Universitatea “Al. I.

Cuza” Iaşi Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe SocialPolitice Specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

AL TREILEA RĂZBOI MONDIAL NU A AVUT LOC
NATO ŞI PACEA

Francois de Rose

Anul II Grupa 3

CUPRINS:
1. 2. 3. 4.

O dublă misiune- Beldianu Amalia Ioana Strategii pentru apărarea păcii-Iancu Andreea, reprezentant grupă Controlul înarmărilor- Chiriac Violeta-Nicoleta Gestiunea politică în perioada Războiului Rece- Dascălu Mona Lisa

5.

Gestiunea politică după sfârşitul Războiului Rece-Buruiană Mihaela

6. 7. 8.

Şi acum Serediuc Liviu Cristian, Rotaru Alina Concluzii –Cuciurianu Laura Mădălina NATO, o comunitate politică -Cuciurianu Laura Mădălina

O dublă misiune
De la Stalin până la Brejnev, politica expansionistă a Uniunii Sovietice s-a concretizat prin încorporarea în interiorul URSS a unei provincii din sudul Finlandei, a Ţărilor Baltice, a centrelor comerciale din estul Poloniei, a Prusiei Orientale, prin impunerea regimului comunist şi prin menţinerea lui cu forţa, în numele tezei suveranităţii limitate si al punerii in practică a doctrinei ce pretindea că reprezenta viitorul omenirii după infrângerea societaţilor liberale. Prezenţa americană in Europa devenise indispensabilă pentru Alianţa Atlantică, atat pe plan politic cât şi militar. La inceput monopolul era american şi era arma lor cea mai puternică, arma atomică a ajuns rapid şi in posesia Uniunii Sovietice, stabilindu-se astfel un echilibru numit mai apoi echilibrul terorii. Existenţa acestei arme dădea Alianţei posibilitatea de a oferi ţarilor din Vest acea încredere în viitor care le permitea să reia cursul vieţii lor democratice şi cu ajutoul Planului Marshall să refacă economiile şi să acţioneze în sensul reunificărilor politice si economice. Alianta Atlantică este una exemplară prin dimensiunea succesului înregistrat în raport cu toate scopurile fixate odinioară de fondatorii săi. Articolul 5 pe planul apărării reprezintă punctual esenţial al Pactului Atlantic prin angajamentul de a considera un atac împotriva unuia din aliaţi drept un atac împotriva tuturor. Miza confruntării dintre Est şi Vest era de a afla daca expansionismul sovietic va învinge sau va putea fi învins. Între cele doua sisteme, lupta se dădea pe toate fronturile: politic, ideologic, moral, militar, economic, social, ştiinţific şi chiar sportiv. Ceea ce s-ar fi putut tranforma intr-o luptă armată a ramas datorita existenţei Alianţei Atlantice, în limitele unei simple rivalitaţi.

In anii 60 Hruşciov aprecia că ţării sale îi vor trebui 20 de ani pentru a depăşi Statele Unite. 30 de ani mai târziu Rusia era cea care işi asuma credinţa în democraţie. Prin politica sa, Alianţa a răspuns acestei ameninţări globale fără a sacrifica nimic din principiile sau interesele sale şi menţinând pacea. În 1966 Franţa a putut fără niciun fel de dificultate să părăsească Alianţa şi Organizaţia acesteia, iar mai târziu Spania, in momentul aderării sale a negociat o participare “a la carte” in cadrul diverselor mecanisme ale Organizaţiei. Astfel, în timp ce sistemul care pretindea că este infailibil şi universal avea să se prăbuşească, antrenând în căderea sa sistemul politic şi strategic pe care îl construise. NATO va da dovadă de o foarte mare supleţe şi putere de adaptare în următorii 40 de ani din istoria Europei. Prăbuşirea comunismului, dezmembrarea URSS, revenirea Germaniei, eliberarea Ţărilor Baltice, si a celor din Europa Centrală şi de Est, sunt condiţiile în care armele aveau să-şi piardă rolul de pivot in strategia de menţinere a păcii. Într-un climat internaţional atât de profund schimbat, Alianţa trebuia să opereze o reformulare a misiunilor, strategiilor si priorităţilor sale ,adică, de fapt să-şi regândească viitorul. În perioada Războiului Rece, situaţia era relativ simplă: Alianţa avea un adversar şi poseda arma care asigura descurajarea. Nu existau parametri necunoscuţi, însă pe viitor va fi pusă in faţa unor ecuaţii cu un numar tot mai mare de necunoscute, cea mai importantă dintre acestea fiind viitorul Rusiei. Dar in faţa acestor necunoscute, Alianţa Atlantică oferă câteva certitudini, câteva zone sigure în care să-şi ancoreze acţiunile pe care va trebui să le întreprindă pentru menţinerea păcii. Prima şi cea mai importantă certitudine este prezenţa politică şi militară Americană in Europa, care face statele din Europa Centrală şi de Est să dea o atât de mare importanţă intrării lor in cadrul Alianţei. Oricare ar fi situaţia, Alianţa constituie, prin însăşi existenţa sa, o organizaţie unică pentru consultări între membrii ei. Odată cu crearea Consiliului de Coordonare Nord Atlantică si a Parteneriatului pentru Pace, NATO este deschis şi foştilor adversari din Tratatul de la Varşovia, devenind astfel un centru de apropiere a punctelor de vedere si de o mai bună cunoaştere mutuală. Pacea a inregistrat progrese chiar şi acolo unde cu câtva timp in urmă, tensiunile şi opoziţiile păreau ireductibile. Nu este întamplător că aceste evenimente nu au putut avea loc decât după încheierea Războiului Rece şi s-a datorat fermităţii dublei politici a Alianţei Atlantice. Dar poate

şi mai important este că aceste rezultate n-au fost doar o urmare a eforturilor depuse de conducătorii care doreau ca aşa ceva să se intâmple ci au fost rezultatele presiunii popoarelor respective şi, în anumite cazuri a opiniei publice internaţionale.

Strategii pentru apărarea păcii

Condiţiile care au dus la apariţia Alianţei Atlantice par a fi imposibile în ochii generaţiilor care nu au cunoscut realitatea epocii, necesitatea imperioasă determinată de existenţa şi acţiunile gigantului URSS . Aceste generaţii nu pot înţelege importanţa purtată de trupele americane staţionate în Europa pentru menţinerea păcii, pentru că s-au născut în mediul de securitate deja creat, considerându-l natural. Preşedintele Truman a fost cel care a înţeles importanţa implicării pe continentul european, atât pentru viitorul acestuia cât şi din considerente ce ţineau de interesul Statelor Unite. Acţiunea de ajutorare pe care a întreprins-o SUA pentru continentul european după sfârşitul celui de-al doilea Război mondial, prin Planul Marshall, poate fi interpretată atât în termeni de generozitate, cât şi ca măsură de precauţie pentru statul american. Această ultimă explicaţie se bazează pe conştientizarea de către conducătorii Statelor Unite că viitorul valorilor democratice şi, implicit, viitorul lor era conexat cu independenţa popoarelor europene, că realizarea intereselor lor este pe deplin condiţionată de stabilitatea Occidentului european. Evenimentele exacte care au dus la necesitatea creării Alianţei Atlantice în 1949 au fost ameninţările pe care URSS le îndrepta asupra independenţei Norvegiei, Greciei, integrităţii teritoriale a Turciei, loviturii de stat care a impus comunismul în Cehoslovacia şi primele blocade ale Berlinului. De asemenea, sfera de acţiune a URSS-ului se întindea şi în afara

continentului european, în Malaysia, Indochina, Birmania, Filipine şi Coreea de Nord, sub forma sprijinului acordat revoltelor şi mişcărilor de gherilă. Faptul că ţările Occidentului european au apelat la ajutorul american se explică prin faptul că Franţa, Anglia şi Beneluxul semnaseră Tratatul de la Dunkerque, ca precauţie la re-naşterea pericolului german, însă nu puteau să facă faţă pericolului iminent pe care îl reprezenta URSS. Tratatul Alianţei Nord-Atlantice prin care Statele Unite şi Canada se angajau în apărarea Europei a fost semnat la 4 aprilie 1949. Treptat, odată cu creşterea anvergurii conflictului şi puterii URSS era nevoie de un număr progresiv alarmant de resurse umane şi financiare. Pentru diminuarea deficitului de capacitate defensivă reacţia occidentalilor a fost dublă. Pe de o parte se încerca un management cât mai bun pentru a maximiza rezultatele exploatării resurselor şi gestionarea corectă a structurilor de apărare. Au fost create structuri permanente pentru ca Aliaţii să poată face faţă situaţiei atât pe plan politic, cât şi pe plan militar: Consiliul Politic Permanent, Comandamente şi State-Major integrate, Secretariat General Permanent, adoptarea unor planuri şi cheltuieli de apărare pe termen mediu şi lung, finanţarea în comun a unor proiecte de infrastructură, proiecte create în exclusivitate în istoria alianţelor cu funcţii atât de importante, care însă pe parcursul evoluţiei istorice au suferit modificări. Cea mai importantă funcţie a Alianţei a fost cea de a veghea la adecvarea constantă a conceptului de apărare la exigenţele salvgardării securităţii aliaţilor. Evoluţia strategiei globale politice şi militare destinate să aplice principiile de bază ale Tratatului de la Washington: menţinerea unui nivel suficient de forţe pentru a descuraja URSS să efectueze vreo tentativă de confruntare, căutarea neîncetată a tuturor posibilităţilor de dialog şi negociere, care să permită reducerea tensiunilor politice şi a nivelurilor de înarmare destinate a se confrunta la sol, pe mare sau în aer. Cea de-a doua categorie de măsuri luate pentru a contrabalansa avantajul numeric, militar, de armamente ale sovieticilor a constat în includerea armelor nucleare în ecuaţia conflictului, stabilindu-se „echilibrul dezechilibrelor”, fapt contestat, însă considerat de cele mai multe ori un promotor al înţelepciunii. Adoptarea acestei măsuri a fost corelată cu includerea „factorului spaimă” legat de noţiunea de descurajare. De asemenea, descurajarea desemnează şi noţiunea de echilibru al vulnerabilităţilor. Raportul forţă-vulnerabilitate a determinat doctrinele de utilizare a armelor nucleare, doctrina represaliilor masive şi prevederi asupra armelor tactice sau balistice. Armele nucleare sunt, în fapt, un element de putere inutilizabilă, dar care au un rol esenţial tocmai prin această

