You are on page 1of 8

I.

RADIAŢII IONIZANTE

I.1. INTRODUCERE
Realizările din ultimele decenii în domeniul fizicii radiaţiilor şi tehnicii nucleare au permis
utilizarea tot mai largă şi intensă a radiaţiilor ionizante în industrie, medicină, cercetare şi alte domenii
de activitate practică. Totodată, însă, dat fiind acţiunea nocivă a acestor radiaţii asupra organismului
uman, s-a impus, ca la folosirea lor, să se asigure toate măsurile de protecţie, încât riscul de expunere al
omului să fie minimum posibil.
Prin noţiunea de radiaţie, se înţelege, în accepţiunea actuală, un fascicul de particule în mişcare.
Termenul de particulă, folosit în sensul cel mai general, cuprinde atât particule cu masa de repaus nulă,
cât şi particule cu masa de repaus diferită de zero. Prima categorie de particule cuprinde radiaţiile
gamma, radiaţiile Roentgen sau X caracteristice, radiaţiile X de frânare (Brehmsstrahlung) şi radiaţiile
de anihilare şi constituie radiaţiile electromangnetice sau radiaţiile fotonice. A doua categorie poartă
numele de radiaţii corpusculare şi cuprinde radiaţiile alfa, deuteronii, protonii, neutronii, radiaţiile beta,
etc.
După modul în care radiaţiile ionizante produc ionizarea mediului material prin care trec, ele se
pot grupa în: particule direct ionizante sau particule incărcate (electroni, protoni, particule alfa, nuclee
de atomi în mişcare, etc.), care produc ionizarea prin ciocnire şi particule indirect ionizante sau
particule neîncărcate, care pot ioniza prin interacţiunea directă cu învelişul electronic sau nucleul, sau
pot iniţia o transformare nucleară.

I.2 SURSE DE RADIAŢII IONIZANTE
Prin radiaţii ionizante vom înţelege fenomenele sau agenţii fizici care transportă energie dîntr-o
regiune în alta a spaţiului. În conţinutul acestei noţiuni sunt cuprinse atât radiaţiile electromagnetice cât
şi cele corpusculare. Conform modelului fizic actual energia este cuantificată, astfel ambele tipuri de
radiaţii sunt alcătuite din cuante sau particule în mişcare; cuantele câmpului electromagnetic sunt
fotonii, cu masa de repaus nulă, fără sarcină electrică şi care se propagă cu viteza luminii având
valoarea c în vid, iar cuantele radiaţiilor corpusculare cu masă de repaus diferită de zero, sunt după caz
neutroni, protoni, deuteroni, ioni, ioni grei, etc.
Radiaţiile X şi radiaţiile corpusculare au propietatea de a se produce prin interacţia cu atomii
substanţei străbătute sau iradiate fenomenul de ionizare, de aceea ele fac parte din familia radiaţiilor
ionizante. Radiaţiile compuse din particule încărcate (electroni, protoni, ioni etc.) sunt direct ionizante,
iar cele compuse din particule neutre sau fără sarcină electrică (fotoni, neutroni) sunt indirect ionizante.
