripesc voioase.
Un iepuraş şi-a scos boticul umed din culcuşul de muşchi
şi priveşte speriat. Pâlnioarele-i lungi sunt ciulite la cel mai mic
zgomot. Un arici îşi plimbă puii printre firele firave de iarbă.
Ursuleţul jucăuş execută tumbe pe covorul moale. Uite şi un pui
de căprioară trecând pe sub bolta unei sălcii pletoase! Picioarele
subţiri, pe care de-abia a învăţat să se sprijine, le mişcă stângaci, îi
tremură uşurel.
Un fluture cu aripioare de foiţă colorată îşi ia rămas bun de
la o păpădie bălăioară la care a-nnoptat. Câteva albiniţe se
69

zbenguie de colo-colo adunând nectar. O furnică, încinsă cu alb
şorţuleţ, cară grăbită o grăunţă găsită. O buburuză dansează
mândrindu-se cu rochiţa ei nouă şi pistruiată. Un bondar în
costum catifelat şi vărgat se ceartă cu o viespe cu glas ascuţit. Sub
o frunză de nalbă îşi are casa melcul cel alb-cenuşiu.
Dar cine vine? O fetiţă zglobie mână doi mieluşei spre
pârâiaşul cristalin. E Măriuţa, fetiţa unor oameni de treabă ce
locuiesc lângă pădure. A venit să-şi hrănească oiţele.
– Bună dimineaţa, Primăvară! rosteşte ea bucuroasă
scoţându-şi opincuţele şi aruncându-le în iarbă.
Cu botişoarele micuţe, mieluţii sorb apa limpede, iar fetiţa
îşi bălăceşte picioarele mărunţele. Ochii ei blânzi şi albaştri ca
azurul cerului privesc cu încântare natura trezită la viaţă. Din
gura ca o căpşună ies sunetele unei hore vesele. Se ridică din apă
şi se aşază la umbra unui stejar tinerel. Pârâul clipoceşte molcom,
iar Măriuţa îşi trece uşor palmele peste trupurile cu lână albă şi
inelată care înfiorate, par a se înălţa sub dulcea mângâiere.
Când soarele se pregăteşte de asfinţit, fetiţa se saltă din
iarbă, îşi rupe o nuieluşă şi pleacă urmată de mieluşei. Dintre
lăstarii tineri cu capete verzi se mai zăreşte doar ia albă cusută cu
arnici şi se mai aude glasul ei vioi, ce răsună în toată pădurea:
– La revedere, pârâiaş încântător! La revedere, frumoasă
pădurice!
În urma Măriuţei, rămâne natura veselă cu toate vietăţile,
florile şi armatele sale de gâzuliţe.
Primăvara este în toiul jocului ei cu Preamărita natură.”
(„Bună dimineaţa, Primăvară” - Sorina N., clasa a III-a)
***
„Iarna care a domnit până acum trebuie să-şi facă bagajele,
însă nu-nţelege, nu se supune. Este tare încăpăţânată. Bate din
picior şi ţipă la toţi slujitorii:

70

– Tu, fulg alb, coboară odată pe pământ şi îngroaşă stratul
de zăpadă! Nu vreau ca Primăvara să creadă că va scăpa aşa de
uşor de furia mea! Suflă tare, Crivăţule! Unde-ţi sunt puterile?
Peste un timp sosi trimisul Primăverii, Iepurilă-Corcodilă
care-i explică Iernii că e vremea să ia loc în Palatul Anotimpurilor,
stăpâna lui, Primăvara... Iarna, cu puteri sleite, încuviinţă.
Nu peste mult timp, soarele ştirb, blând ca un bunic,
mângâie florile care răsar, gâzele care mişună vesele prin iarbă,
copacii somnoroşi care-şi îmbracă haine de sărbătoare.
Iarna şi Primăvara ciocnesc împăcate ouă roşii de Paşte.”
(„Duşmancele s-au împăcat” - Ştefana C., clasa a IV-a)
***
„Înveşmântată în haine albe, moi şi pufoase, Iarna şi-a
pregătit oaste neîntrecută în lupta aprigă cu Primăvara.
Comandantul oştirii ei este nemilosul Vifor, iar al Primăverii, este
blândul Soare. Pregătirile de luptă sunt în toi. Viforul iernii vine
ca un fulger asupra Primăverii, dar ghiocelul tremurând sună din
clopoţel rugând Soarele să-i trimită o rază călduţă. După un timp,
văzând mândrul Soare că Iarna nu se lasă învinsă, trimite raze
puternice care topesc întinderile de zăpadă.
Toate florile-i pregătesc un spectacol oaspetelui mult
aşteptat. Dar ce se aude? Fâlfâit de aripi?
– Uraaa! Uraaa! Se întorc păsările călătoare! strigă cu
veselie copiii, privind spre cerul limpede.
Bătrânul codru a întinerit de fericire. Primăvara, împodobită cu coroana de flori parfumate, domneşte trei luni la noi.”
(„Duşmancele s-au împăcat” - Alexandra I., clasa a IV-a)
***
„De cum razele calde atinseră pământul, zăpada se topi şi
Ghiocelul îşi ridică capul alb:
– Uf! Ce uituc sunt! Trebuie să anunţ sosirea Primăverii!
71

– Ce pustiu este! Trebuie să înverzesc pământul! îşi aminti
Iarba.
– Ce soare e! Trebuie să-mi desfac umbreluţa de flori, iar
tu, pe cea de frunze! se grăbi Caisul să-i spună vecinului Cireş.”
– Câte flori şi-au deschis cupele? Imediat la treabă! zise
hotărâtă Regina albinelor.
– Vai, nu-mi găsesc rochia! Unde mi-oi fi pus-o astă
toamnă? se întrebă un Corcoduş.
(„A sosit primăvara !” - Laura C., clasa a III-a)
***
„Zarzării şi caişii s-au acoperit cu un voal alb parfumat.
Încet, încet şi alţi pomi au căpătat veşmânt colorat. Soarele
revarsă valuri de lumină printre crengile copacilor, iar albinele şiau început lucrul, înveselind livada cu dulcele lor zumzet. Un
vânticel uşor pictează cu petale albe de cireş covorul moale şi
verde. Hărnicuţele furnici, ca o ploaie neagră şi fină, au plecat la
treabă. Alţi gândăcei, ca roi de pietre scumpe, strălucesc tăinuiţi
printre ierburi. Plutesc prin aer, fluturaşi, flori zburătoare, cu ochi
ca mărgelele de briliant cărămiziu, formând împreună o picurare
de curcubeu. Sunt frumuseţile primăverii ce pătrund în sufletul
fiecăruia făcându-l fericit.”
(„Livada, în primăvară” - Delia A., clasa a IV-a)
***
„La răsărit, în Deltă te simţi ca într-un paradis. Bărcile
lunecă lin, purtate de unduirile apei, printre nuferi albi ca zăpada,
printre sălciile despletite care sărută duioase adâncurile apei,
printre stuful ce se-apleacă graţios urându-i pescarului o zi bună.
Pe cerul răsturnat trec ca o închipuire, privindu-şi chipul ca-ntr-o
oglindă, prinţesele locului, lebedele. Iată şi împăratul, podoaba
Deltei, pelicanul!”
(„Delta Dunării” - Laura C., clasa a IV-a)
72

***
„Să nu vă-nchipuiţi că păsările nu au o împărăţie a lor! Şi
cine credeţi că e împărăteasa?
Poartă o rochie făcută din petale de nufăr, tivită pe
margini cu praf de soare, la gât un colier de sânziene. Ochii ei
albaştri, ca floricelele de „nu–mă-uita”. Şi ciocârlanul e uimit de
frumuseţea ei. Împărăteasa îşi are palatul pe oglinda nesfârşită a
apei.”
(„În împărăţia păsărilor” - Ozana C., clasa a IV-a)
***
„Soarele, bulgăre de aur aprins, se topeşte încetul cu
încetul. E trist. Noaptea va veni şi trebuie să lupte. Razele sale,
săgeţi de foc, stau gata de atac. Îşi adună toată puterea şi trimite
cele de pe urmă raze strălucitoare asupra nopţii, dar noaptea îl
loveşte rău. Un sânge roşu aprins colorează cerul. Privighetoarea
şi-a încetat cântecul; priveşte înmărmurită. Rănit şi învins, soarele
se pierde încet după un deal. Doar câteva raze mai străbat
văzduhul. Noaptea îşi întinde vălul întunecat. E linişte. Numai
vântul adie uşor ca geamăt dulce, plângător, alunecând prin
noaptea pădurii. Pe cer apar steluţe ca mici licurici., apoi luna ca
un glob de argint. Se aprind felinarele marelui palat. Doar un
greieraş se mai aude cântând subţire şi slab, parcă trăgând, din
trecut, firul monoton al unei poveşti.”
(„Apus de soare” - Delia A., clasa a IV-a)
***
„Dinspre apus, nori negri plini de ploaie se ridică
acoperind în drumul lor întreg soarele. În mărul din faţa casei, un
pui de vrăbiuţă zgribulit şi singuratic priveşte bănuitor la norii
prevestitori de furtună. Dintr-o dată tot pământul se-ntunecă.
Şerpi de foc brăzdează cerul, iar bubuitul tunetului te-nfioară.
73

