Capitolul I - Noțiunea de urmă în criminalistică Interacțiunea om-mediu înconjurător dă naștere la cele mai diferite urme, care la nevoie, pot

fi utile la stabilirea timpului sau succesiunii producerii anumitor evenimente, precum si la determinarea comportamentului uman în acest proces. Din cele mai vechi timpuri tainele acestor ”martori muți” au fost folosite la descoperirea faptelor antisociale.1 Reputatul criminalist francez, Edmond Locard, afirma: ”este imposibil pentru un răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale”. 2 Așadar prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvarșirii unei fapte penale, intre faptă și reflectarea ei materială existand un raport de cauzalitate.3 Notiunea de urmă poate să aibă două înțelesuri. Intr-un sens mai restrans, urma este reproducerea constructiei exterioare a unui obiect pe suprafata sau in volumul obiectului cu care a venit in contact in mod nemijlocit. Urmele care intra in acesta categorie formeaza obiectul de studiu al traseologiei. Traseologia studiaza numai o categorie de urme acelea care se produc prin imprimarea conturului sau detaliilor unor obiecte mai dure, pe suprafata sau substanta unor obiecte mai slaba. 4 Asfel sunt: urmele ale instrumentelor de spargere, urme ale impuscaturii, urmele de maini, picioare, dinti, ale instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport. In sens mai larg, prin urma se intelege orice schimbare ce intervine in mediul inconjurator, ca rezultat al activitatii nemijlocite a omului, si care, sub un aspect sau altul, intereseaza cercetarea criminalistică. Prin urmare, in afara de urmele cu care se ocupa traseologia, in acesta categorie mai sunt incluse si diferite obiecte, secretii, mirosuri si diverse stari, ce prezinta utilitate la descoperirea faptelor socialmente periculoase si la identificarea
1 2

Ion Mircea, ”Criminalistică, curs universitar”, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 55 Edmond Locard, Manuel de technique policieré, Edit. Payot, Paris, 1948, p.68 3 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Edit. Universul Juridic, București, 2007, p. 103 4 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuta, ”Criminalistica”, Edit. Junimea, Iasi, 2001, p. 36

1

persoanelor vinovate de savarsirea lor. Daca in timpul savarsirii infractiunii s-au imprimat zgomotele si dialogul dintre persoanele implicate, ne aflam in prezenta unui mijloc material de proba important, asa cum prevad dispozitiile art. 94 – 95 C. proc. civ., intrucat poarta o urma evident a savarsirii faptei, desi este o urma sonora si nu o urma de mana, de dinti sau de sange. Sectiunea I - Criterii de clasificare a urmelor Clasificarea generala a urmelor faptelor penale se face dupa o serie de criterii, care difera in functie de factorii sau elementele de diferentiere avute in vedere de autorii de specialitate, de destinatia sau de intiderea lucrarii in care sunt abordate, precum sid e importanta ei pe plan theoretic sau practic. Intr-o opinie mai veche, promovata de criminalistii francezi, clasificarea era facuta in amprente (digitale, corporale, de imbracaminte) intre care amprentele papilare ale corpului uman care ocupau o pozitie privilegiata si in, urme extreme de variate (obiecte lasate de infractor, instrumente de sparger, fire de par). De asemenea se face distinctia intre urme si pete. In literature nostra de specialitate, urmele sunt impartite in doua categorii: ”urmele formate prin reproducerea constructiei exterioare a obiectelor (urme de maini, picioare) si urme formate de resturi de obiecte si de materii organice si anorganice (resturi de imbracaminte, de alimente). La randul lor aceste se subdivid in functie de procesul de miscare in care s-au format si de modificarile aduse suportului lor. Criteriile de clasificare a urmelor se ridica la cinci:  factorul creator (om, animale);  esenta lor (urme, forma, materie);  marimea (macro si micro - urme);  posibilitatile de identificare (urme care servesc la lamurirea unor imprejurari ale faptei);  urme indeterminate si urme determinate

2

Clasificarea urmelor dupa diferite criterii are drept scop cresterea gradului de precizie si claritate al formularii concluziilor cercetarilor criminalistice in solutionarea cauzelor penale, parchetele si instantele de judecata fiind chemate sa vegheze la realizarea acestui deziderat. In esenta, criteriile generale de clasificare a urmelor sunt urmatoarele:  factorul creator de urma – raportat la acest criteriu factorii care au determinat aparitia urmelor pot fi diversi: corpul uman, obiecte si instrumente, animale, fenomene cum sunt incendiul, explozia.  tipul sau natura urmei:

Obiectul care lasa, prin contact direct, pe suprafata sau in volumul celuilalt obiect, urma actiunii sale se numeste obiect creator de urma iar cel pe care se afla urma se numeste obiect primitor de urma. Formarea si pastrarea urmei pe o durata utila de timp se realizeaza daca cele doua obiecte au o anumita consistenta si stabilitate. Pe langa aceste insusiri comune, obiectul creator mai trebuie sa aiba suficienta duritate pentru a modifica volumul obiectului primitor, ori sa contina o anumita substanta, din care o parte sa adere la suprafata acestuia. In schimb, obiectul primitor trebuie sa fie apt de a primi si de a pastra un timp mai indelungat urma cu toate caracteristicile ei. Urmele de reproducere se impart, dupa diferite criterii, in mai multe grupe:  Dupa modul de actiune al unui obiect asupra celuilalt, urmele sunt statice si dinamice
-

Urmele statice se formeaza prin actiunea de lovire, ciocnire sau de apasare a cel putin doua obiecte, fara sa se produce alunecarea unei suprafete pe cealalta. Ele redau in forma negativa constructia exterioara a obiectului creator. Ca urme statice amintim: urmele de picioare, create in mersul obisnuit, fara alunecari, urmele rotilor autovehiculelor.
3

-

Urmele dinamice se creeaza prin alunecarea unui obiect pe suprafata celuilalt. Elementele caracteristice ale obiectului creator sunt redate pe suprafata sau in volumul celui primitor sub forma de linii paralele, denumite striatii. Astfel, o anumita proeminenta de pe obiectul creator lasa, prin alunecare, pe obiectul primitor, o striatie, o dara. In aceasta grupa mentionam: urmele lasate de sanii sau de schiuri pe zapada, urmele rotilor franate ale autovehiculelor, striatiile create de lama toporului pe lemn.

