nr.

24

ROBERT WALSER

CARTE

Parohia lui Dan Coman

Ciprian Măceșaru
Roman poematic, Parohia (Editura Cartea Românească, 2012)
prezintă într-un mod pasionant
o poveste ce se desfășoară întrun sat din Transilvania, în timpul
comunismului. Personajul principal este un băiat-bărbat. Aflăm că
urmează să împlinească treizeci
de ani, dar se poartă ca un copil.
Nu este handicapat mintal, ci un
individ în care se suprapun, întro stranie expresie a idiotizării de
care sufereau oamenii în acele vremuri, copilul și adultul. Toate personajele par scrântite (unele chiar
sunt), de unde grotesca veselie ce
străbate volumul.

anotimp, dar fără o logică evidentă. Anotimpurile sunt amestecate ca într-un fel de puzzle,
deși acțiunea cărții nu pare să fie
ruptă. Nu există un zigzag care să
îngreuneze înțelegerea firului narativ. Pe alocuri sunt însă plasate
indicii care să ne facă să înțelegem
că autorul jonglează cu timpul,
că prezintă în această condensată
poveste cam toate perioadele comunismului, din stalinism până
la Revoluția din 1989. De aceea
copilul este bărbat (și invers). Mai
apar și niscai elemente simbolice,
cum ar fi lungana roșcată care-și
aleargă vijelioasă iepurele și care
nu poate fi prinsă de nimeni. Să
fie stafia comunismului? Poate
supralicitez, fiind de fapt doar o
zvâcnire suprarealistă. Dar această componentă politică este bine
camuflată în poveste, nimic nu
rămâne supărător de vizibil, deci
să nu vă gândiți la încă o carte
din categoria acelora în care ni se
povestesc, într-un mod plictisitor,
întâmplări din comunism.

Chiar dacă amintește de Aglaja
Veteranyi sau Bohumil Hrabal, Parohia este un roman original. Cred
că aici, la granița dintre poezie și În 2012 scriam în revista Luceafărul
proză, Dan Coman excelează.
că Parohia este "un roman poetic,
dar și o operă viguroasă, în care,
Sunt multe scene antologice în lucru rar la noi, nu există surplus".
cartea asta și de le-aș povesti aș Recitind acum cartea, nu mi-am
risca să vă stric plăcerea de a le citi. schimbat părerea. Parohia este un
Poezie, umor și tristețe, iată ingre- roman splendid, cum prea puține
dientele. Cu un ochi veți râde, cu avem în literatura noastră concelălalt veți plânge. Unele dintre temporană.
fragmente poartă numele unui

Dan Coman
Parohia
Editura Cartea Românească,
2012

ACCENTe
tel. 0726 239 082
revistaaccente@yahoo.com
ciprian.macesaru@revaccente.ro
www.revistaaccente.com

ISSN 2393 – 2732
ISSN-L 2393 – 2724
3

CARTE

Victima detaliilor

Constantin Piștea
Zăpăcit. Aşa eram la finalul cărţii.
O dată, pentru că se terminase
fără să-i prind „schema”. Nu înţelesesem ce dorise naratorul. Care
era chestiunea. A doua, pentru
că „Exorcizat”-ul trecuse pe lângă
mine ca o supermaşină cu şoferul
nervos. Prea repede ca să-i văd
marca.
Bun, zic, hai să văd care-i treaba.
Ce mi-a propus romanul ăsta, premiat recent de USR pentru debut?
Un tânăr care, după ce renunţă la
facultate, locuieşte singur într-o
garsonieră, nu se prea înţelege cu
părinţii şi lucrează pentru agenţii
imobiliare. O naraţiune la persoana I, relaxată, directă, sinceră, despre viaţă şi chinurile ei, şi despre
cum tânărul acesta intră treptat într-un soi de vârtej, din care rămâi
cu multă, dar multă, violenţă, şi cu
mult, dar mult, sex.
„Suntem cu toţii victimele detaliilor, nu e degeaba vorba aia că
dracu' stă în amănunte sau cam
aşa ceva”, se confesează tânărul. În
detalii, da, pentru că aproape fără
să sesizezi, dintr-un tip dornic să
ducă o viaţă mai bună, să câştige
nişte bănuţi în plus dintr-un job

„mişto” – „puteai spune că te duci
oriunde, nu te verifica nimeni, nu
îi păsa nimănui”, dar şi pervers, că
dacă nu te zbaţi, nu curge – „Nu
primeai salariu, aşa că… nu vindeai… nu mâncai. E simplu, şi al
dracului de dur”, „personagiul”
cade într-o buclă a violenţei, pe
care încearcă să şi-o explice, ca un
autodeclarat iubitor de cărţi. Îşi
vede „demonul” în oglindă, rânjindu-i, e aşadar conştient că e pe-un
drum aiurea, însă îi tot dă înainte
cu bătăi, cu masturbare, cu sex
alandala, femei şi bărbaţi la nimereală, şi nici el nu realizează când e
atât de prins încât nu-şi mai aminteşte cum era înainte ca demonul
să-l înhaţe şi să-i trăiască viaţa. „Te
uiţi într-o zi în oglindă şi nu-ţi vine
să crezi. Doar ochii mai sunt ai tăi,
restul s-a pierdut.”
N-am înţeles dacă tânărul lui Găvan iese sau nu din situaţie, dacă
învaţă ceva şi se schimbă sau,
dimpotrivă, rămâne în ghearele
demonului. Aidoma personajului său, am crezut că am timp să
pricep care-i rostul „exorcizării”.
„Crezi că ai timp, da' nu-i aşa. Ai
pe dracu'!” Iese demonul, demonului îi place, se distrează, rânjeşte
şi pare că asta e tot. Supermaşina
cu şoferul nervos trece ca gândul
şi ca vântul, lăsându-te cu ochii
în soare. Abia i-ai dibuit culoarea
şi forma, că deja nu mai e decât o
impresie. Care impresie zice că ai
avut de-a face cu un tânăr masturbator, violent, cu mintea numai la
sex, incapabil să lege relaţii „sănă-