Vântul suflă cu tărie răsucind mărul. Se-ndoaie şi nucii din
grădină, iar pe cer tot mai mulţi nori se adună în calea viforului.
Ploaia curge în valuri parcă ar vrea să-nece tot pământul.
Saltă apa peste malurile pârăului din apropiere. Şuvoaie
înspumate curg de peste tot. Vin şi din grădini, răsturnând în
calea lor trei căpiţe de fân. Câteva raţe viteze ies din coteţ cu gând
să se distreze în şanţul plin cu apă din faţa porţii. Îşi iau avânt,
dar vântul le întoarce din cale alungându-le. Se opresc sub un
prun, dar nici acolo nu le dă pace, ci le trimite înapoi, în coteţ.
Departe, şarpele de foc urmat de un bubuit mai slab
anunţă încetarea ploii. Norii negri goliţi de apă se depărtează
uşurel din calea soarelui. Vântul s-a oprit mai demult între nuci.
Viteazul puişor, scăpat ca prin minune, priveşte plin de sine, din
vârful mărului Soarele măreţ şi falnic ieşit de sub scutul de nori
străluceşte peste natura înviorată după ploaia binefăcătoare. Totul
se umple de veselie.”
(„Furtună în sat” - Cristina C., clasa a IV-a)
***
„La orizont, îmbrăcat în rubin
Răsare soarele pe cerul senin.
O pulbere fină, de aur curat,
Se ridică în văzduhul parfumat.
Florile înalţă potire spre soare
Prin aburul dulce şi moale.
Gâzele scutură de pe iarba-nrourată
Diamante şi perle pe-o floare parfumată.
Păsările în straie cu mii de culori
Pe ramurile copacilor par cântători.
74

Prinţul Soare trimite spre pământ
Raze aurii, de voioşie şi cânt.”
(„Zori de zi” - Irina C., clasa a IV-a)
***
„Iată că a sosit şi Preafrumoasa Octombrie! E zveltă şi
blândă. Îmbrăcată în rochia ei de frunze colorate păşeşte peste
pământul ţesut cu ierburi. De pe umerii rotunzi îi coboară
pelerina de ploaie măruntă, purtată de o adiere de vânt călduţ.
Părul ruginiu îi flutură uşor.
(„Octombrie în natură” - Diana I., clasa a III-a)
***
„...câteva frunzuliţe galbene se desprindeau din copaci şi
se lăsau leneşe spre pământ. Peste câteva săptămâni, haina verde
a copacilor a devenit, pe alocuri, gălbuie sau arămie. Plăpumioara
de frunze căzute s-a îngroşat tot mai mult. Soarele cel voios şi
surâzător este acum palid şi fără puterea de-a încălzi pământul.
Natura se schimbă: florile-şi apleacă cupele spre pământ, crengile
copacilor freamătă, păsările-şi caută ascunzişuri, iar băncile
parcului au rămas fără prieteni. Păsărelele dau semne de nelinişte.
Unele îşi părăsesc cu tristeţe cuiburile. Toamna le mână spre alta
ţinuturi. Cade prima ploaie de toamnă cu picături dese şi grele ca
de plumb.”
(„Toamna” - Loredana C., clasa a IV-a)
***
„Ce frumoase au fost zilele de sfârşit ale verii! Frunzişul
legănat îşi îngâna cântecul său dulce, limpede, îmbietor la somn.
Păsărelele furişate prin tufişul pădurii ciripeau vesele.
75

Acum vremea s-a schimbat. Murmurul a devenit trist şi
mohorât. Pe cer se adună nori grei şi plumburii Din când în când,
vântul suflă înecându-se de furie, iar ploaia îşi varsă neîncetat
norii de apă. Nici soarele nu mai dă un semn. Ploaia cade, vântul
suflă şi este din ce în ce mai rece.”
(„Sfârşit de toamnă”- Cristina P., clasa a IV-a)
***
„Noaptea a nins şi un strat gros de zăpadă a aşternut toată
zarea. Şi dimineaţa a nins fără-ncetare. Dintr-o sită uriaşă se cern
fulgi de nea. Trecătorii străbat cu greu prin troiene. Spre prânz,
fulgii se răresc. Soarele, umbrindu-şi faţa se ridică încet pe bolta
cerească, trimiţând raze calde peste toată întinderea. Locurile de
joacă s-au aglomerat. Ochii copiilor iradiază de fericire. Zăpada
argintie le străluceşte în palme. Oameni de zăpadă, din ce în ce
mai mulţi, surâd trecătorilor. Bulgării zboară dintr-un loc în
altul.”
(„Ninge” - Cristina Ch., clasa a IV-a)
***
„Baba Iarnă îşi cernea lin făina. Fulgi albi şi pufoşi se jucau
de-a prinselea prin văzduh. Muntele, străjer cu plete albe, păzea
bătrânul Braşov, oraş al zăpezii.”
(„Iarnă la Braşov”- Carmen A., clasa a IV-a )
***
„Steluţe sclipitoare au căzut din cer,
Îmbrăcând natura într-un alb mister.”
(fulgi de nea)
„Cel din urmă fulg de nea a apărut,
Cu căciulă dintr-un verde crud.”
(primul ghiocel)
76

„O mare de aur
se leagănă-n valuri,
Şi în ea, din loc în loc,
par a fi făclii de foc.”
(maci în lanul de grâu)
(„Ghicitori” - Irina C., clasa a IV-a)
***
„Un gândac micuţ, răzleţ
Caută pe sub coteţ
Un grăunte mic de tot
Pentru-al său micuţ nepot.”
Dar deodată, nu mai cată
Şi grăunţele din tavă
Le priveşte, rând pe rând,
Stând pe-un lemn, posomorât.”
(„Gândăcelul” - Alina B., clasa a III-a)
***

Slăvit să fii, anotimp frumos !
Tu vii cu gâze si cu flori,
Cu soare blând şi sărbători.
Renaşti mereu dulce speranţă,
Iar viaţa curge, se înalţă!
Tu aduci zilele de scaldă,
Aduci miros de pâine caldă.
Fetiţelor, pe la urechi,
Le-anini cercei tot în perechi!
77

Iar tu pictezi veşmânt frumos
Slăvitului pământ mănos.
Cu rod bogat ne-ndestulezi
Şi-n largi cămări, tu ni-l aşezi!
Şi tu, tăcută, mult visată
Aduci odihna meritată
Pământului bun, roditor
Şi-acestui prea trudit popor!
Slăvit să fii, atunci când vii
Cu joc zburdalnic de copii!
Să treci frumos, mereu prin timp,
Măreţ şi darnic anotimp!
(versuri create pentru lecţia de recapitulare ,,Anotimpurile”)
***
„Mama, din priviri,
Îmi citeşte
Supărarea,
Bucuria,
Că sunt copilul ei.
– O, mamă!
Cât de frumoasă eşti!
Eu din priviri,
Îţi înţeleg
Supărarea,
Bucuria,
Că sunt copilul tău.
– O, mamă!
Cât de frumoasă eşti!
(„Mama” - Elisabeta P., clasa a IV-a)
78

***
„Mămica mea cea bună!
Îţi fac de ziua ta,
O gingaşă cunună
De pus pe fruntea ta.
De când aştept eu ziua
Aceasta minunată,
Căci vreau să-ţi dau răsplata
Cea binemeritată.”
(„8 Martie” - Diana I., clasa a III-a)
***
„Pichi se odihni, mâncă ceva, apoi se duse la urs şi-l
întrebă:
– Ce poveţe îmi dai?
Ursul mârâi, apoi spuse:
– Fii atent! Nu-ţi vei găsi fraţii până nu vei avea inelul
fermecat! Îl vei descoperi în morcovul cu trei frunzuliţe din
grădina Zmeului-Tartor, pe care-l poate aduce numai UrecheLungă, regele iepurilor, care-şi are adăpostul în scorbura
copacului falnic, numit Uriaşul-Pădurii. Uite, merinde de drum şi
mergi pe cărarea aceasta umbroasă care duce la moara cu făină
fermecată! Ia un pumn de făină şi când ajungi la rege, fă din ea o
pâine, pe care mâncând-o va prinde puteri.
.................................................................................................
Ureche-Lungă mâncă pâinea, simţi pe dată puteri
nebănuite şi-o luă la fugă iepurească, de nu-l putea nimeni
ajunge. Trecu peste nouă mări şi peste nouă ţări, şi ajunse la
grădina Tartorului, luă morcovul şi-o porni pe drumul de
întoarcere.”
(„Peripeţiile lui Pichi” - Liviu R., clasa a IV-a)
79