 Dupa modul de plasticitate a celor doua obiecte (creator, primitor) urmele sunt de adancime si de suprafata. Urmele de adancime se formeaza cand obiectul primitor este mai putin consistent decat cel creator si are oarecare plasticitate. Ele reprezinta o reproducerea a trasaturilor exterioare de pe partea de contact a obiectului creator in volumul obiectului primitor si pot fi: de picioare in pamant afanat, de sanii in zapada, de maini pe unt, argila, plastilina. Urmele de suprafata redau pe suprafata obiectului primitor trasaturile exterioare ale partii de contact a obiectului creator. Crearea lor are loc prin depunerea de substanta de pe obiect pe suprafata celuilalt. Datorita acestui mod de reproducere, urmele de suprafata sunt de stratificare si de destratificare. Urmele de stratificare se formeaza prin desprinderea de substanta de pe obiectul creator si depunerea ei pe suprafata obiectului primitor. Substanta astfel desprinsa de pe obiectul creator si depusa pe obiectul primitor poate sa provina din continutul insusi al acestuia cum ar fi, de exemplu, secretiile pielii in formarea urmelor de maini, ori sa fie de provenienta straina. In functie de culoarea substantei desprinse fata de culoarea obiectului primitor, urmele de stratificare sunt vizibile si invizibile sau latente, cum li se mai spune acestora din urma. Cand substanta depusa pe obiectul primitor este incolora ori

4

de aceeasi culoare cu suprafata acestuia, urmele create vor fi latent, daca este de alta culoare decat obiectul vor fi vizilbile. Urmele de destratificare se creeaza prin desprinderea de substanta de pe obiectul primitor si aderenta ei la suprafata obiectului creator. Lipsa de substanta de pe obiectul primitor reda dimensiunile, forma si alte trasaturi de pe partea de contact a obiectului creator. In literatura de specialitate, urmele se mai clasifica in locale si periferice.  Dupa natura obiectului creator, urmele studiate de traseologie se impart in: urme de maini, urme de picioare, de unghii, de dinti, urme ale instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport.

Capitoliul III - Studiul urmelor lasate de picioare Urmele lăsate de picioare reprezintă o categorie importantă de urme create inevitabil la locul faptei. Cu toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de identificare relativ mai rar, considerându-se că au mai puţine posibilităţi de individualizare, datorită numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepţia celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului. Urmele de picioare sunt lasate de piciorul descult sau incaltat al omului. Urmele lasate de piciorul descult, denumite si plantare, uneori prezinta si detalii ale desenului papilar de pe talpa. Desi desenul papilar de pe talpa are caracteristici asemanatoare cu cel de pe maini si este apt de a conduce pana la identificarea persoanei, practica cunoaste cazuri extreme de de rare, deoarece, din cauza tocirii crestelor papilare si a substantelor straine de pe talpa, urmele create de piciorul descult nu redau urmele desenului papilar respectiv. Urmele lasate de piciorul incaltat sunt cele mai intalnite in practica cercetarii criminalistice si de afla la locul faptei fie izolate, fie sub aspectul cararii de urme. Urmele lasate de picioare, dupa plasticitatea obiectului primitor sunt: de adancime si de suprafata. Urmele de adancime se formeaza in terenuri argiloase, noroi vascos, nisip umed, zapada, iar cele de suprafata se creeaza pe obiecte de consistent mare, mai dure decat incaltamintea sau piciorul descult. Cand
5

pe incaltaminte sau pe piciorul descult se afla substante straine, se creeaza urme de stratificare, iar daca pe suprafata obiectului primitor sunt substante straine, in stare pulverulenta sau vascoasa prin aderarea acestei substante la talpa piciorului descult sau a incaltamintei ce formeaza urmele de destratificare. Descoperirea şi relevarea urmelor piciorului gol nu diferă cu mult de cercetarea urmelor de mâini, în alternativa formării lor ca urme latente, pe suprafeţe de genul linoleumului, parchetului, cimentului etc. Metodele de descoperire şi de relevare sunt practic aceleaşi. Diferenţele substanţiale nu există nici în privinţa urmelor vizibile de stratificare, sau a urmelor de încălţăminte. Urmele de încălţăminte, în măsura în care nu sunt vizibile, sunt ceva mai greu de descoperit, căutarea lor făcându-se într-un mod apropiat de cel al urmelor latente de mâini şi de cele ale piciorului gol, respectiv cu ajutorul unei raze incidente de lumină. Pe urmele pe suprafeţe de genul covoarelor, mochetelor ş.a. se folosesc dispozitive ce pot pune în evidenţă urme pe baza electricităţii statice . O măsură de primă urgenţă necesară a fi luată imediat după descoperire este aceea a conservării urmelor supuse acţiunii unor factori de natură să le distrugă. De exemplu, în caz de ploaie, urma va fi acoperită cu un vas mai mare sau cu o folie de polietilenă, evitându-se o deformare a acesteia. Urmele aflate în spaţii deschise trebuie protejate de acţiunea vântului, îndeosebi dacă s-au format prin stratificare. De asemenea, ele trebuie protejate şi de valul curioşilor ori de prezenţa prea multor persoane la faţa locului. După descoperirea şi relevarea lor, o cerinţă importantă, care nu trebuie neglijată, în cadrul investigării, priveşte necesitatea măsurării urmelor, inclusiv măsurătorii fotografice bidimensionale. Interesând lungimea acestora, lăţimile în regiunea metatarsiană şi tarsiană, lăţimea călcâiului, poziţia degetelor ş.a., pe lângă dimensiunile generale şi particularităţile desenului tălpii şi tocului, anumite caracteristici de uzură care pot conduce cel puţin la identificări de gen sau de grup. Dupa modul de formare, urmele de picioare sunt statice si dinamice. Urmele statice de picioare redau in volumul sau pe suprafata obiectului primitor trasaturile generale si uneori chiar particulare, de detaliu, ale incaltamintei ori piciorului
6