toase” şi care caută un sens. Numai
că demonul îi papă sensul şi nu-ţi
rămâne decât să bănuieşti că totul
e un „mare” nimic, pentru că „nimicurile sunt combustibilul vieţii,
fără ele am fi morţi mult prea repede. Şi între acele clipe dormim, vegetăm, lucrăm ca roboţii, tânjind
după nimicuri”.
Aşadar, o carte care m-a buimăcit.
M-a scuturat şi m-a lăsat ca după
o beţie. Atât?, mi-am spus. Asta e
tot?

Radu Găvan,
Exorcizat
Editura Herg Benet, 2014

PROZĂ

Nervos - Robert Walser
Am și istovit puțin, sunt ciuruit
de împunsături, turtit, zdrobit,
străpuns. Piulițele m-au pisălogit.
Am și început să mă descompun
fărămițându-mă, am și început
să descresc, da, da! Mă afund și
sunt pe cale să mă sfrijesc. Sunt
întrucâtva opărit și fript; da, da!
Cu asta m-am ales. Asta vine de
la viață. Ce-i drept nu sunt nicidecum bătrân, octogenar nu sunt
în niciun caz, dar nici nu mai am
șaisprezece ani. Absolut sigur că
sunt întrucâtva bătrân și uzat. Cu
asta m-am ales. Am început să
descresc și să mă descompun, mă
coșcovesc întrucâtva. Asta vine de
la viață. Sunt oarecum șubrezit?
Hm! Este posibil! Dar din pricina
asta nu sunt încă nici pe departe
octogenar. Sunt foarte vânjos, de
asta pot să vă asigur. Nu mai sunt
tânăr, dar nu sunt încă nici bătrân,
cu siguranță nu! Îmbătrânesc, mă
ofilesc, chiar puțin, dar asta nu face
nimic; nu sunt cu totul bătrân, deși
probabil sunt întrucâtva nervos și
ramolit. Este în firea lucrurilor să
te descompui în fărâmițe cu timpul, dar asta nu-i nimic! De altfel
nu sunt prea nervos, am numai
unele manii. Sunt câteodată puțin
bizar și capricios, dar sper că din
pricina asta nu sunt cu desăvârșire
pierdut. Nu vreau să cred că sunt
pierdut, căci afirm încă o dată că
sunt neobișnuit de zdravăn și vânjos. Rezist și țin piept. Suntem
destul de curajos. Dar nervos sunt
puțin, fără îndoială asta sunt puțin,
foarte probabil că sunt puțin ner-

vos, poate că sunt puțin. Sper că
sunt puțin nervos. Nu, nu sper; așa
ceva nu se speră, dar mi-e teamă de
asta, da mi-e teamă de asta. Fără îndoială că teama este mai potrivită
aici decât speranța. Dar sigur, mi-e
teamă că sunt nervos, absolut sigur că nu. Manii am, dar teamă de
manii nu am. Maniile mele nu-mi
inspiră nici cea mai mică teamă. Ar
putea să vină un oarecine și să-mi
spună: “Sunteți nervos”, și eu i-aș
răspunde cu sânge rece: “multstimate domn, asta o știu prea bine;
știu că sunt puțin istovit și nervos”.
Și spunând asta, aș zâmbi foarte
distins și indiferent, fapt care, probabil, l-ar supăra pe celălalt. Cine
nu se supără, nu este încă pierdut.
Dacă nu mă supăr din cauza nervilor mei, înseamnă, fără îndoială
că am încă nervi buni; asta este
limpede ca lumina zilei. Este vădit
că am manii, că sunt puțin nervos,
dar îmi este tot atât de vădit că îmi
păstrez sângele rece, fapt pentru
care mă bucur enorm, și că sunt
bine dispus, cu toate că îmbătrânesc puțin, mă descompun și mă
ofilesc, ceea ce este în firea lucrurilor și de aceea înțeleg foarte bine
asta. Ar putea să vină unul și să-mi
spună: “Ești nervos”. “Da, sunt teribil de nervos”, i-aș răspunde eu
și aș râde în taină pentru această
minciună gogonată. “Suntem cu
toții puțin nervoși”, aș spune probabil și aș râde cu poftă pentru
acest mare adevăr. Cine râde încă
nu este însă extrem de nervos, cine
suportă încă un adevăr nu este ex-

trem de nervos; cine este în stare
să rămână încă senin când i se
spune ceva neplăcut, acela nu este
extrem de nervos. Sau dacă ar veni
unul și mi-ar spune: “O! Ești tare
nervos!” atunci eu i-aș răspunde
foarte simplu, politicos și cuminte:
“O! Sunt tare nervos; știu asta”. Și
treaba ar fi rezolvată. Trebuie să ai
manii, să ai ciudățenii și curajul să
trăiești cu ciudățeniile tale. Așa se
trăiește plăcut. Nimeni nu trebuie
să se teamă de puțină ciudățenie.
Teama este, în general, nechibzuită. “Sunteți foarte nervos!”
“Da, vino numai și spune-mi
liniștit asta! Îți mulțumesc.”
Așa aș răspunde sau ceva asemănător, având hazul meu politicos și
fin. Omul trebuie să fie politicos,
cald și bun și dacă cineva îi spune
că e extrem de nervos, nu trebuie să fie absolut deloc convins de
asta.