***
„Aţi văzut vreodată o coală de hârtie cu picioare? Nici eu,
până când nu mi-a adus tata un mic hamster. L-am botezat Chiţu.
Cât timp i-a pregătit tata culcuşul, Chiţu a stat la mine în
cameră, pe pat. Doar o clipă l-am lăsat singur. Mă dusesem să văd
unde va dormi.
Când m-am întors în cămara mea, Chiţu nu mai era pe pat.
Am descoperit pe covor ceva: o coală de hârtie se plimba prin
cameră pe nişte picioruşe mici şi albe. M-am apropiat fără teamă.
Am ridicat foaia. În faţa mea stătea nemişcat Chiţu. L-am luat în
braţe şi l-am condus în noua lui locuinţă.
(„Chiţu” - Dana C., clasa a III-a)
***
„Sora bunicii mele locuieşte în satul Unceşti, judeţul
Neamţ. Multe din vacanţe le-am petrecut acolo, în aceste locuri
minunate.
Când soarele răsare vesel pe cer, în mantia lui de rubin,
cocoşii trâmbiţează de pe garduri, vestind plecarea nopţii cu
pelerină întunecată. De acum până-n asfinţit, lumina va trona
peste întreg ţinutul.
Prin iarba ca de smarald, presărată cu perle mărunte de
rouă, e o plăcere să te plimbi şi să inspiri cu nesaţ aerul curat şi
înmiresmat al dimineţii. Grădina e plină de flori parfumate. Prin
ele se zbenguie bondari în costumaşe de catifea vărgată, fluturi
graţioşi, albinuţe trudite purtând căldăruşe pline de polen şi
multe alte insecte.
În apropiere se află un pârâiaş cu clipocit cristalin. Aici e
locul preferat al bobocilor de raţă. Ghemotoacele gălbioare sar
stângaci în apă şi, dând din lopăţelele lor de culoarea morcovului,
încep lecţia de înot. Pe marginea pârâiaşului sălcii plângătoare,
80

aduse de spate ca nişte bătrânele, îşi oglindesc în apă chipul.
Pletele lor verzi ating apa rece.
Nu departe de pârâu, pe deal, se întinde împărăţia
sânzienelor, florilor de cicoare, de ciuboţica-cucului, condurul
doamnei şi margarete-cochete. Dacă arunci o privire de sus, de
pe deal, cuprinzi întreg satul, cu casele lui sprijinite în stâlpi de
lemn sculptat cu diferite motive decorative.
Prin curţile caselor, animale vioaie nu-şi găsesc astâmpăr.
Văcuţe cu bot umed pasc iarba proaspătă uitându-se blând la
viţeluşii lor cuibăriţi pe pătuţuri de fân. Pisicile torc leneş pe
prispă, căţeii latră după porţia de oase din care aşteaptă să se
înfrupte. Găinile împreună cu ghemotoacele aurii sau cafenii
ciugulesc un viermişor ce l-au descoperit scurmând repede. Toţi
oamenii din acest sat muncesc cu spor.
Iată că timpul a zburat iute, iar soarele s-a lăsat după deal.
Norii pufoşi s-au rumenit pe margini. Cerul s-a înroşit. Animalele
sunt duse în adăposturile lor, iar oamenii se pregătesc să
pornească spre lumea minunată a viselor. Satul s-a liniştit.
Luna apare pe cerul întunecat împreună cu fetiţele sale,
steluţele-drăguţe. Florile grădinii şi-au aplecat potirele spre
pământ, adormind şi ele. Numai regina nopţii îşi descoperă faţa
albă şi gingaşă, ridicându-şi voalul ce-o umbrise. Noaptea
stăpâneşte întreg ţinutul. Ce mult îmi place să-mi petrec vacanţa
în acest sat!
(„Satul românesc” - Sorina N., clasa a IV-a)
***
„Suntem la sfârşit de martie. Într-o duminică m-am dus la
bunici. Aceştia locuiesc în satul Glăvăneşti. Gospodarii lucrau
fiecare pe la casele lor. Bănuţii galbeni de pe marginea drumului
te îmbiau să-i culegi. Pe crengile copacilor se iveau mici
frunzuliţe.
81

În sfârşit, ce bine c-am ajuns la bunici! Ei m-au întâmpinat
cu căldură în suflet. Lăbuş lătra de zor. Parcă nu mă mai
cunoştea!? Ograda era plină de păsări. Gâsca îşi plimba bobocii,
sfătuindu-i încet: ga-ga, ga-ga!, ga-ga! Găina avea şi ea puişori cu
puf galben, maroniu şi alb. Umbla ţanţoş gâscanul, ca un împărat
al curţii. Dar pe cocoş nu-l întrece nimeni! De multe ori s-au
luptat cei doi năzdrăvani. Acum îşi plimba „soaţele şi copiii”. Ce
mândrie au în suflet! Bunicii mei au trei oi şi o capră. Capra a
născut în februarie un ţap şi-o iediţă. Toată ziua aleargă şi fac
năzdrăvănii.
Casa bunicilor e mereu curată. În dulap sus, ţine tot felul
de bunătăţi.
Ce bine mă simt la bunicii mei cei bătrâni, dar tare buni!
(„În sat la bunici!” - Iulia R., clasa a III-a)
***
„Drumul a fost minunat! Copacii, mai tineri şi mai bătrâni,
îmbrăcaţi în veşmânt colorat, anume pregătiţi a ne întâmpina şi a
ne desfăta privirile: unii cu frunze de un roşu pur, alţii de un
portocaliu stins şi, în sfârşit, galbenul curat. Un soare vesel părea
o minge uriaşă şi înfocată, uitată de un copilaş pe nesfârşitul
azuriu al cerului. Din când în când, un vânticel neastâmpărat
sufla în pletele copacilor, răsfirându-le şi scuturându-le firele
colorate.”
(„O minunată excursie” - Anca V., clasa a IV-a)
***
„La poalele muntelui, am coborât din autocar şi-am pornit
pe cărarea îngustă, urcând spre Cetate. Printre crengile pe
jumătate dezgolite, pătrundeau razele jucăuşe ale soarelui. Am
trecut podul şi-am intrat în cetatea bine apărată de zidurile groase
şi înalte turnuri. De pe terasă am privit frumoasa vale care ni se
82

desfăşura în faţa ochilor, mândri că suntem urmaşii plăieşilor de
odinioară care-au supravegheat aceste ţinuturi, mândri că suntem
urmaşii lui Ştefan cel Mare al Moldovei.”
(„O excursie de neuitat” - Anca P., clasa a IV-a)
***
„De pe Barajul hidrocentralei de la Bicaz, se putea vedea
cum piscurile semeţe ale Ceahlăului se oglindeau în imensitatea
de apă a lacului. Bătrâna pădure care pornea de la nivelul apei în
sus îmbrăcând poalele muntelui, parcă voia să se caţere până în
vârfurile cele mai semeţe, unde doar cei mai curajoşi excursionişti
ajung.
Vaporaşul ne-a purtat pe oglinda liniştită a apei până
aproape de locurile unde altădată plutaşii îşi arătau măiestria în
lupta cu valurile repezi ale Bistriţei şi stâncile ieşite din albia ei,
pentru a duce cu bine trunchiurile brazilor falnici, la vale, şi tot
mai la vale, spre Galaţi.
Spre înserat, când soarele aleargă să se ascundă după
piscurile Ceahlăului, ne-am urcat în autocar, desprinzându-ne cu
greu de frumuseţile de aici.”
(„O excursie de neuitat” - Cristina C., clasa a IV-a)
***
„Era o după amiază frumoasă de august. Soarele trimitea
ca pe o ploaie deasă razele spre ferestrele Vilei 6, din Borsec. În
camerele spaţioase stăteam câte patru-cinci copii. Jocul „Nu te
supăra, frate!”, ne-a atras fără a simţi scurgerea timpului.
Deodată, un ciocănit în uşă ne vesteşte ora mesei. Mâncăm repede
cu gândul la surpriza ce va urma: Carnavalul. Pe drumul de
întoarcere de la masă, soarele, prietenul nostru, ne zâmbea
bucuros.
Ne-am îmbrăcat costumaţia din timp pregătită, ne-am
mascat cât am putut de bine şi-am pornit-o spre Vila 8, din
83