descult, pe cand cele dinamice se prezinta sub forma de dare paralele. Din aceasta cauza, urmele statice de picioare sunt mai utile cercetarii criminalistice, ajutand chiar si la identificarea obiectului creator, pe cand cele dinamice contribuie cel mai mult la stabilirea obiectului creator si la determinarea modului de savarsire a faptei.5 Urmele de picioare se descopera cu usurinta, deoarece in majoritatea cazurilor sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se gasesc la locul faptei izolate sau in grup compact. Grupul de urme, daca are aspectul unei carari, prezinta importanta pentru stabilirea locurilor de intrare sau de parasire a locului faptei.

Secţiunea I - Formarea urmelor de picioare Are loc în condiţii relativ apropiate urmelor de mâini, în sensul că pot fi întâlnite sub formă statică sau dinamică, de suprafaţă sau de adâncime, vizibile sau latente. De asemenea ele se întâlnesc fie sub formă izolată, mai ales dacă ne raportăm la calitatea lor, fie sub forma unei cărări de urme . Caracteristicile pentru această categorie de urme poate fi faptul că între urmele aceleaşi persoane, purtând aceeaşi încălţăminte, pot apărea în privinţa dimensiunilor anumite deosebiri, tipice stării de mişcare ori de repaus în care s-au aflat în momentul formării. Astfel o urmă a piciorului aflat în mişcare este mai puţin lungă decât o urmă formată într-un repaus relativ (stând pe loc). Pe măsură ce viteza de deplasare se măreşte, se scurtează şi urma, astfel încât la o urmă formată în alergare, pe lângă o arcuire mai pronunţată a fundului urmei, vor apărea mai pregnant şi formale regiunii metatarsofalangiană, metatarsiană şi regiunea vârfului încălţămintei, aceasta în funcţie şi de plasticitatea obiectului primitor de urmă. În legătură cu urmele de picioare ţinem să precizăm că nu trebuie confundată o urmă dinamică (prin excelenţă o urmă de alunecare), cu urma creată de piciorul aflat în mers, urmă de natură statică. Precizarea este valabilă şi pentru alte categorii de urme, cum sunt, de exemplu, cele ale mijloacelor de transport.
5

Ion Mircea, ”Criminalistică, curs universitar”, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 75

7

Secţiunea II - Clasificarea urmelor de picioare Din categoria urmelor de picioare în accepţiunea sa largă, fac parte urmele plantei piciorului ( ale piciorului gol), urmele piciorului semiîncălţat sau urmele de ciorapi, precum şi urmele de încălţăminte. Cu privire la urmele de încălţăminte, precizăm că unii autori le consideră ca făcând parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alţi autori, cărora ne alăturăm, iau în considerare factorul creator principal: piciorul omului. La aceasta se poate adăuga şi argumentul că urmele de picioare, sub forma urmelor de încălţăminte, prezintă, în cazul cărării de urme, o serie de elemente specifice mersului unei persoane, indiferent dacă este sau nu încălţată. Urmele plantei piciorului, respectiv formate de piciorul descălţat, sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucât amprenta plantară (amprenta tălpii piciorului) cu caracteristicile sale papilare proprii, precum şi cu particularităţile morfofiziologice poate servi la o identificare cetă a individului, echivalentă cu identificarea bazată pe amprente digitale. Plante piciorului se-mpart în patru regiuni distincte:  Regiunea metatarsofalangiană, cea mai valoroasă sub raportul identificării, datorită caracteristicilor desenului papilar, ca şi frecvenţei cu care se imprimă la faţa locului;  regiunea metatarsiană, şi ea întâlnită frecvent;  regiunea tarsiană, imprimată parţial;  regiunea călcâiului, caracterizată îndeosebi prin alterări ale desenului papilar, ca urmare a bătăturilor sau cicatricelor. Urmele piciorului semiîncălţat sau ale ciorapilor reproduc forma generală a plantei piciorului, a regiunilor sale şi a ţesăturii. Ele pot servi la determinări de grup şi chiar la identificare, dacă prezintă elemente de individualizare, cum ar fi cusăturile sau unele uzuri specifice.