caracteristică. Se instaurează în epoca Războiului Rece echilibrul terorii, care se suprapune cu cea mai lungă şi stabilă perioadă din istoria Europei. Ameninţarea utilizării armei nucleare împiedică utilizarea armelor convenţionale totodată. Strategia NATO a fost bazată pe conştientizarea rolului pentru stabilitate pe care îl aveau armele nucleare. Cât timp Statele Unite au deţinut monopolul în materie de arme nucleare descurajarea era bazată pe capacitatea de a efectua, în cazul agresiunii asupra unuia din aliaţi, represalii masive cu armele strategice (intercontinentale). NATO a adoptat pricipiul apărării înaintate. Alianţa a modificat dispunerea forţelor sale astfel încât să poată stopa imediat o agresiune într-un sector cât mai înaintat şi a amplasat în Europa arme nucleare tactice cu efecte limitate de suflu, căldură şi radiaţii, aeropurtate sau transportate de rachete cu rază scurtă de acţiune ori artilerie. Rolul tactic al acestora era oprirea agresorului, iar rolul politic era de a reduce reticenţele cu privire la doctrina represaliilor masive. Acest conflict de idei poartă denumirea de bătălia lui „no first use”, cel care va lua primul hotărârea de utilizare a armelor nucleare va fi răspunzător pentru escaladările viitoare ale conflictului, ducând la o catastrofă generalizată. Aliaţii au respins acest angajament deoarece ar fi însemnat întoarcerea la starea anterioară, a armelor convenţionale pierzând astfel avantajul conferit de posesia armei nucleare. Doctrina politică de utilizare a armelor nucleare a fost enunţată de cancelarul Helmut Schmidt, armele nucleare trebuind, în opinia sa, „utilizate cât mai târziu posibil, dar imediat ce este nevoie”. Problema neutilizării armelor nucleare s-a rezolvat la sfarşitul anilor optzeci, când membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, care erau şi statele care deţineau în mod oficial arme nucleare, au stabilit să nu le folosească împotriva unui stat care nu posedă astfel de arme sau care nu ar fi aliatul unui stat care deţine arme nucleare, contribuind la neproliferarea nucleară. În anul 1967 Alianţa Nord-Atlantică a renunţat la doctrina represaliilor masive. Franţa s-a retras din sistemul militar integrat şi nu mai făcea parte din Comitetul Planurilor de Apărare, care ar fi putut adopta conceptul de „ripostă gradată”. Ieşirea Franţei din sistemul militar integrat a fost motivată de posibilitatea de a fi implicată într-un conflict care să nu o privească din cauza trupelor americane staţionate pe teritoriul său, şi era o consecinţă a refuzului pre;edintelui Eisenhower de a stabili un triumvirat pentru conducerea Alianţei, precum şi de dorinţa preşedintelui francez ca, odată încheiat războiul din Algeria, să stabilească relaţii mai bune cu URSS. În pofida divergenţelor dintre americani şi conducerea de la Paris , între Statul Major al

NATO şi Franţa au fost incheiate acorduri de cooperare militară. Conflictele de idei cu privire la problema nucleară au dispărut prin semnarea Declaraţiei de la Ottawa in 1974. Aliaţii aveau printre preocupările de bază aceea de a nu exista o eroare de apreciere a adversarului în privinţa riscurilor la care se expune, printr-o greşită anticipare a relaţiilor occidentale într-o situaţie dată. Specialitii în „war games” au ţinut sub control această problemă, aspectul descurajant al ripostei masive a dat roade, perioada în care s-a aplicat fiind caracterizată de pace. Mijlocul anilor şaizeci aduce în prim plan problema bombei cu neutroni şi a eurorachetelor, chestiuni apărute în urma căutării continue a unui echilibru în domeniul mijloacelor şi al vulnerabilităţilor. Preşedintele Carter, ca urmare a mai multor dicuţii cu privire la utilizarea acestei bombe a renunţat la proiect. Cu privire la eurorachete, problema a fost subliniată tot de cancelarul Schmidt, în 1977, prin semnalul de alarmă pe care îl trăgea cu scopul de a impulsiona Aliaţii să contrabalanseze avantajul sovieticilor, care amplasaseră rachete cu rază lungă de acţiune ce ameninţau direct occidentalii. Amplasarea rachetelor Pershing 2 a adus o altă rundă de discuţii, însă Francois Mitterand a subliniat caracteristica taberelor „Pacifiştii sunt în Vest, rachetele sunt în Est”, ceea ce a dus la îndeplinirea proiectului. Anul 1983 a însemnat începerea ultimii mari dezbateri strategice între URSS şi Occident. Pe 27 martie 1983 preşedintele Reagan lansa o serie de programe de cercetare care încercau să determine dacă realizările ştinţifice şi tehnice non-nucleare, unele fiind plasate în permanenţă în spaţiul cosmic dădeau posibilitatea interceptării şi distrugerii în zbor a rachetelor balistice, înainte de a ajunge la obiectivele propuse. Sovieticii au ripostat la acest proiect, deşi existau suspiciuni că aceştia dezvoltă în paralel programe asemănătoare. Problema Aliaţilor era răspunsul la întrebarea dacă aplicarea unui asemenea program nu ar fi condus la o separare dintre apărarea Europei şi cea a SUA. Rezultatul acestor dezbateri a fost acceptarea proiectului american deoarece scopul său era de a întări stabilitatea şi descurajarea la niveluri reduse de forţe nucleare ofensive, înscriindu-se astfel în misiunea de securitate. Venirea la putere a lui Gorbaciov şi ideea sa „Europa, casa noastră comună” a dus la o schimbare de paradigmă în acţiunea sovietică. Astfel, a acceptat retragerea simultană a rachetelor cu rază medie de acţiune şi semnarea unui tratat americano-sovietic ce anunţa reducerea armelor strategice. Cu privire la armele convenţionale, negocierile au fost deblocate prin adoptarea unor plafoane comune şi a măsurilor care aveau scop reducerea riscului unui atac prin surprindere.

Sfârşitul Războiului Rece a pus problema noii strategii a Alianţei. Asftel, distrugându-se mobilul împotriva căruia a fost creată Alianţa s-a pus problema raţiunii de a fi a organizaţiei. Acţiunea viitoare a acesteia a fost îndreptată către o supraveghere şi sprijinire a Rusiei, a statelor ce au luat naştere prin dezmembrarea URSS şi a foştilor săi sateliţi în drumul către democraţie şi economia de piaţă, către o colaborare cu ONU şi OSCE pentru menţinerea păcii şi acţiuni umanitare. NATO devine astfel un instrument de menţinere a păcii, de prevenire a escaladării conflictelor, demonstrând, prin capacitatea de reorientare a domeniului de acţiune viabilitatea angajamentelor şi cooperării dintre statele europene şi Statele Unite ale Americii Controlul inarmarilor

Obiectivul primordial al unei aliante il reprezinta securitatea membrilor sai , aceasta responsabilitate generand necesitatea de a s stabili nivelurile cantitative si si calitative ale fortelor insarcinate cu aceasta misiune , in functie de gradul pericolului si de exigentele aplicabilitatii conceptului la nivel politic. Aceasta actiune colectiva sau ‘analiza anuala’ constituie una dintre trasaturile Aliantei Atlantice , care urmareste orarul zilnic al fortelor armate si cel al inarmarilor , evolutiile sau incetinirile in desfasurarea unei misiuni. Rolul Comandamentelor supreme este acela de a face recomandari cu privire la adecvarea fortelor armate pe care le subordoneaza , in caz de conflict. Printre conditiile care determina programul fortelor armate si cel al inarmarilor se regasesc evolutiile stiintifice si tehnice , resursele financiare alocate sectorului apararii, posibilitatea producerii colective a unor materiale, finantarea programelor de infrastructura, facilitatile portuare si de stocare, retelele de conducte petroliere, comunicatii etc. Asigurarea securitatii solicita necesitatea consolidarii standardelor de aparare, intrucat , o data semnat Tratatul de la Washington , acest lucru primeaza. Dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, preocuparea intararii apararii slabeste atat pe taram european cat si dincolo de ocean, in cazul SUA. Cu toate acestea, analistii Aliantei accentuiau ideaa de intarire a strategiilor de aparare.

Sentimentul de insecuritate in Europa s-a diminuat prin redresarea economica, prin adoptarea sistemului militar integrat NATO, prin faptul ca erau disponibilizate in Europa forte americane insemnate, prin consensul apelarii la arme nucleare in caz de agresiune si adoptarea conceptului de represalii masive. Insa dorinta Aliatilor de a intra intr-o cursa a inarmarilor cu URSS se intensifica. Renasterea militara a Republicii Federale a Germaniei si includerea acesteia in tabara de aparare comuna a generat constituirea Comunitatii Europene de Aparare, care permitea fuzionarea fortelor germane in cadrul unui ansamblu European. De asemenea Republica Federala a Germaniei adera si la Consiliul Atlantic in 1955. Ca raspuns la aceasta situatie, in 1955, URSS impune tarilor pe care le subordona semnarea Tratatului de la Varsovia. Intre timp Moscova isi consolida neincetat puterea militara. Dupa sfarsitul razboiului, prin apelul de la Stockholm, se interzicea utilizarea energiei atomice in scopuri militare si eliminarea armelor nucleare. De altfel, planul Comisiei insarcinata de Natiunile Unite, de a controla energia atomica, se dovedea imposibil, din cauza conflictelor existente, pe de o parte intre SUA si puterile occidentale, pe de o parte intre SUA si URSS. In primul caz era elaborate planul Baruch, care prevedea internationalizarea energiei atomice cu tot ceea ce ar putea implica, primele vizate fiind SUA, care au semnat un acord in acest sens. Daca acordul era incalcat, situatia era preluata de Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite. La polul opus se aflau propunerile sovieticului Andrei Gromîco, care sustinea ca proprietatea, exploatarea materiilor prime si a uzinelor tine doar de autoritatile nationale. Aceste propuneri au fost elaborate ca o schita pentru o autoritate mondiala in domeniu, singura capabila sa impiedice proliferarea nucleara. In 1949, se sfarsea prima misiune a Natiunilor Unite, de a controla energia atomica la scara globala, prin anuntul americo-britanic, conform caruiaprima explozie nucleara avusese loc in Uniunea Sovietica. Patruzeci de ani mai tarziu, cinci tari erau posesoare de arme nucleare, iar cele doua superputeri decid sa plafoneze aceste tipuri de arme. Problema armelor nucleare strategice, cat si a armelor conventionale era cea mai importanta pentru Alianta Atlantica. Sintagma de “control al inarmarilor” era cea mai des uzitata si ingloba toate aceste chestiuni. Realitatea o constituia de fapt cursa inarmarilor celor doua superputeri, si nu dezarmarea lor. Moderarea acestei curse presupunea un consens reciproc