marginea pădurii. Din pădure am strâns repede lemne uscate şiam aprins focul de tabără. Un preţios ajutor am primit din partea
părinţilor lui Puiu şi-ai Danei. Am cântat, am spus glume, am
dansat până târziu, în noapte. Limbile focului sfâşiau întunericul,
greierii cântau şi ei prin pauzele noastre, iar păsările tăceau în
neclintirea pădurii. Totul era stăpânit de zarva noastră. Somnul
era trimis departe. Orele minunate au trecut repede şi trebuia să
ne luăm rămas bun de la minunata tabără de la Borsec.”
(„Carnavalul din tabăra Borsec”- Laura I., clasa a IV-a)
***
„Am întâlnit-o pe Olguţa în romanul pe care îl citesc „La
Medeleni” de I. Teodoreanu. Pe parcursul lecturii am îndrăgit-o
din ce în ce mai mult. Olguţa este brunetă, are părul scurt, ochii
negri şi puţin oblici, sprincene stufoase care se ridică odată cu
rădăcina nasului cârn, când fetiţa este cuprinsă de mirare sau de
indignare, dacă cineva o contrazice. Olguţei îi place să cânte la
pian, să bea puţină şampanie, să mănânce bezele sau cataifuri cu
frişcă, să ţină discursuri, să-şi bată joc de fratele ei, Dănuţ, cât şi
de alte persoane care aveau slăbiciuni: sfioase, prea cuminţi,...
Este o fată ghiduşă, şireată şi iubitoare de sport. Joacă
fotbal, practică scrima şi tenisul, ştie să ochească şi cu puşca.
Toate aceste calităţi, cam băieţeşti, au ieşit la iveală atunci când a
împuşcat-o pe Fiţa Elencu, o broască mare ce purta acest nume.
Când intra în iatacul fetelor, al său şi al Monicăi, îşi arunca
hainele, îşi trăgea repede cămaşa de noapte şi începea bătaia cu
perne. Adversarul ei era, cu totul diferit de ea, Monica. Surprinsă
şi certată de Alice Deleanu, mama sa, Olguţa, cu nenumăratele
sale şiretlicuri, reuşea să scape nepedepsită, iar când severitatea
mamei creştea, fetiţa găsea ajutor la blajinul „papa”, aşa cum îi
zicea ea domnului Deleanu, tatălui său.

84

Încă n-am terminat romanul. Abia aştept să-l termin cât
mai repede, să aflu ce s-a mai întâmplat cu personajul meu
îndrăgit.”
( „Personajul îndrăgit”- Andra N., clasa a IV-a)

***
„Personajul meu preferat este Tic, micul băieţel blond şi
ciufulit, pe care l-am întâlnit în cartea „Cireşarii”, scrisă de C.
Chiriţă. Prin fapte, Tic îşi arată calităţile lui deosebite. Este foarte
curajos, a dorit neapărat să meargă în expediţia plină de peripeţii,
să găsească el cutia fermecată, cu toate că moş Timofte i-a povestit
cât de greu îi va fi. El trece prin multe întâmplări hazlii, dar
uneori şi dureroase, ţinându-te încordat până la rezolvarea
situaţiei.
Şi mie mi-ar place să fiu ca el, să pot învinge atâtea
dificultăţi.
( „Personajul îndrăgit”- Anca P., clasa a IV-a)
***
„Cartea mea preferată este „Heidi, fetiţa munţilor”. De
nenumărate ori m-am oprit la această carte, pe care o am în
bibliotecă. Multe cărţi am citit şi conţinutul lor mi-a plăcut mult,
dar cartea aceasta m-a impresionat foarte tare. În această carte
este vorba despre o mătuşă care o duse pe nepoata ei, Heidi, la
bunicul fetiţei. La început, bătrânul bunic şi-a primit nepoata
morocănos, apoi a îndrăgit-o ca pe lumina ochilor. Cine iubeşte
poveştile şi doreşte s-o asculte şi pe a mea, va afla povestea
micuţei mele prietene........ (Aşa începe prezentarea cărţii
preferate).
( „Cartea preferată”- Laura B., clasa a III-a)

85

***
„Tare mult aş vrea să semăn şi să am calităţile sorei lui
Decebal, Dochia. Cu toate că a trecut mult timp de când stă
păstoriţă de piatră în Munţii Carpaţi, ea îmi este vie în amintire.
Este o tânără înaltă, brunetă cu ochi ca două mărgele de cărbuni
aprinşi de jarul dragostei pentru unica, frumoasa şi bogata ei ţară,
Dacia. Este cinstită, devotată şi o adevărată luptătoare pentru
apărarea pământului străbun. De cum a văzut-o, Traian a dorit so ia la Roma, ca pe o podoabă în carul de triumf. Dochia i s-a
împotrivit şi-a rămas stană de piatră, pe o stâncă înaltă, de pe
Muntele Ceahlău, sub numele de Baba Dochia cu turma de mioare.
Acum sper c-aţi înţeles de ce doresc să am măcar câteva din
însuşirile fizice şi sufleteşti ale Dochiei.
( „Cu cine aş vrea să semăn”- Elena C., clasa a IV-a)
***
(Următoarele opt poziţii cuprind compuneri redactate în
aceeaşi oră de clasă, compuneri în lanţ, cu subiect neprevăzut,
realizate de elevi ai clasei a IV-a, seria 1986-1990. Intervenţia
fiecărui elev este marcată cu *** Titlul a fost fixat, împreună cu
elevii clasei, după citirea întregului text.)
„Zi frumoasă de toamnă cu soare jucăuş şi cald. Cu capul
rezemat de bancă, Dănuţ privea câţiva nori răzleţi. Pe obrajii
bucălaţi se mai zăreau şi acum urme de lacrimi uscate. Îşi legăna
picioarele cu şosete căzute şi şnururi descheiate. Îngâna: „Un, doi,
trei / Baba la bordei”. ***
Clopoţelul, cu glasul lui cristalin, anunţă timpul de plecare
acasă. Dănuţ îşi luă ghiozdanul şi ieşi bucuros pe poarta şcolii.
Privi cerul şi-şi zise: „O zi tocmai bună pentru joacă!” *** Se
îndreaptă voios spre casă. Ochii plini de bucurie mai păstrau încă
durerea fierbinte în inima mică a băiatului. ***
86

Gândea. Se va duce pe terenul de fotbal. Acolo mai sunt
Mihăiţă şi Radu... Da, dar iar va ajunge târziu acasă... Nu! Chiar
de azi, el, Dan, nu va mai hoinări! „Nu, băiete, direct acasă!” La
numărul cinci, fraţii Popescu. Au ţintar... La stânga e casa cu
numărul cinci. La dreapta, casa cu cărţi, caiete, stilou, ..., casa lui.
La stânga, la dreapta, la stânga. Numai cinci minute va sta! Sună.
– Bună ziua! Sandu şi Andrei sunt acasă?
– Nu, au plecat în oraş. ***
„Acum, chiar mă voi duce acasă! Ce, băiete, vrei mâine să
iei iar un 4! Nu, asta nu! Nu, Dan, direct acasă! Urgent!” Şi-a
amintit iar de nota mică... La matematică... Parcă vede copiii
adunaţi în jurul lui, ... pe Adina cum îi spunea vorbe dulci,
mângâietoare... „Da, parcă ce, mă împac cu Adina? Când îmi
amintesc de întâmplarea aceea...” *** Nu se va mai face de ruşine
în faţa întregii clasei! Face câţiva paşi. Se aşază pe o bancă. Îl
doare puţin capul. Amurgul se lasă încet. Oaahhh! Ce cască! La
numărul şapte,... se aud bocănituri. Gigel sparge nuci. *** Nuci
albe, gustoase. Ar mânca şi el! Nici n-a simţit când a ajuns la casa
acestuia. Sună.
– A!... Bună, Dane! Hai, intră! Vrei şi tu nuci?
Băieţii stau pe canapea, mănâncă nuci şi discută. Despre ce
discută? Discută despre ... Adina. Da, da, despre Adina....
(„Matematica şi Adina”)
***
„Dimineaţă însorită de vară. Vacanţă. O rază jucăuşă
gâdilă un timp genele Tincuţei care deschise ochii şi privi prin
odaie. Câte avea de făcut azi! Martinică mâncase toate bucatele
pregătite de cu seară în bucătăria ei de păpuşi, iar Rodica,
păpuşica ei favorită, îşi mânjise rochiţica cu gem de caise. Sărind
sprintenă pe covoraşul moale, zări... da, da, zări un (o)... De când
şi-l(o) dorise! *** Un pisoi mic, speriat. Avea ochişori mici şi
pătrunzători, *** blăniţă albă ca spuma laptelui şi, vai!, ce frumos
era cu pata neagră de pe frunte! Tincuţa, într-o bucurie
87