8

Urmele de încălţăminte, dacă sunt formate de condiţii corespunzătoare(cum ar fi, de pildă, urmele statice, de adâncime, în pământ moale), pot reflecta elemente caracteristice utile identificării, deşi prezintă elemente particulare mai puţine. Secţiunea III – Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare În procesul – verbal de cercetare la faţa locului se procedează la o descriere detaliată a numărului şi tipurilor de urme de picioare descoperite, a formei şi particularităţilor acestora, a naturii suportului în care s-au format, precum şi a elementelor cărării de urme, dacă ele există. Totodată se menţionează modul de relevare, de fotografiere, de ridicare prin mulaj, de ambalare ş.a.
 Fotografierea urmelor de picioare, impune, pe de o parte, fixarea imaginii de

ansamblu, a grupului de urme, în scopul redării elementelor mersului persoanei, iar, pe de altă parte, fixarea imaginii urmei care conţine cele mai multe şi cele mai clare elemente de individualizare a obiectului creator.

Frecvent înaintea fotografierii este necesară o pregătire a urmei, îndeosebi a celor de adâncime. Pregătirea constă, de exemplu, din scoaterea cu o pensetă a eventualelor frunze, a altor resturi materiale căzute în urmă (după formarea ei), din scoaterea apei
9

cu ajutorul unei pipete, al sugativei ori al vatei. Pregătirea se face cu multă atenţie, evitându-se distrugerea detaliilor. De pildă, dacă prin ridicarea unei frunze, îngropate pe jumătate, se alterează o parte a fundului urmei, aceasta va fi lăsată pe loc. Aparatul de fotografiere se instalează perpendicular pe urmă. Sursele de lumină sunt dispuse, de regulă, lateral, pentru evidenţierea detaliilor, potrivit regulilor fotografiei de umbre. La urmele formate de zăpadă este necesar folosirea filtrelor galbene, sau eventuala pudrare uşoară a lor cu praf de grafit, pentru înlăturarea strălucirilor prea puternice. Dacă urma nu prezintă un contrast suficient faţă de fond, se recurge la varianta fotografiei separatoare de culori prin alegerea filtrelor complementare culorii urmei. Urmele de suprafaţă insuficient de bine conturate sunt marcate cu cretă albă de jur împrejur, pentru o evidenţiere mai clară. La fixarea urmelor de picioare este important să se execute, o dată cu fotografierea propriu-zisă, şi măsurarea liniară sau bidimensională, prin aşezarea de-a latul urmei a unei rigle gradate ori a unui centimetru. Acest gen de fotografiere se execută potrivit regulilor amintite la punctul consacrat măsurătorilor fotografice .
 Ridicarea prin mulaj a urmei formate în adâncime este o etapă importantă, care

se desfăşoară imediat după fotografierea şi eventual, după desenarea urmei pe o coală de tals, aşezată pe o bucată de geam, deasupra urmei. În linii mari, un mulaj se obţine în felul următor: urma se pregăteşte, în sensul scoaterii apei şi a corpurilor străine căzute în ea, după care se înconjoară cu o bandă de tablă, pentru a se preveni revărsarea pastei peste mulaj, mai ales dacă urma nu este suficient de adâncă. În continuare se prepară compoziţia, prin turnarea treptată a prafului de ghips într-un vas de cauciuc sau de plastic în care se află apa. După ce compoziţia ajunge la consistenţa smântânii, se toarnă un prim strat în urmă astfel încât să acopere toate detaliile, după care se armează cu beţişoare şi se adaugă şi o bucată de sfoară pentru prinderea etichetei cu date despre mulaj. În continuare se mai adaugă praf de ghips în vas, până când compoziţia capătă o consistenţă mai mare, şi se toarnă în urmă, iar mulajul ajunge la o grosime de peste 3 cm. În momentul în care mulajul începe să se încălzească înseamnă ca ghipsul face priză. Se spală într-un jet de apă călduţă, fără a se freca sau lăcui, după care este lăsat să se usuce.
10

Alături de ghips, ca substanţe de mulare se pot folosi diverse materiale, în funcţie de natura urmei, cum sunt: plastilina, parafina, amestecul de ghips cu ciment, latexul, diverşi polimeri (stomalgina sau stielast). Potrivit diverselor împrejurări întâlnite la faţa locului, se impune o pregătire specială a urmei şi a mulajului, mai ales în condiţiile formării acestora în nisip, în pământ zgrunţuros sau moale, în zăpadă etc. Astfel :
 urmele formate în nisip necesită o întărire prin pulverizarea unui strat subţire de

sarlac sau colodion, precum şi pulverizarea de ulei, pentru a preveni aderarea nisipului la mulaj;
 la urmele formate în pământ zgrunţuros se astupă găurile pin presarea de

parafină răzuită, care se încălzeşte şi se întinde uniform, oprind scurgerea pastei de ghips în pământ;
 urmele care prezintă prea multă umiditate sunt întărite prin presarea unui strat

foarte subţire de ghips, după care se pulverizează un strat fin de ulei în urmă, pentru prevenirea aderării la mulaj a unor bucăţi de pământ;
 după urmele de zăpadă se poate efectua un mulaj de sulf topit, datorită

proprietăţii acestuia de a se răci rapid, fără a-şi pierde repede fluiditatea. Urma de zăpadă se poate ridica şi cu un mulaj de ghips sau mai nou, cu materiale plastice. O altă metodă constă din pulverizarea prealabilă a unui strat de talc, întărit ulterior prin pulverizare de colodion sau fixativ de păr, operaţie repetată până când se obţine o peliculă a cărui consistenţă poate suporta un mulaj de ghips. Secţiunea IV – Topografia plantei piciorului (talpa) Planta piciorului se imparte în patru regiuni distincte:  Regiunea metatarsofalangiană, cea mai valoroasă sub raportul identificării, datorită caracteristicilor desenului papilar, ca şi frecvenţei cu care se imprimă la faţa locului; este cuprinsă între vârful degetelor şi o linie imaginară
11