asupra indeplinirii unor conditii.Occidentalii erau defavorizati din cauza transparentei programelor lor, pe cand in Est se practica secretul total. Negocierile despre controlul inarmarii nu erau a priori Aliantei Atlantice, insa unele dintre ele tinteau clar SUA si Uniunea Sovietica asupra armelor nucleare strategice. Aceste negocieri de desfasurau intr-un cadru specific, fie bilateral, fie multilateral, fie in cadrul Natiunilor Unite sau CSCE. Inca de la infiintare, preocuparile Aliatilor au fost indreptate spre organizarea apararii si stabilirea principiilor si mijloacelor de care aveau nevoie pentru propria securitate. Incepand cu anii ’60, dupa adoptarea raportului Harmel, NATO si-a conturat linia de actiune. O a doua misiune a Aliatilor era aceea de continuarea a eforturilor de aparare colectiva si stabilirea de relatii statornice, implicit o destindere cu Estul. In calitatea de responsabila pentru apararea membrilor sai, NATO stabileste conditiile care ar trebui indeplinite de orice acord incheiat cu tarile din Est. O prima conditie o reprezenta reducerea fortelor armate dar si un grad de transparenta al societatilor, insa aceasta dificultate de a dispune de informatii au impotmolit timp de 15 ani negocierile de la Viena. Doar dupa incheierea Razboiului Rece negocierile capata o intorsatura constructive. In ceea ce-i priveste pe Occidentali , acestia au propus masuri care visau stabilitatea anasamblului geographic din Europa, de la Atlantic la Urali, facand imposibile actiunile ofensive de mare amploare, reducerea asimetrica a fortelor armate, transparenta in activitatile militare si instaurarea unui regim de verificare si de supraveghere , care sa prevada schimbul de date detaliate asupra fortelor si amplasarii acestora, precum si preavize amanuntite privind manevrele cu o anume importanta : localizare, durata, volumul fortelor implicate. In urma intalnirii de varf a Aliantei din martie 1988, a fost codificat continul acestei doctrine, o consecinta fiind faptul ca URSS va renunta la politica secretului. Conferinta pentru Securitatea si Cooperare in Europa din 1975 , incepe aceasta evolutie. In ceea ce priveste esecurile, exemple representative sunt amplasarea rachetelor SS 20 cu raza medie de actiune, care amenintau Europa, invadarea Afghanistanului in decembrie 1979, polemica asupra “bombei cu neutroni”, intreruperea de catre Moscova a negocierilor de la Geneva in 1983 cu privire la rachetele nucleare cu raza medie de actiune. Ascensiune lui Gorbaciov la putere schimba cursul politicii sovietice, explicata printr-o serie de progrese in domeniile nuclear si conventional, intarindu-se astfel masurile adoptate in

cadrul Actului final de la Helsinki, precum si reluarea negocierilor de la Viena asupra armelor conventionale desfasurate direct intre reprezantantii NATO si cei ai Tratatului de la Varsovia : doua acorduri Reagan-Gorbaciov in decembrie 1987, privind diminuarile de arme strategice si observari reciproce a exploziilor nucleare experimentale. Dizolvarea Tratatului de la Varsovia si declinul URSS au condus la evacuarea fortelor militare sovietice de pe teritoriul fostelor tari satelit. In Occident, mai exact in 1990, presedintele francez Francois de Mitterand isi expunea initiativa, conform careia era necesara prezenta militara americana pe taram european pentru securitatea fostelor tari sovietice. Aceasta propunere a fost ferm respinsa de ministrul german al Afacerilor Externe de atunci. Drept urmare , americanii au anuntat ca isi vor reduce efectivele militare. Cancelarul german Kohl s-a evidentiat cu propunerea crearii unei brigazi mixte franco-germane, ale carei elemente franceza sa fie stationate in Germania, si care mai apoi, va deschide calea sprea infiintarea asa numitului Eurocorps. Daca in cazul armelor conventionale progresele au fost foarte lente, in domeniul armelor nucleare strategice, Kremlinul s-a aratat dispus sa negocieze acorduri, purtate direct cu SUA : 5 august 1963, Tratatul privind interzicerea testarilor de arme nucleare in atmosfera, in apa si in spatial extraatmosferic; Tratatul din 1967 privind principiile care sa stea la baza activitatii statelor in domeniul explorarii si utilizarii spatiului axtratmosferic; tratatul asupra nonproliferarii (TNP); Tratatul asupra fundului marilor (1970), conventia asupra interzicerii, conceperii, fabricarii si stocarii de arme bacteriologice, biologice sau pe baza de toxine, precum si asupra distrugerii acestora. Un loc important il ocupa acordurile incheiate in 1972 : SALT si Tratatul ABM ce prevedeau limitarea sistemelor de rachete si protectia antibalistica. Prin intermediul acestor doua tratate, Moscova si Washington au convenit sa puna capat cursei cantitative a armelor ofensive strategice si sa limiteze la o singura zona amplasarea de arme defensive antiracheta pe care le puteau avea in dotare. Aceste prevederi aduceau noi perspective in domeniul controlului inarmarii : limitarea armelor ofensive la niveluri relative comparabile si apararea unei singure zone de amplasare. Pozitiile celor doua superputeri erau urmatoarele: URSS si-a pastrat reteaua defensiva in jurul Moscovei iar SUA au decis sa nu profite de aceasta posibilitate ce le era oferita. Astfel cele doua puteri isi anuntau vulnerabilitatea reciproca a populatiilor lor. Tratatul SALT a fost acela care a deschis calea relatiilor mutuale, urmat de o

serie de astfel de tratate de limitare a armelor ofensive strategice : acordul din 1974 privind plafonarea testelor subterane cu arme nucleare , Tratatul SALT II inlocuit in 1991 cu Tratatul START I. Alianta Atlantica a fost informata in permanenta despre negocierile cu Moscova asupra armelor strategice si s-a bazat pe faptul ca SUA nu vor compromite securitatea sau solidaritatea dintre Aliati. Cooperarea la nivel guvernamental nu a prezentat insa niciun fel de fisura, manifestanduse mai intai prin dubla decizie din 1979, oferind sovieticilor posibilitatea de a alege intre renuntarea la programul SS 20 si producerea si amplasarea de catre Aliati a rachetelor Pershing 2 si a rachetelor de croaziera cu o raza de actiune de aproape trei mii de km. Kremlinul a optat insa in favoarea celei dintai optiuni. Fermitatea occidentala si venirea la putere a lui Gorbaciov au pus punct acestei competitii a conditiilor puse de Alianta, fapt pentru care acordul din 1987, semnat pe 8 decembrie, interzicea toate rachetele balistice si de croaziera americane si sovietice. Tratatul adoptat la 19 noiembrie 1990 si intrat in vigoare pe 9 noiembrie 1992, era consacrat stabilirii unui echilibru intre Est si Vest, ce implica reducerile asimetrice de materiale armate implicate, si inspectiile de verificare a executarii corecte a acestor evenimente. Aceasta perioada de destindere s-a bazat pe echilibrul de forte sip e adoptarea unor masuri de control sufficient de eficace pentru a justifica increderea in cuvantul celuilalt. Mai poate fi adaugat Tratatul “Pentru un cer deschis”, prin care statele din Eurasia si America de Nord se angajau sa-si deschida spatiul aerian, permitand survolarea teritoriilor lor ,de avioane de observatie inarmate. Timpul necesar pentru organizarea si aplicarea oricarui program privind inarmarea, a generat aparitia unui factor de securitate pe scena politica europeana, si anume posibilitatea exploatarii imediata a superioritatii in cazul unei eventuale cresteri a tensiunii, ceea ce nu a insemnat rezolvarea tuturor problemelor, un esec constituindu-l tragedia din fosta Iugoslavie si impotenta comunitatii internationale de a-i pune capat.

Gestiunea politică în perioada Războiului Rece

Alianţa Atlantică este o instituţie alcatuită din state suverane şi democratice. Necesitatea de a acţiona în comun pentru apărarea, pe plan militar, a libertăţii şi le-a făcut pe cele mai multe dintre ele să-şi încredinţeze forţele armate unei structuri integrate, răspunzatoare de strategia apărării comune în caz de conflict şi de pregătirea operaţională şi logistică a unei eventuale angajări militare. Termenul de organizaţie este cel care-i defineşte în mod oficial structura, sigla, NATO însemnand Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic. Această denumire a sfârsit prin a deveni, totodată, punct de plecare şi victima pentru o oarecare confuzie. Fără îndoială că, deşi fiecare membru al Alianţei dispune de un singur vot, ponderea acestuia diferă de la caz la caz. Influenţa Statelor Unite a fost si rămâne superioară celei a altor ţări, chiar dacă diplomaţia Americană a ştiut să evite, cel puţin în Consiliu, utilizarea unor argumente de forţă în cazul unor divergenţe. Egalitatea politică între membrii Alianţei presupunea obligativitatea consultărilor în cazul oricărei decizii sau acţiuni subsumate obligaţiilor înscrise în Tratat. După ce Franţa a cerut

evacuarea de pe teritoriul sau a forţelor aliate şi a organelor militare ale Alianţei Atlantice, Cosiliul a decis ca instanţele sale politice să fie mutate tot in Belgia. Cum reprezentanţele sunt în număr de 16, ansamblul lor păstreaza o anume dimensiune umană, care lipseşte organizaţiilor gigant, ca ONU sau UNESCO, şi care a dus la instaurarea unui spirit de echipă între cei care trăiesc şi lucrează aici şi a unui sentiment de responsabilitate colectivă pentru bunul mers al instituţiei în care muncesc sau la care sunt acreditaţi. În ciuda acestor avantaje funcţionale, au apărut şi anumite divergenţe, inerente unei organizaţii cuprinzănd ţări libere şi suverane. O consecinţă foarte importantă a formei deocratice a guvernelor aliate este obligaţia de a face cunoscute opiniei publice din ţările lor subiectele consultărilor şi deciziile la care s-a ajuns. Starea raporturilor cu Tratatul de la Varşovia, obiectivele urmărite, occidentalii se bazau, pe plan internaţional,pe încrederea lor în democraţie. Desigur, acele comunicate invitau la dezbateri şi la critici, şi au provocat, adesea, polemici intense, în special asupra doctrinelor de utilizare sau de amplasare a armelor nucleare. Dincolo de aceste comunicate, apariţia unui însemnat număr de documente a jalonat existenţa Alianţei Atlantice şi a marcat progresele înregistrate în slujba celor două misiuni esenţiale ale sale, cea de aparare şi cea de securitate. Aceste doua obiective, aşa cum am spus mai devreme, erau înscrise chiar în Tratatul de la Washington şi constituiau criteriile în funcţie de care Alianţa îsi măsura atât succesele obţinute, cât şi dificultăţile întâmpinate. Raportul celor Trei Întelepţi Anii care au urmat semnării Tratatului au fost marcaţi de mai multe evenimente, care aveau să contribuie la precizarea structurilor şi funcţiilor Alianţei. Se impunea deci o analiză asupra raporturilor Est-Vest, asupra răspunsului Alianţei la noile probleme apărute,asupra reformelor structurale şi de funcţionare,”pentru a ameliora şi dezvolta cooperarea între ţările membre ale NATO în vederea întăririi unităţii din cadrul Comunităţii Atlantice”. Pentru elaborarea acestei analize, Consiliul a ales trei oameni de stat cunoscuţi prin autoritatea lor internaţională şi prin fidelitatea lor faţă de Alianţa: Gaetano Martini (Italia), Harlward Lange (Norvegia) si Lester Pearson (Canada). Ceea ce Consiliul aştepta de la ei era un raport esenţialmente politic, pentru a servi drept linie de conduită pentru toate statele membre, dar şi pentru Alianţa însăşi, în vederea ameliorării cooperării în toate situaţiile care puteau apărea