nemărginită, luă pisoiul şi-l duse la bucătărie. Acolo îl hrăni cu
grijă. După ce-şi bău laptele, *** pisoiul veni lângă Tincuţa şi-i
linse mâna. De fericire, fetiţa uită de murdărica de Rodica, de
Martinică cel flămângios, ... uită de toate. Plină de bucurie spuse:
– Îţi voi da numele de ... Mi...
Dar observă că pisoiul are un medalion cu o inscripţie:
Miţu. ***
Toată ziua, Tincuţa s-a jucat cu Miţu. Pisoiul făcea tumbe
pe pat, era fericit. Miţu a crescut mare.
(„Pisoiul Miţu”)
***
„Pe el, iepuraşul cel alb, îl cheamă Pufi. Când mama îl
atenţionă să nu se depărteze prea mult de căsuţă, el privea prin
deschizătura culcuşului la un fluture ce zbura mângâiat de
căldura razelor de soare.
Fără nici o frică, porni în pădure după fluturaşul care-i
călăuzea paşii. *** Era vesel şi fugea sprinten după fluturaş. Se
depărtă de casă şi se afundă în pădure. Deodată *** fluturele
zbură şi nu i se mai arătă privirii. Se trezi singur în pădure,
singur, singurel, nici măcar cu fluturele. Frica începuse a-l încolţi:
„Vai! Ce mă fac!? Cărarea de întoarcere n-o mai găsesc. Acum,
poate mama mă caută....” ***
Îşi aminti de căsuţa frumoasă şi caldă, de mama cea blândă
şi harnică, de frăţiorii şi surioarele lui şi lacrimile începură să-i
curgă şiroaie. „Vreau acasă!... hî, hî!... vreau acasă”; plângea el. ***
Cu lacrimile şiroind pe obraz, Pufi adormi pe un maldăr de
frunze.
Se trezi dimineaţa, în patul alb din odaia frumoasă şi binecunoscută. Mama îl căutase şi-l găsise dormind, cu ochii umezi
închişi. ***
Acum, Pufi ascultă de sfaturile mamei şi-o ajută împreună
cu fraţii săi la treburi.”
( „Iepuraşul Pufi”)
88

***
„A sosit vacanţa mare! Ionela şi Bogdan vor să-i cumpere
un cadou surioarei lor mai mici, Daniela, pentru că a terminat
prima clasă, cu premiul întâi. Pornesc spre magazinul de jucării.
***
Acolo dau cu ochii de felurite obiecte încântătoare care,
după părerea lor, i-ar fi plăcut Danielei. Se opriră asupra unui
ursuleţ de pluş, cu un ochişor închis şmechereşte. ***
Se gândiră ce se gândiră până ce renunţară la această
jucărie. „De-acum e mare pentru aşa ceva!”, îşi spuseră cei doi
copii. Văzură o puşculiţă ceas, ce li se păru interesantă, *** dar
mai avea una asemănătoare. „O păpuşă?!” Se îndreptară spre
raftul cu păpuşi, *** unde zăriră o păpuşă frumoasă, care i-ar fi
plăcut. Se răzgândiră şi de această dată. ***
De acum îi trebuiau nişte cărţi de poveşti, nu păpuşi! Se
îndreptară spre rafturile cu cărţi pentru copii. Erau cărţi atât de
frumoase încât nu ştiau pe care s-o aleagă. Văzură una potrivită
pentru ea: „Căsuţa din pădure”. O cumpărară şi i-o duseră
Danielei. Aceasta fu foarte bucuroasă şi le mulţumi.”
(„Darul”)
***
„Este cea mai lungă zi de vară. O briză adie răvăşind părul
unor fetiţe ce trec acum pe stradă. Fetele sunt două surori, care au
venit împreună cu părinţii, aici, pe litoralul Mării Negre, la
Mamaia. *** S-au instalat la hotelul Litoral, confortabil şi îngrijit.
De pe terasa hotelului se disting perfect plaja şi faleza. Cele două
surori, Andreea şi Tania sunt fericite la mare. *** Le place foarte
mult să facă plajă, să se scalde în mare, precum şi să viziteze
staţiunea.
89

Aici, la Mamaia, s-au împrietenit cu o altă fetiţă. O cheamă
Diana şi este din Bacău. Ea învaţă la Şcoala Nr. 10 şi este fruntaşă.
*** Diana este prietenoasă. S-a apropiat, mai ales, de Tania.
Într-una din zilele trecute, Diana n-a putut ieşi afară.
Atunci, prietenele au ciocănit la uşa ei. Mama Dianei le
întâmpină. În casă, linişte. Diana era bolnavă. Un guturai. Da, da,
un guturai. ***
„Ce rău e să fii bolnavă! Ceai fierbinte, aspirine,
cataplasmă cu muştar, poate chiar injecţii...”, gândeşte Tania. ***
Dar Diana se însănătoşi. Ce bucurie pe fete şi mai ales
pe...”
( „Prietenie”)
***
„Era o duminică frumoasă de vară. Cu părinţii am plecat
la pădure. Acolo se aflau mai multe familii. *** Cum am ajuns, am
rămas uimită de frumuseţea şi coloritul de un verde viu al
pădurii. Împreună cu sora mea, am plecat să culegem flori, iar
părinţii au rămas să pregătească masa. *** Tot mergând şi
cutreierând pădurea, am întâlnit o poieniţă încărcată cu flori. Flori
de toate culorile. Ne-am apropiat şi *** am început să culegem.
Deodată, un zgomot ne atrase atenţia. O blăniţă roşcată şi o coadă
mică, stufoasă se zăreau în bradul din apropierea poieniţei. ***
– O veveriţă, o veveriţă! strigai eu.
Monica, sora mea, se uită şi spuse:
– Am văzut mai multe până acum. *** Însă aşa drăgălaşă ca
asta, nu!
Îmi amintii că ieri mâncasem nişte nuci tare gustoase. Am
căutat în buzunarul rochiţei şi am găsit un miez de nucă. *** Am
întins mâna cu miezul cel dulce pe care veveriţa îl mâncă îndată.
După ce am cules flori de toate culorile ne-am întors la părinţi.
Ce fericite am fost in ziua aceea!”
(„La pădure”)
90

***
„Este o minunată dimineaţă de iunie. Pe florile din grădina
bunicii s-au aşezat bobiţe de rouă fină ca lacrimile unei fetiţe.
Cătălina le admiră cu blândeţe. *** Se gândeşte la ziua de 1 Iunie.
Ce frumos a fost! Mai ales că a participat la *** o serbare foarte
frumoasă. Oare cum a trecut timpul? Ar fi vrut să se vadă iar
printre copiii cunoscuţi, colegii ei. *** Dar asta ştie că este
imposibil în clipele acestea.
Poarta se deschide. Intră *** bunica. Părea să fie supărată...
Da, chiar aşa! Pe faţa ei, ascunsă printre gene, stătea o lacrimă. În
curând ajunse pe obrajii calzi ai bunicii. Oare de ce o fi supărată?
Se apropie. Cătălina o întreabă:
– Ce e, bunicuţo?
– Nu, nimic, bătrâneţea mă face să nu mai uit tinereţea.
– Cum adică?
– Adică... Lasă, o să înţelegi atunci când vei fi mai mare.
– Nu, nu, bunico, eu vreau acum!
– Nu mai am putere şi nu mai aud aşa de bine. Azi am
căzut pe stradă.
– Bunicuţo! Hai, hai, bunicuţo, spune că ţi-e bine!
Bunica o priveşte blând.
– Ai deschis portiţa la păsări?
– Nu, bunicuţo! Aşa-i că nu trebuia să te supăr? Dar în
viaţa mea nu am făcut aşa o treabă! *** Mâinile nepoatei cuprind
gâtul bunicii într-o dulce îmbrăţişare.
Este o zi minunată de vară. Pe florile din grădina bunicii
s-au aşezat bobiţe de rouă fină.
(„Bunica”)
***
„Maria se aşeză în patul cald şi moale. Cu gândul la
întâmplările din cartea pe care o citeşte, adormi. Deodată îi apăru
91

în faţă *** o caracatiţă uriaşă. Se făcea că era iarnă şi ningea.
Caracatiţa venea stropind cu foc spre ea. Maria intră repede în
casă şi închise bine uşa. Dar... cu o singură lovitură de tentacul,
caracatiţa sparse uşa şi intră în cameră. *** Fetiţa se sperie şi brusc
ieşi din împărăţia viselor, când ceasul începu a ţârâi ameninţător.
Şi totuşi, îi păru nespus de rău, pentru că nu reuşise să se răzbune
pe caracatiţă. ***
Se sculă din pat, se spălă şi porni spre bucătărie. Intră. Pe
masă descoperi micul dejun. Mâncă, apoi îşi îmbrăcă uniforma.
Cu ghiozdanul în spate porni spre şcoală.
La ora de compunere povesti colegilor visul. Ei râseră. Ce
vis ciudat!
(„Visul”)
***
„În camera sa, la birou, Alexandra scrie cu atenţie ultima
temă la matematică din acest an. E în clasa a IV-a. De fapt, mâine
e ultima zi din anul şcolar. Va termina clasa a IV-a. Închide
caietul, căzând în visare. Îşi aminteşte cum, mică şi sfioasă,
ţinând-o strâns pe mama de mână păşi cu teamă în clasă. Era
prima ei întâlnire cu şcoala. Se aşezase în prima bancă, cu o fetiţă
care nu prea părea înspăimântată că mama o părăseşte. Când
mama Alexandrei ieşi din clasă, aruncându-i încă o dată o privire
drăgăstoasă, fetiţa o privi parcă cu spaimă, dar, amintindu-şi de
poveţele primite dimineaţă, se îmbărbătă, îşi potrivi mai bine
fundiţele şi se aşeză dreaptă în bancă.
Începu prima oră de şcoală din viaţa sa. Însă nu cum se
aştepta ea, grea şi plictisitoare, cu observaţii şi cu note mici, ci cu
poezioare scurte şi plăcute, cu cântece hazlii şi melodioase.
Învăţătoarea o întreabă cum o cheamă. Ea, grăbită şi emoţionată,
spuse repede „poezia” învăţată acasă de la mama:
– Mă numesc Alexandra-Andreea Ciubotaru, am şase ani şi
opt luni şi stau pe strada Panselelor.
92