În românește de Bucur Stănescu.
Povestirea Nervos face parte
din volumul Plimbarea,
Editura Univers, 1972

film

THE PEARL BUTTON:
Apa nu uită niciodată!
În această toamnă a fost lansat pe
marile ecrane cel mai recent film al
prolificului regizor chilian Patricio
Guzmán. The Pearl Button, filmul
premiat cu Ursul de Argint pentru
cel mai bun scenariu în 2015 prezintă o poveste despre relația milenară a omului cu apa și despre căile
misterioase prin care apa ne pune
în legătură cu universul.
Acțiunea este plasată în Chile și în
cel mai mare arhipelag existent pe
Terra, poziționat la sud de Chile, în
Oceanul Pacific. Aici, cinci triburi
au reușit să trăiască peste 10.000
de ani, petrecându-și majoritatea
vieții pe apă, învățându-i tainele
și reușind să supraviețuiască unor
temperaturi polare și celor mai puternici curenți. Aceste triburi nu au
conceptul divinității, însă cred în
puterea apei și au învățat chiar să-i
imite fiecare sunet.

6

O istorie tabu
Armonia comuniunii lor este distrusă în momentul în care primele
campanii de colonizare ajung în
arhipelag. Mai târziu, la începutul
secolului XIX, are loc misiunea
din timpul căreia datează legenda
lui Jimmy Button, băștinașul care
a renunțat la libertate și pământuri
în schimbul unui nasture de sidef.
Dacă la început, triburile sunt
dezrădăcinate de forțele coloniale din Europa, la finalul secolului
amenințarea vine de pe propriul
continent, când autoritățile din
Chile și Argentina vor să-i „civilizeze” punând capăt relației lor ancestrale cu apa.
Zeci de ani mai târziu, una dintre
cele mai importante insule din arhipelag devine o închisoare secretă
în timpul regimului Pinochet, dar

oceanul refuză să-i păstreze secretele sângeroase.
Patricio Guzmán: „Simt că lovitura
de stat a lui Pinochet a avut loc anul
trecut, luna trecută sau săptămâna
trecută. Pentru mine timpul nu a
trecut iar amintirile au rămas intacte și mă simt de parcă aș fi rămas
prins într-o capsulă de chihlimbar.”
După lovitura de stat, Guzmán a
fost ținut în detenție pe Stadionul
Național din Santiago și amenințat
cu execuția. În 1973 a plecat din
Chile iar mai târziu a devenit unul
dintre cei mai apreciați regizori
sud-americani, șase dintre filmele lui având premiera la Festivalul
Internațional de la Cannes, printre
care: The Pinochet Case, Salvador
Allende și Nostalgia for the Light.

poezie

Aura Maru
Aura Maru s-a născut la 27 ianuarie
1990, în Cărpineni, Republica
Moldova. A făcut studii de licență
la Universitatea din București,
Bard College (New York) și Bard
College (Berlin). Actualmente este
doctorandă în literatură comparată
la University of California, Berkeley.
În 2005-2010 a făcut parte din
echipa redacțională a revistei
Clipa și cenaclul „Iulia Hasdeu”.
Din 2010, publică versuri, cronici
de carte în reviste din Moldova și
România.

încă nu
sângele trece ca o lumină de xerox
dintr-o parte în alta a gleznelor
ca atunci când purtam ciorapii ăia
foarte strâmţi
înainte de operaţie
îi îmbrăcasem cu susul în jos
şi sângele îşi schimbase direcţia
ameţisem
am mers pe călcâie până la geam
de la geam până la pat m-am târât
pe coate
încă nu
încă nu
se întâmplă nimic
în afară de lucruri
foarte viscerale
unii scriu după principiul maşinii
de tocat
cu o mână să-ţi înfunzi corpul
cu cealaltă să roteşti mecanismul
mai departe
alţii intră chiar acum în rufăria
vieţii

îi felicit şi le urmăresc corpurile
lansându-se în tuneluri din
cearşafuri
încă nu
încă nu
se întâmplă nimic
alerg
în echilibru
instabil
cum aleargă
o siameză
cu două capete
mă opresc şi de frică îmi ţin
respiraţia
se întâmplă atâtea lucruri
şi în faţa atâtor lucruri
mă las dracului de scris
mai ceva ca Evo Morales
mestecând o frunză de coca
în faţa Comisiei Antistupefiante

prin carnea palmelor
credeam că sângele e lumină+apă
avioane
am putea îmbătrâni aici
privind cum dinspre tegel
trec pe deasupra casei
avioane
berlin-paris escală alaska
dumnezeu se joacă
dumnezeu trage fermoare

noi noi-nouţi
în spatele gardului cu cercuri din
beton
prin care scoteam uneori capetele
spre stradă
alergam în jurul caselor
corpuri mici în haine chinezeşti
cu picioarele prin praful aşezat
peste
crăpăturile de la cutremurul din 86
totul era postfraţilor
noştri mai mari
Din vol. Du-te free,
li se transplantase creierul
Editura Cartier, 2015
peste noapte
părinţilor li se confiscase
iar noi noi-nouţi
nu ştiam nimic
luminam cu lanternele