în raporturile Est-Vest. Numele sub care a rămas cunoscut acest document a fost “Raportul celor Trei Intelepţi”. Aşa cum cooperarea în domeniul militar este o necesitate pentru eficacitatea măsurilor de apărare, tot astfel cooperarea şi coordonarea sunt indispensabile pentru eficacitatea acţiunii în domeniul public, fie că este vorba de dejucarea sau de rezistenţa în faţa manevrelor îndreptate împotriva unităţii Aliaţilor, de măsurile ce trebuie să fie luate în domeniul controlului înarmărilor sau de semnalele pozitive de colaborare cu cealaltă tabăra, ori de câte ori s-a ivit prilejul. În această lumina trebuie să vedem propunerile cuprinse în raportul celor Trei Întelepţi. Într-adevar, orientarea pe care Întelepţii au dat-o muncii lor este următoarea: ţările din NATO sunt confruntate “cu o ameninţare atât de ordin politic, cât şi militar”, rezultat al doctrinelor revoluţionare ale comunismului, care, “peste tot, aruncă sămânţa minciunii asupra modului nostru de viaţă liberă şi democratică”. NATO nu însemna numai o organizaţie defensive, ale cărei acte erau dictate, în principal, de primejdiile şi ameninţările inerente politicii Sovietelor. Alianţa poate arăta că preocuparea sa nu este doar aceea de a împiedica degenerarea Războiului Rece într-un conflict deschis; ea este interesată să ia o iniţiativa politică şi morală pentru ca toate ţările să se poata dezvolta în libertate, şi pentru ca o pace durabilă să poată fi oferită tuturor naţiunilor. De altfel Raportul conţinea un pasaj consacrat în întregime rezolvării paşnice a diferendelor între ţările membre, obligate mai mult decât oricare altele să respecte în relaţiile reciproce angajamentele înscrise în Carta Naţiunilor Unite. Aceasta responsabilitate a revenit Raportului asupra sarcinilor viitoare ale Alianţei”, numit şi Raportul Harmel, elaborat şi aprobat în 1967. Raportul Harmel Misiunea primită din partea Consiliului constă în studierea viitoarelor sarcini “menite să întăreasca rolul Alianţei ca element al unei păci durabile”. Autorii raportului, constatau schimbările intervenite, faţă de momentul semnării Tratatului. Alianţa a jucat un rol major în oprirea expansiunii comuniste în Europa, Uniunea Sovietică a devenit una dintre cele două supraputeri nucleare. Europa s-a repus pe picioare şi se află pe drumul unificării. Decolonizarea a transformat natura relaţiilor Europei cu restul lumii.

Raportul subliniază că scopul final al Alianţei este “ajungerea la o ordine paşnică, justă şi durabilă în Europa, însotiţă de garanţiile de securitate corespunzătoare” şi de măsuri de dezarmare şi control al înarmărilor, precum şi de reduceri echilibrate ale forţelor armate. Astfel, în cadrul Alianţei, au fost demarate studii asupra reducerilor mutuale şi echilibrate de forţe în Europa, şi apoi a fost pregatită Conferinţa asupra Securităţii şi Cooperării în Europa, care urma să-mi deschidă lucrările la Helsinki, în 1973. Alianţa nu încetase să afirme şi să repete un lucru: cheia soluţiei europene constă în încetarea divizării Germaniei şi a Berlinului. Guvernul Republicii Federale s-a angajat în căutarea cel puţin a unei normalizări a relaţiilor sale cu Uniunea Sovietică şi cu aliaţii săi. Ansamblul acestei ofensive diplomatice, cunoscută sub numele de “Ostpolitik”, avea să dea roade. Asupra tuturor acestor teme, toate progresele înregistrate corespundeau poziţiilor definite în cadrul consultărilor purtate în cadrul NATO. Cele două puteri, SUA si URSS, au semnat la Moscova, pe 26 mai 1972, un acord care îngheţa numărul rachetelor balistice intercontinentale şi al rachetelor balistice lansate de pe submarine. Era prevăzut ca această îngheţare să dureze cinci ani. Această construcţie, preciza numărul de arme capabil să distrugă de mai multe ori tabăra adversă, cea care renunţa prima la amplasarea sistemelor de apărare putând să-şi protejeze astfel populaţia. Negocierea a fost supravegheată foarte îndeaproape de Aliaţii Statelor Unite, ai căror reprezentanţi informau în mod regulat Consiliul NATO. Declaraţia de la Ottawa Cea de-a 25-a aniversare a Tratatului de la Washington a constituit prilejul de a se face un bilanţ şi de a se trasa perspectivele marilor sarcini ale Alianţei. Declaraţia adoptată cu această ocazie a fost aprobată de reuniunea ministerială de la Ottawa, pe 19 iuie 1974, şi semnată apoi la Bruxelles, în ziua de 26 iunie, de şefii de stat şi de gurvern. Cele 14 articole ale Declaraţiei priveau atât problemele politice, cât şi cele militare, o atenţie deosebită fiind acordată răspunsului la problemele pe care le ridică opinia publica privitor la permanenţa funcţiilor de descurajare şi de apărare ale NATO, la garanţia nucleară a Statelor Unite şi la prezenţa forţelor americane în Europa. Coordonatele apărării comune s-au modificat din clipa în care raporturile stategice între Statele Unite şi Uniunea Sovietică “au atins o situaţie de cvasiechilibru…, şi din aceasta cauza, problemele pe care apărarea Europei le ridică în fata Alianţei au căpătat un caracter diferit şi mai particular”. În plus, pentru a răspunde criticii

formulate de Congresul American, se reamintea că forţele convenţionale europene contribuiau la apărarea Statelor Unite si a Canadei. Declaraţia afirma că forţa nucleară franceză , asemeni celei a Marii Britanii, avea un rol propriu de descurajare, dar contribuia şi la acţiunea globală de disuasiune a Alianţei. O data cu normalizarea relaţiilor între Germania, Uniunea Sovietică şi Polonia, raporturile dintre cele două Alianţe au marcat un progress incontestabil pe calea destinderii, mergând pe bazele propuse de occidentali. O menţiune specială trebuie făcuta pentru Acordul de la Helsinki datorită urmărilor foarte profunde pe care acesta le va avea asupra dialogului Est-Vest, cât şi asupra structurii interne a ţărilor comuniste. Crize şi deznodăminte Trebuie să spunem încă de la început că, fără îndoială, încheierea acestui acord a fost rodul unei imense neînţelegeri făcute de Uniunea Sovietică. Importanţa şi originalitatea acestui acord erau exprimate de răspunsul dat ideii esenţiale ca adevarata pace în Europa depindea nu numai de controlul înarmarilor şi de dezvoltarea relaţiilor economice. Războiul Rece se sfârşise prin Victoria ideilor politice pe care Alianţa Atlantică le apărase în mod constant. Se deschidea acum o noua etapa, marcată printr-o transformare radicală a raporturilor între atlantici să găseasca noi forme pentru continuarea acţiunii lor neobosite de 4 decenii, şi care făcuse din Aliaţa lor factorul esenţial al acestui succes fără precedent în istoria relaţiilor internaţionale. Tot lor le revenea şi misiunea sa, în cadrul Alianţei, să conceapă si să pună în aplicare o altă strategie în serviciul aceluiaşi politici de menţinere a păcii, confruntate acum cu alte riscuri şi alte ameninţări decât în perioada ce tocmai se încheiase. Chiar dacă, cel puţin pentru prezentul imediat, aceasta nu înseamnă că va fi mai uşor si că nu va pune probleme noi, fără legătura cu descurajarea nucleară, dar implicând un număr cu mult mai mare de parteneri, situându-se adesea mai puţin la nivelul confruntărilor interstatale, căt, mai ales, la cel al problemelor interne, având cauze naţionale, etnice şi religioase. Alianţa insăşi avea să fie supusă unor profunde transformări ca urmare a reducerii radicale a prezenţei militare americane şi prin dorita apariţie a Entităţii Europene pentru Apărare, braţul înarmat al Uniunii Europene.

Gestiunea politică dupa incheierea Războiului Rece

La incheierea unui război ideologic ce a durat mai bine de patru decenii, Europa se confruntă cu numeroase probleme pe plan social, economic, dar mai ales politic. În aceste condiţii, Alianţa Nord Atlantică, se vede obligată să sprijine ţările din Europa de Est si Centrală în evoluţia lor spre liberalism si democratie. Este un lucru bine ştiut faptul că URSS nu s-a opus reunificării Germaniei cu condiţia ca aceasta să nu facă parte din NATO. Aliaţii au refuzat această cerere afirmând că Germania are dreptul de a decide singură daca să facă parte sau nu din alianţa. O lună mai târziu, Mihail Gorbaciov a acceptat, după ce cancelarul Helmuth Kohl l-a asigurat ca forţele militare vor fi reduse drastic. În vederea organizării Europei s-a desfaşurat la Londra cea mai importantă reuniune din istoria Alianţei, care s-a încheiat cu semnarea documentului “Declaraţie asupra unei Alianţe a Atlanticului de Nord reînnoite” . Aceasta nu inseamnă ca Alianţa îşi va abandona scopurile sale in menţinerea securităţii. Ea insă va pune la punct o noua strategie militară, ce se va indepărta de conceptul apărării avansate şi care va depinde în mai mică măsură de armele nucleare, ele devenind “arma ultimei

şanse”. În atingerea acestor obiective URSS avea rolul de a-şi retrage toate forţele staţionate in Europa. Un alt document a fost semnat pe 21 noiembrie 1990, cunoscut sub numele de Carta de la Paris, care susţinea “dreptul la alegeri libere si cinstite, respectul priorităţii dreptului, intărirea cooperării economice, instituţionalizarea CSCE, care trebuia să devină cadrul unui dialog politic mai larg, în contextul unei Europe mai unite”. Un an mai târziu s-a organizat la Roma o altă întrevedere la nivel inalt. La momentul respectiv, situaţia politică a Europei era drastic schimbată. Astfel, partidele comuniste au fost indepărtate de la putere din majoritatea statelor din Europa Centrală si de Est iar prin intermediul alegerilor libere au preluat conducerea personalităţi cunoscute prin rezistenţa lor fată de dictatura marxistă. Germania s-a reunificat la 3 octombrie 1990, Tratatul de la Varşovia a fost dizolvat oficial pe 1 iulie 1991, URSS incetându-şi existenţa spre sfârşitul anului. De asemenea, demisia lui Mihail Gorbaciov a fost anunţată la finele anului. În noua configuraţie politică rolul alianţei ca garant al securităţii nu se incheiase. Dar dialogul si cooperarea cu foştii adversari vor deveni prioritare, fiind insoţite de acţiuni in cadrul noilor rapoarte stabilite cu Naţiunile Unite şi CSCE. Această nouă strategie va fi definită în cele trei documente adoptate la Roma, în zilele de 7 şi 8 decembrie 1991: • • • 1. Noul concept strategic Declaraţia asupra evoluţiei situaţiei din URSS Declaraţia asupra păcii si cooperării. Obiectivul general al Alienţei rămâne în continuare menţinerea securităţii. De aceea este obligată să păstreze un potenţial militar suficient pentru a menţine pacea, lansând un apel la cooperare, mai ales in domeniul dezarmării. Astfel se observă o concepţie largă asupra securităţii, care implică dimensiuni politice, economice, sociale si ecologice. Cele trei elemente ale unei politici de securitate sunt dialogul, cooperarea si menţinerea unui potenţial colectiv de apărare. Pentru început sunt vizate reducerea dependenţei faţă de “ apărarea avansată” şi faţă de arma nucleară prin urmare modificarea conceptului de “ripostă gradată”. Pe plan operaţional, conceptul central este unul politic: apărarea păcii şi prevenirea constrângerii. De asemenea,