– Bravo! Îi spuse învăţătoarea şi-o mângâie pe creştet.
Alexandra o privi mai bine. Era potrivită de statură, avea păr
roşcat, ochi verzi-căprui, era îmbrăcată plăcut.
Întreaga zi o petrecu frumos, învăţă poezii şi cântece. La
plecarea acasă primi un frumos orar. În curtea şcolii o aştepta
mama. Alexandra îi povesti cât de frumos e la şcoală.
Apoi zilele începură să curgă, dar nu numai cu cântece şi
jocuri, ci şi cu socoteli pe numărători şi riglete, cuvinte
întortocheate, litere necunoscute... Însă Alexandra se ţinu dreaptă,
fiind atentă şi învăţând lucruri noi. Îşi cunoscu colegii şi se miră
de purtările unora. Învăţătoarea era înţelegătoare cu toţi, se apleca
cu dragoste asupra lor.
Îşi aminteşte cum, de atâtea ori, literele îi ieşeau strâmbe,
băţoase, stiloul nu-i asculta mâna mică. Acum îşi priveşte caietul.
În comparaţie cu scrisul din trecut, acesta este frumos.
Învăţătoarea este mulţumită de el. Însă nici acesta nu e prea
strălucit. E totuşi stângaci şi tremurat. Priveşte litera „a” mic de
mână. Nici nu-i vine să creadă! Din ovalul turtit, un „a” corect
răsare mândru printre literele textului. Doar e prima literă din
alfabet! Priveşte cifra „2”, ca o lebădă, care înainte răsărea cu mai
multe codiţe. Priveşte şi cifra „3”, care era ca o băbuţă cocoşată.
Toate s-au schimbat. Totul a trecut.
Primul an de şcoală se sfârşi, bineînţeles cu rezultate
îmbucurătoare! Ce bine îi şedea cu coroniţa din flori de câmp
înmiresmate, cu pachetul de cărţi şi diploma pe care, mândru şi
frumos caligrafiat, era numele său şi premiul primit!
Al doilea an de şcoală fu la fel de plăcut, dar ceva mai
dificil. Învăţă înmulţirea şi împărţirea, progresă la citire, iar în
orar îşi făcură apariţia încă două obiecte: Cunoştinţe despre
natură şi Compunerea. Însă nici nu simţea cum zilele se sfârşeau,
căci, în colectivul clasei, totul trece repede, frumos şi vesel. Acum
îşi descoperă o nouă prietenă, care, în curând deveni prietena ei
cea mai bună. O cheamă Adela. Alexandra se dovedi
93

sârguincioasă în continuare. Notele erau bune şi foarte bune.
Învăţătoarea era mulţumită de ea.
Trecu şi acest an, la fel ca primul, şi următorul, cu rezultate
bune, coroniţă şi diplomă...
Veni şi al patrulea an de şcoală, care, acum e pe sfârşite.
Alexandra e în continuare sârguincioasă, îşi respectă şi-şi iubeşte
învăţătoarea.
Deodată, fetiţa tresare. A sunat telefonul. S-a trezit la
realitate. A călătorit în trecut.
Mâine e ultima zi de şcoală din acest an. Ne vom despărţi
de învăţătoarea care timp de patru ani ne-a îndemnat numai spre
bine. „Cum au trecut primii ani de şcoală!” gândeşte ea şi se
apucă de scris ultima temă la matematică din acest an, căci acele
ceasornicului nu arată o oră tocmai potrivită pentru amintiri.”
(„Primii ani de şcoală”- Sorina N., clasa a IV-a)
***
„Cu chipul său blând şi luminos ca o rază de soare,
învăţătoarea noastră rămâne o imagine de neşters în memoria
oricărui elev. Deşi anii vor schimba înfăţişarea doamnei, pentru
noi, elevii dânsei, ea rămâne mereu aceeaşi: blândă, răbdătoare,
duioasă, totdeauna cu zâmbetul ce-i luminează faţa. Chiar atunci
când poznele noastre au supărat-o, ea, cu înţelegere, ne-a iertat şi
ne-a povăţuit cum e bine.
Cum s-o uităm! Dânsa ne-a dezlegat tainele primelor
cuvinte, ne-a învăţat primele litere, ne-a condus mâna, sub care a
ieşit primul şi cel mai măreţ cuvânt: mama.
Mi-amintesc şi acum prima zi de şcoală, parcă a fost ieri.
Mi-o amintesc şi pe doamna învăţătoare, care, grijulie, ne-a
condus în sala de clasă. N-o cunoşteam încă, însă zâmbetul ei cald
m-a făcut să cred că va fi bună cu noi cei „neştiutori”, pe atunci.
Cu trecerea anilor, ne-am dat seama cât munceşte dânsa cu
noi, cum, cu răbdare şi pricepere ne dezvăluie „greul” fiecărei
94

lecţii şi cum aşteaptă să-l înţelegem, ca aproape toţi să devenim
fruntaşi la învăţătură. Noi toţi trebuie să-i oferim numai
satisfacţii, prin note bune şi purtare frumoasă.
Mai târziu, când fiecare din noi, va deveni ceva, să nu
uităm că în realizarea noastă se găseşte şi o mică parte din munca
dumneaei şi pentru asta trebuie să-i mulţumim.”
( „Învăţătoarea mea”- Adrian G., clasa a IV-a)
***
„Ofranda inimii mele e zămislită în slove,
Un gând frumos izvorăşte din suflet,
Şi vă aduce un omagiu sincer,
Pentru ceea ce aţi făcut pentru noi.
Timpul s-a scurs, dar nu în zadar
Clipe neuitate s-au scurs.
Trecuţi prin mâna dumneavoastră
Devenind mari noi am crescut.
Cu dumneavoastră alături noi, copiii
Ne-am simţit ca-ntr-o familie.
Şi nu vom uita că v-aţi străduit,
Pentru ca noi să învăţăm „Noul”.
Eu slobod frâul gândului, s-aştern
Cuvinte frumoase pentru dumneavoastră,
Învăţătoarei ce-a fost, de noi, alături
Patru ani din copilăria noastră.
Trandafiri de lumină vă dăruim!
Pentru că-i meritaţi din plin,
Şi un prinos de recunoştinţă,
Din suflet vrem să vă oferim!
95

Să puneţi aceste cuvinte modeste
Într-un locşor din casa dumneavoastră,
Şi să iertaţi stângăcia vorbelor mele,
Stimată Învăţătoare-a noastră!”
(„Câteva cuvinte, învăţătoarei mele. O amintire” - Diana I., cl. a IV-a)

***

O viaţă-n frumuseţe…
Am privit
o frumuseţe trecând.
Nu, … trecută,
nu,… în trecere,
ci o frumuseţe trecândă,
prin viaţa aceasta.
Mulţumită, tăcută:
Frumoasă viaţă trecută!
Nu fără adânci săpături,
fără domoale ridicături.
De ce atunci, privirea mea
un alt refugiu nu găsea?
Căta acel mister,
ce-l atrăgea pe trecător,
Acei luceferi vii
şi blânzi, odihnitori
ce-n viaţă n-au rămas datori.
Ei împărţeau la toţi ce-o-nconjurau
căldura razelor ce linişte-ofereau.
Şi-acum, ca altădat’,
ca tot mereu:
96

O frumuseţe-ai fost!
Acelaşi, Eu… privesc
trecându-mi viaţa-n frumuseţe.
(Recunoştinţă educatorului)

A fi
Eram frumoşi - pentru că eram tineri.
Eram mai puţin pretenţioşi,
mai tăcuţi – pentru că eram ocupaţi.
Timpul nu ne grăbea.
Cu răbdare, prin muncă pasională,
ne construiam: Locul.
L-am stabilit…şi hotărât: Nu ni-l dăm!
Timpul ne e prieten.
Suntem mai frumoşi pentru că suntem mai crescuţi,
mai hotărâţi, mai limpezi în gânduri.
Timpul ne este alături.
Am fost şi vom rămâne:
Mereu tineri şi frumoşi.
Timpule, nu te grăbi!