perpendiculară pe axul longitudinal al plantei care trece prin articulaţia situată între falanga a doua a degetului mare şi metatars;  regiunea metatarsiană, şi ea întâlnită frecvent este cuprinsă între regiunea metatarsofalangiană şi o linie imaginară perpendiculară pe axul longitudinal al plantei, care trece prin articulaţia tarsului cu metatarsul;  regiunea tarsiană ( imprimată parţial ) corespunzătoare osului tarsului, este cuprinsă între regiunea metatarsiană şi călcâi, respectiv de-a lungul cavităţii(scobiturii) tălpii piciorului;  regiunea călcâiului, este partea superioară a tălpii, corespunzătoare osului calcaneu, se caracterizează îndeosebi prin alterări ale desenului papilar, ca urmare a bătăturilor sau cicatricelor.

Urmele piciorului semiîncălţat sau ale ciorapilor reproduc forma generală a plantei piciorului, a regiunilor sale şi a ţesăturii. Ele pot servi la determinări de grup şi chiar la identificare, dacă prezintă elemente de individualizare, cum ar fi cusăturile sau unele uzuri specifice. Urmele de încălţăminte, dacă sunt formate de condiţii corespunzătoare(cum ar fi, de pildă, urmele statice, de adâncime, în pământ moale), pot reflecta elemente caracteristice utile identificării, deşi prezintă elemente particulare mai puţine. Secţiunea V – Urmele izolate de picioare Dupa descoperire, urmele izolate de picioare se examineaza, se fixeaza prin diferite metode dupa care se transporta la laboratorul de criminalistica. Fixarea trasaturilor generale si particulare, de detaliu se realizeaza prin descrierea in procesul – verbal de cercetare a locului faptei, in care se specifica felul urmei, forma generala, lungimea si latimea in centimetri, iar la urmele de adancime si inaltimea tocului. In acest scop, urmele de incaltaminte se masoara de la varful talpii pana in partea proeminenta a tocului, latimea, lungimea si inaltimea lui. La urmele plantare se stabileste in grade unghiul care se formeaza din linia ce uneste degetul mic sic el mare al piciorului cu dreapta trasa tangent la interiorul calcaiului sau al talpii, modul de
12

prezentare a pozitiei degetelor, lungimea de la calcai pana la varful degetelor, latimea talpii si a calcaiului. Deasemenea desenarea trasaturilor generale si particulare ale urmei, astfel incat sa-I redea dimensiunile reale si anumite detalii de pe suprafata ei sunt o parte importanta din cercetarea criminalistica. Inainte de pregatirea pastei de mulaj, urma de adancime se curata de toate impuritatile si corpurile straine. Apa din urma se scoate cu o para de cauciuc, pipeta iar restul cu hartie sugativa. Corpurile straine dure se scot cu penseta. Daca urma nu este destul de adanca, se inconjoara cu o banda de tabla sau fasii de carton, spre a obtine un mulaj mai gros, mai rezistent. Pasta de mulaj se prepara, de obicei, din pulbere fina de ghips si apa. Foarte rar se recurge la prepararea ei din ceara rosie, parafina sau sulf. Pentru prepararea pastei este necesara o capsula de cauciuc, de 2 – 3 litri capacitate in care se toarna cantitatea necesara de ghips curat la care se adauga treptat apa necesara pana la formarea pastei corespunzatoate, de consistent smantanii. In situatia in care urma este imprimata in teren argilos si de granulatie marunta, pasta de ghips poate sa fie mai fluida pentru a lua forma urmei in toate detaliile, redandu-I cele mai fine particularitati. Urmele de adancime imprimate in sol nisipos, cu granulatie mare, dup ace sunt curatate de eventuale corpuri straine trebuie preparate special in vederea mularii lor. Spre a evita scurgerea pastei in golurile de structura, deformand astfel mulajul, se aplica mai multe metode de acoperire. Una din metodele aplicate in acest scop consta in pulverizarea in interiorul urmei a unui strat subtire de parafina, ceara rosie sau rasina, care apoi se topeste cu ajutorul unui izvor de caldura, cum sunt, de pilda, radiatoarele electrice portative. Dupa de pojghita astfel create se raceste complet se pregateste pasta de ghips si se toarna in urma. Alta metoda mai simpla de pregatire a urmei aflata in sol cu goluri de structura consta in pulverizarea in urma a unui strat subtire de ghips, peste care, daca urma nu este umeda, se pulverizeaza usor putina apa spre a-l transforma intr-o crusta. Dupa intarirea ghipsului pulverizat se poate trece la turnarea in urma a pastei ce formeaza mulajul propriu – zis.6

6

Ion Mircea, ”Criminalistica”, Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978, p. 77