Radiaţiile ionizante sunt în general caracterizate prin proprietăţile lor de a excita şi ioniza atomii
substanţei cu care interacţionează. Deoarece energia necesară ca un electron de vacanţă să părăsească
atomul este de aproximativ [4-25 eV] radiaţiile pot transporta o energie a fotonului sau o energie a
particulei incidente mai mare decât această valoare care este denumită energie de ionizare. Un atom
nesupus unor influenţe exterioare se găseşte în starea sa fundamentală. Într-o asemenea stare electronii
mai apropiaţi de nucleu sunt sub acţiunea unui câmp electric mai intens, deci au o energie de legătură
mai mare (103 - 105 eV); ultimul electron pentru care câmpul electric al nucleului este ecranat de către
electronii interiori este mai slab legat de nucleu având o legatură de câţiva electronivolţi. Se ştie că
energia de ionizare este cuprinsă între 4 eV şi 25 eV şi este energia necesară pentru scoaterea
electronului din atom. Excitarea şi ionizarea atomilor se face prin interacţuni electromagnetice ale

Energia transferată în acest caz este suma dintre energia de ionizare şi energia cinetică a electronului expulzat din atom. când energia este egală cu energia necesară trecerii atomului într-o stare excitată şi apoi se dezexcită emiţând fotoni.O radiatie emisă la dezexcitarea atomului A poate să excite atomul B deoarece are aceeaşi structură de nivele.2). Dacă energia unui foton este mai mică decât cea mai mică energie de excitare a atomului. Se formează în acest caz o pereche electron-ion. Ciocnirea unei particule în mişcare cu atomul poate fi elastică sau inelastică. Particulele încărcate care interacţionează cu atomii sunt electronii.1.2. Numai particulele încărcate sau fotonii pot să interacţioneze electromagnetic cu atomii.1) 2) un alt caz este acela în care dezexcitarea se face prin emisia pe rând prîntr-o succesiune de nivele intermediare. Numim ciocnire elastică. Acest fenomen se numeşte fluorescenţă de rezonantă(conform figurii 1.2.2. deci în acest caz o parte din energia cinetică a sistemului se transformă în energie electromagnertică. Dacă energia fotonului este destul de mare pentru a produce excitarea sau ionizarea atomului. În acest caz energia fotonilor emişi este mai mică decât a fotonului incident. Dezexcitarea atomului are loc cu emisie de radiaţie electromagnetică. Fotonii pot avea şi interacţiuni electromagnetice cu atomii. fotonul interacţionează elastic cu atomul. După un interval de timp t. În urma ciocnirii atomul trece într-o stare excitată.2. Se disting două cazuri: 1) un caz în care dezexcitarea atomului se face prin emisia unui foton de aceeaşi energie cu cel absorbit. E3 E3 21 E E 2 2 E1 E1 A 21 B Figura 1. Dezexcitarea atomului B va putea să ducă la o serie de tranziţii care se vor solda fiecare cu emisia unei radiaţii . atomul ionizat captează electroni pe nivelul fundamental şi emite un foton a cărui energie este egală cu energia de ionizare. La recombinare.particulelor cu atomii. Aceştia ciocnesc atomii şi le transferă o parte din energia lor. Este posibil ca o parte din energia cinetică a sistemului să fie transferată atomului şi să conducă la ionizarea atomului (acestuia). O radiaţie emisă la dezexcitarea atomului A de pe un nivel superior va putea excita atomul B. Ciocnirea inelastică a particulei cu atomul are loc cu transformarea unei părţi din energia sistemului în energie de excitare. protonii sau ionii în mişcare. fotonul este absorbit.2. deoarece masa atomului este mare. ciocnirea în care energia cinetică a sistemului particulă-atom se conservă. Acest fenomen se numeşte fluorescenţă (conform figurii 1. energia de recul a acestuia este foarte mică şi fotonul nu-şi modifică practic energia. atomul B se va dezexcita şi el emiţând o radiaţie E3 31 E2 E1 E3 32 E2 E1 A B 21 Figura 1.

De asemenea trebuie menţionat că. o fracţiune importantă din energia particulelor incidente. pierzându-şi astfel energia.--> A + fotoni fotoionizare captura unui electron pe starea fundamentală insotită de emisia de fotoni Trebuie subliniat că.Un alt fenomen pe care îl pot produce fotonii în interacţiune cu atomii este fenomenul de ionizare numit şi fotoionizare sau efect fotoelectric.+ e- dezexcitare spontană prin emisia unuia sau mai multor fotoni ionizare A+ + e.+ A --> e.+ A --> e.1 În concluzie putem descrie procesele de excitare şi ionizare ale atomului în interacţiuni cu particule încărcate şi fotoni prin următoarele scheme: Interacţiunea particulelor (e-) cu atomii e. În cazul altor particule incidente fracţiunea de energie consumată pentru producerea radiaţiei  este mai mică. prin acelaş mecanism prin care îşi pierd energia electronii incidenţi.2. cheltuită pentru ionizarea substanţei străbătute apare sub forma radiaţiei .+ A --> A+ + e. această energie este egală cu energia pentru ruperea electronului în atom (Eleg) conform relaţiei (1. Restul energiei transferate electronului apare ca energie cinetică a electronului respectiv.+ A cioncnire elastică e.Wleg 1. o parte din energia transferată electronului se consumă pentru ruperea electronului din atom.2.--> A + fotoni captura unui electron însoţită de emisia de fotoni Interacţiunea fotonilor  cu atomii:  + A -->  + A ciocnire elastică  + A -->  + A* excitare A* --> A +  dezexcitarea atomului prin fenomenul de rezonanţă A* --> A + fotoni dezexcitarea atomului prin fluorescenţă  + A --> A* + eA + e. Din considerentele făcute rezultă că ionizarea substanţei datorită particulelor . Electronii care apar prin ionizare şi care au asemenea valori mari pentru energia cinetică sunt cunoscuţi sub numele de radiaţii  (aceasta poate atinge 50 % când particula incidentă este un electron).1). În efectul de fotoionizare fotonul este absorbit de atom: un electron care este eliberat din atom cu o energie cinetică egală cu diferenţa dintre energia fotonului absorbit şi energia electronului în atom: Ecin = h  . Deoarece energia de legatură (Eleg) este de ordinul zecilor de eV (electronvolti). La rândul lor radiaţiile  pot produce ionizarea substanţei. rezultă că electronul care părăseşte atomul poate avea energii cinetice destul de mari şi anume de câţiva KeV. această fracţiune atinge 50 % atunci când particula incidentă este un electron.+ A* excitare A* --> A + foton e.