7

POEZIE

Marius Aldea
„Ceea ce pentru alţii e un cocon
protector, recursul la copilărie ca
vârstă a inocenţei şi a fericirii, la
Marius Aldea nu ţine. Pe eroul său
liric, sinistra îl pândeşte peste tot,
chiar şi-n amintirile cele mai vechi,
din satul bunicilor. Sub imperiul
unei nostalgii vag erotice şi intens
culinare, Marius Aldea a scris un
volum puternic, aspru şi dramatic,
în care figuri familiare devin eroi
ai unor epopei de buzunar, ce nu
depăşesc graniţele satului. Acolo
însă, în aceste graniţe, sunt vieţile şi
morţile, iubirile şi dezamăgirile, bătăile şi beţiile, gusturile de neuitat
ale celor mai simple mâncăruri şi,
mai cu seamă, absenţele celor plecaţi. Peste toate, dincolo de toate
este sinistra – un titlu la fel de frisonant ca volumul însuşi.”

chioru’

ce a zis mă tătuca
ferește-te de coajă doar proștii mor

coaja se aruncă miezul se papă da?
când le mănânci cu tot cu coajă
mâncam seminţe
ţi se umflă maţul
scuipam doliul
și ajungi la urgenţe la oraș
vrei să ţi se umfle maţul?
nuu ziceam noi deși am fi vrut la cârtiţa
oraș
fute-mă sau îţi crăp capul
chioru își aranja petecul pe ochiul a lovit cârtiţa cu sapa
de sticlă
ce mă fac eu cu tine băiete
scuipa spre noi cojile de seminţe
s-a întins lângă mușuroi
dacă nu scuipi coaja se suie la minimă și o sufocă
și-a înfipt ghearele în pământ
cine sufocă minima? coaja strigam a smuls iarba din rădăcină
noi
a legat-o de gâtul meu strângea
coaja sufocă inima
te omor pulifriciule
coaja e doliu miezul e viaţa
scuipi moartea papi viaţa

Luminița Corneanu noi râdeam la faza asta
chioru își muta petecul pe ochiul
bun
și ne privea cu ochiul de sticlă
când simţea că o luăm prea în serios
rânjea să îi vedem dintele galben

ochii ei erau ochi de cârtiţă
sânii ei erau două cârtiţe moarte
am lins-o plin de curaj și de teamă
am sărutat balonașe de salivă
plin de curaj și de teamă
am visat la o femeie frumoasă
plin de curaj și de teamă

fii bărbat și fute-mă
fii bărbat scumpule
am un singur ochi am un singur fii bărbat amărâtule
dinte
fii bărbat și dă-mi tare
da sunt mai deștept ca un
președinte
am fost bărbat în lucerna înaltă
am văzut multe la viaţa mea
tremura trupul cârtiţei
am tocat tone de seminţe
tremura trupul meu de copil
ferește-te de coajă a zis tătuca
coaja e doliu se suie la minimă și o
sufocă
Din vol. Sinistra, Casa de Editură
tu nu vezi că doar proștii mor?
Max Blecher, 2015

8

interviu

Nadine
Vlădescu
Emanuela Ignățoiu-Sora: Ai o
diplomă de traducător și interpret,
dar nu te-ai oprit acolo. Moderezi
dialoguri cu scriitori, de pildă.
Cum de nu te-ai oprit la a face
doar traduceri?
Nadine Vlădescu: Am foarte
multă energie și îmi place să fac
multe lucruri. E adevărat că pe diploma de facultate scrie terminolog-interpret și traducător, dar ca
să fiu interpretă de conferință am
făcut un master de interpreți de
conferință Nu știam sigur ce o să
fac după ce termin facultatea, dar
știam sigur că nu vreau să fiu profesoară. Acum mi-ar plăcea. Ar fi
o experiență interesantă. Și atunci
am ajuns interpretă - altădată se
spunea translator -, dar eu spun
interpret. Și în facultate ni s-a tot
zis: voi sunteți interpreți pentru că
interpretați și prin voi trece nu doar
mesajul, ci și starea vorbitorului și
timbrul vocii lui. Cel care ascultă
trebuie să asculte de fapt vocea celui care vorbește, dar în altă limbă.
Trebuie să vii cu tot bagajul tău
de cunoștințe, cu toată experiența
ta în limba aceea, pentru că nu e
numai o traducere de cuvinte, e o
traducere a unei experiențe, a unei
culturi, a unei țări.
Am fost plecată din țară mult timp
și când m-am întors știam că vreau
să fac ceva care să aibă neapărat
legătură cu cărțile și cu călătorii-

le, pentru că asta fac de când mă
știu: citesc. M-am întors în noiembrie 2011 și s-a întâmplat că se
înființase atunci Librăria Bastilia.
Așa am început Voyage, Voyage,
la Bastilia, unde au venit invitați
precum Oana Pellea (cu care am
vorbit despre Paris), Marcel Iureș
(care ne-a tăiat moțul la un an,
vorbind despre Londra), Radu
Paraschivescu, Cătălin Ștefănescu
și Radu Naum - foarte mulți și din
toate domeniile: scriitori, actori,
artiști... La Voyage, Voyage, vorbim
despre „un loc, o carte, un film".
Acesta ar fi primul eveniment. Cei
de la Cărturești mi-au propus apoi
să moderez la ei dialoguri cu scriitori români, tot așa, o dată pe lună,
dar asta e cu totul altceva: singurul
punct comun e că invitații sunt
scriitori și că e vorba de cărți. Se

numește: Ce mai faci, scriitorule?
E.I.S.: Cum îți alegi invitații?
N.V.: Trebuie să fie oameni care
îmi plac mie în primul rând, a căror scriitură să îmi placă și cu care
aș vrea să stau de vorbă. Încerc să
aduc oameni care nu sunt neapărat
la modă, care nu sunt mainstream.
De exemplu, Silviu Gherman
scrie, dar el e actor și entertainer și
îl vezi mai mult cântând. Încerc să
alternez tipul lor de scriitură: am
început evenimentele cu Marin
Mălaicu–Hondrari, pentru că e și
poet. Silviu e un fel de personaj,
cyber-punk el însuși, Răzvan Petrescu e, cred, cel mai bun scriitor
de proză scurtă și un tip extraordinar de deștept și de comic, cu un
umor spumos. L-am văzut foarte
rar în public și atunci mi-am zis că
mi-ar plăcea să stau de vorbă cu el.