13

Turnarea pastei de mulaj se face in doua etape, inatai se toarna din pasta pana la jumatatea inaltimii urmei, se aseaza armature, formata din fire de sarma sau bete subtiri, spre a face mulajul mai rezistent la transport si manuire, dupa care se toarna restul de pasta. Pentru intarirea mulajului este nevoie de 15 – 25 de minute. Fixarea urmelor de adancime cu ceara, parafina sau rasina se face dupa de urma a fost pregatita in mod corespunzator. Pregatirea urmei se face prin turnarea unui strat foarte subtire de parafina sau ceara topita, iar dup ace acest strat este racit se pulverizeaza pe suprafata urmei pudra de talc, pentru ca stratul de parafina sa nu adere la mulaj. Pasta de mulaj din parafina sau din ceara se toarna in urma peste stratul de pudra de talc. Urmele de adancime formate in zapada se ridica prin mulaje de ghips sau din sulf topit. Urma in zapada, dupa ce a fost curatata de corpurile straine, se pulverizeaza cu un strat subtire de ghips, care in contact cu zapada, se transforma intr-o crusta subtire ce protejeaza urma. Fixarea cu sulf topit a urmelor de adancime din zapada da rezultate foarte bune daca se lucreaza cu multa grija. Caldura pastei de sulf topit poate sa modifice detaliile urmei. Spre a evita alterarea urmei sulful se topeste la o temperature nu prea ridicata. Dupa topire se lasa putin sa se raceasca si tot timpul se amesteca pentru a nu se forma cristale la suprafata. Cand este suficient de rece inainte de intarire se toarna intr-un rezervor format inainte in zapada in asa fel incat in acesta sulful topit sa se scurga printr-un sant in urma. Datorita granulatiei fine a sulfului topit, mulajul obtinut va reda cu fidelitate caracteristicile urmei. Ridicarea mulajului dupa ce s-a intarit bine se face prin saparea pamantului din jurul sau, a ghetii sau zapezii, si numai dupa aceea se ridica cu amandoua mainile. Nu se curate cu peria sau alte mijloace, care ar putea distruge detaliile. Examinarea urmelor de picioare in laborator se face pe baza desenelor, si a mulajelor folosindu-se si descrierea din procesul – verbal de la locul faptei. Examnul de laborator parcurge doua faze: intai se cerceteaza urmele de la locul faptei si apoi se compara cu cele luate experimental. In procesul examinarii se tine seama se structura materialului in care a fost descoperita urma, precum si de procesul de formare. De substanta obiectului primitor depind detaliile obiectului creator, iar la urmele de adancime natura substantei si viteza mersului, de exemplu influenteaza lungimea urmei si modul ei de formare. In procesul de formare al urmelor de picioare criminalistica distinge trei faze:
14

-

Prima faza incepe in momentul atingerii calcaiului pe sol. Ea consta in impingerea solului in fata. Se termina cand piciorul trece in pozitie perpendiculara fata de sol.

-

A doua faza se realizeaza cand piciorul apasa asupra obiectului primitor sub un unghi drept. In mersul obisnuit, in aceasta faza intregul corp se sprijina pe un picior, moment caracterizat prin imprimarea pe sol a tuturor trasaturilor talpii.

-

A treia faza incepe cand piciorul trece de la pozitia perpendiculara fata de sol la cea oblica. In aceasta faza terenul este impins cu varful degetelor in spate si se termina prin ridicarea piciorului.

Datorita acestui proces, urmele de adancime sunt putin mai scurte decat lungimea talpii, au arcada mai curbata. Ele sunt cu atat mai scurte decat obiectul creator cu cat viteza de miscare a fost mai mare si obiectul primitor mai plastic. Datorită naturii urmelor de picioare - avem în vedere inevitabilitatea lor şi locul în care se pot forma - acestea se pot înscrie în categoria urmelor care se caută printre primele la faţa locului. Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafeţelor pe care este posibil să se calce ( parchet, linoleum, covoare, sol ş.a.) cu atât mai mult cu cât pe suprafeţele menţionate pot fi descoperite şi alte categorii de urme, cum sunt, de exemplu, fire de păr, urme organice ş anorganice, diverse resturi de materiale şi, bineînţeles, microurme, La căutarea urmelor de picioare nu trebuie neglijat faptul că această activitate poate fi asociată cu căutarea şi prelucrarea urmelor de miros de către câinele de urmărire, urmele olfactive putând suplini lipsa elementelor de identificare din urmele propriu-zise de picioare. În plus, mirosul oferă indicii suplimentare privitoare la împrejurările săvârşirii faptei. Capitolul IV – Cercetarea cărării de urme

15

Cărarea de urme constituie, de asemenea, obiectul unei cercetări atente la faţa locului, datorită reflectării unor caracteristici individuale ale persoanei. În legătură cu aceste caracteristici ale mersului, facem precizarea că ele pot oferi indicii preţioase, în ceea ce priveşte persoana infractorului, chiar şi-n ipoteza în care urmele, luate în parte, nu s-au format în condiţii bune. Este semnificativ în acest sens, un exemplu relativ recent în practica noastră de specialitate, în care autorul unui omor a fost identificat inclusiv pe baza elementelor cărării de urme, formate de piciorul semiîncălţat, pe cimentul unui culoar. Principalele elemente ce caracterizează o cărare de urme sau mersul unei persoane sunt următoarele:
 direcţia de mişcare, sau axa cărării de urme, este linia mediană ce trece prin

intervalul cuprins între două şiruri de paşi, indicând direcţia de deplasare
 linia mersului, reprezentată de o linie frântă, ce uneşte aceleaşi puncte ale

urmelor consecutive lăsate de piciorul stâng şi respectiv de piciorul drept si constituie linia după care se deplasează corpul o dată cu fiecare pas. Aceste puncte sunt centrele exterioare ale călcâielor, iar rezultatul unirii este o linie în zig-zag. Unghiurile astfel formate sunt mai mici sau mai mari, în funcţie de lungimea pasului
 lungimea pasului, determinată de distanţa dintre două urme consecutive,

măsurată la partea din spate sau din faţă a lor; se foloseşte pentru a stabili dacă persoana care a făcut urme fugea sau mergea, transporta o greutate.
 lăţimea pasului, se măsoară între laturile interioare ale tocului(călcâiului), de la