Fiecare nuclid are. prin emiterea a doi fotoni  în cascadă. În /6/ sunt date două (spectre) exemple de scheme de dezintegrare radioactivă. fie pe starea excitată a acestuia. dezexcitarea are loc prin emisie . această mărime se numeşte ionizare liniară. o parte din fotonii gamma dând naştere fenomenului de conversie internă cu electroni din păturile K şi L. . la anihilarea unei perechi de particulăantiparticulă. protonii şi nucleonii. Generarea fotonilor rezultă deci. starea fundamentală. spectrul de radiaţii  emis este un spectru discret. El se dezexcită. fiecare având probabilitatea sa proprie şi ajungând fie pe starea fundamentală a nuclidului derivat Ba-137. având un timp de viaţă măsurabil. În procesul de anihilare trebuiesc satisfăcute legile de conservare valabile în reacţiile nucleare. deci. care este izomeră. Măsurarea separată a ionizării primare şi a ionizării secundare este dificilă. Să luăm de exemplu anihilarea unui pozitron (e+) antiparticula electronului cu un electron (e-): e+ + e.încărcate este constituită din ionizarea primară produsă direct de particula incidentă şi din ionizarea secundară produsă de radiaţiile  . Cobaltul 60 se dezintegrează .+ Ee+ . După valoarea mare sau mică a energiei lor. În cadrul modelului nuclear în pături nucleonii.2 Întrucât nivelele energetice nucleare sunt discrete. Legea conservării impulsului nu poate fi satisfăcută decât dacă la anihilare apar cel puţin două particule.51 MeV.sunt în repaus cei doi fotoni vor fi emişi cu impulsuri egale şi opuse şi vor avea fiecare o energie de repaus a unui electron pentru ca să fie îndeplinite legile de conservare a energiei şi impulsului. 2 m0 c2 = 2 h 0. care poate fi de două tipuri. adică numărul total de perechi de ioni produşi de către o particulă încărcată de-a lungul traiectoriei sale prin substanţa străbătută. sunt dispusi pe nivele de energie. la frânarea într-o substanţă a particulelor încărcate rapid. radiaţiile pot fi dure sau moi la tranzaţia unui nucleu între două stări energetice. energia cuantei este dată de expresia: h ik = Ei + Ek 1. de exemplu pe un centimetru. de linii. Schema de dezintegrare a Cs este mai complexă. În concluzie prin radiaţie gamma ( ) înţelegem: radiaţie electromagnetică cu lungimea de undă  sub 1 A . diferenţa fiind expulzată din nucleu. sau în reacţia de anihilare materie-antimaterie. Suma ionizării primare şi a celei secundare constituie ionizarea globală sau ionizare totală. fie fotoni. Nuclidul iniţial suferă o tranziţie sau dezintegrare. fie particule cu masă de repaus diferită de zero. în procesul dezintegrării unor particule ori a radionuclidului.-->  + Dacă anihilarea se face când e+ şi e. trecând într-o stare stabilă. trecând în Ni-60. ambele particule dispar apărând în locul lor alte particule. care este într-o stare excitată. Radiaţiile  Radiaţiile electromagnetice sunt generate de către dezexcitarea nucleelor excitate. din revenirea unor nucleoni pe pături de energie mai mari. Aceasta are loc conform schemei: h  = 2 m0 c2 + Ee. de la un nivel de energie la altul. De pe starea excitată. m0 c2 = 0. emisă în timpul tranziţiilor nucleelor atomice de pe un nivel superior pe un nivel inferior. un spectru gamma de linii caracteristice. Se poate măsura experimental numărul de perechi de ioni produşi pe o lungime a traiectoriei. sub forma de energii bine determinate şi caracteristice nucleului şi tranzitiei în speţă. pentru Co-60 şi Cs-137. Cele mai importante tipuri de radiaţii ionizante care sunt luate în consideraţie sunt: 1. La interacţiunea unei particule cu antiparticula sa se produce fenomenul de anihilare. Ceea ce se măsoară experimental este ionizarea totală.2.