97

Joc de cuvinte
O clipă
e-o poezie.
O poezie
e-o viaţă.
O viaţă
e freamătul
de-o clipă,
trăit în veşnicie.

Florile Pământului
Le-aţi văzut,
le-aţi privit,
le-aţi mângâiat,
le-aţi îmbrăţişat.
Sunt picuri de soare călduţ
învăluite armonios.
Ele nu se nasc din seminţe,
nu mor odată cu inflorescenţa.
Din pământ,
pe pământ,
mereu altele,
şi necontenit aceleaşi.
Într-o altă primăvară:
Primăvara unui Om.
Florile Pământului sunt Primăveri
Ale unei Vieţi omeneşti.
(Urare de Ziua Copilului)
98

Elogiu sincerităţii
Lumea privită de copil
e soare,
fluturi,
gâze,
flori.
Prinde-ţi aripi
să-i cunoşti măreţia!
Priveşte totul
fără sforţare!
Priveşte lumea
drept în ochi!
Lumea privită de sus
e îngâmfare,
încruntare,
nelinişte.
Eliberează-ţi gândurile!
Lasă-le să zâmbească
Pământului!
Să mulţumească
Cerului!
Priveşte lumea de jos!


99

Imagini suprapuse
O zi deosebită, cu flori, felicitări, îmbrăţişări, emoţii. Aer
proaspăt, uşor parfumat se simte în întreaga încăpere. Ochi mari,
vii, strălucitori plini de iubire, recunoştinţă, întâlnesc privirea
caldă, mulţumită a învăţătoarei, ce-i învăluie cu bunătate. Dincolo
de uşă, voci, abia perceptibile, nu pot hotărî intrarea. Se îndreptă
într-acolo şi, ca o primitoare gazdă, deschide.
Descoperit, grupul gălăgios intră. E Cristina, Monica,
Cezar, Iulia şi Diana, şi... Mihaela, şi... Andreea,... şi Marius. Iată-l
şi pe Dănuţ, cu statura lui micuţă încearcă să-şi facă simţită
prezenţa, ridicându-se pe vârfuri, sprijinindu-se puţin de umerii
Oanei, şi înălţându-şi pline de zâmbet, sprincenele. Ştefăniţă, abia
se mai zăreşte în spatele Lăcrămioarei; mai poartă încă în suflet
dojana că la testele de verificare, nu totdeauna era la înălţimea
aşteptărilor. Iată-i pe toţi, pe toţi! „Bună ziua, doamnă
învăţătoare! Am venit să... să...” vocile se întrerup, se întretaie, se
percep doar cuvinte răzleţe, „....vă mulţumim,... vă urăm ani
mulţi.... şi fericiţi... n-am uitat... vă iubim!..” Înţelege,... înţelege
totul! Îmbrăţişările curg repede, care, cum inima îi dă ghes, nu se
mai păstrează nici o ordine; se trezesc câte doi trei în braţele
deschise. Din bucurie şi fericire, ochii ţes o pânză mişcătoare care
se uneşte cu pânza făurită de privirile mai timide, pline de
curiozitate din bănci.
„Ce mici sunt!!!, se-aud exclamaţii. Tot aşa eram şi noi?”
Gândul învăţătoarei zboară în trecut. Caută să-şi
amintească seriile de elevi... În mintea ei se amestecă elevii, se
întrepătrund seriile. Vede în prima bancă pe Puiu, cel mai micuţ
din clasă alături de grijulia lui soră, Dana, vede pe Radu cel care
avea probleme cu vederea, vede pe Doina cea cu codiţe lungi, pe
Alina, hărnicuţa clasei, pe Irina cu scrisul ei atât de frumos, pe
Iulia cea stângace, pe Georgeta cea cu faţă veselă, pe care
privind-o îţi trecea orice supărare, îi vede şi pe năzdrăvanii de
100

Vlad şi Claudiu aşezaţi aici pentru a fi permanent sub ochii ei.
Câtă admiraţie pentru Sorina, Irina, Monica, Ştefana, Anca,
Loredana, Cristina, Raluca, Diana care ne delectau prezentândune de fiecare dată compuneri deosebit de frumoase, sau pentru
Laurenţiu, Ionuţ, Liviu, Marius, Puiu, Irina, Ioana, Cozmin, care
grămădindu-se la tablă explicau cele mai dificile probleme. Ce
copii minunaţi! De aceea întrebarea ce i-a fost adresată la serbarea
unui sfârşit de serie: „Care a fost cea mai bună?” A găsit repede
răspunsul corect: ,, Mi-e imposibil a alege! Toate seriile au fost la
înălţime.” Privirea alunecă peste întreaga clasă, vede elevi,
imagini suprapuse, nici mai mici, nici mai mari, toţi de vârsta
claselor primare.
Tot în bănci sunt şi acasă, târziu în noapte, când le
corectează caietele. Vorbeşte cu ei, îi dojeneşte când scriu prea
urât sau fac greşeli de ortografie, dar le şi laudă progresele.
Atunci se luminează şi prinde zâmbet chipul învăţătoarei. Ei
dorm, nu ştiu,... dar mâine, mâine când deschid caietele... numai
feţele vorbesc: vesele sau mai puţin. Mergem însă, după îndemn
şi sprijin competent, mai departe, cu şi mai multă dorinţă.
Cu ei, mereu, în gând şi-n suflet: aşezaţi în bănci, aplecaţi
cu stăruinţă asupra caietelor, citind cu voce tare texte din carte,
furaţi de firul povestirilor eroice despre înaintaşii noştri, în faţa
tablei aşezând cu cretă albă sau colorată cifre rezolvând astfel
probleme dificile, localizând pe hartă denumiri geografice,
alergând prin curtea largă a şcolii, urcându-se nerăbdători în
autocare, culegând floricele din poieniţe, aşteptând curioşi
premiile la sfârşit de an, ieşindu-i veseli în întâmpinare când o
zăreau, recunoscându-le pe pagini şi scrisul şi vocea de copil,...
Totul la timpul trecut; totul, în amintire, dar,... într-o frumoasă
amintire.
Acum are în faţă doar două serii, una în bănci, micuţă,
sfioasă aşteptând lumina învăţăturii, iar cealaltă, mai crescută, în
faţa clasei, veselă, vioaie, hotărâtă să-şi urmeze mai departe
drumul cărţii, alături de profesori. Alte şi alte serii sunt deja în
101

tumultul vieţii, se luptă căutând să-i smulgă cât mai multe reuşite.
Toţi alcătuiesc acum un singur grup, o singură clasă de elevi cu
învăţătoarea lor. Părăsind gândul fulgerat al numărului anilor
rămaşi şi cu ochii larg deschişi îşi strânge iute forţele şi cu o nouă
pasiune se aruncă în realitatea cotidiană, încercând să culeagă
ultimele roade mai bine formate, mai coapte.


Zbor spre cunoaştere
Întrebare: Ce coleg din clasă apreciezi? De ce?
Răspunsuri:
„Diana. Este bună la învăţătură, aduce idei bune la toate
obiectele, povesteşte frumos, are un vocabular dezvoltat,
ordonată, disciplinată, este foarte înţelegătoare. Are caiete cu un
scris frumos, foarte îngrijit. Am ce învăţa de la ea.”
„Irina. Are note foarte bune la toate obiectele, se detaşează
de ceilalţi elevi mai ales la matematică, este o bună colegă,
săritoare, prietenoasă, nu supără pe nimeni, totdeauna-i
politicoasă Are un vocabular bogat, o exprimare corectă. Este
mândria părinţilor ei.”
„Sorina. Este îngrijită, ordonată, sârguincioasă. Compune
foarte frumos, găseşte expresii frumoase, deosebite. Toţii colegii
doresc să-i asculte compunerile şi-o admiră când citeşte.”
„Liviu. Îl apreciez pentru că e atent la ore, învaţă bine, îşi
ţine lucrurile în ordine, se îmbracă curat. În pauze se joacă frumos
cu toţi colegii, este prietenos şi cu suflet bun.”