9

interviu

"Nu există mare scriitor care să nu fie mare cititor"
Acum m-aș gândi să stau de vorbă
și cu o scriitoare sau să fie și o invitată sau, de ce nu, un dramaturg,
adică să schimb tot timpul registrul, ca să fie o paletă cât mai largă
de invitați care să vorbească nu
doar despre scris, dar și despre ei
în afara scrisului: acesta e conceptul dialogului cu scriitori români,
evenimentul de la Cărturești.
E.I.S.: De ce ar veni un cititor la
astfel de evenimente?
N.V.: Pentru că se întâlnește
acolo cu scriitorul la care nu are
acces decât prin cărțile lui și căruia poate să îi pună întrebări la
sfârșitul discuției. Poate să îl vadă
desfășurându-se și vorbind despre
lucruri pe care nu ar avea cum să le
știe altfel, chiar dacă i-ar citi biografia. Important e cum se prezintă scriitorul însuși, iar în România
nu există obiceiul lecturilor publice. Nu există ideea că un scriitor
vine în fața publicului să se prezinte. Din varii motive, scriitorii
evită acest lucru, gândindu-se că e
un fel de prostituție, că trebuie să
te vinzi, că trebuie să „faci frumos"
pentru ca oamenii să te citească, să
te placă și să strângi astfel un capital de simpatie. Poate și dintr-un fel
de pudoare și în ideea că un scriitor e deasupra lucrurilor mondene
(în plus, poate unii se gândesc și la
timpul pe care l-ar pierde venind
să stea de vorbă într-o cafenea).
Dar cred că discuțiile de aici sunt
atât de interesante sau de apetisante, încât depășesc orice sferă
a mondenității, fiind la distanța
optimă între un eveniment la care

10

te duci ca să socializezi și un eveniment aproape steril cu conotații
elitiste sau de cenaclu literar. Nu e
niciuna din variantele astea.
E.I.S.: Ai studiat și în România și
în străinătate. Cât de mult te-a ajutat ce ai învățat aici și cât de mult
te-a ajutat ce ai învățat în străinătate? Ar fi fost suficiente studiile pe
care le-ai făcut aici ca să ajungi la o
anumită performanță?
N.V.: Ce am făcut în străinătate nu
are nicio legătură cu interpretariatul de conferință. În anul trei am
avut o bursă în Franța, timp în care
am făcut foarte puțină interpretare, din engleză în franceză, pentru
că studenții francezi studiază o
singură limbă străină, merg foarte
lent - m-a surprins că nivelul lor
de engleză era foarte scăzut. Pentru literatură, studiază o carte pe
semestru. Mi s-a părut incredibil.
Cum poți să îți faci o idee despre o
cultură și o civilizație străină dacă
stai să diseci un semestru întreg o
singură carte? Nici extrema cealaltă nu e recomandabilă - să ai o listă
de lecturi imensă și o bibliografie
pe care nu o poți acoperi, dar cred
că aș prefera-o. Într-un fel ăsta a
fost sistemul românesc. Masterul
de interpreți pe care l-am făcut
l-am făcut la București, la Universitate. Era cam al doilea-al treilea
an de când se înființase. Era chiar
la început, dar a fost un master
bun, cu profesori buni, patronat
de Uniunea Europeană. Veneau o
dată la câteva luni interpreți de la
Parlamentul European, de la Comisia Europeană și ne testau, fă-

ceau workshopuri cu noi, într-un
sistem care reproducea aproape
integral regimul de la Bruxelles.
La sfârșit examenele erau date
cu ei, iar dacă ei nu considerau
că ai nivelul necesar, nu terminai
masteratul. Pentru mine a fost o
experiență bună, mi-a plăcut ce
am făcut acolo. N-a fost o pregătire pentru o meserie, ci plăcere. La
mai mulți ani după, am plecat în
Anglia să fac un master de creative
writing.
E.I.S.: E vorba de Masteratul de
Creative Writing de la University
of East Anglia. Ce te-a motivat să
faci acest masterat?
N.V.: M-am gândit de mai multe
ori la masterul ăsta care, cel puțin
pentru mine, dar cred că și pentru
alții, era cotat drept cel mai bun.
Am avut colegi de la Cambridge,
de la Yale, de la Oxford, plus că
de acolo au ieșit mari scriitori ca
Ian McEwan, care e considerat un
fel de porte-bonheur, iar părintele
masterului e Malcolm Bradbury.
Pentru mine masterul a însemnat
o provocare - pentru că știam că
se intră foarte greu acolo și era și
o ambiție, dar era mai mult de atât
- era ideea de a fi într-un grup de
scriitori (in nuce, dar tot scriitori)
care îți vor aduce o critică constructivă și de a fi supravegheat de
profesori care erau și ei scriitori.
Într-un fel, mediul creativ era cel
care mă tenta cel mai mult. Pe lângă faptul că voiam să studiez în Anglia și voiam să compar cele două
sisteme de învățământ - francez
și englez - și pe amândouă cu cel