Totuşi. Radiaţiile X Radiaţiile X sunt radiaţii electromagnetice emise la trecerea particulelor încărcate (electronii) la schimbarea nivelelor energetice de pe un nivel energetic pe alt nivel energetic în atom (denumite radiaţii X sau de fluorescenţă).m.98 108 m/s . primind energie.. fotonii radiaţiilor X şi . continuu sau discret. cea mai apropiată. Printre acestea menţionăm captura electronică şi conversia internă. E = h  = h c /  = 12. Cantitatea.37. se referă la numărul de fotoni (care va fi tratată în capitolul următor) iar calitatea radiaţiilor este legată de energia fiecărui foton. denumite convenţional K.Cantitatea şi calitatea grupează unele mărimi caracteristice pentru radiaţiile X şi . are loc deplasarea unor electroni de pe o pătură mai apropiată de nucleu pe una mai departată.d. ele se obţin prin frânarea în câmpul de forţe columbiene (radiaţii X continue sau bremsstrahlung). iar de pe nivelul M.4 KeV. Energia unui foton este dată de relaţia (KeV): . ci şi prin alte procese. Dacă sunt generate prin acest mecanism. rezultând dîntr-o reacţie între particule elementare (sau fundamentale). fiind cei din pătura K.98 1017 nm/s.626 10 -34 J s = 4. datorită unui proces de interacţie cu transfer de energie. radiaţia de frânare are un spectru de linii continuu care cuprinde fotonii de toate energiile până la o limită maximă. în sensul că electronul.511 MeV. dacă tranziţia electronilor care se dezexcită de pe nivelul L înapoi pe nivelul K dă naştere radiaţiei caracteristice K. Dacă toţi fotonii au aceeaşi energie fascicolul se numeşte monocromatic (expresie provenită din domeniul vizibil). constanta lui Planck h = 6. cei cu energia mai mare. L. un spectru de linii. K  ) până la 6. 2. astfel încât la revenirea pe nivelul iniţial se emit radiaţiile caracteristice atomului în cauză. Ca o concluzie la cele descrise până acum. Prin excitarea atomului. Starea excitată nu este stabilă. etc. electronii orbitali din jurul nucleului sunt grupaţi pe nivele de energie. eliberând surplusul de energie sub forma unui foton. De asemenea. compus dîntr-un număr finit de energii. Radiaţiile caracteristice au. de 0.398 keV A /  = 12. dacă posedă în spectrul lor. unde 1 A (angstrom) = 10-10 m. În cazul păturilor interioare.6 KeV (radiaţia X caracteristică din captura electronului Ar . de energie înaltă. Conform modelului atomic în pături.3 . aceşti fotoni dau naştere radiaţiilor X caracteristice.6022 10-16 = 1 KeV şi viteza luminii în vid c = 2.2. De asemenea. celei notate cu K. Domeniul radiaţiei variază de la 2. Se observă că radiaţiile X se clasifică în radiaţii de frânare şi radiaţii caracteristice. specificăm că. = 2. radiaţiile sunt denumite radiaţii X de fluorescenţă. De exemplu pentru o lungime de undă de 1 mm vom obţine o energie de 12.a.98 10 18 A /s = 2. Radiaţia de 0.398 keV nm /  1. şi fotoni de energii corespunzătoare pot provoca deplasarea electronilor orbitali pe nivele superioare. . Reţinem că se folosesc unităţile tolerate: 1. Remarcăm că energia de legatură este o energie potenţială negativă. Radiaţiile X caracteristice unei anumite specii nucleare (sau nuclid) pot fi excitate nu numai prin bombardament de electroni. tipice configuraţiei electronice a atomului sursă.1 . ş. trece pe un nivel superior sau poate părăsi atomul. M.511 MeV nu este nici de provenienţă atomică.7.1 MeV (radiaţie provenită din dezexcitarea N-17). Interacţiunea dintre electron şi pozitron are loc cu emisia a doi fotoni care poartă fiecare energia corespunzătoare masei de repaus a electronului. menţionăm procesul de anihilare electron-pozitron (care a fost exemplificat mai inainte). Astfel. astfel că electronii revin pe starea de origine. Radiaţiile de frânare sunt denumite Bremsstrahlung şi provin din interacţia electronilor cu energie mare cu nuleele. adică mai puternic legaţi de nucleu. Radiaţiile incidente. nici intranucleară. egală cu energia electronilor iniţiali. pentru a exemplifica relativitatea distincţiei între fotonii X şi . de exemplu. radiaţiile caracteristice pot proveni din atomii excitaţi prin iradierea cu radiaţii de frânare sau cu radiaţii gamma.136 10-18 KeV s. din contră.