102

„Puiu. E foarte insistent, nu renunţă când nu-i iese
rezultatul la o problemă. E prietenos, nu jigneşte pe nimeni şi are
un suflet bun.”
„Laura. Este o elevă ordonată, prietenoasă, face compuneri
foarte frumoase.”
„Raluca. Învaţă bine, este ordonată, disciplinată, iubeşte şi
ocroteşte cărţile.”
Întrebare: Ce ţi-a plăcut mai mult în cei patru ani de şcoală?
Răspunsuri:
„Mi-a plăcut să vin la şcoală. Mi-a plăcut să învăţ pentru că
doamna învăţătoare ne-a explicat foarte bine, încă din clasa întâi.”
„Prima zi mi-a fost teamă, credeam că învăţătoarea e rea,
dar nu a fost aşa. M-a atras foarte mult şi-am venit mereu cu
plăcere la şcoală. Învăţătoarea a fost aşa cum o doream. Ne dicta
rar, nu foarte repede, şi avem timp să scriem toţi.”
„Cel mai mult m-a atras înţelegerea şi competenţa cu care
doamna învăţătoare ne-a învăţat. Orele pe care le făcea, erau
interesante. Cartea ne-a fost o prietenă apropiată.”
„Am avut o învăţătoare foarte bună, înţelegătoare, ne
explica foarte bine şi înţelegeam toţi. Mi-a plăcut foarte mult
modul de lucru al dânsei. A făcut totul pentru a forma un colectiv
închegat.”
„Primii patru ani de şcoală mi-au plăcut foarte mult,
deoarece au fost foarte frumoşi şi interesanţi. Am învăţat să citim,
să scriem corect, să socotim, am învăţat cu uşurinţă tabla
înmulţirii şi a împărţirii, am cunoscut moduri noi de rezolvare a
problemelor. Am învăţat să ne jucăm şi să ne purtăm frumos. Am
făcut şi multe excursii, unde ne-am distrat de minune.”
„Mi-au plăcut mult cei patru ani de şcoală, deoarece
doamna învăţătoare a fost totdeauna dreaptă, glumeaţă şi
înţelegătoare. Era şi severă uneori, dar pe dreptate. La şcoală miam făcut mulţi prieteni. Când cădeau primii fulgi, totdeauna îi
întâmpinam cântând.”
103

„M-a atras blândeţea doamnei învăţătoare şi răbdarea cu
care ne explica lucrurile dificile, modul de lucru al dânsei şi
curajul cu care a înfruntat piedicile.”
„Era blândă la vorbă, dar te ardea la note dacă nu învăţai.”
„Mi-a plăcut mult colectivul clasei noastre şi în deosebi
doamna învăţătoare care ne-a îndrumat cu dragoste să învăţăm.
De aceea am venit mereu cu drag la şcoală. Punea note pe drept.”
„La şcoală am venit din plăcere, din dorul de-a învăţa ceva
cu totul nou, de-a avea colege, prietene. Mi-a plăcut mult să mă
cufund în tainele istoriei.”
„Cu ajutorul dumneavoastră, stimată doamnă învăţătoare,
noi ne-am acomodat repede şi am fost copii buni, precum ne-aţi
spus-o de mai multe ori. O adâncă recunoştinţă vă port, doamnă
învăţătoare, pentru efortul depus cu drag de către dvs., pentru ca
acest colectiv, al clasei a IV-a B, să fie renumit în şcoală, pe tema
bunei comportări, în lumea atât de frumoasă a învăţăturii.”
„Am cunoscut-o pe doamna în clasa a IV-a. M-a făcut să
îndrăgesc mult matematica şi istoria, obiecte care nu mă atrăgeau
deloc.”
„Mi-au plăcut foarte mult cei patru ani de şcoală. Cel mai
mult m-a atras înţelegerea şi competenţa cu care doamna ne-a
învăţat. A făcut totul pentru a forma un colectiv închegat.”
„Am trecut pragul acestei şcoli cu plăcere, dar puţin
emoţionată. Eram în clasa a doua. Mi-ar fi plăcut mult să fi fost
din clasa întâi în această clasă. Mi-am făcut multe prietene, iar
doamna învăţătoare era aproape de sufletul nostru.”
(Răspunsurile secrete ale elevilor la sfârşitul clasei a IV-a, 1986-1990)


104

Timpul trece, trece...
Sună telefonul. Primesc încântată felicitări aniversare.
Acum, e nora mea. O înştiinţez că sunt pregătită s-o pornesc, la
pas, spre centru cu d-na B, vecina şi prietena mea actuală, cu gând
să mă mai vadă şi pe mine lumea. Spusele mele, i-au provocat o clipă
de amuzament; simt asta din tonalitatea vocii ei. Sunt încântată să
constat că mai pot crea asemenea bucurii. Pe parcursul plimbării
caut menţinerea acestei stări.
Mângâiate de soarele blând al lui octombrie, de coloritul
diversificat al copacilor, se ţes în minte, constatări ale foştilor elevi
la întâlnirile întâmplătoare cu fosta lor învăţătoare.
„Ştii, cu câţiva ani în urmă, fostele elevele mă vedeau, chiar
de pe celălalt trotuar, mă salutau vesele traversând, veneau şi
schimbam fericite câteva cuvinte; trăiam în aceeaşi actualitate.
Acum, mă întâlnesc şi, doar dacă merg pe acelaşi trotuar, mă
salută bucuroase. Cu mirare constată: „Ce bine arătaţi! Nu v-aţi
schimbat deloc!” Râzând, le replic, încurcându-le: „Chiar aşa
arătam atunci?” Le salvez tot eu cu îmbrăţişarea caldă a privirii.
Trecem peste timp. Timpul a trecut şi peste ele. Oricum
sunt destul de tinere, iar eu mă ţin destul de bine. Ne salutăm cu
interes şi schimbăm veşti despre copiii lor, despre nepoţii mei.
Când să ne despărţim, vine şi rezultatul analizei: „Arătaţi bine,
doamnă învăţătoare!”... Zâmbesc încântată, gândind: „Te-am
surprins?! Nu te aşteptai?”
Ce-o să urmeze?! .....
Mai trec ani,... mă întâlnesc,... mă salută şi... curajul de ami vorbi, le părăseşte.
După alţi ani,... nu prea mulţi, mă privesc îndelung şi
crezând că nu le mai cunosc, merg mai departe; informează însă
pe o altă colegă de-a ei: „Ştii?... Am văzut-o pe d-na învăţătoare! E
ridată,... îmbătrânită,... merge cam greu.”
105

După alţi ani, revarsă cuvinte, constatând încă existenţa
dumneaei: „Am văzut-o pe doamna!” Cealaltă, mirată: „Mai trăieşte
încă?!”... „Da”, vine un răspuns sec. Urmează fireasca întrebare:
„Cum arată?”
După o pauză c-o inspiraţie şi-o expiraţie lungă, alungând
din glas amărăciunea, în căutare de cuvinte, zâmbeşte unui tablou
păstrat în minte: „Arăta bine! Păstreaz-o în amintire, aşa cum era!”

106

Cuprins
Un gând pentru tine! ………………………………...…………
Început de an şcolar …………………………………………….
Buchetul de flori …………………………………………………
Nu mătura contează…! …………………………………………
101 dalmaţieni …………………………………………………...
Încet…! N-o speriaţi…! …………………………………………
Descoperirea ……………………………………………………..
Recunoaşterea ……………………………………………………
Eu… nu vreau! …………………………………………………...
Gemenele …………………………………………………………
În zona conflictului ……………………………………………...
Haz de necaz. Cine-i dracu? ……………………………………
O întâmplare hazlie ……………………………………………..
Lecţie de patriotism ……………………………………………..
Chemarea naturii ………………………………………………..
Ninge! Ninge! ……………………………………………………
În excursie ………………………………………………………..
Inspecţia ………………………………………………………….
Marea reuşită …………………………………………………….
Jocul „De-a matematica” ………………………………………..
Puterea cuvintelor ……………………………………………….
Din lucrările elevilor mei, seria 1986-1990 ……………………
O viaţă-n frumuseţe ……………………………………………..
A fi ………………………………………………………………...
Joc de cuvinte …………………………………………………….
Florile Pământului ………………………………………………
Elogiu sincerităţii ………………………………………………..
Imagini suprapuse ………………………………………………
Zbor spre cunoaştere ……………………………………………
Timpul trece, trece ………………………………………………

4
5
7
9
11
12
16
19
22
24
27
30
31
35
40
42
45
54
63
66
68
69
96
97
98
98
99
100
102
105

107

„Dor de şcoală” e o scriere mai mult decât emoţionantă.
Confesiuni, întâmplări, ba chiar date reale dintr-o viaţă de
slujitor al catedrei îşi dau mâna într-o suită de compoziţii
unitare, agreabile, instructive. Dincolo de acestea se conturează
un cod moral al dascălului format într-o vreme dictată de
exigenţă maximă şi devotament total. Autoarea şi-a trecut aceste
două sintagme în profesiunea sa: despre învăţătoarea Ioana
Iordache-Baltag se ştia de multă vreme că deţine calităţile
oricărei notorietăţi din numeroasa familie de luminători ai
tinerilor. Cu priceperea de a scrie, cu teme care o copleşesc, cu
graba de a le aşterne pe hârtie (eu am citit o variantă necorectată
a manuscrisului), autoarea ne face părtaşi la marele spectacol al
vieţii sociale.
Conf. univ. dr. Ioan Dănilă

108