urma piciorului stâng şi până la urma piciorului drept. Acest element ne ajută să restrângem cercul celor bănuiţi a fi produs cărarea de urme, deoarece putem să stabilim vârsta aproximativă a lor, starea de sănătate, viteza de mers şi, cu anume probabilitate chiar sexul. La o vârstă înaintată, omul simte nevoia de a-şi asigura echilibrul în timpul mersului şi de aceea merge cu picioarele mai îndepărtate. La fel se întâmplă şi cu cel care transportă o greutate. Pentru a evita căderea în faţă, îşi asigură baza de susţinere prin deschiderea pasului. Pentru a străpunge mai uşor aerul şi a-şi asigura viteza, omul reduce lăţimea
16

pasului. Reprezentantele sexului feminin tind la reducerea ei până la inexistenţă; spre deosebire de bărbaţi, care nu dau importanţă acestui element, fetele îşi studiază mersul, păşind cu un picior în faţa celuilalt, încât calcă cu ambele picioare pe aceeaşi linie.
 unghiul în mers, măsurat între axa cărării de urme şi axa longitudinale a tălpii,

este dat de locul de întâlnire a liniei imaginare ce trece prin diametrul longitudinal al urmei cu linia mersului. Deschiderea unghiului este direct proporţională cu viteza. În fugă unghiul se închide foarte mult, în timp ce la pas normal sau de plimbare, unghiul pasului este pozitiv şi are o deschizătură foarte mare. Interpretarea urmelor la faţa locului priveşte atât urmele luate izolat, cât şi întreaga cărare de urme. Astfel din interpretarea unor urme izolate, pot fi desprinse date privind numărul persoanelor, sexul, talia şi vârsta, greutatea aproximativă, viteza de deplasare. Cărarea de urme conţine în plus, date referitoare la direcţia de deplasare, la caracteristicile mersului sau la eventualele defecte anatomice, la înălţime, la starea psihifizică etc. Spre pildă, lungimea pasului este mai mare la bărbaţi decât la femei cu cca 20 cm ( 70-90 cm faţă de 50-60cm). Unghiul pasului este mai mic la femei, copii şi bătrâni, spre deosebire de persoane obligate, prin natura preocupărilor, să-şi menţină echlibrul (marinarii, constructorii). Neregularităţile apărute în mers pot indica nu doar o anumită stare psihică sau patologică (boală, beţie, nelinişte), dar chiar şi încercări de derutare a cercetărilor, constând din mersul cu spatele (reflectat de lungimea şi unghiul mic al pasului), sau de cărarea în spate a unei persoane, ori a unei greutăţi, împrejurare posibil de dedus prin adâncimea mai mare a urmei, din uşoare alunecări, din unghiul mic al pasului, purtarea unor pantofi mai mici sau mai mari etc. De asemenea, se mai poate stabili dacă persoana cunoştea locul, dacă s-a folosit de o luminiţă pe timpul nopţii, dacă a stat la pândă ş.a. Capitolul V – Expertiza criminalistică a urmelor de picioare

17

Pe lângă urmele de picioare produse în timpul mersului pe şosea asfaltată, pe drum de ţară nepavat, sau de câmp, există o altă categorie de un real interes practic: urmele imprimate pe corpul uman în împrejurări din cele mai diferite, folositoare pentru identificarea autorului sau victimei. Urmele de picioare se concretizează în modificări anatomo-patologice produse la nivelul organismului victimei, ca urmare a exercitării unei violenţe: vătămări la nivelul diferitelor organe externe sau interne ori la nivelul tegumentelor( eriteme, echimoze, excoriaţii, tumefieri).7 De asemenea, urmele contactului agresor-victimă se pot materializa şi prin transferul unidirecţional sau reciproc de materie, creându-se astfel premisele apariţiei unor urme de stratificare ori de destratificare. În cele mai multe cazuri, urmele create de picior( fie el încălţat, semiîncălţat sau descălţat) pe corpul uman animat sau inanimat vor fi fragmentare, reproducând doar în parte construcţia exterioară a piciorului (sau a încălţămintei). Aceasta se datoreşte – în primul rând - conformaţiei zonei de contact, faptului că suprafaţa corpului este lipsită de zone plane, apte de a reţine în integritatea sa o urmă de picior. Prin excepţie, vor putea fi întâlnite integrale doar în zona trunchiului, atât anterior, cât şi posterior. Pe de altă parte, în cazul cazurilor heteroagresiunilor, făptuitorul intenţionează punerea în dificultate a victimei prin aplicarea de lovituri cu piciorul. În astfel de cazuri, el va intenţiona - in principiu- concentrarea unor forţe mari pe o suprafaţă de contact redusă ca întindere, prin amplificarea efectului dureros ori producerea unei dezechilibrări. În lucrarea susmenţionaţă, expertul criminalist Bogdan Florescu îşi susţine observaţiile teoretice cu un caz în care urma de picior constatată pe corpul victimei a contribuit la identificarea autorului (agresorului). Organele de poliţie au făcut cercetări în legătură cu moartea suspectă a minorului D.A.E. , decedat la 8 iulie 2003. La autopsie a fost descrisă în zona capului, frontal median, o echimoză roşietică de 2,5/4cm, cu desen regulat sub formă de dungi
7

Ioan Iacobuţă, Giorgică-Sorin Apetrei, „Criminalistică”, Casa de Editura Venus, Iasi, 2008, p. 46