00 MV Radiaţii X cu energie intermediară 1 MV şi mai mari Radiaţii X de ordinul megavolţilor În general putem considera că. iar fasciculele pulsate de electroni de mare energie se obţin cu ajutorul acceleratoarelor liniare. De asemenea. Locurile rămase libere sunt apoi completate de electroni prin tranziţia de pe pături cu n mai mare. cum sunt radiaţiile .1. Aceşti electroni au un parcurs scurt şi poartă numele de radiaţii ().5 A. şi la fotonii cu energie mai mare. Q pe pătura L dau naştere seriei L (cu liniile L.). Dacă sunt emişi de un nucleu radioactiv (electronii şi pozitronii) în procesul dezintegrării atunci ne vom referi la dezintegrarea  (radiaţia ). Tabel 2. n = 4 pătura N. N pe pătura K dau naştere seriei K (cu liniile K. dar de semn contrar (pozitiv). n = 3 pătura M. se imprimă prin ciocniri energii cât de mari unor electroni. K. tranziţiile de pe păturile M.3 . Dacă rezultă din ciocnirea particulelor încărcate ne vom referi la radiaţiile .1). Tranziţiile de pe pătura L. Deci. va fi denumit pozitron (antiparticula electronului).100 A. Astfel. Această clasificare provine de la accelerarea electronilor de la anod la catod într-un tub de descărcare. betatroane. L.20 kV Radia]ii X cu energie mică sau radiaţii moi 20 .120 kV Radiaţii X pentru diagnostic 120 . Ea este emisă fie prin excitarea atomului pe unele din nivelele superioare. cum sunt radiaţiile X. În mod obişnuit. n = 2 pătura L. Fasciculele intense de electroni se obţin cu generatoare Van der Graaff. . N. Izotopii hidrogenului H11. în timpul cărora are loc emisia de radiaţii X cu lungimi de undă determinate. Sensul de deplasare al electronilor de energie maximă coincide cu sensul particulei incidente. au proprietăţi identice. L. nucleul respectiv se numeşte "deuteron" şi are simbolul "d". diferă doar modul de apariţie (originea lor). radiaţia X este radiaţia electromagnetică cu lungimea de undă cuprinsă în domeniul 0. iar nucleul poartă denumirea "triton" cu simbolul "t". aceste fascicule de electroni se folosesc în aplicaţii medicale. fasciculele de particule încărcate se obţin prin accelerarea în câmpuri electrice cu maşini Van der Graaff.). mai există şi particule  emise de nucleele radioactive (dezintegrarea ). H13 se deosebesc mult ca masă şi ca atare proprietaţile lor fizice şi chiar chimice sunt diferite pot fi de asemenea luate în consideraţie ca particule grele.01 .pentru o energie dată.etc. H12. Uneori textele mai vechi se referă la fotonii cu energie mai mică. radiaţiile X au domeniul energetic în funcţie de diferenţa de potenţial conform tabelului care urmează (Tabel 2.1 . Deosebirile dintre aceşti izotopi pot fi exemplificate în cazul moleculelor de apă H2O şi apa grea D2O. astfel încât ei la rândul lor produc ionizări secundare (am amintit mai înainte). Particule încărcate grele În mod obişnuit. K). fie la frânarea într-o substanţă a unor particule rapide. 3.300 kV Radiaţii X supravoltate 0. sunt două feluri de radiaţii. grupate în serii. La trecerea particulelor încărcate prin substanţă. Similar atomul izotopului H 13 (numit şi hidrogenul supragreu) se numeşte "tritiu". smulg acestora electroni de pe păturile cu număr cuantic principal mic (n = 1 pătura K. Electronii rapizi Dacă au aceeaşi masă cu a electronului iar sarcina electrică egală în valoare absolută. atomul izotopului H12 (numit hidrogen greu) s-a numit "deuteriu" şi are simbolul "D". M. etc. Radiţia X cu spectru de linii (sau caracteristic) apare când tensiunea de accelerare depăşeşte 25 KV pentru 0. etc. încarcate electric. dar această bază pentru a le distinge este acum depăşită. cu spectru continuu (sau de frânare) datorită electronilor frânaţi în substanţă. sau acceleratoare liniare sau ciclotroane. În general. Electronii acceleraţi ciocnindu-se cu atomii substanţei. 4.1 0.