Noul concept strategic

statele care aparţin sistemului militar integrat adoptă principiul formării unor mari unităţi multinaţionale, care să cuprindă contingente de diferite naţionalităţi, cum este cazul Franţei şi Germaniei ( Eurocorps). În concluzie, acest nou cocept are un caracter defensiv, recunoaşte importanţa formării Entităţii Europene de Apărare şi pune accentul pe cooperare şi dialog. 2. Declaraţia asupra evoluţiei situaţiei din URSS este un document care precizează principiile pe baza cărora Aliaţii doresc stabilirea de noi relaţii: nerecurgerea la ameninţări, intimidări sau constrângeri, respectarea obligaţiilor asumate prin Actul final de la Helsinki, Carta de la Paris şi in cadrul CSCE. Guvernarea trebuie să fie una democratică şi care sa respecte princiiile de drept. 3. În ceea ce priveşte “Declaraţia asupra păcii şi cooperării” , aceasta este cea care va institui primele raporturi de pace intre foştii adversari din Războiul Rece şi din cursa inarmărilor. Alianţa nu putea face faţa singură tuturor provocărilor, astfel că a fost interesată de legarea unor relaţii cu CSCE, Comunitatea Europeană, UEO şi Consiliul Europei. De fapt, se propunea organizarea unor reuniuni comune anuale, la nivel ministerial, şi reuniuni periodice, la nivel de ambasadori. Domeniile de interes erau securitatea şi problemele conexe dar şi programele ştiinţifice şi de mediu. În 1991 a fost creat Comitetul de Coordonare Nord Atlantic care are rolul de a programa întâlniri regulate la toate nivelurile politice si militare. Ulterior, a fost adoptat un vast domeniu de activitate, cuprinzând probleme politice şi de securitate, probleme ştiinţifice, economice, apărarea societăţii moderne, difuzarea de informaţii, consultarea asupra planificării politice,gestionarea circulaţiei aeriene etc. Pe lângă aceste probleme, una este mai semnificativă, si anume, organizarea de exerciţii militare comune, care să faciliteze cooperarea între forţele armate din diferite ţări. Astfel, NATO a decis să contribuie la operaţiuni de menţinere a păcii in Europa putând pune la dispoziţie infrastructurile, mijloacele logistice, şi chiar forţele sale armate. State ca Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria au ridicat problema unei reveniri a politicii de expansiune a Rusiei in cadrul unei reuniuni la Cracovia. Soluţia pe care acestea o vedeau posibilă era aderarea la Alianţă. Mitterand a refuzat această cerere sugerând constituirea unei Confederaţii Europene care să cuprindă toate statele europene, inclusiv Rusia, dar care sa

excludă SUA si Canada. De asemenea, Kremlinul a considerat că adeziunea trebuie să privească fie pe toţi membri fostului Tratat de la Varşovia, fie pe nici unul. De cealaltă parte, a SUA, datorită articolului 5 al tratatului care prevedea că orice atac împotriva unui membru reprezintă un atac impotriva ta, existau reticenţe in privinţa adeziunii. Pentru a stabili un consens, preşedintele Clinton a lansat formula unui Parteneriat pentru Pace care era deschis tuturor statelor din Tratatul de la Varşovia sau provenite din fosta URSS. Acesta, pe lângă ideile enunţate în Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic, afirmă şi măsuri de consultare şi cooperare între membrii NATO şi partenerii săi. De asemenea, Parteneriatul stipula că Alianţa era deschisă statelor democratice din est, lucru ce a ridicat critici pe plan politic. Cea mai semnificativă este cea a fostului secretar de stat Henry Kissinger care, respingând ideea unei adeziuni a foştilor adversari, critica dreptul de veto pe care l-ar dobândi Rusia. El vedea Parteneriatul de Pace ca pe un inconvenient. Cu toate acestea, majoritatea statelor din Europa Centrală si de Est au semnat acordul de Parteneriat. Din păcate incapacitatea acestui acord a fost evidenţiată de criza bosniacă, când cele două mari puteri nu au reuşit să-l facă pe Slobodan Miloşevici să accepte planul în cauză. O posibilă soluţie pentru asigurarea succesului o reprezintă conştientizarea diferenţelor de cultură, de tradiţii, a modului de abordare a problemelor şi încercarea de găsire a unei noi formule care să ţină cont de aceşti factori extrem de importanţi.

Şi acum? Alianţa Atlantică s-a născut dintr-o teamă foarte precis definită. Ţările membre sunt cele care au creat ideile forţă pe baza cărora a fost asigurată menţinerea păcii. Întrebările esenţiale care se pun ţărilor membre sunt: -trebuie să supravieţuiască dispariţiei acestei temeri? –poate Alianţa să contribuie, într-o nouă fază a istoriei europene, la menţinerea păcii? Aceste întrebări au creat ideile-forţă pe baza cărora a fost asigurată pacea. Înainte de a analiza factorii de securitate care fac indispensabilă menţinerea pe mai departe a Alianţei, să reamintim doar că ea reflecta această comunitate de interese politice în sensul cel mai larg, care a facut ca Statele Unite şi Canada să se alieze cu Europa în cele două

războaie mondiale şi care a permis întregului Occident să treaca peste Războiul Rece fără vărsare de sânge. Alianţa avea de îndeplinit o dublă misiune: asigurarea securităţii membrilor săi şi folosirea ei în beneficiul operei sale de pace. Prima fiind îndeplinită, prin transformările politice survenite în Europa, funcţia de apărare trebuie să răspundă altor imperative decât celor din Războiul Rece, iar Alianţa poate să i le consacre o mai mare parte din activităţile sale. Cinci sunt sarcinile care rezultă pentru Alianţă din această situaţie: -să asigure persistenţa unui echilibru în Europa -să răspundă nevoilor de securitate ţărilor din Europa de Est si Centrală -să convină împreună cu Rusia asupra noii forme a raporturilor dintre aceasta şi Alianţă -să fie în măsură să coopereze cu Naţiunile Unite pentru stabilizarea păcii -să-şi îndrepte atenţia asupra problemelor de securitate din sudul Europei Funcţia de Apărare Este vorba de o funcţie cu caracter remanent (persistenţa magnetizării unei piese de metal care a fost supusă acţiunii unui câmp magnetic). Funcţia de apărare rămane remanentă din mai multe motive. Contrar aparenţelor, cel mai important dintre acestea nu rămâne reîntoarcerea Rusiei la o politică agresivă ci faptul că aşa cum spunea cu umor Michael Sturmer, director la Stiftung Wissenschaft Politik din Ebenhausen, faptul că ,,ursul rusesc n-a devenit dintr-o dată vegetarian”. Ştim că acest primejdios animal când iese din hibernare este din nou omnivor, iar instituţiile care sunt cele mai stabile în mijlocul atâtor schimbări, Biserica şi Armata, nu sunt printre cele mai deschise la schimbările venite de afară, mai ales din Occident. Fără să dăm vreo dovadă de pesimism sau să facem un proces viitorului, necesitatea menţinerii echilibrului este cea care impune Alianţei să nu abandoneze această funcţie remanentă. Este şi va rămâne în firea lucrurilor ca Rusia, cu 150 de milioane de locuitori, fără a-i socoti pe cei 25 de milioane din diasporă, sa păstreze o poziţie militară mult superioara tărilor europene, fără ca noi să vedem în aceasta semnul unor intenţii agresive. Realitatea este că, în timp ce unele dintre aspiraţiile sale culturale îndeamnă Rusia să se îndrepte spre Occident, cele mai grave probleme de securitate tind să fie in Asia. Aici Rusia are

cele mai lungi frontiere din lume. Aici dacă nu va fi oprită proliferarea nucleară, se va concentra cele mai multe state deţinatoare acestui tip de arma, de la Coreea de Nord până la Israel, trecând prin China, India, Pakistan, Kazahstan şi, dacă Statele Unite nu vor retrage întreg stocul de uraniu îmbogatit, Iran, Irak şi, poate, Japonia. Va fi deci nevoie ca Alianţa Atlantică să echilibreze, dacă nu ca număr, cel puţin ca potenţial, puterea militară pe care Rusia este obligată să o păstreze. Acum condiţiile însa conditiile sunt favorabile. Mult timp nu s-a întamplat aşa, din motive pe care unii sau alţii sunt răspunzători Franţa vroia s-o transforme într-o maşina de război împotriva influenţei americane în Europa, prezentând în culori negre organizaţia militară integrată, acuzată de plasarea ţărilor membre sub o tutela care le privează de independenţa de decizie în caz de conflict. Cu toate acestea a fost cel mai loial dintre aliaţi în cazul crizelor de la Berlin, din Cuba sau în problema eurorachetelor. În ceea ce-i priveşte pe americani, a afirma că Statele Unite nu vedeau cu ochi buni eforturile diplomaţiei franceze în vederea constituirii unei entităţi europene de apărare nu pare a fi decât un eufemism. Lucrurile s-au schimbat o dată cu sfarşitul Războiului Rece. Statele Unite nu vor lăsa în Europa decât maxim 100 000 de oameni, precum şi cateva arme nucleare aeropurtate. De acum înainte vor susţine formarea unei organizaţii europene susceptibile de a grupa eforturile şi forţele Aliaţilor ei, aşa cum a fost schiţată de Tratatul de la Maastricht. De altă parte, prin adoptarea declaraţiei date publicităţii la Bruxelles, în ianuarie 1994, NATO a recunoscut ,,nevoia de a întări coloana europeana a Aliantei”. NATO poate într-adevăr sa dispună de mijloace tehnice şi logistice, cu mult superioare celor din ţările europene luate separat, iar dublarea lor în multe cazuri ar fi ceva extrem de neeconomic. Prevăzându-se punerea lor la dispozitia UEO, posibilităţile de intervenţie şi de acţiune ale Entităţii Europene în curs de formare s-ar ameliora în mod substanţial Rămane ca euroepenii să demonstreze ca au voinţa de a face acest lucru, acum când obstacolele politice şi materiale sunt înlăturate. Ei ar putea proba deja existenţa acestei vointe prin multiplicarea programelor de producere în comun a celor mai necesare materiale pentru executarea unor operaţiuni coordonate: avioane, tancuri, mijloace de transport, folosirea