18

orizontale discontinue, paralele între ele, la o distanţă de 0,2 cm, lăţimea dungilor fiind de cca 0,1 cm.8 La verificarea încăperii unde locuiau copilul, mama sa şi concubinul acesteia, s-a ridicat o pereche de pantofi mărimea 41, marca „ BIT”, a căror talpă prezenta un desen regulat, sub formă de piramidă. Constatarea tehnico- ştiinţifică efectuată pe loc a stabilit că pantofii aparţineau concubinului care, din dorinţa de a-i aplica minorului o corecţie, la lovit cu piciorul încălţat asupra capului, producându-i hematom subdural parietal bilateral, care i-a cauzat moartea. În îndelungata noastră activitate de cercetare a infracţiunilor de omor, am întâlnit două situaţii când urmele de pe fruntea victimei au fost determinante pentru deosebirile ce trebuie făcute între un accident de circulaţie şi un omor intenţionat, chiar dacă faptele sau produs pe un drum public, unde au fost găsite şi cadavrele victimelor. Primul caz a fost constatat în noaptea de 11/12 ianuarie 1998, când trecătorii au fost chemaţi de şoferul unei dubiţe să-l ajute să urce victima în maşină, pentru că încă era în viaţă şi dorea să îl transporte la spital. Un grup de tineri l-au reţinut pe şofer până la sosirea poliţistului chemat de unul din ei. Au plecat cu toţii spre Spitalul de Urgenţe din Iaşi, însă pe traseu, victima a decedat. Sau fotografiat urmele bănuite a fi fost produse de pneuri pe fruntea celui lovit, însă, din cercetările ulterioare, a rezultat că erau făcute de un agresor încălţat cu cizme grele de cauciuc. Acesta a fost identificat şi trimis în judecată pentru omor. Un alt caz ce putea fi la fel ca primul, s-a constatat că victima, căzută pe şosea, călătorise în partea din spate a unui tractor, fiind agăţată de roata din dreapta şi proiectată în faţă, apoi călcată, urmele pneurilor fiind foarte clar imprimate pe frunte. Sau confruntat aceste urme cu cele lăsate de cizmele de cauciuc ale locuitorilor, pentru că, la primele cercetări, fapta rămăsese cu autori necunoscuţi. Numai la confruntarea urmelor pneurilor de la tractoarele din zonă a fost identificat autovehiculul bănuit, iar

8

Ioan Iacobuţă, Giorgică-Sorin Apetrei, „Criminalistică”, Casa de Editura Venus, Iasi, 2008, p. 46

19

tractoristul ce-l conducea atunci când s-a produs accidentul a fost trimis în judecată pentru ucidere din culpa şi părăsirea locului evenimentului rutier. Problemele principale pe care le poate rezolva expertiza criminalistică a urmelor de picioare, indiferent dacă este vorba de urma piciorului gol ori de cea a încălţămintei, sunt în funcţie de faptul dacă expertului i se trimite spre examinare numai urma (în sensul mulajului, fotogramei sau desenului) ridicată de la faţa locului, sau şi urma şi modelele tip de comparaţie (printre care incluzând şi încălţămintea ridicată de la persoanele suspecte). Astfel dacă expertului i se trimite numai urma, acesta poate să soluţioneze următoarele probleme: determinarea sexului, vârstei, taliei şi greutăţii aproximative a persoanei, particularităţile anatomo- patologice, mecanismul de formare şi vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea elementelor cărării de urme. Referitor la urma plantei piciorului, prin expertiză se poate stabili piciorul şi regiunea sa anatomică care a format-o, precum şi prezenţa caracterisitcilor de identificare. În privinţa urmei de încălţăminte, este posibilă determinarea tipului de încălţăminte, pe baza comparării cu tălpile aflate în colecţiile laboratoarelor de criminalistică, precum şi a diferitelor particularităţi, uzuri specifice, ce pot fi exploatate în vederea restrângerii cercului suspecţilor, ajungându-se finalmente chiar la identificarea încălţămintei creatoare de urmă. Desigur, dacă ipoteza în care expertului i se pun la dispoziţie modele de comparaţie, respectiv impresiunea plantei piciorului sau încălţămintea suspectă, se poate ajunge la identificarea persoanei sau obiectului creator de urmă. Această reclamă obţinerea de modele de comparaţie, pentru ca examinarea comparativă să se efectueze prin modele având aceeaşi provenienţă; fotograma cu fotogramă, mulaj cu mulaj etc. În obţinerea modelelor, îndeosebi la urmele de adâncime, trebuie să se ţină seamă de condiţiile în care s-a creat urma. Cu toate astea, date fiind greutăţile fireşti apărute în astfel de expertize, apreciem că foarte utilă este recomandarea făcută în literatura de specialitate ca, în luarea modelelor de comparaţie de la persoanele suspecte, să se folosească un material mai plastic, capabil să reţină toate detaliile, iar individul bănuit să fie pus să efectueze mai multe impresiuni.

20

Totodată se impune ca organul de urmărire penală care a solicitat expertiza să-l avertizeze pe expertul criminalist dacă are anumite suspiciuni sau indicii privind eventualele încercări ale făptuitorului de a deruta cercetările prin purtarea unei alte perechi de încălţăminte ori prin crearea de urme false etc. Identificarea după urmele de picioare este perfect posibilă şi-n ipoteza piciorului încălţat cu ciorapi, nu atât după particularităţile materialului din care sunt confecţionaţi aceştia (posibilă şi asta), cât după morfologia piciorului, ponderea deţinând-o caracteristicile regiunilor matatarsofalangiană şi metatarsiană. Practic, în aceste situaţii ne aflăm în faţa unei expertize complexe traseologice şi antropologice.

21