Domeniul energiei fotonilor cel mai des intâlnit în aplicatiile radiaţiilor ionizante se extind de la 10 keV la 10 MeV. Pentru simplificarea limbajului vom folosi. Aceste caracteristici ale interacţiei particulelor ionizante şi neionizante. electronii. existând tabele de date nucleare asupra interacţiilor cu substanţa. deosebite în cele două cazuri. . În cursul procesului de ionizare electronii suferă un număr mare de interacţiuni cu pierderi mici de energie. iar electronii formaţi prin aceste efecte (fotoelectronii. de asemenea pot fi nuclee de H 13 cu un singur neutron. este produs în reacţiile nucleare fiind instabil cu timp de injumatăţire T1/2 = 12. Cum însă probabilitatea de interacţie în fiecare din procesele caracteristice fotonilor variază în limite largi. într-un singur act de interacţie fotonul îşi poate modifica considerabil energia şi direcţia.este format dîntr-un proton şi un neutron. ionizarea constituind în acest caz un proces secundar. ionizează substanţa strabătută. acela de radiaţii neionizante. f) pionii.este alcătuit din doi neutroni şi un proton (tritiu. 5. b) deuteronul (nucleul elementului deuteriu) (d). Putem spune deci. ca şi alţi autori.2 ani). De asemenea. proprietăţi care sunt folosite în obţinerea industrială de apă grea. e) alte particule grele constau din nuclee ale atomilor grei având un electron lipsă. Împărţirea radiaţiilor în ionizante şi neionizante este convenţională şi foloseşte drept criteriu faptul că procesul de ionizare a substanţei străbătute este sau nu un proces de interacţiune primar. determină comportări diferite la trecerea prin medii atenuatoare ale fasciculelor de radiaţii . ca particulele cu sarcină electrica ionizează direct substanţa. Astfel.sunt nuclee de heliu formate din doi protoni şi doi neutroni. Neutronii Sunt particule obţinute prin reacţia (p. Deşi nu există o delimitare strictă. . termenul de radiaţii ionizante iar pentru fotoni. Există astfel o relaţie funcţională între energia electronului şi parcursul său într-un mediu atenuator dat. se dau tabele ce conţin şi . cele două tipuri de radiaţii au comportări fundamental diferite atunci când interacţionează cu mediile atenuatoare.n) sau fisiune. Există insă. procesele de interacţie sunt "catastrofice". prin ioni grei se inţeleg nuclee cu numărul atomic Z mai mare decât al particulei 24. În cadrul particulelor nucleare grele pot fi incluse: a) protonul (nucleul de hidrogen) (p) . sunt propietăţi destul de diferite în comparaţie cu apa obişnuită (numită şi apă uşoară). În cazul fotonului. În general pentru acest domeniu. cu o probabilitate relativ mare. Fotonii interacţionează prin efect fotoelectric. ei neputăndu-se accelera deoarece nu au sarcină electrică .este nucleul celui mai simplu atom (hidrogen) şi intră în compoziţia nucleelor atomice. fierbe la 101. Apa grea are densitatea 1108 kg/m3. Datorită acestui fapt electronii cu aceeasi energie au traiectorii în substantă de lungimi apropiate. trebuie subliniat faptul ca există o cantitate foarte mare de date în literatura de specialitate pentru acest domeniu energetic. d) particule  .42 °C şi îngheaţă la 3. Într-adevăr. mezonii  negativi produşi prin interacţia electronilor sau protonilor rapizi cu nucleele grele. electronii Compton şi perechile de electroni) produc la rândul lor ionizări.82 °C. o raţiune mai profundă pentru o asemenea clasificare. pentru electroni. pe când fotonii produc ionizări indirecte. izotop al hidrogenului cu număr de masă 3. c) triton (nucleu al atomului de tritiu) (t).care au propietăţi diferite. sau având un număr de electroni diferit de cel necesar pentru a se produce un atom neutru. In continuare vom sublinia căteva probleme cu privire la radiaţiile gama si electroni. legaţi între ei prin forţe nucleare (deuteronul este izotop al hidrogenului având nucleul format dîntr-un proton şi un neutron). ca de altfel şi celelalte particule cu sarcină electrică. este posibil ca un foton care pătrunde în substanţă să nu interacţioneze şi să parcurgă astfel o distanţă oricât de mare fără a suferi interacţii. efect Compton şi generare de perechi.