spaţiului, constituirea stocurilor de munitii. ,,O politica fără forţa este ca o muzică fără instrumente” spunea Frederic cel Mare Şi totuşi trebuie să existe şi o politică. Membrii Uniunii Europene mai au înca un drum lung de parcurs până acolo. Este legitim să ne întrebăm dacă dezacordurile dintre ei, care s-au facut simţite înca de la primele fisuri apărute in edificiul iugoslav, nu au contribuit la dezlanţuirea dramei, de vreme ce au acţionat fiecare separat, pentru recunoaşterea existenţei şi suveranităţii autoproclamate a statelor născute din Federeaţia întemeiata pe ruinele Europei de dinainte de 1914 şi pe care doar mâna de fier a dinastiei Karagheorghevici şi apoi cea a mareşalului Tito au împiedicat-o să se destrame Să se răspundă la nevoia de securitate a ţărilor din Europa Centrală şi de Est Este evident că Europa Centrală şi de Est este regiunea în care se vor pune în modul cel mai acut problemele ce vor orienta destinul continentului în urmatoarele decenii. Daca am fi perfect obiectivi dar cinici, am spune că secolul XX ar fi fost secolul Germaniei, însă de două ori la rând ea a comis nebunia de a încerca să domine lumea prin forta armelor, şi de două ori a esuat. Acum când Germania a trecut la opera de pace, aceleasi atuuri pot încă juca în favoarea ei. Are de ales între o politică absolut personală şi o politică adoptata de conducatorii parţii occidentale a Germaniei divizate. Daca optiunea este între o Europă germană şi o Germanie europeană, tuturor europenilor le revine sarcina să facă astfel încat cea de-a doua formulă să fie caştigătoare.Orice ar fi, tările situate în acest vid strategic nu au în cap decât o singură idee de scăpare din aceasta situaţie, pe care o consideră primejdioasă pentru independenţa şi securitatea lor: aderarea la Alianţa Atlantică, ceea ce i-ar plasa automat sub incidenţa articolului 5 al Tratatului de la Washington, care enunţa că un atac împotriva unei ţări membre este un atac împotriva tuturor. Alianţa nu îndepartează aceste candidaturi. A declarat de mai multe ori că, într-o bună zi, aceste ţări ar putea fi admise. Consiliul a însarcinat un grup de lucru să elaboreze un raport ce trebuie prezentat în termen de un an, asupra ,,modului de extindere al NATO şi principiilor care trebuie să stea la

baza acestui proces, precum şi implicaţiile statutului de membru”. Această redactare pare puţin cam alambicată, ca şi amânarea oricărei hotărâri răspund mai multor preocupări. Prima este de a menţine deschisă opţiunea lărgirii, dar fără a înfrunta direct Rusia. Liderii ruşi au reiterat opoziţia lor la o admitere în cadrul Alianţei a foştilor sateliţi ai URSS, estimând că această hotărâre ar aduce NATO cu o mie de kilometri mai aproape de frontierile lor. Se ştie că timp de 40 de ani Kremlinul a căutat să termine dispariţia Alianţei şi plecarea din Europa a trupelor americane. Acum obiectivele sale s-au schimbat. Slaba sa influenţa pe plan politic precum si greutătile economice fac probabil ca Rusia să-şi doreasca minimum de probleme la vest de frontierile sale. Nu încape nici o îndoiala că Moscova încerca să-şi facă recunoscut un drept de veto, sau în orice caz un drept de influenţă privind unele dintre deciziile Aliantei. Dar este la fel de sigur şi faptul că Alianţa nu doreşte să admită aşa ceva. Apreciind că nici o hotarâre nu e o urgenţă în legătura cu o problema asupra căreia poate nu toţi Aliaţii au aceleaşi păreri, Consiliul Atlantic a decis să-şi mai acorde cel puţin încă un an de gândire. Ar fi putut de asemenea să arate şi faptul că, dacă adeziunea este, cu siguranţă, calea cea mai directa şi mai eficace de asociere la Alianţă, nu este şi singura. Condiţia pentru a deveni membru al Uniunii Europene este de a adera în mod sincer şi complet la idealurile democraţiei şi respectării frontierelor. Este ceva care, în sine, constituie un început de asigurare împotriva unor comportamente agresive. În circumstanţele actuale, şi cele pe termen lung, o agresiune a Rusiei, care ar pune în acţiune articolul 5 al Tratatului, pare să fie cea mai puţin credibilă dintre amenintările la adresa continentului nostru. Cauzele cele mai reale de instabilitate se află, dimpotrivă, chiar în aceste tări aşezate, geografic, între Germania şi Rusia şi provin din decepţia determinată de intârzierile înregistrate în domeniile economic şi social, de acele ,,dividente ale liberalismului”. Dar principala cauză o constituie în mod evident prezenţa pe teritoriul acestor state a unor minorităţi etnice, religioase, lingvistice sau rasiale care pot provoca tensiuni grave între popoare, cu o rezonanţă imediată dincolo de limitele teritoriale ale statelor unde vieţuiesc. Legăturile între NATO şi celelalte tări ale Europei nu se referă exclusiv la probleme ce ţin de securitatea lor. În calitatea lor de membre ale Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic şi ale Parteneriatului, sunt asociate la un număr de studii sau exerciţii comune cu membri NATO Relaţiile NATO-Rusia

Încă de la început trebuie spus că motivele de securitate invocate de liderii ruşi pentru a obiecta faţă de lărgirea Alianţei înspre tările din Europa Centrala şi de Est nu par să fie justificate. Argumentul conform căruia aceasta lărgire ar deplasa forţele NATO cu o mie de kilometri spre est nu are nici un fundament. În realitate, ceea ce motivează în principal obiecţiile Kremlinului la adresa intrării unora dintre foştii săi sateliţi în Alianţa Atlantică este o problemă de prestigiu, de ,,rang în lume”. Am văzut că Rusia s-a arătat extrem de nehotărâtă în a adera la Parteneriatul pentru pace în aceleaşi condiţii şi în aceiaşi termeni ca foştii membri ai sistemului politico-militar clădit de Uniunea Sovietică. Este evident faptul că Rusia simte că problemele din Europa Centrală şi de Est o privesc în mod direct. Ar fi în avantajul nostru ca interesul său să se exercite într-un sens constructiv. Ar fi contraproductiv să pară că încercam să îndepărtăm Rusia şi să nu-i recunoaştem statutul de mare putere. Dacă Rusia va avea în viitor probleme de securitate, aceasta se va petrece fie în interiorul frontierelor sale, asa cum a demonstrat-o tragedia cecenă, fie în Asia. Intrarea sa în NATO ar însemna că poate să invoce articolul 5 din Tratatul de la Washington pentru a cere ajutorul occidentalilor în cazul apariţiei unei crize pe acest imens continent. Acest lucru ar pune Aliaţii într-un context politic şi de strategie mondială în totalitate nou, în care Europenii, în orice caz, nu sunt probabil nici în măsură şi nici dornici să se implice. Ideea aderării Rusiei trebuie să fie deci îndepărtată, deoarece nu ofera nici un răspuns adecvat problemei foarte reale, şi care ne ingrijorează şi pe noi în aceeaşi măsură, a organizării raporturilor noastre cu securitatea continentului pe care locuim şi unii, şi altii. Există însă o formulă, din ce in ce mai mult studiata, mai ales în Statele Unite, şi care pare să ofere posibilităţi de conciliere a intereslor aflate în joc. Este cea a unei configuraţii globale de securitate, în cadrul căreia Alianţa ar încheia cu Rusia un tratat care sa fie o garanţie comună de securitate, independenţă şi respect al suveranităţii ţărilor din intreaga regiune situată între NATO şi Rusia, şi care să prevadă consultarea şi acţiunea lor comună în cazul unor probleme ce privesc stabilitatea în zona. Rusia ar avea astfel asigurarea că interesele sale ar fi luate în calcul de occidentali si că-i vor fi recuonscute statutul şi rolul de mare putere. Acum, când apare limpede voinţa occidentalilor de a nu exclude Rusia din situaţii în care sunt angajate interesele sale, precum şi intenţia acordată stabilităţii acestui ,,străin apropiat”, care

nu este nici măcar atat de departe de Occident, Rusia ar putea să se ocupe de problemele care o asalteaza atat din interiorul frontierelor sale, cât şi in acest imens continent asiatic despre care totul ne face să credem că este cel care va suferi cele mai profunde transformări în secolul următor. A găsi o soluţie constructivă pentru problema structurii raporturilor sale cu Rusia este, pentru Alianţa Atlantică, una dintre contribuţiile majore pe care le poate aduce la menţinerea păcii. 4 Cooperarea cu Naţiunile Unite Pe parcursul acestor capitole, am întâlnit problema cooperării dintre Alinaţa Atlantică şi Naţiunile Unite pentru ca misiunile de menţinere a păcii sau de asistenţa umanitară sunt cele care vor solicita cel mai des acţiunea Alianţei în viitor. În istoria ONU de 3 ori Consiliul de Securitate a decretat operaţiuni de restabilire a pacii, adică operaţiuni de razboi duse în temeiul capitolului 7 al cartei.Sfârşitul Războiul Rece măreşte riscul multiplicării tensiunilor care se pot finaliza în conflicte şi nerecurgerea la veto în cadrul Consiliului de Securitate permite acestui organism să ia poziţie în caz de ameniţare sau de încălcare a păcii. În starea actuală de lucruri, Consiliul de Securitate nu dispune nici de mijloacele militare proprii necesare pentru a-şi pune în aplicare hotărârile şi adesea nici de mijloacele de care are nevoie pentru a plăti forţele puse la dispoziţia sa in timp ce NATO dispune de comandamentul, competenţa, structurile operaţionale şi de efectivele perfect antrenate, ca şi de materialele necesare pe care membrii săi le pot pune la dispoziţie.Problemele pe care le ridică cooperarea dintre Bruxelles si New York provin din responsabilitatea directă a guvernelor şi a opiniilor publice.Oroarea pierderilor suferite in Vietnam, viictoria fulger în războiul din Golf, o încredere aproape nelimitată in eficacitatea si superioritatea tehnologică au dat naştere conceptului de "război cu 0 victime". Este adevărat că folosirea forţei necesare pentru restabilirea păcii este ne conforma cu imperativul de neutralitate care se impune in menţinerea păcii.Misiunea forţei de protecţie a Naţiunilor Unite (FORPRONU) este atât menţinerea păcii, cât asistenţa umanitară, mai precis