interviu

românesc. Din mii de candidaturi
ei aleg în fiecare an doar douăzeci,
douăzeci și patru de studenți pe
care îi triază la sânge. Cum se face
procesul de selecție: tu trimiți un
dosar cu texte. Sunt 5000 de cuvinte pentru proză: pentru că sunt
trei tipuri de masterate de creative
writing: de proză, de poezie și de
scenaristică. Eu am vrut să urmez
două, proză și scenaristică, și un
timp chiar m-am dus și la cursurile
de scenaristică, dar programul era
foarte intens și nici ei nu îți dădeau
voie să le duci pe amândouă. Mă
duceam oarecum pe șest, cu acordul celei care conducea masterul
de scenaristică. Însă la un moment
dat mi-am dat seama că sunt foarte
diferite și că trebuie să mă axez pe
proză. Deci, la început am trimis
un dosar cu texte, proză, însumând
5000 de cuvinte: două povestiri.
Asta scriam atunci și asta scriu și
acum.
Ce am început acolo nu am terminat încă: un volum de povestiri la
care lucrez și acum și un roman.
După prima fază de selecție, m-au
chemat la interviu: sunt chemați
cam 60-100 dintre care rămân în
jur de 20-24, împărțiți pe două
grupe. Fiecare grupă e luată de
un profesor, de un tutore și grupul trebuie să fie cât mai eterogen: ca personalitate, ca stil, ca
proveniență. În anul meu am fost
22 de oameni din toată lumea. Eu
eram singura din Europa de Est.
De fapt, sunt singura din Europa
de Est care a făcut masterul ăsta.
Știu că a existat o poloneză care

făcuse masteratul de poezie, dar
la proză nu mai fusese nimeni din
Europa de Est - spațiu care li se
pare foarte exotic și oarecum de
neplasat pe hartă. În an cu mine
erau englezi, irlandezi, americani,
absolvenți de Cambridge, Oxford,
Yale, o chinezoaică, doi nordici (o
suedeză și un norvegian), un nigerian, o indiancă din New York.
Era un grup eterogen. Fiecare scria
ce voia: proză scurtă, roman, proză experimentală, roman realist,
thriller. Important e să ai cadrul în
care să te desfășori și să ai un public făcut din profesioniști: ai cititului, ai scrisului. Primul criteriu
de selecție e că trebuie să fii cititor.
Dacă ei te prind că nu citești, nu
ai ce să cauți acolo. Nu există mare
scriitor care să nu fie și un mare
cititor.
E.I.S.: Cum se desfășura masteratul?
N.V.: Exista workshopul principal
de marți de două-trei ore în care
doi sau trei oameni, în funcție
de timp și de lungimea textelor,
își citeau un text (în jur de 5000
de cuvinte), dar textul circulase
cu o săptămână înainte printre
studenții grupei și printre profesori. Noi luam notițe, făceam
observații pe text și apoi le discutam. Discuțiile erau pe teme și puteau să fie despre orice: de la structură, stil, ce nu merge, personaj.
În afară de workshopul principal,
care era partea practică, aveam tot
felul de cursuri teoretice: teoria
și practica ficțiunii, de exemplu;
toate erau cu scriitori cunoscuți,

publicați, premiați, recenzați, cu
experiență. Aveam o bibliografie,
dar nu îți făcea nimeni o educație
a lecturii. Citeam pe teme, foarte
multă eseistică. De exemplu, în
cazul lui Orwell, i-am citit mai
degrabă eseurile. Aveam discuții
pe o anumită temă: cum se aplică
literatura politică în cazul lui Orwell, al lui Huxley. Sau fundamentalismul în literatură, exotismul,
tehnica: McEwan era omniprezent
pe listele de tehnică. Tehnica lui e
impecabilă. Masterul acesta nu te
învață să scrii. Știu că ăsta e mitul,
întrebarea primă care vine în mintea oricui când vorbește despre
masteratele astea, despre utilitatea
sau inutilitatea lor. Nu te învață nimeni să scrii: niciun master. Rolul
masterelor de felul acestuia e să te
aducă în sistem, să te pună pe calea
cea bună, în starea de a scrie, să-ți
ofere o direcție și un public avizat,
format din scriitori care îți oferă
o critică benefică, constructivă.
După ce îl absolvi, îți este mult
mai ușor să-ți găsești un agent, fără
de care în lumea literară din străinătate--anglo-saxonă, cel puțin-nu poți funcționa. În rest, cel mai
mult poți învăța citind și furând
meserie. Există riscul să cazi în
emulație și după aceea să scrii în
maniera lui cutare și cutare, dar
ce voiam eu de la masterul ăsta, și
am obținut, era un spațiu în care să
fiu oarecum forțată să scriu, care
să mă pună pe un făgaș, pentru
lumea literară de acolo, care lasă
ușa deschisă pentru absolvenții
acestui master.

11

Fragment

Sorin Delaskela
Despre retragere şi simplificare

„Îmbătrânim cu tot cu scrisul nostru, cu bune şi rele”, cum bine zice
Nicolae C. Cu apucăturile şi iluziile noastre. Printre ele şi iluzia
că scrisul la jurnal face din tine o
prezenţă lucidă în propria-ţi existenţă. Nu eşti, iată, doar o umbră
gonind febril şi morocănos peste
suprafeţe.
Nu mă grăbesc nicăieri. Sunt un
tip lent, o natură aproape cu desăvârşire împăcată cu sine. Uneori
însă, fulgurant, trăiesc o ispită contrară: simt că ar trebui să accelerez
ritmul, şi că, finalmente, ar trebui
totuşi demonstrat ceva. În faţa lumii, a celorlalţi. O dorinţă-spasm
de a fi spectaculos, de a evolua sub
răsuflarea tăiată a mulţimilor, în
oglinda adoraţiei generale, de a fi
gălăgios, demonstrativ şi semnificativ. Cuprins aşadar de un acces
de inflamare a unui ego brusc înverşunat şi impardonabil lipsit de
simţul ridicolului.