Datorită efectelor pe care le au în interacţia lor cu substanţa se determină luarea unor măsuri pentru a opri efectele. Comisia Internaţională de Unităţi şi Masuri în domeniul radiaţiilor (ICRU) . În continuare datorită dezvoltării conceptului de Fizică Radiobiologică ca ştiinţă.001 °C. pentru a nu se schimba proprietătile substanţei. adică cel uman.formate din asemenea particule. perturbând funcţionarea normală a proceselor biologice din aceste celule. importanta acestui fapt va deveni evidentă (pentru definirea mărimilor Kerma şi Doză). Produsele de descompunere a apei (ioni şi radicali) acţionează ca agenţi oxidanţi şi reducători asupra unor componente esenţiale celulare. Conform celor discutate mai inainte. atunci este necesar să se ia în considerare procesele individuale de interacţie.recomandă o anumită terminologie referitoare la radiaţiile ionizante care accentuează în mod deosebit marea diferenţa între particulele încărcate şi particulele neîncărcate la trecerea prin substanţă. O asemenea tratare globală furnizează o informaţie nu întotdeauna suficientă. Rezultatul concentraţiei locale a energiei absorbite poate distruge o celulă direct sau prin formarea unui reactiv chimic. de exemplu. Mediul principal în care se desfăşoară procesele biologice fiind apa. Rezultă particule rapide încărcate care cedează în continuare energie substanţei (atomilor substanţei). Comportarea fasciculelor de radiaţii la trecerea prin substanţă poate fi studiata global. moleculelor şi celulelor biologice are ca rezultat un efect mult mai profund (care pe parcurs va fi lămurit). Dacă o cantitate de energie suficient de mică este cedata ţesutului viu (aproximativ 4 J / kg). această metodă de lucru este larg utilizată şi va fi prezentată în cele ce urmează. din care este constituită substanţa biologică. Este evident că probabilitatea radiaţiilor ionizante de a ceda energie atomilor individuali. este în general susceptibil în a se produce leziuni de către unele radiaţii ionizante.International Commission on Radiological Units and Measurements . Sistemul biologic. în general într-un număr mic de interacţii. ea poate produce moartea. . de către radiaţiile indirect ionizante este un proces de doi paşi. chiar dacă această cantitate de energie nu poate ridica temperatura cu aproximativ 0. dacă este necesară cunoaşterea distibuţiei energetice sau unghilare. efectele apar ca rezultat al ionizării acesteia. 2) Radiaţii indirect ionizante: fotonii radiaţiilor X sau  şi neutronii (adică particulele neîncărcate) care transferă în primul rând energia lor particulelor incărcate din substanţa respectivă (atomilor substanţei) prin care trec. radicali liberi în mediu apos. Raţionamentul pentru care se dă o atenţie atăt de mare radiaţiilor ionizante fiind considerată ştiinţă în continuă expansiune este acela că ele provoacă anumite transformări substanţei prin care trec. Se observă că cedarea energiei în substanţa respectivă. termenii folosiţi în mod curent sunt: 1) Radiaţii direct ionizate: particule încărcate rapid care cedează energia lor direct substanţei (atomilor substanţei) prin multiple interacţii coulumbiene pe parcursul particulei. Astfel.