protecţia asistenţei umanitare. Rar se intampla ca între ONU si NATO, apoi chiar în interiorul celor două instituţii, să se ajungă la o înţelegere asupra modului în care era utilizată forţa şi asupra mijloacelor afectate.Reamintim doar datele intrinsece pentru forţele aflate în teren : forţele terestre, Caştile Albastre ce depindeau de Naţiunile Unite apoi forţele navale care operau în Adriatică şi depindeau NATO şi de UEO, precum forţele aeriene aparţinând NATO şi care efectuau anumite supravegheri şi lovituri asupra unuia sau altuia dintre obictive.Dacă politica naţiunilor unite este de a nu expune contingentele puse la dispoziţia lor de unele dintre statele membre, logica NATO, instituţie militară căreia i se solicitase ajutorul pentru aplicarea unor rezoluţii ce prevedeau recurgerea la forţa în circumstanţe date, ar fi fost să treacă la acţiune.Secretarul General, Will Clais, a declarat că, în viitor cooperarile dintre ONU si NATO vor evita drumurile incerte, străbătute în perioada crizei din ex-Iugoslavia. Opinile publice, care nu sunt lămurite asupra împărţirii responsabilităţilor (prima deţine capacitatea şi responsabilitatea de a stabilii dreptul iar cealaltă mijloacele de a-l face respectat), înteleg cu dificultate cum NATO dupa ce timp de 45 de ani a menţinut pacea in Europa în confruntarea cu o superputere, este anihilată de nişte mini-state, care nici măcar nu apăreau pe vreo hartă anterioară a acestui conflict.Una dintre cauzele dramei din ex-Iugoslavia, este in mod sigur faptul că Statele Unite au socotit că problema era in primul rând de competenţa europenilor şi că aceştia, puşi în faţa temeliei unui zid, n-au fost nişte buni zidari.În consecinţă, contribuţia UEO în cadrul Alinaţei va trebui sa fie facută în calitate de emanaţie a voiinţei politice a europenilor, aplicată la probleme interne ale Uniunii.Contribuţia Uniunii Europene la stabilirea continetului va mai depinde insăşi de aptitudinea UEO, "braţul său înarmat", de a-şi îndeplinii misiunea pe plan militar, în condiţiile diminuării bugetelor destinate apărării din cea mai mare parte a ţărilor europene grăbite să încaseze "dividendele pacii". 5.Probleme Sudului Problemele Mediteranei însemnau, până la finele anilor 80, creşterea puterii flotei sovietece de suprafaţă şi a patrulelor de submarine nucleare strategice care stăbăteau zona, între strâmtorile

care controlează, comunicaţiile cu Marea Neagră, Marea Roşie, Oceanul Indian şi Oceanul Atlantic.Probleme s-au schimbat, flota ex-Sovietică, împărţită acum între Rusia şi Ucraina, nu mai iese din perimetrul Mării Negre. Începând cu finele lui 1994, s-a anunţat o cooperare între Franţa, Germania şi Statele Unite pentru definirea programului de producţie a unui " scut" aniti-rachetă comun, care s-ar materializa, la sfarşitul acestui secol, fie prin perfecţionarea sistemelor deja existente, fie prin folosirea de noi tehnici.Dacă conflictele viitoare nu vor mai fi o ciocnire intre popoare, meci intre civilizaţii cu rădăcini religioase, lingvistice, istorice, şi de tradiţii diferite, în acest caz Mediterana va fi cu siguranţă una dintre răspântiile în care se pot produce asemenea evenimente.Acestor cauze structurale li se adaugă echilibrul crescând dintre sud si nord unde numărul populaţiei este stabil şi are un nivel de viaţă printre cele mai ridicate din lume. Turcia prezintă o remarcabilă sinteză - este o ţară a inslamului în care islamismul n-a înăbuşit voinţa democratică, al cărei naţionalism nu este anti occidental, unde există un adevărat stat cu tradiţie de politică externă dobândite printr-o participare de mai multe secolele la viaţa internatională. Intersul său ca şi al nostru este ca ea să găsească o soluţie justă şi democratică problemei Kurde, astfel încât Turcia să poată îndeplinii plenar rolul de punte nu numai geografică ,dar şi politică şi culturală între Europa şi ţările din Asia centrală. În concluzie Alianţa Atlantică are misiunea de a asigura securitatea Europei, de a salvgarda o dată cu democraţia şi libertaţile noastre publice sau private, de a favoriza bunastarea pe Bătrânul Continent, de a răspunde dorinţei membrilor săi de a trai în pace cu toate popoarele.

Concluzii La sfârşitul anului 1994 şi începutul anului 1995, opinia publică internaţională era dominată de umilinţă, furie sau indignare datorită neputinţei tărilor occidentale (cărora li s-a alăturat şi Rusia), de a pune capăt conflictului existent de trei ani în Bosnia. Pe lângă această situaţie dificilă, capitolele anterioare au avut rolul de a reaminti opiniei publice ceea ce a realizat Alianţa Atlantică. Misiunea acestei Alianţe era nu numai asigurarea securităţii Europei ci şi salvgardarea democraţiei şi libertăţilor publice sau private, favorizarea bunăstarii Bătrânului Continent şi respectarea dorinţei membrilor săi de a trăi în pace cu toate celelalte popoare. Victoria Războiului Rece a eliberat un număr foarte mare de persoane de sub dominaţia comunistă şi acest lucru a dus la rezolvarea unor conflicte ce păreau ca nu au final. Astfel, se poate spune că Alianţa a realizat ceea ce nu putea comunitatea internaţională să facă în zona Balcanilor. Un alt aspect important este acela că alaturi de Uniunea Europeană, Alianţa a reuşit să ţină acest conflict departe de graniţele Bosniei pentru a nu renaşte rivalităţile trecute dintre ţările europene. Indiferent de cum se sfârşesc situaţiile dificile, un continent şi popoarele ce au cunoscut atâtea lupte fratricide, lupte transformate de două ori în războaie mondiale, nu se pot lipsi de o organizaţie de apărare de asemenea amploare. Alianţa Atlantică este un element esenţial al

stabilităţii în Europa, un suport al solidarităţii. Atât pentru fondatorii săi, cât şi pentru cei care li s-au alăturat sau cei care li se vor alătura, Alianţa rămâne o garanţie a menţinerii stabilităţii pe Bătrânul Continent. Aşa cum a reuşit, timp de decenii, să-şi îndeplinească misiunile sale, dând dovadă de supleţe în schimbările vieţii internaţionale, tot astfel, astăzi trebuie să se adapteze noii situaţii politice din Europa. Rigiditatea confruntării Est-Vest va fi urmată de o nebuloasă geopolitică şi strategică la scară mondială ce va avea nevoie şi ea de câteva decenii pentru a se condensa (dacă se va întâmpla acest lucru). Fluctuţiile demografice sunt lente şi nu se ştie ce impact vor avea descoperirile ştiinţifice şi tehnice din viitor asupra ierarhiilor de putere. Se doreşte, în primul rând, menţinerea stabilităţii şi totodată prevenirea izbucnirii unui nou conflict la scară mondială. Prin intermediu Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic şi al Parteneriatului pentru Pace, Aliaţii au deschis posibilitatea de lărgire a consultărilor şi acţiunilor desfăşurate împreună cu foştii membri ai Tratatului de la Varşovia, inclusiv cu Rusia. Aceasta din urmă este responsabilă să arate că a înţeles scopul acestei Alianţe şi că este dispusă să menţină pacea în Occident. Chiar dacă această viziune este una optimistă, războiul din Cecenia a avut un impact negativ asupra Moscovei deoarece aceasta era vinovată de violări flagrante ale angajamentelor sale internaţionale privind drepturile omului şi dreptul umanitar. Astfel, armata rusă a fost supusă la mari umilinţe în faţa întregii lumi. Acest lucru a întărit poziţia membrilor Alianţei de a refuza asocierea foştilor membri adversari în Consiliul NATO, care este şi va rămâne autoriatea supremă a Alianţei. Responsabilităţile Alianţei Atlantice în ceea ce priveşte menţinerea păcii se măresc. Apare posibilitatea de a se sesiza, în mod direct, sau de a fi sesizată în mod direct de un semnatar al acordului pentru Parteneriat, care şi-ar simţi ameninţată securitatea, prin atenţia cu care trebuie să abordeze problemele din Mediterană, prin eventualitate cooperării cu Naţiunile Unite în misiuni de menţinere a păcii şi protecţiei asistenţei umanitare. Acest lucru înseamnă că Alianţa trebuie să extindă aceste responsabilităţi la ansamblul problemelor de care sunt sesizate Naţiunile Unite. Însă, în mod normal, membrii săi, chiar dacă ar fi solicitaţi, nu s-ar preocupa de o problemă care le este complet străină. Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, membrilor acestuia, in special membrilor permanenţi, le revine sarcina de a propune o alegere între acceptarea haosului sau organizarea

unei adevărate forţe internaţionale, îndeajuns de redutabile pentru a restabili descurajarea, la alt nivel decât cel nuclear. Timp de cincizeci de ani Alianţa Atlantică şi-a îndeplinit misiunea de menţinere a securităţii în Europa Occidentală. De acum înainte ea va trebui să consacre o parte importantă a activităţii sale ajungerii la o stabilitate pe întregul continent (unitate). Alianţa este, de departe, instituţia cea mai bine calificată pentru a trata probleme la nivel mondial, pentru a fi locul de convergenţă al intereselor popoarelor dornice să apere idealurile definite prin Carta sa constitutivă. Dacă cel deal treilea război mondial, în care s-ar fi confruntat lumea liberă cu cea totalitară, nu a avut loc, nu este foarte sigur că factorii de descurajare care i-au împiedicat izbucnirea vor fi la fel de eficienţi în prevenirea unui conflict planetar, ale cărui cauze ar fi mai puţin politice şi mai mult “morfologice”. Originea acestui conflict ar putea fi deplasarea centrelor de activitate demografică şi economică din zona Atlantică, înspre zona Asia – Pacific (locul de desfăşurare al celei mai mari proliferări nucleare). Europenii sunt cei care trebuie să decidă dacă, în perspectiva acestor posibile schimbări în echilibrul mondial, vor să rămână actori pe scena internaţională sau dacă, resemnaţi, ajung simple jucării mânate de evenimente. Dacă vor să rămână jucători sau actori pe acestă scenă, europenii trebuie să organizeze latura militară a Comunităţii lor pentru a deveni a doua coloană a NATO. Alianţa le va asigura mediul prielnic. Fără îndoială la asta se gandesc miniştrii german şi britanic ai Apărării şi ministrul francez de Externe, atunci când se pronunţă în favoarea unei ”noi ordini de zi”, a unei ”noi carte transatlantice” sau a unei ”noi comunităţi atlantice” pentru a redefini, şi poate a lărgi legăturile ce-i unesc pe membrii Alianţei. Paralel cu definirea unor noi raporturi cu Rusia, Aliaţii trebuie să găsescă în cadrul NATO bazele unui nou echilibru între ţările europene şi cele din America de Nord. Acest lucru este doar o idee, însă o idee ce pe viitor va fi pusă în practică deoarece este susţinută de oameni politici importanţi din Europa şi are sprijinul Statelor Unite. Indiferent de problemele cu care se confruntă sau se vor confrunta occidentalii, Alianţa Atlantică va continua să fie, pentru toţi membrii săi, cel mai bun garant al unui viitor de pace.