12

o cale care să se deschidă. O cauză
care să mă prindă în ardenţa ei.
Ceva care să mă ridice din apatie,
din neclintire. M-am lăsat vieţii, şi
la aceasta s-a rezumat cam totul.
Nu am cum să-mi reprim un gust
de rătăcire, de lene şi neaşezare. Şi,
finalmente, de eşec. Ani întregi în
care m-am izolat şi m-am strâns în
jurul meu ca o funie de cânepă în
jurul unui gât de adolescent bătrân
şi agonic. Până la urmă însă poate
că e un sens şi-n această experienţă
a destrămării. Aştept de la scris, de
la Jurnal mai ales, tocmai această
iluminare în amurg.

În general sunt destul de mulţumit
să stagnez, contemplând, cât pot
cuprinde, frumuseţea crepusculară a lumii noastre, fără o chemare
spre ceva anume. Mormăi, uneori,
asemeni Martei, spălând vase, şi Gândesc cu adevărat abia atunci
cam asta e tot.
când scriu, chiar prin scriitură,
graţie acestei îndeletniciri fericite.
Ceea ce m-a preocupat în aceste
zile din urmă şi continuă să mă Am vaga impresie că din toate
preocupe încă, sub forma unei aceste pagini de jurnal s-ar putea
uşoare şi respirabile obsesii, e construi la un moment dat un
această întrebare: până la urmă Text, dincolo de silueta lor distrocare sunt concluziile valabile ce fică, dincolo de tot ceea ce, în mod
rămân, care pot rămâne în picioa- evident, e dezarticulare şi inconre, la capătul unei vieţi?
sistenţă în acest exerciţiu diaristic.
M-am scăldat în anii din urmă în Sunt, iată, câţiva ani de abnegaţie
razele unui soare sabatic. Ani de diaristică, minoră, derizorie ca to„meditaţie”, de nevroză, de aştep- nalitate, dar destul de îndărătnică.
tare, de ţigări, cafea, trenuri, iubiri Mă preocupă acest text adormit în
pasagere, lamentaţii, felurite com- materia ceţoasă a notaţiilor de jurplicităţi cu obscuritatea. Însă ade- nal din aceşti ani.
vărul este că nu am făcut decât să Prin jurnal antrenezi în tine toczac, să stagnez, aservit imobilităţii mai „.. gustul iudeu al solitudinii,
şi lipsei de orizont. Am tot aşteptat nostalgia de a fi singur cu tine, ca
o anume claritate şi o vigoare pier- o piatră” (M. Sebastian, De două
dute cândva, pe drum. Am pândit mii de ani).

fragment

"Acest text adormit în materia cețoasă
a notațiilor de jurnal"
De fapt textul adormit este sau ar
trebui să fie expresia cea mai bună
a Jurnalului. Ceea ce poate fi expus. Ceea ce e sau ar trebui să fie
undeva la nivelul cel puţin decent
al literaturii.
Primele pagini ale Jurnalului sunt
dactilografiate pe foi obişnuite devenite cu timpul de un alb incert.
Pe marginea lor regăsesc uneori
mici însemnări scrise de mână,
într-o aparentă grabă sau nerăbdare. Sunt dactilografiate în urmă
cu foarte mulţi ani şi le-am păstrat
pur şi simplu, nu aş şti să spun
exact de ce anume, poate tocmai
pentru farmecul lor vechi, aşa cum
bătrânii îşi păstrează în cutiuţe tot
felul de lucruri atinse de o dulce,
patetică inutilitate, dar iată cum,
la atingerea lor, ceva îndepărtat şi
fantomatic vibrează în adânc.
Am avut două maşini de scris. Una,
nemţească, Erika, împrumutată de
la un bătrân avocat din Bucureşti.
Şi una italiană, Olivetti, primită
de la Angela. Erika am restituit-o
proprietarului după o îndelungată şi oarecum profitabilă folosire.
Olivetti s-a stricat destul de repede, cam după un an. Diferenţele
dintre maşinării erau enorme. Cea
italiană, deşi nouă, nu a rezistat
presiunii degetelor, având prea
multe componente din plastic. Mi
se pare şi acum o maşină de scris
mai degrabă potrivită unei femei,

aptă pentru o bătaie delicată pe suprafeţele tastelor, pentru a suporta
texte uşoare sau simple articole
funcţionăreşti.

abstracte voind să sugereze „stări
interioare” neapărat subtile. Iar
după acest efort nu mai urmează
nimic, niciun act integral, desăvârşit, totul oprindu-se aici, în stadiul
de schiţă, de promisiune, de salt
întrerupt. Din punctul de vedere
al literaturii, Jurnalul probabil nu
e altceva decât o cauză pe deplin
pierdută, un ce dezlânat.
Chipul acesta fragmentat şi inconsistent din Jurnal, că îmi convine
sau nu, e totuşi al meu, şi trebuie
cumva să mi-l asum, chiar dacă nu
e cel mai plăcut lucru din lume.

Cât de plini erau acei ani ai tastării
violente, proaspete, îndârjite, cu
gustul lor de cerneală şi sunetul
de tambur tras la capăt de rând.
Tastarea la laptop nu are vigoarea
aceea aparte, indiscreţia şi temeritatea de altădată. Sunetul e discret,
abia sesizabil. Mai nimeni nu mai
foloseşte maşina de scris. Această
lumea tumultoasă aproape că a
pierit: lumea vechilor dactilografe
de la centrele de copiat, a secreta- Plăcerea stranie de a fi victimă
relor plictisite şi autorilor de mo- şi supravieţuitor, de a face caz de
nografii.
postura ta de făptură rănită sau nedreptăţită, de fi aureolat de gloria
Jurnalul e un corp obscur de no- posomorâtă a supravieţuirii şi de
taţii felurite (linii seci de jurnal, compasiunea călduţă şi formală a
fragmente de proză, opinii, con- celorlalţi.
semnarea unor lecturi, citate) nestrăbătute de niciun fir, de vreun
sens narativ. Straturi ce nu se pot
lega într-un construct având un înţeles mai adânc decât simpla desfăşurare fizică de expresii. Aşa că
senzaţia pe care o am răsfoindu-i
paginile, în intenţia de a decupa
un traseu, e aceea că am în faţă
efortul uşor patetic al unui pictor
naiv care s-a străduit, bietul de el,
să tuşeze în caietul lui de diletant
impresii de tot felul, trăite-n voiaje diferite, de la silueta unei basi- Despre retragere şi simplificare,
lici conturată febril pe colţul unei Editura ATU Sibiu-Hermannstand,
mese la o terasă estivală, la linii 2013

13

dans

După 50 de ani

Cu o discretă intimitate

Concertul unei vieți în miezul
veacului
Celine Malraux
Madeleine Malraux
Traducere din limba franceză
de Ileana Cantuniari
Editura RAO, 2015

Gigi Căciuleanu va dansa pe scena
pe care a debutat cu 50 de ani în
urmă, în noua sa creaţie coregrafică, „UN MINUT DE DANS sau
UF !!!” care va fi prezentată pe 3 şi
4 octombrie, de la orele 20:00, la
Teatrul Mic. De fiecare dată spectacolul prezentat de „Gigi Căciuleanu
Romania Dance Company” va fi
diferit. Aşadar, spectatorii pot reveni în seara următoare ca sa vadă cu
totul altceva.

“E uşor să înveţi un rol şi apoi să-l
interpretezi, dar noi vom inventa
pe scenă un minut de dans, de fiecare dată altul. E multă nebunie în
spatele unui minut de dans. Va fi un
spectacol foarte personal şi foarte
greu pentru mine!”, a declarat Gigi
În „Cu o discretă intimitate”, Ma- Căciuleanu despre noua sa creadeleine Malraux, a doua soţie a ţie coregrafică, „UN MINUT DE
autorului şi ministrului francez DANS sau UF !!!”.
Andre Malraux işi prezintă memoriile sub forma unui jurnal intim. „Ne vedem din nou, la mai puţin de
O viaţă discretă, palpitantă şi tra- un an de la premiera Fabrika, care a
gică.
fost nu doar un succes, ci şi o mare
„O poveste pasionantă, doldora de bucurie. S-a deschis un drum, a
documente, în care îi regăsim pe fost făcut un pas, acum facem altul.
de Gaulle, Pompidou, Kennedy Gigi Căciuleanu se traduce pe sine
şi cu ajutorul căreia străbatem lu- nu doar în dans, ci şi în vorbe. Gigi
mea, din Japonia până în Egipt şi este şi un mare poet, iar mişcarea
din China până în India.“
este pentru el şi artă exactă şi poL’Express
ezie. Publicul va recunoaşte sem„Memorii condimentate cu anec- nătura lui Căciuleanu în dansatorii
dote savuroase, dar, înainte de săi, aşa cum a recunoscut amprenta
toate, povestea unei tragedii bul- lui Miriam Răducanu asupra lui
versante, în care destinul pare că Gigi însuşi ”, a declarat Gilda Las-a inspirat din Sofocle.“
zăr, Director Corporate Affairs &
Le Nouvel Observateur
Communications, JTI România,
Moldova şi Bulgaria.

14

„Gigi Căciuleanu Romania Dance Company va aduce la Teatrul
Mic un public foarte special. Acest
spectacol va fi unul deosebit, si, ca
urmare, este foarte important pentru noi. Întâlnirea pe care am avuto cu Gigi pentru aceste două spectacole a fost ca o roată, o spirală a
reîntoarcerii la tinereţe, la poezie”,
a declarat Mihai Dinvale, directorul
Teatrului Mic.
Muzica îi apartine “omului orchestră” Paul Ilea, căruia coregraful i-a
cerut să plece de la temele cele
mai cunoscute şi populare ale lui
Wolfgang Amadeus Mozart, pe
care apoi să le dezvolte în felul său,
cu cât mai multă “drăgăstoasă ireverenţă”.
Asistent coregrafie: Lelia MarcuVladu.
Producătorul spectacolului este
Fundaţia Art Production, în parteneriat cu Teatrul Mic.
Parteneri: Radio România Cultural, România Liberă, RFI România,
Şapte Seri, Port.ro, Accente, Kult
Studio.
Biletele se găsesc la Teatrul Mic, în
rețeaua Eventim (magazinele Orange, Vodafone, Germanos, Domo,
librăriile Cărtureşti, Humanitas,
benzinăriile OMV şi Carrefour) şi
online pe www.eventim.ro.