NATO, o comunitate politică

(Iulia Moţoc)
Subtitlul cărţii lui François de Rose, NATO şi pacea, ca şi publicarea ei iniţială într-o colecţie intitulată “Cultura păcii” pot surprinde publicul românesc. NATO este, pentru cea mai mare parte a oamenilor politici români, doar o puternică alianţă militară. Sintagma “integrare euroatlantică” conţine un termen care se referă la Uniunea Europeană – care este o organizaţie de “integrare”, şi un termen care se referă la NATO, acesta fiind în schimb o organizaţie de “cooperare”. Alăturarea Alianţei Atlantice termenului de pace poate crea impresia unui simplu discurs de legitimare. Ce anume poate fi substanţial în legatura pe care NATO o are cu pacea? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie clarificat termenul de “pace” aşa cum este el folosit în actele internaţionale contemporane. Ridiculizat de utopiile pacifiste, preluat de cele socialiste, termenul de “pace” sfârşeşte în limba de lemn comunistă. Tratatul Atlanticului de Nord, ca şi Carta ONU şi alte documente internaţionale utilizează noţiunea de pace într-un sens apropiat de cel de ordine sau mai exact de pace civilă, aşa cum este ea înţeleasă începând cu Hobbes. Nu urmăreşte dispariţia totală a agresiunii, ci reglementarea ei. Carta ONU şi Pactul Societăţii Naţiunilor au introdus criteriile legalităţii recursului la forţă. Sistemul ONU menţine forme de intervenţie armată legale : legitimă apărare, care permite formarea alianţelor, ca şi securitatea colectivă aplicabilă conflictelor internaţionale, dar şi celor interne în situaţii umanitare grave. Relaţia dintre NATO şi ordinea internaţională poate fi înţeleasă din două perspective diferite : cea a evoluţiei sistemului internaţional, folosită de François de Rose, iar cea de-a doua a menţinerii păcii prin intermediul regimurilor politice ale statelor membre NATO. 1. NATO şi menţinerea păcii, o consecinţă a evoluţiei sistemului internaţional Prima explicaţie ştiinţifică a relaţiilor internaţionale a fost formulată de Kennneth Waltz în Theory of International Politics, carte aparută în 1979. Waltz formalizează societatea internaţională în termeni sistemici şi identifică anarhia internaţională ca principiu ordonator. Comportamentul statelor este considerat o consecinţă a anarhiei. Viziunea sistemică a dominat analiza relaţiilor internaţionale însoţită de unul din principiile ei subsecvente, funcţionarea sistemului internaţional în directă legatură cu distribuirea puterii între state. Pentru Waltz,

sistemul care permite în modul cel mai eficace menţinerea echilibrului este cel bipolar. În descrierea legăturii dintre NATO şi menţinerea păcii, François de Rose foloseşte în mod implicit analiza sistemică a relaţiilor internaţionale. NATO poate fi considerată una dintre organizaţiile care au influenţat menţinerea ordinii internaţionale. NATO a avut o activitate bună în timpul Războiului Rece, s-a înscris în logica sistemului bipolar care, prin efectele disuasiunii nucleare, a reuşit să evacueze conflictele internaţionale spre zonele marginale. După Războiul Rece, alianţa ar fi trebuit să dispară deoarece alianţele sunt considerate uniuni conjuncturale, menite să aplice, în cel mai eficient mod, logica echilibrului de puteri (balance of powers). Odată ce a disparut ameninţarea care a dus la formarea ei şi alianţa trebuia să dispară. Însă NATO nu a dispărut ci s-a angajat în asigurarea securităţii colective. Sfârşitul Războiului Rece înregistrează un fenomen unic, şi anume, deblocarea concertului de naţiuni format după al Doilea Război Mondial. NATO a fost folosită ca intrument al concertului de naţiuni formalizat de Consiliul de Securitate ONU. Relaţia dintre cele două concerte de naţiuni a generat efecte nu prea bune : NATO nu actionează în ipoteza în care nu este mandatată de Consiliul de Securitate. Consiliul de Securitate nu poate abilita NATO să recurgă la forţă fără un acord al acestei organizaţii pentru fiecare intervenţie. În lipsa unor propuneri din partea statelor sau a organizaţiilor cu capacitate militară reală, Consiliul de Securitate nu poate decide aplicarea mecanismului securităţii colective pentru că decizia sa ar putea rămâne fără urmare. François de Rose finalizează cartea la începutul anului 1995, într-o atmosfera de neputinţă a comunităţii internaţionale în faţa crizei din fosta Iugoslavie. Situaţia din Balcani descrisă de François de Rose se va debloca la sfârşitul anului 1995, prin adoptarea Acordului de la Dayton. Intervenţia NATO în fosta Iugoslavie a început în februarie 1994, prin abilitarea Consiliului de Securitate. Primele intervenţii au fost destinate sprijinirii FORPRONU. Însă, în lipsa unui proiect măreţ, intervenţia NATO nu a putut produce efecte spectaculoase. Acordul de la Dayton, semnat la Paris în noiembrie 1995, a permis Consiliului de Securitate ONU să adopte, la 15 decembrie 1995, rezoluţia 1031, prin care statele membre ONU au fost abilitate să creeze o forţă multinaţională pentru punerea în aplicare a acordurilor. IFOR (Implementation Force) a fost compusă din forţe armate ale statelor membre NATO, dar şi din trupe ale statelor care au cooperat cu NATO, printre care şi România. În urma unui

acord şi trupele ruseşti au contribuit la IFOR. Misiunile de sprijin ale IFOR au avut ca obiective organizarea alegerilor libere, susţinerea organizaţiilor umanitare, eliberarea şi transferul refugiaţilor, operaţiunile de deminare. Succesul acestor operaţiuni a determinat implicarea IFOR în una dintre cele mai delicate chestiuni ale crizei, judecarea criminalilor de război. Colaborarea dintre IFOR şi Tribunalul Penal Internaţional a devenit clară şi explicită dupa reuniunea de la Berlin a Consiliului Nord-Atlantic din 3 iunie 1996. Odată ce mandatul IFOR a expirat acesta a fost înlocuit de o forţă de stabilizare, SFOR (Stabilisation Force), abilitată în acest sens de rezoluţia Consiliului de Securitate 1088 din 12 decembrie 1996. Misiunea acestei forţe armate este de consolidare a ordinii instaurate după Acordul de la Dayton. NATO a reprezentat unicul instrument pentru soluţionarea crizei iugoslave. În lipsa implicarii NATO, ar fi fost dificil de compus o forţă multinaţională care să poată gestiona aplicarea Acordului de la Dayton, fie şi numai din acţiuni care ţin de teoria organizaţiilor. Prima intervenţie militară NATO şi prima implicare substanţială în soluţionare unei crize internaţionale, intervenită după sfârşitul Războiului Rece, a materializat criza identităţii NATO. Reţinând elementele fundamentale ale teoriei alianţei şi cea mai clară expunere a lor, aflată în cartea lui Stephen Walt, The Origins of Alliances, intervenţia într-un conflict intern exterior teritoriului pare dificil de integrat în logica unei alianţe clasice. Modificarea concepţiei asupra securităţii are influenţe asupra evoluţiei noţiunii de alianţă. Schimbările radicale în situaţia de securitate, la care se referă Conceptul Strategic NATO din 1991 – marginalizarea riscurilor legate de agresiunea armată în faţa celor ecologice – sunt afirmaţii corecte în ceea ce priveşte situaţia statelor membre NATO. Astăzi nu se mai poate formula o teorie unică a alianţei, pentru că NATO conturează un alt model de alianţă, dificil de surprins cu mijloace sistemice. De aici se poate deduce influenţa sistemului internaţional asupra contribuţiei NATO la menţinerea păcii. NATO a fost un instrument al disuasiunii în timpul Războiului Rece şi unul al securităţii colective după sfârşitul Războiului Rece, atunci când intervine armat pentru prima dată. Prin ce este NATO o alianţă diferită de celelate ? Explicaţia trebuie căutată la nivelul statelor membre, care sunt state puternice şi majoritatea democratice. Declaraţia de la Madrid conţine elemente importante ale reflecţiei NATO asupra propriei identităţi. Creşterea suportului politic

pentru Consiliul Nord – Atlantic, coordonarea între elementele politice şi elementele militare constituie debutul formulării unui proiect politic, termen de care orice organizaţie internaţională care dobândeşte un rol important nu se poate lipsi. 2. NATO şi menţinerea păcii, un efect al ordinii interne a statelor membre Cum poate fi explicată absenţa conflictului armat în relaţiile dintre anumite state ? Să fie oare aceasta consecinţa unui sistem în care funcţionează hegemonia, bipolarismul sau echilibrul de puteri ? Există o separaţie atât de clară între politica externă şi politica internă ? Metternich şi Bismarck au construit politica externă a naţiunilor lor în condiţiile în care actori ai relaţiilor internaţionale erau state comparabile. De aceea teoria realistă şi neorealistă a putut asimila comportamentul statelor jocului de biliard, în care statele au rolul egal al mingiilor de biliard. Însă sistemul internaţional a evoluat şi statele nu mai pot fi egal reprezentate. Jackson creează termenul de cvasi-stat, pentru a desemna entităţile care au acest statut juridic, dar în fapt nu funcţionează ca un stat. Influenţa politicii interne asupra politicii externe a devenit vizibilă în anii ’80. Începută în deceniul precedent, dezbaterea asupra păcii democratice a devenit centrală în teoria relaţiilor internaţionale după sfârşitul Războiului Rece. Pentru că o mare parte dintre autorii care participă la acestă dezbatere folosesc studii empirice pentru a demonstra că ordinea internaţională poate fi consecinţa regimurilor politice liberale, una din chestiunile importante este definirea regimului liberal în acest context. Potrivit definiţiei fomulate de Michael Doyle, principalele sale caracteristici sunt : economia de piaţă, egalitatea între cetăţeni şi separarea puterilor în stat. Studiul asupra lărgirii NATO, publicat în septembrie 1995, fixează ca obiectiv principal al extinderii NATO edificarea unei noi arhitecturi de securitate în spaţiul euroatlantic. Extinderea NATO poate fi mai uşor de înţeles dacă percepem NATO ca pe un regim de securitate, sau, potrivit definiţiei formulate de Stephen Krasner în 1983, ca pe un ansamblu de principii, norme şi proceduri de decizie implicite sau explicite, în jurul căruia converg aşteptările actorilor într-un anumit domeniu al relaţiilor internaţionale. Termenii de cooperare şi parteneriat domină Declaraţia de la Madrid. Consiliul Parteneriatului euro-atlantic reuneşte toate statele membre OSCE care doresc să participe la asigurarea stabilităţii în zona euroatlantică.

NATO doreşte extinderea sa şi are ca scopuri menţinerea securităţii, apărarea şi stabilitatea economică, politică şi ecologică. Legătura dintre regimul politic, ordinea internă a statelor şi comportamentul lor extern este vizibilă în alegerea statelor invitate să adere la NATO. Statele invitate – Polonia, Cehia, Ungaria – au fost cele care au reuşit în procesul de reformă democratică şi au soluţionat potenţialele conflicte cu ţările vecine. Astfel, dintre statele candidate au fost acceptate cele care se pot integra fără mari dificultăţi în NATO. România nu işi găsea locul in NATO atunci deoarece în 1995 a adoptat o politică externă puţin conciliantă faţă de statele vecine, cu care a încheiat cu dificultate şi întârziere tratate. NATO a fost, este şi va rămâne una din organizaţiile importante în plan mondial. Dupa cum se vede astăzi, NATO a devenit ceea ce şi-a propus şi sperăm că işi va menţine statutul pe care îl are.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful