2015

5
12
19
26

6
13
20
27

M

J

V

S

D

7
14
21
28

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24
31

4
11
18
25

L

M

M

J

V

S

2
9
16
23

3
10
17
24

4
11
18
25

5
12
19
26

6
13
20
27

7
14
21
28

2
9
16
23
30

3
10
17
24
31

4
11
18
25

J

V

5
12
19
26

6
13
20
27

S

D

7
14
21
28

1
8
15
22
29

L M

4
11
18
25

5
12
19
26

6
13
20
27

1
8
15
22

6
13
20
27

7
14
21
28

M

J

V

S

D

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24

4
11
18
25

5
12
19
26

J

V

S

D

7
14
21
28

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24
31

L

M

M

J

V

S

D

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24

4
11
18
25

5
12
19
26

6
13
20
27

7
14
21
28

August

Iulie

L M M

L

M

M

J

V

S

D

6
13
20
27

7
14
21
28

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24
31

4
11
18
25

5
12
19
26

3
10
17
24
31

4
11
18
25

5
12
19
26

J
6
13
20
27

Fundaţiei Urechia
BULETINUL

Iunie

Mai
L M M

D

Aprilie

Martie
L M M

V

S

D

7
14
21
28

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

li
7
14
21
28

1
8
15
22
29

M
2
9
16
23
30

J
3
10
17
24

V
4
11
18
25

S
5
12
19
26

L

D
6
13
20
27

5
12
19
26

M
6
13
20
27

M

J

V

S

D

7
14
21
28

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24
31

4
11
18
25

Decembrie

Noiembrie
L

M

M

J

V

S

D

2
9
16
23
30

3
10
17
24

4
11
18
25

5
12
19
26

6
13
20
27

7
14
21
28

1
8
15
22
29

L

M

M

J

V

S

D

7
14
21
28

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24
31

4
11
18
25

5
12
19
26

6
13
20
27

V.A. Urechia. Discurs la inaugurare
a Bibliotecii „V.A. Urechia”,
11 noiembrie 1890

a „V.A. U
r

B ib

Octombrie

Septembrie
M

„...mai tare e cetatea în care
cetăţenii se apără cu învăţătura, cu
ştiinţa. Cartea este şi dânsa armă
puternică. La lumina şi la învăţătura
cărţii se deşteaptă conştiinţa
naţională, iară deşteptăciunea
conştiinţei naţionale este singura
cetate pe care n-o răpune duşmanul”.

ia “
ech

c
ote

L

V

Biblioteca „V.A. Urechia“

Februarie

Ianuarie
L M

B

Colegiul ştiinţific
G A L A T, I

A

Anul 12 - Nr. 15

Noiembrie

Serie nouă

2014

Galaţi

U

Acad. prof. dr. Dinu C. Giurescu
Acad. prof. dr. Gheorghe Buzatu
Acad. prof. univ. dr. Constantin Gh. Marinescu
Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru
Conf. univ. dr. Elena Tîrziman
Dr. Doru Bădără
Lector dr. Cătălin Negoiţă

AXIS LIBRI
– brand cultural gălăţean Luna noiembrie este luna coincidenţelor fericite pentru Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”: este luna
inaugurării bibliotecii (11 noiembrie 1890); luna în care este sărbătorit oraşul nostru (30 noiembrie-Ziua Sf. Andrei-patronul
spiritual); dar şi luna în care facem bilanţul realizărilor Brandului cultural gălăţean „Axis Libri”.
<<În luna hărăzită Întâiului Chemat de Domnul, Sfântul Andrei, la Galaţi, ne plecăm frunţile cu veneraţie şi cu
adânc respect în faţa „bustului” nevăzut şi văzut al lui V.A. Urechia, care ne roagă şi EL, prin timp, să nu-i uităm ultima dorinţă
testamentară: „să fiţi apărătorii Bibliotecii Urechia!“ Dar suntem? Dar ai patrimoniului său? Azi o nouă chemare, tot a sa, se
adresează nouă tuturor, am numit revista „AXIS LIBRI”. Oare avem ochi pentru a vedea şi urechi pentru a auzi, noi cei născuţi
în era Cuvântului din care s-au născut cuvintele?! Să luăm aminte! >>
Cu aceste cuvinte Binecuvânta ÎNALT PREASFINȚITUL ARHIEPISCOP CASIAN al Dunării de Jos, debutul şi
Programul Revistei trimestriale de cultură „Axis Libri“, revistă ce, prin extensie culturală avea să dea startul unui brand
cultural de înaltă ţinută, care şi-a căpătat dreptul de a fi una din emblemele de rezistenţă ale Galaţiului şi care astăzi
cuprinde, în ordinea înfiinţării, pe lângă Revista „Axis Libri“ şi Festivalul Naţional de Carte „Axis Libri“, Salonul Literar „Axis

REVISTA „AXIS LIBRI”
Lansată în luna noiembrie 2008, Revista „Axis Libri” numără deja 20 de apariţii în limba română şi alternativ, începând cu
nr. 2, în limbile franceză şi engleză.
Din 2009, membră în ARPE este întâmpinată cu aprecieri elogioase din partea unor importante personalităţi culturale,
între care şi Radu Voinescu, membru al Juriului permanent al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti: <<Cred foarte mult în aşa numitele
„reviste din provincie” pentru că adeseori aceste publicaţii sînt purtătoare ale unei prospeţimi culturale, ale unei imaginaţii
debordante şi ale orientării stenice către o varietate tematică de bună şi fertilă inspiraţie. Îi doresc... să devină... un loc privilegiat, în
coloanele căreia şi scriitorii consacraţi şi cei care îşi încearcă norocul în lumea literelor să se întâlnească într-un spirit al umanismului

FESTIVALUL NAȚIONAL DE CARTE „AXIS LIBRI”
Manifestarea culturală Târgul Naţional de Carte „Axis Libri”, purtând numele revistei omonime lansată în toamna anului
2008, a atins, încă de la prima ediţie, dimensiunea de Festival al Cărţii prin anvergura și diversitatea activităţilor desfășurate.
Organizarea prestigiosului eveniment s-a datorat încununării eforturilor celor mai importante instituţii ale administraţiei locale și a
partenerilor culturali care au răspuns invitaţiei de a face din sărbătoarea „Ziua Dunării” și o sărbătoare a cărţii.
La ediția a V-a a festivalului cuvântului tipărit, iniţiat de Biblioteca „V. A. Urechia” Galaţi, au răspuns invitaţiei peste 200 de
edituri din ţară care au oferit publicului gălăţean, însetat de lectură, un număr de cca 8000 de titluri de carte și produse multimedia
acoperind o gamă extrem de variată de teme și domenii, începând de la publicaţii pentru copii, elevi, studenţi și continuând cu

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”
Succesul de care s-a bucurat primul târg de carte organizat la Galaţi, ca extensie culturală a revistei cu acelaşi nume, a
creat o platformă provocatoare pentru noi proiecte culturale, „Axis Libri” fiind deja apreciat ca un brand, de către personalităţi şi
mass-media gălăţeană.
Pentru că marile branduri sunt cele care reuşesc să propună o poziţionare sau o promisiune cu adevărat diferenţiatoare şi
inedită, o nouă iniţiativă a luat fiinţă, având scopul de a întregi în calitate şi diversitate oferta culturală a Bibliotecii, anume Salonul
literar „Axis Libri”. Făcând parte dintr-o „integrală a manifestărilor” de promovare a cărţii şi lecturii, salonul găzduieşte lansări de
carte ale creatorilor din Galaţi, din ţară şi diaspora română, recitaluri, dezbateri pe teme majore din actualitate, expoziţii şi
minispectacole, oferind oportunităţi pentru punerea în valoare a potenţialului artistic din arealul Dunării de Jos.
Salonul îşi desfăşoară reuniunile joia, începând cu ora 17:00 în ambientul prietenos al Sălii de lectură „Mihai Eminescu”,
scăldate în lumina caldă, ce filtrează din luminator albastrul electric al mobilierului şi sub privirile geniului naţional al poeziei,

EDITURA „AXIS LIBRI”
Componentă în structura funcțională a Bibliotecii, Editura Axis Libri își propune să pună în valoare și să susțină
activitatea Salonului și a Festivalului Național de Carte cu același nume. Până în prezent, Editura are publicate 80 de titluri cu
autori dintre cei mai cunoscuți, iar pentru 2014 își propune să realizeze încă 20 de lucrări.

TABĂRA DE CREAȚIE „AXIS LIBRI”
Tabăra de creație „Axis Libri”, înființată în iunie 2013, este un program recreativ-educativ structurat pe trei secțiuni de
interes: artă plastică, artă fotografică și creație literară, pe două categorii de vârstă - 5-9 ani respectiv 10-14 ani. Activitățile

NOTE

Ilustraţiile reproduc imagini din documentele aflate în colecţiile Bibliotecii „V.A. Urechia“,
cu excepţia celor furnizate de colaboratorii externi pentru materialele proprii.
Machetarea, tehnoredactarea şi editarea Buletinului Fundaţiei Urechia
au fost realizate cu mijloace şi resurse proprii.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Buletinul
Fundației Urechia

Publicaţie anuală • an 12, nr. 15 • 2014

ISSN: 1220-3459
Buletinul Fundaţiei Urechia / Biblioteca „V.A. Urechia”. - Serie nouă, anul 1, nr. 1
(nov. 1990) - anul 11, nr. 14 (2013). - Galaţi (Str. Mihai Bravu, nr. 16, cod 800208):
Biblioteca „V.A. Urechia”, 1990 - 2013
Continuă Buletinul Fundaţiunei Urechiă. Bibliotecă. Pinacotecă. Muzeu, cu apariţie
lunară, din care a apărut numai numărul 1 (nov. 1901).
Seria nouă apare trimestrial.
Numărul 1 din noua serie apare cu ocazia aniversării centenarului Bibliotecii „V.A.
Urechia”.
Între anii 1993 și 1995 îşi întrerupe apariţia.
Nu apare în perioada 1998-2007.
Începând cu anul 2008 apare anual.
Începând cu anul 2009 apare la Editura „Axis Libri” Galați.
ISSN 1220-3459

Director de publicație:
Dr. Zanfir Ilie
Colegiul ştiinţific:
Acad. prof. dr. Dinu C. Giurescu

Acad. prof. dr. Gheorghe Buzatu

Acad. prof. univ. dr. Constantin Gh. Marinescu

Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru

Conf. univ. dr. Elena Tîrziman

Dr. Doru Bădără

Lector dr. Cătălin Negoiţă
Redactor șef: Drd. Letiția Buruiană
Secretar general de redacție: Dorina Bălan
Redactori:
Violeta Moraru
Catrina Căluian
Viorica Potârniche
Ioana-Monica Chicu
Traducere:
Tehnoredactare şi machetare: Sorina Radu
Coperta: Adina Vasilică
Publicație editată și realizată cu sprijinul financiar al
Consiliului Local şi al Primăriei Municipiului Galați.
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”
Mihai Bravu, nr. 16, Galați, 800208
Tel: 0236/411037;
Fax: 0236-311060
e-mail: zanfirilie@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 102)
e-mail: balan_drn@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 109)
axislibri@gmail.com
Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține autorilor.
Copyright © 2014 Editura „Axis Libri” Galaţi

Cuprins

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014
Cuprins

Abstracte
Traducere: Ioana-Monica CHICU . ...............................................................................................5
Argument
Valoarea de simbol a publicisticii urechiene. Trâmbiţa de arhanghel a lui Vasile Alexandrescu Urechia

Dr. Zanfir ILIE .......................................................................................................................................23
BiblioPhilus
Recunoștință lui Constantin Brâncoveanu - mare voievod cărturar

Violeta OPAIŢ .......................................................................................................................................27
Un moment de referință în istoria Românilor. Cărțile lui Șerban Cantacuzino

Dr. Doru BĂDĂRĂ ...............................................................................................................................31
ProDomo
Biblioteca Universităţii din Vilnius – model al barocului, în pragul unui nou început

Drd. Nicoleta RAHME ....................................................................................................................40
Editura, cel mai apropiat colaborator al bibliotecii

Mihaela BĂRBULESCU .................................................................................................................46
ISNI - International Standard Name Identifier

Dorina BĂLAN ................................................................................................................................50
Descrierea suporturilor conform regulilor din RDA (II)
Catrina CĂLUIAN ..........................................................................................................................56
Identificarea entităţilor bibliografice de tip text: numere internaţionale standard
Violeta MORARU.............................................................................................................................64
Educarea intelectului utilizatorilor în regăsirea informație

Constantina NEDELCU ..................................................................................................................70
Personalia
Angelo De Gubernatis (1840–1913)

Radu MOȚOC..................................................................................................................................76
Cum putem să devenim sfinţi? IPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului
Maria STANCIU .............................................................................................................................92
Familia pictoriței Lola Schmierer-Roth

Violeta IONESCU...........................................................................................................................102
Theodor Parapiru - profesor, scriitor, editor

Ghiță NAZARE...............................................................................................................................115
Galaţii lui Ionel Teodoreanu

Marius MITROF ............................................................................................................................119
Ierodiaconul Firmilian Marin, Slujitor la Catedrala Episcopală din Galați
Documente inedite
Eugen DRĂGOI .............................................................................................................................125
Localia
O revistă exclusiv literară a gălăţenilor: „Dunărenii” (1894)
Elena-Monaliza GHINEA .............................................................................................................138
Virtuţile unei arte mult ignorate. Tradiţie şi originalitate. Migraţia semnelor culturale şi
fenomenul aculturaţiei
Eugen HOLBAN ............................................................................................................................148
Spiritus Rector
De veghe în marele Regat al Cărţii

Dr. Zanfir ILIE .....................................................................................................................................161
O hermeneutică a categoriei de repetiție cu specifică referință la Søren Kierkegaard

Cătălina-Elena DOBRE .....................................................................................................................164
Dimitrie Lupu la 70 de ani

Adi George SECARĂ ..........................................................................................................................170
Tematică, surse de inspiraţie şi valori religioase în proza lui Vasile Voiculescu

Virginia-Camelia BOBARU ..............................................................................................................178
Troiţele şi înţelesul lor în vechime şi astăzi

Dumitru POPOIU şi Daniel NECULAE .........................................................................................186
Restitutio
100 de ani de la Primul Război Mondial

Redacția............................................... ..........................................................................................201
Casa Nae Leonard

Valentin BODEA ..................................................................................................................................203

3

Cuprins

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014
Cuprins

Abstracts
Translation: Ioana-Monica CHICU ..............................................................................................5
Argument
Symbol Value of Urechia’s Publlishing. V.A. Urechia’’s Archangel Trumpet

Dr. Zanfir ILIE .......................................................................................................................................23
BiblioPhilus
Appreciation for Constantin Brâncoveanu Great Scholar Ruler

Violeta OPAIŢ ........................................................................................................................................27
A Milestone in the History of Romanian People. Şerban Cantacuzino’s Books

Dr. Doru BĂDĂRĂ ................................................................................................................................31
ProDomo
Vilnius University Library: the blossom of baroque, a threshold of a new century

Drd. Nicoleta RAHME .....................................................................................................................40
The Publishing House, the Closest Collaborator of Libraries

Mihaela BĂRBULESCU ...................................................................................................................46
ISNI - International Standard Name Identifier

Dorina BĂLAN ................................................................................................................................50
Describing cares according to RDA Rules
Catrina CĂLUIAN ..........................................................................................................................56
Identifying Text-Type Bibliographic Entities: International Standard Numbers
Violeta MORARU.............................................................................................................................64
Users’ Education in Information Retrieval

Constantina NEDELCU ..................................................................................................................70
Personalia
Angelo De Gubernatis (1840–1913)

Radu MOȚOC...................................................................................................................................76
How to Become Saints? His Eminence Laurenţiu Streza, the Metroplitan of Transylvania
Maria STANCIU .............................................................................................................................92
The Family of Painter Lola Schmierer-Roth

Violeta IONESCU...........................................................................................................................102
Teodor Parapiru – Teacher, Writer and Editor
Ghiță NAZARE ..............................................................................................................................115
Ionel Teodoreanu’s Galaţi

Marius MITROF ............................................................................................................................119
Hierodeacon Firmilian Marin, Verger at the Episcopal Cathedral from Galaţi : Inedited Documents

Eugen DRĂGOI .............................................................................................................................125
Localia
”Dunărenii”, A Literary Magazine Exclusively Dedicated to the People from Galaţi
Elena-Monaliza GHINEA .............................................................................................................138
Tradition and Originality – Cultural Signs Migration and Acculturation Phenomenon
Eugen HOLBAN ............................................................................................................................148
Spiritus Rector
Watching in the Great Kingdom of Books

Dr. Zanfir ILIE .....................................................................................................................................161
A Hermeneutics Repetition Category in Søren Kierkegaard’s Work

Cătălina-Elena DOBRE .....................................................................................................................164
Dimitrie Lupu and His 70th Birthday

Adi George SECARĂ ..........................................................................................................................170
Themes, Inspiration Sources and Religious Values in Vasile Voiculescu’s Prose

Virginia-Camelia BOBARU ..............................................................................................................178
Roadside Crucifixes and Their Meaning in Ancient Times and Today

Dumitru POPOIU şi Daniel NECULAE .........................................................................................186
Restitutio
100 Years from the First World War

Redacția ................................................................................................................................................201
Nae Leonard’s House

Valentin BODEA ..................................................................................................................................203

4

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Abstracte
Recunoștință lui Constantin Brâncoveanu
mare voievod cărturar
Violeta Opaiț / 27

Abstract: Am dorit să aducem un modest omagiu voievodului Constantin
Brâncoveanu, care a condus Ţara Românească cu deosebită măiestrie, aceasta
cunoscând o perioadă de maximă înflorire culturală şi spirituală, şi să-l readucem în
conştiinţa gălăţenilor, în special a tinerilor care au nevoie de modele - oameni capabili
de jertfa supremă din iubire pentru ţară.
Cuvinte cheie: Constantin Brâncoveanu, Biblioteca „V.A.Urechia”, Cafeneaua
culturală, Tineri, tipărituri din epoca Brâncoveanu

Un moment de referință în istoria Românilor
Cărțile lui Șerban Cantacuzino
Doru Bădără / 31

Abstract: Faţă de situaţia de criză în care se afla Biserica Ortodoxă din spaţiul
românesc, ameninţată de presiuni prozeliste şi de criza în care se afla cunoaşterea limbii
slavone, limbă de cult până atunci, conducătorii Bisericii realizează că primejdia putea
fi înlăturată prin introducerea limbii române în oficierea cultului. Demers deosebit de
dificil şi care, prin implicaţiile politice şi economice, nu se putea realiza decât cu sprijinul
domnitorului. Primul domnitor care a sesizat implicaţiile acestui act, ce dincolo de
dimensiunea spirituală, viza şi apărarea unităţii de limbă şi neam a românilor a fost
Şerban Cantacuzino. El a imaginat şi aplicat cu succes un model pentru realizarea
introducerii limbii române în oficierea cultului.
Cuvinte cheie: Şerban Cantacuzino, Biserica Ortodoxă, Apostol, Evangheliar, Biblia

Biblioteca Universităţii din Vilnius – model al
barocului, în pragul unui nou început
Nicoleta Rahme / 40

Abstract: Biblioteca Universităţii din Vilnius este cea mai veche şi cea mai mare
instituţie de acest tip din Lituania. Aceasta furnizează Universităţii din Vilnius un
suport permanent in misiunea ei academică, în conformitate cu tradiţiile culturale şi
academice din Europa. Această lucrare prezintă istoria instituţiei, dar şi alte aspecte
relevante referitoare la aceasta, astfel fiind pusă în evidenţă importanţa naţională în
conservarea manuscriselor şi a altor opere cu o valoare deosebită.
Cuvinte-cheie: bibliotecă universitară, moştenire culturală, manuscrise, colecţii
speciale, Lituania, istoria cărţilor.

5

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014
Editura, cel mai apropiat colaborator
al bibliotecii
Mihaela Bărbulescu / 46

Abstract: Editura a fost de-a lungul timpului un colaborator foarte apropiat al
bibliotecii, încercând sa vină în întampinarea cerinţelor celor care sunt interesaţi de a
achiziţiona publicaţii în varianta tiparită, electronică sau în varianta online. Odată cu
apariţia internetului posibilitatea de dezvoltare a unei editurii a crescut foarte mult. Ea
nu a ezitat să profite de poziţia privilegiată pe care o are, aceea de a putea valorifica
dreptul de autor, de a difuza operele de creaţie intelectuală, reuşind să îşi impună
produsele, în condiţiile unei concurenţe acerbe între editurii. Oferta lor este foarte
diversă, site-urile de prezentare sunt foarte bine realizate şi foarte rapid actualizate iar
bazele de date pe care au reuşit să le clădeasca în timp au devenit indispensabile unei
activităţii de cercetare care să fie în pas cu ceea ce se publică la nivel global.
Cuvinte cheie: editură, site, online, publicaţie, e-book

ISNI - International Standard Name Identifier
Dorina Bălan / 50

Abstract: Alegerea unei singure forme autorizate pentru un nume care să
reprezinte toate formele aceluiași creator este o sarcină extrem de dificilă pentru un
bibliotecar, dacă avem în vedere faptul că, de-a lungul timpului, un creator a putut
folosi mai multe variante de nume, pseudonime, pseudonime literare, nume de scenă
etc., pentru diverse etape ale creației, pentru domenii diferite ale acesteia sau pentru
funcțiile pe care le-a deținut. Deși variantele de formă orientează spre forma preferată,
s-a ajuns la concluzia că o altă problemă, în identificarea reală a unui creator, este
omonimia care poate produce confuzie pentru utilizatori.
Cuvinte cheie: ISNI, standard, creator, colectivitate, identitate

Descrierea suporturilor conform regulilor
din RDA (II)
Catrina Căluian / 56

Abstract: Pentru resursele care au forma conținutului text, colațiunea se
înregistrează aplicând diverse reguli în funcție de modul numerotării resursei. Astfel,
în funcție de prezentarea resursei, extinderea se poate nota folosind atât numărul de
pagini, file sau coloane, cât și numărul de unități urmat de termenul adecvat care
desemnează tipul de material.
Cuvinte cheie: descriere bibliografică, extindere, resurse text, paginație

6

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Identificarea entităţilor bibliografice de tip text
numere internaţionale standard
Violeta Moraru / 64

Abstract: Contextul actual, marcat de evoluţia tehnologiilor şi apariţia sistemelor
electronice, a determinat diversificarea tipurilor de materiale şi a formelor de prezentare a
conţinutului resurselor, precum şi a suporturilor pe care sunt stocate. Asigurarea controlului
bibliografic, precum şi evitarea ambiguităţii în ceea ce priveşte selectarea sau recunoaşterea
entităţilor bibliografice au impus necesitatea identificării lor prin elemente specifice.
Prezentul articol abordează problema identificării entităţilor bibliografice cu informaţie de
tip text, prin intermediul numerelor internaţionale standard: ISTC, ISBN, ISSN.
Cuvinte cheie: ISTC, ISBN, ISSN, entităţi bibliografice, text

Educarea intelectului utilizatorilor
în regăsirea informației
Constantina Nedelcu / 70

Abstract: Întrucât biblioteca este o instituție care simte nevoile utilizatorilor, a
venit în întâmpinarea lor cu un proiect care să îi ajute în regăsirea informațiilor și în
același timp să le ofere posibilitatea de a le educa intelectul pentru a înțelege și folosi
ceea ce descoperă prin intermediul internetului.
Proiectul a fost structurat pe acțiuni prin care să li se explice fenomenul anime
(desenele animate japoneze), care să îi introducă într-un mod plăcut în cultura Japoniei,
țara de origine a anime-urilor. Acțiunile au fost interactive, au putut participa cu evenimente
care să cuprindă ceea ce le-a fost expus de către voluntari de la Ambasada Japoniei.
Această intenție a fost propusă atât pentru a satisface noile cerințe apărute, cât și
pentru îmbunătățirea imaginii bibliotecii în comunitate.
Cuvinte cheie: anime, utilizatori, Japonia, educare, informație.

Angelo De Gubernatis (1840-1913)
Radu Moțoc / 76

Abstract: Acest savant orientalist italian a entuziasmat lumea ştiinţifică prin
pasiunea cu care cerceta şi coopera cu personalităţi din întreaga lume ştiinţifică.
Organizator de congrese, editor de reviste de specialitate, cercetător al lumii orientale
s-a remarcat şi printr-o relaţie de prietenie cu personalităţi din România precum: Alex.
Odobescu, B.P.Hasdeu, Elena Ghica (Dora d’Istria) Dimitrie Sturdza, Grigore Tocilescu,
dar mai ales cu V.A.Urechia, care reprezenta în sensul cel mai curat mişcarea naţională
a românilor pe fondul latinităţii.
Angelo De Gubernatis poate constitui un exemplu de loialitate în prietenia şi
susţinerea cauzei româneşti în Europa cât şi entuziasmul său pentru tot ce reprezintă
latinitatea prin: limbă, port, obiceiuri, cântece, jocuri, monumente.
Cuvinte cheie: Orientalism, latinitate, cercetător, Roma.

7

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Cum putem să devenim sfinţi?
IPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului
Maria Stanciu / 92

Abstract: Înaltul Ierah al Bisericii Ortodoxe Române ne învață cum putem păși
pe drumul Sfinților din sinaxare, luându-i ca exemplu în viața noastră personală * Care
este procedura de cercetare a vieții, lucrării și trăirii unui pământean, atunci când încă
de aici, de pe pământ, are ca unitate de măsură a faptelor sale veșnicia?... * Ce pași au
urmat membrii Comisiei de canonizare a Bisericii Ortodoxe Române, pentru a-l urca în
icoană pe Sfântul Andrei Șaguna - Apostolul românilor din Ardeal și ctitorul Mitropoliei
Ardealului * Șaguna este aromânul care la majorat a revenit la credința ortodoxă a mamei
sale Anastasia și încă din viață, trecea în fața contemporanilor săi nu numai „omul care
putea substitui un guvern întreg”, ci chiar „Omul providențial”, „Mesia Ardealului”... *
Om de cultură, excelent administrator, ales Teolog, pildă de sfințenie și frumusețe morală,
biografii au reținut între faptele sale minunate, 800 de școli înființate și întreținute de
Biserica Ortodoxă din Ardeal, câteva școli teologice, o „ASTRA” și un „Telegraf român”
care dăinuie și astăzi și prin care a propovăduit Evanghelia lui Hristos * Se fac cercetări
intense asupra muceniciei domnitorului Mihai Viteazul, pentru ca într-o bună zi să
fie între sfinții din calendar... * Fi-vor vreodată cercetate mucenicia și lumina lină care
transpar din viața, crezul, mucenicia gazetărească și opera lui Mihai Eminescu - „Sfântul
preacurat al ghiersului românesc”, așa cum îl vede Tudor Arghezi?... *
Cuvinte cheie: Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu Streza, Biserica Ortodoxă,
canonizare, viețile sfinților, Mitropolitul Andrei Șaguna

Familia pictoriței Lola Schmierer-Roth
Violeta Ionescu / 102

Abstract: Articolul cuprinde o trecere în revistă a genealogiei pictoriței gălățene
Lola Schmierer Roth, care a avut o familie celebră în Galați, cu numeroși oameni de
cultură, filantropi și persoane implicate social, motiv pentru care merită recunoștința
urmașilor, dar mai ales dreptul la cunoaștere a adevăratei lor istorii. Printre aceștia
enumerăm pe: bunicul Lolei, unul din cei mai valoroși filologi români, Prof. Dr. Acad.
Hariton Tiktin, prieten cu Eminescu; mama Lolei și fiica lui Tiktin, doamna Sylvia
Schmierer, întemeietoare de școală la Galați – este vorba de Școala israelito-română
de fete de pe strada Hagi Stoian, condusă de ea timp de 47 de ani și numită încă din
timpul vieții ei Școala „Sylvia Schmierer”, Ludovic Leopold Schmierer, consul al Țărilor
de Jos la Galați, comerciant și de asemenea mare filantrop; soțul Lolei, Wilhelm Roth,
consul al Țărilor de Jos la Galați, după moartea socrului său; Lothar Schmierer, fratele
Lolei, scriitor, corespondent de presă; ginerii Lolei, scriitorul și criticul gălățean Ovid S.
Crohmălniceanu și ing. prof. dr. Cezar Alexandru Ionescu, cel care a scris o monografie
a acestei familii – din care am redat pasajele importante – și a donat toate documentele
de familie și lucrările pictoriței muzeelor din Galați, București și Sibiu.
Cuvinte cheie: filantrop, consul, filolog, monografie, donație

8

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Theodor Parapiru
profesor, scriitor, editor
Ghiţă Nazare / 115

Abstract: Un dialog deschis, incitant, provocator cu profesorul, scriitorul şi
jurnalistul Teodor Parapiru. Pentru Teodor Parapiru reforma învăţământului a fost
doar o succesiune de modificări conjuncturale, de vorbe goale, de după Decembrie 1989.
Consecinţa unei asemenea reforme este că ,,va fi tot mai greu cu scrisul şi cititul, fiindcă
gânditul va deveni factor de lux major”. Unul dintre răspunsuri reprezintă un elogiu adus
managerului Bibliotecii „V. A. Urechia”, prof. dr. Zanfir Ilie. În ceea ce priveşte cultura,
Teodor Parapiru consideră că se folosesc adesea cuvinte de umplutură, golite de orice
sens. Problema reformei în cultură constă, după Parapiru, în găsirea metodelor pentru
depăşirea acestei situaţii.
Cuvinte cheie: şcoală, reformă, legislaţie, educaţie, cultură.

Galaţii lui Ionel Teodoreanu
Marius Mitrof / 119

Abstract: Succesele înregistrate de Ionel Teodoreanu la conferinţele ţinute în
diferite oraşe ale ţării după apariţia romanului „La Medeleni”, i-au determinat pe
oamenii de cultură gălăţeni să-l invite pe reputatul avocat şi romancier, director al
Teatrului Naţional din Iaşi, să conferenţieze despre romanul „La Medeleni”, şi în oraşul
de la malul Dunării.
Vremea neprielnică a împiedicat sosirea maestrului la data stabilită, respectiv
22 ianuarie 1933, însă la 5 februarie 1933, Ionel Teodoreanu, poposea pentru prima
oară în „oraşul teilor” de la malul Dunării, conferenţiind la Teatrul Central din Galaţi,
clădire care mai există şi astăzi. Deşi iarnă, talentul scriitoricesc al lui Ionel Teodoreanu
a transformat strada Domnească din Galaţi şi teii dezbracaţi de veştmântul lor ce
străjuiesc această stradă, într-o mirifică lume, mângâiată de soarele verii, în care florile
de tei, blonde te îmbătau cu mirosul lor, surprinzând momentul în romanul „Lorelei”,
apărut la doi ani de la vizita sa în Galaţi.
Cuvinte cheie: Ionel Teodoreanu, La Medeleni, Lorelei, strada Domnească, tei

9

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

IERODIACONUL FIRMILIAN MARIN, SLUJITOR LA
CATEDRALA EPISCOPALĂ DIN GALAȚI
DOCUMENTE INEDITE
Eugen Drăgoi / 125

Abstract: Mitropolitul Firmilian Marin, arhiepiscop al Craiovei (19471949) și mitropolit al Olteniei (1949-1972) și-a început formarea teologică și slujirea
clericală în actualul municipiu Galați, reședință a Episcopiei Dunării de Jos (astăzi
Arhiepiscopia Dunării de Jos). Orașul moldovenesc de pe malul Dunării i-a fost gazdă
câțiva ani (1914-1916; 1917-1924) tânărului venit din părțile Buzăului. Informațiile
care privesc perioada gălățeană a mitropolitului Firmilian Marin, furnizate de cei care
au scris despre viața și activitatea sa, nu sunt prea bogate, întrucât niciunul dintre
biografii săi n-a investigat documentele de arhivă referitoare la acest subiect. Mărturiile
documentare inedite, constând în 14 documente pe care le publicăm aici, pentru prima
dată, contribuie la mai buna cunoaștere a vieții mitropolitului Olteniei, Firmilian
Marin, a cărui lucrare bisericească în părțile de sud ale Munteniei, într-un context
politic și social complet nefavorabil creștinismului românesc, în general, și ortodoxiei
indigene, în special, a fost echilibrată, inteligentă și salvatoare.
Cuvinte cheie: Firmilian Marin, mitropolit român, biserica ortodoxă

O revistă exclusiv literară
a gălăţenilor: „dunărenii” (1894)
Elena-Monaliza Ghinea / 138

Abstract: „Gălăţenii” este o revistă locală, exclusiv literară de acum 120 de ani
(1894), o mărturie a ceea ce a însemnat epigonismul eminescian ca exerciţiu de compoziţie
literară şi ca formă de susţinere a principiului maiorescian al „artei pentru artă”. Directorii
fondatori militează pe parcursul celor 5 numere însumând 152 de pagini pentru noua
poezie simbolistă, aflată la început la noi, şi împotriva socialismului în literatura celor de
la revista bucureşteană „Adevărul literar şi artistic” sub conducerea scriitorului Anton
Bacalbaşa.
Cuvinte cheie: Gălăţenii, poezie, literatură, Anton Bacalbașa

10

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

VIRTUŢILE UNEI ARTE MULT IGNORATE
Tradiţie şi originalitate
Migraţia semnelor culturale şi fenomenul
aculturaţiei
Eugen Holban / 148

Abstract: Obiectele care fac parte acum din grupajul constituit în timpul cercetărilor
de teren şi pe care îl considerăm reprezentativ pentru spiritualitatea spaţiului etnocultural
al Covurluiului şi ale Tutovei au fost selectate în primul rând după apartenenţa la cultura
ţărănească arhaică şi după valoarea artistică. Aspectul original zonal s-a impus apoi de la sine.
Colectând obiectele cu valoare artistică semnificativă şi, bineînţeles, cu structură arhaică, neam dat seama treptat că acest grupaj se integrează organic în etnocultura românească, dar
totodată prezintă şi caracteristici zonale proprii, bine conturate, caracteristici inconfundabile,
care le localizează temeinic în spaţiul în care au fost găsite. Întrebarea pe care ne-am pus-o
iniţial, dar uşor reformulată, a mai persistat încă o vreme şi, uneori, s-a impus chiar cu şi
mai multă insistenţă, adică: putem considera oare că ornamentica şi cromatica ţesăturilor
de casă găsite în cercetările de teren începute în anul 1967 (şi continuate şi în prezent) în
satele din sud-estul Moldovei sunt rezultatul continuităţii unor forme străvechi de artă
perpetuate încă din începuturi de populaţia acestor sate sau sunt rezultatul acumulării unor
elemente de cultură străine, care au poposit de-a lungul timpului şi în acest spaţiu? Sau sunt
şi una şi alta? Varietatea tipurilor şi a nuanţelor clar evidenţiate în colecţia ce s-a constituit
treptat cu materialul găsit şi colectat de noi din satele situate în cele trei zone din care este
compus Aspectul etnocultural Covurlui-Tecuci-Zeletin, adică: 1) zona etno-culturală Galaţi,
2) zona etno-culturală Covurlui-Nord, 3) zona etno-culturală Tecuci-Zeletin demonstrează
că motivul „a crescut” aici ori neapărat şi aici.
Cuvinte cheie: timp istoric, creanga de brad, brăduţul geto-dacic, motive
antropomorfe şi zoomorfe, aspectul cultural.

De veghe în marele regat al Cărţii
Zanfir Ilie / 161

Abstract: Înainte de apariţia tiparului, de intrare a civilizaţiei umane în
„Galaxia Gutenberg”, aşa cum au numit-o sociologii, înţelepciunea lumii s-a transmis
prin intermediul manuscriselor şi este suficient să ne amintim de dramatica soartă a
Bibliotecii din Alexandria pentru a înţelege cu adevărat importanţa acestora.
Odată cu intrarea în „Galaxia Marconi” (denumită aşa după numele celui care a
inventat telegraful fără fir), cea deschisă de apariţia mijloacelor electronice de comunicare,
radioul, televiziunea, internetul etc., cuvântul tipărit a intrat într-o anumită concurenţă
cu imaginea sau cu cuvântul virtual, regăsit tot mai frecvent în toate formele comunicării
electronice, inclusiv în cea a cărţii de tip nou, e-book, cum e numită.
Cuvinte cheie: carte tipărită, e-book, Galaxia Gutenberg, Galaxia Marconi,
manuscrise.

11

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

o HERMENEUTICĂ A CATEGORIEI DE REPETIȚIE CU
SPECIFICĂ REFERINȚĂ LA Søren Kierkegaard
Cătălina-Elena Dobre / 164

Abstract: În paginile de mai jos se încearcă prezentarea importanței categoriei
de repetiție, o categorie care a determinat, în cursul gândirii, schimbări radicale,
reprezentând totodată o preocupare aproape obsedantă a multor filosofi din antichitate
până în timpurile noastre. Însă, cea mai desăvârșită interpretare a acestei categoriei,
după părerea noastră, o realizează filosoful danez S. Kierkegaard pentru care repetiția nu
reprezintă doar categoria viitorului, dar, în sine, schimbă cursul metafizicii tradiționale.
Pentru Kierkegaard repetiția nu se limitează la reamintire, așa cum nu se limitează nici
la procesul de devenire al spiritului absolut prin istorie; repetiția este pentru filosoful
danez procesul prin intermediul căruia individul, omul singular, devine ceea ce este.
De aceea, Nietzsche poate vorbi de repetiție fără a pune în discuție problema libertății,
a timpului și a dialecticii ca proces de devenire complexă și paradoxală al interiorității
individului; un proces ce implică contradicție, disperare, angoasă, dar și credință.
Cuvinte cheie: Repetiție, timp, devenire, credință.

Dimitrie lupu la 70 de ani
Adi George Secară / 170

Abstract: Unul dintre cei mai importanţi prozatori ai şcolii literare gălăţene,
Dimitrie Lupu, a împlinit la 14 octombrie 2014 şaptezeci de ani. Prilej binevenit de a-l
readuce în atenţia celor interesaţi de fenomenul literar, cu un eseu complex, care s-a
format din mai multe texte, dintre care cele mai multe cronici de carte, de întâmpinare,
un eseu care se opreşte şi asupra artei sale „poetice”, asupra câtorva principii la care ţine
autorul. Fantasticul şi calofilia sunt elemente esenţiale pentru arta sa poetică, cel puţin
pentru cărţile la care ne raportăm aici, „Eşarfa neagră”, „Gambit”, „Şapte povestiri crude”
şi „Omul din debara”, cele mai multe apărute la Editura Vinea din Bucureşti. Într-un
fel, este de urmărit lupta lui Dimitrie Lupu cu Fantezia, dar mai ales cu ispitele acesteia,
neuitând însă că scriitorul este un realist pentru care fantasticul este doar o posibilitate.
Cuvinte cheie: Dimitrie Lupu, istoria literaturii gălăţene, fantastic, proză, ars poetica

Tematică, surse de inspiraţie şi valori religioase în
proza lui Vasile Voiculescu
Virginia-Camelia Bobaru / 178

Abstract: O anumită rezervă din partea criticii, condiţionată de imperativele
ideologice ale regimului comunist s-a manifestat în privinţa liricii religioase a lui Vasile
Voiculescu sau a oricărei probleme cu deschidere teologică, amputând în consecinţă
una dintre perspectivele interdisciplinare. La aceasta s-a adăugat tăcerea asupra operei
lui Vasile Voiculescu în şcoală, prin neincluderea sa printre autorii studiaţi. După un

12

Abstracte

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

îndelungat hiatus, a devenit necesară reabilitarea autorului şi reconsiderarea lui cu
mijloacele criticii pertinente. La ora actuală, studierea liricii voiculesciene la liceu este
pusă sub semnul tradiţionalismului interbelic. În privinţa prozei, pot fi alese ca textesuport unele dintre cele mai cunoscute povestiri fantastice, precum „Lostriţa”, „Pescarul
Amin”. Autoarea își propune să atragă atenţia asupra acelor proze în care tematica şi
sursele de inspiraţie au fost valorizate într-o perspectivă creştină. Unele au rămas mai
puţin cunoscute, asupra lor critica literară nerevenind prin exegeze şi judecăţi de valoare.
Cuvinte cheie: Vasile Voiculescu, valorile religioase, valori creștine, poezie, proză

Troiţele şi înţelesul lor în vechime şi astăzi
Dumitru Popoiu şi Daniel Neculae / 186

Abstract: Troiţă este un cuvânt derivat din vechiul termen slavon troitsa, adică
trinitate. Ca monument de cult, troiţa nu este doar o reprezentare a Sfintei Treimi, dar se
poate vorbi des doar despre o cruce simplă, având uneori reprezentat pe Christos crucificat. Acest monument, care este foarte des prezent in ortodoxie, are origini străvechi, care
amintesc de vechile credinţe ale populaţiilor precreştine care au locuit în zona Balcanilor şi
a Europei de Est. Această lucrare analizează compoziţia, elementele artistice şi simbolice,
amplasarea spaţială în apropierea zonelor de locuit, creatorii, dar şi motivele care au stat
la baza construirii troiţelor.
Cuvinte cheie: troiță, artă populară românească, tradiții, creștinism ortodox

Casa Nae Leonard
Valentin Bodea / 203

Abstract: Nae Leonard s-a născut la 13 decembrie 1886, în casa din strada Piaţa
Moruzi, fără număr, quartalul I, din Galaţi. Numele de Leonard a venit din partea mamei
deoarece i s-a părut plin de romantism şi muzicalitate. A jucat diferite roluri în operete
precum: „De-aş fi rege“, „Fetiţa dulce“, „Pericola“, „Vânt de primăvară“, „Vrăjitorul Nilului“,
„Voievodul ţiganilor“, „Văduva veselă“, „Liliacul“, „Madame Butterfly“, „Pandurul“,
„Floarea din Stambul“, „Bayadera“ şi multe altele atât în ţară cât şi în străinătate.
Impresiona prin frumuseţe, eleganţă, cât şi prin vocea sa caldă, catifelată, jocul expresiv şi
mişcarea pasionată. Supranumit „Prinţul Operetei“ şi „Le plus grand artiste d’operette du
monde“ a fost adulat, ovaţionat, acoperit de flori, bisat la fiecare arie. La Galaţi, numele
lui a fost dat teatrului muzical şi festivalului de operetă, unei străzi. Un bust al acestuia
este amplasat în faţa teatrului muzical, iar casa din Piaţa Moruzi, strada Păcii, numărul
12, ar trebui semnalizată corespunzător.
Cuvinte cheie: Nae Leonard, Piaţa Moruzi, Prinţul Operetei, Bayadera, teatru
muzical.

13

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Abstracts
Appreciation for Constantin Brâncoveanu
Great Scholar Ruler
Violeta Opaiţ / 27

Abstract: We would like to pay a humble tribute to the ruler Constantin
Brâncoveanu who had had an incredible contribution to a historical period of incredible
cultural and spiritual revival, in Wallachia, and bring him in the attention of the people
from Galati, especially young persons who need moral models – people like him, who
were capable of sacrificing their lives for their country.
Keywords: Constantin Brâncoveanu, V.A. Urechia Public Library, Literary Café,
young persons, printings from Brâncoveanu’s epoch

A Milestone in the History of Romanian People.
Şerban Cantacuzino’s Books
Doru Bădără / 31

Abstract: Facing a crisis in the Romanian Countries, the Orthodox Church,
threatened by proselyte enforcements and by the lack of literacy of Slavonic, the official
worship language in that period, and its rulers came to the conclusion that Romanian
language is a better variant as a worship language. This difficult decision, with deep
political and economic implications, had to had the approval of the ruler. The first prince
who had seized the implications of this decision, which also meant defending Romanian
language and people’s unity, was Şerban Cantacuzino. He has the credit of projecting and
applying a model for establishing Romanian as a worship language.
Keywords: Şerban Cantacuzino, the Orthodox Church, apostle, Gospel book, Bible

Vilnius University Library: the blossom of baroque,
a threshold of a new century
Nicoleta Rahme / 40

Abstract: Vilnius University Library is the oldest and one of the largest academic
libraries of Lithuania. It supports the University in every possible way to realize its
academic mission in conformity with European culture and educational traditions. This
papers describes the history, foundation and other relevant facts, thus consolidating the
library also of national significance, preserving printing and manuscript heritage of
national importance.
Keywords: university library, cultural heritage, manuscripts, special collections,
Lithuania, book history.

14

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014
The Publishing House, the Closest
Collaborator of Libraries
Mihaela Bărbulescu / 46

Abstract: Along times, the publishing house has been the closest collaborator of
libraries, trying to meet the needs of those interested in buying printed, electronic or
online publications. Starting with the existence of the Internet, a publishing house has
had the chance of progressing as a business.
The publishing house, as an institution, has not hesitate to take advantage of its
privileged position, using copyright, disseminating intellectual works, given the fierce
competition between different publishing houses. The offer of the publishing houses
is varied, their presentation websites are attractive and quickly updated, while their
databases are essential for an updated scientific research.
Keywords: publishing house, site, online, publication, e-book

ISNI – International Standard Name Identifier
Dorina Bălan / 50

Abstract: Choosing one single authorized form for a name that would stand for
all the forms of the same creator is a challenging task for a librarian, given the fact that
along time, a creator might have used many name variants, pseudonyms, pen names,
stage names, for different periods and/or appointments, fields of its work. Although
form variants lead towards a preferred form, specialists came to the conclusion that
there is another problem, that of homonymy, that would cause confusion among
readers.
Keywords: ISNI, standard, creator, collectivity, identity

Describing cares according to RDA Rules
Catrina Căluian / 56
Abstract: In the case of resources that have a text form, the collation is registered
by applying different rules according to the way the resources are numbered. So, according
to the presentation way of the resource, the extent is noted using page numbers, leaves,
columns, as well as the number of units followed by the appropriate term that specifies
the type of material.
Keywords: bibliographic description, extent, text resources, page

15

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Identifying Text-Type Bibliographic Entities:
International Standard Numbers
Violeta Moraru / 64

Abstract: In nowadays context, which is marked by constant technological
evolution and the emergence of electronic systems, the material types and the
presentation form of the resources’ content have diversify a lot, as well as the cares on
which they are stored. An effective bibliographic control, as well as avoiding ambiguities
in what the selection and finding bibliographic entities is concerned, has led to the
necessity of identifying them by specific elements. This article approaches the issue of
identifying bibliographic entities with text type information, by using ISTC, ISBN, ISSN
international standard numbers.
Keywords: ISTC, ISBN, ISSN, bibliographic entities, text

Users’ Education in Information Retrieval
Constantina Nedelcu / 70

Abstract: As an institution, the library has to meet the users’ needs. This article
presents a library project that aims at helping users in information retrieval, as well as
educating them in selecting and using the information from the Internet. This project
presents the anime phenomenon (Japanese animated cartoons) and elements of Japanese
culture, as the origin of these cartoons. This project includes highly interactive activities;
among them, one can mention the meetings with volunteers from the Embassy of Japan
in Romania.
This project aims at meeting the users’ needs, as well as improving the image of
the library, as a public institution.
Keywords: anime, users, Japan, education, information.

Angelo De Gubernatis (1840-1913)
Radu Moțoc / 76

Abstract: This italian orientalist scientist has enthused the scientific world by
his passion with which he had researched and cooperated with personalities from all
scientific world. As congresses organizer, editor of scientific magazines, researcher of
oriental world, he also made himself conspicuous by his relationship with personalities
in Romania like Alex. Odobescu, B.P. Hasdeu, Elena Ghica (Dora d’Istria) Dimitrie
Sturdza, Grigore Tocilescu and especially with V.A.Urechia who represented the
authentic Romanian national uprising on the matter of latinity.
Angelo De Gubernatis may represent an example of loyalty in his friendship and
supporting the Romanian cause in Europe and also enthusiasm for everything that
stood for latinity by language, costumes, traditions, songs, games and monuments.
Key words: orientalism, latinity, researcher, Rome.

16

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

How to Become Saints?
His Eminence Laurenţiu Streza, the Metroplitan
of Transylvania
Maria Stanciu / 92

Abstract: This hierarch of the Romanian Orthodox Church teaches us the way in
which we can have a pious life, according to the teachings of the saints from the calendar;
which is the procedure for consecrating a person as a saint; which were the steps in the
procedure of consecrating Andrei Şaguna, the creator of the Metropole of Transylvania.
Andrei Şaguna was a great Romanian scholar, of Macedo-Romanian origin, who
was known for his pious life and for establishing approximately 800 schools that were
financially supported by the Orthodox Church, as well as magazines like Astra or Telegraf
român, which still exist today. In the same time, His Eminence presents us the stage of
the researches on the personalities of prince Mihai Viteazul and national poet Mihai
Eminescu, in the attempt of consecrating them as saints.
Keywords: His Eminence Laurenţiu Streza, the Orthodox Church, canonization,
the life of saints, the Metropolitan Andrei Şaguna

The Family of Painter Lola Schmierer-Roth
Violeta Ionescu / 102

Abstract: This article includes an overview of the genealogy of Lola SchmiererRoth, a painter from Galaţi, whose family includes, among others, outstanding cultural
personalities and philanthropists: her grandfather was a well-known philologist,
Professor Hariton Tiktin, one of Mihai Eminescu’s friends; her mother, Sylvia Schmierer,
was a school founder, the Romanian-Israelite School for Girls managed by Sylvia
Schmierer for 47 years; Ludovic Leopold Schmierer, consul of the Low Countries, also
a great philanthropist and merchant; Lola Schmierer’s husband, Ludovic Leopold Roth,
also the consul of the Low Countries, after the death of his father-in-law; her brother,
Lothar Schmierer was a writer and press correspondent; her sons-in-law were Ovid. S.
Crohmălniceanu, writer and literary critic, and Professor engineer Cezar Alexandru
Ionescu, who wrote a monograph of the family. Cezar Alexandru Ionescu donated all
the family documents and the painter’s works to museums from Galaţi, Bucharest and
Sibiu.
Keywords: philanthropist, consul, philologist, monograph, donation

17

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Teodor Parapiru – Teacher, Writer and Editor
Ghiţă Nazare / 115

Abstract: A challenging, open and exciting dialogue with Teodor Parapiru,
teacher, writer and journalist from Galaţi. In Teodor Parapiru’s opinion, the reform
of the education system from Romania, after the December 1989 moment, is nothing
but a succession of cyclic changes that brought nothing new. One of the answers to
the questions of the reporter represents a laudation of Zanfir Ilie, the manager of V.A.
Urechia Public Library. In what the culture is concerned, Teodor Parapiru considers that
words devoid of sense are often used; culture reform means in Teodor Parapiru’s opinion
finding the methods to overcome this situation.
Keywords: education system, reform, legislation, education, culture.

Ionel Teodoreanu’s Galaţi
Marius Mitrof / 119

Abstract: Ionel Teodoreanu was highly appreciated for his series of conferences
after the publishing of his novel La Medeleni. Following this success, personalities from
Galaţi invited him for a conference in Galaţi. Unfortunately, because of bad weather
conditions, the conference was postponed for February 5th 1933, instead of January
22nd 1933. On February 5th 1933, Ionel Teodoreanu came in Galaţi, also know as the
town of the linden trees, for the first time, and held a conference in the building of the
Central Theater, which still exists today. The conference was a total success, in spite of
the bad weather, and later, Ionel Teodoreanu’s visit in Galaţi, was mentioned in a specific moment in his novel Lorelei, in which the linden trees and their incredible smell are
mentioned.
Key words: Ionel Teodoreanu, La Medeleni, Lorelei, the Domnească Street

18

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Hierodeacon Firmilian Marin, Verger at the
Episcopal Cathedral from Galaţi : Inedited
Documents
Eugen Drăgoi / 125

Abstract: Metropolitan Firmilian Marin, Archbishop of Craiova (1947-1949)
and Metropolitan of Wallachia, started his theological training and clerical service in
the town of Galaţi, which is the seat of the Archbishopric of Lower Danube. Between
1914-1916 and 1917-1924, the young man, that had come from the Buzău area, lived
in Galaţi. There is not a big amount of information on the personality and activity of
Metropolitan Firmilian Marin, since none of his biographers did not investigate archive
documents on this topic. In this paper, we publish, for the first time, 14 inedited documents that will contribute to the image of Metropolitan of Wallachia, Firmilian Marin.
Firmilian Marin had an outstanding contribution to the activity of the Orthodox Church, in the Southern parts of Wallachia, in a total unfavorable period for the Romanian
Christianity.
Key words: Firmilian Marin, Romanian Metropolitan, Orthodox Church, clerical service, biodata

”Dunărenii”, A Literary Magazine Exclusively
Dedicated to the People from Galaţi
Elena-Monaliza Ghinea / 138

Abstract: „Gălăţenii” is a local, exclusive literary issue from 120 years ago
(1894), a document of the literary life ruled by the genial Eminescu’s style and a
way of supporting Maiorescu’s „art for the art’s sake”. The founding directors are
addopting the new, Symbolist styled poetry, at it’s very beginning in our young
literature, along the 152 pages of the 5 numbers of the issue; they are also fighting
against the socialist ideology of the literature published by the „Adevărul literar
şi artistic” issue in Bucharest, under Anton Bacalbaşa’s authority.
Key words: Gălăţenii, poetry, literature, Anton Bacalbașa

19

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Tradition and Originality – Cultural Signs
Migration and Acculturation Phenomenon
Eugen Holban / 148

Abstract: TThe objects presented as a result of the research in the ethnocultural
area of Covurlui and Tutova are considered representative for the archaic culture from this
area. Studying homemade weavings from this area led to the following question: can we
consider the ornamentation and chromatics of homemade weavings from South-Eastern
Moldova villages as the result of the continuity of an ancient art form or are the result
of consecutive additions of foreign cultural elements, following the encounter of the local
culture with foreign people? Or are they both? The variety of weavings types and shades
is clearly shown in the items collected from the Covurlui-Tecuci-Zeletin Ethno Cultural
Aspect which includes the following ethno-cultural areas: Galaţi, Corvurlui-Nord and
Tecuci-Zeletin.
Keywords: historical time, fir branch, Dacian fir, anthropomorphic and zoomorphic
motives, cultural aspect

Watching in the Great Kingdom of Books
Zanfir Ilie / 161

Abstract: Before the emergence of printing and of the Gutenberg Galaxy, as the
experts called this period, the wisdom of humanity was transmitted by manuscripts.
One can underline their importance by simply remembering the dramatic fate of the
Library of Alexandria, which represented a true disaster for humanity.
After the emergence of the Marconi Galaxy, which represented the next stage
in communication, the written word, that is the language in written form, began the
competition with the image and electronic words, including the newest book type – the
e-book.
Keywords: printed book, e-book, the Gutenberg Galaxy, the Marconi Galaxy,
manuscripts

20

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

A Hermeneutics Repetition Category in Søren
Kierkegaard’s Work
Cătălina-Elena Dobre / 164

Abstract: The category of repetition determined many radical changes in thinking
and represented a constant preoccupation for ancient and modern philosophers. The
most outstanding interpretation of this category belongs to the Danish Philosopher
Søren Kierkegaard, for whom the repetition is not just the category of future, but it also
changes the course of traditional metaphysics. For Kierkegaard, repetition is not limited
to remembering, but is also the mechanism by which the individual, the singular person,
becomes what it is. That is why Nietzsche can approach the repetition without discussing
the issue of freedom, time and dialectics, as a process that contributed to turning of the
individual’s interiority; this process means contradiction, despair, anguish, but also faith.
Keywords: repetition, time, turning, faith

Dimitrie Lupu and His 70th Birthday
Adi George Secară / 170

Abstract: On October 14th 2014, Dimitrie Lupu, one of the most important
prose writers from Galaţi, celebrated his 70th birthday. This is the perfect occasion for
publishing a complex essay, which is result of combining more texts, among which one
can mention book reviews, an essay on his poetics and some literary guidelines. The
fundamental traits of his work are the fantastic and the calophile, which are obvious
in works like: Eşarfa neagră, Gambit, Şapte povestiri crude, Omul din debara. For
Dimitrie Lupu, the fantastic is just a possibility.
Keywords: Dimitrie Lupu, Galaţi literature history, prose, poetics

Themes, Inspiration Sources and Religious Values in
Vasile Voiculescu’s Prose
Virginia-Camelia Bobaru / 178

Abstract: There is a kind silence from the critics’ part in what Vasile Voiculescu’s
religious poetry is concerned. To this aspect, one might add that Vasile Voiculescu’s work
is not included in the curriculum. Now, is the proper moment for the reassessment of
his work, using relevant criticism instruments. Nowadays, studying Voiculescu’s poetry in
highschools is placed under the inter-war traditionalism. In what his prose is concerned,
fantastic stories like Lostriţa or Pescarul Amin are considered as representative. The author’s concern is oriented towards underlining those prose works in which the themes and
inspiration sources were valued from a Christian perspective. Some of these works are
relatively unknown to the literary criticism.
Keywords: religious values, motives, inspiration sources, Christian values,
poetry, prose

21

Abstracts

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Roadside Crucifixes and Their Meaning in
Ancient Times and Today
Dumitru Popoiu şi Daniel Neculae / 186

Abstract: Troița is a word derivated from Old Slavonic troitsa, Trinity. As a cultic
monument it is not just a representation of the Icon of the Holy Trinity, but oftenly on may
speak just about a simple cross, sometimes with the crucified Christ on it. Such a monument, very present in the Romanian Orthodoxy, has deeper roots, which remember about
the old religious beliefs of the pre-christian populations living the Balkanic and Eastern
European regions. The paper analyzes its composition, artistic and symbolic elements, the
spatial placement in and outside the living area and refers also to founders and reasons
for building a troița.
Keywords: Troița, Romanian Folk Art, Traditions, Orthdox Christianity

Nae Leonard’s House
Valentin Bodea / 203

Abstract: Nae Leonard was born on December, 13th 1886, in a house situated on
Piaţa Moruzi Street. During his career, he played in many operattas, both in Romania
and abroad. He was considered a verz handsome and elegant man, endowed with
warm voice and expressive acting. He was also called the Prince of Operetta and he was
highly appreciated by the audience. As a sign of appreciation, the Musical Theatre from
Galaţi bears his name, as well as the Festival of Operetta. In front of the Musical Theatre
building, there is a a bust of Nae Leonard.
Keywords: Nae Leonard, Moruyi Square, the Prince of Operetta, musical theatre

22

Argument

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Valoarea de simbol a publicisticii urechiene
Trâmbiţa de arhanghel a lui
Vasile Alexandrescu Urechia
Dr. Zanfir ILIE, profesor, director

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 102); e-mail: zanfirilie@yahoo.com

Anul acesta, la 15 februarie, s-au împlinit 180 de ani de la naşterea lui Vasile
Alexandrescu Urechia, personalitate marcantă a celei de a doua jumătăţi a veacului
al XIX-lea, susţinător neobosit al fundamentării şi dezvoltării României moderne şi
este cel mai potrivit moment pentru a-i sublinia înflăcăratul apostolat întru binele
neamului, întru unitatea, progresul şi prosperitatea ţării căreia şi-a închinat în
întregime şi fără nicio clipă de îndoială sau odihnă întreaga viaţă.
A intrat în scrisul românesc ca fabulist, a fost poet, nuvelist, romancier, a scris
teatru, s-a consacrat în paralel istoriei şi istoriografiei, a fost politician şi ministru,
profesor universitar, diplomat, a cules legende şi folclor, a ctitorit instiuţii, a fondat
noi structuri instituţionale, a deschis şcoli, biblioteci, muzee, a pus umărul la
fondarea Ateneului şi a Academiei Române, a făcut teorie, istorie şi critică literară,
a fost ambasador al României la forurile internaţionale, dar şi cel mai înflăcărat
stegar al luptei pentru drepturile românilor de dincolo de graniţe, din Transilvania,
Basarabia, Bucovina, Bulgaria, Macedonia, a susţinut aducerea Principelui Străin,
după ce servise Unirea Principatelor şi-l sprijinise pe Cuza, a fost parlamentar şi a
contribuit la înfiinţarea Episcopiei din Ismail, strămutată apoi la Galaţi, a făcut tot
ceea ce înalta conştiinţă de român i-a dictat şi aproape că nu a fost domeniu în care
să nu se implice, dar, de departe, cea mai constantă, cea mai prodigiosă în rezultate şi
cea mai iubită dintre toate pasiunile şi preocupările sale a fost publicistica.
A început de tânăr, cu entuziasmul, pasiunea şi efervescenţa adolescenţei
năvalnice, a scris toată viaţa şi a lăsat din mână condeiul numai atunci când moartea
i l-a smuls, în acel trist noiembrie, 22 al anului 1901, când, înainte de a porni spre
clădirea Senatului unde treburile ţării îl chemau, aşternea la masa de lucru ultimele
sale rânduri pentru articolul pe care urma să-l publice în presa vremii, în acea
presă în care el se remarcase nu numai ca un gazetar de prim rang, dar şi ca un
fondator, un inovator şi un vizionar pentru întreaga publicistică românească. A
fost o personalitate plurivalentă a culturii româneşti, un campion al românismului,
fondator al presei naţionale moderne, un „arhanghel al entuziasmului”, cum îl numea
Hasdeu, punându-şi scrisul în slujba „concordiei naţionale”, a încetării vrajbei între
confraţi (a „încetării focului dintre noi”, cum zicea el) şi creării unui front comun
pentru o limbă şi o literatură unice, puse în slujba unităţii şi progresului. A fost, prin
toate acestea, promotorul rolului activ al jurnalismului în societăţile moderne, iar tot
ce a înfăptuit el poate oricând să fie un exemplu pentru astăzi. Dar ceea ce l-a făcut

23

Argument

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

să-şi înscrie numele la temelia presei româneşti moderne nu a fost atât laborioasa sa
activitate publicistică înscrisă pe cadranul unei jumătăţi de veac istoric, cât mai ales
patriotismul său înălţător, dăruirea totală şi plină de entuziasm pentru înfăptuirea
idealurilor de veacuri ale poporului din care îşi trăsese seva, puterile şi speranţele.
„Ori de câte ori ţipătul românilor se auzea jalnic tânguindu-se peste ţări şi mări pe
unde vitrega soartă voia să-i alunge, de atâtea ori se auzea, puternic şi deşteptător, ca
o trâmbiţă de arhanghel, glasul de îmbărbătare al lui Urechia” – scria Gr. Tocilescu.
O operă jurnalistică impresionantă s-a strâns în toată această perioadă, una
răspândită în toate publicaţiile la care a colaborat, în ziarele şi revistele pe care le-a
înfiinţat sau în a cărei componenţă a fost, a ars continuu şi intens şi nimic nu i-a
fost străin din viaţa publicistului, dădea contur unor noi gazete, le conducea, făcea
secretariat de redacţie, pornea aprigi polemici, deschidea curente de opinii, lansa
apeluri şi chemări mobilizatoare, formula îndemnuri, încuraja tinerii debutanţi,
promova presa în adevăratul sens al cuvântului, o presă plină de patimă şi adesea
de patimi, una partizană, adesea subiectivă, una uneori prea aprinsă şi nu îndeajuns
susţinută, dar întotdeauna, fără niciun moment de cumpănă sau nehotărâre, sinceră
şi profund patriotică. A fost un deschizător de drumuri în presa românească din
a doua jumătate a veacului al XIX-lea, de aceea el nu poate lipsi din nicio istorie
a publicisticii naţionale şi trebuie să i se dea negreşit un loc în faţă în Pantheonul
scrisului românesc.
Prezent peste tot acolo unde se întâmpla ceva semnificativ în viaţa ţării, la
catedră universitară, la Iaşi şi apoi la Bucureşti, în Parlament, ca deputat de Galaţi
şi Covurlui, în redacţiile pe care le înfiinţase, le coordona sau la care colabora, în
noile instituţii ale României moderne, la înfiinţarea cărora el însuşi pusese umărul,
la Ateneu sau la Academia Română, în biblioteci, în şcoli, la congresele şi întrunirile
internaţionale, dar şi în Basarabia, printre confraţii de acolo, pe care i-a iubit şi i-a
ajutat atât de mult, V.A. Urechia contamina prin entuziasm şi dăruire dovedind
prin fiecare intervenţie că face parte din rândul acelor bărbaţi care sunt în stare să
călăuzească popoarele şi să pună în mişcare istoria. Mult prea grăbit uneori, ţintind
cu fermitate marile ţeluri şi lăsând în neglijenţă amănuntele, el nu putea să scape
invidiei şi orgoliilor rănite ale unor confraţi invidioşi.
De aceea, adesea, oameni importanţi ai epocii l-au criticat fără nicio reţinere.
„Publicist grăbit, greşit informat, istoric debusolat, literat lipsit de gust estetic, adept
al frazeologiei patriotarde”, scria adversarul său cel mai înfocat, Titu Maiorescu, „un
entuziast fără statornicie”, „un personaj festiv, decorativ şi prezidenţial”, îl cataloga
mai tânărul Nicolae Iorga, Urechia „Şapte Nume”, scria, ironic, chiar şi Eminescu,
imputându-i afilierea pseudonimului la numele marelui cronicar. Chiar şi Hasdeu,
cam de aceeaşi vârstă şi de pe poziţia aceleiaşi tabere, i-a găsit pricini de critică, iar,
mai recent, în contemporaneitate, un alt mare critic, Nicolae Manolescu, îl situează
în zone subvalorice, dar, dincolo de toate acestea şi de multe altele, omul, cărturarul
şi, în primul rând, publicistul Vasile Alexandrescu Urechia trebuie perceput prin
prisma ansamblului împlinirilor sale şi a impactului acestora asupra vieţii sociale

24

Argument

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

reale, asupra epocii în care a trăit. Însuşi acest „Buletin al Fundaţiei Urechia”, pe care
noi, în spirit de înaltă preţuire pentru patronul/mentorul bibliotecii nostre, l-am
repus la lumină, este opera marelui cărturar, pentru că, după cum se ştie, chiar el a
gândit şi s-a ocupat de apariţia primului număr, care s-a întâmplat să apară exact în
luna în care Dumnezeu avea să-l cheme în înalturi, la 22 noiembrie 1901, acum exact
113 ani...
A fost contemporan cu Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri
(cel care i-a supravegheat debutul în publicistică şi i-a îndrumat destinul gazetăresc),
Mihai Eminescu, B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Creangă, Caragiale, Iorga, unii l-au
criticat, cum am arătat, alţii l-au admirat, dar nimeni nu i-a putut contesta opera
publicistică în ansamblu, şi aceasta pentru că, dincolo de imperfecţiunile, stângăciile
şi erorile inerente unei angajări atât de cuprinzătoare, Vasile Alexandrescu Urechia
trebuie aşezat cu cinste la fundamentul presei româneşti moderne. Nu putea fi
la înălţimea profunzimii şi vizionarismului publicisticii eminesciene, nu putea
egala erudismul şi rigurozitatea scrisului lui Nicolae Iorga, dar ceea ce a făcut el
pentru presa românească trebuie pus întotdeauna la loc de cinste. Este adevărat că,
pentru cunoaşterea dimensiunii reale a rolului pe care marele cărturar l-a avut în
dezvoltarea scrisului publicistic românesc este necesară o expertiză a operei sale
publiciste privită în ansamblu şi în raport cu epoca în care ea s-a împlinit, dar
pentru a prelua cu adevărat şi cu folos mesajul profund pe care V.A. Urechia l-a lăsat
românilor pentru veacurile viitoare, este suficient să-i înţelegem şi să ne apropiem
maniera exemplară în care el a ştiut să se raporteze la patrie şi la popor, la naţiunea
sa şi la viitorul, la temelia căruia şi-a aşezat cu evlavie întreaga existenţă. Exegeza
operei sale publicistice este, se constituie, într-o pilda, într-un reper pentru orice
cercetator avizat în domeniu.

25

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

26

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Recunoștință lui Constantin Brâncoveanu
mare voievod cărturar
Violeta OPAIȚ, bibliotecar

Biroul Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 113), e-mail: violeta_opait@yahoo.fr

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, părinţii săi fiind vornicul
Papa Postelnicul şi Stanca Cantacuzino. Tatăl său moare pe când avea un an şi este
crescut de mama sa, de bunica dinspre tată, Păuna Greceanu şi de unchiul său,
Stolnicul Constantin Cantacuzino. Domn din anul 1688, după moartea lui Șerban
Cantacuzino, a condus Țara Românească peste un sfert de veac, aceasta cunoscând
o perioadă de maximă înflorire culturală şi spirituală. Numeroasele lăcaşuri de cult,
instituții de învățământ, crearea unui nou stil arhitectonic și artistic, cunoscut sub
numele de „stilul brâncovenesc”, tipărirea a numeroase cărți, stau mărturie. Din cauza
uneltirilor unor boieri, Brâncoveanu a fost compromis în ochii otomanilor şi mazilit
în anul 1714. A fost dus împreună cu familia la Constantinopole, averea i-a fost
confiscată. Pe 26 august (15 august, pe stil nou), a fost executat în public, împreună cu
cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi cu Ianache Văcărescu, ginerele
său.
„Sfârșitul lui Brâncoveanu a fost voit, de călăii săi, nu departe de chioșcul
sultanului, aidoma unui spectacol care să înfricoșeze, de felul celor pe care ulițele
Stambulului nu-l disprețuiau niciodată. Se încheia, astfel, o viață de erou parcă desprins
dintr-o dramă barocă așa cum se scriau atâtea în veacul nașterii lui Constantin vodă.
Se încheia halucinant, lăsând amintirea - alături de moartea lui Mihai Viteazul - a
celei mai teribile jertfe din epoca veche”1.
Jertfă de care se cade să ne amintim și s-o aducem în memoria contemporanilor
noștri, ori de câte ori avem prilejul, și se cade a-l avea deseori.
Epoca lui Constantin Brâncoveanu a cunoscut progresul atât economic şi
administrativ, cât şi în plan cultural, simţindu-se influenţa occidentului. Dezvoltarea
tiparului conferă cărţilor un loc nemaiîntâlnit până atunci. Pătrunderea limbii
române în cărţile de cult reprezintă un moment foarte important în dezvoltarea
societăţii româneşti. Adus în ţară de la Constantinopol, de către Brâncoveanu, pentru
reorganizarea şi dezvoltarea tiparului, Antim Ivireanu „înţelege aspiraţiile poporului
al cărui fiu devine şi depune toată dragostea şi priceperea pentru răspîndirea
cuvîntului scris în limba poporului, tipărind în limba română atît cărţi religioase de
ritual, cît şi cărţi laice de lectură, ca Alexandria”2.
1. Răzvan Theodorescu - Constantin Brâncoveanu între „Casa Cărților și „Ievropa”, București,
Enciclopedia RAO, 2006, p. 9.
2. Mircea Tomescu - Istoria cărţii româneşti de la începuturi până la 1918, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1968, p. 75.

27

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Cărți tipărite în epoca Brâncoveanu, avem
privilegiul să avem și noi, gălățenii, la Biblioteca
„V.A. Urechia”, grație ctitorului său, care după
cum ştim, din iubire pentru semeni şi-a dăruit
biblioteca sa gălăţenilor: „Cărțile nu sunt făcute
pentru anume om, ci pentru toţi delaolaltă; că
precum văzduhul nu-l închide omul pentru sineşi,
ci din el trăiesc cu toţii, aşa şi de carte cade-sea
se împărtăşi tot neamul romînesc”. Dintre acestea
menționăm:
Ioan Şerban Cantacuzino, voievod al Ţării
Româneşti în perioada 1678-1688 a fost cel care a
comandat traducerea şi tipărirea Bibliei în limba
română. Din nefericire, moare înainte să-şi vadă
dorinţa îndeplinită, tipărirea Bibliei începând
în luna noiembrie 1688 şi finalizându-se în
septembrie 1689, în timpul domniei lui Constantin
Brâncoveanu, lucru menţionat în epilog.
Există şi păreri, precum că tipărirea sa ar fi început în timpul domniei sale.
Cert este că „Biblia lui Şerban este sinteza tuturor sforţărilor îndeplinite de cărturarii
români în cele mai vitrege împrejurări, timp de trei veacuri, în toate Ţările Româneşti,
pentru a înveşmânta cuvîntul Domnului în haina limbii naţionale”3.
Tiparul este negru, textul pe două coloane, cu excepţia prefeţelor semnate
de domnitorul Şerban Cantacuzino, dar atribuite cărturarului umanist Constantin
Cantacuzino stolnicul şi lui Dosithei, patriarhul Ierusalimului. Titlul este încadrat
într-un chenar format din flori. Pe versoul foii de titlu se află stema domnitorului
Serban Cantacuzino însoţită de versuri .
Molitvenicul, tipărit la Belgrad (Alba-Iulia) în anul 1689. (C.R.V. / I 1)
Întîmpinare la principiile catolice şi la chestiunile lui Ciril Lucari, semnată
Meletie Sirigul, coligat cu Manual în contra rătăcirii calvine, semnată de Dositeiu,
patriarhul Ierusalimului, tipărită la Bucureşti în 1690. Cartea este în limba greacă,
cu legătură originală din piele. Pe versoul paginii de titlu se află stema lui Constantin
Brâncoveanu. (C.R. V. / IV 25)
Mărgăritare de Sf. Ioan Gură-de-Aur, cu traducere de Șerban și Radu
Greceanu, tipărită... „cu porunca și cu toată cheltuiala prealuminatului și
blagocestivului Domnu și oblăduitoriul a toată Țara Romanească Ioan Constandinu
Basaraba Voievoda. Sau scris de pre limba greceasca, pre limba Rumaneasca, și sau
dat la în tipariu, pentru cel de obște folos sufletescu, a tot neamul Rumanescu....”
la București în anul 1691. Pe versoul paginii de titlu se află stema lui Constantin
Brâncoveanu. (C.R.V. / III 2)
Carte sau Lumină, de Maxim Peloponesianul, tipărită la Snagov, în 1699:
3. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1980, p. 395

28

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

...„Acum intaiu tiparita pre limba Rumaneasca, cu porunca si toata cheluiala a
prea luminatului si inaltatului domn si obladuitoriu a toata Tara Rumaneasca Ioann
Constandin B. B. Voevod. Purtand carma Pravoslaviei, Prea Sfintitului Mitropolit Kir
Theodosie. Si sau tiparit in Tipografia Domneasca in Sfanta Manastire in Sneagov. La
anul mantuirii lumii 1699, in luna lui aprilie de smeritul intru ieromonah Anthim
Ivireanul, pentru ca sa se dea dar Pravoslavnicilor”. (C.R.V./ II 7)
Un exemplar bine păstrat, cu scoarţe de lemn acoperite cu piele de culoare
roşie, este Evanghelia: „Sfanta si Dumnezeiasca Evanghelie cu voia prea luminatului
si inaltatului Domn si obladuitoriu a toata tara Rumaneasca Io Constandin B.
Voevod. Si cu porunca purtatoriului Pravoslaviei prea sfintitul Kyr Theodosie
Mitropolitul a toatei tari Rumanesti Exarhu plaiurilor. Acum a doa ora tiparita
si diorthosita mai cu multa nevointa. In sfanta Manastire in Sneagov la anul dela
spasenia lumii 1697. De smeritul intru iermonahi Anthim Ivireanul”. Textul este
tipărit cu negru şi roşu, pe două coloane, în limba romană, cu alfabet chirilic.
(C.R.V. / IV 6)
Cartea în limba greacă Mărturisirea credinţei ortodoxe şi expunerea despre cele
trei virtuţi, tipărită la Snagov în anul 1699. (C.R.V. / V 18)
Învățături creștinești, apărută la Snagov în anul 1700, cu o traducere de
Gheorghe Radovici. Exemplarul conține și foi în manuscris. (C.R.V. / I 2)
Chiriacodromion, lucrare tipărită la Balgrad în anul 1699. (C.R.V. / IV 7)
Proschinatarul Sfantului Munte, de Ioan Comnen, apărută la Snagov în anul
1701. Cartea este scrisă în grecește, conține o planșă cu două litografii reprezentând
Muntele Athos văzut de pe mare, la pag. 2 este stema Țării Romanești iar la pag. 8 este
portretul lui Iisus Hristos. (C.R.V. / I 3)
Liturghia, tipărită la Buzău în anul 1702,
(II 138)
Noul Testament, tipărit în anul 1703 la
București. Pe versoul foii de titlu se află stema
lui Constantin Brancoveanu. Exemplarul are
coperta originală din carton acoperit cu piele,
conține și foi în manuscris, textul este încadrat
în chenar. (C.R.V. / III 3).
Antologhionul, tipărit la Rîmnic în 1705.
Pe foaia a doua putem citi „Antologhion adică
floarea cuvintelor care cuprinde toată slujba ce i
să cuvine lui a sfintei biserici peste tot anul. Acum
întîiu intră acest chip tipărită și așezată după cel
grecesc. În zilele prea luminatului și înălțatului
Domn și oblăduitoriu a toată Țara Romanească
Ioann Constandin B. Basarabu Voevod. Prin
osteneala iubitorului de D-mnezeu Kyr Antim
Ivireanul episcopul Rîmnicului.”

29

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Exemplarul are coperta originală din piele, cu închizători, textul e tipărit cu
negru şi roşu, pe două coloane, cuprinde litografii reprezentând portrete de sfinţi.
(C.R.V. / V 19)
Octoihul, tipărit la Rîmnic în 1706, cu negru şi roşu, este bogat ornamentat,
conţine litografii şi stema ţării. (C.R.V. / IV 8)
Octoihul, tipărit la Tîrgoviște în anul 1712 „prin grija prea sfinţitului
Mitropolitului Ungrovlahiei, Kyr Antimu Ivireanulu. Prin osârdia şi osteneala lui
Gheorghe Radovici.” (C.R.V. / II 8)
Un volum de Liturghii (C.R.V. / II 9) şi un Molitvenic (C.R.V. / II 10), tipărite
la Tîrgoviște în 1713 „prin grija prea sfinţitului Mitropolitului Ungrovlahiei, Kyr
Antimu Ivireanulu. Prin osârdia şi osteneala lui Gheorghe Radovici.”
Imagini ale tipăriturilor în limba română am expus şi noi în expoziţia pe care
am realizat-o în luna august, la bibliotecă. Am dorit să cinstim memoria voievodului
Constantin Brâncoveanu, așa cum ne-am priceput. Am organizat şi o excursie de o zi
la București, la Muzeul Național de Artă, unde a fost realizată o inedită expoziție și a
fost expus un valoros și foarte frumos document, un Liturghier, care se presupune că
ar fi aparținut domnitorului. În excursie au participat adolescenți gălățeni, membri
ai Clubului de vacanță - Cafeneaua culturală „V.A. Urechia”, pe care l-am înființat în
vara anului 2009, grație bunăvoinței conducerii bibliotecii, pentru a fi o alternativă
de petrecere a timpului liber. Tinerii au fost foarte impresionați la vederea acestui
document, care i-a ajutat să conștientizeze măreția și totodată smerenia și jertfa
voievodului Constantin Brâncoveanu. Am făcut fotografii pe care le-am postat pe
site-ul Bibliotecii și pe facebook, pe pagina Cafenelei culturale „V.A. Urechia”, astfel
încât și prietenii noștri virtuali, și prietenii prietenilor noștri au avut ocazia de a trăi
momente de reală emoție, admirație și recunoștință, la vederea chipului domnitorului
martir Constantin Brâncoveanu, care a refuzat să accepte credinţa musulmană pentru
a-şi salva viaţa. Pentru jertfa sa, a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, fiind
prăznuit la 16 august.
Bibliografie
1) Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1980.
2) Hâncu G., Cartea românească veche, Galați, 1965.
3) Theodorescu, Răzvan, Constantin Brâncoveanu între „Casa Cărților și
Ievropa”, București, Enciclopedia RAO, 2006.
4) Tomescu, Mircea, Istoria cărţii româneşti de la începuturi până la 1918,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.

30

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Un moment de referință în istoria
Românilor. Cărțile lui Șerban Cantacuzino
Dr. Doru BĂDĂRĂ, șef Birou Bibliofilie Manuscrise
Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” București
Str. Boteanu, nr. 1, sector 1, Cod: 010027, București
Tel.: (021)3131605/240, e-mail: doru.badara@bcub.ro

Istoria Țărilor Române în ultima parte a secolului al XVII-lea este una marcată,
în egală măsură, de frământări, amenințări majore, dar și de izbânzi remarcabile, printre
acestea remarcându-se în mod cert introducerea limbii române în oficierea cultului.
Criza politică internă traversată de Țările Române în secolul al XVII-lea,
pe fondul unor semnificative mutații economice care au condus la expansiunea
deplină a unui „regim nobiliar”, definit atât de sugestiv de N. Iorga ca „partide
în jurul unor neamuri dominante”, despre care se putea spune că „nu ei sunt cu
Domnia, ci domnia e a lor”1, - regim care începuse, încă din primele decenii al
secolului al XVII-lea, să se substituie „vechiul regim politic domnesc”2-, își găsește
deplina expresie în confruntările pentru accederea la putere în Țările Române care
au opus patru mari grupări boierești reunite în jurul unor familii puternice de la
care și-au luat și numele, a Cantacuzinilor și a Bălenilor respectiv, a Ruseteștilor
(Cupăreștilor) și a Costineștilor, precum și dintre aceștia și domnitor.
În planul relațiilor internaționale, în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea,
estul și sud-estul Europei, spațiu geo-politic în care sunt plasate Țările Române și
care le va marca evoluția istorică, cunoaște o schimbare majoră a raporturilor de
forțe și, în consecință, a centrelor de putere, evoluție cu semnificative implicații în
dezvoltarea istoriei acestor regiuni.
În acest context, presiunilor și ingerințelor economice politice și militare
exercitate de Sublima Poartă li se vor adăuga și acelea a mai noului vecin, Imperiul
Habsburgic, ale cărui trupe victorioase în confruntările cu armatele turcești, care au
urmat asediului Vienei, vor împinge granițele imperiului până la fruntariile Țărilor
Române.
Printre furgoanele armatelor habsburgice își fac apariția și reprezentanții
Vaticanului, dornici să recupereze terenul pierdut în fața protestanților în Transilvania
și să își extindă influența și dincolo de Carpați. Astfel, presiunilor militare și politice
apărute dinspre nord li se mai adaugă și una prozelitistă a cărei încărcătură de risc era
puternic resimțită după tratatul de uniație de la Brețk (1596).
Evoluția vieții spirituale și culturale din această frământată epocă, cu
profundele sale implicații în istoria poporului român sunt poate cea mai elocventă
dovadă a rolului major jucat de Biserică în lupta pentru apărarea unității și identității
spirituale, de limbă și neam a românilor.
1. N. IORGA, Istoria românilor, vol.VI, Monarhii, București, 1939, p. 251.
2. Ștefan ȘTEFĂNESCU, Istoria românilor de la Mihai Viteazul la Constantin Brâncoveanu.
București, 1996, p. 47.

31

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Apartenența românilor la spațiul spiritualității ortodoxe s-a dovedit a fi
un factor de mare importanță prin mentalitatea colectivă pe care a generat-o și
dezvoltat-o în rândul lor, mentalitate care a depășit cadrul strict dogmatic având
importante conotații naționale pentru ei.
Nu este greu de observat că pe tot parcursul evului mediu românesc „Legea”
este sinonimă la români cu Ortodoxia, care a constituit un puternic factor de unitate,
coeziune și rezistență împotriva tuturor încercărilor de asimilare sau cucerire care
s-au exercitat asupra lor.
Deci, putem constata, deplina valabilitate a celor remarcate de Nicolae
Iorga, potrivit căruia: „românii au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut
drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani, și aceasta a
produs în ceea ce privește sentimentul general de unitate românească cel mai
mare efect”3.
În contextul invocat Bisericii Ortodoxe, care aduna în sânul său cvasitotalitatea
populației din Țara Românească și Moldova, unde era cea dominantă în stat, iar în
Transilvania asigura asistența spirituală marii majorități a populației, îi revenea atât o
poziție cât și o responsabilitate deosebită în societatea românească.
Conștientă de aceasta, Biserica va face eforturi deosebite pentru a rezista
presiunilor la care era supusă. Indiscutabil efortul principal, ținând de însăși esența
instituției, era direcționat de structurile sale superioare spre păstrarea credincioșilor
și purității dogmatice.
Începând din primele decenii ale veacului al XVII-lea, Biserica Ortodoxă
din Țările Române se confrunta cu o situație deosebită. Evoluțiile politice și socioeconomice au făcut ca limba liturgică, slavona, utilizată în oficierea cultului în spațiul
românesc, să devină inaccesibilă nu numai imensei majorități a credincioșilor, ci și
marii mase a slujitorilor altarului, astfel încât, după cum relata mitropolitul Teodosie
referindu-se la această limbă: „preoții noștri de pre la sate nici de cumŭ înțelegând
limba acé orânduialele besérecii nu se facé deplinŭ”4. Din cauza precarității, a situației
socio-economice, mai ales a preoților de mir din lumea satelor, care pentru a se
întreține erau nevoiți să „se ocupe cu munca câmpului” fiind apăsați și de numeroase
dări5, aceștia nu puteau frecventa o școală ce să le permită însușirea unei limbi străine
și, în consecință aveau o prestație care, în foarte multe cazuri lăsa de dorit într-un
mod alarmant.
În fața acestei situații, Biserica a conceput o strategie care prevedea o acțiune
desfășurată pe două planuri, primul având ca obiectiv realizarea accesibilității
mesajului liturgic prin oficierea serviciului religios în limba țării, iar celălalt viza
ridicarea gradului de pregătire a slujitorilor altarului. Demersurile care aveau ca
obiectiv realizarea dezideratelor asumate prin amintita strategie se concretizau în
3. N. IORGA, Dezvoltarea ideii unității politice a românilor, București, 1915, p. 26.
4. Ion BIANU, Nerva HODOȘ și Dan SIMONESCU, Bibliografia românească veche., tom.I,
București, 1903, p. 367 (în continuare BRV).
5. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Român. Ed. a II-a. vol. II: (secolele XVIIXVIII), București, 1994, pp. 243-245 și 250-251.

32

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

acțiuni ce aveau în prim-plan un instrument comun, cartea care, la dimensiunile
proiectului de înfăptuit, nu putea fi decât cea tipărită.
Punerea în operă a unui astfel de proiect presupunea depășirea a numeroase
greutăți economice, politice, științifice, religioase, fapt care nu putea fi realizat decât
cu sprijinul factorului de decizie politică suprem.
Că această condiție era indispensabilă este un fapt dovedit de experiența
harnicului mitropolit Dosoftei. Acesta, înțelegând necesitatea de a face accesibil
mesajul liturgic, s-a angajat într-o susținută muncă de traducere a textelor de cult
și promovare a tipografiei. El a tradus integral în limba română și a tipărit la Iași
Liturghierul, scos în două ediții 1679 și 1683, Molitvelnicul, în 1681 și Octoihul, în
1683, lucrări care sunt: cea mai importantă carte de slujbă, cartea cea mai folosită
de preoți și principala carte de strană. Strădaniile mitropolitului Dosoftei vădesc
existența unui proiect editorial coerent6, dar care nesprijinit suficient de autoritatea
domnească și desfășurat într-un cadru social-politic instabil - amintim că în perioada
în care a fost Dosoftei mitropolit al Moldovei a asistat la 10 schimbări de domnie - nu
a putut da rodele așteptate.
În acest context ocupă tronul Țării Românești, după o încrâncenată confruntare
cu partida adversă a Bălenilor, Șerban Cantacuzino, personalitate puternică, de mare
suprafață politică. Nutrind visuri imperiale și manifestând apetențe culturale înalte el
se va dovedi, prin realizări, omul potrivit pentru acest moment.
La începutul domniei sale, după ce și-a consolidat poziția internă prin
înlăturarea definitivă a Bălenilor din viața politică, Șerban Cantacuzino, acela care,
în opinia noastră, a fost primul ce și-a asumat punerea în operă a programului vizând
introducerea limbii române în oficierea serviciului religios, a dat un semnal clar al
intențiilor pe care le avea în această direcție prin readucerea pe scaunul mitropolitan
a vlădicăi Teodosie, cel care fusese depus din scaun, în anul 1672, prin stăruințele
lui Grigore Ghica Vodă, pentru simpatia sa față de familia Cantacuzino. Modestul,
prudentul, dar tenacele mitropolit Teodosie, primul vlădică care a rosti, cu ocazia
alegerii, Crezul în limba română7, va fi și primul întâistătător al Bisericii Ortodoxe
din spațiul românesc ce reușea să atragă și să implice factorul de decizie politică
supremă în fundamentalul, dar atât de dificilul proces de introducere a limbii române
în oficierea cultului.
Punând în slujba realizării acestui program abilitatea sa politică, vastele și
puternicile relații în lumea constantinopolitană, importante resurse financiare și
determinarea în urmărirea obiectivului asumat, Șerban Cantacuzino imaginează
un model structurat pe patru componente pentru concretizarea sa. Cele patru
componente ale modelului propus de domnitor erau: traducerea textelor în limba
română într-o succesiune dictată de importanța lor în cadrul serviciului liturgic,
recunoașterea statutului de limbă liturgică pentru limba română, dezvoltarea
mediului tipografic necesar, răspândirea cărților traduse [s.n].
6. Doru BĂDĂRĂ, Tiparul românesc la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al
XVIII-lea, Brăila, 1998, p. 28.
7. M. PĂCURARIU, op. cit, p. 125.

33

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Punerea în operă a modelului invocat a fost făcută prin editarea de către
domnitor a trei cărți, rezultatele acestui demers validând valabilitatea modelului
propus.
Prima dintre acestea este Svinta și D[u]mnzăiasca Evanghelie, apărută în
1682, „carea […] sau tipritŭ […] cu toată cheltuiala […] Înălțatului Domnŭ […] Io
Șerbanŭ C[antacuzino] Voevod”8, după cum este menționat pe pagina sa de titlu.
Trebuie semnalat faptul că această primă ediție a Evangheliei, cu textul tradus integral
în limba română, mai deține un primat în literatura liturgică din Țările Române.
Anume, în această ediție pericopele Evangheliei au fost tipărite pentru prima oară
în succesiunea lor liturgică începând cu Duminica Învierii, când se citește din
Evanghelia de la Sf. Ioan, și nu ca până atunci, în Tetraevangheliar, unde se păstra
ordinea lor din Noul Testament. Faptul este subliniat în prefața lucrării tocmai pentru
a sublinia acuratețea dogmatică și apropierea de modelul grecesc al acestui text tradus
într-o limbă nerecunoscută ca liturgică în acel moment și a se pune la adăpost față
de posibile sancțiuni din partea Patriarhiei de la Constantinopole. Prin adoptarea
modelului grecesc de orânduire a pericopelor, putem consemna încă un demers
menit să sprijine preoții în folosirea corectă și mai lesnicioasă a acestui text esențial
în oficierea serviciului religios.
A doua carte de cult ce va fi editată de domnitor este Apostolul, ieșit de sub
teascurile tipografiei mitropolitane din București în anul 1683 și pe a cărui pagină
de titlu se precizează „[…] s-au tipăritŭ. Den porunca, și cu toată cheltuiala […]
Înălțatului Domnŭ […] Io Șerbanŭ C[antacuzino] Voevod”9.
Raportat la amploarea proiectului asumat, editarea a două cărți era numai
un început ce demonstra în primul rând o voință fermă de a realiza proiectul
propus, care pe lângă efortul material angajat, necesar dar nu suficient, presupunea
și un angajament politic susținut. Acest angajament era extrem de important, căci
în privința limbii folosite pentru oficierea cultului, după cum am mai menționat,
lucrurile erau extrem de sensibile. În acea perioadă spațiul cultural ortodox era
dominat de concepția conform căreia limba greacă este adevărata interpretă a
rațiunii și înțelepciunii sufletului și: „numai grație ei percepem deplin sensurile ce
închid în sine cărțile sfinte Noul și Vechiul Testament”10 conform celor afirmate de
patriarhul Dosithei al Ierusalimului, condiție în care fără o influentă intervenție pe
lângă Patriarhia de la Constantinopole, încercarea de introducere a unei limbi, alta
decât cele acceptate de tradiție, în oficierea cultului, ușor de asociat cu deschiderea
unui drum pentru eventuale influențe protestante, putea fi interpretată ca o erezie.
Acesta era motivul pentru care prudentul mitropolit Teodosie, atunci când va edita,
în 1680, Sv[â]nta și D[u]mnezăiasca Liturghie cu textul în românește și slavonește
enumerând considerentele pentru care „nu a cutezat” să traducă integral această
8. BRV, I, p. 246.
9. Ibidem, p. 258.
10. Apud: P.P.PANAITESCU, Patriarhul Dositei al Ierusalimului și Mitropolitul Dosoftei al
Moldovei cu prilejul unei scrisori inedited, în: „Biserica Ortodoxă Română”, LXIV, 1946, nr.
1-3, p. 99.

34

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

lucrare fundamentală în oficierea cultului invocă și: „[…] neobiciaiul besérecii noastre
ce pănă astăzi n-au ținut”11. Relațiile și influența pe care Șerban Cantacuzino le avea
pe lângă Patriarhia de la Constantinopole, bazate, nu în ultimul rând, pe substanțiala
susținere materială a Bisericii Ortodoxe din turcocrație de către domnitor, au făcut ca
această inițiativă să fie acceptată fără opoziție.
Observăm că pentru apariția celor două cărți editate de domnitor nu se cere
aprobarea patriarhilor din Răsărit, erau suficiente poziția lui Șerban Cantacuzino și
influența sa la Constantinopole, ajutorul pe care îl acordase patriarhului Dionisie al
IV-lea Seroglanu la reîntronizarea sa a treia oară (1688), ca și afirmația categorică
„[…] ne-am nevoitŭ de am săvărșitŭ acestŭ lucru Duimnezăescŭ, svănta acĭasta
evanghelie, care nefiindŭ maĭ denainte tocmitră la slovenie să-să cetéscâ dupâ
rănduĭala zilelorŭ și ale sărbătorilorŭ celorŭ domnești și ale svințilorŭ, poruncit-amŭ
[…], de o au îndreptatŭ și o au așezatŭ precumŭ umblă cé ellinéscă, și întru toate
asémene, după orănduĭala Besérecii Răsărituluĭ, alcătuindu-se și svintele cuvinte,
spre maĭ alésă înțelégere a limbii Rumănești”12 demonstrând explicit adoptarea
modelului grecesc pentru formă și a sursei grecești pentru traducerea Evangheliei.
Deci, influența domnitorului, invocata fidelitate față de modelul grecesc la care se
adăuga și faptul că lucrările apăreau cu binecuvântarea întâistatătorul Bisericii din
Țara Românească ce era și ispravnic pentru tipărirea ei, s-au dovedit suficiente pentru
a nu provoca o replică ostilă din partea ierarhilor greci.
Pasul hotărâtor pentru introducerea limbii române în oficierea cultului îl
face Șerban Cantacuzino prin tipărirea traducerii integrale în limba română a
„Bibliei”, carte considerată adevărat act de naștere a limbii literare românești și o
realizare monumentală a artei tipografilor români. Aceasta a văzut lumina tiparului
în contextul relațiilor, deja invocate, pe care Șerban Cantacuzino le avea la Patriarhia
de la Constantinopole, dar și în condițiile în care: „după isprăviré tălmăcitului aceștii
folositoare și sfinte ostenénele, lundŭ, după cumŭ să cade, și voe de la sfânta și muma
noastră besérica cé mare, s-au dat în tipogàfie de s-au tipăritŭ”13. Faptul dovedea,
încă o dată, importanța pe care Biserica o acorda limbii în care erau răspândite
cărțile religioase și a deplinei realizări de către aceasta a importanței majore a
impactului pe care tiparul îl putea avea în procesul de diseminare a textului liturgic.
Obținând aprobarea pentru apariția în condițiile de accesibilitate oferite de tipar a
„cărții cărților” în traducere românească, beneficiind și de o „Închinare” semnată
de Patriarhul Ierusalimului Dosithei - să nu uităm, cel care cu puțin timp înainte
afirmase: „numai grație ei [i.e. limbii grecești] percepem deplin sensurile ce închid
în sine cărțile sfinte Noul și Vechiul Testament” -, tradusă și ea în românește, Șerban
Cantacuzino a demonstrat capacitatea liturgică a limbii române și a rezolvat problema
acceptării ei ca limbă în care se putea oficia serviciul religios de către Patriarhia de la
Constantinopol. El lăsa astfel, urmașului său la tronul Țării Românești, Constantin
11. BRV, p. 234
12. Ibidem, I, p. 250.
13. Ibidem, I, p. 286.

35

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Brâncoveanu, acela care desăvârșește programul de introducere a limbii române în
oficierea cultului, rezolvată una din problemele cele mai spinoase ale proiectului de
apărare a unității religioase a românilor, introducerea limbii române în oficierea
cultului.
Și în acest caz, deși pe pagina de titlu imprimată pe 10 noiembrie 1688, deci la
2 săptămâni după moartea subită a lui Șerban Cantacuzino, apare menționat faptul
că noul domn Constantin Brâncoveanu, cu „toată cheltuiala cèa desăvârșitô o áu
rădicátô”14, totuși, putem afirma că editorul lucrării este Șerban Cantacuzino cel din
a cărui „poruncă” s-a făcut traducerea.
Calitatea de editor a lui Șerban Cantacuzino este dovedită nu numai de textul
aflat pe ultima filă nenumerotată a lucrării care precizează că „[ … ], s-au început
acestô Dumezăescu lucru în luna lui Noemvrie, anul dela începutul lumii 7196 și s-au
săvârșitô în Septevrie anul 7197”15, demonstrând deci că lucrarea a fost încheiată cu
o lună înaintea morții editorului, cât mai ales, datorită faptului că tipărirea unei cărți
de asemenea proporții presupune cheltueli pentru diferitele etape de realizare a sa:
confecționarea literii, plata traducerii, achiziția de hârtie, cerneluri și nu credem că
lucrarea putea fi realizată pe credit astfel încât, la o lună după dispariția celui care o
comandase, noul domn să fie nevoit să achite cheltuielile de editare.
Pentru realizarea programului vizând introducere a limbii române în Biserică,
proiect în cadrul căruia cărții tipărite îi revenea rolul principal, așa după cum am
arătat, Șerban Cantacuzino va investi și într-o tipografie domnească, după ce primele
două cărți pe care le editase au ieșit de sub teascurile tipografiei Sfintei Mitropolii.
Identificarea lui Șerban Cantacuzino ca întemeietor de tipografie pare puțin mai
dificilă în condițiile în care prima menționare a acestei tipografii este făcută în anul
1690, deci, la doi ani după moartea lui Șerban Cantacuzino, pe pagina de titlu a lucrării
lui Maxim Peloponezianul, Manual în contra schismei papistașilor, unde se precizează:
„În tipografia domnească din Bucuresci”16. Ea se poate realiza prin coroborarea mai
multor informații și interpretarea lor în contextul corect. Menționarea locului unde a
funcționat această tipografie se face și mai târziu, pe fila de titlu a Psaltirei din 1694, a
patra carte românească ieșită din această tiparniță, unde se precizează: „Tiparitu[-]s[-]
au în tipografia domnească. În sfănta Mitropolie în București”17.
Identitatea dintre tipografia care își începe activitatea în anul 1687, atunci când
s-a purces, în luna noiembrie18, la tipărirea monumentalei Biblii, apărute pe parcursul
anului 1688, și tipografia domnească, menționată în 1690, este demonstrată atât
prin folosirea aceleiași litere de rând chirilice, pentru imprimarea cărților în limba
română, din anul întemeierii până la prima menționare a proprietarului, cât și în
cazul primelor cărți în limba greacă ieșite din această tipografie. Pe acestea din
urmă este menționată proprietatea domnească asupra tipografiei, apoi tipograful lor,
14. Ibidem, I, p. 281.
15. Ibidem, I, p. 291.
16. Ibidem, I, p. 297.
17. Ibidem, I, p. 335.
18. Ibidem, I, p. 291.

36

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Mitrofan, fost episcop de Huși, care este una și aceeași persoană cu cel care a fost „A
totŭ meșteșugul Tipogràfieĭ […] ostenitoriŭ [ …]19” pentru tipografia ce a început
să funcționeze în noiembrie 1687 și a tipărit în ea primele cărți în limba română
alternativ cu cele în limba greacă.
Dacă, așa după cum am menționat, activitatea de imprimare a Bibliei a început
în noiembrie 1687, lucrările de edificare a noii tipografii au pornit probabil, cel puțin,
cu 5-6 luni mai devreme. Situarea tipografiei domnești în „Sfânta Mitropolie” își are
desigur motivarea în faptul că ea a apărut prin preluarea unei părți din materialul
tipografic aparținând tipografiei din Mitropolie, ctitorită de mitropolitul Varlaam,
pe seama domniei, în vremea lui Șerban Cantacuzino, domnul atât de implicat în
sprijinirea Bisericii prin editarea literaturii liturgice în limba țării. Acesta, după ce
a editat și a dat în dar edițiile Evangheliei apărute în 1682 și Apostolului din 1683,
va proiecta traducerea în limba română și tipărirea Bibliei. Pentru concretizarea
acestui proiect era necesar un alt material tipografic decât cel existând în tipografia
Mitropoliei. În primul rând era nevoie de o altă literă de rând, care prin dimensiunea
corpului să facă posibilă cuprinderea întregului text într-un singur volum, apoi
confecționarea unei cantități foarte mari din această literă pentru a putea imprima o
lucrare de 944 de pagini in folio, având textul pe două coloane și, nu în ultimul rând,
probabil repararea teascurilor, cu ajutorul cărora fuseseră imprimate cele cinci titluri
apărute în tipografia Mitropoliei, din care, două, după cum vom vedea, în tiraje mari.
Cel care a investit fondurile necesare realizării unei noi garnituri de ponsoane și
matrițe precum și în turnarea noii litere de rând, ce a făcut o lungă carieră în tipografia
domnească din Mitropolie, a fost domnitorul Șerban Cantacuzino. El a fost cel care a
editat Biblia și în cadrul acestui demers a comandat și finanțat confecționarea literei
așa cum reiese din declarația lui Mitrofan citată anterior, căci, acesta spune clar despre
contribuția sa „A totŭ meșteșugul Tipogràfieĭ […] ostenitoriŭ”, afirmație care arată că
Mitrofan era un tipograf complet, capabil să acopere toate aspectele artei tipografice,
nu numai zățuirea și imprimarea unui text.
În aceste condiții, ni se pare evident faptul că tipografia domnească din
București a fost întemeiată în anul 1687 de domnitorul Șerban Cantacuzino și nu în
1690 de Constantin Brâncoveanu, cum susține Tit Simedrea20.
Poate cea mai dificilă componentă a modelului propus de Șerban Cantacuzino
privind sprijinirea Bisericii prin introducerea limbii române în oficierea cultului
și ridicarea nivelului de instruire a preoților era răspândirea acestor cărți către cei
cărora le erau adresate în condițiile situației materiale, mai mult decât modeste, a
majorității preoților de mir.
În prefețele acestor cărți găsim indicată pentru prima dată și metoda pe care
a adoptat-o domnitorul pentru rezolvarea acestei probleme privind răspândirea
lucrărilor editate de el în rândul slujitorilor altarului.
19. Ibidem, I, p. 291.
20. TIT SIMEDREA, Tiparul bucureștean de carte bisericească în anii 1740 – 1750, București,
1965, p. 23.

37

BiblioPhilus

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

În cuvântul înainte pe care Șerban Cantacuzino îl semnează, atât pentru
Evanghelie cât și pentru Apostol, se afirmă că ele vor fi dăruite bisericilor din țară.
Astfel, în prefața Evangheliei din 1682, domnitorul editor declara că „[…] o dàmŭ
acĭasta darĭŭ pre la toate besérecile țărăĭ noastre, întru folosulŭ creștinesculuĭ norodŭ
[ … ]”21, iar în aceea semnată în Apostolului, din 1683, domnitorul spune că această
carte „[…] se-au datŭ dintru mica ostenéla noastră dar beséaricilorŭ Țărăĭ noastre,
Ugro – Vlachieĭ, întru folosulŭ preoțilorŭ [ … ]”22.
Afirmații privitoare la dăruirea unei ediții „la toate besérecile țărăĭ” acopereau,
după părerea noastră, o realitate concretă căci, așa cum rezultă din motivațiile care le
însoțesc, având o mare valoare morală în spațiul spiritual ortodox, dăruirea unei cărți,
cu atât mai mult a unei întregi ediții, se afla sub semnul sacralității. Afirmația privind
sacralitatea actului dăruirii de carte credem că își găsește susținerea în motivațiile de tipul
„[…] întru pomeniré noastră și părințilorô […]”23 sau „[ …] pentru a noastră spăsenie
[...] și întru pomenire vécinică a noastră și a părințilorô […]”24, des utilizate, afirmații care
implicau conotații spirituale clare, legate de tendința spre permanență în timp a obiectului
dăruit și de sacrificiul material pe care actul în sine îl presupunea, căci, cartea era scumpă.
Este suficient să evocăm aici imaginea lui Ștefan cel Mare, din Evangheliarul de
la Humor, îngenunchiat, oferind manuscrisul Sfintei Fecioare, gest atât de asemănător
în sensuri și semnificații cu modelul tablourilor votive.
Existența ispravnicilor de carte, asemănători ca atribuții, semnificații și rang, cu
cei care supravegheau edificarea unor ctitorii domnești, precum și apariția pe pagina
de titlu a primelor două cărți editate și dăruite de Șerban Cantacuzino, a precizării
„Isprávnicŭ fiíndŭ prea Sv<i>nțítulŭ Chir Theodosie Mitropolítul țărăĭ […]25, par a
demonstra și ele, după opinia noastră, această încărcătură sacră a gestului.
Faptu că a fost vorba de o donare efectivă a acestor cărți ne este demonstrat
și de tirajul mare avut de ele, tiraj impus de destinația lor. Astfel credem, pe baza
unui exemplar din Evangheliarul, tipărit 1682, existent la Biblioteca „G.T. Kirileanu”
din Piatra Neamț, în care inițialele ornate apar numai pe fond de chinovar26, că din
această carte s-a tras un supliment de tiraj.
Parcurgând lista cărților care au constituit punctul de plecare în aplicarea și
validarea modelului propus de Șerban Cantacuzino pentru edificarea programului
de introducere a limbii române în Biserica din spațiul românesc, putem afirma că
dincolo de valoarea intrinsecă a fiecăruia dintre ele cele trei titluri, acestea au jucat
în ansamblu un rol de excepție în devenirea istoriei românilor prin contribuția adusă
de ele la impunerea limbii române în oficierea cultului și prin aceasta la promovarea
unității spirituale, de limbă și neam a românilor.
21. Ibidem, I, p. 250.
22. Ibidem, I, p. 261.
23. Ibidem, I, p. 250.
24. Ibidem, I, p. 261.
25. Ibidem, I, pp. 246, 258.
26. Daniela POENARU, Contribuții la Bibliografia Românească Veche, Tîrgoviște, Muzeul
Județean Dîmbovița, 1973, p. 170.

38

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

39

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Biblioteca Universităţii din Vilnius – model
al barocului, în pragul unui nou început
Drd. Nicoleta RAHME, șef Serviciu Dezvoltarea Colecţiilor
Biblioteca Naţională a României
Bdul Unirii, nr. 22, Cod 030833, Sector 3, Bucureşti
Tel.: (021)314.24.34/1059; e-mail: nicoleta.rahme@bibnat.ro

Întotdeauna relaţionăm bibliotecile de un context economic, social, cultural
şi politic al fiecărei naţiuni. În procesul de constituire şi formare a unui nucleu
patrimonial, structura care este mai întâi ridicată este o universitate, o instituţie sau
orice alt obiectiv cu rol ştiinţific. Dar există uneori excepţii care aduc un exemplu
aparte în peisajul cultural al unor ţări, astfel aducem în atenţia celor pasionaţi de
istoria şi evoluţia bibliotecilor o bibliotecă model, un adevărat simbol al barocului,
Biblioteca Universităţii din Vilnius (Lituania), înfiinţată înaintea Universităţii. Dar
să purcedem la o prezentare mai detaliată a lituanienilor pentru a înţelege astfel de
fenomene culturale unice.
Menţionată pentru prima dată în 1009 în Cronica de la Quedlinburg, Lituania1
este cel mai vechi stat dintre ţările baltice, proclamat regat în 1251, după ce regele
Mindaugas a unificat şi a creştinat toate triburile în secolul XII. În 1387 Marele Duce
Jogaila stabileşte uniunea dintre Lituania şi Regatul Poloniei.
Capitală din 1323, conform izvoarelor scrise (scrisori ale marelui Duce al
Lituaniei Gediminas, fondatorul oraşului), Vilnius era deja considerat un superb
oraş medieval în secolul al XVI-lea, perioadă în care a înflorit în mod deosebit.
Astăzi, Vilnius este singura capitală din Europa situată la confluenţa dintre două
civilizaţii, latină şi bizantină, oraş renumit pentru cultura versatilă, spiritul toleranţei,
modernismului, deschiderea dialogului intercultural. Arhitectura oraşului vechi
este reprezentativă, clădiri în stil baroc (italian, german şi vienez), reţele de străzi
medievale, amintind de oraşele italiene vechi unde s-a născut barocul. Turnurile
subţiri sunt tipicul barocului lituanian. Oraşul vechi, localizat într-un amfiteatru
creat de natură, este înscris din anul 1994 în patrimoniul UNESCO.
Vechiul Vilnius nu înseamnă doar baroc, lucrarea desăvârşită şi emblema
oraşului fiind Biserica Sfânta Anna, capodoperă a perioadei gotice târzii, fără a se
cunoaşte exact numele celui care a construit-o sau perioada în care s-a desăvârşit,
o bijuterie fină, de mici dimensiuni, cu clopotniţe de piatră roşie, ajurate. Legendele
vorbesc despre fascinaţia lui Napoleon Bonaparte pentru clădire, sediu al cavaleriei
franceze de atunci. Un alt simbol al oraşului este castelul Gediminas, construit
din cărămidă roşie în secolele XII-XV, astăzi muzeu de arme şi deţinătorul unei
impresionante colecţii numismatice. Tot de legende sunt legate şi cele trei cruci
aflate în apropierea castelului Gediminas, iniţial legate de misionarii franciscani
martirizaţi de către păgânii lituanieni. La acestea se adaugă Templul Bernardin,
curtea Universităţii, Porţile Răsăritului şi Palatul Regal renascentist.
1. Numele provine de la râul Lietava (Lietauka), un afluent al lui Neris, fluviu situat între
Belarus şi Lituania.

40

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

În 2009 Vilnius a fost capitala culturală a Europei, oraşul unde viitorul devine
prezent, dar şi anul în care Lituania şi-a sărbătorit mileniul. Vilnius a dobândit şi
numele de Ierusalimul de Nord, datorită comunităţii evreieşti şi holocaustului. Tot
aici avem şi moştenirea sovietică, fostul sediu al KGB, de la care au rămas podul
verde, străzi şi clădiri în stil sovietic.
Un tur literar în Vilnius începe cu cel mai important poet, Adomas Mickevičius,
adică Adam Mickiewicz, născut în 1798 dintr-o familie polonă, regiune aflată acum în
Belarus. A studiat la Universitatea din Vilnius, mai întâi în 1815 fizică şi matematică,
apoi s-a îndreptat către literatură, filologie, istorie. Fondator al unei societăţi secrete
care promova cultura locală împotriva rusificării, este arestat în 1823, exilat apoi
în Rusia, de unde nu avea să se mai întoarcă vreodată în Lituania. Lucrarea sa Pan
Tadeusz2 din 1834, scrisă în exilul de la Paris, este un poem epic care preamăreşte
frumuseţea şi virtuozitatea vieţii rurale a Lituaniei. Casa în care a locuit în Vilnius
este astăzi muzeu. Tot de Vilnius se leagă şi numele altor personalităţi literar artistice,
ca de pildă Stendhal, care a petrecut aici câteva zile în 1812, pe când era funcţionar
civil în armata lui Napoleon sau Romain Gary, născut într-o familie de evrei lituanieni
în 1914.
Republica artiştilor, Užupis, este comparată cu Montmartre din Paris sau
Christiania Copenhaga, un adevărat district cu legi proprii, menţionat în documentele
istorice.
Cu o carte de vizită de invidiat, Vilnius are multe de spus şi pentru cei care se
ocupă de istoria cărţii, tiparului şi a bibliotecilor. În 1552, Francisk Skorina3 înfiinţa
prima tiparniţă la Vilnius, devenind astfel un centru de marcă al tiparului în Europa
la acea vreme.
Universitatea din Vilnius a fost prima înfiinţată din Estul Europei, în anul 1579,
devenită în scurt timp renumită pentru ideile ştiinţifice pe are le promova. Clădirile
care constituie Universitatea sunt monumente de artă ce adăpostesc colecţii de ediţii
vechi, colecţii de atlase, iar în interior se află o galerie de artă în sine impresionantă.
Ansamblul universităţii se află în oraşul vechi, o îmbinare de stil gotic, renascentist şi
baroc, un veritabil ansamblu multicultural. Fiind cea mai veche instituţie de acest fel
a influenţat nu numai viaţa lituanienilor, dar şi pe cea a popoarelor vecine. Laureatul
premiului Nobel Czeslaw Milosz4 a studiat aici.
Biblioteca Universităţii, Vilniaus Universiteto Biblioteka, a fost fondată în
anul 1570, cu nouă ani înainte de înfiinţarea universităţii. La sfârşitul secolului
al XVI-lea, Vilnius era un important centru cultural şi politic al Europei de Est.
Iezuiţii care vin la Vilnius între anii 1569 şi 1570 pun bazele unui colegiu şi al unei
biblioteci, ale cărei colecţii de bază au fost cele ale marelui Duce al Lituaniei şi ale
Regelui Poloniei Sigismund Augustus, care deţinea cele mai bune lucrări clasice,
cărţi de istorie, cronici, călătorii, literatură, ştiinţe naturale, drept, medicină, lucrări
2. Poem dedicat Poloniei, este considerat cea mai valoroasă creaţie a sa.
3. Personalitate bielorusă, lingvist, primul tipograf al Europei de Est, a trăit cu aproximaţie
între 1485-1551, datele biografice rămân necunoscute
4. Poet şi prozator polonez de origine lituaniană (1911-2004), laureat al premiului Nobel
pentru literatură în anul 1980.

41

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

publicate în secolul al XVI-lea. O versiune a Bibliei traduse de Martin Luther, lucrări
ale lui Euclide şi Claudius Ptolemaus, prima ediţie din De revolutionibus orbium
coelestium de Nicolaus Copernicus, precum şi singura copie a primei cărţi lituaniene
Catehismul lui Martznas Mažvydas, tipărită la Kaliningrad.
Regele Stephan Batory transformă în 1579 Colegiul iezuit în Universitate,
iar biblioteca în Biblioteca Universităţii. Ierarhia bisericească lituaniană donează
colecţii masive de cărţi pentru bibliotecă, incunabule şi ediţii unicat. În timpul
guvernării iezuite de 200 de ani, colecţiile bibliotecii au crescut de la 4.500 de volume
în 1570 la 11.000 de volume în 1773. Războaiele care au urmat, incendii şi furturi,
au împiedicat dezvoltarea colecţiilor, multe cărţi ajungând în biblioteci din Rusia,
Polonia, Suedia. Odată cu abolirea ordinului iezuiţilor în 1773, universitatea este
luată în custodia unui comitet educaţional, redenumit în 1781 Şcoala principală din
Lituania. Fondurile bibliotecii s-au dezvoltat pe ştiinţe naturale şi medicină. Anul
1803 marchează redenumirea universităţii în Universitatea Imperială din Vilnius, iar
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea devine una dintre cele mai de prestigiu
universităţi ale imperiului ţarist. Renaşterea cercetării academice are un efect pozitiv
asupra bibliotecii.
Profesorul Gottfried Ernest Groddeck este numit în 1804 directorul bibliotecii,
transformând-o în instituţie accesibilă publicului, înfiinţează centrul de împrumut în
1815 pentru profesori, studenţi, oficiali. Biblioteca se mută în Aula Mică şi este dotată
cu săli de lectură, catalog alfabetic pe fişe.
Într-o epocă dominată de frământări politice, ţarul Nicolae I închide
universitatea în 1832, o perioadă neagră în istoria bibliotecii, ale cărei colecţii sunt
dispersate către instituţii academice din Rusia. Se încearcă înfiinţarea unei biblioteci
publice în Vilnius, care să cuprindă cărţile rămase de la universitate. Între 1856-1865,
un muzeu de antichităţi şi o sală de lectură se unesc şi constituie Biblioteca publică din
Vilnius, cu 200.000 de volume provenite din colecţiile şcolilor, mănăstirilor, biblioteci
particulare care fuseseră închise sau confiscate după revoluţiile din 1831 şi 1863. În
1914 biblioteca publică din Vilnius conţinea peste 300.000 de cărţi şi era clasificată
ca a patra printre bibliotecile din imperiu. Distrusă în primul război mondial, cărţile
merg din nou în Rusia în mai 1919, Vilnius este ocupat de Polonia, iar la 11 octombrie
universitatea este redeschisă, iar biblioteca avea o colecţie impresionantă, dar cu
foarte puţine cărţi în lituaniană.
Vechea Universitate Vilnius revine la viaţă după ce Lituania recâştigă oraşul
în 1939, dar cel de-al Doilea Război Mondial, jafurile şi incendiile provocate produc
distrugeri atât universităţii, cât şi asupra bibliotecii. După încheierea conflictului, se
construiesc săli de lectură, se organizează activităţi bibliografice, sunt înregistrate
13.000 de publicaţii valoroase.
Între anii 1945-2004 biblioteca universităţii a fost martora unor evenimente
de excepţie: cea de-a 400-a aniversare, construirea unor două noi depozite de carte,
constituirea unui departament de restaurare a cărţii, apariţia unui departament de artă
grafică în 1969, publicarea de serii de lucrări bibliografice, catalogul Incunabulelor din
Lituania (1975), Bibliografia Universităţii Vilnius 1940-1977, 1979, Ediţii Elsevier. În

42

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

2004, Biblioteca a celebrat 425 de ani de la aniversarea Universităţii şi cea de-a 100-a
aniversare a reluării presei lituane în alfabet latin.
Astăzi, biblioteca universităţii deţine peste 5 milioane de publicaţii de
factură academică, ştiinţifică şi ficţiune în limbi diferite, publicaţii în limba
lituaniană de început, manuscrise, lucrări de grafică. Cele mai vechi documente
în diferite limbi din secolele 13-20 se află la cabinetul de manuscrise. Cele mai
preţioase din punct de vedere cultural-istoric sunt cele care se referă la scriitorii
ţării, figuri importante din cultură şi artă, lingvişti. Toate documentele de la
departamentul de manuscrise sunt împărţite în secţiuni separate numite după
anumite personalităţi sau instituţii. Secţiunea dedicată scriitorilor lituanieni,
figurilor literar artistice conţin lucrări ale clasicilor: Dionizas Poska, Antanas
Baranauskas, lucrări istorice de Simonas Daukantas, literatură scrisă de Vincas
Kudirka, Maironis, Zigmas Gele, Vincas Mzkolaitis-Putinas, manuscrise ale lui
Kazimiras Buga, Adalbert Bezenberger. Arhivele expoziţiei Lituaniei de la Paris
din 1900 se află aici, la fel şi documente, desene, casete audio şi schiţe legate de
folclorul şi expediţiile etnografice. Arhivele profesorilor vechii Universităţi din
Vilnius de matematică, astronomie, geologie, istorie se regăsesc printre colecţiile
speciale.
Evidenţe ale dezvoltării ştiinţelor în Lituania sunt în cărţile manuscris din
varii ramuri ştiinţifice – colecţii de tratate, studii, dizertaţii, acte de la curtea regală,
documente de trezorerie, indulgenţe ale marilor duci, acte ale Marelui Ducat al
Lituaniei, arhivele familiilor ilustre Sapieha, Radivilus, Balinski, Daugela, tăbliţe
cerate din secolul XVIII, adevărate instrumente de cercetare pentru istorici.
Biblioteca deţine autografele lui Adam Mickiewicz, Teodor Narbutt, Voltaire,
Victor Hugo, Lev Tolstoj, Michail Glinka, semnăturile regale ale lui Sigismundus I,
Stephan Batory. Colecţia de publicaţii rare include scrieri dinainte de 1800 (lucrări
tipărite în secolele 16-18, carte rară în letonă şi estonă, lucrări în kirilitsa), 313
incunabule. Cele mai vechi cărţi din Lituania se află aici, Opus de universo, lucrarea
enciclopedică a lui Rabanus Maurus, publicată la Strasbourg în 1467, De remediis
utriusque fortunae, 1490, de Francesco Petrarca, umanistul fondator al limbii literare
italiene, Liber chronicarum (Nürnberg, 1493), o cronică a lui Hartmann Schedel, ce
conţine aproximativ 2000 gravuri. Tot aici se află şi cărţi cu superexlibris şi inscripţii
donate de Georg Albonius, Sigismund Augustus, Casimirus Leo Sapieha, precum şi
peste 1600 de exemplare de lucrări din perioada postincunabulară şi din colecţiile
editate de Aldines, Elzeviruri, Plantins, Etiennes.
Colecţia de cărţi rare numără 12.000 de volume de scrieri în lituană şi lucrări
din domeniul filologic, adevărate monumente de limbă: Catechismusa Prasty Szadesi
de Martynas Mažvydes, 1547, prima carte lituaniană, Enchiridion, o lucrare unică
de Baltramiejus Vilentas 1579; cărţi tipărite la Vilnius: Kathechismas 1595 şi Postilla
Catholicka 1599 de Mikalojus Daukša.
Biblioteca deţine şi o colecţie reprezentativă de cartografie, peste 1.000
de atlase vechi şi 10.000 de hărţi, acest tip de colecţii fiind o practică comună în

43

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Lituania, un exemplu în acest sens fiind biblioteca lui Sigismund Augustus5, alcătuită
din lucrări geografice. Colecţiile profesorilor de la universitate cuprindeau atlase şi
hărţi: 13 ediţii din Geografia lui Claudius Ptolemeu, cea mai veche tipărită la Roma în
1490. Cartograful Gerardus Mercator a fost primul care a înfăţişat Lituania pe o hartă
separată, fapt care a dus la popularizarea ţării în Europa de Vest.
Pe lângă cărţi, vechile biblioteci obişnuiau să păstreze lucrările artiştilor, care
cuprindeau şi însemnări grafice. Biblioteca Universităţii a început să colecţioneze
lucrări grafice după ce în 1805 s-a înfiinţat departamentul de stampe şi gravuri. Astăzi
acest departament deţine o colecţie de 8.000 de gravuri realizate în secolele XVIII şi
XIX: portrete de familie, primele litografii tipărite, albume cu personaje proeminente
şi monumente culturale din 1847-1863, o colecţie de exlibrisuri şi lucrări ale unor
artişti francezi, germani, olandezi, austrieci, japonezi.
Muzeul de ştiinţe din cadrul Universităţii, fondat în anul 1973, cuprinde câteva
mii de piese din istoria ştiinţei lituaniene şi o colecţie numeroasă de numismatică,
în principal monede istorice din Lituania, Polonia şi Rusia, adunate de prestigioşi
numismaţi, ce numără în prezent un tezaur de 50 de kilograme de argint descoperit
în jurul Vilniusului în anul 1930: 400 de monede locale, 18 grivne de la Kiev, 8 ruble
Novogrudok. Muzeul mai are în colecţiile sale medalii istorice care au aparţinut
regilor Poloniei şi marilor duci lituanieni, precum şi numeroase ordine militare,
telescoape şi globuri.
Biblioteca Universităţii din Vilnius este considerată aparte prin colecţiile
rare deţinute, ea continuând să funcţioneze în aceeaşi clădire în care a fost fondată.
Cea mai importantă parte, holul pictat în stil clasic cu ornamentaţii fals bizantine
găzduieşte portretele a 12 mari personalităţi: Socrates, Plutarch, Pindar, Anacreon,
Hesiod, Heraclitus, Aristotel, Euripide, Diogene, Homer, Arhimede şi Platon. Peste
timp, holul a fost martorul unor evenimente legate de Adam Mickiewicz, Napoleon,
Ţarul Alexander al II-lea.
Sala de lectură din prezent pentru studenţi, aflată la etajul al doilea, are
propria legendă, şi anume faptul că toate cărţile rare erau înlănţuite de ziduri, pentru
că exista temerea unui spirit malefic ce reuşea să fure tezaurul unic şi să îl ducă la
Cracovia. De asemenea, există o sală de lectură pentru cercetători, care în timp a avut
funcţii diferite: departament de ştiinţe naturale, depozit pentru colecţiile istorice ale
bibliotecii publice între anii 1867-1919, sală de lectură între anii 1919-1924, iar din
1924 până la cel de-al doilea război mondial a constituit sediul departamentului de
manuscrise. Înainte de închiderea Universităţii din 1831, pereţii sălilor şi holurilor au
fost redecorate prin casetarea plafoanelor şi aplicarea de rozete pictate cu frunze de
stejar şi pin. La cel de-al treilea etaj se află holul Joachim Lelewel6, spaţiu sub forma
5. Rege al Poloniei şi Mare Duce al Lituaniei (1 August 1520 – 7 iulie 1572), unicul fiu al
lui Sigismund I cel Bătrân, a acceptat reforme ale parlamentului, tolerant cu calvinismul, a
proclamat în 1569 uniunea dintre Polonia şi Lituania.
6. Joachim Lelewel (1786 – 1861) – istoric şi politician polonez de origine prusacă, student
şi apoi profesor universitar la Universitatea din Vilnius, bibliotecar la Universitatea din
Varşovia, numismat.

44

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

unei capele sculptate datorită plafonului boltit, ce are în centru portretul lui Stanisław
Kostka7, gardianul studenţilor. Cel de-al treilea etaj a fost sediul departamentului de
artă şi atelierul de lucru al pictorului Jan Rustem (1762-1835), portretist de origine
turco-greco-armeană.
Universitatea a avut observator din 1753, acesta fiind compus din holul alb,
holul mic, două turnuri mari, subţiri, cu patru colţuri şi două turnuri mai mici.
Ideea generală a decoraţiei este tributară conceptului baroc, prin deschiderea ovală
a plafonului care dă senzaţia de spaţiu infinit. La sfârşitul secolului al XVIII-lea
s-a adăugat acestuia o anexă în stil clasic care găzduia un cuadrant imens şi alte
instrumente specifice astronomice. Observatorul deţinea şi o bibliotecă specifică
cu lucrări de astronomie, matematică, fizică, geografie, arhitectură, cărţi care erau
păstrate în 12 dulapuri în nişe între ferestre. Observatorul a fost distrus de un incendiu
în 1876 şi închis în 1883. A fost apoi folosit drept depozit de cărţi şi redeschis abia
în 1997 după o renovare care a durat aproape 10 ani. Astăzi funcţionează ca sală de
lectură.
Biblioteca deţine şi o aulă în stil clasic, construită la începutul secolului
al XIX-lea, ce are coloane ce susţin balconul şi ferestre largi semi-circulare care se
termină cu un plafon casetat de formă cilindrică. În 1929, cu ocazia aniversării a
350 de ani de la înfiinţarea universităţii, aula a fost decorată cu busturile celor mai
proeminenţi profesori pe care universitatea i-a avut în secolul al XIX-lea; astăzi aula
este locul destinat ceremoniilor.
Biblioteca şi întreg complexul universităţii sunt considerate o marcă a
Vilniusului vechi, un reper cultural şi în viitor un adevărat centru al informaţiei
ştiinţifice, confirmarea unui proiect naţional care a început în negura timpului.

7. Sfânt polonez (1550-1568), canonizat în 1726.

45

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Editura, cel mai apropiat colaborator
al bibliotecii
Mihaela BĂRBULESCU, bibliotecar

Biblioteca Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi
Str. Domnească, nr. 47, Cod 800008
Tel.: 0336/130132, e-mail: mihaela.barbulescu@ugal.ro

O editură este o instituţie cu personalitate juridică, specializată în valorificarea
dreptului de autor, care publică şi difuzează operele de creaţie intelectuală, definiţie
conform Dicţionarului explicativ al limbii române 2009. În antichitate manuscrisele
s-au multiplicat prin copiere, orice persoană interesată în achiziţionarea manuscrisului
respectiv putând să îl recopieze. În Evul Mediu, în Europa atelierele de copiat au
existat aproape numai în mănăstiri, biserica fiind principalul editor de carte. Odată
cu apariţia tiparului, au luat fiinţă, cum era şi firesc editurile. În prezent există în ţara
noastră peste 3000 de edituri, numărul lor variind în funcţie de puterea editurilor de
a rezista în condiţiile unei concurenţe puternice din partea editurilor consacrate de
ani buni pe piaţă.
O publicaţie poate fi tipărită pe hârtie, poate fi imprimată pe suport electronic
sau poate fi publicată direct pe internet, adică online (online publishing sau web
publishing). În formatul tradiţional sau hard copy (print copy) reprezintă imprimarea
pe hârtie, opusul, soft copy este documentul sub formă de fişier, care se află pe un
computer şi care poate fi ataşat unui e-mail pentru a putea fi modificat atunci când
este nevoie. Electronic copy se referă la un conţinut în format electronic, altceva decât
un fişier din calculator, este un produs finit care poate fi imprimat pe hârtie sau pe
un suport electronic. Publicarea electronică sau online publishing include publicaţii
în format digital care pot fi accesate prin intermediul internetului contra cost sau nu,
în funcţie de cine anume generează conţinutul respectiv. Acest tip de publicaţii pot fi
accesate de pe un calculator (desktop sau laptop), tabletă, e-reader sau smarthphone.
Editura s-a confruntat cu aceleaşi probleme ca şi biblioteca, astfel că au apărut
în timp multe edituri care oferă diverse soluţii, posibilităţi de adaptare la schimbările
care au loc de ceva timp încoace în ceea ce priveşte nevoia de comunicare, nevoia
de creare de conţinut. Am putea spune că hârtia nu a mai putut face faţă foamei de
informaţii, dorinţei de a publica cât mai mult, dorinţă manifestată la nivel global.
Apariţia internetului, răspândirea lui în cele mai îndepărtate colţuri ale planetei,
posibilitatea de a comunica prin intermediul lui virtual cu oricine are o conexiune la
internet oriunde s-ar afla pe glob, a schimbat felul în care era privită modalitatea de
comunicare interumană.
Astfel că, aşa cum bibliotecile au fost nevoite să îşi updateze serviciile oferite
publicului doritor de informaţie cât mai diversă, pentru aceste noi servicii de
bibliotecă folosind denumirea de Biblioteca 2.0, tot aşa putem vorbi cu uşurinţă şi
despre existenţa conceptului Editura 2.0, editurile oferind astfel o gamă largă de
servicii, venind în întâmpinarea publicului doritor să acceseze diverse publicaţii pe

46

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

cele mai variate suporturi. Site-urile de editură sunt foarte bine puse la punct, au
informaţia bine structurată în pagină, într-un mod cât mai atractiv şi facil de utilizat,
sunt updatate săptămânal sau uneori zilnic, iar informaţia necesară se regăseşte uşor.
Din acest punct de vedere fac concurenţă bibliotecilor până la un anume punct,
diferenţa fiind mai ales în faptul că biblioteca oferă gratuit sau la un cost modic
consultarea publicaţiilor pe care le are în colecţii, faţă de edituri care oferă aceste
servicii aproape în exclusivitate contra cost. Editurile sunt de cele mai multe ori
specializate pe anumite domenii de interes sau pe tipuri de publicaţii sau mai nou pe
tipul de suport pe care este oferită publicaţia respectivă. Editurile s-au adaptat foarte
repede noilor tendinţe informaţionale, reuşind să ofere contra cost ceea ce anume
solicită publicul cititor. În ideea de a exemplifica cele spuse mai sus, iată prezentarea
destul de succintă a câtorva site-uri de edituri.

Editura Humanitas sau mai bine spus Grupul Humanitas a fost înfiinţat în
1990 de către Gabriel Liiceanu. În timp ea a devenit o marcă bine cunoscută de către
public. Ea reuneşte firme independente juridic, dar cu legături strânse între ele şi
anume: Editura Humanitas (editează cărţi din multe domenii cum ar fi literatură,
filozofie, religie, ştiinţe sociale şi politice, istorie, carte de ştiinţă, albume de artă,
carte pentru copii etc.), Editura Humanitas Fiction (este dedicată literaturii străine)
, Editura Humanitas Multimedia (publică audiobook-uri), Librăriile Humanitas care
comercializează produsele grupului şi nu numai şi din 2010 Humanitas Digital care
oferă servicii de producere a cărţilor în format electronic precum şi dezvoltarea de
aplicaţii pentru platformele iOS si Android. La data accesării site-ului editurii erau
prezentate 421 de ebook-uri.
Site-ul editurii este foarte plăcut structurat, informaţia poate fi regăsită foarte
uşor şi se pot comanda direct de pe site publicaţiile dorite în măsura în care ele mai
sunt disponibile pentru vânzare. Editura are şi cont de facebook şi de twitter, iar
pagina editurii este completată de rubrica de ştiri şi evenimente culturale.

47

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Editura Polirom a fost înfiinţată în 1995 la Iaşi şi are până în prezent peste
5500 de titluri publicate în diverse domenii cum ar fi: literatură, eseu, jurnale,
filozofie, istorie, religie, asistenţă socială, drept, informatică, medicină etc. Editează
şi câteva publicaţii proprii: Revista de psihologie socială, Revista de psihologie
organizaţională, Revista de asistenţă socială, International review of social research,
Revista de istorie socială, Revista de studii antice şi medievale. Site-ul editurii
are informaţia bine structurată. Editura oferă publicului cititor posibilitatea de a
cumpăra direct de pe site titlurile dorite. Pe lângă publicaţiile în format tipărit oferă
spre vânzare şi aproximativ 1000 de titluri de ebook-uri. Pe site găsim şi Biblioteca
online unde pot fi descărcate fără cost aproximativ 60 de titluri de cărţi. Se regăsesc
pe pagina editurii ştiri din domeniul cultural şi conexiunea editurii cu pagina de
facebook.
Editura CH Beck a apărut pe piaţă în 1998 ca urmare a asocierii dintre
grupul editorial românesc ALL şi editura germană CH Beck şi este axată pe
editarea publicaţiilor cu tematică juridică şi economică. Până în prezent a publicat
aproximativ 2000 de titluri din domeniile respective. Ea oferă cărţi, reviste şi
publicaţii electronice precum şi, ca o noutate în literatura de specialitate, prima
bibliotecă juridică exclusiv online, legalis.ro. Aici pot fi regăsite contra cost legislaţia
actualizată a României, documente UE: tratate, acorduri internaţionale, legislaţie şi
legislaţie complementară. Jurisprudenţa Legalis reprezintă o colecţie foarte diversă
de soluţii ale instanţelor judecătoreşti conţinând aproximativ 100.000 de decizii.
Ea oferă şi posibilitatea de a accesa o bibliografie în cadrul secţiunii Bibliografia,
un compendiu de referinţe la toate articolele apărute în 12 reviste de specialitate
precum şi posibilitatea de a accesa revistele Curierul judiciar și Curierul fiscal pe
lângă revistele editate de editură.
În anul 2000 a luat fiinţă asociaţia Educrates care şi-a propus drept scop acela
de a ajuta elevii şi preşcolarii precum şi de a consilia părinţii şi cadrele didactice în
direcţia implementării unui învăţământ modern şi interactiv. Grupul EDU are în
componenţa sa Editura EDU, EDU soft, un soft educaţional care are drept scop de a
facilita învăţarea prin intermediul jocurilor şi conţine inclusiv jocuri educaţionale
în format 3D, ultima inovaţie în domeniul educaţiei şi Educrates. Acest grup îşi
propune să fie un partener al dascălilor şi al părinţilor pentru a putea asigura o
educaţie modernă preşcolarilor şi şcolarilor. Asociaţia organizează şi manifestări
culturale şi educaţionale, tabere educative, colaborări cu instituţiile de învăţământ.
Pagina editurii EDU este foarte atrăgătoare pentru cei mici. Se pot cumpără
publicaţiile direct de pe site-ul editurii. În pagina ei regăsim un forum, jocuri,
jocuri 3D, concursuri, lecţii animate, filmuleţe de prezentare a produselor oferite de
editură. Materialele prezentate pe site se adresează preşcolarilor, clasei pregătitoare
şi claselor I-IV. Editura are pagină de Facebook, cont de Twitter şi poate fi regăsită
şi pe site-ul youtube.com

48

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Relaţia dintre editură şi bibliotecă este foarte veche şi de-a lungul timpului ea
a căpătat mai multe aspecte, biblioteca rămânând unul dintre principalii clienţi ai
editurii.
Posibilitatea de a vizualiza pe internet în variantă online publicaţiile a dus la
dezvoltarea în cadrul editurilor a unor adevărate biblioteci digitale, care mai târziu
s-au constituit în binecunoscutele baze de date, care pot fi de periodice, de cărţi sau
le pot conţine pe amândouă, puse la dispoziţia publicului contra unor sume foarte
mari de bani. Apariţia acestui nou mod de a putea publica a reprezentat un adevărat
boom pentru edituri, ele valorificând la maxim drepturile pe care le au asupra
manuscriselor, asupra dreptului de autor, în multe cazuri exagerând foarte mult
preţul cerut pentru consultarea colecţiilor deţinute, monopolizând piaţa mai ales
atunci când ştiu că deţin publicaţii foarte cerute de public. Datorită preţului foarte
ridicat al acestor baze de date, biblioteciile au fost nevoite să formeze consorţii
pentru a le putea achiziţiona. Oferta este foarte diversă în domenii variate, practic
editurile pun la dispoziţie o cantitate foarte mare de conţint digital, bine organizat
cu ajutorul unui soft special care permite regăsirea publicaţiilor, articolelor,
autorilor, a cuvintelor cheie etc., căutarea putând fi făcută foarte uşor, oferă softuri
gratuite pentru managementul referinţelor pentru ca persoanele interesate să
poată gestiona mai bine informaţiile regăsite uşurând astfel foarte mult mai ales
activitatea de cercetare ştiinţifică.
Relaţia dintre bibliotecă şi editură va rămâne cu siguranţă o relaţie puternică,
ele fiind strâns dependente una de cealaltă, relaţie din care publicul dornic de
informaţie, dornic de a se cultiva, de a învăţa, de a-şi spori valoarea nu are decât de
profitat, având la dispoziţie o ofertă foarte largă de servicii bine puse la punct.
Webografie:
http://en.wikipedia.org/wiki/Main_Page
http://dexonline.ro/definitie/editur%C4%83
http://en.wikipedia.org/wiki/Electronic_publishing
http://humanitas.ro/humanitas
http://www.beck.ro/
http://www.polirom.ro
http://educrates.ro/
http://www.buchmesse.de/en/Focus_on/hall_4_1/

49

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

ISNI - International Standard
Name Identifier
Dorina BĂLAN

Şef birou Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 109), e-mail: balan_drn@yahoo.com

Ideea unui identificator unic pentru fiecare persoană şi colectivitate, care ar
putea să identifice clar un creator, a preocupat lumea biblioteconomică mondială
încă de acum 33 de ani, la data adoptării Principiilor de la Paris1, care, la punctul 5.2,
stipulează când pot fi folosite fişele multiple: în cazul în care circulă diverse forme ale
numelui autorului sau ale titlului, câte o fişă, pentru fiecare carte, sub o vedetă uniformă
[uniform heading] ce constă dintr-o anume formă particulară a numelui autorului sau
o anume formă particulară a titlului, sau — în cazul cărţilor neidentificate prin autor
sau titlu — sub o vedetă uniformă ce constă dintr-un substitut convenabil al titlului şi
5.3 complementare şi/sau trimiteri adecvate.
În condiţiile actuale, când există mai multe baze de date on-line, când
partajarea resurselor are deja tradiţie în marile biblioteci ale lumii, s-a considerat
că este timpul realizării unui standard în acest sens. Acesta a fost motivul pentru
care Organizaţia Mondială pentru Standardizare (ISO), prin intermediul Comitetul
Tehnic 46, Subcomitetul 9, şi-a propus, începând cu anul 2006 şi a publicat, la data de
15 martie 2012, standardul specific ISO 27729: 2012 - International Standard Name
Identifier (ISNI), un standard internaţional pentru identificarea în mod unic a unei
identităţi folosite în mod public de către creatorii implicaţi în întreaga industrie de
media, de creaţie, de producţie, de management şi de distribuţie de conţinut.
ISNI este un număr format din 16 cifre - grupate în patru segmente, despărţite
printr-un spaţiu - dintre care doar ultima este o cifră de control. Acest număr nu are
o anume semnificaţie, ci este atribuit aleatoriu de către sistem. Când în locul ultimei
cifre găsim caracterul x, acesta este echivalent cu 10 pentru că algoritmul de alocare
este de la 1 la 10, iar numărul de cifre este limitat la 16. În concluzie, orice număr
ISNI care are în componenţă X, nu este un număr greşit sau incert. ISNI identifică în
mod unic şi irepetabil o identitate, care lucrează în mai multe domenii de activitate
creativă, devenind astfel un instrument util pentru bibliotecari atât în procesul de
dezambiguizare, cât şi în cel de înlăturare a confuziilor.
Denumirea identitate publică desemnează o persoană care este asociată cu un
singur nume atunci când creează în diverse domenii.
ISNI este foarte important pentru diferenţierea omonimelor. De exemplu,
omul de televiziune Jacques Martin (ISNI 0000 0000 7359 228x)
1. Declaraţia de principii adoptată la Conferinţa Internaţională asupra Principiilor de Catalogare
Paris, octombrie 1961. Disponibil la: http://www.cimec.ro/Metodologice/Catalogare/
PrincipiileParis-1961.htm. Data consultării: 2014/08/22.

50

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

este omonim cu binecunoscutul caricaturist cu acelaşi nume (ISNI 0000 0001 2033
0240) şi este firesc ca, în acest caz, ISNI să fie diferit.

51

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Dacă o persoană sau o colectivitate foloseşte mai multe identităţi publice, în
aceleaşi sau în mai multe domenii (numele real şi pseudonime), fără a fi constant în
folosirea unei anumite forme a numelui pentru un anumit domeniu, baza de date
trebuie să furnizeze informaţii cu privire la colocarea lucrărilor/manifestărilor întrun singur loc, iar sistemul să aloce acelaşi identificator pentru fiecare variantă de
formă folosită de creator. Astfel, Louis Poirier – numele real - şi pseudonimul lui:
Julien Gracq - forma preferată - au acelaşi ISNI - 0000 0001 2143 4842.

Dacă în domenii diferite aceeaşi persoană sau colectivitate foloseşte constant
nume diferite (numele real şi pseudonime) sistemul ISNI trebuie să furnizeze
identificatori diferiţi, dacă baza de date furnizează destule informaţii despre acea
persoană (colocarea diferită a lucrărilor/manifestărilor) pentru a oferi un identificator
separat, asociat fiecărei identităţi folosite de creator. În acest caz, lucrurile trebuie
rezolvate prin trimiteri de la fiecare ISNI ale celor două forme preferate ale creatorului,
cunoscute în domeniu ca trimiteri de tipul vezi şi. De exemplu, Stephen King, ISNI
0000 0001 2144 6296, a mai scris şi sub numele de Richard Bachman – ISNI 0000
0001 2021 3263 pentru a masca amploarea operei, astfel încât să nu creeze dubii cu
privire la calitatea intelectuală a creaţiei.

52

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Trebuie, totuşi, să avem în vedere că alocarea unui număr ISNI se bazează
pe compararea datelor furnizate de contribuabili. Detaliile - nume, date biografice,
titluri asociate - folosite de creator la diverse contribuţii, se confruntă prin anumiţi
algoritmi şi permit, astfel, alocarea unui număr unic de identificare sau a mai multor
numere ISNI în funcţie de informaţiile provenite din analizarea activităţii creatorului
(muzică, ştiinţă, literatură, film, artele spectacolului etc.), precum şi a implicării

53

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

furnizorilor de informaţii, care au sarcini în acest sens (companii responsabile de
drepturile creatorilor, biblioteci, distribuitori etc.)
ISNI nu a fost creat pentru a oferi informaţii biobliografice despre persoana
respectivă, dar poate, prin linkurile create, să ofere legături către alte sisteme în care
se găsesc asemenea detalii, dacă acestea sunt necesare utilizatorului. Pentru biblioteci,
datele sunt furnizate prin intermediul fişierului internaţional de autoritate VIAF. Un
click pe ISNI din baza de date VIAF furnizează datele necesare pentru: variantele de
nume ale creatorilor, tipurile de resurse la care a contribuit, funcţiile pe care le-a avut
în domeniile diferite în care a activat şi sursele de informare .

ISNI deţine înregistrările publice2 a peste 8 milioane de identităţi, dintre care
sunt 7530000 persoane şi 490.000 sunt organizaţii. Baza de date ISNI este o resursă
din mai multe domenii la care contribuie peste 29 de instituţii şi baze de date, precum
şi 40 de biblioteci naţionale care deţin centre de cercetare în acest domeniu.
Instituţia internaţională responsabilă pentru administrarea ISNI este
Agenţia Internaţională ISNI-AL, o organizaţie nonprofit, numită de ISO pentru a fi
responsabilă de înregistrările de autoritate create şi de menţinerea bazei de date. Din
ianuarie 2014, Biblioteca Naţională a Franţei a devenit prima bibliotecă naţională
din lume care şi-a luat angajamentul de a deveni Agenţie de Înregistrare pentru
persoane şi organizaţii, numită de către Agenţia Internaţională ISNI, alături de
Bowker – care înregistrează în primul rând (dar nu exclusiv) numele de persoane
fizice şi organismele responsabile de publicare şi de Ringgold – care înregistrează
2. ISNI. Disponibil la: http://www.isni.org/. Data consultării: 2014/08/24.

54

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

în primul rând (dar nu exclusiv) numele organizaţiilor. O agenţie de înregistrare
asigură interfaţa între solicitanţi ISNI şi Agenţia de alocare a ISNI. Este de reţinut
faptul că agenţia nu furnizează servicii persoanelor fizice care-şi doresc un ISNI, ci
numai instituţiilor creatoare de conţinut cu care colaborează. În cazul creatorilor,
acest număr se atribuie odată cu prelucrarea în baza de date a resursei publicate,
dacă instituţia realizatoare a descrierii colaborează cu o agenţie ISNI. Unul dintre
gălăţenii care au ISNI este domnul Vasile Ghica, datorită faptului că este indexat în
baza de date Library of Congress/NACO cu 4 titluri şi cu un titlu în German National
Library, aceste două biblioteci furnizând date pentru VIAF.

Bibliografie:
1. BnF: First National Library In the World to Become an ISNI Registration
Agency. Disponibil la: http://www.isni.org/content/bnf-becomes-first-nationallibrary-world-become-isni-registration-agency-5. Data consultării: 2014/08/01.
2. FAQ. Disponibil la: http://www.isni.org/content/faq. Data consultării:
2014/08/15.
3. ISNI. Disponibil la: http://www.isni.org/. Data consultării: 2014/07/24.
4. ISNI (International Standard Name Identifier). Disponibil la: http://www.
bnf.fr/fr/professionnels/isni_informer/s.isni.html. Data consultării: 2014/07/20.
5. ISO 27729:2012: Information and documentation -- International standard
name identifier (ISNI). Disponibil la: http://www.iso.org/iso/home/store/catalogue_
tc/catalogue_detail.htm?csnumber=44292. Data consultării: 2014/08/10.
6. Wikipedia. Disponibil la: http://en.wikipedia.org/wiki/International_
Standard_Name_Identifier. Data consultării: 2014/08/03.

55

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Descrierea suporturilor
conform regulilor din RDA (II)

Descrierea fizică a resurselor care au forma
conţinutului text

Catrina CĂLUIAN, bibliotecar

Biroul Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 138), e-mail: katycaluian@yahoo.com

În noul cod internaţional de catalogare Resource Description and Access
(RDA) lansat de IFLA în 2010, subcapitolul 3.4.5 : Extent of Text (Extinderea
resurselor-text) prezintă reguli de înregistrare a colaţiunii pentru resursele care au ca
formă a conţinutului textul.
Regulile sunt diverse în funcţie de modul cum este paginată resursa descrisă.
Prin compilarea regulilor din RDA, cu cele din STAS 12629/2-88 : Descrierea
bibliografică a documentelor. Publicaţii monografice curente, STAS 12629/4-88 :
Descrierea bibliografică a documentelor : Publicații monografice vechi şi cu practica
biblioteconomică românească, se conturează următoarele norme:
1. Resurse paginate aflate într-un singur volum
În cazul resurselor într-un singur volum se înregistrează numărul de pagini,
foi sau coloane, în funcţie de modul paginării resursei, aplicând următoarele reguli:
1.1 Dacă resursa are o numerotare a paginilor (sunt atribuite numere ambelor
părţi ale filelor) se înregistrează numărul de pagini. Pentru cazul când foile sunt
imprimate pe o singură faţă, este necesar să se facă nota: „Versoul foilor alb”.
Exemple: 452 p.

308 p. (Cu Nota: Versoul foilor alb)
1.2 Dacă resursa este numerotată doar pe o singură faţă a foilor, se înregistrează
numărul de foi. Pentru cazul când ambele feţe ale foii sunt imprimate, este necesar să
se facă nota: „Foile imprimate pe ambele feţe”.
Exemple: 89 f.

120 f. (Cu Nota: Foile imprimate pe ambele feţe)
1.3 Dacă resursa are textul distribuit pe mai mult de o coloană pe pagină şi
aceste coloane sunt numerotate, se înregistrează numărul de coloane.
Exemple: 528 coloane
1.4 Dacă resursa conţine până în trei suite de pagini, foi sau colane, toate
numerotate, se înregistrează fiecare suită.
Exemple: 420, XII p.

VII, 400 p.

XII, 798, 16 p.
1.5 Dacă resursa conţine mai mult de trei suite de pagini, foi sau coloane,
toate numerotate, sau conţine suite de pagini, foi sau coloane numerotate şi una sau

56

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

mai multe suite majore de pagini, foi sau coloane nenumerotate, se aplică una din
următoarele reguli:
• se adună toate suitele şi se înregistrează numărul total, încadrat între
paranteze drepte, urmat de expresia în paginaţie multiplă.
Exemple: [688] p. în paginaţie multiplă (resursa are următoarele suite de pagini,
toate numerotate: 16, 120, 180, 40, 200, 20, 100, 12);

[530] p. în paginaţie multiplă (resursa are următoarele suite de pagini,
numerotate parţial: 10 nenumerotate, 150, 215, 120, 35 nenumerotate);
• se înregistrează numărul de pagini, foi sau coloane ale suitei numerotate
care constituie clar partea principală a resursei, urmat de numătul total de pagini
ale celorlalte suite care pot fi numerotate sau nenumerotate, încadrat între paranteze
drepte.
Exemple: 620, [90] p. (resursa are următoarea numerotare: 620 numerotate, 10
nenumerotate, 42 numerotate, 18 numerotate, 20 nenumerotate).
Exemple: VII, 178, [13] p. (resursa are primele 8 pagini numerotate cu cifre
romane, 178 numerotate, 8 numerotate, 5 nenumerotate).
1.6 Sistemul de numerotare se redă întocmai cum figurează pe resursă (cifre
romane, cifre arabe, litere etc.). Chiar şi în cazul când este eronat, el se înregistrează
aşa cum figurează pe resursă, urmat de numărul corect, între paranteze drepte.
Când pentru descrierea fizică a unei resurse s-au folosit litere, se înregistrează
prima şi ultima literă, precedate de abrevierea ce desemnează pagina, foaia sau
coloana.
Pentru cazul când resursa este numerotată prin atribuire de cuvinte paginilor,
foilor sau coloanelor, se înregistrează echivalentul numeric, exprimat prin cifre arabe
încadrate între paranteze drepte, urmat de abrevierea ce desemnează pagina, foaia
sau coloana, explicaţia făcându-se într-o notă de conţinut.
1.7 Suitele nenumerotate se înregistrează doar atunci când constituie o parte
importantă a resursei (regula nu se aplică foilor cu planşe), folosind cifre arabe,
încadrate între paranteze drepte.
Exemple: VI, 413 p. (resursa are două suite de pagini numerotate cu cifre
romane şi arabe);

XII, 789, VII p. (resursa are trei suite de pagini numerotate cu cifre
romane şi arabe);

p. A-M (paginile resursei sunt indicate prin litere);

XL, 395 [i.e. 593] p. (resursa are numărul de pe ultima pagină scris eronat);

XX, [38], 213 p. (resursa conţine şi două suite de pagini
nenumerotate: 10, 28);

[69] p. (Cu Nota: Pagini numerotate cu cuvinte).
Excepţie
1.8 În cazul resurselor tipărite vechi se înregistrează fiecare suită de pagini, foi
sau coloane, păstrând termenii şi forma prezentate. Dacă este necesar, se înregistrează

57

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

informaţii specifice despre paginaţie, file albe sau alte aspecte ale colaţiunii, fie prin
extinderea descrierii fizice (acest lucru făcându-se doar într-un mod succint) sau
prin ataşarea unei note la catalogarea descriptivă.
Exemple: 26 p., 82 f., [4] coloane;

1-50, [4], 51-200 p., [2] f. albe.
1.9 Dacă resursa este formată din foi mobile (volante) şi este în actualizare, se
înregistrează prin „1 vol.” urmat de „f. mobile” sau numărul de volume urmat de „f.
mobile” între paranteze rotunde.
Exemple: 1 vol. f. mobile (Cu Nota: Publicaţie actualizată anual);

3 vol. (f. mobile).
2. Resurse paginate aflate într-un singur volum şi care au forma nu­merotării
diferită în cadrul aceleiaşi suite
2.1 În cazul resurselor care prezintă modificări în forma de numerotare a unei
suite (de exemplu se trece de la numerotarea cu cifre romane la cea cu cifre arabe)
se înregistrează numărul de pe ultima pagină, foaie sau coloană şi se completează
descrierea cu o notă de conţinut.
Exemple: 388 p. (Cu Nota: Primele 12 pagini sunt numerotate cu cifre romane)
sau 388 p. ( Cu Nota: Pagini numerotate: I-XII, 13-388)
Excepţie
2.2 În cazul resurselor tipărite vechi se înregistrează numerotarea în forma
prezentată.
Exemple: XXI, [3], 25-150 p. (resursa are primele 21 de pagini numerotate
cu cifre romane, următoarele 3 pagini sunt nenumerotate după care se continuă
numerotarea cu cifre arabe)
3. Resurse nepaginate, aflate într-un singur volum
3.1 Dacă resursa constă în întregime din pagini, file sau coloane nenumerotate,
se aplică una dintre metodele de mai jos:
• Se înregistrează numărul exact de pagini, foi sau coloane, atunci când acesta
poate fi stabilit cu uşurinţă, prin cifre arabe, încadrat între paranteze drepte.
Exemple: [120] p.
• Se înregistrează un număr estimativ de pagini, file sau coloane prin cifre
arabe, precedat de cuvântul „aproximativ”.
Exemple: aproximativ 500 f.
• Se înregistrează „1 vol.” urmat între paranteze rotunde de „fără paginaţie”.
Exemple: 1 vol. (fără paginaţie).
Ultimele două metode au marele inconvenient că produc ambiguitate în
identificarea lucrărilor sau a diferitelor manifestări ale aceleiaşi lucrări şi nu ajută la
verificarea integrităţii fizice a documentului la restituire (eventuale sustrageri de foi
de către utilizatori).

58

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

3.2 Dacă resursa conţine atât suite de pagini, file, coloane nenumerotate care
constituie clar partea semnificativă a resursei, cât şi suite de pagini, file, coloane
numerotate, se înregistrează:
• numărul exact de pagini, foi sau coloane al suitei nenumerotate, atunci
când acesta poate fi determinat cu uşurinţă, folosindu-se cifre arabe încadrate între
paranteze drepte.
Exemple: 12, [140] p. (secvenţa nenumerotată constituie partea principală a
resursei, numărul paginilor putând fi stabilit cu uşurinţă).
• numărul estimativ al suitei nenumerotate precedat de „aproximativ”, exprimat
prin cifre arabe.
Exemple: VII, aproximativ 500, 12 p. (secvenţa nenumerotată constituie partea
principală a resursei, numărul paginilor fiind estimat).
• „suită nenumerotată de pagini, file, coloane”.
Exemple: 21, suită nenumerotată de pagini (secvența nenumerotată, deși
consituie partea semnificativă a resursei, nu a putut fi numerotată cu exactitate și nici
estimată).
Este de preferat să se evite folosirea ultimelor două reguli.
Excepție
3.3 În cazul resurselor tipărite vechi se înregistrează toate suitele de pagini, file,
coloane nenumerotate.
Exemple: VII p., [8] f., 140 f., 12 p., [2] f. albe
3.4 Se ignoră paginile, foile nenumerotate care conţin material neesenţial pentru
conţinutul resursei (reclame, pagini, foi albe situate la sfârşitul volumului etc.), excepţie
făcând resursele tipărite vechi unde se înregistrează numărul de pagini, file nenumerotate
care conţin reclame (când acest lucru poate fi făcut în mod succint) şi sunt:
• incluse în aceeaşi suită paginată ca şi textul tipărit, pe paginile unui fascicul
iniţial sau final care conţine file sau pagini de text
• tipărite pe un fascicul separat într-o resursă numerotată continuu
Exemple: 40, [12] f.
În alte cazuri, se pot formula note referitoare la descrierea fizică a resursei.
4. Resurse paginate aflate într-un singur volum incomplet
4.1 Dacă ultima parte a unei resurse este incompletă şi nu se cunoaşte
colaţiunea de la un exemplar complet, se înregistrează numărul de pe ultima pagină,
filă sau coloană numerotate, urmat de „incomplet” între paranteze rotunde. Situația
se explică într-o notă.
Exemple: XI, 191 p. (incomplet) (Cu Nota: Pagini lipsă la sfârșitul volumului)
4.2 Dacă resursa are pagini, foi, coloane care lipsesc atât la început, cât și
la sfârșitul volumului și nu se cunoaște colațiunea de la un exemplar complet, se
înregistrează primul și ultimul număr de pagină, filă sau coloană, precedat de
abrevierea adecvată. Situația se explică într-o notă.

59

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Exemple: p. 11-201 (Cu Nota: Pagini lipsă atât la începutul cât și la sfârșitul
volumului).
5. Pagini, file, coloane nenumerotate în cadrul unei secvenţe mai mari
5.1 Dacă numerotarea paginilor, foilor, coloanelor unei resurse corespunde
unei numerotări în continuare (de exemplu, resursele în mai multe volume, un extras
dintr-o resursă periodică), se înregistrează numărul primei și ultimei pagini, foi sau
coloane, precedat de abrevierea termenului adecvat.
Exemple: 420 p.
(colațiunea pentru vol. 1)

p. 421-800
(colațiunea pentru vol. 2)

p. 51-78 (extras care are doar paginația ansamblului)
5.2 Pentru resursele care au atât o paginație proprie, cât și paginația din cadrul
unei secvențe mai mari (cum sunt extrasele), se înregistrează paginația proprie, iar
într-o notă se explică paginația ansamblului.
Exemple: 48 p. (Cu Nota: Pagini numerotate și: 321-368)
6. Planșe
6.1 Dacă resursa conține pagini sau file cu planșe necuprinse în numerotarea
paginilor sau foilor cu text, se înregistrează numărul acestora după indicarea suitelor de
pagini cu text, indiferent dacă planșele sunt în grup sau dispersate în întreaga resursă și
chiar dacă nu există decât o singură planșă. Regula se aplică şi paginilor/foilor cu hărţi,
tabele genealogice etc., neincluse în numerotarea paginilor/foilor cu text.
Exemple: 450 p., [12] f. pl. (resursa conţine 12 foi nenumerotate cu planşe)

IV, 123 p., 4 f. pl., [2] f. h. (resursa conţine 4 foi numerotate cu planşe
şi 2 foi nenumerotate cu hărţi)
6.2 Dacă numerotarea paginilor/filelor cu planşe este complexă şi neregulată,
se înregistrează:
• numărul total de pagini/foi cu planşe, hărţi etc. cu cifre arabe încadrate între
paranteze drepte urmat de abrevierea adecvată
Exemple: 502 p., [ 21] f. pl. (resursa are 10 foi numerotate cu planşe, 5 foi
nenumerotate cu hărţi, 2 foi nenumerotate cu planşe şi 4 foi nenumerotate cu scheme)
• numărul paginilor/foilor cu planşe care constituie o suită importantă a
resursei, urmat de numărul total de pagini/foi cu planşe ale celorlalte suite, încadrat
între paranteze drepte
Exemple: 780 p., 40 f. pl., [15] f. pl. (resursa conţine 40 de foi numerotate cu
planşe, 2 foi nenumerotate cu hărţi, 6 foi numerotate cu scheme, VI foi numerotate
cu tabele şi 1 foaie nenumerotată cu portret)
Excepţie
6.3 În cazul resurselor tipărite vechi se înregistrează fiecare suită de pagini/foi
cu planşe, hărţi etc. numerotate şi nenumerotate, folosind termenii adecvaţi.
Exemple: 312 p., [12] f. pl., IV p. h., 1 f. albă

60

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

7. Pagini sau file pliate
Se menţionează faptul că paginile/filele sunt pliate în descrierea fizică a resursei.
Exemple: 401 p., [4] f. pl. pliate
8. File duble
Dacă resursa tipărită are textul distribuit pe foi duble (exemplul cărților tradiționale
din Asia de Est), se înregistrează paginile, filele sau coloanele în funcție de numerotarea
lor. Dacă sunt nenumerotate, fiecare filă dublă se consideră drept două pagini.
Formatul resursei se explică într-o notă.
9. Pagini, file etc. duplicate (cu numerotare dublă)
9.1 Dacă resursa conține pagini, foi etc. cu numerotare dublă (resurse care
conțin texte paralele, dicționarele bilingve etc.), se înregistrează ambele numerotări,
iar explicația se dă într-o notă.
Exemple: VIII, 81, 81 p. (Cu Nota: Pagini cu numerotare dublă)

220, 220, [12] p. (Cu Nota: Pagini cu numerotare dublă)
9.2 Dacă resursa conţine pagini, foi etc. cu numerotare separată, se înregistrează
ambele numerotări, iar explicaţia se dă într-o notă.
Exemple: XII, 421, 128 p. (Cu Nota: Pagini cu numerotare diferită)

164, 161 p. (Cu Nota: Pagini cu numerotare diferită)
10. Pagini, file etc. numerotate în direcții opuse (resurse de tip tête-bêche)
Dacă resursa tipărită are textul distribuit pe pagini inversate şi numerotate
separat (de exemplu resurse de tip tête-bêche), se înregistrează paginaţia acestor suite
începând de la pagina de titlu selectată pentru descriere.
Exemple: 124, 189 p. (Cu Nota: Pagini inversate cu numerotare diferită)

X, 155, X, 155 p. (Cu Nota: Pagini inversate cu numerotare dublă)
11. Resurse prezentate sub formă de pliant, rulou, mapă, foaie, casetă,
container etc.
11.1 Dacă resursa nu se prezintă sub formă de volum (de exemplu: un pliant,
o foaie, un rulou, o mapă, un container etc.) şi este constituită din una sau mai multe
unităţi fizice distincte, la colaţiune se înregistrează numărul unităţilor fizice printr-o
cifră arabă, urmată de indicarea termenului adecvat tipului de material. Numărul de
pagini, foi etc. se poate nota între paranteze rotunde după indicarea specifică a tipului
de material.
Exemple: 1 pliant

1 afiş

1 mapă (26 f.)

2 portofolii (VII p., 16 f ; 32 f.)

3 file

1 container (1264 p; 711 p.) (Cu Nota: 2 vol. în 4)

61

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Resursa descrisă în ultimul exemplu se prezintă sub forma unui container
care conţine 4 unităţi fizice distincte ce încorporează 2 unităţi bibliografice. Fiecare
volum are 2 părţi numerotate în continuare. Pentru catalogarea descriptivă s-au
folosit elementele bibliografice existente pe container.
Pentru cazul când containerul nu conţine elemente bibliografice pentru
realizarea catalogării descriptive, la paginaţia resursei se înregistrează numărul de
unităţi fizice urmat, între paranteze rotunde, de paginaţia volumelor.
Exemplu: 4 vol. (1264 p.; 711 p.) (Cu Nota: 2 vol. în 4)
12. Resurse text în mai multe volume
12.1 Dacă resursa este constituită din mai multe unităţi fizice distincte, se
înregistrează numărul de unităţi fizice printr-o cifră arabă urmată de abrevierea
termenului pentru desemnarea specifică a tipului de material.
Exemple: 3 vol.

2 Bd. (abrevierea cuvântului band din limba germană)
12.2 Dacă resursa descrisă are numărul de unităţi bibliografice diferit de
numărul real al unităţilor fizice, se explică într-o notă.
Exemple: 3 vol. (Cu Nota: 5 vol. în 3 vol.)

1 t. (Cu Nota: 2 t. în unul)
Excepţie
12.3 În cazul periodicelor se înregistrează numărul de unităţi bibliografice,
conform numerotării periodicului şi nu conform numărului de unităţi fizice.
Exemple: 25 numere
12.4 Dacă resursa nu este completă sau nu se cunoaşte numărul de unităţi
bibliografice apărute, se înregistrează doar abrevierea termenului care indică tipul
de material.
Exemple: vol.

t.
13. Resurse text în mai multe volume paginate individual
13.1 Dacă resursa este constituită din mai multe volume distincte, numerotate
individual şi nu s-a optat pentru o descriere pe două niveluri, se înregistrează numărul
de unităţi fizice, urmat, între paranteze rotunde, de numărul de pagini, foi etc. din
fiecare volum.
Exemple: 2 vol.

2 vol. (VI, 450 p. ; V, 740 p.)
13.2 Dacă resursa este constituită din mai multe volume distincte numerotate
individual şi s-a ales o descriere pe două niveluri, se înregistrează paginaţia fiecărui
volum pe nivelul al doilea al descrierii.

62

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

14. Resurse text în mai multe volume paginate în continuare
14.1 Dacă resursa este constituită din mai multe volume distincte numerotate
în continuare şi nu s-a optat pentru o descriere pe două niveluri, se înregistrează
numărul de unităţi fizice urmat, între paranteze rotunde, de numărul de pe ultima
pagină, foaie, coloană a ultimului volum.
Exemple: 4 vol. (872 p.)
14.2 Dacă volumele cuprind suite de pagini, foi sau coloane preliminare,
numerotate separat, precedând sau urmând suita principală, care este numerotată
în continuare, se înregistrează numărul total al suitelor preliminare între paranteze
drepte.
Exemple: 3 vol. ([LX], 800 p.)
Resursa din exemplu de mai sus are următoarea paginaţie: vol. 1: I-XX, 1-201;
vol. 2: I-XX, 202-513; vol. 3: I-XX, 514-800.
14.3 Dacă resursa este constituită din mai multe volume distincte numerotate
în continuare şi s-a ales o descriere pe două niveluri, se înregistrează paginaţia fiecărui
volum pe al doilea nivel al descrierii.
Exemple: XX, 201 p. (paginaţia vol. 1)

XX p., p. 202-513 (paginaţia vol. 2)

XX p., p. 514-800 (paginaţia vol. 3)
În toate cazurile prezentate, se înregistrează numărul care figurează pe ultima
pagină, filă sau coloană a resursei descrise. Dacă resursa are căsuţa tipografică
distribuită la sfârşitul volumului, se continuă numerotarea până la căsuţa tipografică
inclusiv. Practica a demonstrat utilitatea acestei reguli deoarece căsuţa tipografică
poate conţine elemente bibliografice folosite în descrierea descriptivă care ajută la
identificarea manifestărilor unei lucrări.

63

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Identificarea entităţilor bibliografice de
tip text - numere internaţionale standard
Violeta MORARU, șef serviciu

Dezvoltarea, evidenţa şi prelucrarea colecţiilor
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 109), e-mail: violetamoraru1971@yahoo.com

Diversitatea tipurilor de materiale, varietatea formelor de prezentare a
conţinutului resurselor şi a suporturilor pe care sunt stocate informaţiile, determinate
de contextul actual marcat de evoluţia tehnologiilor şi apariţia sistemelor electronice,
au condus la necesitatea creării unor elemente pentru identificarea lor, în scopul
asigurării evidenţei şi controlului bibliografic, al evitării ambiguităţii în ceea ce priveşte
recunoaşterea sau selectarea unei entităţi bibliografice originale, al diferenţierii
acesteia de componentele derivate, al transmiterii datelor şi informaţiilor cu privire
la resurse atât între structurile info-documentare, cât şi între producători, furnizori
şi comercianţi.
Numerele internaţionale standard atribuite entităţilor şi resurselor
bibliografice au menirea de a le identifica în mod unic şi sunt stabilite în conformitate
cu prevederile subcomitetului TC46/SC9 al Organizației Internaționale pentru
Standardizare.
Identificarea entităţilor bibliografice cu informaţie de tip text se realizează prin
intermediul a trei numere internaţionale standard, atribuite în funcţie de produsul
intelectual sau artistic la care se referă: ISTC – pentru expresii, ISBN, ISSN – pentru
manifestări.
ISTC (The International Standard Text Code)
Codul Internaţional Standard pentru Text (ISTC) este un identificator unic
atribuit expresiilor prin care se realizează lucrările bazate pe text, ori de câte ori
există intenţia de a le produce sub formă de manifestări. ISTC este definit prin ISO
21047, care a fost publicat pentru prima dată în anul 2009. Autoritatea responsabilă
pentru implementarea standardului este Agenția Internațională ISTC, înfiinţată în
2008, care are sediul în Londra şi agenţii în 10 state ale lumii, solicitanţii de ISTC
putând adresa cererea de înregistrare oricăreia dintre acestea. Scopul ISTC este de
a oferi un sistem de identificare eficient pentru expresiile prin care se realizează
lucrările textuale, care să permită transmiterea informaţiilor cu privire la acestea
la nivel local şi internaţional între autori, editori, administratori de drepturi
şi alte persoane fizice sau juridice cu rol în publicarea resurselor care au forma
conţinutului text.
Având în vedere că, în conformitate cu FRBR, lucrarea – o creaţie intelectuală
sau artistică1 - este o entitate abstractă, ISTC oferă o identitate unică pentru o
1. FUNCTIONAL Requirements for Bibliographic Records: Final Report, 2009. Disponibil la:
http://www.ifla.org/files/assets/cataloguing/frbr/frbr_2008.pdf. Data: [2014/08/21]

64

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

anumită expresie prin care se realizează o lucrare bazată pe text. Fiecare expresie
este încorporată în una sau mai multe manifestări, identificate la rândul lor prin
alte numere standard (ISBN sau ISSN). Acest lucru permite ca două sau mai multe
manifestări ale aceleiaşi expresii să fie legate între ele prin ISTC, chiar dacă acestea
au titluri diferite de cel al lucrării pe care o realizează expresia.
De asemenea, ISTC permite realizarea legăturii între o lucrare originală şi
una derivată din conţinutul acesteia (o repovestire, o ediţie prescurtată), cele două
texte (care reprezintă expresiile prin care se care realizează lucrarea) primind numere
ISTC diferite. În cazul în care mai multe manifestări au acelaşi titlu, dar provin din
lucrări diferite, atribuirea de numere ISTC textelor originale permite colocarea
manifestărilor proprii, fără ambiguitate.
Traducerea unui text original implică, de asemenea, atribuirea unui nou
ISTC expresiei obţinute, între cele două expresii existând o legătură creată prin titlul
original al lucrării.
ISTC se poate atribui expresiilor oricărui tip de lucrare textuală: texte literare
(proză, versuri, teatru), textul lucrărilor ştiinţifice şi documentare, al discursurilor,
al prelegerilor, un articol dintr-o revistă, versurile lucrărilor muzicale, scenariile
de film, textul filmelor documentare, al emisiunilor televizate sau al spectacolelor
etc. În cazul lucrărilor muzicale, al filmelor sau altor lucrări audio-vizuale, ISTC
se referă doar la textul lor, atribuindu-se alte tipuri de indicatori pentru notele
muzicale (ISMN), înregistrarea audio-vizuală (ISRC) sau lucrarea în sine (ISWC,
ISAN).
Prevederile referitoare la atribuirea ISTC sunt detaliate în International
Standard Text Code (ISTC) User Manual2, publicat online, în aprilie 2010, de către
International ISTC Agency.
ISTC este format din 16 caractere, constând din cifre arabe de la 0 la 9 şi
litere latine de la A la F, grupate în 4 segmente, separate prin spaţiu sau cratimă.
Prima grupă conţine 3 caractere (cifre şi litere) şi semnifică agenţia responsabilă
de atribuirea codului. Al doilea element cuprinde 4 cifre şi reprezintă anul în care
a fost depusă cererea pentru ISTC. Al treilea segment cuprinde 8 caractere (cifre
şi litere) şi identifică expresia în mod unic, diferenţiind-o de alte expresii. Ultimul
caracter este o cifră sau o literă care se atribuie pentru verificarea corectitudinii
înregistrării.
În înregistrarea bibliografică pentru ISTC sunt prevăzute câmpuri dedicate
informaţiilor cu privire la: tipul, limba, data şi autorul lucrării/expresiei, ediţia, dacă
este textul original sau unul derivat (repovestire, prescurtare, traducere etc.).
Ex: The Adventures of Huckleberry Finn, scrisă în 1884 de Mark Twain
ISTC A03-2012-0000B469-0 este codul de identificare al textului original;
ISTC A02-2009-00000A87-C identifică o ediţie prescurtată a lucrării.
Sistemul a realizat o legătură între înregistrările celor două expresii ale aceleiaşi
lucrări.
2. http://www.istc-international.org/multimedia/pdfs/ISTC_User_Manual_2010v1.2.pdf

65

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

ISBN (International Standard Book Number)
Codul ISBN reprezintă Numărul Internaţional Standardizat al Cărţii, definit prin
ISO 2108, ultima revizuire a standardului datând din 2008. Standardul pentru ISBN a fost
aprobat în 1970, pentru a acoperi, la nivel internaţional, necesităţile de identificare în mod
unic a resurselor monografice, publicate sau produse de un anumit editor atât în format
tipărit, cât şi electronic. În acest standard sunt specificate modul de construire a ISBN,
regulile de atribuire, administrare şi utilizare a acestuia, precum şi metadatele asociate
cu alocarea unui ISBN. Sistemul de atribuire a numărului internaţional standardizat
pentru resurse monografice este utilizat în prezent în peste 160 de ţări, aplicarea uniformă
a normelor fiind detaliată în Manualul de utilizare a ISBN, ajuns la cea de-a 6-a ediţie,
publicată în 2012 de International ISBN Agency din Londra3.
În România, Centrul Naţional ISBN a fost înfiinţat în anul 1989, sub asistenţa
de specialitate a Agenţiei Internaţionale ISBN. Din 1996, funcționează în cadrul
Bibliotecii Naționale a României.
Iniţial, ISBN a fost compus din 10 cifre, structurate în 4 grupe. În anul 2001, s-a
propus trecerea la 13 cifre, hotărâre pusă în practică începând cu luna martie a anului
2006. Până în luna decembrie a acelui an au fost atribuite documentelor, concomitent,
numere standard în ambele variante, cu 10 şi cu 13 cifre. Începând cu ianuarie 2007,
numerele ISBN au constat din 13 cifre, grupate astfel4: primul segment reprezintă
indicativul pentru identificarea producţiei editoriale de carte la nivel internaţional şi
3. ISBN Users’ Manual. International Ed., 6th Ed. London: International ISBN Agency, 2012.
Disponibil la: https://www.isbn-international.org/sites/default/files/ISBN%20Manual%20
2012%20-corr.pdf. Data: [2014/08/21]
4. http://www.bibnat.ro/ISBN-s21-ro.htm

66

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

poate fi prefixul 978 sau 979; al doilea segment reprezintă codul de ţară, desemnând
grupul naţional, lingvistic sau geografic şi poate avea între 1 şi 5 cifre (973 şi 606
identifică editorii din România); al treilea segment identifică editorul documentului
şi poate avea între 1 şi 7 cifre; al patrulea segment numerotează documentul în cadrul
publicaţiilor editorului şi poate avea între 1 şi 6 cifre; ultimul segment este cifra de
control, care permite verificarea validităţii codului ISBN.
Ex: Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain
ISBN 973-9140-00-9 identifică manifestarea produsă de Editura Garamond, în
1993 (ISBN atribuit înainte de martie 2006)
ISBN 978-973-1973-61-6 identifică manifestarea produsă de MondoRo, în
2011 (ISBN atribuit după martie 2006)
Pentru ambele manifestări, ISTC A03-2012-0000B469-0 identifică expresia
prin care a fost realizată lucrarea concepută de Mark Twain în 1884.
ISSN (International Standard Serial Number)
Numărul Internaţional Standard pentru Seriale este un cod internaţional
care permite identificarea unică a tuturor serialelor şi a altor resurse în continuare,
indiferent de ţara în care sunt editate, de periodicitate, de suport, de limba publicaţiei
sau de alte caracteristici.
ISSN este definit prin ISO 3297, care a fost elaborat în 1971 şi publicat pentru
prima dată în 1975, fiind revizuit în mod regulat de la acea dată.
Necesitatea existenţei unei modalităţi unice şi eficiente de evidenţă şi
control bibliografic al serialelor a determinat înfiinţarea, în anul 1971, a Sistemului
Internaţional de Date privind Publicaţiile Periodice (International Serials Data System)
– ISDS, cunoscut din 1993 sub numele de Centrul Internaţional ISSN. Acesta are

67

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

sediul la Paris şi coordonează, în prezent, activitatea a 88 de Centre Naţionale abilitate
să exercite controlul bibliografic asupra publicaţiilor seriale editate la nivel naţional.
În România, Centrul Naţional ISSN a fost înfiinţat în 1990, sub denumirea iniţială
de Centrul Naţional Român ISDS, în cadrul Bibliotecii Naţionale, în urma acordului
bilateral între Guvernul României şi Centrul Internaţional, prin Ministerul Culturii.
Funcţionarea cu succes a reţelei ISSN depinde de aplicarea uniformă a unor
norme şi standarde comune pentru înregistrarea resurselor. În acest scop Manualul ISSN,
principalul instrument de lucru pentru realizarea înregistrărilor ISSN, este revizuit şi
actualizat permanent, imediat ce sunt modificate regulile de catalogare sau sunt adoptate
altele noi. Manualul utilizat în prezent5 reprezintă o revizuire intermediară a celui apărut
în ianuarie 2009, urmând a fi actualizat în conformitate cu prevederile incluse în RDA
(Resource Description and Access) și ISBD (International Standard Bibliographic
Description) – ediţia consolidată, publicată în 2011. El include prevederi pentru utilizarea
formatelor bibliografice MARC 21 şi UNIMARC în realizarea înregistrărilor ISSN,
precum şi noi reguli şi criterii de atribuire a Numărul Internaţional Standard pentru
Seriale (în special pentru resurse electronice), adoptate în 2010 de Rețeaua ISSN. Pentru
prima dată, manualul este completat cu exemple de înregistrări ISSN.
Centrul Internaţional ISSN este organismul desemnat oficial de ISO 3297
pentru atribuirea codurilor ISSN şi ISSN-L şi alegerea titlurilor cheie.
Numărul Internaţional Standard pentru Seriale este un cod numeric alcătuit
din două grupe de câte 4 cifre arabe, despărţite prin cratimă, precedate de acronimul
ISSN. Al optulea caracter este o cifră de control, dar poate fi şi litera X. ISSN poate fi
atribuit serialelor publicate atât pe suport tipărit, cât şi pe suport electronic, seriilor
(colecţiilor de monografii) şi altor resurse în continuare (resurse integrate în curs de
desfăşurare: baze de date, site-uri web).
ISSN-L (ISSN de legătură) este, în conformitate cu ISO 3297, un număr ISSN
atribuit unei resurse în continuare pentru a coloca diferitele suporturi fizice ale resursei
respective, indiferent de numărul lor (fiecăruia dintre aceste suporturi trebuie să-i
corespundă un număr ISSN diferit). Numărul ISSN-L este alcătuit, ca şi codul ISSN,
din două grupuri de câte 4 cifre, separate prin cratimă, precedate de sigla ISSN-L și este
identic cu ISSN-ul atribuit primei resurse a lucrării respective.
ISSN este legat indisolubil de Titlul cheie. Titlul cheie este, conform Manualului
ISSN, „numele unic atribuit unei resurse în continuare de către reţeaua ISSN şi
inseparabil legat de ISSN-ul acesteia”6. El reprezintă forma standardizată a titlului
actual al resursei.
Titlul cheie poate coincide cu titlul propriu-zis al resursei sau poate fi diferit de
acesta. Titlurile cheie omonime devin distinctive şi unice cu ajutorul unui calificator
(numele editorului, locul de publicare, menţiunea de ediţie etc.), în acord cu regulile
prevăzute în Manualul ISSN.
5. http://www.issn.org/understanding-the-issn/assignment-rules/issn-manual/
6. ISSN Manual. Paris: ISSN International Centre, 2012. Disponibil la: http://www.issn.org/
wp-content/uploads/2013/09/ISSNManual2012-GBR.pdf. Data: [2014/08/21]

68

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Unei resurse în continuare îi pot fi alocate un singur ISSN şi un singur Titlu
cheie, legate într-o manieră indisolubilă. Prin atribuirea codului ISSN şi al Titlului
cheie, sistemul se asigură că acestea sunt unice pentru resursă şi o identifică fără
ambiguitate.
Ex:
ISSN 1844-9609 = Axis Libri

ISSN 1844-9603 = Axis Libri (Online)

ISSN 2066-0561 = Axis Libri (Ed. française)

ISSN-L 1844-9609
Atribuirea numerelor de identificare se dovedeşte a fi deosebit de utilă atât
pentru biblioteci şi alte structuri infodocumentare, cât şi pentru editori, distribuitori,
comercianţi şi alţi administratori de drepturi de autor sau conexe. Pentru instituţiile
şi organismele care au ca obiect al activităţii administrarea unor astfel de drepturi,
precum şi transmiterea informaţiilor cu privire la resursele bibliografice, o bază
de date care conţine numere ISTC poate fi esenţială, fiecare lucrare textuală având
colocate manifestările corespunzătoare, cu ISBN-urile sau ISSN-urile aferente. De
asemenea, o astfel de bază de date poate facilita analiza, stabilirea şi raportarea datelor
cu privire la vânzarea sau împrumutul unei resurse (manifestare), dar se poate obţine
şi o imagine de ansamblu, ISTC oferind posibilitatea centralizării împrumuturilor
sau vânzărilor pentru manifestările aceleiaşi lucrări.
Webliografie:
FUNCTIONAL Requirements for Bibliographic Records: Final Report,
2009. Disponibil la: http://www.ifla.org/files/cataloguing/frbr/frbr_2008.pdf. Data:
[2014/08/21];
INTERNATIONAL Standard Text Code (ISTC) User Manual.
Disponibil la: http://www.istc-international.org/multimedia/pdfs/ISTC_User_
Manual_2010v1.2.pdf. Data: [2014/08/21];
ISBD: International Standard Bibliographic Description: Consolidated Edition.
Disponibil la: http://www.ifla.org/files/assets/cataloguing/isbd/isbd-cons_20110321.
pdf. Data: [2014/08/21]
ISBN Users’ Manual. International Ed., 6th Ed. London: International ISBN
Agency, 2012. Disponibil la: https://www.isbn-international.org/sites/default/files/
ISBN%20Manual%202012%20-corr.pdf. Data: [2014/08/21]
ISSN Manual. Paris: ISSN International Centre, 2012. Disponibil la:
http://www.issn.org/wp-content/uploads/2013/09/ISSNManual2012-GBR.pdf.
Data: [2014/04/20];
PRINCIPIILE Internaţionale de Catalogare (IFLA 2009). [online]. România,
Bucureşti: Biblioteca Naţională a României. Disponibil la: http://www.bibnat.ro/dyndoc/Declaratia-de-principii.pdf. Data: [2014/08/21];
RAPORTUL FRBR (1997). [Trad. Constanţa Dumitrăşconiu, Victoria Frâncu,
Dan Matei]. În: Catalogare - Metodologice. Disponibil la: http://www.cimec.ro/
Metodologice/Catalogare/FRBR-RaportRomana.pdf. Data: [2014/08/21];

69

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Educarea intelectului utilizatorilor
în regăsirea informației
Constantina NEDELCU, bibliotecar

Referinţe electronice şi internet
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 138), e-mail: therwo@yahoo.com

„Dacă marile provocări către intermediari vin din partea utilizatorilor și
dacă utilizatorii netradiționali pun probleme mult mai dificile și mai numeroase,
în ciuda creșterii autonomiei lor în raporturile cu structurile informației, atunci
componentele acestui nou stil trebuie să-i vizeze pe utilizatori. Ele se aglutinează
în zona activităților de preîntâmpinare, de asigurare a accesului la informații și
documente, de perfecționare a instrumentarului, de urbanizare elevată a dialogului,
de rafinare a cadrului, de creștere generală a calității managementului.”1
Din statisticile de frecvență ale bibliotecilor, reiese că o pondere mai mare în
ceea ce privește numărul de utilizatori o au adolescenții și tinerii. Aceștia trăiesc
după vremuri și după tendințe. Din acest motiv, calculatorul, internetul le-au
devenit cei mai buni prieteni, și atunci biblioteca, ca o instituție flexibilă, încearcă
să vină în întâmpinarea dorințelor lor. Ce anume vizitează ei pe internet, ce anume
fac, ce vizionează sunt întrebări ale căror răspunsuri pot ajuta un bibliotecar să
găsească diverse metode de atragere a noilor utilizatori, precum și pentru de a-și
întări relația cu cei deja existenți.
Una dintre tendințe este vizionarea de anime-uri și tot ce reprezintă acestea.
Neavând toate informațiile necesare pentru a înțelege acest fenomen, pot apărea
păreri greșite atât ale utilizatorilor, cât și ale părinților lor.
Ca acest fenomen să nu se transforme în ceva „școlăresc”, propunem
realizarea unor activități distractive, dar în același timp educative. Pentru punerea
în practică a acestor dorințe trebuie ca noi, la rândul nostru, să găsim și să ne
însușim informațiile despre acest nou tip de informare a utilizatorilor. În acest sens,
ne-am propus un proiect de educare a regăsirii informației de acest fel, plecând de
noțiunile de bază ale cunoașterii anime-urilor.
Ce este anime-ul? Definiția scurtă ar fi desene animate japoneze. Aceste
desene animate sunt realizate pentru a transmite mesaje care descriu societatea,
cultura și tot ce reprezintă Japonia. „Arta este chintesenţa spirituală a unei naţiuni.”2
Poate că sună puțin pretențios, dar dacă ne informăm despre istoria anime-ului,
descoperim un nou domeniu manga. Manga sunt benzile desenate japoneze.
Originile manga se pot găsi în Ukyo-e, una dintre cele mai importante
mișcări artistice din istoria Japoniei. Cu toate că în Japonia medievală au existat
1. Stoica, Ion. Criza în structura infodocumentare. Constanța : ExPonto, 2001, p. 200.
2. Ganivet, Angel. Citate despre artă. Disponibil la: http://subiecte.citatepedia.ro/despre.
php?s=art%E3. Data citării: 2014/07/12.

70

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

suluri de hârtie numite şi emaki3 care combinau text și desen pentru a descrie
diferite evenimente, dar acestea erau doar pentru un public restrâns, la sfârșitul
sec. al XVII-lea a apărut primul volum manga pentru publicul larg.
În ani ’80, anime-ul a devenit mediul de introducere manga în întreaga lume.
Încă din anii ’60 au fost transmise o multitudine de seriale de anime-uri, pe posturi
de televiziune din toată lumea. Adaptările animate a celor mai populare manga
au fost „devorate” de generații de copii, cultivând începuturile unui fenomen de
succes.
Fenomenul anime în România a apărut după revoluție, când posturile
de televiziune puteau transmite orice gen de desen animat indiferent de țara de
origine. Dar fenomenul a explodat în 1997, odată cu difuzarea serialului „Sailor
Moon”. Cu timpul apar și fan cluburi, site-uri de specialitate, dar și multe discuții
contradictorii.
Anime-urile au adresabilitate diversă și, dacă nu se cunoaște categoria de
vârstă pentru care sunt realizate sau ce subiect tratează, pot fi greșit înțelese. Există
o categorie care într-adevăr se adresează adulților, alta care este pentru cei peste 12
ani, din cauza violenței sau unor scene ofensatoare, dar fiecare vine cu anunțul de
rigoare. În același timp, există și categorii precum shojo, josei care sunt cu mesaje
despre prietenie, viața de zi cu zi, școală, educație etc.
Anime-urile sunt un fenomen atractiv atât datorită exotismului, cât și
faptului că se încearcă o anumită cenzură. Tocmai acest control drastic îi va face pe
tineri să caute pe ascuns informații și poate vor găsi, dar vor fi cele corecte, le vor
înțelege și folosi cum trebuie? Restricția nu le va permite să descopere informațiile
în totalitatea lor, ci doar frânturi, și atunci ne propunem să îi ghidăm în înțelegerea
pe deplin a fenomenului și, în cunoștință de cauza, vor alege ei ce anume doresc să
vizioneze, deținând într-o oarecare măsură controlul.
Un alt motiv pentru care nu poate fi ignorat acest nou trend al tinerilor este
și răspândirea lui la nivel internațional. Chiar dacă la posturile de televiziune nu
vor mai fi transmise astfel de seriale, cu ajutorul internetului vor găsi alte surse
de „satisfacere” a noilor dorințe. La noi în țară, interesul tinerilor se observă și
din atenția acordată Festivalului Otaku, care a ajuns la ediția a VIII-a și Nijikon.
De asemenea, mai sunt și alte evenimente adiacente precum: Comic Con, Zilele
Filmului Japonez la București sau Noaptea Culturală Japoneză. Observăm un interes
și din partea Bibliotecii Metropolitane care, în 2009, a fost unul dintre organizatorii
Festivalului.
Un al treilea motiv posibil ar putea fi faptul că: „Educarea corectă a aspirațiilor
și gusturilor tinerilor în alegerea activităților de timp liber, necesită intervenția
mediului familial și social. La acest capitol, remarcăm în prezent o inconsistență
din partea mediului familial. Majoritatea părinților nu știu de multe ori ce să le
ofere copiilor ca model pentru petrecerea timpului liber, a cărui utilizare eficientă
3. Mihailescu, Mihaela. Manga. Disponibil la: http://istoriesicultura.ro/manga.html. Data
citării: 2014/07/14

71

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

i-ar ajuta la pregătirea și adaptarea corespunzătoare către tranziția de la statutul de
tânăr la cel de adult.”4
Ținând cont de toate aceste motive, vom încerca să îi ajutăm aducând în
atenția lor diferite activități care îi vor distra și amuza, dar în același timp vor avea
noi coordonate de identificare a informațiilor care îi interesează.
Vom invita voluntarii de la Ambasada Japoniei pentru a prezenta obiceiurile,
istoria și tradițiile din Japonia. Pentru început se va încerca descrierea, într-o
variantă europeană, a ceea ce înseamnă această țară, poporul care o locuiește.
Prezentarea va fi interactivă. Participanții vor putea adresa întrebări care vor
determina discuții despre ce îi interesează în mod special.
Vor urma prezentările diferitelor arte care sunt incluse în cultura japoneză,
precum Kōdō – arta parfumului, Ikebana – arta aranjării florilor, Sadō – ceremonia
ceaiului și altele. De asemenea, o prezentare va avea și Teatrul Noh – teatrul clasic
japonez. Nu vor lipsi prezentările și demonstrațiile de arte marțiale.
Ca în orice metodă de educație, la început este teoria, frumos prezentată, ca un
joc, ca o poveste. Dar trebuie să verificăm dacă metoda noastră de a ajuta intelectul
să se dezvolte a fost eficace. Vom propune diferite activități pe care participanții să
le realizeze, precum scenete inspirate din istoria Japoniei sau specifice Teatrul Noh.
Pot urma și meciuri amicale de arte marțiale.
Ținând cont că anime-urile și jocurile pe calculator se influențează reciproc,
putem realiza un campionat al jocurilor online. Acest tip de jocuri, în general, cer o
colaborare între mai mulți jucători, astfel persoanele vor avea ocazia să se cunoască
și să se împrietenească cu alți indivizi care au același interes.
După prezentarea cadrului general din care se inspiră anime-urile, va urma
introducerea în subiectul propriu-zis. Acest lucru se va întâmpla cu ajutorul
realizatorilor Festivalului Otaku. Acest eveniment este cel mai reprezentativ pentru
curentul anime. Cu ajutorul reprezentanților vor fi aduse în atenția utilizatorilor
alte metode de regăsire a informației.
Se va organiza o Maid Cafe sub îndrumarea Ceainăriei Sakura din Cluj. Vor
avea loc workshopuri cu diferite teme, precum: stancil, cosplay, desene cu tehnica
specifică, machiaj. La final, cei prezenți vor putea participa la un concurs de cosplay,
precum și la un concert susținut de artistul Kinya Kotani.
După ce am schițat ce evenimente am dori să realizăm, ne vom folosi de
orice mijloc de publicitate precum: pliante, afișe, fluturași, invitații, diferite obiecte
promoționale, iar în presa locală vom publica un comunicat.
Va urma partea cea mai grea a implementării proiectului - bugetul. Vom
apela în primul rând la site-urile care promovează anime-urile, posturile de
televiziune care difuzează acest tip de desene animate. Dacă reușim să convingem,
putem atrage sponsorizare de la orice agent economic, indiferent de domeniu. În
același timp, vom ține cont și de instituțiile de cultură din municipiul Galați, care,
4. Vlădescu, Ionuț. Aspecte psihologice ale motivației și personalității la tineri, Iași : Vasiliana `98,
2007, p. 22

72

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

la rândul lor, pot oferi suport de alt tip decât cel financiar.
Folosind aceste procedee de educare neconvențională, la final vom avea și un
sistem de evaluare. Acesta va fi alcătuit din:
• sondaje scrise și online ce vor verifica dacă imaginea Bibliotecii s-a
schimbat;
♦ are o situație mai bună, identică sau indiferentă?
♦ și-a câștigat un capital de simpatie după eforturile investite în
comunicare?
• interviuri face-to-face;
• evaluări ale receptivității utilizatorilor la mesajele transmise prin mass-media;
• comparări statistice ale interesului educat al utilizatorului, vizavi de acest
tip de informație, înainte și după terminarea proiectul.
Ca în orice proiect, va fi greu începutul. Pornim de la noi și implicit de la
instituție. Părinții vor fi mai liniștiți dacă biblioteca va încerca să mai limiteze efectul
negativ al internetului și al calculatorului, pentru că instituția noastră reprezintă un
centru cultural cu tradiție și credibilitate, iar informațiile primite de către tineri vor
fi reale și actuale.
Nu vom reuși să comunicăm direct cu părinții, dar putem comunica indirect
cu ei, prin intermediul cadrelor didactice. Vom purta discuții pe acest subiect și
cu reprezentanții educației pentru a putea culege și analiza și părerile lor față de
inițiativa noastră.
În urma rezultatelor finale, dacă vom concluziona că soluția propusă de către
noi chiar a rezolvat anumite probleme, putem continua, punând bazele unui nou
serviciu care să fie ancorat în prezent. De mare ajutor ne-ar fi adulții din viața
tinerilor utilizatori dacă ar putea percepe următoarele: „Comunicațiile moderne și
calculatoarele ne-au dus dintr-o lume în care informația era un bun prețios, care
merita să fie pus deoparte și păstrat, într-o lume atât de plină de informații, încât
ceea ce a devenit prețios este capacitatea de a le acorda atenția cuvenită”5.
Toate aceste activități propuse de către noi vor încearca să îi ajute pe tinerii
utilizatori să treacă de la comunicarea rudimentară la un limbaj mai bogat în
cuvinte, în sensuri și în informații. Chiar dacă vor comunica în primă etapă doar
cu cei de aceeași vârstă, vor reuși in timp să își transmită dorințele și să se facă
înțeleși de familie, de mediul social. În același timp, faptul că vor fi îndrumați să se
descurce singuri în regăsirea informației le va crește și încrederea în sine.
Bibliografie:
Cmeciu, Camelia-Mihaela. Introducere în relații publice. Galați: Editura
Universitară Danubius, 2009.
Cuillenburg, J.J. van; Scholten, O. Știința comunicării. București: Humanitas,
1998.
5. Dertouzos, M. L., Moses, J. The Computer Age. London: Mit Press, 1979, p. 227.

73

ProDomo

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Dagenais, Bernard. Campania de relații publice. București: Polirom, 2003.
Ross, Mouer; Norris, Craig. Exporting Japan’s culture : From management style
to manga. Cambridge : Cambridge University Press, 2009.
Vendrell, Daniel. Manga : Step by Step. Barcelona: FKG, [200-?].
Resurse web:
Anime History. Disponibil la: http://www.gojapango.com/culture/anime_
history.html. Data accesării: 2014/07/17.
Cultura și tradiții japoneze. Disponibil la: http://www.shogun.ro/index.
php?p=cultura_traditii. Data accesării: 2014/07/20.
Culture of Incense. Disponibil la: http://www.nipponkodo.com/en/culture/
index.html. Data accesării: 2014/07/21.
Tercer Borrador, History of Manga in English. Disponibil la: http://www.
slideshare.net/pussies5/history-of-manga-animeborrador. Data accesării: 2014/07/17.

74

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

75

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Angelo De Gubernatis
(1840-1913)
Radu MOȚOC, inginer

Galaţi, Str. Brăilei, nr. 17, Bl. R2, sc. II, ap. 73, Cod 800070
Tel: 0766334462, e-mail: motoc.radu@yahoo.com

Dacă studiem biografiile lui V. A. Urechia, Dimitrie Sturdza, B. P. Haşdeu, Gr.
Tocilescu, Dora d’Istria şi chiar a familiei regale Carol I şi Carmen Sylva este imposibil
să nu remarcăm un rafinat savant italian, filoromân, care a lăsat nenumărate mărturii
scrise despre legăturile acestuia cu România. Este vorba de Angelo De Gubernatis,
pe care încercăm să-l punem în valoare cu toate meritele sale.
Mult timp, această personalitate complexă a fost paradoxal ignorată de
cercetătorii istorici, cu toate că existau multe motive pozitive despre afinitatea
savantului pentru România, care stau în continuare necercetate suficient în bibliotecile
din ţară şi străinătate. Cel care efectuează în 2005 un studiu remarcabil despre acest
savant, punând-o în prim plan şi pe Dora d’Istria (Elena Ghica), o savantă remarcabilă
şi ea uitată nemeritat, este Liviu Bordaş1.
Acest istoric este cel care a iniţiat un colocviu internaţional în colaborare cu
Institutul de Studii Sud-Est Europene în 26 septembrie 2012, unde subiectul principal
l-a constituit Dora d’Istria, Balcanii şi Orientul2.
În cadrul acestui colocviu, Liviu Bordaş a prezentat lucrarea : Între două
Orienturi. Dora d’Istria şi Angelo De Gubernatis (1867 – 1873).
Trebuie consemnat şi studiul efectuat de istoricul Constantin Ardeleanu de la
Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, care publică în revista Axis Libri un articol
pe care îl denumeşte semnificativ „O îndelungă prietenie şi colaborare ştiinţifică – V.
A. Urechia şi Angelo De Gubernatis’’ 3.
Ne putem întreba de ce oare aceste două personalităţi ştiinţifice de nivel
internaţional, profund legate de România, sunt menţionate atât de târziu ?
Dacă analizăm modul în care este consemnat Angelo De Gubernatis în
dicţionarele enciclopedice editate în România, putem constata următoarele:
- Lazăr Şăineanu îl evită sistematic în cele şapte ediţii ale Dicţionarului
universal care apar periodic începând cu anul 1896, poate şi din faptul că savantul
italian era prieten cu V. A. Urechia, cu care autorul dicţionarului nu era în relaţiile
cele mai bune.
1. Liviu Bordaş, Etnologie şi orientalism romantic în noile state Italia şi România: Angelo
De Gubernatis, Dora D’Istria şi savanţii români în a doua jumătate a secolului XIX, Muzeul
Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, Acta Musei Porolissensis, XXVII, Zalău, 2005.
2. Liviu Bordaş, Între două Orienturi. Dora d’Istria şi Angelo De Gubernatis. I. 1867 – 1873, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 2012, pp. 77-92.
3. Constantin Ardeleanu, O îndelungă prietenie şi colaborare ştiinţifică – V. A. Urechia şi A. De
Gubernatis, Axis Libri, nr. 6 (pag. 4), 7 (pag. 4), 9 (pag. 17) din 2010, Galaţi.

76

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

- Institutul de cultură naţională Cartea Românească, la îndemnul Casei Regale,
iniţiază publicarea unui Dicţionar enciclopedic ilustrat, cu două părţi distincte. Prima
parte tratează „Limba română din trecut şi de astăzi”, redactată de prof. I. Aurel
Candrea (6 vol.), în timp ce partea a doua constituie un Dicţionar istoric şi geografic
universal, redactat de acad. Gh. Adamescu, în două volume. După un efort intelectual
şi financiar susţinut timp de şase ani (febr. 1926 - oct. 1931) aceste dicţionare văd
lumina zilei. O primă surpriză plăcută o constituie faptul că atât Elena Ghica (Dora
d’Istria)4, cât şi Angelo De Gubernatis sunt prezentaţi cu detalii suficiente pentru a
avea o privire de ansamblu a vieţii şi operei acestora5.
Referitor la Angelo De Gubernatis, dicţionarul oferă următoarele informaţii:
,,Scriitor italian. A fost profesor de literatură comparată la Florenţa, ocupându-se
îndeosebi cu literaturile orientale. A publicat câteva lucrări de specialitate (Mitologia
zoologică, 1872), a scris piese de teatru, a condus reviste, între care Italia litteraria
(fond. 1862), Revista orientale (fond. 1867). A avut legături cu scriitorii români şi în
al său Dizzionario biografico degli scrittori contemporanei (1878) şi în Dictionnaire des
écrivains du monde latin (1905) a dat loc multora dintre ei. A fost membru de onoare
al Academiei Române (1895)”.
- Lucian Predescu, în „Enciclopedia Cugetarea” din 1940, menţionează faptul
că: „Scrierile Dorei d’Istria au fost traduse în limba elină, sârbă şi italiană de contele
Angelo De Gubernatis”6. Despre savantul italian se menţionează mai multe informaţii,
printre care şi faptul că a avut legături cu scriitorii români7.
4. Dicţionar enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Partea II-a, Gh. Adamescu, Dicţionarul
istoric şi geografic universal, pag.1614.
5. Ibidem, pag. 1673
6. Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, material românesc, oameni şi înfăptuiri, Ed.
Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti, 1940, pag. 282.
7. Ibidem, „Angelo De Gubernatis (1840-1913), scriitor şi filolog italian. După ce a luat
doctoratul în filosofie, a fost numit în 1860 profesor de retorică. Trimis de guvern în Berlin
(1862) pentru studiul limbilor şi literaturii indiene, la reîntoarcere a fost numit profesor de
sanscrită la Institutul studiilor superioare din Florenţa. La etatea de 25 ani, făcând cunoştinţă
cu Bakunin, îmbrăţişează doctrina acestuia, demisionând din profesorat şi se întreţine cu lecţii
particulare. În curând însă fu dezamăgit şi, după ce-şi pierdu, într-o cooperativă de tipografie,
odatà cu iluziile socialiste şi puţinii bani ce-i avea, a fost profesor de literatură comparată la
Florenţa (1872), ocupându-se îndeosebi cu literaturile orientale. A scos revistele: Italia literară,
Critica italiană, Revista orientală, Revista europeană etc. A scris despre Iulia Hasdeu. Opera:
- Mica enciclopedie indiană (1867);
- Izvoare vedice ale epopeii (1867);
- Memoriu despre călătorii italieni în Indiile Orientale (1868);
- Istoria comparată a obiceiurilor nupţiale indo-europene (1869);
- Mitologia zoologică sau legenda animalelor (1872);
- Lecturi despre mitologia vedică (1874);
- Mitologia plantelor (1878-80);
- Dicţionar biografic al contemporanilor (1879-82);
- Ungaria politică şi socială (1885);

77

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Este de remarcat că Lucian Predescu oferă informaţii inedite faţă de dicţionarul
precedent, lucru care ne sugerează faptul că a studiat şi alte surse de informare
necesare pentru a pune în valoare acest personaj, ce merită a fi semnalate.
Informaţiile erau suficiente la nivelul anului 1940 pentru a trezi interesul
cercetătorilor din mai multe domenii de activitate, dar cu siguranţă după 1944 nu a
existat o prioritate pentru acest subiect elevat şi sensibil.
- George Călinescu, în „Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent”,
pomeneşte, legat de personalitatea lui Vasile Alecsandri: „Om agreabil, potolit şi
bonom, îşi câştigă prietenia tuturor. Era un nume cunoscut în Occident, printre
care Canini, Angelo De Gubernatis, Veggezzi-Euscalla, Domenico Muti constituiau
adevăraţi prieteni ai poetului”8. Surprinzător este şi faptul că autorul acestui remarcabil
dicţionar nu pomeneşte niciun cuvânt de Dora d’Istria, care a publicat 47 lucrări,
apărute la editurile din Paris, Geneva, Zurich, Florenţa, New-York, Bruxelles, Triest9.
- Dicţionarul Enciclopedic Român în patru volume, publicat de Editura Politică
în anul 1964, ignoră aceste două personalităţi atât de legate de România.
- Mic dicţionar enciclopedic, editat în 1978, la care au colaborat treizeci şi şase
de academicieni, nu a pomenit niciun cuvânt despre Angelo De Gubernatis, dar cu
siguranţă din motive uşor de intuit.
- Ne aşteptam ca după 1989 Dicţionarul enciclopedic în VII volume, apărut
la Editura Enciclopedică, cu finalizare în 2009, să menţioneze câteva cuvinte despre
acest scriitor italian, filoromân, dar aşteptările au fost zadarnice şi nu trebuie să ne
surprindă pentru că mai sunt şi alte cazuri de omisiuni sau greşeli de informaţii (a se
vedea Larousse).
Dicţionarele enciclopedice din străinătate, cu precădere Larousse în forma lui
extinsă sau Petit Larousse din 1907, când De Gubernatis era încă în viaţă, menţiona
personalitatea savantului italian: „Écrivain et philosophe italien, né à Turin en 1840;
a écrit des ouvrages sur la littérature de l’Inde, dirigé diverses revues et publié un
Ca literat a scris: trei drame orientale (Regele Nala, Regele Dasareto şi Maia); o tragedie
(Pietro delle Vigne) şi două drame în versuri (Moartea lui Catone şi Romulus). Toate în limba
italiană.
Mare filo-român. A avut legături cu scriitorii români şi în Dictionnaire des écrivains du monde
latin (1905), a dat loc multora dintre ei. A fost membru onorariu al Academiei Române
(1895)”, pag. 381.
8. George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1985, pag.291.
9. Printre cele 47 lucrări publicate de Dora d’Istria, semnalate de prof. A. Vasculescu în
colecţia „Cunoştinţe folositoare”, sunt şi cele legate de România:
• Les Albanais en Roumanie. Histoire des princes Ghika au XVII-XIX siècles, Florenţa, 1873;
• La Nationalité roumaine d’après les chants populaires, apărută în „Revue des Deux
Mondes” la 15 martie 1859;
• Les Héros de la Roumanie, în „Il Diritto” din Turin, 1856-1857;
• La Littérature roumaine, La libre Recherche, Bruxelles;
• Sărbătorile române, 1861.

78

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Dictionnaire biographique des écrivains contemporains”10. Aceeaşi informaţie este
păstrată şi la ediţia Petit Larousse din 1934, dar dispare începând cu ediţia din 1965,
când au fost reevaluate anumite informaţii din motive de spaţiu, pentru a face loc
altora, care au intervenit între timp.
Nouveau Dictionnaire des Dictionnaires illustré, editat sub coordonarea Mgr.
Paul Guérin, editat la Paris în 1886-1896, avea să menţioneze despre De Gubernatis
câteva date importante: „Doctor în filologie al universităţii din Turin, a fost trimis
în 1862 la Berlin de către guvernul italian pentru a studia limbile orientale... Este
preşedintele Societăţii asiatice italiene şi fondatorul diverselor jurnale:
- Italie littéraire, 1862;
- Revue orientale, 1867;
- Civiltá italiana, 1869;
- Revista Europea, cea mai importantă revistă italiană la acea dată;
- Revue internationale, care s-a publicat la început la Florenţa, după care la
Roma. Revista apărea în acelaşi timp şi la Paris în limba franceză11.
Angelo De Gubernatis a studiat la „Universitatea din Torino” unde a fost
studentul latinistului Thomas Vallauri, scriitorului Michele Coppino şi istoricului
Ercole Ricotti. În 1862 obţine o bursă la Berlin, unde a audiat conferinţele lingvistului
Franz Bopp şi ale expertului în lingvistică cu precădere sanscrită, Albrecht Weber.
Aici, la Berlin, l-a avut coleg pe Dimitrie Sturdza, pe care îl nominalizează
în lucrarea lui autobiografică Fibra: „I Principi rumeni Giorgio e Demetrio Sturdza,
fuggiti dalla Moldavia e venuti a compiere i loro studi a Berlino”12.
După finalizarea studiilor la Berlin în 1863, revine în Italia, unde primeşte catedra
de sanscrită şi lingvistică comparată de la „Institutul de Înalte Studii din Florenţa”.
A fost pionier şi organizator în Italia al studiilor orientale (indiene, în special)
şi promotor al comparatismului în studiile de mitologie-antropologie-etnologie. A
scris mai multe volume despre obiceiurile de naştere, nuntă şi moarte la italieni şi
la popoarele indo-europene, dar şi despre mitologia zoologică şi fitologică, istoria
povestirii populare13.
În afară de revistele menţionate de Paul Guérin, a mai colaborat şi la: Bullettino
italiano degli studii orientale (1876), iar din anul 1887 devine directorul revistei
„Societăţii asiatice”.
A publicat succesiv mai multe dicţionare:
- Dizionario biografico degli scrittori contemporanei (1879 – 1880), care apare
la Florenţa la editura Monnier;
10. Cloude Augé, Petit Larousse illustré, Paris, 1907, pag. 1357.
11. Paul Guérin, Nouveau Dictionnaire des Dictionnaires illustré, Paris, Ed. Arthur Savaète,
ediţia iunie 1898, pag. 1099.
12. Angelo De Gubernatis, Fibra. Pagine di ricordi, Roma, 1900, pag. 188.
13. Liviu Bordaş, Etnologie şi orientalism romantic în noile state Italia şi România: Angelo De
Gubernatis, Dora d’Istria şi savanţii români în a doua jumătate a secolului XIX, Acta Musei
Porolissensis, XXVII, Zalău, 2005, pag. 696.

79

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

- Dictionnaire international des écrivains du jour (1888 – 1891);
- Dicţionnaire des écrivains du monde latin (1905 – 1906).
Autorul acestor dicţionare a inclus peste 200 personalităţi din România, care
constituie un adevărat record faţă de alte dicţionare străine14.
Un dicţionar contemporan cu cele amintite mai sus, precum este „Dictionnaire
de Biographie Générale” elaborat de Léo Joubert şi editat la Paris în anul 1870,
menţionează numai cinci personalităţi din România15.
Considerată de specialişti ca fiind cea mai valoroasă lucrare elaborată De
Gubernatis, Istoria universală a literaturii apare în 18 volume în perioada anilor
1883-1885. Pentru întreaga activitate, dar cu siguranţă şi pentru această remarcabilă
lucrare, De Gubernatis a fost nominalizat la premiul Nobel pentru literatură16.
Pasiunea pentru aceste domenii speciale orientalismul şi etnologia, i-a fost
poate indusă de fratele său Henri De Gubernatis, mai mare ca el cu patru ani (1836).
Henri a fost un strălucit diplomat şi geograf, care a îndeplinit funcţia de consul la
Iannina17 şi Rusciuc (Bulgaria); consul general la Smirna (actualmente Izmir);
ministru rezident în Guatemala; Peru (la Limà) şi în final consul general al Italiei
la Anvers. A publicat o carte importantă despre Epir,18 intitulată: „Descrizione del
Sahel”19.
Studiile orientale au avut la început trei componente riguros conturate:
filologia, istoria şi etnologia. Cu timpul, interesul pentru folclor legat de studiile
orientale au determinat ridicarea la rang de ştiinţă aceste preocupări20.
Noţiunea de ETNOLOGIE, care vine de la cuvântul grecesc ethnos (grup
uman cu trăsături comune), este percepută în prezent ca un grup lingvistic, popor
sau naţiune. Primele studii, despre culturile coloniale, le datorăm Şcolii franceze de
etnologie şi antropologie.
Cel care va defini conceptul de Etnologie ca ştiinţă ce se ocupă cu studiul
genezei, structurii, dinamicii şi funcţiunii formelor istorice de civilizaţie şi cultură din
perioada primitivă până în prezent, este francezul De Chavanes, care a scris lucrarea
14. Ibidem, pag. 699.
15. Léo Joubert, Dictionnaire de Biographie Générale, Libraire Firmin Didot Frères, Paris,
1870, pag. 82, 149, 204, 222.
16. Lista impresionantă a cărţilor de specialitate publicate de Angelo De Gubernatis poate fi
completată cu:
• Mic dicţionar enciclopedic indian, 1867;
• Zoologia mitologică sau Legenda animalelor, 2 vol., Londra, 1872.
17. Valaietul Janina cu populaţie albaneză şi greacă majoritară a fost centrul vieţii culturale
şi politice albaneze şi făcea parte din imperiul Otoman sub această organizare administrativă,
începând cu anul 1867. În anul 1881, această regiune a fost transferată Greciei.
18. Epirul este o regiune componentă a Greciei din 1912, care se mărgineşte la Vest cu
Albania, la nord cu Macedonia grecească şi la sud-este cu Tesalia.
19. Paul Guérin, op.,cit., pag. 1099.
20. Liviu Bordaş, Etnologie şi orientalism, op. cit, pag. 695.

80

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

„Essai sur l’éducation intellectuelle avec le projet d’une science nouvelle” publicată în
anul 178721.
Prima societate de etnologie a apărut la Paris în anul 1839 şi s-a intitulat
„Société ethnologique de Paris”. Au urmat, în ordine cronologică, şi alte societăţi cu
acelaşi profil:
- American Ethnological Society, la New York – 1842;
- Ethnological Society, din Londra – 1843;
- Un sector de etnografie al Societăţii ruse de geografie – 1845;
- O Secţie de etnografie a Societăţii geografice române – 187522.
În această perioadă au fost iniţiate catedre de etnologie la universităţile din
marile capitale europene, americane şi asiatice. Au apărut şi publicaţii de etnografie,
care includeau studii teoretice şi comparativ-istorice.
Influenţat iniţial de studiile profesorului său F. Bopp, care susţinea originea
comună a sanscritei cu limbile indo-europene, dar şi de studiile lingvisticii comparate
efectuate de Müller, De Gubernatis efectuează propriile sale studii, pe care le publică
începând cu anul 1867.
Analizând toţi factorii care au influenţat promovarea studiilor de etnologie şi
orientalism în România, filosoful Liviu Bordaş menţionează trei factori:
- cel care a iniţiat aceste studii în Italia şi a influenţat decisiv cercetările din
acest domeniu în ţara noastră a fost Angelo De Gubernatis;
- al doilea factor important îl constituie principesa Elena Ghica, cunoscută sub
numele de Dora d’Istria (1828-1888). Scriitoare şi cercetătoare recunoscută pe plan
internaţional, care a contribuit decisiv la interesul şi afecţiunea lui De Gubernatis
pentru România. Preocupată iniţial de studii literare şi istorice îşi extinde, sub
influenţa lui De Gubernatis, preocupările ştiinţifice şi asupra orientalismului şi
etnologiei, publicând numeroase cărţi şi articole, dintre care cele indiene şi mitologice
sunt elaborate sub influenţa lui De Gubernatis;
- cel de-al treilea factor îl constituie scriitorii şi istoricii români care au avut
legături de colaborare cu De Gubernatis şi Dora d’Istria. Cei nominalizaţi de Liviu
Bordaş sunt: B. P. Hasdeu (1838-1907); V. A. Urechia (1834-1901); Al. Odobescu
(1834-1895); Gr. Tocilescu (1850-1909)23.
Interesul pentru români pe care l-a avut Angelo De Gubernatis se datorează
iniţial celor doi filoromâni italieni: senatorul Tullo Massarani şi profesorul Giovenale
Vegezzi-Ruscalla (1798-1885)24.
21. Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1979, pag. 114.
22. Ibidem, pag. 115.
23. Liviu Bordaş, Etnologie şi orientalism, op., cit., pag. 696.
24. Liviu Bordaş, Între două Orienturi. Dora d’Istria şi Angelo De Gubernatis 1867-1873,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2012, pag. 1. „Deux de nos philo-roumains de la
veille, le vénéré et regretté professeur Giovenale Ruscalla et mon frére d’armes aîné dans
la grande campagne de l’idéal, le sénateur Tullo Massarani, m’avaient les premiers ouvert
les yeux sur la nation roumaine; depuis, étant arrivée en Italie la princesse Hélène Ghika,

81

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

I. E. Torouţiu, în introducerea la volumul VI din Studii şi Documente Literare,
referindu-se la părerile lui Duiliu Zamfirescu despre personalităţile italiene, avea să
consemneze: ,,Este surprinzătoare, prin justeţea ei, judecata ce şi-o face despre Tullo
Massarani de la Nuova Antologia, pe atunci în plină activitate şi într-o admiraţie
dirijată şi susţinută din culise de către ai săi: …este senator, trece drept un om de spirit
şi de bun gust”25.
Pasionat de a pune în valoare scrisorile scriitorilor români, I. C. Torouţiu
îl determină pe criticul literar şi prozator, fratele mai mare al pictorului cu acelaşi
nume, Nicolae Petraşcu (1959-1944), să-şi scrie memoriile pe care avea să i le publice
în volumul VI, sub denumirea de Biografia mea. Sunt publicate şi scrisorile adresate
lui N. Petraşcu, cel care edita Revista Literatura şi Arta românească, de către scriitori
şi oameni politici din ţară şi străinătate26.
Legăturile dintre societatea românească interesată să-şi pună în valoare
realizările culturale şi acest scriitor italian, Tutto Massarani27, care exprimă un interes
si connue dans le monde lettré sous le nom de Dora d’Istria, pendant une vingtaine
d’années, cette femme éminente par ses écrits, par ses souvenirs et par sa correspondance,
traça, sans s’en douter, peut-être, elle même, dans mon esprit, d’autres sillons lumineux,
par lesquels j’ai pu m’initier davantage aux secrets de l’histoire, de la littérature et de la
vie roumaine”
25. I. E. Torouţiu, Studii şi Documente Literare, vol. VI, Institutul de Arte Grafice
„Bucovina”, Bucureşti, 1938, pag. LXXIII. A se vedea şi scrisoarea nr. XXIX expediată din
Tivoli în data de 9 august 1897, scrisă de Duiliu Zamfirescu către Nicolae Petraşcu, vol.
VI, pag. 185.
26. Sunt publicate scrisorile adresate lui N. Petraşcu de către: Duiliu Zanfirescu (52
exemplare), V. Alexandri, principele Al. Bibescu, I. L. Caragiale, George Coşbuc, B.
Delavrancea, Tr. Djuvara, M. Eminescu, C. Esarcu, Spiru Haret, Take Ionescu, N. Iorga, Al.
Odobescu, Al. Vlahuţă, Al. Xenopol, dr. C. I. Istrati, I. Kalinderu, T. Maiorescu, Ion Mincu,
Gr. Tocilescu etc.
27. I. E. Torouţiu, vol. VI, op.,cit., pag. 484. Tullo Massarani (1826-1905) scriitor italian; a
studiat dreptul în Pavia, dar s-a ocupat cu pictura şi literatura. Plecat la Paris după înfrângerea
curentului naţional din 1848, publică în 1850 L’idea italiana attraversi i tempi; apoi s-a înapoiat
la Milano, unde a scris la revistele Crepusculo şi Nuova Antologia. Între anii 1860-67 este
deputat. Scrie mai multe studii printre care:
- Studii di letteratura e d’arte – Florenţa, 1873;
- Saggi critici – 1883;
- L’arte a Parigi – Roma, 1879;
- Piazza d’armi, bozzetto milansese – 1874;
- In casa, fantasia infernale – 1876;
- Domeniche d’Agosto – 1876;
- Legnano, grandi e piccole storie – 1876;
- Eugenio Camerini e i suoi tempi – 1877;
- Sermoni e rime – 1884;
- Il libro di Giada – 1882;
- Carlo Tenca e il pensiero civile – 1886;
- Cesare Correnti nella vita e nelle opere – 1890;

82

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

sincer pentru România, este clar exprimată în scrisoarea lui Constantin Esarcu
adresată lui N. Petraşcu din Sinaia, în data de 31 iulie 1897:
Scumpe Domnule Petraşcu,
Am văzut atât prin epistola D-tale cât şi printr-o epistolă a D-lui T. Massarani
că v-aţi întâlnit împreună la Milano şi aţi făcut unul asupra altuia cea mai bună
impresiune. Îmi pare foarte bine, căci această întâlnire nu va fi fără rezultat. Ţara
noastră nu poate decât a profita de relaţiunile dintre literaţi şi oamenii săi distinşi şi
literaţii ţărilor străine.
Sunt convins că lucrarea ce ai promis D-lui Tullo Massarani îi va fi de o mare
utilitate şi ea va face cunoscută literaţilor italieni o pagină interesantă a mişcării
noastre intelectuale contemporane. Nu uita te rog de a menţiona despre rolul Ateneului
în această mişcare. Inducţiunile dramatice – între altele – ale lui Hasdeu, Sion, Urechia,
Ventura etc. au fost toate provocate şi zămislite în sânul Ateneului.
Peste două zile mă voi duce la Bucureşti şi îţi voi trimite fascicolul din Enciclopedia
română din Sibiu, în care am citit un articol despre Ateneul român care îţi va putea
servi.
Călătoria de petrecere care o faci vara aceasta va avea un caracter mai înalt
decât cele care le fac în general compatrioţii noştri.
Primeşte te rog, scumpe Domnule Petraşcu, asigurarea stimei şi amiciţiei mele.
C. Esarcu28.
Epistola lui Tullo Massarani adresată lui N. Petraşcu din 11 aprilie 1898,
pomenită de C. Esarcu preciza în legătură cu vizita efectuată de N. Petraşcu în
Italia: „Chiar de la plecarea d-voastră, m-am grăbit să profit de interesanta Notiţă
istorică şi biografică pe care aţi binevoit să mi-o comunicaţi, şi am scos câteva
note foarte sumare, pentru a le adăuga la vechiul meu studiu asupra popoarelor
României…”29.
O altă legătură culturală este şi schimbul de publicaţii între Literatura şi Arta
românească condusă de N. Petraşcu şi Maggiorino Ferraris, care era directorul
revistei Nuova Antologia30.
O influenţă importantă în atitudinea de simpatizant al românilor pe care o
manifesta De Gubernatis a fost colaborarea ştiinţifică avută cu Dora d’Istria, cu care
începe să poarte o corespondenţă foarte activă.
- Il plebiscit odei transpadani – 1892;
- Come la pensava il dottor Lorenzi – 1894;
- Storia e fisiologia dell’arte di ridere – 1900 -1902, 3 volume;
- Meyers Grosses Konv. – Lexikon – Florenţa, 24 vol. 1906-1911. Lucrarea conţine următoarele
capitole: Studii civili, Studii Letterari e artistice, Di Saggi Poetici, Di Ricordi, Giulo Natali,
Enciclopedia Italiana.
28. I. C. Torouţiu, op.,cit., vol. VI, pag. 276.
29. Ibidem, pag. 442.
30. Ibidem, pag. 432,

83

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Cărţile Dorei d’Istria în anul 1860 erau nu puţine la număr31, când De
Gubernatis a cunoscut-o la Torino, în momentul în care prinţesa se pregătea pentru
o călătorie în Grecia. Se poate spune că prinţesa era deja consacrată şi cărţile ei erau
deja cunoscute de cel care solicita o colaborare.
Prima scrisoare prin care De Gubernatis îi solicită o colaborare la noua sa
Revista Orientale datează din februarie 1867, fiind semnalată de Liviu Bordaş în
studiul citat. Elena Ghica avea să-i răspundă la scurt timp, cu multă eleganţă, printr-o
scrisoare expediată din Veneţia, la data de 4 martie 1867.
Ea avea să mărturisească faptul că înţelege suspiciunile lui De Gubernatis
referitor la interesul italienilor pentru revista fondată de el Revue orientale, care
doreşte continuarea unei tradiţii veneţiene şi genoveze. Personal a constatat faptul că
italienii nu vedeau niciun avantaj din această preocupare pentru Orient.
Cu multă sinceritate, modestie şi corectitudine, prinţesa avea să facă
următoarea mărturisire referitoare la lucrările ei şi utilitatea unei colaborări pe
acest subiect: „Comme mes études ont exclusivement pour objet la péninsule
orientale, et que, d’ailleurs, elles ont plutôt un caractère littérare que scientifique, il
me semble que ma collaboration ne serait pas fort utile à un recueil éminemment
scientifique, consacré surtout a l’Orient asiatique”32.
Revista orientale fondată de De Gubernatis se bucura de colaborarea per­
sonalităţilor italiene cu preocupări orientaliste ale perioadei respective precum:
Gaspare Gorresio (1808-1891), Michele Amari (1806-1889), Pietro Giuseppe Magii
(1817-1873), Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907) 33.
În aceeaşi scrisoare, Dora d’Istria, referindu-se la Revue orientale, anticipând
posibila preocupare filozofică a revistei pentru spaţiul peninsular balcanic,
recomandă pe dr. Demetrio Camarda (1821-1882), preotul bisericii greceşti din
Livorno, care a demonstrat în lucrarea sa Grammatologia della lingua albanese o
deosebită competenţă pe acest subiect. La acea dată, prinţesa mai semna cu numele
de căsătorie, Kottzoff Massalsky.
În a doua scrisoare adresată lui De Gubernatis în 5 aprilie 1867, prinţesa,
înţelegând interesul acestuia pentru Orientul european şi subiecte literare,
expediază prin următoarea scrisoare din 20 aprilie o lucrare despre Ion Heliade31. Cărţile publicate înainte de 1860:
• La vie monastique dans l’église orientale (Ed. a 2, 1858);
• La Suisse allemande et l’ascension du Mönch. Vol. I - IV (1856);
• Les femmes en Orient Vol. I (1859), Vol. II (1860);
• La Nationalité roumaine – 1859;
• Paysage de la Suisse italienne, de la Roumanie et de la Grèce (1857);
• La Nationalité Hellénique (1860);
• Les Iles Ioniennes Hitoire et literature (1858);
• Les Roumaine et la Papauté (1857);
• Les Héros de la Roumanie (1857).
32. Liviu Bordaş, Între două Orienturi, op.,cit., pag.2
33. Ibidem, pag. 5

84

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Rădulescu în care destinatarul putea afla despre evoluţia literară şi filologică din
România34.35.
Încurajată de modul cum era percepută revista în Italia, prinţesa îi va expedia
încă două articole pentru a fi publicate:
- La nationalité albanaise d’après les chants populaires (1866);
- Gli scrittori albanesi dell’Italia meridionale (1867)36.
Prinţesa româncă avea să ofere acestei reviste un ciclu de articole pe care
le-a intitulat Littérature roumaine în care va populariza personalitatea lui George
Creţianu (1829-1887) şi a lui Gheorghe Şincai (1754-1816), pe lângă cea a lui Ion
Heliade-Rădulescu, pomenită anterior.
Aceste articole aveau să trezească admiraţia specialiştilor, dovadă fiind
publicarea primei ediţii din Bibliografia della Principessa Dora d’Istria, de către
Bartolomeo Cecchetti (1838-1889). Dar şi De Gubernatis recenzează broşura La
nazionalita albanese secondo i canti popolari, apărută la Cosenza în 1867, fiind
tradusă de avocatul Enrico Artom, care ataşează şi un amplu studiu asupra autoarei,
Elena Ghica37.
Filozoful Liviu Bordaş, care a studiat arhivele din Florenţa, a semnalat faptul că
această corespondenţă între De Gubernatis şi Dora d’Istria: „se succeda la intervale
foarte apropiate”, astfel încât fermecat de această elevată prinţesă, în aprilie 1869 avea să
publice în Revista contemporanea din Torino un articol elogios despre ea. Orientalistul
italian avea să o întâlnească în iunie 1869, la Veneţia, în drum spre Moscova unde
participa la cel de-al III-lea Congres Internaţional al Orientaliştilor, unde se poate
presupune că subiectul preferat era pasiunea lor comună pentru Orient38.
Dar cum în 1869 Revista orientale îşi încetase activitatea la un an de la fondare,
în toamna acelui an De Gubernatis a fondat o nouă publicaţie Revista europea, pentru
care solicită colaborarea prinţesei. Răspunsul cu siguranţă avea să-l mulţumească pe
fondatorul revistei, când a citit îndemnul prinţesei din 24 oct. 1869, cu precizările
făcută: „Et personne plus que vous n’est, par la variété de ses connaissances et
l’étendue de ses relations, préparé à ce genre de travaux. Je serai heureuse, Monsieur,
de contribuer dans la mesure de mes forces à la réussite de cette entreprise”. În
continuarea scrisorii avea să precizeze faptul că pe lângă cercetările efectuate asupra
albanezilor musulmani, studiile ei vor continua asupra populaţiei ligurice din bazinul
mediteranean, pe care le considera foarte complicate. În acest scop mărturisea dorinţa
de a efectua cercetări la biblioteca şi arhivele din Torino39.
Corespondenţa dintre cei doi orientalişti se derulează aproape săptămânal
dacă luăm în considerare cele peste 40 de scrisori descoperite de Liviu Bordaş din
anul 1870. Fiind stimulată de cercetările lui De Gubernatis, prinţesa avea să înceapă o
34. Ibidem, pag. 4
35. Angelo De Gubernatis, op.,cit., pag. 350.
36. Liviu Bordaş, op.,cit.,, pag. 5
37. Ibidem, pag. 6.
38. Ibidem, pag. 6.
39. Ibidem, pag. 7.

85

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

lucrare pe care o va intitula Mémoire sur les études indiennes dans l’Italie septentrionale.
Elena Ghica avea să-l consulte în privinţa indologiei italiene referindu-se la diverşi
autori care erau împărţiţi de ea în două şcoli: cea franceză şi cea germană. Analizînd
această corespondenţă, Liviu Bordaş avea să tragă concluzia că: „De Gubernatis a
satisfăcut pe deplin curiozitatea corespondentei sale, care se iniţia în incipienta
indologie italiană”40.
Cu satisfacţie avea să-l informeze pe De Gubernatis despre succesul repurtat cu
studiul ei referitor la Re Nala, pe care l-a expediat Societăţii de arheologie din Atena.
Profesorul Pappadopoulos avea să-i citească acest memoriu în plenul societăţii,
comunicându-i oficial printr-o scrisoare din 24 februarie 1870, următoarele: „Votre
précieuse Mémoire a été lu dans la séance de la Société d’archéologie du 4 février, et
il a déjà commencé à paraitre dans la Grèce, dans le numéro du 19 février. J’en ai fait
moi-même la lecture, et j’ai pu remarquer qu’elle a beaucoup intéressé tout le monde.
Lorsque cet excellent Mémoire aura paru en brochure, je vous en enverrai un certain
nombre d’exemplaires”41.
Surpriza neplăcută a fost că acest memoriu a fost tipografiat cu multe greşeli pe
care De Gubernatis le sesizează şi le comunică autoarei, care decide să refacă studiu
pe care îl va traduce în limba italiană cu ajutorul lui Bartolomeo Cecchetti. Acest
Memoriu apare în august 1870 în Revista europea şi sub formă de broşură pe care
autoarea o va difuza celor 19 orientalişti şi anumitor lingvişti din Europa şi America,
cu care avea legături culturale.
Sincera admiraţie pentru Elena Ghica avea să o mărturisească De Gubernatis
în volumul autobiografic intitulat Fibra, când prinţesa decedase de 12 ani: „Fiica
principelui Ghica, dintr-o familie domnitoare din Valahia, Elena Ghica, a primit din
casa părintească o educaţie aleasă. Cunoscătoare a mai multor limbi străine, picta,
cânta, dansa cu multă graţie, avea o vivacitate ingenuă, a fost soţia unui tânăr principe
rus, un Koltzoff-Massalsky. O lovitură de baston aplicată într-o seară nevestei delicate
de către soţul turbat a determinat divorţul acestora”42.
Este evident faptul că De Gubernatis a avut o influenţă majoră în dirijarea
pasiunii Dorei d’Istria în tainele indologiei, dovadă fiind faptul că ea citea toate
scrierile acestuia pe care le şi recenza elogios.
Întoarcerea forţată din Rusia, în 1860, a determinat-o pe Dora d’Istria să
locuiască la început la Torino şi Genova, stabilindu-şi ultima reşedinţă în Florenţa.
Întâmplarea face ca la 20 septembrie 1870, Cesare Cerrenti, reîntors la conducerea
ministerului public al instrucţiunii, să-i propună lui De Gubernatis să vină la Roma
pentru: „Riordinarvi gli studi orientali e fondarvi gli studi indiani”43. De Gubernatis
avea în Florenţa o vilă recent construită pe Via Leonardo da Vinci şi era nevoit să
o vândă drept pentru care avea să-i scrie prinţesei această intenţie, la care nu a fost
mică surpriza când află de intenţia acesteia să cumpere vila. Preţul vilei care îngloba
40. Ibidem, pag. 8.
41. Ibidem, pag. 9.
42. Angelo De Gubernatis, op.,cit.,pag. 349.
43. Ibidem, pag. 352.

86

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

şi mobilierul a fost de 31500 lire, având actul de cumpărare semnat în 26 octombrie
1870. Prinţesa avea să-l roage pe De Gubernatis să pună o placă de marmură pe vilă cu
inscripţia Villa d’Istria, care consemna vizibil cumpărarea acestei vile44.
Vila avea să fie reamenajată şi înconjurată de o superbă grădină cu arbori
exotici de către Elena Ghica, unde va petrece tot restul vieţii45.
Această reşedinţă avea să fie gazda ideală pentru intelectualitatea europeană
şi pentru prietenii principesei române, printre care sunt şi cei citaţi de Angelo De
Gubernatis: Francesco Gabba, ilustrul jurisconsult; genialul antropolog Paulo
Mantegazza şi chiar împăratul brazilian Dom Pedro al II-lea46. În scrisoarea adresată
împăratului la 10 ianuarie 1877, Dora d’Istria preciza: „Casa în care locuiesc este
aproape de Piaţa Cavour, str. Leonardo da Vinci, 10; parcul care o înconjoară este
lipsit, din nefericire, de soarele din Brazilia, iar palmierii supravieţuiesc doar în vase
de sticlă”47.
Împăratul era ţinut la curent cu evenimentele culturale din Italia, precum
rezultă din scrisoarea adresată de Elena Ghica din 1885: „În ce mă priveşte, Maiestate,
aş fi fericită dacă aţi vedea numele meu în revista Revue des deux Mondes, dar regret
că această revistă nu mi-a dat niciun semn de viaţă; în aceste condiţii trebuie să
colaborez cu Revue Internationale, pe care De Gubernatis o publică la Florenţa, cu un
studiu asupra literaturii franceze din sec. XIX. Unele fragmente ale acestui studiu au
fost introduse în cadrul revistei din New York”48.
Despre vizita împăratului în Italia, o scrisoare adresată acestuia la 28 octombrie
1885 ne oferă anumite detalii interesante în legătură cu De Gubernatis: „Maiestate,
ministrul Braziliei, care anul trecut mi-a adus, ca şi altor oameni de ştiinţă,
complimentele M.V., ne anunţase o apropiată vizită a M.V. în Italia. Toţi ne-am
bucurat! Din nefericire însă, am sperat în van, până în această dimineaţă, când totul
s-a schimbat odată cu primirea scrisorii M.V., care m-a făcut să sper din nou. Ceilalţi
intelectuali vor reacţiona ca şi mine, în special Contele De Gubernatis, când va afla
că va putea arăta M.V. muzeul pe care l-a adus din India şi pe care-l instalează într-o
sală pe care i-a cedat-o Institutul de Studii Superioare. El speră ca în acest muzeu să
inaugureze o Societate Asiatică, instalată în localul Academiei Orientale şi care, fără
M.V., nu ar fi putut dura decât l’éspace d’un matin comme les roses. M.V. va veni în
persoană pentru a le vedea şi a le da un impuls şi eu nu cred că este momentul acum
să vă prezint amănunte despre operele ştiinţifice şi literare, pe care, din fericire, M.V.
le va putea aprecia foarte curând, chiar în persoana Domniei sale… Dora d’Istria” 49.
44. Liviu Bordaş, Între două Orienturi, op.,cit., pag. 13.
45. Prof. A. Vasculescu, Dora d’Istria, Cunoştinţe folositoare „Din lumea largă”, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1941, pag. 101.
46. Angelo De Gubernatis, op., cit., pag. 352.
47. Angela Comnène, Prietenia şi corespondenţa literară a Împăratului brazilian Dom Pedro al
II-lea cu cele două Prinţese române, Elena Ghica şi Regina Elisabeta a României (1870-1890),
Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001, pag. 22.
48. Angela Comnène, op., cit., pag. 27.
49. Ibidem, pag. 29

87

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

De Gubernatis avea să mărturisească contesei Marie d’Agoult, într-o scrisoare,
faptul că o vizita, în perioada cât a mai locuit la Florenţa, pe Dora d’Istria o dată pe
săptămână la această reşedinţă50.
Studiile substanţiale şi numeroase ale prinţesei în domeniul orientalisticii
aveau să o consacre definitiv în 1873, când este primită în unanimitate de voturi
de către Società italiana per gli studi orientali, fondată în 1872 la Florenţa. Ulterior,
în 1877, această societate avea să devină Accademia Orientale. Preşedinții acestei
societăţi erau Michele Amari şi Antelmo Severini, iar secretar nimeni altul decât
Angelo De Gubernatis care avea sarcina să-i comunice această decizie academică51.
În răspunsul de mulţumire, prinţesa, cu o modestie sinceră, avea să afirme:
„Le titre que la société ma décerne est pour moi le plus efficace et le plus précieux
encouragement”52.
Intenţia prinţesei de a vizita India în 1882, fiind înarmată cu scrisori de
recomandare de la mai mulţi orientalişti, printre care era şi De Gubernatis, a fost
abandonată din cauza unei epidemie de holeră declanşată în India. Dar această
dorinţă a reizbucnit în 1885, când s-a ivit un bun prilej de a-l însoţi pe De Gubernatis
într-o călătorie în India. Din păcate, nici această oportunitate nu a putut fi utilizată din
motive pe care filozoful Liviu Bordaş le menţionează cu multă discreţie şi eleganţă.
În anul 1888, Dora d’Istria a efectuat ultima călătorie în stil indian, după cum avea
să semnaleze cu mult rafinament din nou Liviu Bordaş: „lăsând prin testament să fie
incinerată”53.
Trebuie remarcat faptul că această colaborare într-un domeniu foarte special
precum este orientalismul a fost deosebit de utilă, pentru că, datorită Elenei Ghica,
De Gubernatis a avut ocazia să cunoască mulţi savanţi printre care şi cei din estul
Europei: români, greci, ruşi, albanezi, sârbi şi maghiari. Astfel, va avea ocazia să-l
cunoască pe contele transilvănean Géza Kuun (1838-1905), cunoscut ca orientalist,
mai ales datorită ediţiei Codicelui Marcian, Alphabetum persicum, cumanicum et
latinum, publicat în 1880 la Budapesta, dar care este şi autorul unei Istorii a relaţiilor
maghiarilor cu Orientul şi populaţiile de origine orientală, din cele mai vechi timpuri
(1893). Sub preşedinţia acestuia a fost fondată Societatea Arheologică din Deva, care
a condus săpăturile de la Sarmisegetuza (1881-1883), ce au scos la lumină complexul
de monumente mithraice. De asemenea, el a fost interesat şi de etnografie şi tradiţii
populare, culegând folclor transilvan (român), cunoscut şi citat atât de De Gubernatis,
cât şi de Dora d’Istria”54.
De Gubernatis preciza în lucrarea autobiografică Fibra - Pagini di Ricordi,
editată la Roma în anul 1900, referindu-se la Revista Orientală pe care o fondase:
„Aveam impresia caraghioasă de pasivitate care a durat un an, fără să am nicio
50. Liviu Bordaş, Etnologie şi orientalism, op.,cit., pag. 697.
51. Liviu Bordaş, Între două Orienturi, op.,cit.,pag. 14.
52. Ibidem, pag. 15.
53. Liviu Bordaş, Etnologia şi orientalismul, op.,cit., pag. 706.
54. Ibidem, pag. 698.

88

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

satisfacţie, după care am intrat în relaţii de colaborare cu principesa română Elena
Ghica (Dora d’Istria), devenită colaboratoarea mea, cu ajutorul căreia l-am cunoscut
pe lingvistul ungur Géza Kuun, de care m-a legat o suavă amiciţie. Cu acest destin
am cunoscut mai târziu iluştri români şi o parte din reprezentanţii naţiunii maghiare,
care au demonstrat imediat o sinceră simpatie pentru sora noastră latină”55.
Vizita efectuată în Ungaria, la invitaţia lui Géza Kuun, în februarie 1885, avea
să fie plină de satisfacţii. Cu acest prilej, a cunoscut personalităţi de primă mărime
din Ungaria, precum: Andrassy, Tisza, Apponyi, Szilagy, cardinalii Haynald şi Simor,
mulţi literaţi, artişti, publicişti, dar şi elegantele şi amabilele doamne, după cum avea
să afirme în lucrarea autobiografică Fibra. Ca urmare a acestei vizite, avea să scrie o
carte pe care a intitulat-o La Hongrie politique et sociale, care a apărut la Florenţa, în
15 iulie 1885.
În dedicaţia făcută lui Géza Kuun pe respectiva carte, avea să consemneze:
„Sunt şase ani de când ne-am întâlnit. Este o femeie daco-romană, această ilustră
Dora d’Istria, care ne este dragă la amândoi şi în pana ei ilustră a consacrat pagini
strălucitoare şi simpatice despre ţara ta, şi acest spirit de elită ne-a unit pentru
prima dată. Dacă nu mă înşel, tu mi-ai povestit cum ai descoperit pe masa ei Revue
Orientale şi cum Orientul te-a împins instinctiv spre mine. Primele cuvinte pe care
le-am schimbat au fost magice; din acea zi, noi am aparţinut unul altuia; am fost
iniţiat de către tine despre viaţa ungurească, şi am început să iubesc ţara ta pentru
că te iubeam pe tine. Tu mi-ai deschis porţile Ungariei. Într-o zi am decis să intru,
şi acea zi s-a prelungit, ca un vis, timp de două luni, pe care nu le voi uita toată
viaţa. Tu m-ai însoţit peste tot ca un înger păzitor şi m-am simţit protejat şi copleşit
de prietenia ta. Am privit mult şi foarte atent, am ascultat în timpul voiajului; am
notat tot ce am văzut şi ascultat. Cui aş putea acum să ofer această carte, dacă nu ţie,
dragul meu prieten? Tu ai protejat autorul, care a traversat ţara ta; numele tău înscris
în capul acestei pagini protejează cartea mea. În continuare, usque ad tumulum, ne
iubim încă, pentru că, cu toate invenţiile spiritului uman, nimeni nu a găsit ceva mai
bun în viaţă, nimic mai de consolare, decât o puternică şi dulce prietenie. Florenţa,
15 iulie 1885”56.
Corespondenţa din perioada anilor 1869-1904, dintre Géza Kuun şi De
Gubernatis, păstrată în Biblioteca Naţională din Florenţa, numără 354 exemplare.
Muzeul Indian inaugurat de De Gubernatis la Florenţa, în anul 1886, îl va avea alături
şi pe Géza Kuun, care va figura şi pe lista celor 131 membri fondatori ai Societăţii
Asiatice Italiene.
De Gubernatis află despre erudiţia şi talentul lui B. P. Hasdeu tot datorită
Dorei d’Istria şi drept urmare îl invită pe acesta să participe la Congresul Internaţional
al Orientaliştilor, susţinut la Florenţa, în 1878. La acest congres participă, pe lângă
liderul de necontestat al orientaliştilor, Max Muller, şi Géza Kuun. Cu acest prilej,
prietenia dintre Hasdeu şi De Gubernatis se consolidează.
55. Angelo De Gubernatis, op.,cit., pag. 266.
56. Angelo De Gubernatis, op., cit., pag. 342.

89

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Când va vizita România, la invitaţia lui V.A. Urechia, în anul 1897, De
Gubernatis va insista să-l întâlnească pe B. P. Hasdeu. Prima întâlnire a avut loc
la Academia Română, prilej cu care va mărturisi în volumul La Roumanie et les
Roumains: „După douăzeci de ani, îmbrăţişez din nou la Academie ilustrul meu
amic, celebrul filolog, profesorul B. P. Hasdeu, pe care îl găsesc foarte îmbătrânit.
Pierderea unicei sale fiice adorate, moartă în plină primăvară, care promitea un loc
printre femeile cele mai elevate poete din epoca noastră, l-a bulversat profund. Am
susţinut o conferinţă în limba franceză la Cercul Filologic din Florenţa (18 februarie
1889), în onoarea fiicei sale; această conferinţă avea să fie şi o prefaţă la volumul
editat cu operele postume ale fiicei sale; deci noi eram legaţi pe mormântul Iuliei
Hasdeu de o prietenie frăţească. Nu vreau să părăsesc România fără să-i fac o vizită la
castelul aflat la trei ore de capitală cu trenul, unde şi doamna Hasdeu ne aşteaptă”57.
Dicţionarul biografic al scriitorilor contemporani, care apare la Florenţa în
anul 1879, avea să deschidă seria altor dicţionare, care îl vor consacra pe autor ca un
remarcabil enciclopedist. Printre cei pe care autorul insistă să-i menţioneze pentru
ajutorul oferit cu informaţii, sunt în primul rând cei patru români: Hasdeu, Odobescu,
Urechia şi diplomatul Obedenaru (1839-1885). De remarcat este faptul că în lucrarea
autobiografică Fibra, această menţiune este în capul listei, urmată de alte nume sonore
din diferite ţări, dar cu o singură nominalizare, care poate fi interpretată ca o notă
specială de simpatie pentru România58. Lucrarea a fost redactată imediat după mai
multe vizite de documentare în sudul Franţei, în Ungaria şi Serbia, precizând faptul
că nu vizitase încă România, Bulgaria, Argentina, Uruguay. Faptul că V. A. Urechia
este nominalizat printre scriitorii cu care a colaborat, într-o companie selectă, este o
dovadă a modului cum aprecia valoarea acestui bun român59.
Printre documentele dăruite de Iacob C. Negruzzi Bibliotecii Academiei
Române, se află şi scrisoarea expediată din Florenţa, în data de 5 ianuarie 1888,
adresată lui Iacob Negruzzi de către Angelo De Gubernatis. După editarea primei
ediţii din „Dizionario biografico degli scritori contemporanei” în 1879, considerând-o
depăşită şi lipsită de multe informaţii din ţările europene, iniţiază mai multe demersuri
în România, unele fără răspuns, în vederea îmbogăţirii acestui acest dicţionar cu cât
mai multe personalităţi literare din România.
Cu toate că De Gubernatis îl cunoştea pe V.A. Urechia încă de la primul
Congres Internaţional al Orientaliştilor din Paris, din anul 1873, este surprinzător
de ce apelează prin intermediul unei scrisori la Iacob Negruzzi şi nu la V.A.Urechia,
cu care era mult mai apropiat sufleteşte. Iniţial, autorul dicţionarului a apelat la
Ministrului Instrucţiunilor Publice din România, cu rugămintea „de a însărcina pe
unul dintre funcţionarii săi mai culţi, ca să-mi trimită informaţii asupra scriitorilor
mai de seamă. Scrisoarea mea a rămas fără răspuns, cea ce mă miră cu atât mai mult
57. Conte Angelo De Gubernatis, La Roumanie et les Roumains, Impressions de voyage et
études, Florence, Ed. Bernard Seeber, 1898, pag. 16.
58. Angelo De Gubernatis, Fibra, op., cit., pag. 394.
59. Ibidem, pag. 403

90

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

cu cât am aflat, acum o săptămână, că actualul ministru este prinţul D. Sturdza, cu
care am avut onoarea să studiez în 1863 la Universitatea din Berlin.” Această atitudine
de lipsă de reacţie la o asemenea cerere, care ar fi onorat imaginea scriitorilor din
România, îl determină pe De Gubernatis să facă o comparaţie cu modul în care au
reacţionat oficialităţile din Ungaria: „Ministrul Ungariei, Dl. de Tréfort60 s-a ocupat
el însuşi de dicţionarul meu, ceea ce face ca Dicţionarul să conţină desigur vreo sută
de biografii ungureşti”.
Judecata acestei atitudini comparative între România şi Ungaria îl determină
pe autor să afirme un raţionament pe cât de adevărat, pe atât de dureros pentru
noi românii: „Pentru ce miniştrii din România nu pun patriotismul în râvna lor,
ca să completeze un Dicţionar internaţional, care va avea fără îndoială un răsunet
în străinătate?” Pentru prima ediţie a Dicţionarului din 1879-1880, autorul a fost
ajutat din România de Petre S. Aurelian (1833-1909), B. P. Hasdeu (1838-1907) şi
Mihail Obedenaru-Gheorghiade (1839-1885). Interesantă este şi remarca autorului
Dicţionarului, referitoare la un scriitor mai puţin cunoscut, Grigore H. Grandea
(1843-1897): „Cât priveşte pe domnul Grandea, el promitea poate ceva mai mult la
primele sale începuturi; notiţa sa nu va lipsi din Dicţionar, dar ea va fi mai scurtă şi
mai modestă”.
Publicarea portretelor scriitorilor la prima ediţie a fost regretată de autor, care
mărturiseşte faptul că va renunţa la portrete pentru redactarea celei de-a II-a ediţii,
care va apare în perioada anilor 1888-1891.
După ce mulţumeşte lui Iacob Negruzi pentru trimiterea adreselor solicitate,
De Gubernatis afirmă: ,,Pentru a vă dovedi cât de mult apreciez aceasta, vă rog să
primiţi fotografia mea, ca schimb frăţesc”.
Iacob C. Negruzi a pus la dispoziţia lui De Gubernatis numele celor 20 scriitori
din spaţiul cultural românesc, uitaţi a fi consemnaţi în Dicţionar. Pentru a obţine un
succes sigur, Angelo De Gubernatis a decis ca circulara prin care solicita scriitorilor
români date biografice şi lista celor mai importante titluri din lucrările acestora, să
fie expediate de Iacob Negruzzi, considerând că la vederea numelui expeditorului
şansele de a primi răspunsurile solicitate vor fi maxime. Cu toată eleganţa, autorul
scrisorii mulţumeşte în încheiere lui Negruzzi, nu însă înainte de a exprima
următoarea declaraţie: „Pentru acest serviciu internaţional, pe care îl faceţi României,
toţi compatrioţii d-voastră cărora le plac literele vă vor rămâne obligaţi”61.

60. August Tréfort (1817 – 1888), a fost Ministru al Cultelor în anul 1872 şi începând cu anul
1885 preşedinte al Academiei Ungare.
61. I.C. Torouţiu, op., cit., vol. III, pag.66.

91

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Cum putem să devenim sfinţi?
IPS Laurenţiu Streza,
Mitropolitul Ardealului
Maria STANCIU, ziarist

Galați, Strada Armata Poporului, nr. 16, Cod 800078
Tel.: 0751977157, E-mail: mteophana333@gmail.com

O întâlnire a membrilor Comitetului Director al Uniunii Ziariștilor Profesioniști
din România, desfășurată la Mănăstirea „Sâmbăta de Sus”, cu binecuvântarea
Înaltpreasfințitului Părinte Laurențiu Streza1, Mitropolitul Ardealului, ne-a dat
prilejul să-i adresăm alesului ierarh câteva întrebări - de mirare pentru unii dintre
noi! - despre cum putem să devenim Sfinți?2. Cum tema este de maximă actualitate,
vom relua discuția, în speranța că drumul spre mântuire al fiecăruia dintre noi devine
mai clar.
Gazda noastră este - din 3 noiembrie 2005 - Mitropolit al Ardealului, urmaș
în acest scaun istoric al Sfântului Andrei Șaguna și al vrednicului de pomenire
Mitropolitul Antonie Plămădeală3. De asemenea, interlocutorul nostru este
președinte al Comisiei de canonizare a sfinților din cadrul Sfântului Sinod al Bisericii
1. Interlocutorul nostru este născut la Sâmbăta de Sus, județul Brașov, la 12 octombrie 1947.
La botez a primit numele Liviu. Este absolvent al Institutului Teologic Universitar din Sibiu
(1961-1965), iar studiile de doctorat le-a urmat la institutul Teologic Universitar București,
Secția Practică, specialitatea Liturgică, Pastorală și Artă creștină. A fost preoțit în decembrie
1969, pentru parohia Lisa, protopopiatul Făgăraș, unde a slujit până în 1976. A desfășurat
activitate didactică la Institutul Teologic din Sibiu, între 1982-1983, urmând cursurile
Institutului Ecumenic de la Bossey și la Facultatea de Teologie a Universității din Fribourg
(Elveția). Din 1987, după obținerea doctoratului (1985), ÎPS Părinte Laurențiu a fost profesor
la disciplinele Liturgică, Pastorală și Artă creștină la Sibiu. A ocupat funcția de secretar
științific al amintitei facultăți sibiene.

În vara anului 1986, după pierderea soției, ÎPS Părinte Laurențiu a îmbrăcat haina
monahală, fiind călugărit cu numele de Laurențiu, la Mănăstirea „Sâmbăta de Sus”. Este
mitropolit al Ardealului din 3 noiembrie 2005, fiind instalat în acest scaun în 13 noiembrie
2005. Distinsul arhiereu este autorul mai multor lucrări științifice, publicate în țară și în
străinătate. În Enciclopedia Ortodoxiei Românești, apărută la Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, București, 2010, pg. 610-611.
2. Întâlnirea a avut loc între 22-24 iunie 2012, iar interviul a fost publicat în lunile augustseptembrie 2012, în pagina de „Credință” a cotidianului „Viața liberă” - Galați, în cinci părți.
Prima parte a interviului a apărut în ediția nr. 6945, de sâmbătă-duminică, 11-12 august 2012,
urmând cele din 8 și 22 septembrie și 7 octombrie 2012.
3. Este unul dintre marii teologi contemporani, exclus din monahism și condamnat de
autoritățile comuniste la închisoare. Acest ales ierarh al Bisericii Ortodoxe Române a păstorit
Mitropolia Ardealului între anii 1982 și 2005. S-a născut în 17 noiembrie 1926 la Stoiceni, jud.
Lăpușna și a fost chemat la ceruri, în 29 august 2005. Astăzi își odihnește somnul de veci la
Mănăstirea „Sâmbăta de Sus”, jud. Brașov. Idem, pg. 490-491.

92

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Ortodoxe Române și decan al Facultății
de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu4.
Maria Stancu: Înaltpreasfințite
Părinte Laurențiu Streza, în contextul
în care Biserica Ortodoxă a urcat în
calendarul său mai mulți Sfinți Români,
într-o vreme când secularizarea ne
transformă în adevărați robi și roboți
ai înaltei tehnologii, vă rugăm să ne
explicați cum poate un pământean să
alerge după mântuire, să urce în icoană,
în calendarul Bisericii lui Hristos?
Laurențiu Streza: Până se ajunge
la canonizarea și „producerea” unui
Sfânt este un lung drum de cercetare, de
adunare de date despre acea personalitate
care - ca om pe pământ - a avut ca unitate
Înaltpreasfințitului
de măsură a tuturor faptelor sale veșnicia.
Părinte
Laurențiu Streza
Întotdeauna, canonizarea se întâmplă
după ce acea personalitate a trecut la cele veșnice. De regulă, când se constată acest
fapt, eparhiile Bisericii noastre Ortodoxe Române fac propuneri la Sfântul Sinod
spre canonizare pentru marile personalități care au rămas în evlavia credincioșilor,
printr-o cinstire deosebită. Sunt aduse în atenția Comisiei Sinodale de Canonizare
doar acele personalități care peste ani, unii peste veacuri la rând - cum este cazul
Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, al Sfinților Martiri Brâncoveni sau al Sfântului
Andrei Șaguna - au în rândul poporului drept măritor o prețuire deosebită, o cinstire
și nu o simplă amintire și doar o conscripție în listele ierarhilor Bisericii. De aici
pornește totul.
M.S.: Înțelegem că totul pornește de la evlavia păstrată peste timp, în memoria
colectivă, comunitară a creștinilor... Ce este canonizarea și care sunt etapele de cercetare
a vieții unui viitor sfânt în Biserica Ortodoxă?
L.S.: Canonizarea este o lucrare a Bisericii care este obligată să constate cultul
față de anumite personalități din viața sa, personalități pe care ea să le recunoască
și să le treacă prin procesul acesta de canonizare, care este faza a doua. Procesul de
canonizare are trei laturi; una de cercetare teologică, istorică, științifică. Apoi este
faza a treia, aprobarea Sfântului Sinod și faza a patra, care constă în proclamarea
solemnă prin citirea Tomosului și prin începerea cinstirii cultului acelui Sfânt în
Biserică, moment în care se inițiază și se confirmă cultul față de persoana respectivă.
Acestea sunt etape pregătitoare.
4. Această funcție a deținut-o Înaltul Ierarh din 2008 și până în 2012, potrivit site-ului http://
www.mitropolia-ardealului.ro/mitropolit.php.

93

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

M.S.: Înaltpreasfințite Părinte Laurențiu, ați vorbit cu mare admirație, în cadrul
întâlnirii cu ziariștii, despre primul mitropolit al Ardealului - Sfântul Andrei Șaguna5,
a cărui canonizare ați pregătit-o. Prin ce a strălucit în timpul vieții pământești acest
ierarh, acest „dangăt de clopot uriaș”6 al Ardealului și nu numai?
L.S.: Una dintre recentele canonizări - petrecută pe 21 iulie 2011 - a fost cea
a Mitropolitului Andrei Șaguna. O personalitate care și-a pus amprenta asupra
vieții românilor din Ardeal, și nu numai, în frământatul veac al XIX-lea, dar și de
atunci până astăzi. Un ierarh care a reînviat și reașezat temelia mitropoliei și a vieții
creștinești din Ardeal, pământ românesc care în vremea păstoririi sale se afla sub
habsburgi, austro-ungari și alte nații.
Una dintre condițiile cerute pentru canonizarea unei personalități este cea a
sfințeniei. În cercetarea vieții lui Andrei Șaguna, noi am pornit exact de la moartea sa
și până astăzi. Înainte de proclamarea sa ca Sfânt, s-a făcut în Catedrala Mitropolitană
din Sibiu și-n bisericile din împrejurimi parastas pentru Andrei Șaguna, o formă de
pomenire care se face până la canonizarea unor personalități. Și la acele pomeniri s-a
cântat un imn care spune în refren: „Da, Andrei, tu n-ai murit!”. Reiese din aceste
câteva cuvinte, și nu numai, că Andrei Șaguna - prin rugăciune, prin faptele sale din
timpul vieții pământești și-a câștigat viața veșnică și că el este nemuritor, prin tot ce
a făcut, cum Nemuritor este pentru noi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu - Cuvântul.
Pornind de aici, noi ne-am îndreptat atenția asupra aspectelor esențiale din viața sa.
El a fost cel care a purtat în inima sa, în cel de-al XIX-lea veac, suferințele și
durerile ardelenilor, într-o vreme când românii din Ardeal erau străini la ei Acasă.
M.S.: Înaltpreasfințite Părinte Laurențiu Streza, am pornit în exemplificarea
noastră având în centrul atenției personalitatea Mitropolitului Andrei Șaguna,
primul Mitropolit al Ardealului, cel care la 24 decembrie 1864 a reînființat, a reașezat
fundamentul actualei mitropolii, pe care cu vrednicie o conduceți și o reprezentați. În
5. Sfântul Andrei Șaguna s-a născut la 20 decembrie 1808 (1 ianuarie 1809), la Mișcolț
(Miskolc), în Ungaria, pe numele de mirean Anastase, care înseamnă „Înviere”. Pentru că
tatăl său trecuse la catolicism, la 18 ani, Anastase Șaguna a revenit la credința ortodoxă a
mamei sale Anastasia. Este aromân, iar după parcurgerea treptelor de pregătire ca teolog, s-a
nevoit la Mănăstirea sârbească „Hopovo”, unde în 24 octombrie 1833 a fost tuns în monahism,
primind numele de Andrei, după numele Apostolului Andrei, cel care a încreștinat spațiul
românesc, și nu numai.. Mitropolitul Andrei Șaguna a trecut la cele veșnice în 18/28 iunie
1873 și a fost înmormântat la Rășinari, potrivit Testamentului. Tot potrivit dorinței sale, a fost
prohodit de un preot „fără predică și fără pompă”. În 2011, a fost canonizat și este prăznuit
pe 30 decembrie, odată cu Apostolul Andrei… Ibidem, pg. 620-621. și în „Viața și Acatistul
Sfântului Ierarh Andrei Șaguna – Mitropolitul Transilvaniei”, Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, București, 2012, pg. 3-13.
6. „Cineva a spus despre Șaguna că a fost «începătorul a toate» și a fost așa. El a dat consistență
la tot ceea ce trebuia scos din rutină… Șaguna a fost un dangăt de clopot uriaș care a trezit
din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a
desțelenit ceea ce amenința să devină o pârloagă…” În volumul „De la Filotei al Buzăului, la
Andrei Șaguna”, Mitropolitul Antonie Plămădeală, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1997,
pg. 204-205.

94

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

2008, s-au sărbătorit două sute de ani de la nașterea lui Șaguna. Cum au întâmpinat
românii acest moment care s-a concretizat prin canonizarea sa în 2011?
L.S.: Despre Sfântul Andrei Șaguna s-a scris foarte mult, semn că, peste
veacuri, personalitatea sa și faptele sale minunate ne adună în unitate de credință
și de identitate națională. Numai în anul jubiliar 2008, când s-au sărbătorit două
sute de ani de la nașterea sa s-au scris peste o mie de lucrări. ASTRA7 din Sibiu,
asociație înființată tot de mitropolitul Andrei Șaguna, a făcut o astfel de socoteală și
a ajuns la concluzia că în prezent sunt editate peste 3000 de lucrări de esență despre
Andrei Șaguna, care abordează din diferite unghiuri de vedere personalitatea
marelui Mitropolit. Acest Sfânt român abia urcat în icoană nu are doar meritul
de a fi reînființat și reașezat pe temelii trainice Mitropolia Ardealului8; misiunea
și lucrarea sa sunt mult mai complexe. Andrei Șaguna nu numai că a refăcut în
demnitate și administrativ Mitropolia Ardealului, intervenind - în nenumărate
rânduri - în fața Curții de la Viena, a Patriarhului ortodox sârb și la Congresul
Național-Bisericesc Sârb din Carloviț, el a reînviat toată viața culturală și socială a
românilor din tot Ardealul. S-a spus odată la o conferință despre Andrei Șaguna că
el putea substitui un întreg guvern. Indiferent pe ce post de ministru l-ai fi pus, el
era deja ministru…
M.S.: Andrei Șaguna este Apostolul Ardealului și al românilor. Peste veacuri
impresionează preocuparea sa de a scoate la lumină poporul român, numai dacă ne
gândim că a fost cel care a dat posibilitatea românilor din Ardealul trecut sub tăvălugul
habsburgilor, al austro-ungarilor să se lumineze prin educație, prin înființarea de școli…
L.S.: Sfântul Andrei Șaguna cuprindea în grija sa toate domeniile, iar faptele
sale minunate stau și astăzi la temelia vieții cultural-spirituale din întreg Ardealul.
Gândiți-vă că în timpul păstorii sale au fost puse bazele învățământului de masă în
Ardeal; avea în grijă întreținerea a 800 de școli, din care peste 300 au fost înființate
de el, construite de el. Tot Sfântul Andrei Șaguna a înființat două mari colegii, unul
pentru teologi, la Sibiu, cu existență neîntreruptă de 225 de ani și un alt colegiu, la
Brașov, care doar ce a fost retrocedat la o lună de la canonizarea lui Șaguna...
M.S.: Pe lângă calitatea de mare Teolog, ales păstor de suflete, Sfântul
Andrei Șaguna rămâne pentru toți românii, un mare om de cultură și un iscusit
administrator. Activitatea sa se regăsește și în susținerea asociației culturale ASTRA
și, mai presus de toate, el este cel care a înființat ziarul „Telegraful român”9, cu
7. ASTRA s-a născut în urma demersurilor făcute de Andrei Șaguna, în 4 noiembrie 1861, când
curtea de la Viena a aprobat Statutele Asociațiunii Transilvane pentru literatură română și pentru
cultura poporului român. În volumul „De la Filotei al Buzăului, la Andrei Șaguna”, de Mitropolitul
Antonie Plămădeală, Editat de Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1997, pg. 209-210.
8. A fost reînființată în 1864, cu două eparhii sufragane, la Arad și Caransebeș. Avea reședința
la Sibiu, la fel ca și astăzi. În Enciclopedia Ortodoxiei Românești, apărută la Editura Institutului
Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pg. 620.
9. Publicația a fost înființată la 1 ianuarie 1853; este singurul ziar din România cu apariție
neîntreruptă până astăzi. Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, pr. Prof. dr. Mircea
Păcuraru, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, pg. 78-97.

95

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

activitate neîntreruptă până astăzi, ziar prin care a luminat poporul cu cuvântul
Evangheliei...
L.S.: De fapt, așa și este reprezentat în icoană, purtând în mână Biblia, ziarul
„Telegraful român” și Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române.
M.S.: Între multele discipline pe care le stăpânea Andrei Șaguna a fost și Dreptul,
fiind absolvent al Facultăți de Filozofie și Drept din Budapesta. Din această perspectivă,
cum se reflectă cunoștințele sale de Drept în viața Bisericii Ortodoxe Române?
L.S.: Mitropolitul Andrei Șaguna a ajutat foarte mult Biserica pentru că era
policalificat în toate, făcuse Dreptul la Budapesta… În compendiul lui de Drept, el
a adus o noutate la acea vreme în Administrația bisericească - a statornicit norma
de reprezentare în organismele din conducerea Bisericii Ortodoxe Române, regulă
care se păstrează și astăzi, până la nivelul parohiilor. El a fost cel care a determinat
trecerea de la o conducere clericală, de la un clericalism absolut, la o conducere mixtă
în Biserică, formată din clerici alături de laici. A zis, nici conducere laică, cum au
cultele protestante, nici numai din clerici… El a zis ca în conducerea bisericească,
raportul de reprezentare să fie o parte din clerici și două părți mireni. Această normă
de reprezentare a fost trecută în Statutul Organic al BOR și se păstrează și astăzi în
organismele de conducere ale Bisericii noastre Ortodoxe Române. Această structură
pornește de la bază, de la nivelul adunărilor eparhiale până sus, la cel mai înalt for
bisericesc.
M.S.: Înalt Preasfinţite Părinte Laurenţiu, vă rugăm să ne spuneţi cine sunt cei
care pot face demersurile pentru ca o persoană să intre în atenţia comisiei de canonizare
a Sfântului Sinod al BOR, pentru începerea cercetării vieţii şi lucrării pământeşti a
candidatului la canonizare?
L.S.: Sunt multe persoane consemnate pe lista de canonizare a Comisiei de
specialitate din cadrul Sfântului nostru Sinod. Dar consemnarea aceasta este pentru
a începe procesul de cercetare, în vederea canonizării. Acum, cercetarea este mai
practică, fiindcă pornește de la nivelul eparhiei, unde Ierarhul respectivei eparhii face
propunerea către Sinodul Mitropolitan pentru cercetarea vieţii unei personalităţi.
Sinodul Mitropolitan ia act de propunere și o trimite la Cancelaria Sfântului Sinod
al BOR. Abia când se aprobă în acest for se poate începe cercetarea vieţii și lucrării
acelei personalităţi.
M.S.: Înţelegem că e drum lung până se constată sfinţenia unei persoane şi până
la proclamarea canonizării acelui sfânt...
L.S.: Uneori e nevoie de ani și ani. De exemplu, canonizarea Voievodului
Ștefan cel Mare și Sfânt a fost un întreg proces de cercetare teologică, istorică,
ştiinţifică, de corelare a datelor, dar și a faptelor. Unii au zis într-un fel, alţii au zis
altfel. Dar evidenţele nu pot fi negate şi, dacă Dumnezeu a rânduit să fie canonizat,
a fost canonizat. De ceva timp există preocupare și pentru cercetarea muceniciei
domnitorului Mihai Viteazul10, dar s-a ajuns la anumite referate, să zic așa știinţific,
10. Primul domn care a înfăptuit unirea românilor din cele trei provincii istorice. .. În „Istoria
românilor pentru poporul românesc”, vol. I, de Nicolae Iorga, Editura Minerva, București,
1993, pg. 197-218.

96

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

care s-au contrazis unele pe altele. Și atunci, am lăsat să rânduiască Dumnezeu, să
vedem mai departe ce o fi. Dar, dacă se amână o problemă, asta nu înseamnă că a
fost exclusă sau că i se va da un verdict nefavorabil acelei personalităţi. La comisia de
canonizare, nimeni nu este condamnat…
M.S.: Înseamnă că „nu s-a plinit vremea”, ne învaţă Scriptura… Înaltpreasfinţite
Părinte Laurenţiu, în ultimii ani au fost voci din rândul societăţii civile, al clerului chiar,
al unor oameni de cultură care se întreabă de ce nu sunt canonizaţi martirii care au murit
pentru credinţa în Hristos, în închisorile comuniste? Poate e nevoie de un răspuns...
L.S.: Pentru orice demers de acest fel, întâi de toate e nevoie de documente.
S-au publicat cărţi despre viaţa unor mucenici care au sfârșit în închisorile comuniste.
Avem o comisie care se ocupă de dosare și scoate de acolo tot felul de mărturii.
Le adună pe toate și când vine vremea vor fi canonizaţi. Un lucru trebuie înţeles.
Canonizarea nu se face pe baza unei simple mărturii sau a unei declaraţii, cum că
toţi au stat în închisorile comuniste, că au fost martiri. Nu, fiindcă nu toţi au murit
în credinţă. Și tâlharul, dacă a murit pe cruce și a murit în credinţă, a fost primit la
Dumnezeu, direct în Rai. „Astăzi vei fi cu mine în Rai”, i-a spus Mântuitorul pe Cruce.
Celălalt tâlhar, nu, deși a avut aceeași condamnare, dar fiindcă nu L-a recunoscut pe
Dumnezeu, nu a urcat la Rai. Deci, nu toţi cei care au trecut pe  la Aiud, pe la Pitești,
prin închisorile comuniste, nu toţi au ajuns în Rai. Doar cei care au rezistat și și-au
păstrat credinţa în Dumnezeu până la capăt, doar pe aceia îi știe mai bine și ni-i
arată Dumnezeu, când știe El. Şi apoi trebuie să se știe un lucru. Dacă Biserica nu
canonizează pe cineva, asta nu înseamnă că nu-i oferă un loc în Rai și nu-i dă loc de
sfinţenie respectivului.
M.S.: Orice păcătos este un candidat la sfinţenie, spune un înţelept creştin.
Înaltpreasfințite Părinte, ce misiuni duce în lume un Sfânt, pentru noi-pământenii?
L.S.: Sfântul, de ieri sau din vremurile de pe urmă, împlinește două lucrări,
două misiuni. Prin viaţa și lucrarea sa, el trebuie să aibă demnitatea aceea de sfinţenie,
harul lui Dumnezeu şi dragostea de a mijloci pentru ceilalţi: adică, el trebuie să fie
apropiatul lui Dumnezeu, întâi, pe pământ, pentru ca să primească această misiune şi
în ceruri. Biserica ni-i arată pe Sfinţi ca fiind „prietenii lui Dumnezeu” și din această
treaptă ei intermediază, pun un cuvânt bun la Tatăl Ceresc. În al doilea rând, un alt
aspect care ţine chiar de cercetarea canonică, prin viaţa de pe pământ, prin lucrarea
sa, Sfântul trebuie să fie o pildă a frumuseţii morale, a faptelor bune și luminoase, a
bunătăţii...
M.S.: Între criteriile care stau la baza canonizării unor personalităţi, ca
dovadă că au trăit în sfinţenie, este şi „proba” facerii de minuni prin Sfintele Moaşte11.
11. Potrivit credinței Biserici Ortodoxe, Sfintele Moaște sunt relicve, rămășite pământești ale
trupului celor care au trăit în curăție trupească și sufletească pe pământ și care sunt și dincolo
de moarte purtători ai harului dumnezeiesc.. Și cum trupurile „sunt temple ale Duhului Sfânt”,
ne învață Sfântul Apostol Pavel, se înțelege că Duhul lui Dumnezeu lucrează permanent. Prin
Sfintele Moaște „demonii sunt puși pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd,
leproșii se curăță, ispitele și supărările se risipesc și se pogoară toată darea cea bună de la Tatăl
luminilor, pentru aceia care cer prin ei cu credință neîndoielnică acestea”. În „Dogmatica”,

97

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Din această perspectivă, cum s-au desfăşurat evenimentele în privinţa canonizării
Sfântului Andrei Şaguna, ale cărui Sfinte Moaşte sunt astăzi la închinare în Catedrala
din Sibiu?
L.S.: În Biserica Ortodoxă, canonizarea unui „erou al credinţei” mai are în
vedere încă un criteriu, cel al cinstirii Sfintelor Moaşte prin facerea şi atestarea
unor minuni. Prin veacuri este arhicunoscută dragostea creştinilor români pentru
pelerinajele pe care le fac la Moaştele unor sfinţi din ţară şi de la Locurile Sfinte.
Într-adevăr, un alt criteriu care stă la baza canonizării unui Sfânt este cel prin care se
constată lucrarea harului prin Sfintele sale Moaşte.
M.S.: Ce sunt Sfintele Moaşte?
L.S.: Sunt părticele din trupul pământesc al unui om, „prieten al lui Hristos”
- fie mucenic, martir, cuvios sau erou al credinţei şi al neamului - care în viaţa
pământească a trăit în sfinţenie şi care prin harul lui Dumnezeu, din om pământesc
devine om ceresc. Într-un om al lui Hristos, harul lui Dumnezeu rămâne viu peste
timp, iar prin prezenţa Sfintelor Moaşte în biserici umple totul de lumină, de pace.
Sfintele Moaşte îşi păstrează integritatea şi sunt într-o stare frumoasă; sunt frumos
mirositoare. Sunt situaţii când la unii dintre sfinţi s-a descoperit trupul lor nealterat…
Dar nu e suficient ca din punct de vedere fizic trupul să nu fie alterat, e necesar ca şi
acest „intermediar” între noi şi Hristos, aflat în viaţa de Dincolo, să creeze o relaţie de
unitate şi comuniune între persoana Sfântului, Dumnezeu şi închinători.
M.S.: Ce pregătiri se fac pentru scoaterea Sfintelor Moaşte la închinare?
L.S.: Până la canonizare şi după, trebuie să existe mărturii că prin acele
Sfinte Odoare se fac minuni. În cazul lui Andrei Şaguna, osemintele sale înainte de
canonizare erau depuse în mausoleu. Fuseseră deschise cu ceva ani în urmă, când a
căzut cineva foarte curios în mormânt! Înainte de proclamarea canonizării Sfântului
Andrei Şaguna, noi le-am luat, fără să ştim ce este acolo, şi am procedat aşa cum
cer canoanele şi Tradiţia Bisericii noastre; le-am spălat cu vin; o parte din Sfintele
Moaşte am lăsat-o în mormânt şi o parte - craniul şi câteva oase - am aşezat-o într-o
raclă în Catedrala din Sibiu. Asta se întâmpla în 28 octombrie 2011, înainte cu o zi
de proclamarea ca Sfânt a lui Andrei Şaguna. Le-am lăsat în Catedrală, fără să ştim
dacă se va aproba sau nu canonizarea sa. Ce credeţi? Exact în următoarea zi, pe 29
octombrie 2011, când s-a dus preotul la catedrală ca să înceapă Liturghia, cineva a
strigat în biserică: „Ce aţi adus în Biserică, acolo? Nişte oase şi eu nu mai pot să intru
în Biserică!” Era un demonizat...
M.S.: Confirmări că cel rău nu suportă harul lui Dumnezeu avem şi
în Evanghelii. De pildă, în Evanghelia după Matei (8, 28-34), în pilda cu cei doi
demonizaţi din Gadara, vedem că demonizaţii fug de întâlnirea cu Mântuitorul, pe
Care-L numesc „Fiul lui Dumnezeu”, dar de care fug fiindcă „îi chinuieşte”! Diavolul
în prezenţa harului „urlă ca un leu”… Din păcate, avem și printre noi astfel de
atitudini…
Sfântul Ioan Damaschin, traducerea părintelui prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului
Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, pg. 211-212.

98

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

L.S.: Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte expresiv și ne spune despre
aceste manifestări îndărătnice faţă de Sfintele Moaşte, faţă de Sfintele Icoane,
că îndrăcitul „sare şi fuge”. „Ia un îndrăcit plin de furii şi du-l la mormântul
acela sfânt, unde sunt Sfintele Moaşte, şi-l vei vedea cum sare şi fuge, ca şi cum
ar călca pe jăratic; aşa o ia la fugă de îndată, chiar din pridvor, neîndrăznind să
se uite la racla aceea”, scrie în Cuvânt de laudă la Sfântul Mucenic Iulian. Dar,
revenind la Moaştele Sfântului Andrei Şaguna, noi nu luăm de bază mărturia
diavolului. După episodul din Catedrala din Sibiu, au fost alte mărturii, două
dintre ele de la două persoane care au venit în Catedrală şi care au dat mărturie
de pacea şi liniştea pe care au simţit-o la liturghie. Una dintre acele persoane este
un preot din Dublin, care mi-a şi cerut să-i duc o părticică din Sfintele Moaşte ale
Sfântului Andrei Şaguna la Dublin. Moaştele Sfinţilor sunt pentru noi izvoare de
lumină, de pace şi bucurie, de sfinţenie.
M.S.: Înaltpreasfinţite Părinte Laurenţiu, ne-aţi explicat criteriile care stau la
baza unei canonizări, care sunt faptele de pe pământ plăcute lui Dumnezeu din ceruri,
pentru ca unele persoane sau personalităţi să urce în icoană. În ultimii ani, sunt încă
voci care cer canonizarea poetului Mihai Eminescu. Am dorit să aflăm dacă există
preocupare pentru a scoate la lumină mucenicia celui care a fost gazetar la ziarul
„Timpul”12, într-o vreme când marile imperii Austro-Ungar, Otoman şi Ţarist - în plină
ascensiune - impuneau condiţii absurde pentru ştergerea identităţii de credinţă, cultură
şi de neam a românilor din Ardeal, din Basarabia şi de pe întreg pământul românesc?
L.S.: Au fost propuneri de toate felurile, nu vă puteţi imagina câte propuneri
au venit la Sfântul Sinod, în legătură cu o personalitate sau alta, inclusiv cu Eminescu,
dar cel puţin până în acest moment nu există preocupare pentru canonizarea lui
Eminescu. Noi nu mergem pe ceea ce se cunoaşte şi nici pe o respingere. Dar e nevoie
de argumente care să susţină criteriile potrivit cărora se acceptă o canonizare sau alta.
M.S.: Din publicistica sa, studiată în amănunt de academicianul Dimitrie
Vatamaniuc13, care a îngrijit și editat „Opera Integrală Eminescu” și care ne-a fost
12. Mihai Eminescu (1850-1889) a ajuns la cotidianul „Timpul” în 27 octombrie/4 noiembrie
1877 și a slujit cu condeiul neamul și limba română până în 28 iunie 1883: în această zi,
prima soție a lui Ioan Slavici îl declară pe Eminescu „alienat mintal” și cu complicitatea lui
Titu Maiorescu este internat forțat la institutul „Caritatea” al doctorului Alexandru Șuțu. În
„Mihai Eminescu – Opere”, vol. I, apărut sub îngrijirea acad. Dimitrie Vatamaniuc, Editura
Național, 2011, pg. 19-47. Vezi si „Amintiri”, Memorialistică - Ioan Slavici, Editura ”Viitorul
Românesc”, Deva, 1998.
13. Academicianul Dimitrie Vatamaniuc s-a născut la Sucevița, județul Suceava și a cercetat
opera lui Mihai Eminescu vreme de mai bine de patru decenii, continuând și definitivând
astfel opera de cercetare începută de Perpessicius. Vatamaniuc este numit, la rându-i, ”un
mucenic sau un gentilom al istoriografiei românești”, notează academicianul Eugen Simion,
în prefața volumului „Convorbiri sub scara cu îngeri”, de Dimitrie Vatamaniuc și Constantin
Hrehor, apărut la Academia Română, Institutul „Bucovina” Rădăuți, 2010, pg. 57. Referințele
sunt și în Dicționarul general al Literaturii române, vol VII, Editura „Univers Enciclopedic”,
coordonator Eugen Simion, 2009, pg. 199.

99

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

interlocutor, din „Amintirile” lui Ioan Slavici despre Eminescu – altele, decât cele pe
care le cunoaştem noi - transpar verticalitatea, dar mai ales neoboseala lui pentru a-i
aduna pe românii din provinciile istorice într-o singură ţară cu aceeași unitate de neam
şi credinţă...
L.S.: Într-adevăr, spiritualitatea creştin-ortodoxă la Eminescu nu transpare
numai din arhicunoscutele creații „Rugăciune”, „Învierea”, „Colinde, colinde”, „Răsai
asupra mea”, ci şi din alte scrieri care trebuie cercetate. Nu mergem pe o respingere,
numai că e nevoie de argumente forte, de aspecte din viaţa sa care nu se cunosc şi care
trebuie să răspundă criteriilor de canonizare. Eminescu, indiferent dacă va ajunge ca
Biserica să-l proclame sau nu în rândul sfinților, îşi are locul lui în istoria noastră. Şi
cine-i român şi vorbește despre Mihai Eminescu îl cinsteşte, dar din alt punct de vedere.
M.S.: Cum apreciați prezentarea fenomenului religios în presa laică, unde
pregătirea de specialitate, adeseori, este în mare suferință, iar abc-ul credinței lipsește
cu desăvârșire?
L.S.: Nu zic neapărat că toți ziariștii trebuie să scrie în cuvinte elogioase la
adresa preoților… Da, sunt cazuri și cazuri, dar întotdeauna e o diferență între a
prezenta o greșeală a unei persoane și a sesiza, judecând deja, dând verdictul într-o
situație sau alta. Noi, indiferent cine suntem, nu suntem puși să dăm verdicte. Cred că
formulele: „ar putea…”, „se pare că…” sunt mai nimerite, atunci când faptele nu sunt
dovedite vădit. La noi, când omul e în cercetare, presa deja l-a băgat după gratii și i-a
dat douăzeci de ani de închisoare!…
M.S.: Presa de astăzi se erijează mai degrabă într-un judecător public… Ba chiar
uită că „prezumpția de nevinovăție” este valabilă până la dovedirea faptelor și până la

100

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

o condamnare definitivă și irevocabilă a unui învinuit sau altul. Cred că indiferent ce
slujbă ai, e nevoie de discernământ…
L.S.: Și eu le spun adeseori preoților mei că avem nevoie de smerenie, pentru
că „cel ce se va smeri pe sine se va înălța”14. În democrație e nevoie de presă, dar de
o presă obiectivă și o presă pozitivă, ziditoare. Nu de o presă care se autointitulează
pe ea însăși o putere în stat, o putere nepărtinitoare. Și să știți că e greu ca omul să
rămână la o stare de obiectivitate.
M.S.: Înalt Preasfințite Părinte Mitropolit Laurențiu, vă mulțumim pentru
că ne-ați dat motive să mergem, cale de câteva… secole, pe drumul împărăției lui
Dumnezeu, având în fața noastră modelele Sfinților din Sfânta noastră Biserică. Din
inima Ardealului, ce cuvânt de înțelepciune transmiteți gălățenilor și nu numai lor?
L.S.: Nu pot să închei discuția noastră decât cu îndemnul ca fiecare creștin
să învețe să trăiască frumos, într-o lume din ce în ce mai urâțită de secularizarea și
neputințele acestor vremuri. Aș încheia cu îndemnul testamentar adresat nouă peste
veacuri de Sfântul Andrei Șaguna: „Trăiți în pace, nu vă învrăjbiți!” Dacă am da curs
măcar acestui îndemn, ar fi mai multă armonie în lumea în care trăim.
M.S.: Doamne ajută!

14. Evanghelia după Luca (18, 14), Pilda vameșului și a fariseului.

101

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Familia pictoriței Lola Schmierer-Roth
Violeta IONESCU, jurnalist

Galaţi, Str. Constructorilor, nr. 16, Bl. G3, sc. 3, ap. 21, Cod 800352
Tel.: 0749423342, e-mail: violetaionescu1946@yahoo.com

Lola Schmierer-Roth, cunoscută și apreciată pictoriță gălățeană, s-a născut
într-una din cele mai respectabile familii de evrei din Galați. A învățat să picteze în
orașul natal, apoi și-a continuat studiile cu mari maeștri din Europa Occidentală,
după care s-a întors și a preferat să rămână lângă familie, în orașul de la malul
Dunării, chiar dacă viața i-a oferit aici mai puține șanse de afirmare, în cadrul unui
regim politic ostil, ducând o existență obscură, de simplă profesoară de desen, dar
având în spate o cultură uriașă și mai ales o familie celebră, de la care a moștenit
talentul, discreția, dăruirea, dragostea și respectul pentru semeni și pentru frumos.
Despre familia Lolei se cunoaște însă prea puțin. Se știe că adesea climatul în care
se formează un copil este hotărâtor pentru cariera lui viitoare, mai ales când e vorba de
un artist. Lola nu face excepție, ea este vlăstarul unei familii care a dat multe personalități
României și orașului Galați. Dintre cele mai importante amintim: bunicul Lolei, unul din
cei mai valoroși filologi români, Prof. dr. acad. Hariton Tiktin, prieten cu Eminescu;
mama Lolei și fiica lui Tiktin, doamna Sylvia Schmierer, întemeietoare de școală la
Galați – este vorba de Școala israelito-română de fete de pe strada Hagi Stoian, condusă
de ea timp de 47 de ani și numită încă din timpul vieții ei Școala „Sylvia Schmierer”,
președinta Societății Doamnelor Israelite, mare filantroapă (se zice că ce câștiga soțul
ei, ea cheltuia cu actele de caritate); tatăl Lolei,
Ludovic Leopold Schmierer, consul al Țărilor
de Jos la Galați, comerciant și de asemenea mare
filantrop; soțul Lolei, Wilhelm Roth, consul al
Țărilor de Jos la Galați, după moartea socrului
său; Lothar Schmierer, fratele Lolei, scriitor,
corespondent de presă; ginerii Lolei, scriitorul
și criticul gălățean Ovid S. Crohmălniceanu
și ing. prof. dr. Cezar Alexandru Ionescu, cel
care a scris o monografie a acestei familii și a
donat toate documentele de familie și lucrările
pictoriței muzeelor din Galați, București și Sibiu.
Dar iată cum descrie Prof. Ing. Dr.
Alexandru Ionescu, în memoriile sale, filiația
familiei Tiktin:
Prof. dr. Heiman (Hariton) Tiktin (n.
9 aug. 1850, Breslau, Germania - d.13 martie
Dorothea (Lola) Schmierer copil
1936) – bunicul dinspre mamă al Lolei - era

102

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

descendent dintr-o familie erudită.
Trei generaţii înaintea lui au fost rabini
de Silezia. Ca şi tatăl său, Heiman a
fost campion al iudaismului ortodox.
Proveneau din orăşelul Tykocin
(Tiktin) din Polonia. La începutul
secolului al XIX-lea, familia lui s-a
mutat la Breslau.
A fost un elev sârguincios,
noncomformist şi cu personalitate,
având o atracţie deosebită pentru
studiul limbilor romanice şi al istoriei
lor. La 18 ani stăpânea bine limba
latină şi încă două limbi romanice.
Părinţii lui au dorit ca şi Hariton să
continue tradiţia familiei şi să devină
rabin, dar nu l-au obligat. El a dorit
însă să se îndrepte mai departe spre
Dorothea (Lola) Schmierer tânără
domeniul lingvistic. Ocazia i-au dat-o
tot părinţii. La 19 ani (la 28.11.1869), conform obiceiului de atunci, familia l-a
căsătorit cu Amalia Mayerhoffer din Iaşi (născută în Iaşi, la 04.05.1850), care (Leib
şi Ghitla) era originară din Silezia. Prin această căsătorie, Tiktin a acceptat această
căsătorie, fiindcă astfel a venit în România, o ţară cu limbă romanică, putând să-şi
continue activitatea în domeniul lingvistic dorit.
Un rol deosebit în aprofundarea studiilor sale de lingvistică şi filologie l-a avut
prietenia lui cu Eminescu. „Am petrecut cu Eminescu - spune Tiktin - ore minunate în
discuţii filologice şi filosofice. (...) El m-a iniţiat în literatura română, de la începuturile
ei, şi prin el am cunoscut limba poporului, limbă a cărei importanţă încă nu era apreciată
pe atunci, decât de puţini. Lecturile făcute împreună cu Eminescu şi explicaţiile pe care
mi le-a dat cu această ocazie acest excelent cunoscător al limbii sale materne mi-au
prilejuit o mulţime de constatări lexicografice, gramaticale, literare şi istorice, pe care
le-am înregistrat pe fişe”.
În modul acesta a ajuns la convingerea că limba şi literatura română reprezintă
un câmp pentru a cărui desţelenire se făcuseră abia primele încercări, aşa că avea un
teren vast în care putea desfăşura o activitate rodnică.
În momentul când şi-a îndreptat interesul spre studiul limbii române, lipsa
unui dicţionar pe care să-l poată întrebuinţa cât de puţin, l-a silit să continue
întocmirea de fişe, în care îşi nota toate cunoştinţele asupra limbii româneşti,
căpătate fie din citirea operelor literare, fie din vorbirea zilnică. Continuând
neîntrerupt această activitate, numărul fişelor a cresccut la mai multe sute de mii.
Ca profesie de bază, a fost profesor de latină şi germană la şcolile secundare
din Iaşi (este autorul unui curs liber de „introducere în lingvistică” la Facultatea de

103

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Litere din Iași, după „Anuar pentru israeliți”, an 5651/1890-91 – n.n.). Activitatea de
profesor a avut rolul de asigurare a existenţei. Pasiunea lui cea mare a fost activitatea
ştiinţifică în studierea limbii şi literaturii române.1
A publicat peste 25 de lucrări (fonetică, gramatică şi scrierea limbii române;
lexicologie, lexicografie) şi multe recenzii, cronici, traduceri etc.
Apogeul acestei activităţi a fost „Dicţionarul român – german”, operă căreia
Tiktin i-a consacrat cea mai mare parte din viaţă, între anii 1895-1925.
În anul 1894, Take lonescu, Ministrul de atunci al Instrucţiunii, i-a propus
să întocmească un dicţionar româno-german pe care Ministerul să-l tipărească pe
cheltuiala sa. Din acest moment drumul i-a fost deschis pentru îndeplinirea acestei
opere lexicografice monumentale. Pentru Tiktin, dicţionarul a însemnat „o tratare a
limbii române”. Ajutorul lui Tache lonescu nu a fost decât un impuls pentru început.
Istovitoare a fost munca de decenii pentru elaborarea în continuare a dicţionarului.
Primul volum a apărut în 1903, volumul 2 în 1911, iar volumul 3 abia în 1925.
Lipsit în continuare de orice ajutor material, pentru această vastă lucrare, autorul
a fost nevoit să facă singur corectura dicţionarului. Încă de la primele fascicule,
apariţia acestuia a fost considerată un eveniment de seamă în lumea ştiinţifică. Emil
Picot scria în „Romania”, 1896: „Chiar numai numele autorului ne promite o carte
excelentă şi deosebit de preţioasă, iar prima fasciculă pe care o avem în față este
începutul unui repertoriu atât istoric, cât şi practic, cu totul remarcabil şi care va
aduce cele mai mari servicii”.
Despre activitatea lui Tiktin s-a scris mult, atât în ţară, cât şi în străinătate.
Cea mai completă descriere a vieţii şi operei a făcut-o L. Rizescu, în monografia „H.
Tiktin”.
În 1900, fiind un nonconformist, H.Tiktin s-a botezat la Iași în religia creștină
ortodoxă, cu numele de Mihail Hariton (la 9 apr. 1942, când prigoana împotriva
evreilor era în toi, Iașul i-a eliberat o adeverință în acest sens). Un motiv important în
luarea acestei decizii a fost înlesnirea studiului textelor bisericeşti şi contactul direct
cu locuitorii de la sate.
Pentru a putea face faţă cheltuielilor legate de redactarea în continuare a
Dicţionarului român-german, în 1905 a plecat la Berlin, și i s-a oferit un post de
„lector onorar”. Din 1912 s-a stabilit la Berlin, unde a ţinut cursuri de limba română
și a fost directorul Seminarului român.
În Germania a ţinut multe prelegeri având ca subiect limba şi literatura
română.
Anii 1914-1918 au însemnat nu numai întreruperea legăturilor cu România,
dar şi stagnarea activităţii sale ştiinţifice. Cu toată situaţia sa grea, Tiktin
continuă atât cursurile la Seminar, cât, mai ales, redactarea ultimelor fascicule
1.Este unul din fondatorii, la Iași, ai „Societății științifice-literare”, secția literară, care i-a
încredințat direcția literară a arhivei sale, revistă bilunară, apoi lunară, în care a publicat
„Ortografia română” ș.a.; organiza conferințe populare în aula Universității, în primăvara
anului 1890, când a vorbit despre „Viața cuvântului”; a fost ales membru în consiliul de
administrație a „Creditului urban” din Iași, potrivit aceleiași surse – n.n.

104

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

din Dicţionarul român-german. În 1919, Tiktin
revine în ţară pentru a putea obţine tipărirea
ultimelor fascicule ale dicţionarului. Tipărirea
celui de-al treilea volum al dicţionarului
este legată şi de numele lui G.T. Kirileanu
(bibliotecarul casei regale), care a menţinut
permanent legătura între Tiktin, aflat în
Germania, şi autorităţile din ţară.
Alegerea lui Tiktin, în 1919, ca membru
onorific al Academiei Române a însemnat
recunoaşterea meri­telor sale ca om de ştiinţă.
Deşi trecut de 70 de ani, Tiktin
continuă prelege­rile la Seminarul de limbi
romanice, până în anul 1924.
În 1926, Academia Română i-a acordat
„un premiu excepţional” de 100 000 lei pentru
dicţionar, iar doi ani mai târziu este distins cu
medalia de aur Bene Merenti.
Deosebit de grei au fost ultimii ani de
viaţă ai lui Tiktin. Lipsit aproape cu totul de
Tiktin si Amalia, bunicii Lolei
mijloace de trai (mica pensie abia îi ajungea săşi achite chiria), a fost nevoit să-şi vândă cărţile, adunate cu preţul multor decenii
de trudă, Seminarului de limbi romanice din Berlin. Colecţia de fişe (peste
500.000) care a stat la baza Dicţionarului a fost cumpărată de Muzeul Limbii
Române din Cluj.
În 1930, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de viaţă, Tiktin a fost sărbătorit
în cadrul societăţii „Herrig” din Berlin. Discursul pe care l-a ţinut cu acest prilej
cuprinde date interesante cu privire la munca sa ştiinţifică. şi în acelaşi timp
regretul că nu şi-a putut îndeplini dorinţa de a publica „o expunere ştiinţifică a
gramaticii româneşti”.
O dată cu instalarea nazismului în Germania, persecuţiile se îndreptară şi
împotriva lui Tiktin. El fu îndepărtat din „Societatea filologică”, ca şi din toate
asociaţiile din care făcea parte. De asemenea, i s-a tăiat pensia, singura sursă de
subzistenţă.
Tiktin a murit la 13 martie 1936, la Berlin. Când, în prima şedinţă după
această dată, la Asociaţia filologilor, dr. Lange-Kowal a anunţat trista veste,
anglistul A. Brandl a încercat să scoată în evidenţă meritele marelui învăţat,
dar a fost împiedicat de conducerea fascistă a Asociaţiei. În ţară au apărut
numeroase articole care au relevat meritele marelui dispărut. În necrologul
publicat în „Dacoromania”, S. Puşcariu scria printre altele: „Tiktin a fost un
observator neodihnit, cu urechea veşnic aţintită asupra limbii vorbite şi cu
creionul în mână, gata să sublinieze, de câte ori cetea un text. Numai aşa ne-a

105

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

putut da acea serie nesfârşită de observaţii fine din manualele sale de Gramatică
românească din care au învăţat atâtea generaţii de elevi. N. Iorga relevă, cu
acelaşi prilej „meritele acestui mare învăţat, aşa de modest, aşa de bun şi cu
atâta iubire faţă de acest popor”. Academia Română a cinstit memoria lui Tiktin
în cadrul şedinţei din 24 martie 1936, la care a luat cuvântul C. RădulescuMotru. În necrologul înaltului for cultural se spune: „Academia Română va
păstra, membrului său onorar H. Tiktin o amintire respectuoasă, aşa cum se
cuvine pentru un ctitor al culturii naţionale. Trupul lui s-a culcat spre veşnică
odihnă la sânul pământului-mamă, dar spiritul său, sădit în straturile operelor
sale, va continua să înmugu­rească şi să rodească, în ogorul studiilor despre limba
noastră, care i-a fost atât de dragă”.
Viața de familie. S-a căsătorit cu Amalia Mayerhoffer și amintirile familiei
îl descriu pe Tiktin drept bun soţ, tată şi mai ales bunic. A avut trei fiice, dar au
supravieţuit două: Sylvia, născută la 19 iunie 1870, și Gertrud (Trudili) născută
după 9 ani.
Tiktin s-a ocupat mult de formarea celor două fete, rezultatul fiind că ambele
au moştenit multe din calităţile tatălui lor şi s-au dedicat învăţământului. Gertrud,
fiica cea mai mică, a moştenit talentul pedagogic şi uşurinţa de a asimila limbile
străine şi a devenit profesoară de limba engleză. Ea a trăit totdeauna în apropierea
savantului, mai întâi la Iaşi, apoi în Germania, unde a fost în ultimii ani ai vieţii
acestuia principalul lui spijin. În urma persecuţiilor antisemite, după moartea lui
Tiktin, s-a refugiat în România, reuşind să aducă toate actele, manuscrisele, scrisori ale
savantului, salvându-le astfel de la distrugere de către autorităţile naziste. Toată arhiva
a fost predată Academiei Române.
Iniţial a locuit în Bucureşti, într-o
modestă cameră mobilată, iar pentru
existenţă preda lecţii de engleză.
În 1951, i s-a acordat, ca fiică a lui
Tiktin, o pensie viageră de 10.000
lei. Spre sfârşitul vieţii, Gertude s-a
îmbolnăvit de cancer și s-a mutat în
Galaţi (probabil în 1954), la sora ei
Sylvia, unde a și murit, la 01.08.1959,
iar pensia viageră acordată de stat
pentru meritele tatălui, Heiman
Gariton Tiktin, a revenit sorei sale
mai mari, prima fiică a savantului,
Sylvia Tiktin, căsătorită Schmierer”
(mama Lolei – n.n.).
Sylvia Tiktin Schmierer (n.
19 iunie 1870, Iași – d. 1963, Galați)
Gertrud - sora Sylviei Schmierer,
– mama Lolei - prin căsătoria cu
mătușa Lolei

106

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Ludwig Leopold Schmierer, la 15/27 mai
1888, a venit în Galați.
Dl. Cezar Alexandru Ionescu, ginerele
Lolei, care a cunoscut-o pe Sylvia din
povestirile familiei, o descrie astfel: „A fost
o femeie energică, cu o cultură deosebită,
modestă şi generoasă, ocupându-se cu acţiuni
filantropice, mai ales în domeniul culturii, fiind
un timp preşedinta „Societății de binefacere a
Doamnelor israelite gălățene pentru ajutorarea
văduvelor și orfanilor din Galați.”
Realizarea ei cea mai importantă a fost
înfiinţarea, în anul 1900, a complexului şcolar
israelito-român de fete de pe strada Hagi
Stoian. A fost preşedinta şcolii timp de 47 de
ani, de la înființare până la pensionarea sa, în
1947. La această şcoală elevele sărace primeau
pensiune gratuită (mâncare, îmbrăcăminte,
manuale, rechizite şcolare etc.).
În 1906 făcea parte din comitetul de
Silvia cu nepoatele, fetele Lolei
conducere al societății de Doamne și Domni”
care susțineau „Ospătăria populară” din
clădirea Azilului de bătrâni de pe str. Israelită/Războieni.
După moartea soțului ei, în 1911/12, dar mai ales în 1928, după falimentul
firmei „Schmierer & Co.”, familia a intrat într-o criză financiară care s-a agravat
în timpul celui de al doilea război mondial. Pentru finanţarea şcolii, Sylvia nu
mai putea apela la fonduri proprii, ci era nevoită să organizeze deseori colecte
publice, după modelul vremii, sub diferite forme: spectacole de caritate, ceaiuri,
întâlniri dansante cu scop filantropic, în diferite locații din oraș sau chiar în
propria locuință, împreună cu fiica ei, Lola (căsătorită Roth).
La aniversarea a treizeci de ani de la înfiinţarea şcolii şi tot atâţia de
preşedinţie, Sylvia Schmierer a acceptat cu greutate ca şcoala, care acum avea
500 de eleve, să capete numele ei. În ziarul „Universul” din Bucureşti a apărut un
elogios articol, care descrie desfăşurarea acestei manifestări, de fapt, un omagiu
al Sylviei. Citez: „În cuvinte pline de umor, d-na Schmierer vorbeşte, mulţumeşte,
zâmbeşte, e fericită”.
În 1931 făcea parte din comitetul de conducere al Orfelinatului „Căminul
copiilor” din str. Beldiman 81, al cărei președintă era Mathilde Wechsler.
Pe 2 septembrie 1933 a organizat împreună cu comitetul și a participat,
împreună cu fiica ei, Lola, și cu cumnatul ei, Marco Schmierer, la chermeza
Orfelinatului „Căminul copiilor” în grădina Cinema „Miron”, serată dansantă cu scop
filantropic, la care a venit un public numeros.

107

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

La 77 de ani, după ce a condus școala timp de 47 ani, s-a retras din activitate.
„Ca și sora ei – spune dl Cezar Alexandru Ionescu, ginerele ei - Sylvia a
moştenit de la tatăl său multe calităţi, în mod deosebit modestia”.
Bătrânețea și-a petrecut-o alături de Lola. A murit în 1963, la 93 de ani, în casa
ei din str. Col. Boyle 11.
Ludwig Leopold Schmierer, tatăl Lolei, (n. 1850 – d. 1911/12) a avut
o situaţie materială foarte bună. S-a implicat în problemele Comunității
Israelite, ca filantrop și membru activ, încă din 1889, fiind ales în fiecare
an în comitetele de conducere ale Spitalului Israelit. În același timp, cotiza
anual pentru întreținerea acestui spital cu suma de 400 lei. De altfel, pentru
donațiile importante pe care le-a făcut la inaugurare, familia Schmierer figurează
ca fondatoare, în Cartea de Aur a Spitalului Israelit - păstrată acum în arhiva
Comunității Evreilor din Galați.
Totodată, el a fost și consul al Țărilor de Jos la Galaţi, iar casa lor din str.
Col. Boyle 11 devenise sediul Consulatului olandez.
A condus, împreună cu fratele său, Marcu (Moritz) Schmierer, o societate
comercială de familie, „M. Schmierer & Co” foarte prosperă la acea vreme, fiind
şi proprietară de vase.
Cei doi fraţi, Marcu şi Ludwig, au locuit în aceeași casă, o locuință spațioasă,
una dintre cele mai frumoase case din Galaţi (acum demolată).
Din păcate, Ludwig Leopold a murit de timpuriu, (în 1911-12). După
moartea lui, conducerea societăţii a fost preluată de fratele Marco, probabil ajutat
și de cei doi fii ai lui Ludwig, Miko şi Lothar.
Ludwig Leopold și Sylvia au avut trei copii: Miko (Michael), Lothar şi
Dorothea (Lola).
Marcu (Moritz) Schmierer, fratele lui Leopold, a avut de asemenea o bogată
activitate în cadrul Comunității Israelite din Galați, fiind în perioada 1903 - 1907
membru în comitetul de conducere al Spitalului Israelit. La Biblioteca „V.A. Urechia”
din Galați există un caiet de desen geometric pe numele lui Moritz (Marcu) Schmierer,
în limba germană, datat 2 oct. 1857-15 iul. 1858 (Ms V/136), precum și o scrisoare
a acestuia către G.T. Kirileanu, 1923 noiembrie 7, Galați, în care confirma primirea
scrisorii din 5 noiembrie, prin care era rugat să mai păstreze în depozit fasciculele
dicționarului lui H. Tiktin. (Rumänisch, Deutsche Wörterbuch) (Ms III 112). La 22
ianuarie 1925, Marcu a predat către „Casa Şcoalelor” fascicolele „Dicţionarului
român-german”, de H. Tiktin, tipărite la acea dată.
În 1927, Marcu Schmierer era președintele Societății „Schevas Achim”, cu
sediul în Galați, pe str. Traian.
Lothar Schmierer (1889-1975), fratele Lolei, care a moştenit din familie darul
învăţării limbilor străine, a plecat încă înainte de falimentul societăţii comerciale
a familiei, mai întâi în Berlin, unde a studiat farmacia (de aici trimitea articole

108

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

interesante despre evenimente mai importante
din Germania pentru ziarului „Vocea Galațiului”.2
Apoi a mers mai departe, în Norvegia,
unde a lucrat ca traducător. După un timp,
din cauza ocupaţiei germane a acestei țări,
a revenit la Bucureşti, unde a lucrat ca
traducător româno-germano-norvegian. A
fost bibliotecar la Comitetul de Stat pentru
Arhitectură şi Construcţii. A fost membru al
Uniunii Scriitorilor din România. A murit în
anul 1975, în vârstă de 86 ani.
Miko Schmierer, celălalt frate al Lolei,
inginer electro-mecanic, a deschis în Berlin
un magazin cu articole electro-casnice. Din
păcate, el a avut parte de o soartă nemiloasă,
deoarece a fost omorât în masacrul asupra
evreilor de la Berlin, din 9 noiembrie 1938,
ulterior prea metaforic supranumit „Noaptea
de cristal”.

Familia Leopold Schmierer
(1898)

Lola (Dorothea) Schmierer-Roth (n. 16 noiembrie 1893, Galaţi – d. 4 aprilie
1981 în Bucureşti)
A frecventat, la Galaţi, şcoala secundară de grad superior „Philipide”, pe care
a absolvit-o în anul 1910. Încă din şcoală s-a evidenţiat ca o desenatoare excelentă.
Primele schiţe şi desene găsite sunt datate din 1906 (la vârsta de 13 ani). Mama
Sylvia, mătuşa Gertrud şi mai ales bunicul Tiktin, observând talentul ei deosebit
în arta grafică, au încurajat-o, finanțându-i studii cu pictori celebri ai vremii, din
ţară şi din străinătate, precum şi călătorii prin întreaga Europă. În 1908, ea a primit
primele noţiuni de anatomie, perspectivã şi desen după natură, de la profesorul
italian Antonio Zumino, iar în 1911 a călătorit pentru prima dată în străinătate,
la Viena şi Berlin, unde se stabilise bunicul ei, profesorul dr. Hariton Tiktin. În
această perioadă au avut loc și primele ei studii de pictură în străinătate. Apoi în
anii războiului I mondial, 1916/17, a studiat pictura cu maestrul Ion TheodorescuSion, care a avut o mare influenţă pentru a o determina să adopte un stil personal.
Acesta i-a făcut câteva portrete. Cel mai reuşit se află la Muzeul de Artă Vizuală din
Galaţi. Câte un portret se află în posesia familiei şi a M.N.A.R. După primul război
mondial, în 1919, începe a doua perioadă de studii din Europa. Pentru început,
bunicul, Tiktin, face cu ea o călătorie prin Constantinopol, Atena, Neapole, Roma
şi Elveţia, apoi studiază mai departe în Berlin cu Willy Jaeckel. A urmat o perioadă
de lucru în Galaţi.
2. V.G. nr. 4497/ 1. 03. 1933 - „Femeia, o nouă expoziție la Berlin” și V.G. nr. 4509/ 15.03. 1933
- „S-a deschis Târgul din Lipsca. România nu participă nici de această dată” etc.

109

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Ca pictoriță, a expus la începutul carierei sub numele Lola Schmierer, iar după
căsătorie sub numele Lola Schmierer-Roth.
La 8 iunie 1924 s-a căsătorit cu Wilhelm Roth, originar din Iţcani (Bucovina),
stabilit în Iaşi.
*
Wilhelm Roth (n. 14 iunie 1891, Galați - d. 1964, Galați) - soțul Lolei - din
părinții Abram-Aizic, tatăl și Raşela-Bassa, mama. A avut un frate, Nathan (n.
1882). În anul 1938, Judecătoria din Suceava, i-a recunoscut naţionalitatea română.
Împreună cu fratele Nathan, a condus, la Galaţi, o agentură comercială care coopera
cu societatea comercială a familiei Schmierer. După falimentul acestei societăţii
(1928), a preluat întreţinerea întregii familii. Wilhem a preluat de la Ludwig Leopold
Schmierer şi activitatea de consul pentru Olanda. În urma legilor antisemite,
introduse odată cu instalarea guvernului antonescian, agentura condusă de el a
avut de suferit şi până la urmă a fost închisă. Atât el, cât şi Nathan, fratele lui, au
rămas fără ocupaţie, cheltuielile de întreţinere provenind din salariul Lolei, care era
profesoară de desen, şi din vânzarea unor obiecte din casă. Între 4 iunie 1942 şi 12
octombrie 1942, sub învinuirea de activitate defetistă, contrară politicii şi intereselor
Statului, Wilhelm a fost internat în lagărul de deţinuţi politici de la Tg.Jiu, iar apoi a
avut domiciliu obligatoriu în oraşul Craiova. După 1944, nu a mai putut redeschide
agentura comercială, rămânând fără ocupaţie. Efectua ocazional traduceri. A murit
la 11 mai 1961, iar Nathan a murit în 1964.
*
Cariera Lolei. Între anii 1932 şi 1935 studiază la Paris cu Derain. În perioada
dintre cele două războaie a reuşit să intre în contact cu artişti ai acestei epoci:
Waldemar George, Ph. Hosssiasson, Leo Zack, Jeanne Coppel, gălățeancă (fiica
celebrului bijutier Moritz Helder, împreună cu care a început să studieze, la Galați, cu
maestrul Antonio Zumino și a rămas prietenă şi în corespondenţă până la sfârşitul
vieţii acesteia, la 1 noiembrie 1971).
Ginerele ei, dl prof. Ionescu, o caracterizează astfel: „Lola a avut trăsături
de caracter de excepţie. Era o femeie de o blândeţe deosebită. Pe ea o interesa
aproape în exclusivitate tot ce era în legătură cu arta. Era foarte comunicativă, fie
prin relaţii directe fie prin corespondenţă. Era atât de îndrăgostită de pictură încât
nici nu observa ce se întâmplă în jurul ei. S-ar putea spune că situaţia materială
a familiei i-a permis aceasta, dar modul cum a lucrat după anul 1940 dovedeşte
că pasiunea pentru artă a fost mult mai puternică decât greutăţile materiale pe
care le-a avut după începerea războiului. A pictat în frig, a pictat pe hârtie de
împachetat, a pictat pe dosul desenelor mai vechi, pe aceeaşi coală de hârtie a
făcut mai multe schiţe şi studii etc. Regretata Olga Buşneag, în revista ARTA 75,
afirma:
„Lola Schmierer-Roth, personalitate temerară care a practicat arta «pe
orice vreme», în toate sezoanele prielnice sau ingrate ale vieţii sale, a avut
destinul unei stele solitare. Opera ei s-a desăvârşit în singurătate, fără tovarăşi

110

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

de drum şi fără «posteritate» imediată, având capacitatea de a rezista decenii
anonimatului într-un centru de provincie (...)”.
În timpul războiului şi situaţia materială a familiei Schmierer-Roth s-a
deteriorat mult, iar Lola a trebuit, pentru întreţinerea membrilor familiei, precum şi
pentru asigurarea studiilor celor două fiice, să se angajeze, în 1940, ca profesoară de
desen şi istoria artelor la Liceul de fete al Comunităţii evreieşti din Galaţi. Activitatea
de profesoară a continuat-o şi după terminarea războiului, fiind până în 1951 singura
persoană din familie cu un salariu sigur din care trebuia să întrețină șase persoane.
În această profesie a fost foarte bine primită, s-a bucurat de mult respect din partea
noilor colegi şi a fost foarte iubită de elevi. Aprecierile din rapoartele de inspecţie
sunt foarte elogioase, scoţând în evidenţă nu numai calităţile profesionale, dar şi cele
pedagogice. A dus această activitate cu multă abnegaţie, mai ales că ea corespundea
şi dragostei pentru cei care doreau să devină pictori.
Exproprierea şi apoi demolarea locuinţei natale a afectat-o foarte mult. Această
locuinţă şi locurile din jurul ei i-au dat pictoriţei multe subiecte. Dar pasiunea pentru
pictură a învins. Şi în noua locuinţă din strada Partizanilor, care a fost foarte mică,
două camere pentru patru persoane, şi-a organizat un colţ pentru şevalet. Atât în jurul
noii locuinţe, cât şi în cartierele din apropiere, Lola a ştiut să găsească noi subiecte.
Dragostea ei pentru pictură nu a fost egoistă. În permanenţă chema în jurul
ei copii şi tineri talentaţi care primeau de la ea primele noţiuni de desen şi pictură.
Avea acasă o mică şcoală de desen şi pictură pentru copii şi tineri. Cel mai reuşit elev
a fost pictorul Gh. Anghel. În diversele sale declaraţii, acesta subliniază cu multă
convingere că reuşita lui ca pictor se datorează Lolei, care l-a îndrumat către această
activitate. Citez: „Tot la Galaţi am avut parte de un mare noroc, de fapt, un dar de la
Dumnezeu. întâlnirea cu doamna Lola Roth, prima mea profesoară. Am crescut în
preajma doamnei Roth, cea care mi-a convins familia că este bine să fac pictură, cu
toate că nici unul dintre ai mei nu vedea rostul” (din ziarul „Adevărul” din 11.07.03,
articolul semnat de Florena Dobrescu). Ca elevi, Lola a mai avut pe sculptorul
Napoleon Tiron, pictorul Ion Dumitriu şi pictorul scenograf Rodica Hanagic.
Criticii de artă nu sunt nici ei zgârciţi în calificative: Vlaicu Bârna publică în
„Viaţa românească” nr.6, iunie 1972, cu ocazia vernisajului din 1972, de la Muzeul
de Artă Modernă şi Contemporană, articolul Retrospectiva Lola Schmierer-Roth.
Citez primul paragraf: „Organizată de Muzeul de artă modernă şi contemporană din
Galaţi, retrospectiva Lola Schmierer-Roth aduce în actualitate numele unei artiste
care în perioada interbelică a figurat printre cei mai cultivaţi creatori plastici din ţara
noastră. Lucrările ei au fost expuse, ani în şir, la Salonul oficial, apoi încununate cu
premiul <<Anastasie Simu>>. În 1932 şi-a dobândit o notorietate pe care expoziţia
personală din 1935 avea să i-o statornicească definitiv în lumea iubitorilor de artă şi
a cunoscătorilor”. Olga Buşneag după lungi conversaţii cu Lola, a publicat în revista
„ARTA 75” nr. 9, articolul „Lola Schmierer-Roth”, în care a făcut o competentă
prezentare a operelor Lolei, reproducând opt dintre ele. Reţin ultimele fraze:
„Unitatea şi identitatea operei Lolei Roth trebuie căutată dincolo de succesiunea

111

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

sinuoasă şi imprevizibilă a etapelor, în rigoarea studiului, seriozitatea explorării,
aspiraţia la esenţă, echilibru şi desăvârşire. Dar mai ales în stratul de linişte, în zona
de seninătate şi înţelepciune vizionară, care iradiază dincolo de nivelul sintactic”.
De altfel, în acel an, ea a fost primită în Uniunea Artiştilor Plastici din România.
Mariana Cocoş Tomozei, critic de artă şi muzeograf, la 18.08.2004, la deschiderea
vernisajului de la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, a spus: „Lola Schmierer–
Roth are multe conotaţii, în general, în arta românească, dar în special în cadrul
Galaţiului. În primul rând, fiindcă face parte dintr-una dintre familiile de prestigiu
din Galaţi, din prima jumătate a secolului al XX-lea, apoi fiindcă a modelat cu
abilitate şi cu măestria ei de pedagog pe foarte mulţi dintre tinerii care au devenit,
unii dintre ei, artişti valoroşi şi să ne gândim la Gheorghe Anghel, Ion Dumitriu sau la
sculptorul Napoleon Tiron. Dar, în primul rând, Lola Roth este o creatoare valoroasă,
o pictoriţă şi, în acelaşi timp o graficiană foarte complexă”. Liana Saxone-Horodi,
pictoriţă laureată a premiului „Herman Struk”, publică în ziarul „Viaţa noastră“,
din 22.10.2004, (Israel), un foarte elogios articol despre vernisajul din Galaţi. „În
încheiere, îmi permit să citez din cele scrise de regretata Amelia Pavel, în volumul
Pictori evrei din România, apărut în editura Hasefer, în 1996: <<Lucrările Lolei
Schmirer-Roth erau de viziune expresionistă, cubistă, şi neo-obiectivistă… În 1972,
expoziţia retrospectivă a relevat modernitatea acestei artiste izolate şi singulare. O
artistă pe care a venit timpul s-o cunoaştem şi s-o apreciem>>”.
Mariana Vida, şefa secţiei de grafică a Muzeului Naţional de Artă al României
din Bucureşti, a făcut la Oradea, în noiembrie 2004, o comunicare, în care a vorbit
despre Lola: „Artista a iubit Galaţiul aşa după cum o probează multele imagini pe
care i le-a dedicat: Lunca Dunării, casa părintească, cartierele vechi, ruinate de
bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial, blocurile noi de la
Ţiglina etc.”
Pictorița Lola Schmierer Roth a încetat din viaţă la 4 aprilie 1981 în Bucureşti.
Ginerele său declară, în memoriile sale: „Am cunoscut pe Lola-Dorothea
Schmierer-Roth în anul 1973. Locuia în Galaţi, cartierul Ţiglina 1, str. Partizanilor
nr.4. Avea un apartament cu două camere care erau foarte încărcate. Locuinţa familiară
din strada col. Boyle nr.11 fusese demolată. Această locuinţă a fost mare, cu multe
camere şi cu mobilă elegantă. În noua locuinţă nu a putut lua decât toate lucrările şi
anexele necesare muncii de pictor, o parte din bogata şi valoroasa bibliotecă şi o mică
parte din mobilă. Cu toată această aglomeraţie a continuat munca de pictor. Noul
cartier era între strada Brăilei şi Dunăre şi majoritatea locuinţelor erau cu 3-4 etaje,
erau mulţi copaci, întreg cartierul era de fapt un parc mare. Cu toate incomodităţile,
noua locuinţă i-a dat o mare satisfacţie, noi subiecte pentru artă: locuinţe noi, natură
modernă, Dunărea etc.
Datorită vârstei avansate, familia, adică cele două fete Ruth şi Anne Louise, au
hotărât în 1974 să o aducă în Bucureşti şi a locuit la fata cea mare, Ruth, care era căsătorită
cu Prof. O. Crohmălniceanu (Cahn). Cu acestă mutare, toată activitatea artistică a luat
sfârşit, şi datorită vârstei, dar şi a condiţiilor de locuinţă în centrul Bucureştiului.

112

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Cu trecerea timpului, subsemnatul şi cu Anne-Luise Roth ne-am căsătorit
şi ne-am mutat în Berlin, artista a decedat (în 1981) şi, după 1989, familia CahnCrohmălniceanu s-a mutat şi ea la Berlin.
În urma încetării din viaţă, în aprilie 2000, a profesorului Ovid Crohmălniceanu
(Moise Cahn) şi a soţiei sale, arh. Ruth Cahn (Roth), sora acesteia, Anne-Louise
Roth (soția mea) şi subsemnatul am intrat în posesia unei bogate colecţii de tablouri
şi documente de familie. Consultându-le, alături de monografia lui I. Rizescu,
„H.Tiktin-Omul şi opera” (Bucureşti 1971) şi introducerea profesorului dr. Paul
Miron la Rumänisch-deutsches Wörterbuch ed.3, Band I, Cluj-Napoca, 2000), soţia
mea, Anne-Louise, mi-a făcut următoarea destăinuire:
„Sunt foarte onorată că o am mamă pe Lola Schmierer-Roth, că o am bunică
pe Sylvia Schmierer şi că îl am străbunic pe Hariton Tiktin. Din păcate, sunt ultima
descendentă a acestei familii de personalităţi cu calităţi deosebite, întemeiată de celebrul
savant Tiktin. Tiktin s-a evidenţiat în mod special prin puterea de muncă, modestie,
talent pedagogic şi dragostea pentru profesia pe care a ales-o. Aceste calităţi au fost
transmise şi urmaşilor lui. Nu l-am cunoscut direct, dar mi-a fost dat în permanenţă
exemplu atât de mama mea cât şi de bunica mea. << Să-l ai în viaţă mereu ca exemplu
pe Hariton; să fii sârguincioasă şi să-ţi iubeşti meseria ca el; să fii modestă ca el; să nu
fii avidă după bani; să fii....; să fii....>> La început am considerat aceste recomandări
ca o metodă educativă, dar, după ce a murit, în 1936, şi am citit ce s-a scris despre el,
mi-am data seama că recomandările făcute erau o realitate, şi nu o simplă formalitate
pedagogică şi am început să discut cu bunica şi mama despre el”.
Eu şi Luisa am fost nevoiţi să eliberăm apartamentul din Bucureşti, din Dionisie
Lupu. În camera în care a locuit Lola au fost înghesuite toate obiectele care proveneau
din apartamentul de două camere. Am găsit băgate în lăzile de transport toate
lucrările, biblioteca, acte şi fotografii de familie şi parte din mobilă. Am cumpărat un
apartament de două camere unde au fost depuse toate obiectele găsite în camera ei.
Acţiunea nu a fost uşoară. După prima triere am constatat că toate lucrările găsite se
aflau împachetate în condiţii foarte proaste şi băgate în lăzi.
Am găsit, de asemenea, toate documentele de familie, începând cu ale bunicului
ei, vestitul filolog acad. Tiktin. Datorită acestora, precum și a informaţiilor găsite în
„JEWISH ENCYCLOPEDIA”, am putut realiza o monografie.”
O altă apreciere a Annei-Louise despre mama sa: „Lola, mama mea, stăpânea
perfect toate tehnicile de lucru şi îşi permitea să jongleze cu alegerea stilului cel mai
potrivit pentru subiectul ales sau, invers, în funcţie de mijloacele avute la dispoziţie,
să-şi aleagă subiectul potrivit. La fel cum şi-a iubit locuinţa în care s-a născut, tot aşa
a iubit oraşul natal, Galaţi, care i-a dat toate subiectele din natură. Fără exagerare,
se poate afirma că este pictoriţa oraşului Galaţi. A călătorit foarte mult, a cunoscut
foarte mulţi pictori celebri, a avut prietene multe, iar bunicul avea locuinţă în Berlin
şi, având ca limbă maternă limba germană, putea să rămână în Germania. N-a vrut
aceasta, a vrut să trăiască în oraşul natal. Mai mult, la adânci bătrâneţe fetele au luat-o
la Bucureşti. Foarte greu a acceptat această mutare. Lola a fost o artistă care a iubit

113

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

arta în general, dar în mod deosebit pictura. Tot ce a lucrat a fost din dragoste pentru
această artă, şi nu pentru bani. Foarte greu se despărţea de lucrările donate sau cedate
muzeelor”.
Această dragoste pentru artă a fost hotărâtoare pentru donaţiile făcute. După
mutarea ei în Bucureşti, familia a vrut să predea o parte din lucrări Muzeului Naţional
de Artă din Bucureşti. Lola a plâns. După decesul lui Ruth, fiica cea mare, şi a soţului
ei, a trebuit lichidată locuinţa. Pentru valoroasa colecţie am avut trei alternative: 1)
depozitare - aceasta însemna un viitor nesigur; 2) predarea ei unor magazine de
consignaţie - aceasta însemna o viitoare SPECULĂ, cu care Lola nu a fost niciodată
de acord, 3) donarea la muzeele de specialitate. Am ales soluţia a treia şi am predat
aproape toate operele la:
- Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi; acest oraş, fiind oraşul natal, a fost cel mai
iubit de artistă;
- Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti; acest muzeu, încă pe când Lola mai
era în viaţă, a dorit să achiziţioneze o parte din lucrări,
- Muzeul Naţional Brükenthal din Sibiu; acest muzeu a fost ales ţinând seama
de faptul că pictoriţa a avut strămoşi cetăţeni germani.
O mică parte din tablouri sunt pe pereţii locuinţei noastre din Berlin. Şi acestea
vor lua drumul muzeelor.”
Lola a avut două fiice: Ruth (n. 27.06.1925, Galați – d. 29.04.2000, Berlin),
arhitectă, căsătorită cu prof. dr. Moise Cahn, alias Ovid Crohmălniceanu; și AnneLouise (n. 6 ianuarie 1927, Galaţi - 29 octombrie, Berlin), inginer electro-energetic,
căsătorită cu prof. dr. Alexandru-Cezar Ionescu.
Surse: însemnările prof. dr. ing. Alexandru-Cesar lonescu, ginerele Lolei,
documente ale Comunității Evreilor din Galați și presa locală.
Fotografiile provin din arhiva familiei, donate de prof. dr. Alexandru-Cezar
Ionescu.

114

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Theodor Parapiru
profesor, scriitor, editor
Ghiţă NAZARE, profesor, director

Revista Şcoala gălăţeană
Strada George Enescu, nr. 25, Bl. Bistrița 1B, ap. 79, Galați
Tel.: 0745633310, e-mail: nazareghita@yahoo.com

Ghiță Nazare: Domnule Parapiru, vă propun să ducem această discuție pe trei
dimensiuni ale personalității Dumneavoastră: aceea de profesor, aceea de scriitor și om
de cultură și, nu în ultimul rând, o dimensiune comună tuturor, aceea de cetățean.
„Ceasul reformei -în educație, n. n.-funcționează aiurea”, afirmați acum mai bine de 15
ani. S-a reparat, cumva, între timp, ceasul reformei.
Theodor Parapiru: De fapt, reforma (mă rog, bulibășeala de modificări de
după Decembrie 1989) a început prin oprirea ceasului învățământului. La acest
orologiu încremenit, fel de fel de șefi panglicari, naționali sau globali, au fixat limbile
după ordine imperative sau după cum credeau ei (prin imitație sau după mușchii
minții lor!) că se potrivește ora exactă. Și astfel, ora exactă a educației a devenit
alba-neagra, demagogie cu clăbuci, divertisment de muzeu, arhivă de jalbe în
proțap, obiect de consum cu efect placebo, scenă de teatru de păpuși pentru sforari,
vizuină de diplome sonore în absolvire, procente infracționale, răcnete olimpice,
examene cu clopoței etc. Nu peste mulți ani, dacă veți întreba pe ministrul acestui
domeniu despre ceasul reformei, îl va consulta pe cel de la mână, dar nu este sigur
că va ști să citească ora exactă, dacă nu va fi urmat vreun masterat sau doctorat în
acest sens. În general, va fi tot mai greu cu scrisul și cu cititul, fiindcă gânditul va
deveni factor de lux major.
Gh.N.: Am senzația că în ultimii douăzeci de ani învățământul a fost, din păcate,
terenul luptei dintre reformă și contrareformă, fapt care a determinat instabilitate
legislativă. Legea Învățământului nr. 84/1995, prin modificări succesive, fragmentare,
punctuale, a ajuns de nerecunoscut prin anul 2010. Se pare că aceeași soartă tinde să o
aibă și Legea nr. 1/2011. Așa că, nici cadrele didactice, nici elevii și nici părinții nu mai
înțeleg care sunt măsurile reformatoare sau care țin școala în loc sau chiar o întorc în
timp. Cum comentați?
T.P.: În 25 de ani, am văzut cum orice tip de măsuri interesante, stupide,
mincinoase, binevenite, demagogice, i/responsabile, im/permeabile, pre/luate și
adăugite, originale sau copiate etc. a fost argumentat, aplaudat și implementat ca
parte dintr-un sistem reformist. Rezultatul este îngrijorător sau firesc, dezastros sau
triumfător, depinde de ce parte a ochiului privești. Câtă vreme în educație se va vorbi
mai mult de bani decât de conținut, discuțiile sunt de purtat în bănci financiare decât
pe bănci școlare. Un fel de pe scut sau sub scut. Altfel, timpul suportă orice.
Gh.N.: Au fost miniștri care parcă au dorit să-și lase amprenta pe distrugerea
învățământului românesc. Câteva exemple sunt edificatoare: fuziune prin absorbție - ca
să folosim un termen la modă în politică - a școlilor profesionale cu liceele tehnologice,

115

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

înscrierea la facultate, în anul I, a absolvenților de liceu fără bacalaureat, organizarea
unei a III-a sesiuni de bacalaureat pentru cei care nu au promovat într-una din cele
două etc. Este judecata prea aspră?
T.P.: Indiferent cum s-au chemat noutățile reformiste, au vizat în fapt cursuri
de școli/licee/facultăți pentru șomaj. Este o apreciere civilizată, în contextul în care
democrația românească n-a presupus (și n-a avut parte de) responsabilitate. În rest,
vorbe de clacă.
Gh.N.: Riscați o „radiografie” a școlii românești la timpul prezent?
T.P.: Ar fi o radiografie pentru o moluscă pe cale de dispariție.
Gh.N.: Ajungem să vorbim și de „arma” Dumneavoastră principală, scrisul. Ce
s-a mai întâmplat în literatura gălățeană în ultimul deceniu? Literatura scrisă în zona
noastră poate fi apreciată ca o literatură de nivel național?
T.P.: Mulți confundă birocrația cu scrisul literar. Suntem pe cale să facem din
cantitate o nouă calitate. Stăm mai bine decât alte zone. Literatura de nivel național e
un moft, nu o realitate, o iluzie pe care o întrețin cei ce trăiesc din amintiri și citesc
foarte puțin. De ce nu literatură de nivel mondial? literatură de nivel global? de nivel
cosmic?… Din această cauză, criticii literari devin istorici locali (cei de capitală –
istorici de cartier), unii cu argumente, alții cu hărnicie.
Gh.N.: Considerați că are vreo semnificație pentru scriitorii gălățeni dictonul
„Divide et impera!”? Este cumva o bătălie pentru atragerea scriitorilor gălățeni de mai
multe filiale ale USR din Moldova sau, culmea, chiar din județ?
T.P.: Domnule Nazare, când scrii ești singur, cu ideile, cu sufletul și cu toate
cunoștințele din dotare, nu cu grupări, societăți, uniuni, găști, haite, prieteni, colegi,
public etc., indiferent de ambalajul lor literar, științific, cultural, financiar, sportiv.
Pentru mine, contează cărțile, textele, opiniile confraților, afilierile și combinațiile
parteneriale nu mă procupă.
Gh.N.: Salonul Literar „Axis libri” al Bibliotecii Publice „V.A.Urechia”,
activitățile căruia le moderați, reprezintă, cu certitudine, un mijloc extrem de
important de promovare a literaturii, științei și artei gălățene în comunitatea
culturală și nu numai. La întâlnirile Salonului au participat zeci de scriitori,
personalități din diferite domenii ale creației din toată țara. Toți invitații au avut
aprecieri măgulitoare pentru ceea ce se întâmplă la Galați. Fenomenul este și
reciproc? Care este prezența scriitorilor gălățeni la manifestări de gen din țară și
din străinătate?
T.P.: Tot „AXIS LIBRI” (Festival de carte, Salon literar, Revistă de cultură,
Editură, Filiale, Librării…) este un fenomen cultural puțin comparabil în plan
național. Scriitorii gălățeni sunt prezenți în manifestările din țară după chipul,
asemănarea și opera fiecăruia în parte. Oaspeții de la Salon au trecut de la amabilități
la prestații de interes și asta contează. Au fost multe întâlniri memorabile pentru toți
cei prezenți.
Gh.N.: Spuneți-mi ceva despre Zanfir Ilie, excelent administrator, scriitor și
editor, autentic activist cultural. Ca valoare culturală. Ceva care să-i fie util și lui.

116

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

T.P.: Din punctele de vedere pe care le-ați enumerat, aș spune, parafrazând
o zicală care se potrivește întrutotul: dacă Zanfir Ilie n-ar fi existat, el ar fi trebuit
inventat în contextul cultural, managerial, profesional, literar, editorial, pentru Galați
și în plan național. Este omul performanțelor. Îi doresc să aibă puterea să continue.
Când se va retrage, mulți proști, invidioși, ignoranți și ranchiunoși vor înțelege ce a
însemnat activitatea lui în planurile amintite mai sus.
Gh.N.: Vă rog să faceți câteva sugestii pentru îmbunătățirea conținutului revistei
„Axis libri”.
T.P.: De avut în vedere: a) calitatea părții literare; b) consemnarea in extenso
a opiniilor invitaților la Salonul Literar; c) o rubrică de revistă a revistelor; d) o
televiziune culturală.
Gh.N.: Știu că, recent, v-ați întors de la Grancariciu, satul care v-a inspirat în
realizarea romanului satiric „Grancariciu, satul global”. După șase ani de la apariția
excelentului roman vă rog să ne spuneți în ce stadiu este trecerea de la „realismul
socialist” la „capitalismul de cumetrie” în satul românesc?
T.P.: Traseul este: „Papuciada” – „Grancariciu, satul global” – „Oraliciu, sta/r/
tul global mișto”, altfel spus: „realismul socialist revoltat”-„capitalismul de cumetrie”„imperialismul de vorbărie”. Trecerea este subtilă, dar nu radicală. Omizile și fluturii
sunt încă rude nediferențiate.
Gh.N.: Cu ceva timp în urmă ați lansat, la cea de-a VII-a ediție a Târgului de
Carte „Axis libri”, un alt roman satiric, „Oraliciu startul global mișto”. Nu vă tentează
și un al treilea roman, „Galați startul global mișto”? Doar trăiți aici de aproape 45 de
ani. Cunoașteți bine realitatea. Doar să o transpuneți în plan artistic.
T.P.: Poate da, poate nu…
Gh.N.: Se pare că ați devenit un specialist în globalizare. Cineva mi-a spus
că globalizarea reprezintă cancerul națiunilor și al patriotismului. Asta înseamnă că
întreaga societate este bolnavă? Atunci care ar fi tratamentul?
T.P.: Toate bolile și leacurile sunt în noi. Oamenii nu înțeleg globalizarea și
nici globalizarea pe ei. Este un fenomen cvasiimpersonal, care acționează deja spre
bucuria proastă a unora și jalea optimistă a altora.
Gh.N.: Domnule Parapiru, să trecem la a III-a dimensiune a dialogului nostru,
abordându-vă ca cetățean al orașului nostru. Știu că multe personalități administrative
și politice locale și-au dorit mult să le fiți aproape. Ați preferat însă să păstrați distanța.
De ce?
T.P.: Pesemne că nu ne-am întâmplat de aceeași parte a timpului, dumnealor
fiind ocupați în foarte mare măsură cu obligațiile profesionale.
Gh.N.: Galațiul ultimilor 25 de ani pare a fi un oraș înfrânt. Au dispărut Apollo,
Textila/Fusul, Dunăreana, Avicola, ISCL., IMEH, Fabrica de Mobilă, Combinatul
Siderurgic este pe ducă, unități industriale cu tradiție și bună imagine în țară și în
lume. Strada Domnească, și nu numai, este „plombată” cu multe clădiri părăsite, în
ruină, pe pereții multora fiind aplicate plăcuțe de avertizare cu textul „Atenție, pericol
de prăbușire de elemente din construcție!”. Ce părere aveți?

117

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

T.P.: Există un început în toate. Și în înălțare, și în prăbușire.
Gh.N.: Mai mult, scriitoarea și jurnalista Violeta Ionescu avea, într-un dialog
recent, o previzionare sumbră privind viitorul orașului nostru. Își exprima temerea că
în jurul anului 2100 Galațiul ar putea deveni… „un sat de pescari”. Am căutat și măcar
un argument pentru acest … viitor: evoluția/involuția populației. Consultând statistica
oferită de recensăminte am constatat că: în anul 1956 Galațiul avea 95. 646 locuitori,
în anul 1966 avea 151. 415 locuitori, în anul 1977 avea 238. 292 locuitori, în anul 1992
avea 326 141 locuitori, iar în anul 2011 avea 249.732. Observăm că în ultimii 20 de
ani populația Galațiului a scăzut cu peste 76. 000 locuitori. Dramatic, nu? Dacă ritmul
s-ar păstra…previziunea doamnei Ionescu ar deveni mai mult decât realizabilă. Cum
comentați?
P.T.: După aproximativ o sută de ani de acum înainte, cred că Galațiul va fi un
oraș cu memorie scurtă și cu oarece profit muzeal.
Gh.N.: Dintr-o discuție mai veche cu prietenul și colegul nostru Zanfir Ilie,
am aflat de un ambițios proiect al unei clădiri impunătoare, pe măsura nevoilor și
prestigiului orașului, multifuncțională, a Bibliotecii „V.A.Urechia”. Cu ani în urmă, un
deputat gălățean asigura auditoriul, într-o întâlnire a Salonului „Axis libri”, că doar
în câteva luni se va inaugura Casa Memorială „Nicolae Mantu”. Mai mult, obiectivul
electoral Podul peste Dunăre a fost concurat la ultimele alegeri… de Tunelul pe sub
Dunăre. Ați putea avansa o dată pentru realizarea celor trei obiective? Câte campanii
electorale vor trebui să mai treacă?
T.P.: Toate sunt obiective sublime, dar realizabile cu „năut”.
Gh.N.: Domnule Parapiru, înainte de ultima întrebare, v-aș ruga să răspundeți
la o probă practică: elaborați un eseu coerent, cuprinzător și explicit, de câteva rânduri,
care să conțină și cuvintele prostie, performanță, minciună, adevăr, ipocrizie, cinste,
corupție, muncă, ignoranță, comunicare, omenie, politicieni.
T.P.: Într-un sistem democratic original, defect, anarhic, termenii: prostie,
performanță, minciună, ipocrizie, cinste, corupție, muncă, ignoranță, comunicare,
omenie, politicieni (și enumerarea ar putea continua!) intră cu surle și dobe în
categoria cuvintelor de umplutură (cuvinte golite de orice sens). Cum ar trebui să fie
depășită situația – aceasta-i întrebarea!
Gh.N.: Un scriitor se relaxează adesea prin… scris. Ce aveți acum pe masa de
lucru? Când va fi următoarea lansare?
T.P.: Scriu pentru mine, pentru ceilalți n-am fonduri! Asta da, cenzură!
Gh.N.: Mulțumesc pentru această consistență și agreabilă discuție, poate utilă
și pentru alții!

118

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Galaţii lui Ionel Teodoreanu
Marius MITROF, consilier

Direcţia pentru Cultură Galaţi
Str. Domneasca nr. 84, Bl. Mioriţa, sc. 1, ap. 2, et. I-II, Galaţi
Tel.: 0236411208, e-mail: marius.mitrof@gmail.ro

În Iaşi, pe strada Zlataust, la numărul 7 A, o stradă îngustă, „umilă şi neştiută
uliţă de margine de târg”1, există casa Teodorenilor, lăsată pe seama uitării. Imobilul
era dota soţiei lui Alexandru T. Teodoreanu, consilier, primar, procuror şi avocat
cunoscut, neam de ţărani din Brusturoasa Tazlăului, fiul preotului Teodor Turcu, de
unde şi numele de Teodoreanu, dat de secretariatul Academiei Mihăilene pentru a nu
se confunda cu alt elev Turcu.2 Acesta se căsătorise în anul 1863, cu Elencu, fiica lui
Panaite Christea care îi dăduse „nevastă gospodină, şi casa din Zlataust”.3
Familia Teodoreanu a avut trei copii, trei băieţi, Osvald, Laurenţiu şi Alexandru,
dintre care doar primul a rămas acasă, ultimii doi stabilindu-se la Bucureşti. Osvald
a absolvit în anul 1891, Facultatea de Drept, iar în 1893 se căsătorea cu Sofia (Sonia),
fiica profesorului Gavriil Musicescu.4
În primul an al căsniciei, tânăra familie şi-a încercat mai întâi norocul la
Dorohoi, unde Osvald a practicat avocatura. Aici, la 30 iulie 1894, s-a născut Păstorel
(Alexandru), primul lor copil. Reveniţi la Iaşi, în toamna anului 1894, au locuit o
perioadă pe strada Ştefan cel Mare, fosta Uliţă Mare, unde, la 6 ianuarie 1897, Sofia a
dat viaţă celui de al doilea copil: Ion, Hipolit, dezmierdat Ionel.
Se descurcau destul de greu, aşa că au fost nevoiţi să se mute din nou, revenind
pe strada Zlataust, părinţii lăsându-le casa cea mare, ei retrăgându-se în căsuţa veche,
din stânga curţii. Aici, a venit pe lume Laurențiu, mezinul familiei.
Laurenţiu Teodoreanu, fratele lui Osvald, cu studii la Zurich, Dresda şi Berliniubitul Herr Direktor din „La Medeleni” şi director, o vreme, al Uzinei electrice
ieşene, locuind la Bucureşti, îl lua deseori la el pe Ionel.5
La București, Ionel Teodoreanu a urmat primii doi ani din școala primară.
Revenit la Iași, a frecventat, până în clasa a IV-a, Liceul Internat. Ultimele două
clase le-a continuat la Liceul Național, unde a fost coleg cu Nicolae Iorga, și tot aici a
susținut și bacalaureatul.
Crescând copiii, avocatul Osvald Teodoreanu, de această dată somitate a
baroului ieșean, s-a mutat cu familia într-o poziție mai centrală, pe strada Mihail
Kogălniceanu, număr vechi 24, astăzi nr.32.6 Părăsise Zlataustul, ulița îndepărtată
1. Ionel Teodoreanu, Uliţa copilăriei, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1979, p. 13.
2. Ion Mitican, Iaşi,file de demult, Editura Tehnopress, Iaşi, 2010, p. 92.
3. Ibidem
4. Ibidem
5. Ibidem, p. 94.
6. Ibidem, p. 105.

119

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

de centru și se mutase în Copou, căci șederea aici sau în zarea Sărăriei dădea rang
locatarului, iar copiii aveau școlile bune mai la îndemână și creștere în alt soi de lume.
Peste puțin timp, Ionel a devenit avocat și romancier cu renume al Iașilor, casa
în care locuia fiind locașul romanticei căsnicii a tânărului avocat Ionel Teodoreanu
(la 23 de ani), cu aleasa sufletului Lily, scriitoarea de mai târziu care semna cu
pseudonimul Ștefana Velisar. Lily, de fapt Maria Ștefana Lupașcu, se născuse la 17
octombrie 1897, fiind fiica juristului diplomat Ștefan Lupașcu din Bacău și a unei
fermecătoare franțuzoaice din munții Vosgi, Maria Mazurier.7 S-au cunoscut în Casa
Teodoreanu: o casă în sărbătoare, caldă, cu arome bune, multe lumini, multe oglinzi
mari, care multiplicau totul voios”8 în ultimele zile ale refugiului din Primul Război
Mondial.
În cuibul fericirii, Ionel Teodoreanu a scris, a copiat și a rescris, la umbra
castanului: miniaturile lirice „Jucării pentru Lili”, urmate de paginile pline de
romantism „Ulița copilăriei” (1923) și romanul „La Medeleni” cu cele trei volume:
„Hotarul nestatorniciei”- 1925, „Drumuri”- 1926, „Între vânturi”- 1927, „grandioasă
frescă în care, înmuind penelu-i prodigios încărcat de toate combinațiile coloristice, a
zugrăvit cu vorbe, în tonuri însorite, copilăria și adolescența” potrivit considerațiilor
criticului Nicolae Crevedia.
Apariţia romanului „La Medeleni” a hotărât biografia scriitoricească a lui
Teodoreanu, pecetluind destinul literar al romancierului, care, la 30 de ani, era deja
acoperit de glorie. După (de)săvârşirea ciclului medelenist, rafturile librăriilor au
cunoscut o prezenţă constantă a cărţilor scriitorului ieşean, în pofida prezicerilor unei
părți a confraţilor literari despre o apropiată devitalizare artistică a lui Teodoreanu.
Acesta este momentul în care, Ionel Teodoreanu, va ajunge și în urbea de la
malul Dunării, făcând cunoștință cu orașul cosmopolit, cu orașul teilor, parte al unui
viitor roman.
Invitat în Galați să conferențieze despre romanul „La Medeleni”, presa gălățeană
se întrecea în a face cunoscut publicului sosirea apropiată a cunoscutului romancier.
Ziarul „Vocea Galaților”, într-un articol intitulat „Scriitorul Ionel Teodoreanu
la Galați” semnat Lya Hart, scria: „Numărul festiv, de Crăciun al «Vocei Galaților»
publică printre alte articole interesante și distractive, un bilanț cu titlul pur informativ
fugitiv” iscălit de Dr. B.
Acest modest articolaș citează cărțile preferate de gălățeni, stabilind că, „cea
mai mult cetită carte, în cursul anului trecut, a fost: «Fata din Zlataust» romanul celui
mai appeal scriitor român contimporan Ionel Teodoreanu.[…] Deși atât de tânăr, d.
Ionel Teodoreanu, se situează printre scriitorii de frunte, printre cei mai autentici
reprezentanți ai scrisului românesc.[…] Scriitor renumit, avocat distins [...] Director
al Teatrului Național, d. Ionel Teodoreanu e un conferențiar, de o distincție rară.
Conferințele sale excelează printr’o analiză psichologică profundă și complexă.
La București, unde a conferențiat asupra Medelenilor «Cum am scris Medelenii» a
asistat tot ce are Bucureștii mai fin ca intelect. Domnul I. Teodoreanu a repurtat un
7. Ibidem, p. 110.
8. Ștefana Velisar Teodorescu, Ursitul, Editura Minerva, București.

120

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

succes extraordinar, iar gazetele din Capitală, precum și revistele literare, s’au întrecut
într’o serie de articole, elogiind pe vorbitor, care a fermecat prin magia verbului său.
Orașul nostru, care a dat dovadă că știe să aprecieze pe acest valoros autor va
avea curând prilejul să-l asculte și să-i aducă prinosul său de admirație”9.
Câteva pagini mai încolo, același ziar, la rubrica „Informații” nota: „D-l
Ionel Teodoreanu, directorul Teatrului Național din Iași, unul din cei mai răsfățați
romancieri ai literaturii române moderne, un mare vrăjitor al cuvântului, va vorbi
publicului gălățean Duminică 22 Ianuarie 1933 ora 10 jum. a. m. în sala teatrului
«Central». Subiectul conferinței «Cum am scris Medelenii».”10
A doua zi, „Cel mai mare cotidian informativ din Regiunea Dunărei de Jos”, cum
se autointitula ziarul „Acțiunea”, nu pierde prilejul de a-și anunța cititorii că un mare
eveniment cultural avea să se petreacă pentru gălățeni: „Suntem informați că d. Ionel
Teodoreanu, directorul Teatrului Național din Iași, va veni la Galați Duminică 22 Ianuarie
pentru a ține în sala «Central» o interesantă conferință despre: „Cum am scris Medelenii”.
Această conferință care a fost ținută și în Capitală a avut un succes răsunător,
presa ocupându-se pe larg de conferința d-lui Teodoreanu.
Desigur că gălățenii vor ști să acorde atenția cuvenită acestei conferințe care va
constitui în adevăr un mare eveniment cultural pentru orașul nostru”11.
Ziarul „Acțiunea” a continuat și în aparițiile ulterioare să își informeze cititorii cu
privire la sosirea lui Ionel Teodoreanu la Galați: „Aflăm că directorul Teatrului Național
din Iași va conferenția în ziua de 22 c. (curent-n.a.), la Teatrul Central. E un eveniment,
pe care nu ajunge să-l subliniem într’o simplă notiță, care nu vrea decât să-l releve.
Ionel Teodoreanu e unul din puținii scriitori, care a reușit la o vârstă relativ
tânără, să se impună cu atâta vigoare și să câștige nu numai aprecierea valorii sale,
dar și [...] dragostea cititorilor.
Talent complex, nu s’a impus numai prin scrisul său, ci și prin conferințele sale
caracterizate întotdeauna printr’o analiză profundă și un verb înflăcărat.
Ne bucurăm de venirea lui.”12
Cu două zile înainte de marele eveniment cultural, mai exact în data de 20
ianuarie 1933, „Vocea Galaților”, pe frontispiciul paginii a doua, într-un chenar, cu
linie îngroșată, care ținea pagina pe toată lățimea ei scria: „Toți intelectualii Galațiului
vor asista la conferința d. Ionel Teodoreanu directorul Teatrului Național din Iași care
va conferenția despre: Cum am scris Medelenii Duminică 22 Ianuarie ora 10 jum.
la „Teatrul Central” . Centrat în partea de jos a chenarului, „intelectualii Galațiului”
erau informați că Biletele se găsesc la librăria „Socec” și la „Teatrul Central”13.
Pentru a nu fi mai prejos decât concurența, ziarul „Acțiunea” publica cu o zi
înainte de conferință: „Suntem într’un șir de conferințe, care de care mai interesante.
9. „Vocea Galaților”, 13 ianuarie 1933, Biblioteca ”V.A. Urechia”Galați, cota PG IV 3- ortografia
a fost păstrată întocmai (n.a.).
10. Ibidem
11. „Acțiunea”, 14 ianuarie 1933, Biblioteca „V.A. Urechia” Galați, cota PG IV 2.
12. Ibidem, ianuarie 1933, Anul IV, nr. 783.
13. „Vocea Galaților”, 20 ianuarie 1933, Biblioteca „V.A.Urechia” Galați, cota PG IV 3.

121

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Printre ele se situiază la loc de frunte conferința d-lui IONEL TEODOREANU atât
de iubit de cititorii săi. [...]
Retor, aproape fără pereche prin originalitatea formei a atras un public imens
la conferința sa „CUM AM SCRIS MEDELENII” pe care a ținut-o în București.
Duminică 22 Ianuarie ora 10 jum. a. m. intelectualii Galațiului vor avea ocazia
să trăiască sub vraja cuvântului înaripat al directorului Teatrului Național din Iași.”
În continuare, redactorul sfătuia publicul „să-și rețină din timp biletele care s’au pus
în vânzare la «SOCEC» ori casa Teatrului Central”14.
Un marketing abil, şi lobby-ul conferinței pentru ca la aceasta să participe cât
mai mulți gălățeni și în felul acesta să fie vândute biletele, au determinat conducerea
ziarului „Acțiunea” să publice o informare către cititorii ziarului despre ce scria presa
bucureșteană referitor la conferința lui Ionel Teodoreanu ținută în capitală. ”O lume
imensă venise să asculte cuvântul înaripat al conferențiarului.
A ținut să participe atâta lume încât, spre regretul ei, direcțiunea Cercului
s’a văzut silită să închidă ușile la 9 și un sfert. [...] O conferință asemenea celei ce
s’a pronunțat aseară nu poate fi rezumată. Ea trebuie citită - și mai ales - ascultată.
[...]”15 Articolul dezvăluia foarte puțin din conținutul conferinței, fără a insista,
concluzionând că „Cei ce au ascultat, desigur că nu vor uita”16, încheind articolul cu
locul, data și ora unde urma să se țină conferința.
Deși așteptată cu mult interes, conferința a fost amânată pentru data de
5 februarie, din cauza viscolului care s-a abătut peste țară, cele mai afectate fiind
Moldova și Basarabia, unde temperaturile au ajuns la – 13o C, în regiunea Iașilor, iar
zăpada „a ajuns la mari înălțimi”, trenurile plecând și sosind cu mare întârziere17.
Pe 30 ianuarie 1933, ziarul „Acțiunea” a reluat știrea despre amânarea
conferinței „din motive obiective”, știre pe care o va mai publica și în următoarele zile,
însă își anunța cititorii că „circulația trenurilor a fost restabilită complect în întreaga
țară.”, dar „[...] convorbirile telefonice cu județul și capitala au rămas întrerupte”18.
Condiţiile meteorologice fiind prielnice şi după ce „Brateşul apăru numai
lumini, ca un bal ca un transatlantic oprit între stele şi oglinda apelor”19, Ionel
Teodoreanu a poposit pe meleagurile gălăţene, cu o zi, înaintea conferinţei. A venit
cu trenul şi, „din gară teii înfloriţi se înmulţeua. Conuri de aur în soare”20- probabil
cu un autoturism pus la dispoziţie de organizatori, sau poate chiar cu un taxi, a plecat
pe strada Domnească, spre unul dintre hotelurile aflate în centrul oraşului Galaţi. „O
atmosferă de orient” l-a întâmpinat pe scriitor, „cu toate că lipseau fesurile, turbanele
şi ciubucele pe care le întâlneai odinioară la cafeneaua din curtea Sfintei Sofii şi la
toate cafenelele Stambulului. Foarte mulţi ochi negri, palori untdelemnii şi „s”-ul
14. „Acțiunea”, 21 Ianuarie 1933, Biblioteca „V.A.Urechia” Galați, cota PG IV 2.
15. Ibidem, 22 Ianuarie 1933.
16. Ibidem
17. Ibidem, 25 Ianuarie 1933 și 28 Ianuarie 1933.
18. Ibidem, 30 Ianuarie 1933.
19. Ionel Teodoreanu, Lorelei, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 44.
20. Ibidem, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009, p. 30.

122

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

catifelat, peltic şi gânsăcesc al grecilor, amestecat cu ţânţănisme iritate când discuţiile
deveneau politice între monarhiştii şi republicanii Galaţiului.”21
Menţionarea în romanul „Lorelei”22 a hotelului Palace23 şi a restaurantului Suré,
un restaurant al protipendadei gălăţene din perioada intebelică, un restaurant aparţinând
unui grec cu nume franţuzit24, ne determină să credem că acestea l-au găzduit pe scriitor.
Strada Domnească îi era necunoscută; „străbătu până la capăt Uliţa Domnească,
fără să-i ştie numele, fără să ştie că odinioară în locul ei fuseseră vii, că poate de asta
teii de acum purtau parcă în flori beţia mustului strugurilor de atunci.”25
Înainte de eveniment, întrebat dacă această conferinţă e o spovedanie, Ionel
Teodoreanu a răspuns: „Fragmentar, da; global, nu. Experienţa mea literară nu-i decât
pretextul şi punctul de plecare pentru discutarea creaţiunii literare în genere. Circulă
atâtea nerozii, atâtea inexactităţi şi atâtea mahalagisme despre intimităţile preparatorii
ale creaţiunii literare, încât revolta şi exasperarea m-au determinat să încerc o conferinţă
profilactică. Îndeosebi mă indispune credinţa atât de răspândită şi atât de ritos afirmată
că un roman nu-i decât vitrina în care scriitorul respectiv îşi etalează amintirile şi
experienţele vieţii proprii. Vreau să dovedesc publicului că romancierul adevărat nu e
un plagiator al vieţii, o servilă oglindă a realului exterior, un grefier al dramelor curente,
- ci un CREATOR, adică un mincinos. Dar un mincinos aşa cum Dumnezeu a fost
când a creat lumea aparenţelor, acest neadevăr atât de seducător…”26
Ionel Teodoreanu era tot atât de pasionat şi impetuos în conferinţe ca şi în
pledoariile la bară. „Eu nu-mi ţin banii, nici gândurile la bancă: Omnia mecum porto.
Nu fac parte din acea categorie de vorbitori care în conferinţele lor îşi alinează la vedere
cultura: adevăraţi negustori de haine vechi. Eu îmi dau într-o conferinţă fructele mele,
bătăile mele de inimă. Bine sau rău, frumos sau urât, cu meşteşug sau fără, eu nu mă
cruţ. Buzele mele nu-s un cuer cultural, un patefon al bibliotecii; buzele mele sunt o
rană pasională prin care-mi alung sângele spre alţii. De asta sunt extrem de inegal.”27
Pe gălăţeni, Ionel Teodoreanu nu-i cunoştea „mai deloc”, aşa cum nu cunoştea
nici oraşul: „Nu-l interesa oraşul negustorilor Dunării, portul practic, mahalaua
danubiană, cosmopolită în mic”28, căci „În sine, Galaţiul e un oraş mic, abia oraş,
tocmai fiindcă are alături drumul spre imensitate a unui fluviu.”29
Îşi dorea însă, ca la această conferinţă, să nu fie prezenţi în sală „decât acei
pentru care literatura există, nu platonic şi decorativ în biblioteci, ci real şi efectiv în
apetitul de-a trăi şi de-a cunoaşte al fiinţei lor.
21. Ibidem, p.84.
22. Ibidem, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 46.
23. Athenee Palace aflat pe strada Fraternităţii , demolat în anii ’ 70 din veacul trecut, se afla
în imediata vecinătate a clădirii Băncii Naţionale a României.
24. Crişan V. Muşeţeanu, Lumea copilăriei mele, Editura Alma, Galaţi, 2001, p. 214.
25. Ionel Teodoreanu, op.cit., Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009, p. 63.
26. „Acțiunea”, 5 Februarie 1933, Biblioteca „V.A.Urechia” Galați, cota PG IV 2.
27. Ibidem
28. Ionel Teodoreanu, op.cit., Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 46.
29. Ibidem, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009, p. 80.

123

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Prefer o sală cu treizeci de oameni care ascultă – a asculta implică […] o
receptivitate cerebrală- decât o sală copleşită de-o mulţime care după ce a plătit,
somnoleasă, cască, strănută, tuşeşte, se scarpină şi se agită pe scaune mai scârţâitoare
decât greerii, provocând pe deasupra şi dialoguri ostensibile între batistă şi nas…”30
Avea, însă, să descrie mai târziu oraşul Galaţi, prin ochii lui Catul Bogdan,
profesorul din romanul „Lorelei”: „Până a nu-l întâlni, oraşul dumneavoastră nu era
pentru mine decât „ceva” pe marginea Dunării. Dar mi l-a arătat teii înfloriţi dintrun capăt până în celălalt[…]. Nicăieri aiurea parfumul teilor nu-i mai aproape, mai
intim, mai cald, mai viu, mai învăluitor, decât în locurile acestea. Nu e numai afară,
sub cerul liber, până la fereastră; te însoţeşte pretutindeni. Îl ai în păr, îl ai pe mâini, îl
ai pe faţă, şi prin somn te acoperă încă, dându-ţi beţia nopţilor de vară[…]
Într-un astfel de oraş nimeni nu poate fi bătrân, „Et in Arcadia ego”.31
Duminică, 5 februarie, cu o întârziere de cincizeci de minute, la Teatrul
Central, clădire a comunităţii elene din oraş, aflată în imediata vecinătate a Parcului
Municipal, „scriitorul şi directorul Teatrului Naţional din Iaşi Ionel Teodoreanu
Avocat penalist şi-a dezvoltat conferinţa cu titlul Cum am scris Medelenii”.32
Nu cunoaştem dacă Ionel Teodoreanu a mai fost oaspetele gălăţenilor, ştim
însă că după venirea sa la Galaţi în anul 1933, după doi ani avea să apară romanul
„Lorelei”, scris în Fundacul Buzdugan (str. Buzdugan nr. 3) pe coasta cartierului
Păcurari din Iaşi33.
Dacă Ionel Teodoreanu a venit o singură dată în Galaţi, şi atunci pe timp de
iarnă (5 februarie 1933), atunci prin modul cum a descris oraşul Galaţi în romanul
„Lorelei”, transformând cenuşiul iernii oraşului într-o feerică explozie de lumină
generată de razele văratice ale soarelui, a dovedit publicului şi literaturii că nu a fost
„un plagiator al vieţii, o servilă oglindă a realului exterior, un grefier al dramelor
curente”, ci un romancier, un Creator, aşa cum a fost „Dumnezeu când a creat lumea
aparenţelor, acest neadevăr atât de seducător…”34
Creatorul său lăuntric l-a determinat să îmbrace teii dezgoliţi de frunzele lor
din iarna sosirii sale la Galaţi cu florile văratice al căror parfum „era ca muzica lui
Debussy când despleteşte părul Melisandei în sufletul lui Pelléas”35, căci fiecare tei nu
era decât un glas în marele cor. Cădeau stele.Cădeau flori. Tot blond. Tot ceresc.”36,
oraşul Galaţi devenind dintr-un oraş al Dunării un oraş al „teilor înfloriţi, oraşul
fluviului sfânt care se varsă în mii de valuri blonde în albastra mediterană a nopţii de
vară.”37
30. „Acțiunea”, 5 Februarie 1933, Biblioteca „V.A.Urechia” Galați, cota PG IV 2.
31. Ionel Teodoreanu, op.cit., p.78.
32. „Acţiunea”, februarie 1933, Anul IV, nr. 801.
33. Ionel Teodoreanu, împreună cu soţia şi cei doi copii, se mutaseră în 1930, din casa de pe
str. Mihai Kogălniceanu, spaţiul fiind prea mic pentru două familii- Ion Mitican, op.cit.p.118.
34. „Acțiunea”, 5 Februarie 1933, Biblioteca „V.A.Urechia” Galați, cota PG IV 2.
35. Ionel Teodoreanu, op.cit., p.62.
36. Ibidem
37. Ibidem

124

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Ierodiaconul Firmilian Marin,
Slujitor la Catedrala Episcopală din Galați
Documente inedite
Eugen DRĂGOI, preot și documentarist

Parohia Înălțarea Domnului, Galați, Str. Constructorilor nr. 25, Cod 800371
Tel. 0749182855, e-mail: editurapartener@yahoo.com

Este cunoscut faptul că Mitropolitul Firmilian Marin, arhiepiscop al Craiovei
(1947-1949) şi mitropolit al Olteniei (1949-1972) şi-a început formarea teologică şi
slujirea clericală în actualul municipiu Galaţi, reşedinţă a Episcopiei Dunării de Jos
(astăzi Arhiepiscopia Dunării de Jos). Oraşul moldovenesc de pe malul Dunării i-a
fost gazdă câţiva ani (1914-1916; 1917-1924) tânărului venit din părţile Buzăului
care avea să devină, două decenii mai târziu, un vrednic ierarh al Bisericii Ortodoxe
Române.
Informaţiile care privesc perioada gălăţeană a mitropolitului Firmilian Marin,
furnizate de cei care au scris despre viaţa şi activitatea sa, nu sunt prea bogate, întrucât
niciunul dintre biografii săi n-a investigat documentele de arhivă referitoare la acest
subiect. Pentru a ne face o idee despre „consistenţa“ ştirilor de care dispunem până
în prezent, trecem în revistă datele publicate, pe care mai apoi le vom completa cu
mărturii documentare inedite.
„În urma unui concurs fericit de împrejurări – scria în 1970 valorosul preot
profesor Olimp Căciulă, publicist şi traducător patristic – tânărul atât de doritor de
învăţătură (Nicolae Marin, n. ns.), este trimis la Galaţi, în toamna anului 1914 şi dă
examen de admitere la Seminarul teologic de acolo, unde reuşeşte printre cei dintâi.
Capătă bursă şi urmează, până la Războiul din 1916-1918, primele două clase ale
acestei şcoli… Au urmat doi ani cumpliţi ai Primului Război Mondial când… viaţa
devenise nespus de grea. Tânărul seminarist Marin Nicolae, revenind la ocupaţiile
ţărăneşti ale părinţilor, muncea cu sârg la treburile gospodăreşti de tot felul, dar
tânjea în chip vădit după învăţătură şi după viaţa de şcoală, pe care fusese nevoit să
o întrerupă…
În toamna anului 1917, deşi războiul nu se terminase, şcolile îşi reluaseră
cursurile… În anii şcolari 1917-1918 şi 1918-1919, fratele Nicolae Marin (între timp
se închinoviase la Mănăstirea Ciolanu, judeţul Buzău, n. ns.) dă examene particulare
de clasa a III-a şi a IV-a, la Seminarul Teologic din Buzău… Pe data de 1 noiembrie
1920 este numit diacon1 la Catedrala Episcopală din Galaţi şi urmează regulat cursurile
seminariale, pe care le termină cu deosebit succes în iunie 1923, luându-şi diploma de
absolvire a seminarului… Odată cu venirea la Bucureşti, în anul 1924, se transferă
1. Fusese hirotonit ierodiacon la 21 februarie 1920 în Catedrala Episcopală din Râmnicu
Vâlcea, întrucât nemaiputând fi stipendiat la seminar de către obştea Mănăstirii Ciolanu,
s-a transferat la Mănăstirea Cozia, jud. Vâlcea, unde beneficiază de sprijinul stareţului de
acolo, arhim. Atanasie Popescu. Vezi Pr. Olimp N. Căciulă, ÎPS Mitropolit Firmilian. Schiţă
biografică, în MO,nr. 5-6, Craiova, 1970, p. 927.

125

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

din postul de diacon de la Catedrala din Galaţi, la biserica Sântul Ilie „Gorgani“ din
Bucureşti“2.
În necrologul publicat cu ocazia trecerii la cele veşnice a Mitropolitului
Firmilian, citim: „După absolvirea Şcolii elementare în satul natal, a urmat cursurile
Seminariilor teologice din Galaţi şi Buzău…După ce a funcţionat ceva timp ca diacon
la Catedrala Episcopală din Galaţi, în anul 1924 a fost rânduit slujitor la Catedrala
Mitropolitană din Bucureşti“3.
Preotul profesor Niculae Şerbănescu amintea, la rându-i, despre traiectoria
gălăţeană a biografiei mitropolitului Olteniei: „A absolvit şcoala primară în sat, în
1913 şi, în anul următor, 1914, prin concurs a intrat la Seminarul teologic din Galaţi,
unde nu a putut termina decât numai doi ani, căci a început Primul Război Mondial.
Chiar în zilele acestuia, el şi-a început noviciatul în vederea călugăriei, la Mănăstirea
Ciolanu, a cărei conducere, în 1917, când şcolile începuseră a funcţiona, a hotărât ca
el să-şi reia studiile întrerupte. A absolvit cursul inferior la Seminarul din Buzău4… În
toamna ce a urmat (anul 1920, n. ns.) a fost numit diacon la Catedrala Episcopală din
Galaţi şi astfel şi-a putut continua cursurile la Seminarul din acest oraş, isprăvindu-le în
1923. În 1924 obţine titlul de bacalaureat clasic la Liceul «Spiru Haret» din Bucureşti…
Cam în acelaşi timp, pentru a se putea întreţine la studii, tânărul ierodiacon Firmilian
se transferase ca diacon, mai întâi la o biserică din Bucureşti şi apoi la Catedrala
Mitropolitană“5.
Prolificul cărturar şi publicist pr. Gabriel Cocora, slujitor în Buzău, întăreşte
parte din afirmaţiile de mai sus: „Mănăstirea l-a trimis (pe fratele Nicolae Marin,
n. ns.) la Seminarul teologic din Galaţi, unde a urmat două clase până la izbucnirea
Primului Război Mondial, iar după sfârşitul lui, dă, în particular, clasele a III-a şi
a IV-a la Seminarul teologic din Buzău, rămânând în Ciolanu până la 1 ianuarie
1920“6.
În valorosul său Dicţionar dedicat teologilor români, părintele profesor dr.
Mircea Păcurariu, menţionează studiile lui Nicolae (Firmilian) Marin la Seminarul
gălăţean, între anii 1914-1923 şi slujirea ca diacon la Catedrala Episcopală din
Galaţi, în perioada 1920-19247. Pr. prof. Alexandru Moraru aminteşte fugitiv
2. Pr. Olimp N. Căciulă, op. cit., p. 925-928. Toate abordările biografice de după această dată
sunt tributare textului publicat de pr. Olimp Căciulă.
3. Nesemnat, Mitropolitul Firmilian al Olteniei, 18 februarie 1901-29 octombrie 1972, în BOR,
anul XC, 1972, nr. 11-12, p. 1149.
4. Informaţia este eronată. Cum am citat mai înainte din schiţa biografică realizată de pr.
Olimp Căciulă, Nicolae Marin a dat doar examene pentru doi ani la Seminarul buzoian,
respectiv pentru anii şcolari 1917/1918 şi 1918/1919.
5. Pr. prof. dr. Niculae Şerbănescu, Ierarhii plaiurilor oltene în prima sută de ani de autocefalie
a Bisericii Ortodoxe Române (1885 – 25 aprilie – 1985), în MO, anul XXXVII, 1985, nr. 5-6,
p. 361-362.
6. Preot Gabriel Cocora, Mănăstiri din Eparhia Buzăului, vetre de cultură şi trăire românească,
Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1987, p. 175.
7. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ediţia a doua, Editura

126

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

că viitorul mitropolit al Olteniei „a urmat Seminarul «Sf. Andrei» din Galaţi“ şi
că a fost „diacon la Catedralele Eparhiale din Galaţi şi Bucureşti“8. Tot pe scurt
ne-am referit şi noi la perioada prezenţei sale în Galaţi, în materialele dedicate
absolvenţilor de renume ai Seminarului „Sf. Apostol Andrei“ din oraşul de pe
Dunăre9. În fine, autorii notei biografice din masivul volum dedicat ctitoriilor
domneşti şi ale ierarhilor din Ţara Românească fac succinte referiri la şcolarizarea
în Seminarul din Galaţi a viitorului mitropolit, fără să amintească şi de slujirea sa
ca diacon la Catedrala Eparhiei Dunării de Jos: „Cu ajutorul mătuşilor sale de la
Mănăstirea Răteşti este trimis la Galaţi, în toamna anului 1914, la seminarul teologic.
Datorită războiului, a fost nevoit să se reîntoarcă în comuna natală, unde a revenit la
ocupaţiile ţărăneşti ale părinţilor. În această perioadă, mătuşa sa, maica Ambrozia,
a încredinţat pe nepotul său stareţului Mănăstirii Ciolanu, arhimandritul Eftimie
Georgescu-Obrocea, de unde a primit rasa şi scufia de frate. Paralel şi-a continuat
studiile la Seminarul teologic din Buzău“. După ce amintesc de episodul hirotonirii
ca ierodiacon, în 1920, cei doi autori adaugă: „Paralel şi-a continuat studiile la
Seminarul din Galaţi, pe care l-a absolvit în 1923“10.
Lăsând de-o parte subiectul prezenţei ca elev la Seminarul din Galaţi a
mitropolitului Firmilian Marin, pe care-l vom dezvolta într-un alt studiu, ne vom
ocupa aici doar de mărturiile care privesc slujirea sa ca ierodiacon la altarul Catedralei
Episcopale a Dunării de Jos.
Documentele la care ne referim în continuare, fac parte din Fondul „Dosare
parohiale“ unde figurează două dosare care se referă numai la personalul Catedralei
Episcopale a Dunării de Jos şi al Cancelariei Eparhiale. Pentru tema noastră ne reţine
atenţia dosarul nr. 2/1916-1927, în care se află mai multe documente autografe ale
ierodiaconului Firmilian Marin, precum şi corespondenţă oficială în legătură cu
acesta.
Clericul buzoian a slujit timp de trei ani şi o lună la Catedrala Episcopală
din Galaţi, cu hramul Sf. Nicolae, situată pe strada Domnească, ridicată de
Pimen Georgescu, episcop al Dunării de Jos (1902-1909), începând cu anul 1906
şi definitivată în 1917, de urmaşul său în tronul episcopal de la Galaţi, episcopul
Nifon Niculescu (1909-1922), când a avut loc şi sfinţirea acestui important şi
Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 272.
8. Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III, tom. I, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2006, p. 185.
9. Pr. Eugen Drăgoi, Absolvenţi de renume ai Seminarului „Sfântul Apostol Andrei“ (18642004), în vol. „Tradiţie şi secularizare în viaţa Seminarului Teologic“, Editura Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 2004, p. 119-120; Idem, Absolvenţi de renume ai seminarului, în vol.
Pr. drd. Lucian Petroaia, pr. Eugen Drăgoi, pr. Costel Bulgaru, Seminarul teologic „Sfântul
Apostol Andrei“ din Galaţi, şcoală a apostolatului la Dunărea de Jos, Editura Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 2008, p. 119-120.
10. Dr. Toma Rădulescu, pr. Silviu Ciocşan, Mitropolitul Firmilian Marin (1947-1972), în vol.
„Domnitorii şi ierarhii Ţării Româneşti. Ctitoriile şi mormintele lor“, Editura Cuvântul Vieţii,
Bucureşti, 2009, p. 1160.

127

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

impresionant locaş bisericesc11. Alţi diaconi în acel timp erau Ioan Georgescu12,
ierodiaconul Benedict Ioniţă, care-şi avea metania la Mănăstirea Cocoş din nordul
Dobrogei (Judeţul Tulcea)13 şi, de la 1 septembrie 1922, şi diaconul Alexandru N.
Constantinescu, profesor la Seminarul din Galaţi şi publicist14. La acelaşi altar al
Catedralei gălăţene slujea ca preot, între alţii, şi economul Grigore Costea (18821963), profesor la acelaşi seminar şi care în toamna anului 1923 se va transfera la
Seminarul Central din Bucureşti15.
Deşi era destul de ocupat cu lecţiile la şcoala teologică şi slujbele de la
Catedrală, îndatoririle faţă de familia sa, aflată în sărăcie şi dificultăţi de tot
felul, îl determinau să vină părinţilor în ajutor. Astfel, solicita, în august 1921, un
concediu de 20 de zile, „chemat grabnic de starea gravă a sănătăţii surorii mele,
precum şi de angajarea a mai multor chestiuni familiare (sic!), pe care tatăl meu,
din cauza infirmităţei nu le poate rezolvi şi care îmi revin mie, în calitate de fiu
mai mare“16.
După cum se ştie, părinţii viitorului mitropolit Firmilian, Gheorghe şi Maria
Marin din Plopeasa, judeţul Buzău, erau „ţărani pălmaşi“17. Ei au avut cinci fii: cel
mai mare, Nicolae, care avea să urce treapta arhieriei, urmat în ordinea naşterii de
11. Pentru Catedrala din Galaţi a se vedea: Pr. Eugen Drăgoi, Catedrala Episcopală din Galaţi,
un veac de existenţă, în vol. „Biserică, misiune, slujire“, 2005, Editura Episcopiei Dunării de
Jos, Galaţi, 2006, p. 81-174; (Colectiv), Catedrala Dunării de Jos, 1906-2006, Editura Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 2006, 264 p.; pr. Eugen Drăgoi, Se resfinţeşte biserica aceasta (resfinţirea
Catedralei Episcopale), în vol. „Biserică, misiune, slujire“, 7, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2007, p. 127-154.
12. Ioan Georgescu fusese diacon la Catedrala din Constanţa, de unde se transferă în Galaţi,
la 1 septembrie 1919. Mai târziu va activa ca preot în Galaţi. Vezi Arhiva Arhiepiscopiei
Dunării de Jos, Fond Dosare Parohiale, dosar nr. 2/1916-1927, f. 12 (în continuare se
abreviază Arhiva…,). Ierodiaconul Firmilian Marin îl suplineşte pe diaconul Ioan Georgescu
în perioada concediilor acestuia, respectiv în luna iunie 1921, luna iulie 1922 şi luna iulie
1923. Vezi Arhiva…, f. 21, 46, 71r-v.
13. Ca şi ierodiaconul Firmilian Marin şi ierod. Benedict Ioniţă, cu 7 ani mai în vârstă, a
absolvit cursurile Seminarului „Nifon Mitropolitul“ din Bucureşti, în 1921. La 1 aprilie
1922 s-a transferat la Bucureşti, unde urma cursurile Facultăţii de Teologie. Cf. Arhiva…,
f. 24, 32, 38.
14. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, fond şi dos. cit., f. 51-52, 57. Despre acesta vezi
pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 120.
15. Despre pr. Grigore Costea a se vedea: Vartolomeu Diacul (Valeriu Anania), Popas
aniversar; părintele Grigorie Costea, în „Glasul Bisericii“, anul XVI, 1957, nr. 1, p. 51-53; pr.
Eugen Drăgoi, Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos, 1864-1989, Editura Arhiepiscopiei
Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1990, p. 255-256; Gheorghe C. Ionescu, Lexicon al celor
care de-a lungul veacurilor, s-au ocupat cu muzica de tradiţie bizantină în România, Editura
Diogene, Bucureşti, 1994, p. 99-100; Pr. drd. Lucian Petroaia, pr. Eugen Drăgoi, pr. Costel
Bulgaru, op. cit., p. 100-101; Dicţionar de muzică bisericească românească, Editura Basilica,
Bucureşti, 2013, p. 206-207.
16. Arhiva…, f. 25.
17. Pr. Prof. dr. Niculae Şerbănescu, op. cit., p. 361.

128

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Rada (viitoare stareţă a Mănăstirii Răteşti, călugărită sub numele de Peregrina)18,
Gheorghe, Stana şi Cristea, acesta din urmă devenind preot în Bucureşti19. Nu ştim
care din cele două surori se îmbolnăvise şi nici în ce consta infirmitatea lui Gheorghe
Marin. Apreciem însă devotamentul familial al tânărului ierodiacon, care devenea
indirect capul familiei.
Dintr-o cerere adresată ierarhului de la Galaţi20, la 22 aprilie 1922, în legătură
cu chemarea părintelui Firmilian la Cercul de recrutare, aflăm date necunoscute,
sau cel puţin care nu s-au publicat de biografii mitropolitului de la Craiova. Astfel
cunoaştem că localitatea în care s-a născut era de fapt cătunul Plopeasa de Sus,
aparţinând de comuna Policiori, iar tatăl său se numea Gheorghe Marin Ilie21. Într-o
adresă a Episcopiei Dunării de Jos (nr. 1691 din 24 octombrie 1922) se face precizarea
că ierodiaconul Firmilian s-a numit „înainte de călugărie Ilie Nicolae“22. Nu ştim
când a renunţat familia la antroponimul Ilie, păstrând numele de familie Marin.
Într-un angajament pe care-l semnează în octombrie 1922, prin care promite
în faţa reprezentantului Ministerului Cultelor că se va preoţi în cuprinsul Eparhiei
Dunării de Jos, după ce va termina cursurile Seminarului Nifon din Bucureşti (era
atunci în clasa a VII-a), scrie limpede că s-a născut pe data de 4 februarie 190123. În
toate biografiile şi lucrările publicate data naşterii mitropolitului Firmilian este însă
18 februarie, adică data după stilul nou (valabilă de la 1 octombrie 1924).
La sfârşitul anului 1923, solicitând un concediu de o lună de zile „pentru
aranjarea situaţiei ca student“, episcopul Iacov Antonovici, noul titular al Eparhiei
Dunării de Jos24, îi acorda ierodiaconului Firmilian Marin „timp numai pentru
zece zile şi aceasta după sărbătorile Naşterii şi Botezului Domnului“25. Probabil că
ierodiaconul s-a supus rezoluţiei ierarhului şi a rămas la Galaţi, de sărbătorile de
la finele lui 1923 şi începutul anului 1924. La 19 ianuarie 1924 îşi depune demisia
din postul de diacon de la Catedrala Episcopală din Galaţi, începând cu 1 ianuarie,
solicitând şi Cartea canonică de ieşire din eparhie26. Episcopul Iacov îi aprobă demisia
şi, la 23 ianuarie, îi eliberează Cartea canonică „pentru a-şi putea continua studiile
teologice“, cu precizarea că „nu are nicio cauză opritoare de a lucra cele ale diaconiei
în eparhia unde se va aşeza“.
18. Monahia Peregrina Marin a fost stareţă a Mănăstirii Răteşti din jud. Buzău în două
rânduri: 2 octombrie 1974-1 iulie 1952 şi noiembrie 1968-1 noiembrie 1971. Vezi Preot
Gabriel Cocora, op. cit., p. 94.
19. Pr. Olimp Căciulă, op. cit., p. 924.
20. La această dată în fruntea Episcopiei Dunării de Jos se afla arhiereul Platon Ciosu, locţiitor
de episcop, întrucât episcopul Nifon Niculescu demisionase la 1 ianuarie 1922. Vezi pr. Eugen
Drăgoi, Ierarhi şi preoţi de seamă …, p. 41, 43.
21. Arhiva…, f. 41.
22. Idem, f. 58v. Vezi şi f. 59, scrisoarea ierod. Firmilian din 23 octombrie 1922.
23. Idem, f. 58.
24. Episcopul Iacov Antonovici a păstorit în tronul Episcopiei Dunării de Jos numai un an de
zile: 22 aprilie 1923-aprilie 1924.
25. Arhiva…, f. 92.
26. Idem, f. 96v.

129

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Cunoaştem că de la Galaţi s-a transferat ca diacon la parohia „Sfântul IlieGorgani“ din Bucureşti27, iar peste şase luni (1 iulie 1924) a trecut ca diacon la
Catedrala Mitropolitană din Bucureşti28.
Cele 14 documente pe care le publicăm aici, pentru prima dată, contribuie
la mai buna cunoaştere a vieţii mitropolitului Olteniei, Firmilian Marin, a cărui
lucrare bisericească în părţile de sud ale Munteniei, într-un context politic şi social
complet nefavorabil creştinismului românesc, în general, şi ortodoxiei indigene, în
special, a fost echilibrată, inteligentă şi salvatoare.

ANEXE
DOCUMENTE29
1
1921, august 8. Cerere a ierodiaconului Firmilian Marin de la Catedrala din
Galaţi adresată episcopului Dunării de Jos pentru a i se acorda un concediu de 20 de
zile, „cu începere de la 10 august“.
Prea Sfinţite Stăpâne,
Subsemnatul ierodiacon deservent la Catedrala Sfintei Episcopii din Galaţi, cu
adâncă smerenie, vin a Vă solicita următoarele:
Chemat grabnic de starea gravă a sănătăţei surorii mele, precum şi de aranjarea
a mai multor chestiuni familiare (sic!), pe care tatăl meu din caza infirmităţei nu le
poate rezolvi şi care îmi revin mie, în calitate de fiu mai mare;
Cum toate acestea necesită un timp mai îndelungat, Vă rog, Prea Sfinţite Stăpâne,
a-mi acorda un concediu de douăzeci de zile, cu începere de la 10 august a.c., convenind
cu părintele ierodiacon Benedict Ioniţă să mă suplinească pe tot timpul concediului.
Rămân al Prea Sfinţiei Voastre supus serv,
Ierodiacon Firmilian Marin.
Galaţi, 8 august 1921.
27. Despre această biserică din capitala României, amintită în documente din prima
jumătate a secolului al XVII-lea vezi Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Enciclopedia
lăcaşurilor de cult din Bucureşti. I, Bisericile ortodoxe, Editura Universalia, Bucureşti, 2005,
p. 416-419. Autorii nu amintesc de prezenţa slujitoare a ierodiaconului Firmilian Marin în
acest locaş.
28. Pr. Olimp Căciulă, op. cit., p. 927-928.
29. În transcrierea documentelor am păstrat forma originală a exprimării, operând mici
adaptări ortografice; am înscris în paranteze curbe, (), completări ale cuvintelor prescurtate
şi omisiunile care, în absenţă, ar fi îngreuiat lectura; între paranteze drepte, [], am inclus
datele cronologice neprecizate, prin analogie cu documentele complementare, precum şi
referiri tehnice asupra documentelor.

130

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Prea Sfinţiei Sale,
Prea Sfinţitului Episcop al Eparhiei „Dunărei de Jos, Galaţi“30.
2
1921, august 10. Adresa nr. 1106 de răspuns a Episcopiei Dunării de Jos la
cererea ierodiaconului Firmilian Marin de la Catedrala din Galaţi prin care i se
aprobă un concediu de 20 de zile.
Cuc(ernicului) ierodiacon Firmilian Marin de la Catedrala Sf(intei) Episcopii
La suplica cuv(ioşiei) voastre înregistrată la nr. 769, a.c., vi se răspunde că pe
baza motivelor invocate pentru gravă boală în familie, vi se aprobă concediu de 20
zile, cu începere de la 10 august curent, fiind suplinit în serviciu la Catedrala Sfintei
Episcopii de cătră ierodiaconul Benedict Ioniţă din Sf(ânta) M(ănăsti)re Cocoş31.
3
1921[august 10]. Adresa nr. 1107 a Episcopiei Dunării de Jos către ministrul
Cultelor şi Artelor, prin care se aduce la cunoştinţă aprobarea unui concediu de 20 de
zile, ierodiaconului Firmilian Marin de la Catedrala Episcopiei Dunării de Jos.
Dlui Ministru (al) Cultelor şi Artelor.
Pe baza suplicei înregistrată la no. 769 a.c., aprobându-se de Noi concediu de 20
de zile ierodiaconului Firmilian Marin de la Catedrala acestei Sf(inte) Episcopii, pentru
caz de boală în familie, fiind suplinit în serviciu de către ierodiaconul Benedict Ioniţă,
din Sf(ânta) Monastire Cocoş, avem onoare a vă aduce la cunoştinţa Domniei Voastre,
spre cele de cuviinţă32.
4
1922, aprilie 22. Cerere a ierodiaconului Firmilian Marin, adresată Episcopului
Dunării de Jos, prin care, arătând că face parte din contingentul 1923, solicită să se
înainteze Centrului de Recrutare din Galaţi cartea de diaconie şi alte date personale,
pentru a fi „şters din controalele armatei“.
30. Arhiva…, f. 25. Document olograf, original, înregistrat în Cancelaria Eparhială la 8 august
1921, sub nr. 769. În partea de jos, sub semnătura ierod. Firmilian, suplinitorul scrie manu
propria: „Consimt la suplinirea ierodiaconului Firmilian Marin pe tot timpul concediului. Ierod.
Benedict Ioniţă“.În partea superioară a documentului: „Se aprobă. Episcop, / (pentru, n.ns.),
arhim. N. Codleanu“. Arhimandritul Neofit Codleanu era arhimandrit de scaun la Dunărea
de Jos. [Hârtie albă, format 20 x 32 cm; două timbre fiscale aplicate, de 1 leu şi de 25 bani].
31. Arhiva…, f. 25v. Concept de adresă, nesemnată.
32. Ibidem. Concept de adresă, nesemnată. Ministru al Cultelor şi Artelor era Octavian Goga.

131

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Prea Sfinţite Stăpâne,
Făcând parte din contingentul 1923 şi urmând a mă prezinta în ziua de 24 aprilie
a.c. la Cercul de Recrutare din acest oraş (Galaţi, n.ns.), pentru a recruta, cu adâncă
smerenie, alătur acestei suplici Cartea de diaconie – copie – sub no. 1951, rugându-vă
să binevoiţi a dispune să se înainteze printr-o adresă, Cercului de Recrutare sus-numit.
Tot în aceeaşi adresă se va specifica: că fac parte din Cercul de recrutare Buzău,
născut în comuna Policiori, cătunul Plopeasa de Sus, cu numele din botez Nicolae, fiul
dlui Gheorghe Marin Ilie şi al dnei Maria, şi că actualmente deservesc ca diacon la
Catedrala din localitate şi să fiu şters din controalele armatei, făcându-se cunoscut şi
Cercului de recrutare de care depind de fapt.
Rămân al Prea Sfinţiei Voastre, prea supus şi prea plecat serv.
Ierodiacon Firmilian Marin
22 aprilie 1922
Prea Sfinţiei Sale,
Prea Sfinţitului Episcop al Eparhiei „Dunărei de Jos“, Galaţi33.
5
1922, aprilie 22. Adresa nr. 574 a Episcopiei Dunării de Jos, către comandantul
Cercului de Recrutare din Galaţi prin care se solicită ştergerea „din controalele
armatei“ a ierodiaconului Firmilian Marin, „contingentul de recrutare 1923“, întrucât
„se află hirotonit diacon şi serveşte la Catedrala Episcopală“, pentru care se trimite
„întocmai copie după Cartea de diaconie“.
Dlui comandant al Cercului de Recrutare, Galaţi
Ierodiaconul Firmilian Marin de la Catedrala acestei Sf(inte) Episcopii, prin
suplica înregistrată la no. 407, a.c., aretând că face parte din contingentul de recrutare
1923, în comuna Policiori, cătunul Plopeasa de Sus – Buzău, sub numele din botez
Nicolae, fiul dlui Gheorghe Marin Ilie şi al dnei Maria; şi deoarece, actualminte se
află hirotonit diacon şi serveşte la Catedrala Episcopală, avem onoare a vă trimite
aici anexat, întocmai(i) copie după Cartea de diaconie nr. 1951/1922, rugându-vă să
binevoiţi a şterge din controalele armatei pe numitul diacon.34
6
[1922, octombrie 20]. Angajament al ierodiaconului Firmilian Marin luat
„faţă de Ministerul Cultelor“ că după terminarea cursurilor la Seminarul „Nifon
Mitropolitul“ din Bucureşti se va preoţi „în cuprinsul Eparhiei Dunărei de Jos“.
33. Idem, f. 41. Document olograf, original, înregistrat în Cancelaria Episcopiei Dunării de Jos
sub nr. 407 din 22 aprilie 1922. În partea superioară, rezoluţia episcopului locotenent Platon
Ciosu: „Se va scrie Cercului de recrutare. Platon“. [Hârtie albă, format 20 x 32 cm; două timbre
fiscale aplicate, de 1 leu şi de 25 bani].
34. Arhiva…, f. 41v. Concept de adresă, nesemnată.

132

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Angajament
Subsemnatul Ierodiacon Firmilian Marin, elev în clasa a VII-a a Seminarului
„Nifon Mitropolitul“ din Bucureşti, născut în anul1901, luna februarie, în 4 zile, comuna
Policiori, cătunul Plopeasa, judeţul Buzău, declar că mă angajez faţă de Ministerul
Cultelor, a mă preoţi în cuprinsul Eparhiei Dunărei de Jos, după ce voi termina studiile.
Ierodiacon Firmilian Marin35.
7
1922, octombrie 23. Scrisoare prin care ierodiaconul Firmilian Marin trimite
Episcopului Dunării de Jos angajamentul vizat de Ministerul Cultelor şi Artelor,
„pentru a fi înaintat Cercului de Recrutare Buzău, spre amânarea serviciului militar“.
Prea Sfinţite Stăpâne,
Subsemnatul ierodiacon, elev în clasa (a) VII (-a) la Seminarul „Nifon
Mitropolitul“ din Bucureşti, cu adâncă smerenie înaintez Prea Sfinţiei Voastre,
angajamentul vizat sub no. 54061, pentru a fi înaintat Cercului de Recrutare Buzău,
spre amânarea serviciului militar.
Totodată se va menţiona că acest angajament priveşte pe tânărul Ilie Nicolae,
înscris la no 116, fiul dlui Gheorghe Marin Ilie şi al dnei Maria, locuitori în comuna
Policiori, căt(unul) Plopeasa de Sus, judeţul Buzău.
Rămân al Prea Sfinţiei Voastre, prea plecat şi supus serv.
Ierodiacon Firmilian Marin
23/X (1)922
Prea Sfinţiei Sale,
Prea Sfinţitului Episcop al Eparhiei „Dunărea de Jos“, Loco36.
8
1922, octombrie 24. Adresa Episcopiei Dunării de Jos nr. 1691 prin care se
vizează angajamentul ierodiaconului Firmilian Marin „că se va preoţi în această
eparhie“, angajament şi viză necesare „la scutirea de serviciul militar.
35. Idem, f. 58. Document olograf, original. În partea inferioară a filei se află următoarea
apostilă a Ministerului Cultelor şi Artelor: „Ministerul Cultelor şi Artelor

Se ia act de angajamentul Ierodiaconului Firmilian Marin, elev în clasa (a) VII-a a
Seminarului Nifon, Bucureşti, care se va preoţi în cuprinsul Eparhiei Dunărei de Jos, dându-i-se termen
până la 21 octombrie 1923, după care dată, dacă nu se va preoţi, va trebui să facă serviciul militar.

S-a anulat (?) cuvenita coală timbrată de 2 lei.

Ministru/ss Rădulescu N. Director ss E. Mironescu

No. 54061, 29 oct (ombrie) 1922“[Hârtie albă, format 20 x 32 cm].
36. Arhiva…, f. 59. Scrisoare olografă, original, înregistrată în cancelaria Episcopiei Dunării de Jos sub
nr. 1264 din 23 octombrie 1922. În partea superioară se află apostila: Se va viza. Episcop/ arhim. N.
Codleanu. [Hârtie albă, format 20 x 32 cm; două timbre fiscale aplicate, de 1 leu şi de 25 bani].

133

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Sfânta Episcopie Dunărei de Jos
Pe baza vizei Onor Minister al Cultelor şi Artelor no 54061 din 20 oct(ombrie)
1922 şi în vederea angajamentelor ce şi-a luat ierodiaconul Firmilian Marin, numit
înainte de călugărie Ilie Nicolae, că se va preoţi în această eparhie, după terminarea
studiilor teologice, s-a vizat şi de Noi acest angajament, spre a-i servi la scutirea de
serviciul militar, până la 21 oct(ombrie) 1923.
No. 1691, 24 octombrie 1922
Ss Episcop, Director Econ. St. Ionescu37.
9
1922, octombrie 24. Adresa Episcopiei Dunării de Jos nr. 1692 către Centrul
de Recrutare, Buzău prin care, trimiţându-se angajamentul ierodiaconului Firmilian
Marin că după terminarea cursurilor Seminarului „Nifon“ din Bucureşti se va preoţi
în eparhia respectivă, se solicită scutirea sus-numitului de serviciul militar.
No. 1692,
1922, octombrie 24
Cercului de Recrutare Buzău
Drept răspuns la adresa D(omniei) voastre no. 779 a.c., avem onoare a vă face
cunoscut că tânărul Ilie Nicolae, iar prin consacrare la monahism Firmilian Marin,
urmând cursul Seminarului Nifon din Bucureşti, în clasa (a) VII (-a), şi angajându-se
a se preoţi în această eparhie, după terminarea studiilor teologice, vă înaintăm aici
anexat, Angajamentul vizat de Ministerul Cultelor şi Artelor sub no 54061 a.c., cum şi
de această Episcopie, sub no. 1691 a.c., rugându-vă ca, conform legei, să binevoiţi a-l
scuti de serviciul militar până la data de 21 octombrie 1923.
Totodată, vă înapo(i)em şi corespondenţa în chestiune38.
10
1922, decembrie 6. Adresa Episcopiei Dunării de Jos nr. 1939 către Centrul de
Recrutare, Buzău prin care se aduce la cunoştinţă că ierodiaconul Firmilian Marin nu
s-a putut prezenta la recrutare, fiind bolnav; se trimite Certificatul medical ca dovadă
a acestui fapt.
No. 1639,
1922, decembrie 6
Cercului de Recrutare Buzău
Drept rezultat adresei D(omniei) voastre nr. 13 254, a.c., avem onoare a vă înainta
aici anexat, Certificatul medical sub no 443 a. c, din care se constată că tânărul Ilie
Nicolae, numit în monahism Firmilian Marin, în timpul recrutărei a fost bolnav, din care

37. Arhiva…, f. 58v. Concept de adresă, nesemnat de episcop. [Hârtie albă, format 20 x 32 cm].
38. Arhiva…, f. 59v. Concept de adresă, nesemnat [Hârtie albă, format 20 x 32 cm].

134

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

cauză nu s-a putut prezenta la recrutare, rugându-vă să binevoiţi a-i acorda dispensa
condiţionată, conform angajamentului no 54061 a.c., anexat la această corespondenţă39.
11
1923, februarie 16. Dovadă dată de ierodiaconul Firmilian Marin privind
primirea corespondenţei pentru ştergerea sa „din controalele armatei“.
Dovadă
Confirm prin aceasta primirea actelor în număr de 22 – corespondenţă între
Sfânta Episcopiei şi Cercul de Recrutare Buzău – privitoare la ştergerea mea din
controalele armatei.
Ierodiacon F(irmilian) Marin
16 II (1)92340
12
1923, decembrie 10. Cerere adresată episcopului Dunării de Jos, Iacov
Antonovici, de ierodiaconul Firmilian Marin, de a i se acorda un concediu de o lună
de zile, „pentru aranjarea situaţiei… ca student“.
Prea Sfinţite Stăpâne,
Subsemnatul ierodiacon, deservent la Catedrala Sfintei Episcopii, cu adâncă
smerenie, vin a vă ruga să binevoiţi a-mi aproba un concediu de o lună de zile, începând
de la 15 decembrie a.c., timp de care am neapărată nevoie pentru aranjarea situaţiei
mele ca student.
În lipsă voiu fi suplinit de părintele diacon Ioan Georgescu de la aceeaşi
catedrală.
Rămân al Prea Sfinţiei Voastre supus şi plecat,
Ierodiacon Firmilian Marin
10/XII (1)923
Prea Sfinţiei Sale,
Prea Sfinţitului Episcop al „Dunării de Jos“41.

39. Idem, f. 63. Concept de adresă, nesemnat [Hârtie albă, format 20 x 32 cm].
40. Idem, f. 65. Înscris olograf, original [Hârtie albă, format 20 x 32 cm].
41. Arhiva…, f. 92. Scrisoare olografă – document original – înregistrată în Cancelaria
Eparhiei sub nr. 1264 din 12 decembrie 1923. În partea superioară a documentului este
înscrisă rezoluţia episcopului Iacov: Se acordă timp numai pentru zece zile şi aceasta după
sărbătorile Naşterii şi Botezului Domnului. † Iacov. [Hârtie albă, format 20 x 32 cm; două
timbre fiscale aplicate, de 1 leu şi de 25 bani].

135

Personalia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014
13

1924, ianuarie 19. Demisia ierodiaconului Firmilian Marin din postul de
diacon de la Catedrala Episcopiei Dunării de Jos; totodată solicită şi eliberarea Cărţii
canonice.
Prea Sfinţite Stăpâne,
Subsemnatul ierodiacon, deservent la Catedrala Sfintei Episcopii, fiind nevoit
a pleca din localitate, pentru acesta cu smerenie vă rog să binevoiţi a mă considera
demisionat din postul de diacon, pe ziua de 1 ianuarie 1924, dispunând şi eliberarea
Cărţii canonice ce-mi este necesară pentru ocuparea unui post de diacon.
Rămân al Prea Sfinţiei Voastre supus şi plecat.
Ierodiacon Firmilian Marin
19/I. (1)924
Prea Sfinţiei Sale,
Prea Sfinţitului Episcop al „Dunării de Jos“, Galaţi42.
14
1924, ianuarie 23. Carte canonică de ieşire din Episcopia Dunării de Jos,
eliberată ierodiaconului Firmilian Marin, demisionat din postul de diacon de la
Catedrala Episcopală din Galaţi.
Carte canonică de ieşire din Eparhie
Văzând suplica înregistrată la no 44/1924, prin care cuviosul ierodiacon Marin
Firmilian, deservent la Catedrala acestei Sfinte Episcopii, demisionează din acest post,
pe ziua de 1 ianuarie 1924, solicitând să i se elibereze carte canonică din această de
Dumnezeu păzită eparhie, pentru a-şi putea continua studiile teologice; Noi, luând în
privire motivul invocat de numitul suplicant, i-am priimit demisiunea şi i-am eliberat
această a Noastră chiriarhală carte, făcând cunoscut că nu are nici o cauză opritoare
de a lucra cele ale diaconiei în eparhia unde se va aşeza, cu învoirea şi binecuvântarea
Înalt Prea Sfinţitului Chiriarh respectiv.
Dat (sic!) în reşedinţa Noastră Episcopală în Galaţi, în anul mântuirei 1924,
luna ianuarie în 23 zile.
Episcop,
Director,
No 8743.
42. Arhiva…, f. 96v. Scrisoare olografă – document original – înregistrată în Cancelaria
Eparhiei sub nr. 44 din 22 ianuarie 1924. În partea superioară a documentului este înscrisă
rezoluţia episcopului Iacov: Se primeşte demisia şi i se va libera (sic!) Cartea canonică. † Iacov.
[Hârtie albă, format 20 x 32 cm; trei timbre fiscale aplicate: unul de 1 leu şi două de câte de
25 bani].
43. Arhiva…,f. 96. Concept de adresă, nesemnat [Hârtie albă, format 20 x 32 cm].

136

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

137

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

O revistă exclusiv literară
a gălăţenilor: „dunărenii” (1894)
Elena-Monaliza GHINEA, profesor

Liceul Teoretic „Sfânta Maria” Galați
Str. Constructorilor, nr. 25, Cod 800371
Tel.: 0236/418310, e-mail: stefan_robert_bb@yahoo.com

Într-un 2014 încărcat de importanţa comemorării evenimentelor majore
ce au cutremurat lumea modernă – 100 de ani de la începutul Primului Război
Mondial şi 70 de ani de la sfârşitul celui de-Al doilea Război Mondial, prin
trecerea României de partea Aliaţilor, la 23 August 1944 – am considerat la fel
de important să-mi îndrept atenţia spre peisajul publicistic gălăţean de acum o
sută de ani şi mai bine. De un real ajutor mi-a fost în orientarea cercetării mele
„Anuarul evenimentelor culturale” – 2014, Anul IV, Nr. 4, Editura AXIS LIBRI
– Galaţi, de unde am aflat, printre altele, că în ianuarie 2014 sunt 130 de ani de
la apariţia publicaţiei „Athenelu. Revistă encyclopedică” (ianuarie – iulie 1884),
sub direcţiunea lui Gr. Petrovanu, în februarie sunt 120 de ani de la apariţia
publicaţiei „Dunărenii. Revistă bilunară. Litere – Sciinţe – Arte” (1 februarie 1894),
condusă de Sterian H. Ionescu şi Ion Bujenitză, tot 120 de ani, în mai, de la apariţia
bisăptămânalului „Vulpea. Organ umoristic ne-politic dar foarte politicos” sub
conducerea lui Nazarie (B. Stamatin) şi 100 de ani de la apariţia, la 21 iulie 1914 a
cotidianului „Răsboiul. Organ independent”.
Desigur, lista este mai lungă, fapt îmbucurător pentru noi, cei de azi, dacă
apreciem existenţa unei prese locale cu tematică diversă, în slujba informării şi
educării unui public gălăţean aflat la răscruce de veac. Nu mi-am putut ascunde
entuziasmul şi admiraţia, dar, consultând Catalogul periodicelor gălăţene de la
Biblioteca „V.A. Urechia” mi s-a confirmat temerea că în colecţia prestigioasei
instituţii nu se află prea puţine titluri păstrate dintre cele specificate în Anuar. Aş fi
dorit să răsfoiesc o publicaţie apărută exact în urmă cu 100 de ani, în 1914, când, la
o lună după asasinatul de la Sarajevo, urma să izbucnească Primul Război Mondial
şi să se sfârşească patru ani mai târziu. Nu am găsit dacât ultimele numere (13 – 14/
febr. 1914 şi 15- 16/aprilie 1914) ale publicaţiei „Revista Marină”, apărută la Galaţi în
1912 şi despre care am scris un studiu la centenarul său în Buletinul Fundaţiei „V. A.
Urerchia”- Anul II, Nr. 14, Serie nouă, Nov. 2013.
Aşa, în experienţa de a mă alătura celor de odinioară, aprofundând şi salvând
de la uitare paginile unei publicaţii locale, am găsit la cota P. G. I. 1005 revista
bilunară „Dunărenii”, apărută la 1 februarie 1894, din care există cinci numere în
colecţia bibliotecii. Iniţial, redacţia şi administraţia a funcţionat în Str. Lăpuşneanu
nr. 4, iar de la al doilea număr cititorii sunt anunţaţi că s-a mutat pe Str. Presei nr.
18. Directorii publicaţiei sunt Sterian H. Ionescu şi Ion Bujenitză, iar primele două
numere sunt tipărite la Tipografia „Modernă” Ap. P. Antoniady din Galaţi, pentru ca

138

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

începând cu al treilea număr să iasă de sub tiparniţa Tipografiei „Aurora” – Fraţii C.
Dimitriadi – Galaţi.
Formatul publicaţiei este sobru şi elegant, fără a conţine publicitate, şi astfel,
ea este ceea ce se anunţă încă din subtitlu: „Revistă bilunară. Litere- Sciinţe – Arte”.
Paginaţia este unică, fiind continuă de la primul număr şi însumând pe parcursul
celor cinci numere 152 de pagini de literatură şi atitudine, scoase din iniţiativa
câtorva „tineri din localitate”.
Primele două pagini oferă din partea Redacţiei „Un cuvânt înainte” cititorilor
care sunt avertizaţi asupra faptului că nu există un program, deşi articolul are într-o
oarecare măsură carecter programatic, amintind de celebra „Introducţie” la „Dacia
literară” din 1840, sub semnătura marelui om de cultură paşoptist M. Kogălniceanu.
Avertizând că nu ar dori să fie bănuiţi de vanitate şi „a se crede că voim cu insistenţă
să păşim pe arena publicităţei”, redacţia mărturiseşte că, în ciuda forţelor reduse,
slabe de care dispun, cea mai mare satisfacţie ar fi „dacă am putea câştiga cât de puţin
moraliceşte”.
Pentru o asemenea satisfacţie, redactorii promovează ceea ce numesc ei
„control de stil, fond, idei” şi atragerea, poate chiar „convertirea spiritelor de partea
noastră”.
Descoperim că revista se doreşte a fi, şi chiar va reuşi să fie, o publicaţie
exclusiv literară în Galaţiul sfârşitului de secol al XIX-lea, „unde nu se găsesc decât
câteva ziare cotidiane carii nu conservă nici o pagină literaturei”. Aflăm astfel ecouri
ale „Daciei literare” ce declara la începutul scurtei, dar întemeietoarei sale existenţe
că: „ne vom sili ca moralul să fie pururea pentru noi o tablă de legi, şi scandalul o
urâciune izgonită”, fiind o revistă ce va urmări unificarea prin cultură a românilor şi
care „părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională”.
Finalul articolului avertizează asupra modestiei autorilor care în paginile
revistei „Dunărenii” ţin să-şi exprime dorinţa de a arăta „că nervii acestui ungher
al ţărei nu s’a stins cu desăvârşire, ci mai dă semne de viaţă.” Această afirmaţie
demonstrează că „Dunărenii”, la peste 50 de ani după momentul „Dacia literară”
se întoarce la culoarea locală, la a demonstra că în oraşul dunărean, „când traiul
e ţinta tuturor”, există interes pentru stil, pentru emoţie artistică, pentru trăire
reflexivă transpusă în versuri sau în proză, interes pentru idealism şi infinite ecouri
ale Romantismului.
Anul 1894, anul apariţiei revistei gălăţene, este, la nivelul literaturii naţionale,
un an în care domină valorile marilor noştri clasici; în ecou, cum este cazul lui M.
Eminescu şi I. Creangă (care au murit în acelaşi an - 1889), iar în cazul lui Ioan Slavici
şi I.L. Caragiale, aceştia continuă să îmbogăţească literatura naţională cu noi scrieri.
După apariţia în 1881 a volumului „Novele din popor”, I. Slavici publică în 1894, chiar,
o operă de referinţă pentru romanul nostru tradiţional, de creaţie, romanul „Mara”,
în vreme ce I.L. Caragiale se îndreaptă spre proza de factură fantastică şi naturalistă,
după ce, până în 1885, cele patru comedii de moravuri ce l-au făcut celebru, văzuseră
deja luminile rampei, născând polemici aprinse.

139

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Istoria literaturii consemnează că, începând cu deceniul nouă al secolului
al XIX-lea, se formează o nouă generaţie de junimişti, printre care Al. Vlahuţă,
Panait Cerna, G. Coşbuc, Barbu Ştefănescu – Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, M.
Dragomirescu, epigonii marilor înaintaşi, care cultivă o literatură tradiţională fără
a reuşi să se desprindă de dominantul model eminescian. Tot acum, la sfârşit de
secol, desprins din junimism, Al. Macedonski teoretizează şi practică simbolismul,
curent de influenţă modernă, europeană, prin revista şi cenaclul „Literatorul”,
înfiinţate în 1880. Polemizând cu estetica maioresciană prin articolele „Poezia nouă”
şi „Poezia viitorului”, Macedonski susţine că literatura are o altă logică, nu raţională,
ci de sentiment şi stare sufletească şi, astfel, intenţionează să sincronizeze literatura
noastră cu noile curente moderne pe plan european, Parnasianismul şi Simbolismul,
concluzionând că adevărata poezie este, de fapt, culoare, muzică, imagine.
Citind, însă, în paginile 3-7 din primul număr al revistei „Dunărenii”, aflăm
de la contemporanii acelor direcţii şi tendinţe fixate deja în tipare pentru noi, cei de
după, de către istorici ai literaturii, că existau la 1894 ceea ce autorul sub pseudonimul
Hagiu numea „Partizi Literare”. El îşi aruncă privirea dinspre provincia sa de baştină
către capitală şi este izbit de existenţa „partidelor literare”, care pot fi explicate „fie din
divergenţa opiniunilor politice, fie dintr-o încredere prea mare în forţe, fie din alte
cause”.
Cele două „partizi antagoniste” sunt numite chiar „tabere”, iar în prima tabără
se situează Vlahuţă, Bacalbaşa, Artur Stavri, ridicaţi pe urmele genialului Eminescu,
cel care „a perfecţionat limba poeziei românesci”, în vreme ce a doua tabără „e condusă
de Macedonski şi secondat de Pavelescu, M. Demetriade, Smara cu poezia simbolistă
decadentă”. Hagiu mai subliniază că există „şi un alt taraf de vagabonzi literari cu
Ighel, Livescu, Tradem etc. la infinit”, poeţi minori, ale căror nume s-au pierdut în
negura uitării. Pe descendenţii poeziei lui Eminescu, epigonii lui, îi menţionează
că „vor să pue basă poeziei sociale” şi-i consideră a fi „cei mai încăpăţânaţi”, dar
sunt şi „prea mult veneraţi”. Autorul este de părere că trebuie „din elogiile aduse
lui Eminescu şi urmaşilor săi să se împartă şi celor-l-alţi, cari pentru moment sunt
eclipsaţi de maestru”. Apreciind geniul lui Eminescu, subliniază, cu obiectivitate, că
opera acestuia n-ar fi fost posibilă fără cunoaştere, fără studiu, fără cercetare: „căci
Eminescu s-a născut geniu, nu s-a născut însă nici filosof, nici cunoscător al limbii
române şi dacă cea dintâi a împrumutat-o de la germani, cea de-a doua a învăţat-o
de la români”.
Macedonski nu trebuie să fie dat „pradă dispreţului”, nefiind vinovat „că a găsit
imitatori în poesia simbolistă”, iar Eminescu nu are, de asemenea, nici o vină „că
atâţia l-au imitat într-un mod greşit”.
O altă constatare se referă la imixtiunea politicului în artă, ceea ce a condus la
răsfrângerea diferenţelor de opinii politice asupra literaturii, iar acestora li se adaugă
şi „o bună doză de mândrie” pentru a se pune bazele „schizmei între cele două tabere”.
Partea finală a articolului părăseşte domeniul constatărilor de ordin general şi
se transformă într-un atac dur la adresa poeţilor sociali reprezentaţi de cel satirizat

140

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

cu porecla „Baclava - Halva”, nimeni altul decât Anton Bacalbaşa; fără ocolişuri, este
sfătuit să renunţe la a scrie articole searbede în „Adevărul literar” şi „să muncească
singur la fabricarea poeziilor sociale”. Pe Anton Bacalbaşa, George Călinescu, în a sa
„Istorie a literaturii...”, îl portretizează drept „un om voios, febril, deci firav, pamfletar
neostenit, torturat de iubiri irealizabile” care a trăit relativ puţin (1865 – 1899,
a murit la 35 de ani de pneumonie bacilară), iar opera sa „e a unui bufon care se
risipeşte, în goană după calambur”. A câştigat popularitatea prin opera „Moş Teacă”,
„caricatură umflată a vieţii cazone”, dar Bacalbaşa „nu e un scriitor cu stil, cu ceea
ce se cheamă creaţie, ci un jurnalist fără pretenţii”. Prin „o mişcare franţuzească a
frazei” a demonstrat „o remarcabilă ridicare de nivel a prozei”. Ca militant socialist,
„lua poziţie în contra artei pentru artă, declarând că nimic din ce face omul nu-i fără
tendinţă, frumosul însuşi reprezentând o tendinţă”.
Când, în final, Hagiu declară Baclava – Halvalele doar „nişte socialişti de..
Contra – bandă – Un fel de jesuiţi moderni”, se conturează, practic, orientarea acestei
reviste literare. Iar dacă la 1840, „Introducţie” la „Dacia literară” se situează pe poziţii
potrivnice imitaţiilor şi traducerilor, fiindcă „omoară în noi duhul naţional” şi, ca
„manie primejdioasă”, „nu fac o literatură”, la peste 50 de ani distanţă, „Dunărenii” se
situează împotriva artei cu tendinţă, de propagandă socialistă pe care o promovează,
mai ales, nou apăruta publicaţie bucureşteană „Adevărul literar şi artistic” (fondat în
1893 de către Al. V. Beldiman şi Constantin Mille, tipărit la Atelierele Soc. Adevărul,
condus, în spirit socialist de Anton Bacalbaşa în perioada 1893 - 1895).
În Nr. 2, 15 februarie 1894, Ioan Bujenitză, în articolul „Socialism în literatură”
preia problema polemicilor analizate anterior de către Hagiu şi declară chiar că
polemicile şi „tendinţele de a introduce ecoul socialismului într-însa” au dus arta la
stare de anarhie. Particularizând, se ajunge din nou la „nenea Tahoni - Baclava” (Toni
Bacalbaşa), cel care face din „Adevărul” „un curat ziar proletar” folosind în scrierile
sale fraze răsunătoare, „sbârnieli, nimica nou” din care nu lipsesc asurzitoarele
sintagme „clasa dezmoştenită” şi „cei apăsaţi”. Criticând doctrina socialismului drept
„o meschinărie germană în dosul şi în faţa căruia cei diplomaţi stau aşezaţi”, constată
că „este pentru lumea incultă o groaznică înşelătorie”. Efectele acestei doctrine asupra
literaturii, în care „mai toate încercările sunt banale”, constau într-o regretabilă
stagnare, când „avântul i-ar trebui să-i fie mai mare”. Invectiva din final radicalizează
discursul şi demonstrează caracterul evident anti-socialist al autorului când afirmă
că multora le-ar trece „pofta de socialism” dacă li s-ar rezerva o Bastilie sau o Siberie.
Mai cu seamă că, deşi în „cânturile lor” se plâng de societate, nu au citit cu toţii
doctrina socialistă şi scrisul lor stă sub „impresia unui moment nenorocit născut din
împrejurări cu totul particulare”.
În „Propaganda rândăşească”, din Nr. 3, 1 martie 1894, Hagiu lansează opţiunea
tinerilor scriitori gălăţeni pentru obiectivitate şi adevăr, amintind astfel de modul
în care Titu Maiorescu a combătut „încurajarea blândă a mediocrităţilor” (articolul
„În contra direcţiei de astăzi în literatura română”): „Noi credem că e mai bine să
judecăm faptele mai cu răceală şi să vedem ce este bun şi ce este rău”. În ce condiţii? În

141

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

condiţiile în care se laudă excesiv ceea ce este românesc şi există pericolul să „ajungi
la credinţa că toate prostiile pe care compatrioţii tăi le esecută sunt fapte superioare,
lucrări geniale”.
Ori, un obicei specific românilor (criticat aspru, mult mai înainte, de către
genialul Mitropolit Antim Ivireanul /c. 1660- 1716/ în „Didahiile” sale – „La Duminica
Vameşului, cuvânt de învăţătură”) este acela de a înjura, dovedind creativitate, chiar,
„în literatură, mai ales în diaristică”. Exemplul cel mai clar este nimeni altul decât
Anton Bacalbaşa, cel care „prin şiretenia cu care e înzestrat a parvenit să înşele o
mare parte din public” şi a dezonorat nobila carieră de ziarist, care „a fost maltratată
de către dânsul”.
Fiind total dezinteresat de valoarea morală şi educativă a scrierilor sale
jurnalistice şi, sub pretextul afilierii la ţărănime şi muncitorime, „imitează şi
înjurăturile lor intime din dicţionarul rândăşesc” şi chiar inventează alte înjurături,
„pentru cea mai mare glorie”. Hagiu foloseşte ca argument punctul de vedere al lui
Al. Vlahuţă care a scris în volumul „Din goana vieţii” (1892) despre transformările
deloc lăudabile petrecute în presa românească, la doar 50 de ani de la momentul
„Dacia literară”: „şantajul a luat locul supravagherei morale”, „injuria grosolană,
tonul de pamflet şi expresiile de vizitiu au luat locul criticei oneste şi polemicei
liniştite, minciuna şi clăbucii de sforăeală pătimaşe şi neghiobiile au luat locul luptei
conştiincioase cu condeiu’”. Şi chiar dacă, în teorie, Vlahuţă face constatări din care
răzbat evidente accente critice, totuşi, ca director al publicaţiei „Viaţa” lasă totuşi, în
practică, să apară articole în care singura calitate o are „o înmulţire a expresiunilor
injurioase”. Problema este foarte serioasă atât timp cât oameni de asemenea calitate
găsesc uşor editori şi pot întemeia ziare, fiind „o ruşine pentru neamul nostru pe care
nu vor sau fără de ştire îl compromit” (p. 65-68).
Dacă „Dacia literară” avea conştiinţa nevoii de pace şi unire la nivel cultural,
„Dunărenii, prin condeiul aceluiaşi Hagiu, în Nr. 5, 15 aprilie 1894, polemizează cu
acel „Tineret” socialist ce dispreţuieşte pe bătrâni, persoane care „nu mai sunt în
stare să poată percepe... ideile mari, generoase”. Dar tineretul este persiflat şi totodată
atenţionat în legătură cu modul grosolan în care este manipulat de ideile socialiştilor:
„tineret, fă-te că nu bagi de seamă când socialiştii te înjugă ca pe o vită”. Ideea falsei
independenţe care ar caracteriza pe tinerii vremii ascunde, în realitate, faptul că sunt
„incapabili, ignoranţi şi mândri se lasă a fi jucaţi şi batjocoriţi”.
„Mărunţeii” de la „Dunărenii” sunt un grup aparte de tineri, însă, care se
constituie în „motorul iniţiator” al răsturnării „colosalului cor literar din România”
în urma căruia este de neoprit „infectul miros al murdăriilor cuprinse în el”. Din acest
„cor literar” fac parte „un versificator” – Vlahuţă, „un nuvelist care vrând să-şi dea
aere de scriitor original nu a reuşit să scrie decât prăpăstii” – Delavrancea, şi „un om
cu o fire negustorească care a crezut că făcând piese teatrale va câştiga bani” – I. L.
Caragiale.
Alături de această „escepţiune în tineret”- cei de la „Dunărenii” – se află, desigur,
şi alţi apărători ai „artei pentru artă” şi este lansat un avertisment clar socialiştilor,

142

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

celor ce promovează „arta cu tendinţă”: „Tremuraţi artişti de contrabandă, tremuraţi
căci gloria calpă vi se duce”.
Când dezaprobarea faţă de „artiştii de contrabandă” capătă accepţiuni literare
în straie de alegorie, satiră şi pamflet, putem citi în pag. 40 – 45 ale Nr. 2 despre
o experienţă halucinantă ce-i transformă naratorului existenţa într-un coşmar de
„Ghiveciu socialist”, într-un pamflet semnat Ion Bujenitză, care, din perspectiva unui
matematician critică excesul de socialism ce debordează din toate domeniile vieţii.
Demne de consemnat sunt şi versurile ample din neiertătoarea satiră la adresa
„Poeţilor Tendenţionişti” de Sterian H. Ionescu (Nr. 3/p. 95 - 96). Scriitorii socialişti
ai „artei cu tendinţă” „Sunt oameni fără de credinţă ce cred în viitor de aur, / Sunt
dependenţi fără motive ce cuget numai la tesaur. / Socialismul ce-l propagă în mod
greşit şi fără rost / Va rămâne pentru vecie un joc mârşav, să nu zic prost.” Se critică
materialismul, egalitatea oamenilor şi ideea de împărţire a averilor către „clasa
apăsată”, pentru ca în final să lanseze o invectivă la adresa autointitulaţilor poeţi:
„Nu vrem să ştim de voi nimica, tendinţa voastră-n tină zace / V-aţi declarat poeţi
voi singuri, ca să mânjiţi, să profanaţi / Cea mai frumoasă dintre arte, voi inimi
mici, scârboşi magnaţi”. Sunt versuri înflăcărate de sinceritatea simţirii, dar lipsite
de strălucire poetică, aproape discursive, amintind de începuturile preromantice
ale poeziei noastre moderne.
Mai bun versificator este Hagiu, care la p. 91 din Nr. 3 compune în cinci catrene
un „Cântec bilunar”, o satiră la adresa celor entuziasmaţi de faptul că „Socialismul e
la modă” şi nimeni nu mai are urechi ca „s-asculte poveşti”: „Azi lumea cultă, nu
burghejii / Au dat uitărei toate cele/ Numai mizeria o plânge / Adio lună, adio stele”.
Finalul situează metaforic pe „Bastarzii” socialişti în antiteză cu poeţii „artei pentru
artă”: „Murit-a arta pentru artă / Moartea Bastarzii e-o dădu”.
Şi dacă adepţii socialismului în literatură trăiau şi scriau doar pentru „clasa
dezmoştenită” şi „cei apăsaţi”, se situează sub semnul inconsecvenţei şi clarei
ipocrizii prezenţa unor anunţuri cu caracter burghez în ziare precum „Adevărul” sau
„Munca”. De aici, autorul articolului „Şoşoni Galoşi” (Nr. 1, p. 15- 16), Hagiu, face
„o simplă observaţie inocentă” referindu-se la dimensiunea comercială a ziaristicii
şi la apartenenţa ziariştilor la burghezie, chiar şi cei cu idei socialiste. Ce-i drept, aşa
cum subliniam la început, „Dunărenii” nu conţine publicitate, dar pe coperta a II-a,
cu titlul „Corespondenţă” se dau răspunsuri laconice unor prieteni şi colaboratori în
legătură cu scrierile trimise Redacţiei, iar pe coperta a III-a apar informaţii despre
preţul unui abonament şi cu titlul „Bibliografie” se semnalează noile apariţii de
publicaţii din Capitală şi din ţară.
Fiindcă programul revistei, declarat ca inexistent la început, se conturează
evident în spiritul susţinerii „artei pentru artă” şi a criticării vehemente a socialismului
în creaţiile „tendenţioniştilor” („artă cu tendinţă”), Ion Bujenitză constată în Nr. 4,
15 martie 1894 care sunt, deja, „Efectele Revistei în Capitală” (p. 97-100). Astfel, la
numai două luni de la lansare, autorul articolului poate afirma: „munca noastră nu a
fost deşartă” şi subliniază triumfător: „am simţit destul de bine că motanii socialişti

143

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

nu sunt decât nişte pungaşi care vrea să înşele cu câteva văitături ipocrite pe cei mai
simpli oameni, pe muncitorii noştri”.
În afara articolelor de susţinere a direcţiei anti-socialiste în literatură, creaţiile
literare publicate sunt scrieri originale, ficţiune literară „de dragul artei”, în sprijinul
afirmaţiei lui I. Bujenitză din „Socialism în literatură”, care consideră că „un poet
nu scrie decât sub impresia momentului” şi, de aceea, „mai mult se scrie despre cea
iubită, despre natură, despre soarta nefericită a celui părăsit, sau cei spirituali scriu
epigrame”.
Un poet foarte prezent în paginile revistei gălăţene este Sterian H. Ionescu,
unul dintre conducătorii publicaţiei, care scrie deopotrivă proză şi poezie amintind
de modelul eminescian cu deschideri spre Simbolismul timpuriu, macedonskian.
În poezia „Durerea-i falşă” (Nr. 1, p. 2-3), autorul, care mai semnează uneori
S. H. I., face o confesiune în versuri ample a unui eu liric ce a crezut în iubire „ca
în surâsul aurorei”, dar suferă după ce a fost trădat, iar suferinţa-i este lipsită de
speranţă: „Deci în deşert ori ce suspine, aşa fu scris ca să se’ntâmple”. E sfătuit să se
ridice deasupra suferinţei şi să se însenineze „cu haina nepăsărei” decât să se plângă
la nesfârşit „nişte dorinţe searbede, reci”. Recunoaştem o filosofie a resemnării şi
un scepticism romantic de evidentă influenţă eminesciană în versurile: „Părere este
lumea’ntreagă şi dacă totul e părere / Mai poate fi aevea şi vre-o fântână de durere?”
Distihul final cu valoare de concluzie degajă o filosofie a iluzoriului existenţei, a
relativităţii binelui şi răului:
„Nu, singuri provocăm durerea prin mii dorinţi nechibzuite / Şi-apoi ne
plângem toată viaţa că au rămas neîmplinite”.
În Nr. 2 al revistei, acelaşi poet este „Lîngă ea” (p. 38-39) în versuri de un
romantism decadent, presărat cu banalităţi, cu suferinţele perpetue cauzate de moartea
ce o răpune pe cea dragă, iar eul liric ar vrea s-o urmeze pe drumul cel nesfârşit.
Răzbate un dezarmant, manierist epigonism în versuri ce conţin imagini artistice şi
tonalităţi eminesciene consacrate: „Acopăr fără milă, priviri dulci, amoroase / Cari
îmi vorbeau o limbă d’un farmec negrăit”. „Îi dau înfăţişare de înger blând frumos
/ Ce doarme sus în ceruri... De-un farmec dureros / Par toate împrejuru-i cuprinse
înlemnite”.
O poezie a amintirii, a evocării vremurilor seninei adolescenţe se naşte privind
„Spre Zarea depărtată” (Nr. 2, p. 48). Antiteza romantică este între trecut – fericit,
idilic – şi prezentul ce stă sub semnul acelor „lacrime din ochiu-mi, căzând trist în
tăcere / Mai poate prea s-arate-a mea durere”. În locul zilelor fericite, care „ca şi un
vis trecură”, cu jale şi-a făcut loc o noapte eternă şi toată suferinţa cuprinsă în această
metaforă. Prezentul, în mod paseist, este exclusiv şi hiperbolic dureros, în antiteză
cu trecutul idilic mai ales când cea invocată ca „amică scumpă” este acoperită de
„pământul negru”. Resemnarea în lacrimi prelungeşte sfâşietoarea durere: „Doar
lacrimile mele mai picură-n tăcere / Zadarnic însă, dragă, n-alin a mea durere”.
Tot în Nr. 2, p. 45, Sterian H. Ionescu publică o poezie monostrofică, „Acelaşi
cântec”, în care muzicalitatea trimite la pasajul cosmogonic din „Scrisoarea I”

144

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

eminesciană. Trimiterile la romantismul cu accente simboliste macedonskian sunt
incluse în motivul iluziilor şi speranţelor pieritoare ale tinereţii: „Cum perit-au azi
iluzii! Visuri multe-a tinereţii!”
Problema relativităţii timpului se alătură celei referitoare la zbuciumul
monoton şi banal istovitor pentru asigurarea traiului cotidian într-o lume lipsită
de perspectivă. Scepticismul dominant se îmbină cu ecourile evidente din „Glossa”
eminesciană:
„De privesc cumva în juru-mi zăresc numai întunerec, / Viitoru-i ziua deastăzi, şi aşa va fi el veşnic, Ce-a fost eri este şi astăzi, ca şi astăzi va fi mâine, /
Tot acceşi străduire pentru o bucat’ de pâine”. Discursul demonstrativ şi lipsit de
rafinament stilistic reia ceea ce numai Eminescu a putut genial declara: „Tot ce-a
fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă
şi socoate”.
Sterian H. Ionescu în cele două catrene ale poeziei „La ce!...” (Nr. 4, p. 123)
îşi ia adio de la „visuri scumpe”, „iluzii drăgălaşe”, în timp ce simţirile „care-s
pătimaşe”, „De amarul sfânt şi dulce nu vor ca să mai ştie”. Invocă „fiinţe scumpe
din vremile trecute” pentru a plânge dureros fiindcă a ajuns la concluzia plină de
scepticism că nu se mai merită ca sufletu-i să fie virtuos când a pierdut toate pe
această lume: „Când toate de pe lume, astăzi sunt pierdute, / La ce sufletu-mi oare
să fie virtuos?”
Tot în Nr. 4, p. 136, Sterian H. Ionescu afirmă în versuri: „Nu pot să uit” şi
de-a lungul celor trei strofe e plin de sensibilitate mărturisind că-i este imposibil să
uite „vremea de altă-dată”. Laşitatea inimii îl împiedică să lupte cu amintirea celei
invocate cu familiaritate. Versurile au ceva din tristeţea autocompătimirii fraţilor
Văcăreşti când se arată neputincios să facă a-nceta „cântul jalnic al iubirii” pentru a
se transforma în „statuia nepăsărei”. Eminescianul „Nemuritor şi rece” sau „Tu rămâi
la toate rece” se regăsesc în versul stângaci, dar sincer în emoţia trăită: „Să devin
în urmă rece, mult mai rece ca o stâncă”. Natura este aceeaşi ca la romantici când,
uşor convenţional, simte că vântul „îngână”: „Nu-i posibil, căci iubirea este singură
stăpână”. Iubirea – suferinţă, iubirea întreţinută de amintirea unor clipe dragi alături
de cea care i se arată „ca o dulce arătare” îl face să lupte cu dorinţa de a uita. Emoţia
trăirii domină atmosfera cu parfum romantic târziu a versurilor.
Fără a mai fi constrâns de prozodie, Sterian H. Ionescu a compus „Poesii în proză”
(Nr. 31, p. 13-15) încărcate de un romantism desuet în intensitatea trăirii emoţiei.
Natura este romantic percepută ca element viu, rezonând cu mişcarea sufletească a
entuziastului îndrăgostit. Emoţiile intense continuă cu pastelul în proză „Iarna” (Nr.
3, p. 71 - 78) în care anotimpul personificat este invocat pentru a aminti că, aparent,
induce fericire, dar, în realitate, sporeşte suferinţele. Pastelul este emoţionant prin
corespondenţele dintre imaginea peisajului hibernal şi fluxul trăirilor nuanţate între
zburdălnicia entuziasmului şi apăsarea deznădejdii: „Sub nemărginitul omăt ce am
întins asupra trecutului vieţii mele, câtă simţire nu se ascunde!” Emoţia confesiunii
face un pas timid, dar de apreciat către trăirile sinestezic sugerate de simbolişti, în

145

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

poezia cărora „Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund” (Ch. Baudelaire –
„Corespunderi”).
Finalul trece în revistă o asociere a anotimpurilor cu vârstele trăirii eului,
într-un lirism cu încărcătură emoţional – macedonskiană: „Iarnă fugi... primăvara
vine, arborii înverzesc, speranţa-i întinereşte. De ce oare numai eu nu pot să sper?...
Iarnă!... fugi! Primăvară!... când speranţa lipseşte, primăvara e moartă. Vară!...
aceleaşi vecinice nimicuri. Toamnă!... toamna vieţii mele de ce întârzii atât de mult?”
Când renunţă la poezia propriei confesiuni în conexiune cu stările naturii,
Sterian H. Ionescu devine naratorul unei istorisiri în proză ce-l are ca erou pe „Safir”
(Nr. 4, p. 123-130). Când cel cu nume de nestemată realizează că şi-a bănuit pe
nedrept iubita, pe Virginia, de infidelitate, şi că n-o mai poate readuce la viaţă, nu-i
mai rămâne decât să se autodistrugă în aburii alcoolului.
Pe lângă aceste creaţii, paginile „Dunărenilor” îi publică directorului Sterian
H. Ionescu şi poezia cu două variante în oglindă „Vino!” (Nr. 5, p. 149) care readuce
sonorităţile şi atmosfera versului eminescian din „Floare albastră” şi „Luceafărul”:
„Blonda lună raze de-aur / Va trimite-n crângul verde, / Fericiţi vom fi acolo! / Vino
urma ne vom pierde”.
Gustul pentru poveştile de dragoste pline de romantism, în care fericirea şi
suferinţa, certitudinea şi îndoiala se întrepătrund, este prezent prin publicarea în
foileton (neterminat) pe parcursul celor cinci numere a nuvelei „O inimă de femeie”
de D. Bravicianu. O altă proză scurtă, care este parcă destinată a servi drept punct
de pornire pentru scenariul unei secvenţe dintr-un film stil Quentin Tarantino, este
subintitulată „Fantasie” şi sub semnătura lui T. V. O. urmăreşte cât de uşor se ajunge
„De la ţinterim la Balamuc” dacă eşti boem şi excentric (Nr. 1, p. 9-13). Este, dincolo
de ineditul eposului, o satiră la adresa societăţii care descurajează, din obscurantism
şi ignoranţă, până la anihilare, spiritul liber, creator, boema literară. Accentele
pamfletare sunt evidente şi, la fel, o asumare a admiraţiei pentru noua poezie, cea
macedonskiană, cu aluzie la „Noaptea de mai”, în versurile: „Veniţi de pretutindeni
iubiţii mei prieteni” [...] „Veniţi, veniţi dar iute iubiţii mei prieteni / La masa’npodobită
în rariştea de cetini” (Macedonski: „Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit.”)
În paginile revistei mai apar şi poezii ale colaboratorilor, dintre care amintim
pe Ernest Istrati, George G. Ionescu („Trecut”, în Nr. 5, p. 141 – ecouri clare ale
versului eminescian din „De ce nu-mi vii?...” în melanj cu visul de iubire din „Floare
albastră”) sau traduceri de Ernest Istrati din lirica simbolistă a vremii (Paul Verlaine
– „Mandolina” şi Armand Silvestre – sonetul „Adormita”).
„Dunărenii” din Galaţii lui 1894 reprezintă o publicaţie literară dedicată
direcţiei maioresciene a „artei pentru artă” și este o mărturie a amplului fenomen
al epigonismului eminescian de la sfârşitul secolului al XIX-lea care, graţie lui
Macedonski şi celorlalţi poeţi ai direcţiei moderne, face trecerea la simbolismul
european şi combate direcţia „artei cu tendinţă”.
Pentru cititorul de la 120 de ani distanţă de la apariţia revistei gălăţene este mai
mult decât clară lupta de a păstra vie experienţa trăirii romantice posteminesciene

146

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

şi expresivitatea versificaţiei până la imitare perfectă, nu „greşită” (cum menţiona
Hagiu, în „Partizi Literare”), în imposibilitatea de a fi originali - să nu uităm că „Dacia
literară” se declara clar împotriva imitaţiilor literare - cât timp geniul eminescian era
atotcuprinzător (se situau la doar cinci ani de la moartea Poetului). Mai aveau să
treacă şase ani până la apariţia, la 1901, a revistei „Sămănătorul” sub conducerea de
început a lui Al. Vlahuţă (combătut ca poet social de cei de la „Dunărenii”) şi George
Coşbuc; mai avea să treacă, totodată, puţin peste un deceniu până la apariţia, în 1906,
la Iaşi, a revistei „Viaţa românească”, sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu. Cele două
reviste vor da direcţia tradiţionalistă a literaturii de început de secol XX, reprezentată
de Sămănătorism şi Poporanism, promovând o literatură cu tendinţă socială, în care
primează etnicul şi eticul asupra esteticului. Creatorii de poezie sămănătoristă vor
alcătui, cu mici excepţii de „poeţi minori”, „cimitirul” poeziei române, cum va spune
mai târziu, în epoca interbelică, Eugen Lovinescu, referindu-se la sămănătorism
ca la „o epocă de inestetism şi decadenţă”. Mai aproape de Simbolismul românesc
incipient şi de revista „Viaţa nouă” apărută la 1 februarie 1905, sub conducerea lui
Ovid Densusianu, literatura „Dunărenilor” este impregnată de un amestec de emoţie
romantică şi imagism simbolist macedonskian, fără a se desprinde de valul de
epigonism eminescian ce avea să fie asemenea versului: „Ce e val, ca valul trece”, ceva
mai târziu, după Primul Război Mondial.
Bibliografie:
1. CĂLINESCU, George, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, Cap. Arta cu tendinţă, Anton C. Bacalbaşa, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982,
1060p., pp. 564 – 565.
2. DIN PRESA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ A SECOLULUI XIX, Dacia
literară. Introducţie, Bucureşti, Ed. Minerva, 1970, 417p., pp.117-120.
3. DUNĂRENII. Revistă bilunară. Litere – Sciinţe – Arte, Anul I, Nr. 1-5,
Galaţi, 1894, Directori: Sterian H. Ionescu, Ion Bujenitză, 152p.
4. EMINESCU, Mihai, Poezii, Bucureşti, ESPLA, 1960, 342p.
5. IVIREANUL, Antim, Didahii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983, 250p.
6. LOVINESCU, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Vol.II,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1981, 332p.

147

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

VIRTUŢILE UNEI ARTE MULT IGNORATE
Tradiţie şi originalitate
Migraţia semnelor culturale şi fenomenul
aculturaţiei

Eugen HOLBAN, etnolog

Str. Lebedei, nr. 15, Bl. E8, ap. 23
Tel.: 0236/453903

Moto: Prin descoperirea şi salvarea de la pieire a unor „umile” obiecte care au
împodobit cândva pereţii locuinţelor, au însoţit riturile de trecere şi au „ilustrat”mitologia,
superstiţiile baladele..., obiecte ţesute de nişte ţărănci modeste şi secătuite de muncă şi de
greutăţile vieţii, poporul român îşi descoperă şi îşi afirmă universalitatea.
O primă întrebare la care ar trebui să răspundem înainte de a trece la consideraţii
de alt gen vizează, desigur, originalitatea şi implicit valoarea actului spiritual pe care-l
analizăm. Este, bunăoară, scoarţa din satele Moldovei de Sud-est şi în mod special cea în
compoziţia căreia apar şi motive antropomorfe, o manifestare proprie spaţiului în care a
fost găsită, precum şi a grupului etnic care a ţesut-o în secolul al XIX-lea, ori este consecinţa
unor insistente influenţe exercitate de unele elemente de cultură venite din alte spaţii?! Ar
putea fi adică o consecinţă a migraţiei semnelor culturale şi, bineînţeles, a fenomenului de
aculturaţie?
Admiţând, desigur, posibilitatea circulaţiei unor obiecte purtătoare de semne şi
mesaje artistice, precum şi unele contacte mai mult sau mai puţin insistente ale populaţiei
de aici, cu grupuri de populaţii venite din cele patru zări, adică atât din celelalte zone
etnografice ale ţării noastre, precum şi din ţările vecine, dar şi din unele spaţii culturale
ceva mai îndepărtate, cum ar fi, bunăoară Grecia, Orientul Apropiat şi Mijlociu, trebuie
să remarcăm, totuşi, o notă pregnantă de originalitate prin care se impun ţesăturile de
casă provenite din satele care fac parte din Aspectul etno-cultural Covurlui-TecuciZeletin. Aceste particularităţi se referă atât la cromatică, precum şi la compoziţia câmpului
ornamental, dar şi la repertoriul ornamental şi, bineînţeles, la structura ornamentelor.
Pentru ca expunerea să fie cât mai clară şi cât mai apropiată de ceea ce am sesizat
în cercetările de teren, pentru a evita astfel cât mai eficient incertitudinile şi erorile de
apreciere ale acelora care vor analiza, probabil, rezultatele acestor investigaţii şi, bineînţeles,
concluziile respective, vom face deocamdată următoarele precizări:
a) Am început campania de cercetare fără a deţine nici un reper plauzibil, referitor
la existenţa şi la caracterul artei ţărăneşti din această zonă. Toată lumea ştia că în părţile
Covurluiului şi ale Tutovei, adică într-o zonă geografică colinară şi subcolinară, nu se
găseşte artă populară. Artă populară se găsea doar în Vrancea, adică în creierul munţilor!
De pe aici dispăruse orice urmă de activitate artistică ţărănească sau nu existase – probabil
– niciodată. Obiectele care fac parte acum din grupajul constituit în timpul cercetărilor de
teren şi pe care îl considerăm reprezentativ pentru spiritualitatea acestui spaţiu etnocultural,

148

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

au fost selectate în primul rând după apartenenţa la cultura ţărănească arhaică şi după
valoarea artistică. Aspectul original zonal s-a impus apoi de la sine. Colectând obiectele cu
valoare artistică semnificativă şi, bineînţeles, cu structură arhaică, ne-am dat seama treptat
că acest grupaj se integrează organic în etnocultura românească, dar totodată prezintă şi
caracteristici zonale proprii, bine conturate, caracteristici inconfundabile, care le localizează
temeinic în spaţiul în care au fost găsite. Totuşi, întrebarea pe care ne-am pus-o iniţial, dar
uşor reformulată, a mai persistat încă o vreme şi, uneori, s-a impus chiar cu şi mai multă
insistenţă, adică: putem considera oare că ornamentica şi cromatica ţesăturilor de casă găsite
în cercetările de teren începute în anul 1967 (şi continuate şi în prezent) în satele din sudestul Moldovei sunt rezultatul continuităţii unor forme străvechi de artă perpetuate încă
din începuturi de populaţia acestor sate sau sunt rezultatul acumulării unor elemente de
cultură străine, care au poposit de-a lungul timpului şi în acest spaţiu? Sau sunt şi una şi
alta? Multe elemente pledează pentru prima ipoteză. Bunăoară, faptul că şi în alte zone mai
conservatoare de pe teritoriul ţării noastre sau în care au fost făcute cercetări mai profunde
şi competente se găsesc repere care relevă un substrat spiritual străvechi, comun la nivel
naţional, pledează pentru această ipoteză.
Conform datelor statistice întocmite de noi, obiectele cu cea mai mare încărcătură
de arhaicitate şi care aparţin spiritualităţii româneşti din toate timpurile, au fost mai
confecţionate până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, în unele cazuri, procesul s-a continuat
până în preajma Primului Război Mondial.
Din păcate însă, o parte dintre obiectele vechi şi foarte vechi dispăruseră cu mult
înainte de începerea propriilor noastre cercetări de teren. Unele au fost îndepărtate din
inventarul gospodăresc în perioada interbelică, iar altele au fost destrămate chiar şi cu
foarte puţin timp înainte de a ajunge cu investigaţiile la gospodăriile respective.
Apelând la memoria sătenilor vârstnici, am reuşit să aflăm multe date despre covoarele
şi levicerele destrămate sau aruncate la gunoi. Cele destrămate cu puţin timp înainte ne-au
oferit şansa unei reconstituiri mult mai fidele. De asemenea, şansa unor reconstituiri ceva
mai satisfăcătoare, a mai depins şi de memoria şi de sensibilitatea proprietarilor, dar, în bună
măsură şi de timpul în care aceste obiecte se aflaseră în câmpul lor vizual. Ornamentica şi
cromatica lor se asemăna cu cea a obiectelor salvate şi, în special cu cele mai valoroase, mai
vechi şi mai autentice. La unele pe care le-am considerat ca fiind şi cele mai vechi, apărea
o notă mai accentuată de arhaicitate. Cromatica era în bună parte naturală şi vegetală, iar
structura morfologică a motivelor antropomorfe părea mai profund ancorată în mitologia
ţărănească, în folclorul literar şi literar-muzical, precum şi în arta primitivă.
Să ne imaginăm ce imense, ce minunate colecţii s-ar fi constituit, dacă în perioada
interbelică s-ar fi făcut cercetări serioase pe această temă şi, bineînţeles, achiziţiile de
rigoare. Dar dacă nişte cercetări minuţioase şi responsabile s-ar fi făcut în perioada în care
B.P. Hasdeu a întocmit chestionarele pentru Dicţionarul lingvistic al Limbii Române, adică
în anii 1884-1886?
Spre regretul nostru şi, credem că şi al tuturor oamenilor de cultură şi de bună
credinţă, care au aflat sau care vor afla acum acest adevăr, nici măcar obiectele foarte
valoroase descoperite şi aduse la sediul muzeului – deseori cărate cu spatele – pentru a

149

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

fi evaluate au putut fi salvate, adică achiziţionate. O bună parte din ele au fost respinse
brutal de către unii membri ai comisiei de achiziţii, fie din răutate, fie din ignoranţă, fie din
ambele motive. Indivizi de la care te-ai fi aşteptat să-şi spele retina şi să-şi lumineze chipul la
vederea unor capodopere ale artei deveneau deodată nervoşi şi inabordabili, incapabili să
participe la un dialog competent şi civilizat. De fapt, dialogul ar fi trebuit să se stabilească
chiar spontan între obiect şi membrii comisiei, dar nu s-a stabilit. Deveneau foarte agresivi
în limbaj, iar covoarele prezentate, oricât de valoroase ar fi fost, erau catalogate drept „nişte
boarfe, cârpe”, iar autoarele lor nişte „ţărănci proaste”. „Cum să facă artă nişte analfabete?”
Dacă „marii cunoscători” nu ar fi fost îndepărtaţi la timp din comisia de achiziţii, colecţiile
de etnografie ale Muzeului Judeţean de Istorie Galaţi nu ar mai fi existat, iar spaţiul
celor trei zone etnoculturale din sud-estul Moldovei ar fi rămas tot o parte albă pe harta
etnografică a ţării. Salvarea a venit din partea unui adevărat director, de fapt şi adevăratul
ctitor al Muzeului Judeţean de Istorie, regretatul I.T. Dragomir şi a doamnei Ruxanda
Simionică, fostă preşedintă a Comitetului Judeţean de Cultură şi Artă. Aceşti oameni şiau dat seama de valoarea covoarelor ţesute de nişte simple gospodine şi au făcut tot ceea
ce legal se putea face pentru a le salva. Însuşi faptul că după ce aceşti doi oameni cinstiţi
şi de bună credinţă nu au mai ocupat funcţiile respective, nu s-au mai putut achiziţiona
obiecte de artă populară, trebuie să ne dea de gândit. Şi acest dezastru s-a întâmplat atunci
când la conducerea Muzeului de Istorie a fost numit unu’ Fănică, o adevărată pacoste a
culturii gălăţene. Deşi mai erau de achiziţionat încă multe obiecte din teren, acel Fănică a
suspendat sau a direcţionat fondurile de achiziţii spre alte obiective.
Vom reveni într-un viitor material şi cu alte precizări şi completări referitoare la cei
care ne-au ajutat în munca de salvare a patrimoniului etnografic, precum şi la cei care neau obstrucţionat cu multă îndârjire. Nu-i vom neglija în nici un caz, nici pe acei „demni”
urmaşi ai marilor distrugători de cultură, la fel de ignoranţi şi de pasionaţi duşmani ai unui
fenomen spiritual de înaltă ţinută, pe care ei nu-l pot înţelege, dar pe care se străduiesc
să-l confişte. Iar dacă nu-l pot confisca, se străduiesc măcar să-l mistifice sau să-l distrugă
complet. Credem că sunt foarte necesare aceste mărturisiri din partea celor total implicaţi
în astfel de fenomene, pentru a dezvălui şi consemna adevărul şi pentru a mai tempera
elanul impostorilor porniţi să falsifice până şi evidenţa primară a acestor obiecte.
Colecţia de artă populară, adică, în special covoare şi levicere, precum şi ştergare
se remarcă în primul rând prin acea notă pregnantă de originalitate prin care se impun
adevăratele valori. De fapt, toate categoriile de ţesături provenite din cele trei zone etnoculturale care formează Aspectul etno-cultural Covurlui-Tecuci-Zeletin, se impun sub
aspectul valorii şi al originalităţii, atât faţă de ţesăturile din celelalte zone etnografice ale
ţării noastre, precum şi faţă de obiectele similare din alte spaţii etno-culturale şi mai ales
faţă de cele din Anatolia. Un prim argument în sprijinul acestei afirmaţii este valoarea
estetică excepţională a ansamblului spiritual, dar mai ales a grupajului de ţesături cu
reprezentări antropomorfe, reprezentări prin care Aspectul etnocultural şi-a câştigat
personalitate culturală. Şi când spunem motive antropomorfe, nu ne referim doar la nişte
siluete decorative amuzante, ci la nişte reprezentări bine articulate sub aspect plastic şi cu
o identitate profund înrădăcinată în mitologie, în arheologie şi istorie. Probabil că şi din

150

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

acest motiv făceau adevărate crize acei membri „atotcunoscători” ai comisiei de achiziţii,
gata să arunce la gunoi obiecte cu o cotă valorică excepţională, deoarece autoarele lor erau
considerate – de ei – doar nişte „ţărănci proaste şi analfabete”.
De fapt una dintre cele mai dificile operaţii pe care am fost nevoit s-o efectuăm, în
timpul cercetării şi a constituirii colecţiei, a fost şi vindecarea de complexul subordonării şi
al anonimatului, a spiritualităţii ţărăneşti din acest spaţiu, iar valoarea artistică a obiectelor
a susţinut cu brio acest demers, bineînţeles în faţa specialiştilor autentici.
Analizând cu atenţie Kilimul Anatolian precum şi covorul oriental în general – ca
pe nişte posibile surse de contaminare – vom constata că prezenţa motivului antropomorf
în compoziţiile acestora este nesesizabilă, iar atunci când apar totuşi nişte închipuiri
neconvingătoare în fondul unor covoare, se pierd în compoziţii dominate categoric de
motive geometrice şi simbolice. Considerăm că prezenţa întrutotul nesemnificativă
a chipului uman – stilizat – de pe aceste ţesături, nu a reprezentat niciodată o sursa de
inspiraţie pentru locuitorii ţării noastre şi mai ales pentru cei din zona Covurlui.
Varietatea tipurilor şi a nuanţelor clar evidenţiate în colecţia ce s-a constituit treptat
cu materialul găsit şi colectat de noi din satele situate în cele trei zone din care este compus
Aspectul etnocultural Covurlui-Tecuci-Zeletin, adică: 1) zona etno-culturală Galaţi; 2)
zona etno-culturală Covurlui-Nord; 3) zona etno-culturală Tecuci-Zeletin, demonstrează
că motivul „a crescut” aici ori neapărat şi aici. Nu înţelegem, desigur, prin această relativă
autonomie o totală detaşare, mai ales faţă de preocupările culturale ale comunităţilor
din spaţiile apropiate, adică cele locuite tot de români. Formele ce se relevă aici, de la
acelea ale căror arhaicitate le înrudeşte cu motive similare din străvechi culturi şi până la
exemplarele care aparţin începutului de secol XX – cu modificări morfologice evidente –
demonstrează că reprezentarea chipului uman i-a preocupat în mod deosebit pe locuitorii
– pe creatorii acestor meleaguri, în aceeaşi măsură în care i-a interesat şi pe locuitorii altor
zone etnografice, bineînţeles, tot de pe teritoriul ţării noastre, zone în care motivul ocupă
un loc esenţial în repertoriul ornamental.
După cum am mai afirmat şi în alte materiale publicate anterior, problema frecvenţei
şi chiar a existenţei motivului antropomorf – şi nu numai a acestuia – de pe ţesăturile
de lână din secolele trecute, trebuie comentată cu multă prudenţă. Şi aceasta din cauză
că în unele zone, judeţe şi localităţi nu s-au făcut cercetări foarte insistente, pentru a se
descoperi, în primul rând, liniile tematice abordate de sătence de-a lungul timpului, adică
nu s-au epuizat sursele de informare. De fapt, în unele zone, motivul antropomorf nici nu
a fost căutat iar uneori a fost chiar evitat în mod intenţionat.
Acest fapt a creat o falsă impresie asupra adevăratei frecvenţe a repertoriului
ornamental din multe zone ale ţării. Am ajuns la această concluzie după ce am cercetat
cu foarte multă atenţie cele trei zone etno-culturale din Aspectul etno-cultural CovurluiTecuci-Zeletin, spaţiu care, deşi fusese străbătut anterior de mai mulţi etnografi, rămânea
în continuare o pată albă pe harta etnografică a ţării.
Şi, în momentul în care au apărut zeci de covoare cu motivul antropomorf de mare
valoare documentară şi artistică, a mai apărut încă o întrebare: Ce facem? Ne mulţumim
cu achiziţionarea unui singur obiect sau cel mult două din fiecare temă ornamentală, aşa

151

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

cum încercau să ne impună pe un ton arogant unii membri din comisia de achiziţii a
Muzeului Judeţean de Istorie, ori vom continua investigaţiile în teren, până la epuizarea
tuturor posibilităţilor de documentare şi bineînţeles, de îmbogăţire a colecţiei, cu toate
obiectele valoroase, atât sub aspect documentar, precum şi estetic. Şi aceasta, pentru a le
putea explica originea (identitatea), legătura pe care o au cu folclorul literar-muzical, cu
mitologia, cu superstiţiile şi descântecele populaţiei de aici.
Pe de altă parte unele săpături arheologice efectuate chiar în zona Covurlui, au scos
la iveală un bogat material ceramic pictat şi, bineînţeles şi un număr important de figurine
antropomorfe, figurine care aveau legătură, categoric, cu străvechi ritualuri. Bunăoară, vasul
ritual Hora de la Bereşti, descoperit de foarte cunoscutul arheolog şi ctitor al Muzeului
Judeţean de Istorie, regretatul I.T. Dragomir, cel despre care am pomenit şi mai sus.
Şi, cum structura morfologică a unor motive de pe covoare trăda o origine oarecum
comună cu materialul arheologic, am hotărât să continuăm investigaţiile şi acţiunea de
salvare a materialului etnografic până la epuizarea tuturor surselor ca fiind singura cale de
rezolvare a problemei. Am considerat totul ca pe o datorie morală. Piedicile de tot felul,
obstrucţiile brutale, răutăţile şi potlogăria nu ne-au iertat niciodată. Ne-au sâcâit şi ne
sâcâie în continuare, cu aceeaşi insistenţă distructivă şi iresponsabilă.
Atât bogăţia cât şi valoarea materialului arheologic a cărui prezenţă se extinde pe
durata a câteva milenii, precum şi existenţa cuptoarelor de ars vase de lut găsite în acest
spaţiu, ne îndreptăţise a lua în calcul şi ipoteza riscantă, de altfel, dar izvorâtă dintr-o
judecată logică – şi nu numai – a unor posibile legături pe verticala istorică. Chiar dacă
ţesăturile de lână nu pot fi cunoscute decât pe o perioadă de maximum trei sute de ani,
argumentele continuităţii se pot găsi şi în multe din obiectele ţesute în secolul XIX şi chiar
în primele două decenii ale secolului XX. Este vorba desigur, de o continuitate culturală
neîntreruptă pe durata mai multor secole şi chiar milenii. Cum? Există argumente ce pot
corecta, cel puţin în plan ipotetic, unele lacune ale arheologilor şi argumentele nu sunt
lipsite de temei. Sintagma „continuitate culturală” poate fi interpretată în două variante:
a) o continuitate culturală ce presupune şi o continuitate etnică – biologică şi chiar socială
pe verticala istorică; b) o continuitate culturală pe care noi o putem intui şi demonstra
parţial prin elemente de cultură asemănătoare, aflate la capete de timp. Unele pot fi relevate
prin săpături arheologice şi altele prin cercetări etnografice responsabile şi competente. În
această demonstraţie sunt de mare importanţă verigile intermediare şi, bineînţeles, logica
şi intuiţia plus informaţia şi cultura cercetătorului. Bunăoară, apariţia brăduţului ori a
crengii de brad pe suprafaţa unor covoare, în forme aproape identice acelora care apar pe
vasele dacice, nu poate fi trecută cu vederea.
Modul în care au fost reprezentate atât motivele antropomorfe, precum şi celelalte
teme ornamentale găsite de noi în unele aşezări situate în spaţiul Aspectului etnocultural
Covurlui-Tecuci-Zeletin, în secolul al XIX-lea, demonstrează că ele nu sunt venite neapărat
din altă parte şi nici nu sunt de dată mai recentă. Argumentele ce pledează în favoarea
afirmaţiei noastre sunt:
1) prezenţa acestora în repertoriul mai multor comunităţi din zonele Covurlui şi
Tutova într-o proporţie semnificativă, uneori dominantă şi, mai ales, legătura

152

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

organică dintre motive în ansamblul compoziţional de pe suprafaţa fiecărui covor,
levicer sau ştergar;
2) atât comunităţile săteşti în care au fost găsite, cât şi zonele etnografice din care fac
parte comunităţile respective, au populaţie compactă românească, adică populaţia
legată organic de acest spaţiu din începuturi imemoriale;
3) toate aşezările în care au fost găsite ţesături cu motivul antropomorf sunt străvechi
răzeşii, adică aşezări cu o populaţie legată organic de proprietatea funciară, deci,
de ţarina şi de vatra satului. Menţionăm că deplasările pe care vetrele acestor sate
străvechi le-au suferit de-a lungul istoriei n-au depăşit niciodată distanţa de 1-2
km, deseori comunităţile revenind exact în locul din care strămoşii se mutaseră
cu mai multe decenii sau secole în urmă. Mutarea vetrei satului a avut deci
un caracter pendulatoriu şi s-a produs din diverse motive. Fie din cauza unor
alunecări de teren, fie din cauza creşterii ori descreşterii gradului de periculozitate
faţă de invazii străine, fie din cauza inundaţiilor ori a diminuării resurselor de apă
potabilă. Şi nu în ultimul rând, din cauza unor epidemii. În funcţie de motivele care
provocau fenomenul, mutarea vetrei satului se putea face rapid ori deosebit de lent.
Menţionăm, de asemenea, gradul accentuat de conservatorism – mai ales cultural,
conservarea vizând în primul rând valorile morale, etice şi estetice;
4) valoarea estetică excepţională a obiectelor confecţionate până la începutul secolului
al XX-lea şi, într-o oarecare măsură şi până în perioada Primului Război Mondial,
se află în strânsă relaţie cu prezenţa şi, în mod implicit, cu frecvenţa motivului
antropomorf practic şi cu istoricitatea meşteşugului.
Menţionăm ceea ce am mai spus şi în alte materiale, că prezenţa motivului
antropomorf are, pe lângă valoare plastică incontestabilă, şi un rol excepţional în
asamblarea genurilor culturii ţărăneşti. Prezenţa lui demonstrează legătura strânsă dintre
ornamentică şi ritualuri, dintre ornamentică şi folclorul literar-muzical şi, bineînţeles, cel
coregrafic. Practic, poate fi considerat foarte important sau poate cel mai important motiv
ornamental, motiv care s-a implicat semnificativ din începuturi. Ţinând cont de faptul că
orice fenomen social-istoric ostil mai important afectează ceea ce este mai valoros atât în
plan estetic, precum şi în plan etico-moral, considerăm că motivul antropomorf a fost cel
mai expus şi ca atare a fost primul deteriorat şi abandonat. Îndrăznim să apreciem şi să
afirmăm că, prezenţa lui până la cumpăna dintre secolele XIX în comunităţile săteşti de
răzeşi adică adevăratele păstrătoare a tradiţiilor demonstrează o continuitate etnoculturală
neîntreruptă de-a lungul istoriei. Şi lucrul acesta se poate demonstra foarte bine prin
folosirea în continuare a logicii: dacă fenomenele destabilizatoare, care au afectat de-a
lungul timpului istoric şi viaţa culturală a satului, au afectat treptat structura riturilor, a
miturilor, superstiţiilor, credinţelor de tot felul, toate au afectat şi motivul antropomorf.
Şi aceasta s-a întâmplat în satele căzute în clăcăşie, care au abandonat întrutotul motivul
antropomorf de pe covoare şi nu numai. Au fost abandonate şi motivele zoomorfe, cele
avimorfe precum şi cele vegetale străvechi.
Dacă analizăm fenomenul sub aspect general, destructurarea foarte violentă care
s-a produs la sfârşitul secolului al XIX-lea în Sud-estul Moldovei nu aparţine doar acestui

153

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

sfârşit de secol şi nu se referă doar la arta ţesăturilor de casă, deşi aceasta, categoric, a fost cel
mai grav afectată. Destructurarea culturilor arhaice a început de fapt cu foarte mult timp
înainte, mai precis din momentul în care apar primele urbii. Acest „moment” coincide şi
cu perioada în care culturile arhaice îşi atinseseră deja vârsta maturizării şi apogeul valoric,
adică în eneolitic. Procesul disoluţiei a fost extraordinar de lent şi inegal, iar în unele zone,
insesizabil.
În unele zone geografice ale globului, printre care şi teritoriul ţării noastre,
comunităţile şi obştile săteşti au conservat multă vreme structura şi cota valorică,
apropiată de cea maximă, adică cea de la sfârşitul epocii neolitice, eneoliticul, a creaţiei
artistice de tip arhaic, perpetuând-o în forme specifice. Doar anumite fenomene
destabilizatoare social-economice majore determinau uneori scăderi valorice
semnificative. S-au pierdut în primul rând valori estetice, precum şi etico-morale
în satele de clăcaşi. Satele noastre de răzeşi, deşi au trecut şi ele prin focul multor
evenimente istorice nefaste, şi-au păstrat cultura arhaică la o cotă înaltă şi foarte înaltă,
până la începutul secolului al XX-lea, dar nu toate. Satele care au căzut, chiar şi numai
temporar în starea de clăcăşie, au pierdut o bună parte din valorile estetice şi nu şi-au
mai revenit la cota iniţială.
Avem deci o dovadă foarte clară asupra modului în care s-a conservat structura
artei arhaice şi, mai ales, cota valorică din începuturi şi până la sfârşitul secolului al XIXlea, adică perioada în care firul tradiţiei din creaţia plastică ţărănească s-a rupt definitiv. Să
nu înţelegem greşit. Nu s-a întrerupt meşteşugul ţesutului ca atare! Sătencele au ţesut în
continuare levicere, covoare, ştergare şi alte obiecte, uneori chiar în număr mai mare decât
înainte. Ele nu au mai continuat însă repertoriul motivelor tradiţionale, ci au abordat un
nou repertoriu ornamental, deseori cu caracter livresc, precum şi un nou mod de rezolvare
plastică. Legătura cu începuturile s-a întrerupt definitiv. Tot ceea ce comunităţile săteşti au
acumulat de-a lungul istoriei şi au păstrat până în secolul al XIX-lea au fost abandonate
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea. Au trecut cam 100 de ani şi
semnele unei restructurări nu se prea văd. Din contră, odată cu trecerea timpului, procesul
destructurării se adânceşte tot mai mult.
În urma unei decizii nefondate a autorităţilor comuniste, de a interzice horele satului
precum şi unele obiceiuri din sărbătorile de iarnă, folclorul coregrafic şi cel al obiceiurilor
care încă mai rezista a primit o lovitură grea, care i-a fost fatală.
Este foarte clar că fenomenul destructurării unei culturi ţărăneşti arhaice este
ireversibil. Există, desigur, un ansamblu de cauze. Adică sunt afectate cel puţin o parte
din genurile care formează ansamblul spiritual al comunităţilor săteşti. Bunăoară, apariţia
unei game variate de coloranţi sintetici, ce se pot procura cu uşurinţă de la magazine,
îndepărtează, cel puţin parţial, sătencele de la o preocupare stră-străveche de folosire a lânii
în tonalităţile naturale, precum şi a tonalităţilor obţinute prin vopsirea în pigmenţi extraşi
din frunze, flori, tulpini şi rădăcini de plante.
Apoi, îndepărtarea de unele credinţe pre-creştine şi, mai ales, de unele superstiţii
care au fost abandonate odată cu încreştinarea ei, a mai persistat multă vreme, beneficiind
şi de toleranţa Bisericii Ortodoxe. Şi, bineînţeles, tipăriturile, care îşi fac loc tot mai mult

154

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

în viaţa ţăranului. Bunăoară, abecedarul cu imagini colorate, precum şi unele litografii ce
puteau fi cumpărate chiar şi din unele magazine săteşti.
De fapt, s-a mai continuat o vreme, în bună parte, atât ceea ce numim funcţie utilitară
precum şi unele mecanisme implicate în fenomen, dar s-a pierdut definitiv esenţialul, adică
tocmai capacitatea de a crea valori estetice, se pierde de fapt funcţia estetică, funcţie care era
rodul unei continuităţi culturale neîntrerupte, într-un timp imens. Aceasta înseamnă că în
spaţiul etno-cultural pe care l-am prezentat în această lucrare, nu a mai avut loc niciodată
un astfel de eveniment şi, mai ales de o asemenea amploare. Dacă un asemenea eveniment
ar fi avut loc cândva, în trecut, firul tradiţiei s-ar fi rupt încă de atunci, deci nu ar mai fi
continuat până la cumpăna dintre secolele XIX-XX. Înseamnă că putem demonstra, chiar
şi numai cu ceea ce am reuşit să mai salvăm de la pieire, că până la această dată fenomenul
cultural ţărănesc a avut un flux continuu de-a lungul istoriei, cel puţin în satele de răzeşi.
Avertizăm în acest punct că am pus în calcul, categoric, şi vocaţia – harul —
individului, dar cu prudenţa de rigoare. Ţinând cont de specificitatea creaţiei ţărăneşti,
nu i-am acordat prioritate absolută. În culturile ţărăneşti, arhaice, capacitatea de a crea
la o anumită cotă valorică a individului este în strânsă legătură cu capacitatea de a crea a
familiei şi a comunităţii, este consecinţa instruirii şi a educaţiei exercitată de mediul familial
şi comunitar asupra sa, începând încă din frageda pruncie şi până în pragul maturităţii.
În absenţa acestui complex program de transmitere a culturii tradiţionale şi în absenţa
din inventarul gospodăresc al familiei şi al comunităţii săteşti a obiectelor confecţionate
şi transmise de generaţiile anterioare, precum şi a şantierului continuu activ şi antrenant,
în absenţa unor indicaţii tehnice oferite de mamă, bunică, mătuşă, aptitudinile native ale
individului ar fi pălit întru totul. Trebuie ţinut cont de faptul că mediul familial şi comunitar
poartă pecetea tradiţiei, a culturii tradiţionale din care individul nu poate evada. Educaţia,
instruirea, care înseamnă legătura nemijlocită cu toate muncile şi preocupările familiei,
înseamnă de fapt o investiţie ce se răsfrânge asupra fiecărui sătean, începând din fragedă
pruncie şi pe care comunitatea începe s-o recupereze – să o valorifice – din momentul în
care individul a ajuns la vârsta preadolescenţei şi, mai ales, a adolescenţei. Toată energia
creatoare a individului devenit adolescent şi apoi adult se va materializa, revărsându-se
prin valori în aparenţă identice acelora existente în tezaurul tradiţional. Tezaurul tradiţional
comunitar este astfel recreat, revigorat, revivacizat în bună parte la nivelul fiecărei generaţii.
Se produce, de fapt, un fenomen asemănător întrucâtva celui biologic de reproducere, de
perpetuare.
Obiectele confecţionate de ţărani în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică
cele pe care le-am mai surprins noi în bună măsură şi din care am mai putut salva o bună
parte, sunt asemănătoare celor ţesute în secolele anterioare, iar la o analiză mai atentă
găsim şi ceva din spiritul mileniilor trecute. Ba, găsim şi unele motive decorative concret
şi fidel reprezentate. Într-un anumit sens, obiectele de artă populară ar putea fi numite
cópii – iar unele – sunt destul de aproape de nişte cópii, cel puţin în aparenţă. Majoritatea
au însă valoare estetică excepţională şi, în consecinţă, o mare capacitate de a emoţiona,
atribute proprii operelor de artă autentică, care la o cópie lipsesc, categoric. Se cuvine, în
continuare, o precizare, esenţială de fapt. Nimeni din afara comunităţii săteşti, adică nimeni

155

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

dintre cei care nu se năşteau şi nu creşteau în cadrul comunităţii, nimeni dintre cei care
nu învăţau, adică nu-şi însuşeau tot ceea ce cunoşteau membrii familiei şi ai comunităţii
săteşti, moştenind prin tradiţie acel străvechi fond cultural, nu puteau „copia” obiectele aşa
cum le „copiaseră” membrii comunităţii până la ei, adică cu toate calităţile şi „defectele”
lor, cu toată valoarea şi istoricitatea lor, atribute cărora ei înşişi le adăugau apoi tot ceea ce
acea imensă experienţă a comunităţii dezvoltase în mod particular în fiecare persoană –
în fiecare individ. Practic, indivizii preluau şi revivacizau apoi în modul cel mai firesc, pe
fiecare treaptă a timpului, tot ceea ce tradiţia adusese prin înaintaşii lor. Este important de
menţionat faptul că individul – săteanul – de la jumătatea secolului al XIX-lea păstra încă
ceva din spiritul, din tiparele stilistice ale epocii metalelor sau chiar al epocii neolitice. Şi
nu doar atât. S-au mai păstrat încă şi motive din repertoriul acelor vremuri. Bunăoară,
creanga de brad sau bradul geto-dacic, de care am mai amintit, motiv care apare într-o
mare frecvenţă pe ceramica strămoşilor noştri, dar care apare în mod surprinzător şi fără
vreo justificare plastică majoră şi pe ţesăturile din secolul al XIX-lea. „Ei, iaca au pus şi
ei acolo ceva, ca să fie, ca să umple spaţiul”, spun unii sceptici, pentru a mai „simplifica
lucrurile”. „Ce atâta filosofie!” Este un mod foarte superficial de a privi lucrurile, desigur.
Categoric, printre obiectele mai vechi, care au fost destrămate ori aruncate la gunoi, (chiar
şi) prin anii 1960-1970, s-au aflat şi unele care ne-ar fi ajutat în şi mai mare măsură să găsim
nişte legături tainice. Dar şi aşa, motivul decorativ creanga de brad sau brăduţul dacic este
un reper de mare importanţă. Acest motiv, a cărui identitate istorică nu poate fi pusă la
îndoială, nu a fost doar un caz singular. În mod sigur a mai fost însoţit şi de alte motive la
fel de vechi. Unele au fost aduse până în secolul al XIX-lea şi au dispărut odată cu obiectele
destrămate sau aruncate la gunoi chiar sub ochii noştri, iar altora, care au fost salvate şi
cărora le recunoaştem arhaicitatea, nu îndrăznim să le recunoaştem şi identitatea şi mai
ales timpul din care provin.
Prin prezenţa motivului creanga de brad sau a brăduţului dacic se poate susţine o
identitate asemănătoare şi altor motive şi grupaje de motive care apar pe aceleaşi obiecte,
adică: motivele antropomorfe, cele zoomorfe, avimorfe, geometrice ş.a., precum şi unele
game cromatice.
Având deja un reper incontestabil provenit de pe ceramica dacică, reper a cărui
identitate nu poate fi pusă la îndoială, nu ar fi cazul să admitem, logic, că dacii au stăpânit,
pe lângă meşteşugul olăritului, şi pe cel al ţesutului, iar ţesăturile aveau şi unele motive
ornamentale, deosebite de cele de pe obiectele din lut? Nu puteau fi oare unele dintre acele
motive ornamentale, asemănătoare întrucâtva cu unele motive de pe covoarele din sudestul Moldovei, care au rezistat până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, bineînţeles, cu multe
altele, de pe covoarele celorlalte zone ale ţării?
Din momentul în care s-a renunţat la o concepţie şi la un repertoriu ornamental,
s-a rupt de fapt legătura cu fondul tradiţional. Valoarea estetică şi documentară cu care
obiectele de artă populară confecţionate în secolul al XIX-lea au fost investite, dovedeşte
că până la această dată creaţia artistică şi, în general, cultura satelor noastre a avut un flux
continuu şi o vârstă multimilenară, chiar dacă nu totdeauna condiţiile i-au fost prielnice
continuării vieţii şi creaţiei artistice şi chiar dacă, de-a lungul timpului s-au mai produs în
mod normal şi unele transformări inerente unei existenţe în timp, cu preluări şi prelucrări

156

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

la nivelul fiecărei generaţii, a fiecărei zone, a fiecărei comunităţi, a fiecărei familii şi neapărat,
a fiecărui individ. Nimic nu se schimba în execuţie, iar vârsta culturii creştea cu fiecare zi,
cu fiecare an care trecea.
De fiecare dată însă, chiar şi în condiţiile cele mai vitrege, firul tradiţiei, oricât i-ar fi
fost de subţiat, a avut puterea să se refacă, să se revigoreze, renăscând din propria cenuşă.
Putem spune că la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, cultura
ţărănească arhaică îşi abandonează propria vârstă. Întinerind? Nu, autonimicindu-se!
Adică, lepădându-se de propria sa structură şi vârstă, de propria sa valoare, de propria sa
identitate, de propria sa esenţă, DESTRUCTURÂNDU-SE!
Consecinţele dezastruoase produse în plan cultural, la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul celui de-al XX-lea, aşa cum am mai afirmat, demonstrează că acest fenomen
distructiv nu a mai avut loc niciodată în istoria culturii arhaice ţărăneşti, până la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Şi, acest lucru se observă cel mai bine la comunităţile de răzeşi care şiau păstrat neştirbită stră-străvechea spiritualitate, adică şi tainicele legături cu începuturile
imemorabile.
De asemenea, structura stilistică asemănătoare a valorilor creaţiei tuturor genurilor
din ansamblul spiritual comunitar, adică: cel literar, literar-muzical, cel coregrafic şi cel
plastic, demonstrează foarte clar că tot acest ansamblu spiritual tradiţional s-a născut
aproximativ în aceeaşi epocă, a străbătut acelaşi drum, în aceeaşi unitate stilistică şi a fost
creat şi continuat neapărat de către acelaşi grup etnic. Vom mai adăuga la acest punct şi
caracterul structural arhaic, cu trimitere la culturile preistorice, caracter ce nu putea fi croit
şi integrat decât atunci, la vremea lui, adică în neolitic şi consolidat în epoca metalelor. Şi
trebuie să mai adăugăm şi faptul că rezistenţa într-un timp atât de îndelungat se datorează
în mare măsură şi unităţii ansamblului etnocultural.
Deşi nu excludem influenţele care puteau veni de oriunde, ele, motivele străine,
atunci când penetrau spaţiul spiritual al unor comunităţi săteşti arhaice erau analizate cu
discernământ şi asimilate până la pierderea totală a propriei identităţi, dacă aveau caractere
stilistice comune sau erau respinse categoric, dacă erau incompatibile. Cele mai greu
asimilabile pătrundeau doar pe nişte punţi social-culturale, traseul lor limitându-se, de
obicei, de la boier la vechil, apoi la nişte comercianţi ceva mai „emancipaţi”, precum şi la
cumetrii acestora, adică vreo câţiva gospodari mai înstăriţi şi cercul se închidea.
Pătrunderea motivelor orientale în acest spaţiu covurluian, ce poate fi semnalată şi
în a doua jumătate a secolului XIX-lea, nu a afectat spiritualitatea ţărănească, decât într-o
foarte mică măsură şi întru totul periferic şi doar cantitativ.
Deşi, în unele comunităţi săteşti covorul oriental pătrunsese în proporţie de
aproximativ 2-3%, această proporţie nu putea afecta prea grav, în acea perioadă, creaţia
comunitară. Şi nu o afecta din următoarele motive: covoarele cu motive orientale erau
lucrate tot de gospodinele mai harnice şi mai pricepute, care – pe lângă covorul cu motive
orientale, mai ţeseau încă foarte multe obiecte, iar în inventarul lor mai existau încă vreo 3-4
covoare şi 7-8 levicere cu motive locale. Motivul oriental nu înlocuia o temă din repertoriul
autohton, ci se adăuga cantitativ şi nesemnificativ repertoriului tradiţional, ca o curiozitate,
proporţia amintită mai sus, proporţie ce se constată prin anii 1870 n-a mai crescut până la

157

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

sfârşitul secolului, iar începând din perioada Primului Război Mondial a dispărut, ceea ce
presupune că a fost vorba de o modă, care a fost abandonată, totuşi până la urmă, agreată
fiind doar de câteva familii, dar a căror repertoriu autohton nu fusese cu nimic afectat.
Dacă nu ar fi fost adusă de boieri, nu ar fi pătruns niciodată în comunităţile săteşti.
Un alt argument al originalităţii creaţiei ţărăneşti din această zonă, argument ce
trebuie luat neapărat în seamă, este şi absenţa reperelor care ne-ar putea indica zona din
care sunt venite. Nicăieri în lume n-au mai fost semnalate însă ţesături din lână cu astfel
de motive decorative – mai ales antropomorfe – şi cu o cromatică asemănătoare celor din
această zonă. Cu foarte mult timp în urmă un coleg de la Muzeul Satului din Bucureşti ne-a
semnalat unele asemănări ale ornamenticii ţesăturilor covurluiene cu cele ale românilor de
pe Valea Timocului din Serbia, dar până în prezent nu am găsit nicio documentaţie care ar
fi putut confirma afirmaţia verbală respectivă.
Studiul profund al culturii noastre ţărăneşti, al originalităţii precum şi al unor
posibile influenţe primite în timp este deosebit de dificil, dată fiind marea sa complexitate.
Mai ales în cazul culturii noastre, unde straturile spirituale, de la cele mai vechi venite parcă
din zorile istoriei şi până la cele medievale, contaminate deseori şi cu elemente din moda
vestimentară a epocii se interferează. Anumite variante ale motivelor antropomorfe din
zona Covurlui – cele mai vechi, bunăoară – au avut în trecut, categoric, o arie de răspândire
mult mai mare, incluzând şi zonele de câmpie, ca apoi, din anumite cauze, să se restrângă.
Cauzele care au determinat de-a lungul timpului restrângerea parţială ori totală, lentă ori
violentă a creaţiei în lumea satului, sunt greu determinabile. Este posibil ca unele calamităţi
sociale să fi grăbit stadiile finale ale procesului general de disoluţie firească, proces mult
mai lent al culturii arhaice, dându-i şi un caracter inegal la nivelul zonelor etnografice şi
chiar al comunităţilor.
S-ar putea, de asemenea, ca printr-o închidere în propriile problematici şi condiţii
socio-culturale din cadrul unor comunităţi săteşti, o temă ornamentală provenită din
fondul străvechi să fi evoluat în variante surprinzătoare, de negăsit în altă parte ori pur
şi simplu printr-un conservatorism de excepţie, să se fi păstrat în forme foarte apropiate
de cele primitive. Dăm ca exemplu motivele antropomorfe bărbaţi fără indicaţii de
vestimentaţie, cu falusul evident reprezentat de pe unele covoare din comuna Ţepu. Fondul
central al acestor covoare este dominat de motive femei supradimensionate, care ţin câte
o creangă, de obicei de brad, în mână, iar altele în loc de creangă ţin o furcă de tors cu
caier. Este vorba de un ritual în care este implicat cultul fertilităţii şi, bineînţeles, nuditatea
sacră. În unele covoare mai noi crengile devin un fel de sorcove, iar băieţii ţin în mână bice
ceea ce ar sugera participarea lor la un obicei de anul nou, lucru accentuat uneori şi de
aspectul caricatural al capului unora dintre femei, care, dincolo de aspectul grotesc, deseori
prezent în asemenea reprezentări, par a purta o mască. Nu este exclus ca reprezentarea din
profil a unora dintre acestea să aibă drept scop tocmai accentuarea caracterului de mască
al feţei. Deşi toate aceste elemente ilustrează acum doar obiceiul de anul nou, s-ar putea ca
în covoarele mai vechi, cu aceeaşi compoziţie şi cu aceleaşi personaje, organizate în aceeaşi
compoziţie, dar lipsite de vestimentaţia militară a băieţilor să fi avut alt rost ritualic, iar
unele reprezentări feminine să fi fost de fapt personaje mitologice sau personaje implicate

158

Localia

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

în alte obiceiuri. Deşi am găsit în zonă încă un tip de covor cu motive antropomorfe femei
reprezentate din profil, până în prezent nu avem dovezi clare că o astfel de reprezentare ar
fi existat şi în trecutul mai îndepărtat.
Menţionăm că scoarţa la care ne-am referit mai sus a fost ţesută la începutul celui de
al doilea deceniu al secolului al XX-lea
În scoarţele cele mai vechi, personajele par a participa la oficierea unui cult al
fertilităţii, cult în care femeile deţineau un rol preponderent.
După cum am afirmat şi în alte texte, cu mulţi ani în urmă, în spiritualitatea
ţărănească arhaică fiecare gen al creaţiei se exprimă doar prin propriile sale mijloace de
expresie. Bunăoară, niciodată ornamentica covoarelor ţesute până la începutul secolului
al XX-lea nu va ilustra ostentativ scene din Mioriţa ori din alte balade, legende, basme etc.,
fapt ce ar putea afecta ordinea compoziţională şi, bineînţeles, însăşi expresivitatea, acuitatea
stilistică. Şi totuşi, în substratul tematic – semantic – al tuturor ţesăturilor de lână cu motive
antropomorfe şi zoomorfe sunt prezente atât baladele, precum şi basmele, şi mitologia,
superstiţiile, obiceiurile, ritualurile…
La prima vedere independenţa artei ţesăturilor faţă de celelalte genuri ale creaţiei,
mai ales faţă de cel literar, de cel literar-muzical ori coregrafic etc., poate da impresia
că între ele nu există nici o legătură. În realitate însă, lucrurile stau cu totul altfel. Dacă
fiecare dintre genuri folosește cu stricteţe mijloace de expresie proprii de exprimare, dacă
bunăoară, compoziţia ornamentală a ţesăturilor nu face concesii folclorului literar de pildă,
între genuri există totuşi, o strânsă şi tainică legătură încă din geneza lor.
Într-un plan mai profund toate genurile creaţiei ţărăneşti – arhaice se regăsesc
fundamental în acelaşi fond de credinţe, de mituri, de superstiţii, rituri…, fond în care
ele, genurile, au fost plămădite cândva în vremuri imemoriale şi s-au conservat în aceeaşi
formulă de-a lungul timpului. Acest aspect ce ţine atât de geneza culturii, cât şi de evoluţia
ei în timp imens, aspect care s-a conservat cel mai bine la popoarele sedentare, adică aşa
cum a fost şi încă mai este poporul român, şi care conferă o uluitoare unitate stilistică
ansamblului spiritual, tradiţional sătesc, conferindu-i şi o mare forţă expresivă fiecărui gen
în parte, motivându-i astfel, în mare parte valoarea sa estetică. Menţionăm că acest aspect
poate fi perceput mai greu de către neiniţiaţi.
Misterioasa forţă de sugestie ce iradiază creaţiile fiecărui gen în parte, emană tocmai
din forţa creată din acea unitate aflată în substrat. Fiecare fragment, fiecare detaliu, fiecare
element cu rol oricât de minor în compoziţie are capacitatea de a semnifica chiar şi izolat,
cu aceeaşi robusteţe stilistică, atât în plan strict plastic, precum şi în cel mitologic ritualic etc.
Migala, meşteşugul, arta, atribute prin intermediul cărora timpul istoric a înnobilat
spiritul comunităţilor săteşti, au fost respectate, însuşite şi reluate de fiecare generaţie,
de fiecare comunitate de fiecare individ. Bunăoară, motivele antropomorfe femei,
supradimensionate, reprezentate pe fondul central al unor covoare din zona Tecuci,
nu sunt doar purtătoarele unor mesaje plastice, mesaje relevate cu mult rafinament şi
discernământ plastic. Ele sunt de fapt, în aceeaşi măsură, şi mesagerele unui bogat
conţinut ideatic cu profunde implicaţii în mitologie, în rituri…, fără a face vreo concesie
narativului.

159

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

160

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

De veghe în marele regat al Cărţii
Dr. Zanfir ILIE, profesor, director

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 102); e-mail: zanfirilie@yahoo.com

Dacă se tot vorbeşte despre înlocuirea abecedarelor cu tablete electronice, s-ar
putea întâmpla ca în viitorul foarte apropiat cărţile să fie înlocuite şi ele cu formatele
virtuale şi, în locul copertelor ilustrate conţinând titlul călăuzitor şi numele autorului,
să apară o simplă adresă de acces pe monitorul calculatorului sau al ultimului tip de
receptor personal. Până atunci însă şi chiar mult după aceea, biblioteca, în calitate de
formă actuală de organizare, ca depozit viu de carte, va exista şi se va dezvolta, chiar
dacă alături de forme paralele şi complementare de înmagazinare a informaţiei. Cu
alte cuvinte, biblioteca clasică nu va ieşi niciodată din istorie, ea se va adapta la noile
condiţii şi va implementa noile tehnologii de imprimare şi lecturare, precum şi de
ştiinţă a informării.
Ceea ce s-a întâmplat până acum cu istoria cărţii, de la origini şi până în prezent,
este edificator din acest punct de vedere. Omenirea a trecut de mai multe ori prin
transfomări radicale, dar, de la apariţia scrisului şi cititului ca forme de comunicare,
cartea, în sensul ei generic, ca un înscris pe un suport material, a existat în formele
ei istorice şi va exista întotdeauna, indiferent de evoluţia viitoare a mijloacelor de
comunicare. Înainte de apariţia tiparului, de intrare a civilizaţiei umane în „Galaxia
Gutenberg”, aşa cum au numit-o sociologii, înţelepciunea lumii s-a transmis prin
intermediul manuscriselor şi este suficient să ne amintim de dramatica soartă a Bibliotecii
din Alexandria pentru a înţelege cu adevărat importanţa acestora. Pe suport de piei
de animale, special prelucrate, de papirus sau de pergament obţinut prin tehnologii
primitive, sulurile de manuscrise conţinând texte religioase, cunoştinţe despre lume şi
viaţă, matematică, astronomie, medicină, filosofie, dar şi primele încercări literare, epice
şi lirice, s-au acumulat în principalele centre urbane ale civilizaţiilor antice, în biblioteci
imperiale, cum a fost cea din Alexandria, perpetuând din generaţie în generaţie flacăra
vie a cunoaşterii. Supusă consecinţelor înfruntărilor armate dintre marile imperii ale
epocii, o mare parte din tezaurul de la Alexandria a fost mistuită de flăcări şi nimeni şi
nimic nu va recupera vreodată manuscrisele mistuite în flăcări, dar cunoaşterea umană
şi concentrarea ei în lucrările scrise a continuat. Niciun incendiu şi nicio calamitate n-a
putut opri istoria universală a cărţii.
Circuitul manuscriselor era însă unul elitist, numai învăţaţii, iniţiaţii, preoţii
şi marii demnitari aveau acces la informaţiile cuprinse, secole de-a rândul cartea ca
manuscris fiind apanajul strict al reprezentanţilor de vârf ai societăţii. De la primele ei
apariţii în manuscrise şi până în epoca modernă, cartea a fost a elitei, a iniţiaţilor, ea
a servit adesea ca o putere ocultă, supusă intereselor de clasă dominantă sau de grup
confesional, iar accesul omului de rând la învăţăturile pe care le ascundea era nu numai

161

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

restricţionat, dar şi imposibil. A trebuit ca mintea de simplu muncitor, dar genială a
germanului Gutenberg să inventeze miraculoasa maşinărie numită tipar cu litere mobile
pentru ca, editată în tiraje mari, imposibil de imaginat înainte, cartea să poată deveni
cu adevărat un mijloc de comunicare în masă, accesul fiind de acum înainte asigurat
pentru categorii foarte largi de populaţie, mai ales odată cu dezvoltarea învăţământului
general şi creşterea nivelului de cultură al popoarelor de pe toate continentele.
Din acel secol al XV-lea al lui Gutenberg şi până în acest început de nou mileniu,
s-au editat miliarde şi miliarde de cărţi de toate categoriile, mii şi mii de „biblioteci
din Alexandria” au devenit în toate ţările civilizate puncte de reper pentru cititorii de
pretutindeni, aproape că nu există acum localitate, instituţie de învăţământ, centre de
cercetare sau de cultură care să nu pună la dispoziţia celor interesaţi cartea ca mijloc de
comunicare, într-o varietate şi diversitate din ce în ce mai complexe. Aceasta cu atât mai
mult cu cât, odată cu intrarea în „Galaxia Marconi” (denumită aşa după numele celui
care a inventat telegraful fără fir), cea deschisă de apariţia mijloacelor electronice de
comunicare, radioul, televiziunea, internetul etc, cuvântul tipărit a intrat într-o anumită
concurenţă cu imaginea sau cu cuvântul virtual, regăsit tot mai frecvent în toate formele
comunicării electronice, inclusiv în cea a cărţii de tip nou, e-book, cum e numită.
Într-o formă sau alta însă, cartea a însoţit permanent istoria ca o oglindă a
evoluţiei necontenite a cunoaşterii umane, aceasta pentru că, fie a sintetizat între
copertele ei orice nouă cucerire a ştiinţelor, fie că a consemnat cele mai frumoase poveşti
şi închipuiri ale omului situat permanent în mijlocul confruntării dintre bine şi rău şi
veşnic căutător de frumos şi de încântare în faţa minunilor şi misterelor lumii. Ea a fost,
totodată, instrument de lucru pentru fiecare generaţie nouă, punte de legătură între
ceea ce a putut obţine omul prin strădaniile sale şi ceea ce va putea obţine în viitor prin
cunoaştere şi prin intensa trăire estetică. Cartea este atât de strâns legată de evoluţia
civilizaţiilor umane, încât fără ea nici nu ar fi de conceput tot ceea ce s-a întâmplat, atât
înainte de Hristos, în antichitatea europeană şi asiatică, cât şi în noua eră, în întreaga
lume, creştină, musulmană, budistă sau de oricare altă mare orientare religioasă.
În aceste condiţii, numai cine înţelege cu adevărat rosturile progresului, necesitatea
acceptării şi adaptării la cerinţele noilor mijloace de comunicare, va reuşi să se apropie de
spiritul noii ere şi va putea să se menţină în continuare printre supuşii fideli şi iubitori
de frumos din marele regat al cărţii, cum ar putea fi numiţi cei care, educaţi în spiritul
luminii venite din Galaxia Gutenberg, nu se vor feri de razele de altă esenţă şi de altă
nuanţă venite dinspre Galaxia Marconi. De altfel, este ştiut că, deja, cele mai importante
biblioteci ale lumii au făcut paşi importanţi în adaptarea la noile condiţii, în sensul că
paralel cu linia clasică a depozitării şi gestionării cărţii pe suport de hârtie, s-au deschis
linii de administrare a depozitării electronice, în toate formele. Din acest punct de vedere,
trebuie să subliniem faptul că Biblioteca Judeţeană „V. A. Urechia” din Galaţi se află printre
cele cu rezultate remarcabile în domeniu, stabilind şi desfăşurând progresiv o strategie
proprie de implementare a tehnologiei electronice de tip IT.
Sunt realităţi ale noii ere, cartea nu mai e singura modalitate de transmitere a
cunoştinţelor sau de acces spre literatura clasică şi contemporană, dar rămâne cea mai
atractivă şi cea mai iubită dintre toate. La noi, la români, există o adevărată veneraţie

162

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

pentru carte, una care vine din vremuri îndepărtate şi care s-a perpetuat prin marii
condeieri, dar şi prin dragostea aparte a cititorilor formaţi în spiritul „Mioriţei” şi al
„Luceafărului” lui Eminescu. Încă de pe vremea copiştilor din mănăstiri şi a cronicarilor,
atât în mediile religioase, mai întâi, dar şi în cele laice, mai apoi, românii din Moldova,
din Ţara Românească şi din Ardeal au găsit în carte o armă, un sprijin şi o speranţă. În
plin veac al XVII-lea, cronicarul Miron Costin scria poate cele mai frumoase cuvinte
româneşti despre carte şi rolul ei: „Căci nu este alta, mai frumoasă şi mai de folos în toată
viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”... În cealaltă ţară românească, în Muntenia, cam
în aceeaşi perioadă cu cronicarul moldav, voievodul Constantin Brâncoveanu se dovedea
nu numai un mare ctitor de ţară, dar şi de cultură, dovedindu-se unul dintre cei mai activi
iubitori de carte şi de învăţătură, bine cunoscute fiind, pe lângă bisericile şi mănăstirile
zidite, tiparniţele sale care, în lungii ani de domnie au editat pentru români cărţi religioase
şi de ştiinţă rămase în bibliografia neamului, a acelui neam care, în timpurile moderne
avea să lanseze bine-cunoscuta şi plină de înţelesuri sintagmă „Dacă ai carte, ai parte”,
care se referă, desigur, la binefacerile sociale imediate ale învăţăturii, dar şi la iubirea
permanentă pe care trebuie s-o nutrim pentru cuvântul scris şi tipărit.
Dincolo, peste munţi, în Transilvania, românii au avut un alt mare iubitor al
cărţii, pe vestitul bade Cârţan, cel care, pentru a trezi românitatea şi dorinţa de unire
a ardelenilor a adus cu vestita lui traistă, timp de mai bine de trei decenii, tipărituri
din Regat pentru confraţii lui oprimaţi în Imperiul Austro-Ungar. A lăsat oile în grija
confraţilor şi cu o pasiune greu de egalat s-a pus în slujba cărţii româneşti, trecând de
zeci de ori munţii pentru a aduce acasă scrisul românesc al fraţilor din regat, folosit ca o
armă, cea mai eficientă dintre toate, în lupta pentru Marea Unire. Conştiinţa latinităţii
şi a unităţii naţionale curgea din cărţile lui ca un izvor dătător de apă vie şi plină de
puteri de neoprit. A mers aşa de departe cu cărţile din traista sa, încât, în lungile lui
peregrinări europene a ajuns pană la Roma şi, pentru că nu avea unde să doarmă, s-a
culcat la baza Columnei lui Traian, uimind o Europă în care jurnaliştii italieni anunţau
că un dac în carne şi oase a coborât din monumentul triumfal al marelui Traian... Badea
Cârţan a murit doar cu 7 ani înainte de Marea Unire de la 1918 şi n-a apucat să vadă
cum visul lui cuprins în cărţile cu care trecea munţii s-a împlinit cu adevărat...
Atunci când vine vorba despre carte şi lectură aproape instantaneu ne vin însă
din memorie minunatele versuri ale lui Tudor Arghezi, versuri intrate şi ele în conştiinţa
publicului cititor:
„Carte frumoasă cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaş cumpănită,
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis” .
Cinste s-ar cuveni – spunem noi – în egală măsură şi celor care se ocupă zi de
zi de buna păstrare şi aducere a cărţii în mâinile cititorului, bibliotecarilor. Şi ei, ca şi
scriitorii, ca şi cititorii, fac parte dintre aceia care se simt supuşi fideli şi iubitori de
frumos ai marelui regat/imperiu al cărţii, făcându-şi din ea nu numai o nobilă meserie,
dar şi o mare şi neasemuită pasiune.

163

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

o HERMENEUTICĂ A CATEGORIEI DE REPETIȚIE
CU SPECIFICĂ REFERINȚĂ LA
Søren Kierkegaard
Cătălina-Elena DOBRE,

Facultad de Humanidades
Universidad Anáhuac México Norte, México City
e-mail: katalina.elena@yahoo.com.mx

Orice dialog interior începe cu luciditatea, acest echivalent negativ al
extazului, cum bine o numea Cioran, cea care face să te întorci împotriva ta, pentru
a da ochii cu tine. În luciditate omul este pus în faţa conştiinţei care îşi joacă bine
rolul Judecătorului Suprem. Întrebările curg, răspunsurile nu întârzie să apară… până
când omul îşi pune întrebarea decisivă: care este temeiul şi sensul vieţii? Aşa începe
marea aventură în căutarea eternităţii. Gândurile omului se zbat în incertitudini, se
caută, ajung la Fiinţă, se întreabă ce este ea şi, apoi, merg mai departe, ajungând la
poarta Marelui Abis, acolo unde se aude parcă chemarea nefiinţei. Omul faţă în faţă
cu nefiinţa… Dialogul lor – un schimb de idei în gol, subtil, anevoios – este începutul
neliniştii. Pe acest fundal de linişte abisală omul încearcă a se înţelege pe sine, proces
care presupune o permanentă căutare de sine cu scopul regăsirii de sine. Înţelegerea
de sine devine astfel un scop în sine realizabil în timp. Între conştientizarea acestui
scop şi împlinirea lui se interpune timpul înţeles fie ca o clipă, fie ca o înşiruire de
momente, fie ca o uvertură spre eternitate, ca o mare trecere şi o profundă uzură... Şi,
în timp ce noi aşteptăm să trăim, timpul ne trăieşte şi parcă se aud şi acum cuvintele
lui Albert Camus cum că „timpul ne poartă cu sine, dar totdeauna vine o clipă când
trebuie să-l purtăm”1.
S-a încetăţenit ideea că timpul este ireversibil, că el curge fără încetare,
nelăsând, nici măcar pentru o clipă, locul iluziei. Emil Cioran, în tonul său specific,
nu uită să ne dea scurgerea implacabilă a timpului: „clipele curg una după alta:
nimic nu le investeşte cu iluzia unui conţinut sau cu aparenţa unei semnificaţii; ele
se desfăşoară; cursul lor este şi al nostru, le contemplăm scurgerea, prizonieri ai unei
percepţii stupide. (...) Când fiecare clipă a timpului se năpăstuieşte asupra noastră ca
un pumnal şi carnea aţâţată de dorinţe refuză să se pietrifice – cum să înfruntăm fie
şi numai o singură secundă adăugată sorţii noastre?”2
După aceste afirmaţii apare imediat întrebarea: ce se întâmplă cu omul
împovărat de capcana existenţială a timpului? Mai este el liber în mod esenţial şi
total? Răspunsul ar putea părea lipsit de orice sens. Şi totuşi ne încumetăm să
spunem că, sfidând trecerea timpului, omul nu numai că este liber, dar această
1 Albert Camus, Mitul lui Sisif, Bucureşti, Editura Rao,1994, p. 112.
2. Emil Cioran, Tratat de descompunere, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, pp.18-19 pp.
184-185.

164

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

libertate permite realizarea telos-ului existenţial. Actul realizării presupune în sine
o permanentă devenire. Astfel între punctul în care omul se conştientizează şi cel
în care se regăseşte se interpune nu doar timpul, dar timpul ca devenire reluată...
Paradox? Poate. Este vorba de devenirea care poartă în ea reversibilul deoarece nici
o devenire nu se poate realiza fără o reluare. Ştim că devenirea este un proces care se
defineşte prin continuitate, iar direcţia este de înaintare. Dar cum poţi să devii fără
a te relua din punctul în care ai ajuns? Aici îşi găseşte sensul reversibilitatea, replica
sfidătoare a timpului ireversibil al cărui zbor am vrea parcă să îl oprim; încercare
zadarnică deoarece el nu aude dorinţele noastre şi fuge cautându-şi, parcă, drumul
mai departe. Concluzia? Timpul ne scapă... Jankélévich spunea, la un moment dat,
că pentru a încetini zborul orelor, al zilelor, al timpului – mai mult – pentru ca
timpul să se întoarcă şi să se reflueze către izvorul său, pentru a se realiza reversiunea
ireversibilului, ne rămâne în ultimă instanţă rugăciunea.
Exeperienţa ne-a demonstrat că viaţa este marea plecare fără speranţa
întoarcerii, este cea care în final ne dezvăluie neantul. Cu toate acestea, există
speranţa că undeva, la marginea acestui neant, clipa ultimă ar putea fi recuperată,
dar ea se scurge direct în abisul întunecat. Marcus Aurelius, privind către imensitatea
ameţitoare a timpurilor trecute, a spus aceste lucruri într-un limbaj de neuitat: „Ce
este timpul unei vieţi de om? Un punct. Şi sufletul? Un vis şi un abur. Substanţa este
un flux care se scurge. Deşertăciunea deşertăciunilor!”3. Pentru a-şi argumenta totuşi
libertatea, în calitate de prizonier al timpului, omul a considerat că îi rămâne singura
salvare: căutarea de sine şi regăsirea de sine. Aceasta din urmă este singura cheie care
deschide poarta infinitului, este începutul sfârşitului şi sfârşitul începutului pentru
că, în cele din urmă, omul este singura fiinţă care poate şi trebuie să-şi examineze
şi să-şi conştientizeze condiţia existenţială pentru a face ca eternitatea să intre în
lume. Nu întâmplător, omul, singura fiinţă capabilă de devenire, se defineşte prin
autenticitatea sa. Spunea Socrate că „viaţa lipsită de cercetare nu este trai de om”4,
îndemnându-ne astfel la cunoaştere de sine cu scopul regăsirii de sine. Aceasta este,
în fond, tema pe care o propunem: regăsirea de sine. Dacă Socrate, în timpuri demult
apuse, încerca să ne înveţe calea spre adevărul din noi, mult mai târziu, filosoful
danez Søren Kierkegaard va spune că „subiectivitatea este adevărul”, deschizându-ne
drumul spre interioritate, acest spaţiu sacru pe care îl purtăm cu noi.
Preocupat de condiţia existenţială a omului, Kierkegaard îi acordă acestuia o
şansă. Ce ar fi viaţa fără repetiţie, se va întreba el. Iar noi ne întrebăm ce ar fi viaţa fără
speranţa că la un moment dat există posibilitatea unei reluări, a unei reînceperi, a unei
reîntoarceri. Dar care este atitudinea raţiunii în faţa unui act atât de absurd, în cele
din urmă? Răspunsul îl vom căuta făcând apel la călătoria lui Zenon din Elea. Acesta
încearcă o călătorie iniţiatică cu scopul unei reîntoarceri. Michell Serres, în lucrarea
Trecerea de la Nord-Vest5, imaginează această poveste a încercării de reîntoarcere pe
3. Vladimir Jankélévitch, Ireversibilul şi nostalgia, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti,
1998, p.39.
4. Platon, „Apărarea lui Socrate” (38a), în Opere, vol I, Editura Humanitas, 2001, p. 39.
5. Michelle Serres, Trecerea de la Nord-Vest, Editura Minuit, Paris, 1980.

165

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

care o doreşte Zenon: „Zenon foarte conştient de paradoxurile lui, ca şi noi astăzi
de ale noastre, porneşte din Atena ca să se îmbarce într-un loc precis de pe coastă
şi de acolo să plece, adică să se întoarcă în Elea. Pe la jumătatea drumului îi vin în
minte calculele lui: va trebui să înceapă să împartă, adică să dividă spaţiile şi timpii;
ca să parcurgă fiecare bucată de drum va trebui ca mai întâi să ajungă la jumătatea
acelei bucăţi. Zenon se blochează. Va ajunge el oare în Elea? Poate că nu. Şi va reuşi
el să se clintească din Atena? Zenon, un alt Zenon acum, va trebui să plece din nou:
s-a hotărât, deocamdată, să se tot deplaseze continuu, să facă de fiecare dată câte o
deviere minusculă: nu va merge în linie dreaptă, ci va face nişte ocoluri în cerc, un
fel de elipsă, un vârtej. Însă din nou va fi blocat. E nevoie de o a treia călătorie şi, din
nou.... de alt Zenon. (....) Va reuşi Zenon să se întoarcă în Elea?”6. De unde deducem
că raţiunea lui Zenon se învărte în cerc. Eşec? Renunţare? Cum rezolvă raţiunea
acestă problemă? Acelaşi Serres ne spune că raţiunea nu e tot, e o singularitate printre
atâtea altele. Raţiunea e relativă şi neputincioasă... Pier Aldo Rovatti ne transmite şi el
că a înţelege limita raţiunii înseamnă a pricepe că pentru Zenon cel imaginar (adică
pentru fiecare din noi) Elea nu e un loc şi un timp dat. Elea – înţeleasă ca identitate a
noastră – constă de fapt în călătoria însăşi, într-un fel de randonnée, cum bine spune
Serres, un ocoliş, o învârtire, un mers în cerc, dar şi un random, întâmplare, opţiune,
şansă şi, totodată, risc”7.
Prin urmare, raţiunea se blochează în faţa gestului suprem al repetabilităţii;
mai mult, raţiune şi repetiţie sunt termeni care se exclud reciproc. Acolo unde
raţiunea se opreşte, începe mirajul repetiţiei. Dacă am suprima raţiunea, am deveni
fericiţi! Această provocare pe care existenţa i-a aruncat-o omului, l-a determinat pe
acesta să găsească soluţii pentru „recuperarea” stării existenţiale, a spaţiului sau a
timpului, pierdute: de la indieni, grecii au preluat ideea că sufletul este nemuritor şi el
se va reîntoarce îmbogăţit cu o cunoşterea deplină; modernii au încercat să aducă şi
ei un argument convinşi fiind că în acest mod declarau război scurgerii implacabile a
timpului. Au realizat că împotriva lui Cronos, intelectul singur este cel care are acces
nelimitat la eternitate pentru că el ştie să danseze în cerc. Filosofii contemporani, de
asemenea, nu au putut rămâne indiferenţi în faţa singurului act care dădea o şansă
existenţei. De aceea, Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, Gilles Deleuze, şi nu
numai, au încercat să regândească timpul şi să găsească o soluţie prin „apologia”
repetiţiei. Aici este cazul să menţionez că un rol important în realizarea acestui
proiect l-a avut lucrarea lui Gilles Deleuze, Diferenţă şi repetiţie, dar dorinţa de a
păstra o oarecare distanţă faţă de o scriere atât de cunoscută, unică şi originală, m-a
determinat să omit intenţionat un capitol dedicat acestei lucrări. Sigur că trimiterile
la remarcabilele afirmaţii ale filosofului francez nu lipsesc. Modul absolut unic în
care acesta scrie despre repetiţie, ca fiind o „universalitate a singularului”8 sau o
6. Pier Aldo Rovatti, Transformări în cursul experienţei, apud. Gianni Vattimo-Pier Aldo
Rovatti, Gândirea Slabă, Constanţa, 1998, pp. 33-34.
7. Ibidem, p. 34.
8. Gilles Deleuze, Diferenţă şi repetiţie, Editura Babel, Bucureşti, 1995, p.13.

166

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

transgresiune9, m-a făcut să simt şi mai mult miracolul însuşi al repetiţiei căci, aşa
cum spune Deleuze, „dacă repetiţia este posibilă, ea ţine mai mult de miracol”10.
Poate acesta este şi motivul pentru care paginile acestei lucrări încearcă să
surprindă acest miracol printr-o viziune de ansamblu asupra „istoriei repetiţiilor”
pentru a ajunge, de fapt, la punctul din care am pornit: repetiţia în filosofia lui Søren
Kierkegaard. Chiar dacă această idee se lasă dezvăluită abia la sfârşitul periplului
nostru, ea a reprezentat totuşi începutul (de unde şi titlul ales O hermeneutică a
categoriei de repetiţie cu specifică referinţă la Søren Kierkegaard).
Ceea ce trebuie să menţionez, încă de pe acum, este ideea că hermeneutica
dobândeşte în paginile de faţă o semnificaţie aparte care nu se îndepărtează de ceea
ce înseamnă hermeneutica în calitate de ştiinţa interpretării. Cititorul poate va fi
cumva bulversat sau dezamăgit, însă ceea ce doresc să subliniez este faptul că, în
cele din urmă, hermeneutica este nu numai o ştiinţă a interpretării, dar mai mult ea
este o modalitate subiectivă prin care interpretul vine în contact cu un text. De aceea
hermeneutica, aşa cum am îndrăznit să o înţeleg eu, este mai mult decât interpretare,
înţelegere. A interpreta, nu înseamnă numai a actualiza un text. Interpretarea este,
sau presupune în acelaşi timp, o reconstrucţie a textului prin înţelegere, aceasta din
urmă, acordând posibilitatea unei relaţii de continuitate între interpret şi text. Şi
poate este cazul să menţionez că însuşi Hans-Georg Gadamer, marele hermeneut,
considera că înţelegerea este o relaţie, o participare actuală, o autoînţelegere. El îşi
punea problema contemporaneităţii dintre interpret şi text. La rândul său, textul
trebuie nu interpretat ca pe un simplu obiect care se obiectivează interpretării, ci
trebuie tratat ca pe o experienţă care presupune participare. Numai când textul se
transformă într-o experienţă pe care hermeneutul sau interpretul o trăieşte în timpul
interpretării, numai atunci hermeneutica devine, înainte de interpretare, înţelegere.
Tocmai din dorinţa de a înţelege categoria repetiţiei într-un context mult mai vast,
lucrarea dobândeşte o structură aparte prin intenţia de a realiza un scurt istoric al
categoriei de repetiţiei aşa cum am menţionat; pentru a ajunge la partea cea mai
importantă dedicată filosofului danez.
Iată argumentul: există momente când trebuie să trecem prin furcile caudine
ale spiritului, când trebuie să ne străduim a pune în pagină cuvinte care să redea în
chipul cel mai adecvat o realitate, o imagine, o întâmplare, o idee. Această străduinţă
capătă sens şi semnificaţie când ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce vrem
să transmitem. Opţiunea pentru filosofia şi personalitatea lui Kierkegaard nu s-a
născut brusc şi deodată. Este o pasiune mai veche care se cerea continuată în ideea că
socotelile cu Søren Kierkegaard nu trebuiesc încheiate, cine face acest gest rămâne cu
spiritul mai sărac, parafrazându-l oarecum pe Karl Jaspers.
De fiecare dată când vine vorba de filosoful scandinav trebuie reamintit că
acesta este răspunzător pentru ideea omului care se descoperă sau se redescoperă în
propria-i existenţă, dar numai atunci când este pregătit pentru această redescoperire,
9. Ibidem, p.15.
10. Ibidem, p.14.

167

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

când o alege în deplină libertate şi şi-o asumă. În virtutea acestei concepţii, Søren
Kierkegaard a fost impropriu etichetat ca fiind un promotor al existenţialismului.
Este adevărat că filosofia sa este una dedicată în întregime existenţei individuale, o
existenţă plină de patimă, frică şi cutremur, disperare, dar şi de iubire. Kierkegaard
scria în 1847 o lucrare intitulată Kjerlighedens Gjerninger (Operele iubirii), iar remarca
pe care noi dorim să o facem este că întreaga sa creaţie poate fi considerată o operă
a iubirii, o simfonie dedicată acestui unic şi deplin sentiment. Chiar dacă ne învaţă
despre iubire Kierkegaard rămâne unul dintre cei mai criptici filosofi. Fiecare concept
a fost gândit astfel încât semnificaţia lui reală să scape de fiecare dată cititorului
însetat de a se transforma într-un hermeneut, mai mult sau mai puţin avizat, gata
oricând să interpreteze, mai puţin să înţeleagă. Cu toate acestea, Kierkegaard nu-şi
uită cititorul. El însuşi i se adresează, din când în când, în mod direct (şi ne sunt
familiare expresiile „dragul meu prieten” sau „dragul meu cititor”) pentru a-i veni
în sprijin şi a-i arăta calea ce trebuie urmată pentru o înţelegere adecvată a gândirii
sale. Rămâne cititorului să aleagă dacă va fi un bun călător pe urmele indicate de
Kierkegaard însuşi. Fapt destul de dificil şi care face ca filosoful danez să fie considerat
un scriitor incomod.
Cu alte cuvinte, Kierkegaard nu este uşor de citit. Personalitatea sa complicată
şi complexă, totodată, se reflectă în varietatea de stiluri pe care el le adoptă. Să
reamintim că el scrie ca un filosof, teolog sau, mai corect spus, om al credinţei,
psiholog, dar şi cu talent de scriitor. Kierkegaard însumează în sine toate aceste
atitudini, dacă le putem numi astfel: cea a filosofului, cea a omului credinţei, cea a
psihologului şi, nu în ultimul rând, cea a scriitorului surprins în ipostaze existenţiale
diferite. Indiferent de atitudinea pe care o adoptă, mesajul lui rămâne acelaşi:
autenticitatea ca responsbilitate a individului faţă de sine şi faţă de Dumnezeu. Mesaj
profund şi zguduitor, căci ce poate fi mai greu pentru un om decât să devină el însuşi
şi să realizeze, prin credinţă, o punte durabilă între el şi transcendenţă. A ajunge la
acest punct presupune, aşa cum am mai spus, puterea de a te relua la infinit şi de a te
proiecta în posibilitate, act realizabil prin repetiţie. În acest punct am dorit să ajungem
cu toată această expunere. Ce înseamnă repetiţia în cazul filosofului danez rămâne
să descoperim pe parcursul acestei incursiuni, sperăm nu în virtutea absurdului, pe
tărâmul kierkegaardian. Am putea doar sugera faptul că aşa cum bine afirma Walter
Lowrie - unul din cei mai mari comentatori ai operei kierkegaardiene - repetiţia, fără
a se exagera, este cel mai dificil concept kierkegaardian.
Nu ştim în ce măsură toate aceste cuvinte scrise au puterea să convingă un
posibil cititor de opţiunea pentru filosofia danezului, pe de o parte, iar pe de altă
parte de opţiunea pentru titlul ales. Din punctul meu de vedere consider că datoria
de a da o explicaţie este realizată.
Dacă există omiteri, dacă fenomenul nu va fi surprins în toată complexitatea lui,
în calitate de „autor”, îmi cer scuze de la bun început. Abordez această controversată
categorie kierkegaardiană, conştientă fiind că este doar o completare sau, mai corect
spus, o mică încercare în istoriografia problemei unde, nume de referinţă au un răsunet

168

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

aparte. Voi menţiona câteva din aceste nume deoarece ele merită toată atenţia: Niels
Nymann Eriksen, Kierkegaard’s Category of Repetition; John D. Caputo, Kierkegaard,
Heidegger and the Foundering of Metaphysics; Stephen Crites, The Blissful Security
of the Moment: Recollection, Repetition and Eternal Recurrence; Andrew J. Burges,
Repetition – A Story of Suffering; Vicent A. McCarthy, Repetition’s Repetitions; David
J. Gouwens, Understanding, Imagination and Irony in Kierkegaard’s Repetition; T. F.
Morris, Constantin Constantius’s Search for an Acceptable Way of Life; David Cain,
Notes on a Coach Horn: Going Further, Renovation and Repetition; George Pattinson,
The Magic of Theater: Drama and Existence in Kierkegaard’s Repetition and Hesse’s
Steppenwolf; Louis Mackey, Once More with Feeling: Kierkegaard’s Repetition; M.
Jamie Ferreira, Repetition, Concreteness and Imagination; Arne Grøn, “Repetition”
and the Concept of Repetition; George Stack, Repetition in Kierkegaard and Freud;
Johanes Kjell Eyvind, Begrebet Gjentagelsen hos Søren Kierkegaard; Isak Winkel
Holm, Kierkegaard’s Repetition: A Rhetorical Reading of Søren Kierkegaard’s Concept
of Repetition; Edward Casey, Imagination and Repetition in Literature; Janet Mason
Ellerby, Repetition and Redemption; Henry Earl McLane, Kierkegaard’s Use of the
Category of Repetition: An Attempt to Discern the Structure and Unity of His Thought;
Ronald Schleifer, Irony, Identity and Repetition , etc.
Dincolo de toate, ceea ce ştiu cel mai bine este faptul că ajungerea în acest punct
şi încercare de a merge pe urmele lui Kierkegaard, încercare destul de dificilă în esenţă,
nu ar fi fost posibile fără sprijinul unor oameni de ştiinţă şi de suflet. Aş începe cu
menţionarea lor, în dorinţa de a nu omite pe absolut nimeni: de la profesorul univ. dr.
Gabriel Liiceanu, care în urmă cu şapte ani îmi deschidea, printr-o scrisoare, drumul
către Kierkegaard, la Mădălina Diaconu şi profesorul univ. dr Alexandru Boboc,
împreună sprijinindu-mă într-o mai veche încercare de a pune în pagină o altă temă
kierkegaardiană (Angoasa ca fenomen existenţial, Galaţi, 2000). De la profesorii mei
din facultate, care m-au susţinut şi m-au încurajat, mulţumirile mele se îndreaptă
către domnul profesor univ. dr. Petre Dumitrescu care, cu rigurozitate, dar în acelaşi
timp cu dăruire şi înţelegere, a acceptat să fie coordonatorul ideilor prezentate în
lucarea de faţă, dar şi călăuzitorul pelerinajului meu către spiritul kierkegaardian; aşa
cum aş vrea să îi mulţumesc bunului meu prieten Nedu Decebal pentru sprijinul pe
care mi l-a acordat pe perioada realizării acestui proiect şi nu numai.

169

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Dimitrie lupu la 70 de ani
Adi George SECARĂ, profesor, secretar de redacţie,

Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi,
Str. Gheorghe Doja, nr. 2, Bl. 5A, ap. 17, Cod 800501
Tel.: 0745872791, e-mail: secaradi@yahoo.com

Debaraua Pandorei, cu Absolut la bucată…
Cele opt povestiri mai mult sau mai puţin sau chiar deloc „crude” din volumul
„Omul din debara” (Ed. Vinea, 2007), complementare celor din volumul apărut în
2003 („Şapte povestiri crude”, tot la Vinea) sunt, dacă vreţi, precum 8 hobbiţi plecaţi
în căutarea Inelului fanteziei absolute. Sau, în altă cheie, a Graalului…
Nu l-ar putea descoperi decât nişte fiinţe (nu trăncănim aici - doar - despre
„fiinţa textului”!) care ar fi copiii unei fantezii care poate schimba câte ceva în ordinea
(ne)firească a Existenţei.
Om al Măsurii, Dimitrie Lupu este pus în faţa paradoxului: iubeşte Fantezia,
dar trebuie să lupte cu ea pentru credibilitate şi onoare. Poate şi pentru mântuire…
În propria ţară a Fanteziei, trebuie să se retragă într-o sihăstrie aproximativă
(nicio aluzie la faptul că de câţiva ani buni s-a retras motivat oarecum din viaţa
social-literară!), pentru a-i trasa Fanteziei nişte graniţe, nişte limite… altfel ar putea
fi devorat de aceasta.
Omul din Debara ar putea fi şi o fiinţă a Fanteziei.
Două fraze din textul „Legea” ar putea, poate, sugera acestea de mai sus:
Baudelaire, „îndrăgostit de pictură, zice că un crochiu trebuie să realizeze idealul
obiectului desenat, epurat, din puţine trăsături, însă fiecare linie să redea un contur
important. (…) Trăsătura clară, importantă ca osul în organismul vertebrat, devenise
legea existenţei lui, şi nu fantezia care, dacă am suprapune-o faptului de viaţă, ar
reprezenta numai culoarea mediului în care a avut loc întâmplarea”. (p. 25-26)
Aşa judeca un detectiv (mai corect, un poliţist) în proza lui Dimitrie Lupu,
detectiv cu care am putea identifica mulţi scriitori buni şi foarte buni. Aşadar, fantezia
e doar culoarea!
Din „Poarta” (probabil textul care dă cele mai multe indicii şi chei de lectură),
unde personajul central este o pictoriţă, ar rezulta, poate, că ar conta mult mai mult
ceea ce este „dincolo de formă şi culoare”, nu mai mult decât ceea ce este „dincolo
de bine şi de rău”, deoarece în acest din urmă aspect este clar că există bine şi rău şi
trebuie să ştim cum să ne raportăm la ele. În rest, e clar: „reprezentarea, aici, duhul,
dincolo!”, prin „dincolo” putându-se înţelege destule, deoarece, de pildă, la pagina 43,
se scrie despre nivelele acestei lumi, despre lumi paralele, despre „breşe în timp”, prin
aluzii (p. 38) putându-se scrie un mic text despre fragmentarea sufletelor omeneşti.
Recapitulând, ţinând cont că „fantasticul nu iartă pe nimeni”, că numai cine
nu vrea nu observă miracolul fiecărei clipe a noastre. Aici, dar că trebuie să avem o

170

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

decenţă a trăirii fantasticului, şi implicit a Literaturii ca taină a Cuvântului, a Artelor
în general, şi să ştim cum să nu dăm mărgăritarele la porci şi cum să relevăm Duhul,
împărtăşindu-L?
La urma urmelor, literatura, când are duh, este fantastică chiar dacă vorbeşte
numai despre lumea noastră, „a marilor mahalale”, aluzie la o altă capodoperă a lui
Dimitrie Lupu (din 2004, tot la Vinea), „Vremea mahalalelor”, carte de povestiri scrisă
în cel mai sobru stil realist.
De altfel, D. Lupu are un obicei „prost”: pare a publica numai capodopere şi, cel
puţin în privinţa lui, este cel puţin frustrantă tăcerea criticilor cu patalama la mână.
Rareori un scriitor mai atent la fiecare cuvânt, existând mereu pericolul de a
rata savoarea unui text dacă sari şi un singur rând!
Pentru că mai fiecare text dintre cele opt are un rând în care, ca într-un
montaigne russe ameţitor sau cine ştie ce altă maşinărie de parc de distracţie (serioasă),
totul se întoarce măcar la 180 de grade: în „Tresa” ne trezim că nu ştim dacă are loc
o întoarcere în timp în imaginaţia personajului sau paradisul chiar poate fi un spaţiu
în care ne reîntâlnim cu tot ceea ce ne-a făcut fericiţi aici (chiar dacă mai apare câte
o vecină sâcâitoare!); în „Gerul” este doar o iluzie optică, o fata morgana sau chiar
lumile se pot întrepătrunde (înnebunind şi lupii!); în „Legea” ipoteza unui anume
Dublu, dacă nu o schimbare de suflet, este foarte convingătoare; ca şi în „Dulăul”
(unde se nasc întrebări ca existenţa spaţiilor paralele, reîncarnarea câinilor – dacă
tot nu li se poate pune cruce când mor, sic! -), „Poarta” oferindu-ţi un final care îţi
face pielea de găină prin transmutarea pictoriţei într-o lume demnă de imaginaţia
creatorilor sirenelor…
„Strigările” ar fi cea mai apropiată de atmosfera creată de Mircea Eliade în
prozele în care personajul se pierde în timpuri trecute, spaţiul aici fiind un Galaţi
care ba este contemporan, ba este din secolul al XIX-lea, aici scriindu-se… implicit
despre „eresul care susţine asemănarea nevăzutului însoţitor divin prin lume, până
la numărul firelor de păr de pe cap, până la intensitatea şi accentele sunetelor din
componenţa numelui, cu insul care i-a fost dat în pază”.
„Cel mai greu lucru din lume” este poate cea mai puţin fantastică „piesă”, dar
(şi aici nu-mi este frică să folosesc cuvinte mari şi serioase) poate fi comparată cu
intensitatea „Morţii lui Ivan Ilici” de Tolstoi, deşi acolo realismul este cutremurător, în
pofida creştinismului aproximativ al rusului afurisit de Biserica oficială. La Dimitrie
Lupu, moartea unui ceferist (probabil nu s-au scris fraze mai pline de dragoste pentru
poezia acestei meserii – sau, mai exact, a manevranţilor CFR!) este prilej de a imagina
o Moarte total non-conformistă (apropo de imaginar colectiv): „ o tânără fragilă de…
apă”. Dialogul „fantastic” (oare?) dintre victima unui accident feroviar (un ditamai
vagonul îl stâlceşte pe Iustin Capră) şi „fata de apă” are şi un sâmbure meditativ
asupra importanţei verbului „a lua” în condiţia umană. Dar cel mai important, este o
mărturisire de credinţă la care cu greu poţi fi martor fără să te cutremuri…
Bref, un scriitor la care „aşteptările noastre depăşesc realitatea sau nimeresc
alături de ea (deoarece „aşa se întâmplă mereu” – p. 66), un maestru care ştie să

171

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

păstreze şi să împărtăşească „Absolut la bucată” (aşa numea pictoriţa din „Poarta”
„starea, nu reprezentarea” unei satisfacţii în care se confundă „chemarea fără limite
spre libertate, sădită în matricea viului; mirajul simţurilor mângâiate” trecând astfel
„drept posibilitate a împlinirii” – p. 38).
Un maestru care poate chema un om din debara (un fel de suflet de-al nostru,
mereu ascuns, indiferent de epocă) pocnind din degete, pentru a ne ţine o lecţie de
istorie şi de estetică total non-conformistă. Deşi, se prea poate, aşa cum scrie el că ar fi
în telegrame, „numai coaja mesajului ajunge la destinatar, miezul fierbinte rămâne să
ardă în mintea şi inima celui ce l-a gândit”, să fie aşa şi în privinţa literaturii: la cititor
să nu ajungă toată căldura scriitorului. Iar cronicarul sau criticul să nu poată nici
măcar să transmită scânteia care poate aprinde focul dintre scriitor şi cititor. Oricum,
fiecare dintre cele opt proze ar trebui luată şi disecată cam cum am făcut altă dată cu
o altă proză, „Gambit”. Remember…
O deschidere bună către eternitate
Povestea de prietenie şi de luptă frumoasă pe care o veţi afla citind „Gambit”
are toate şansele să devină istorie. Sau legendă...
O prietenie extraordinară, aproape fantastică, ţinând cont de finalul quasimisterios, mai degrabă apropiat de o anume spiritualitate extrem orientală sau sudamericană.
Don sau, dacă doriţi, gaspadin Marat Ţvetenco şi Don Alejandro Almiente
Saavedra, personajele care intră în scenă, merită un grup statuar precum Don Quijote
şi Sancho Panza.
Este o carte a „unui cavaler subţire”, vorba unui personaj, un scriitor care parcă
într-adevăr vine dintr-o lume a turnirelor... literare. O meditaţie asupra Frumuseţii şi,
dacă sunteţi atenţi, asupra Fiinţei!
Este vorba de prozatorul Dimitrie Lupu, revenit în lumea... cărţilor, după
ce câtva timp, din raţiuni de familie, s-a retras într-un fel oarecare (dar un elegant
oarecare), continuând însă să scrie şi să gândească cumsecade:
„Dar orice ţi-ar fi dat să faci, să gândeşti întotdeauna planuri şi răspunsuri
frumoase în ceea ce te priveşte, fiindcă numai frumuseţea câştigă, deşi necunoscătorilor
li se arată ca şi cum ar pierde mereu.”!
Este o frază din proza scurtă la care ne referim.
Ca să parafrazez o frază publicitară a unei edituri bucureştene, avem de-a
face cu o proză delicată ca o petală de... zarzăr, dacă este să batem apropo şi la
un alt fel de personaj, din lumea celor care nu cuvântă, care apare în carte şi are
importanţa sa: zarzărul (lui) Ţipor, descris în aşa fel încât mai că îţi vine să crezi
că te poţi reîncarna (vorba vine!) tu, ca om, şi într-un arbore: „crescuse înalt, avea
crăci puţine şi lungi de nici nu le puteai numi coroană, răsfirate nici în sus, nici în
părţi de parcă încă nu se dumirise dacă de cer sau de pământ aparţine şi încă şovăia
de partea cui să se dea. Ori, poate, credea că el nu ţine de nici o parte, ci-i liber şi

172

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

de sine stătător; poate chiar l-ai fi auzit spunând ceva de felul ăsta, dacă i-ai fi fost
pe plac şi ai fi ştiut să-l asculţi.”
Delicateţea la care mă refer mai sus, implicând meşteşug de bijutier, nu
presupune însă o fugă de realitate.
Dar realitatea poate fi un joc. În speţă, un joc de şah.
Cele două personaje „omeneşti”, dintr-o altă mahala a lui Dimitrie Lupu
(una dintre cele mai bune cărţi ale sale - dacă n-or fi chiar toate la fel de bune! se numeşte „Vremea Mahalalelor”), se refugiază într-un astfel de joc: într-o serie de
partide ridicate, înţelegem, la nivel de artă şi visare, deoarece, practic de o viaţă, cei
doi trăiesc Frumuseţea (şi) prin jocul propriu-zis.
Ei sunt, în felul lor, ca pomul „lăudat” aici: „unde s-a nimerit să-i fie datul, apoi
acolo îi este şi traiul şi netraiul şi rodul; în nafura lui de ţărână; şi cât poate trage deacolo atâta-i a lui.”
Când începe jocul „lor”, din unele după-amieze, începe, se pogoară... raiul.
Plenitudinea. Accidentele – veţi afla că va fi unul, dar nu vom mărturisi decât faptul
că se leagă de cel de-al treilea „personaj” – nu vor putea niciodată întrerupe trăirea
visului, a adevăratei vieţi frumoase care este în inimile noastre: „Inima e la datorie,
una cu mintea şi fiecare mutare, oricât ar părea de neînsemnată, e hotărâtă numai
împreună. Că inima-i atoateştiutoare, e locul unde iscoadele întregii fiinţe, ştiute ori
neştiute de tine, trimit continuu semne despre amănuntele bătăliei, iar ea le înfăţişează
minţii spre a le cântări laolaltă.”
Textul lui D. Lupu, veţi vedea, are „gustul bucuriei calme”. Al datoriei împlinite.
Gustul scrierii literaturii precum o deschidere bună către eternitate.
Şi nu uita, drag cititor, „Uită-te la tine câţi supuşi dirijezi în fiecare clipită, chiar
dacă ţi se pare că nimeni şi nimic nu ţi-e supus; priveşte în jur şi ia aminte la tot ce
te-nconjoară şi vei afla.”!
Inutil să mai spun că toate citatele sunt din „Gambit”…
*
Şi acum să ne mai întoarcem puţin la „Omul din debara”.
Care are ca moto aceste cuvinte: „Astfel productul imaginaţiei va via ca de
sine stătător, numai dacă expresia formei l-a umplut cu îndestulare.” Semnat B.C.
(?)
E o nouă dovadă că D. Lupu este şi un te(r)oretician discret, dând mereu
indicaţii (pentru lector), dar nefiind deloc cicălitor: o casă este retrocedată
urmaşilor unei familii de negustori din Galaţi. În cinstea acestui fapt, bătrâna care
a luptat cu autorităţile până la tribunalul internaţional organizează o reuniune de
familie, prilej pentru Zeno de a se reîntâlni cu unul dintre personajele imaginare (?
– „acea fantasmă… acea fantasmă”, subliniază repetând D. Lupu) ale copilăriei sale:
„fusese secretul, spaima şi bucuria sa. (…) Acela vedea peste tot, prin întuneric şi
prin lucruri, ba poate şi prin zidurile grele de piatră. Te putea dibui şi numai după

173

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

răsuflare ori bătăile inimii. Ştia că-i aşa. Dar mai ştia că, dacă nu deschide debaraua
să-i umble prin cristaluri, porţelanuri, aurării şi tablouri, dacă se prefăcea că n-are
habar de comoara lui, Omul îşi vedea liniştit de ale sale. Şedea nemişcat acolo, în
întuneric, ca duhurile legate prin descântece şi vrăji să păzească vreun lucru de
preţ, uscându-se de plictiseală şi urât. Era şi el un oropsit şi n-aveai ce-i zice dacă îşi
făcea datoria lui de suflet chinuit. Puteai mai degrabă să-1 alini puţin, prin lemnul
uşii, să ştie că se gândeşte cineva şi la el, ori să-i spui de-ale tale, să-i mai treacă de
singurătate, mai ales când erai necăjit.”
La un moment dat, măiestria povestitorului te face să te îndoieşti: oare chiar
nu exista, în acele vremuri tulburi ale comunismului, chiar un om ascuns acolo?
Deloc strident, scriitorul schiţează o situaţie istorică general valabilă, când societatea
este împărţită în duşmani şi ceilalţi. Micul Zeno, după moartea bunicii, îi va şi
dărui omului din debara un trandafir de mătase albastră, unul dintre bricabracurile
esenţiale în prozele lui D. Lupu (este o observaţie pe care o face şi M. Gălăţanu în
prefaţă), probabil raiul fiind plin de replici ori reprezentări ale acestora, mai toţi
oamenii fiind ataşaţi de astfel de „nimicuri” care valorează cât tot universul. Acest
„trandafir” este de fapt cam tot ce rămâne din orice fantezie, fals (sau nu) fetiş, din
orice experiment alchimic, aşa cum poate fi considerată şi viaţa omenească în sine…
Şi el, la propriu, este singurul care rămâne, după „reîntâlnirea” dintre maturul Zeno
şi Omul din debara, la sfârşitul reuniunii, amintind de întâlnirea finală dintre Moarte
şi Făt Frumos în „Tinereţe fără bătrâneţe”:
„Omul din Debara ieşea la iveală. Pălăria caraghioasă, umerii înguşti, pantofii
cât platourile mari pentru gustări reci ale tantei Artemisa şi pelerina-i fără sfârşit,
apărură pe rând, cu poticniri mici, tremurătoare, foşnind uscat. O clipă lungă şezu
acolo, drept, cariatidă spăimoasă şi înduioşătoare totodată, trăgându-şi răsuflarea.
Respira cu greu, hârâit, astmatic în ultimul hal.
— Cât te-am aşteptat! şopti chinuit, cu infinită părere de rău. Cât te-am aşşş...
teppp... taaat!
Şi imediat, o mică scânteie albastră îl fulgeră de la cercul jobenului sprijinit
pe tavan până la podeaua de sub tălpile-i uriaşe. Trecu prin el ca impulsul electric
printr-un tub defect de neon, - şi Zeno adăugă uimirea că o vede prin pelerina grea, la
aceea de care era deja stăpânit - apoi ricoşa în perdeaua umflată de vânt, pierzându-se
în noaptea largă. În urma ei, din Omul din Debara mai rămase un pic de pulbere pe
covor, cât scrumul unei ţigări ori abia-abia ceva mai mult, şi un trandafir de mătase
albastră, numai pe jumătate deschis.”
Dar, probabil mai mult decât Omul „negru”, contează, bachelardian vorbind,
Debaraua… Debaraua din camera mică în care copilărise. „În întunericul ei se
născuseră, trăiseră şi pieriseră îndoiala, teama şi bucuriile lui de copil. Curgerea
tapetului în nuanţe de bleu îi mascau uşile grele, dincolo de care îl aştepta scara
pliantă să-l poarte spre rafturile de sus, la comorile din poveştile mamei, puţine încă,
spuse seara în pat, înainte… Înainte de a o duce cei răi la puşcărie.”

174

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Debaraua ca ascunziş, ca peşteră a lui Ali Baba în miniatură, deoarece acolo
erau şi câteva dintre comorile familiei în pericol de a fi confiscate abuziv de către
autorităţi: cristaluri, porţelanuri, dantele, tablouri, „iar dincolo de ele, ascunsă ca
într-o noapte fără sfârşit, lădiţa de zestre ca pentru piticii-pitici, în care podoabele
doamnelor şi domnişoarelor Grandmara se întreceau în a fura ochii şi inima celui ce
ajungea să le privească:” Ei, bine, acolo este posibil să fie/să fi fost şi acel inel al fanteziei
debordante, creatoare, în căutarea căruia au plecat de fapt toţi scriitorii autentici ai
lumii, sau ai lumilor paralele, hobbiţii şi gnomii care sunt azi atât de mediatizaţi…
Şi pentru că am devenit nostalgic, iată şi ce scriam, ca să vedeţi şi cum evoluează
cronicarul, despre „Şapte povestiri crude”:
Dimitrie Lupu – Şapte povestiri crude, Ed.Vinea, Bucureşti, 2003.
Moto: „În versurile lui era posibil orice şi asta se impregna în viaţa noastră
zilnică, ne fantastiza oarecum.” Dimitrie Lupu
După demonstraţia de virtuozitate literară din „Eşarfa neagră” (Editura
Dominus, Galaţi, 1999) Dimitrie Lupu ne încântă din nou cu o serie de şapte povestiri
deloc necoapte, ci (în cele mai multe dintre ele) doar cu măsură ironic-sarcastice,
nelipsind nici umorul fin (uneori vag „negru”) şi atenţia pentru detaliul aparent
nesemnificativ dar indispensabil pentru construcţia atmosferei amintind de unii
prozatori sud-americani (Casares, Cortazar, Borges), povestirile „cu final neaşteptat”
dar şi de proza fantastică a lui Mircea Eliade…
Ca şi în versurile unuia dintre personajele sale, în proza sa este posibil
orice, „fantastizându-l” pe cititor, transmiţându-i o stare de „lene voluptuoasă”,
pregătindu-l parcă pentru întâmplări ieşite din firesc, pentru treceri „dincolo”, în
„zona crepusculară”… Nu este o trecere gradată într-o lume a horror-ului, ca în proza
lui St. King. „Universurile paralele” în care suntem poftiţi (ori putem nimeri, mai
mult sau mai puţin accidental) sunt mai degrabă teritorii blânde, cel mult bizare, ale
Imaginarului (exceptând accidentul fatal din „Congruenţă”, povestirea care deschide
recitalul), din care ne putem sau nu întoarce. De aceea, am putea compara prozele
sale cu nişte poeme (cu o oarecare substanţă epică) ale unui poet plictisit de fiinţa
sa lirică. Visul, visarea (sau reveria) sunt justificări întâlnite în paginile sale pentru a
explica câte un „moment”…
Semnificativă în acest sens este ultima lucrare, „Viorile”. Un sărman Dionis al
vremurilor noastre îşi aşteaptă iubita în gara Galaţilor, pe o ploaie urâtă de sfârşit de
toamnă (deşi e abia octombrie); se urcă amândoi (fantastic, ţinând cont că la ultimele
trenuri programul mijloacelor de transport în comun este terminat) într-un autobuz
care îi conduce către un apartament neîncălzit; se vor refugia, desigur, pe un fotoliu
în bucătărie, lângă aragazul cu un ochi aprins, se va opri şi curentul electric… Se
creează condiţiile pentru una dintre acele stări în care eroul se va simţi din ce în ce

175

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

„mai uşor, mai liber, mai cuprinzător, mai rarefiat, de parcă în masa corpului său” ar
fi avut loc o lentă destindere care încă îşi mai caută marginile. „Lucrurile din încăpere
se volatilizau discret, transformându-se în şuvoaie de lumină aurie, blândă; pereţii
se furişau tiptil spre cele patru zări, pierind dincolo de depărtări; tavanul devenise
un uriaş rostogol de azur transparent, sus, sus de tot, iar podeaua – o mare de nisip
sub vipia soarelui tropical…”. Aşadar, iată-i pe cei doi eroi în deşert, lângă un ocean
bănuit. Destul de departe de temperatul oraş de la Dunăre… Ca într-un tablou de
Bălaşa, apar şi doi cai albi care îi duc pe plajă unde, alte timpuri!, găsesc îngropată o
amforă cu vin din care beau „ca într-un ritual”… Valurile aduc la ţărm instrumente
muzicale mai mult distruse, simbol al unei lumi în care armonia a dispărut… Şi,
cu o discreţie demnă de un înger, autorul lasă să se înţeleagă că suntem martori la
începutul destrămării unei iubiri sau chiar conştientizarea acestei stări de către erou:
„ - Ştii, zise cu nostalgie băiatul, cândva am cântat şi eu la vioară… Şi te-am iubit,
adăugă stângaci, micşorând vocea până la şoaptă.” Întors din „visarea” sa, trezit de
fata care nu mai putea suporta căldura de la aragaz, băiatul va descoperi că are în
mână „o cheie de acordat vioara”, pe care o folosise „dincolo”. Să fie o soluţie pentru
relaţia lor? Nu vom şti…
Remarcăm creionarea mult mai accentuată a personajelor masculine, femeile
fiind, dacă nu caricaturale (precum cele trei soţii din primele trei povestiri), aproape
decorative, dacă nu chiar pretexte pentru apariţia unor iubiri fantastice (şi a unor
personaje la fel de ireale). E cazul femeii din „Rana albastră”, iubită de doi prieteni
(tineri amândoi, pe la douăzeci de ani), unul poet, mare fan Nichita Stănescu. „Era o
femeie ca o fecioară despletită şi ca o rană albastră dar ea nu ştia asta”… Se întâlneau
toţi trei, romantici (chiar dacă oarecum „cum ar da vinul răsuflat în oţet”, după cum
spune autorul referindu-se doar la fată), în Castelul vechi de apă din acelaşi oraş
dunărean… Apoi apare, în condiţii ciudate, un adolescent („Băiatul cu Felinarul”)
care (după ce „le-o suflă” pe frumoasa Rană Albastră) se dovedeşte a fi un soi de
pricolici, de vârcolac sau ceva înrudit cu domniile lor… Un om-lup venind oarecum
de Dincolo, din fostul Zaclău (azi I.C.Brătianu), trecând Dunărea înot…
Una dintre povestiri chiar se intitulează „Dincolo”… Personajul de…aici,
Dorin Coman (cu mândria lui de fiinţă raţională, luptând pentru o „fărâmă de
demnitate”, semănând cu platonicianul personaj din „Eşarfa…”), este acuzat, pe bună
dreptate, de delapidare… Cu bun-simţ şi deloc creştineşte hotărăşte să se sinucidă.
Face o plimbare până la Dunăre (adevărată axă ontologică a multora dintre proze), îşi
ia rămas-bun de la Iulia, cea din cauza căreia delapidase o importantă sumă de bani,
soţia îi aduce şi ea aminte că mai există şi îşi taie venele în apa caldă. Din nefericire,
„dincolo” este un soi de continuare a lumii de aici, aşa că domnul Coman sau ce-a mai
rămas din el, suflet, spirit sau oricum i-am mai spune, nu se poate sustrage justiţiei,
fiind arestat şi „dincolo”…
Dacă atunci când scriam despre „Eşarfa neagră” mă gândeam că D.Lupu este
la fel de meticulos ca Thomas Mann, „Legenda zborului”, a treia povestire începe
cu un motto preluat chiar din scriitorul german… Acţiunea, din România, se mută

176

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

undeva în Statele Unite… Nu ştii dacă e un vis în vis sau continuarea unui vis cu care
începe proza, vis în care Luis, „o conştiinţă măruntă, precară” se luptă pentru viaţă
cu o „fiinţă hidoasă”… Cert este că la un buletin de ştiri aflăm că fiul lui Luis, ajutat
de bunicul său, reînvie legenda, putând să zboare: „… această reuşită dezleagă omul
de tutela maşinii, a motorului în general…”. Probabil locul de desfăşurare a acţiunii
nu este deloc ales întâmplător: cum spuneam, America, ţara tuturor posibilităţilor!
Apelând la geometria-euclidiană, sferică şi hiperbolică (şi poate şi la altele,
sic!), în „Congruenţă”, Dimitrie Lupu ni-l ucide pe Vasile Ciurcălaru într-o curte
interioară extrem de strâmtă cu ajutorul unui TIR venind cu cea mai mare viteză.
Personajul salvase în urmă cu trei zile o fetiţă în ultimul moment din faţa bolidului
care revine, inexplicabil desigur, în acel spaţiu practic de nefolosit pentru un utilaj de
asemenea gabarit… Dar în lupta cu „iasmele întunericului”, precum se vede, va ieşi
învins… făcut una cu pământul, aşa cum şi personajul din „Chocolat dansând” (un
alt fel de Dorian Gray) va sfârşi făcut una cu un tablou presupus a fi de-a lui Lautrec…
„Povestea spaniolă” începe cu o relatare dintr-un ziar numit „Sol y sombra”, în
care apar doi indivizi care se cred Don Quijote şi Sancho Panza, încăieraţi cu forţele
de ordine şi daţi apoi dispăruţi… Apoi apare personajul central, Matteo Ascari, frizer
angajat de un oarecare Fernando… Cortazar. Ascari, încorporat, obţine un brevet
de mecanic conductor de tancuri… La un „mic exerciţiu tactic” prin munţii Ţării
Bascilor, pe o ceaţă „să o tai cu cuţitul”, tancul său dă (era să spun turelă în turelă)
peste … Don Quijote. Care, văzând „Balaurul”, după tipicul cervantesc, nu va întârzia
să-l provoace şi să-l atace… Finalul, cum este şi (para)normal, ne invită iarăşi în zona
crepusculară…
Nedând (aparent) literaturii mai mult decât merită (şi aceasta înseamnă foarte
mult), Dimitrie Lupu arată că, totuşi, literatura încă nu este un joc (sacru) pierdut (şi
pe aici, prin Ţara Dunării de Jos)… Porţile pe care le (între)deschide sunt fascinante
(precum cele maramureşene) şi, gustând din fructele oprite pe care autorul le „fură”
(într-o lume foarte sensibilă trebuie să precizez că aici nu este vorba de nici o aluzie la
vreun eventual plagiat) din grădina Marii Literaturi (paradisiace), orice împătimit de
litere, cuvinte, magia poveştilor, nu poate să nu caute alte portiţe pe care magicianul
D. Lupu să-şi fi scrijelit semnele de întrebare şi pe ale căror praguri să fi lăsat alte şi
alte poame… literare. Aici, evident, în sensul bun al cuvântului „poame”.

177

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Tematică, surse de inspiraţie şi valori
religioase în proza lui Vasile Voiculescu
Virginia-Camelia BOBARU, profesor

Colegiul Național „Al. I. Cuza” Galați
Str. Aleea Școlii, nr. 1, Cod 800042
Tel. 0746281336, e-mail: vbobaru@yahoo.com

Personalitate harismatică, Vasile Voiculescu şi-a urmat în viaţă şi în cultură
destinul exemplar, condus după propriile coordonate interioare. Nostalgia către
integralitate, interesul pentru excepţional, efuziunea sentimentală, componente ale
unui temperament romantic, se întâlnesc în mod fericit cu aspiraţia clasicistă către
eternele valori Bine-Adevăr-Frumos şi cu trăirea elevată a unui autentic mărturisitor
al credinţei creştine.
O anumită rezervă din partea criticii, condiţionată de imperativele
ideologice ale regimului comunist s-a manifestat în privinţa liricii religioase sau
a oricărei probleme cu deschidere teologică, amputând în consecinţă una dintre
perspectivele interdisciplinare. La aceasta s-a adăugat tăcerea asupra operei lui
Vasile Voiculescu în şcoală, prin neincluderea sa printre autorii studiaţi. După un
îndelungat hiatus, a devenit necesară reabilitarea autorului şi reconsiderarea lui
cu mijloacele criticii pertinente. La ora actuală, studierea liricii voiculesciene la
liceu este pusă sub semnul tradiţionalismului interbelic. În privinţa prozei, pot fi
alese unele ca texte-suport unele dintre cele mai cunoscute povestiri fantastice,
precum „Lostriţa”, „Pescarul Amin”. Publicarea integrală a poeziei şi prozei în
1998, datorată Editurii „Anastasia”, este un act cultural important şi necesar,
oferind în special cititorului avizat totalitatea textelor voiculesciene din cele două
secţiuni ale operei.
Ne propunem să atragem atenţia asupra acelor proze în care tematica şi sursele
de inspiraţie au fost valorizate într-o perspectivă creştină. Unele au rămas mai puţin
cunoscute, asupra lor critica literară nerevenind prin exegeze şi judecăţi de valoare.
Dimensiunea spirituală este proprie întregii creaţii voiculesciene, chiar şi atunci când
sacrul se manifestă implicit ori în forme contradictorii.
Pentru a situa o „epocă a prozei” în biografia autorului, se pot evoca anii
1945-1946, de ruptură profundă a medicului Vasile Voiculescu cu societatea
vremii. Lumea în care trăise se prăbuşea, iar cu cea nouă nu-şi găsea nicio afinitate.
Din 1940 era pensionar şi în 1945 încetează şi colaborarea sa cu Radioul. Tot atunci
se sting din viaţă soţia sa, cea care l-a sprijinit în mod neştiut, dar ferm, până la
sacrificiu şi Ion Pillat, care îl îndemnase neîncetat să scrie poezie. Într-un asemenea
moment de cumpănă al destinului, imaginea omului păstrează o aură a tainei,
singurătatea devine mod de existenţă, iar lumii din jur i se înfăţişează omul cu
aparenţe modeste, uşor neîngrijit uneori, ducând o existenţă austeră, puţin ciudată.
Dar în timp ce viaţa trupului îşi urmează cursul, sufletul şi spiritul par să fi ajuns la

178

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

o înţelegere şi mai profundă a existenţei. Voiculescu nu-şi uită pacienţii săraci, nici
prietenii, urmându-şi menirea unui adevărat „doctor fără de arginţi”.
Educaţia religioasă, ziditoare, pe care o primise în copilărie, adâncită pe
parcursul întregii vieţi, este fundamentul pe care se clădeşte acum o nouă experienţă
spirituală, o treaptă dintr-un „urcuş duhovnicesc”. Din 1946, participă aproape zilnic
la întrunirile comunităţii spirituale închegate în jurul Mănăstirii Antim din Bucureşti,
„Grupul Rugului Aprins”. Împreună cu alţi oameni de cultură, teologi şi intelectuali,
practică rugăciunea isihastă a minţii în inimă, una din marile comori ale ortodoxiei
şi aprofundează lecturile biblice şi filocalice.
În acest răstimp, alături de poezie va cultiva cu intensitate proza. Care vor fi
fost mobilurile interioare ale acestei relativ noi opţiuni artistice? Poate impresia de
accesibilitate a povestirii, care sub aparenţa întâmplării captivante sau a descrierii,
poartă răspunsuri la marile întrebări ale condiţiei umane. Participarea la marile
taine ale Cosmosului, omul în orizontul mitic, balanţa dintre instinct, raţiune şi
spirit, strania întrepătrundere a pitorescului, senzaţionalului şi miticului vor orienta
tematica şi viziunea artistică din proza sa.
Aşadar, din 1946 până spre sfârşitul anului 1954, Vasile Voiculescu scrie
mai ales proză. Până în acel moment al biografiei sale artistice, scriitorul avusese
o experienţă a prozei literare destul de sumară: scrieri confesive, amintiri din anii
formării, însemnări de călătorie, corespondenţă, jurnal mascat. Caracteristica globală
a acelor scrieri rămâne absenţa lumii imaginare. Respinse de critică la o selecţie
axiologică, ele anunţă în forme rudimentare şi lipsite de organizare câteva dintre
preocupările epicii de maturitate.
„Povestirile” apărute în 1966 au reprezentat un eveniment de receptare
spectaculos, centrul de greutate al operei mutându-se categoric asupra creaţiei
postume. Despre Vasile Voiculescu a început să se vorbească acum ca despre un mare
scriitor, fapt la care au contribuit, de asemenea, „Ultimele sonete închipuite ale lui
Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”.
De la sacru la profan
Un mic grup de povestiri surprind toposul mănăstirii, o lume cu reguli proprii,
dar în permanentă legătură cu profanul, care o acaparează.
„Chef la mănăstire”, „Ispitele părintelui Evtichie” sunt considerate de V.
Ardeleanu drept „capodopere ale prozei realiste voiculesciene, îndeosebi datorită
derulării lor ca acută pictură de moravuri”.1 Însă aceasta, fără a se îndepărta de
structura realistă, supralicitează dimensiunile atât prin sinteze caracterologice şi de
mediu, cât şi prin alunecare spre şarjă. Materia este realul, dar codul deformează în
direcţia umorului enorm, despre care vorbea I. Vlad.2
1. Ardeleanu, Virgil, Vasile Voiculescu în Vasile Voiculescu interpretat de..., Editura Eminescu,
Biblioteca Critică, Bucureşti, 1981, p. 173
2. Vlad, Ion, Povestirea. Destinul unei structuri epice, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, pp.
103-105

179

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Proliferarea semnelor se derulează ca un proces cu o rafinată gradare şi o subtilă
punere în scenă. În „Chef la mănăstire” de la banala inspecţie ratată a protopopului
Ilie la pantagruelicul ospăţ din mănăstire încheiat cu îmbătarea iepei ca unică soluţie
a coborârii ei din clopotniţă, tonurile se întăresc până la hiperbola care cuprinde
deopotrivă subiectul şi imaginea. Asistăm totodată la dezlănţuirea descriptivului:
„La prânz au sosit bucatele întocmite după planul din ajun şi toată ziua de luni
ospăţul s-a desfăşurat sub zodia orătăniilor sub fel şi chip de ciorbe şi sosuri şi zeci
de soiuri de fripuri pe cartofi, pe varză, în frigări, la tavă, cuptor, sarmale cu mujdei,
ficăţei prăjiţi, pipoţele... S-au schimbat cu acest prilej şi vinurile mai uşoare şi mai
sprintene de data aceasta”.3 Linearitatea epicului este compensată în parte de excesul
descriptiv, ca măsură de echilibru calofilă. Umoristul ignorat Vasile Voiculescu ia în
primire terenul cel mai ospitalier al dispoziţiei sale satirice – lumea virtuţii simulate,
a măştilor feţelor bisericeşti. Într-o lungă tradiţie a criticii anticlericale în literatură,
uneori cu accente licenţioase, mai apropiat de Tudor Arghezi şi de Damian Stănoiu,
povestitorul denunţă cu ironie artificiul, ipocrizia din viaţa monahală. Ieşirea din rol
nu înseamnă reabilitarea omenescului, ci excesul grotesc.
În „Ispitele părintelui Evtichie”, pitorescul asigură imaginea caricaturizată
a unui călugăr hărţuit de demoni imaginari. Boccacianul Evtichie, „pătimind
războiul cel nevăzut cu ispitele”4, îşi reduce existenţa la o unică raţiune: lupta cu
demonii. Formularea în sine nu contrazice cu nimic spiritul luptător al Bisericii
în anihilarea sursei răului din lume. Dar modul cum monahul îşi provoacă şi îşi
înfruntă ispitele este de un comic savuros, pentru că asemenea lui Thaïs, eroul lui
A. France, călugărul de la Cernica era „un vajnic şi învrednicit moral după canonul
marelui Antonie”.5
Peripeţiile războiului sunt însoţite de zâmbetul bătrânului povestitor care
găseşte ocazii de a ironiza caracterul, dar mai ales ambianţa deloc sfântă a mănăstirii.
Scenele din mitropolie, unde călugărul era primit de înalta gazdă, „abotnică de snoave
şi povestiri”6, sunt de un comic perfect scenic. În timp ce pitorescul musafir umblat
prin mănăstiri răsăritene istoriseşte întâmplări din pelerinaj soborul bisericesc se
înfruptă copios din bucate. Evtichie, povestind patetic despre sfinţi şi diavoli, e luat
doar ca măscăriciul înaltei mese, iar admiraţia pentru evlavie, disimulată. Recăderea
sfântului în omenesc este fie întreruptă la jumătate (ispita îi încurajează simţurile, dar
este respinsă), fie urmată până la final, dar atunci expresia directă este înlocuită cu
aluzia: „o luptă cu ispitiri nu tocmai desăvârşit dusă până la capăt”7. Râsul naratorului
este un amestec de ironie, compasiune, conspiraţie cu tentaţia, un râs păgân, care
ridiculizează pe încăpăţânatul călugăr înainte de a-l învălui în milă, cu atât mai mult
cu cât Evtichie apare în splendidul său anacronism pe fondul mănăstirii complet
laicizate.
3. Voiculescu, Vasile, Integrala prozei literare, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p.345
4. Ibidem, p.352
5. Ibidem, p 354
6. Ibidem, p. 355
7. Ibidem, p. 351

180

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Se realizează un dublu efect satiric. Confraţii habotnicului încalcă fără
remuşcări interdicţiile; Evtichie, care le respectă excesiv, cade în ridicol şi în
greşeli capitale. Tentativa de convertire la asceză a doi tâlhari se încheie cu un
eşec total: ambii fug din mănăstire prădând şi ucigând pe mai-marii locaşului.
În final, asemenea călugărului Midar, din nuvela „Elixirele diavolului”, de E.
T. A. Hoffman, care, posedat de demoni, comite două crime inconştiente,
Evtichie împuşcă pe fratele Gheorghe, vinovat de păcatul crimei şi al furtului,
confundându-l cu diavolii.
Primele pagini din „Schimnicul” creează portretul exemplar al unui atlet al
călugăriei, fără vreo intenţie satirică. Datele fizice – corpul uscat, păros, înfăţişarea
aspră - întăresc impresia vieţii ascetice şi contribuie la legenda care creşte din datele
realului. Ele sunt însă semne ale firii neştiute a călugărului care se rupe de obşte
pentru a se dedica rugăciunii. Elementul-surpriză intervine la final, după acumularea
detaliilor ambigue, care creează suspansul; schimnicul era de fapt acea „spurcăciune
de lup sur, meşter şi mlădios ca Satana”8. Pricoliciul poate fi răpus doar cu glonţ de
argint descântat, ceea ce reuşesc împreună vrăjitorul şi vânătorul, urmărind marele
lup care ameninţa oile mănăstirii. Însuşi mitropolitul Teoctist îi infige omului-lup
ucis toiagul ascuţit în inimă, pentru a desăvârşi eliminarea răului într-o modalitate
magică, singura considerată eficientă în popor. Ne aflăm aici în plină paradigmă a
gândirii mitico-magice ancestrale, componentă a spiritualităţii populare. Urmează şi
o explicaţie despre lycantrop, în maniera specifică multor proze voiculesciene, de a
oferi la final o cheie sigură de interpretare a textului. Iar pentru personaj, asceza a fost
o cale aparent deschisă către desăvârşirea creştină, de fapt deturnată către demonic.
Omul nu are atât o vină personală, cât este victima unui destin care îl conduce la un
final tragic.
Astfel, povestirile menţionate pornesc de la real, în care se poate integra firesc
şi fantasticul de inspiraţie populară; viziunea care accentuează comicul, grotescul,
senzaţionalul aparţine unui narator detaşat de lumea personajelor, discret, dar nu
rece şi impersonal. O temă de subtext se insinuează: naşterea poveştii.
Parabole de inspiraţie livrescă
Un anume tip de inspiraţie livrescă este reprezentat de seria de povestiri
alcătuită din „Mântuirea smochinului”, „Adevărul”, „La pragul minunii”, „Ciorbă
de bolovan”, „Perna de puf ”, „Lupta cu îngerul”, „Toiagul minunilor”, „Buna Vestire”,
„Demoniacul din Gadara”, în cea mai mare parte nepublicate în volume, cuprinse
pentru prima oară în ediţia integrală a prozei din 1998.
Sunt legende apocrife sau parabole constituite pe elemente furnizate de
mitologia creştină. Ordonate după motive şi structuri ale textelor biblice, prozele
suportă o deturnare sau o nuanţare. Profanul nu capătă până la urmă o importanţă
esenţială, persistând misterul sacrului. După expresia lui N. Balotă, asemenea
8. Ibidem, p. 306

181

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

povestiri probează statutul de „mitograf ”9 al povestitorului, iar M. Braga propune o
închidere a cercului: livrescul se întoarce în livresc10.
Spre exemplu, o decodificare a substanţei cunoscutei pilde a smochinului din
textele evanghelice are loc în „Mântuirea smochinului”. Epoca este a Sf. Evanghelist
Ioan, căruia Sofistul şi Poetul îi cer explicaţii pe marginea minunii săvârşite.
Mântuitorul blestemase un smochin să se usuce fiindcă, în ciuda frumuseţii
ademenitoare, nu rodise. Discuţia se deschide asupra frumuseţii cu un preambul care
operează o primă delimitare: „Pentru tine frumuseţea este totuna cu nevinovăţia? se
miră bătrânul.
— Pentru oricine. Asta e suprema lege. Ceea ce este frumos este şi bun este şi
adevărat. Adică desăvârşit, sări Sofistul.
— Chiar frumuseţea nefolositoare, stearpă, îndărătnică?
— Cu atât mai mult, asta e chezăşia cea mai mare că e pură”11.
Dar frumosul se cere validat printr-o finalitate morală şi aici reîntâlnim
fundamentul etic al gândirii voiculesciene: „Slujba frumuseţii lui întregi era rodul,
spuse Ioan”12.
Absenţa implicării a „funcţiei” conduce spre starea „formei fără fond”.
Avariţia conduce la închidere în sine şi la moarte. Smochinul ascundea în rădăcinile
sale chircite o comoară. Frumosul în sine nu este o statuare, ci un drum pe care
necontenit „pâlpâie dorul cunoaşterii”13. Semnificaţiile pendulează într-o atmosferă
de rafinată indecizie între afirmaţii şi negaţii. Iniţial scriitorul pare a pune la îndemâna
personajului armele maieuticii. Învăţăceii nu pricepeau că apostolul nu cerea să câştige
pe nimeni prin puterea harului său, fără o implicare a conştiinţei celuilalt. Aparent
la final semnificaţiile parabolei se anulează pentru că evanghelistul „porunci atunci
caligrafilor să şteargă din lucrare tulburătoarea întâmplare cu smochinul neroditor,
de care astfel nu se mai pomeneşte până astăzi în Evanghelia lui Ioan”14.
O serie de alte texte cu aceleaşi surse de inspiraţie tind către eseul teologic.
Funcţia lor explicativă, generozitatea subiectului abordat, încercarea de a imagina
noi detalii concrete ale naraţiunii sacre, discursul personal şi totodată generalizant
îndreptăţesc această situare. Nepublicate în timpul vieţii autorului şi nici câteva
decenii după moartea lui, ele au fost restituite de asemenea cititorilor odată cu ediţia
integrală a prozei. Critica literară nu a avut răgazul de a-şi formula punctele de vedere
şi judecăţile de valoare asupra lor.
„Lupta cu îngerul” dezvoltă pasajul veterotestamentar al confruntării lui
Iacob cu îngerul. O confruntare stranie pe care naratorul o exploatează pentru
9. Balotă, N., Vasile Voiculescu sau duhul povestirii în vol. De la Ion la Ioanide. Prozatori
români ai secolului XX, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, pp. 340-344
10. Braga, M., Vasile Voiculescu în orizontul tradiţionalismului, Bucureşti, Editura Minerva,
1974, pp. 166-180
11. Voiculescu, Vasile, op. cit., p. 454
12. Ibidem, p. 455
13. Ibidem, p. 462
14. Ibidem, p. 463

182

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

semnificaţiile sale general umane. Adresându-se unui cititor generic, sunt
formulate enunţuri sentenţioase, precum „Îndemnul îngerului adevărat e lupta”15.
Permanenta luptă duhovnicească în acea stare de trezie, de permanentă veghe a
conştiinţei la care îndeamnă Sfinţii Părinţi este şi concluzia acestei scrieri. Moise,
ca personalitate emblematică a Vechiului Testament oferă în „Toiagul minunilor”
un punct de plecare pentru meditaţia asupra miracolului divin. Într-o durată
a aşteptării Harului, când noua Lege, posibilă prin Învierea Mântuitorului nu
se instaurase, profetul nu mai poate înfăptui minuni cu toiagul său. Nu ideea,
pedeapsa sau răzbunarea deschid cerurile, ci Iubirea atotcuprinzătoare, forma
cea mai elevată a spiritualităţii. „Dar profetul nu înţelegea că gândul omului,
oricât de mare e singur şi gol ca un toiag.” Eterna realitate se arată numai
spiritului nerezemată pe nimic, dincolo de orice cuget, cât de tare şi de înalt ar
fi el. Încercând vremurile către acest spirit voise Dumnezeu să aducă pe Moise,
poruncindu-i să folosească nu toiagul, ci cuvântul, duhul, nu mintea raţională.
Dar el nu înlesni venirea vremii Spiritul făcut Cuvânt. El era încă omul bătăii cu
toiagul. Spiritul Sfânt nu-şi găsea Întruparea în el şi tăcea.
„Bunavestire” evocă acest cunoscut moment din Evangheliile Noului Testament
reprezentat şi în iconografia creştină. Acceptarea de către Fecioara Maria a misiunii
divine semnifică faptul că umanitatea era pregătită să-şi primească Mântuitorul. Se
remarcă dimensiunea cosmică a personalităţii Mariei: „Eva cosmică, mireasa duhului
zămislitor”16. Vibraţiile subtile ale acestei uniri între Cer şi Pământ sunt sugerate
printr-un limbaj poetic, liric cu fireasca terminologie religioasă.
„Schitul de ceară” speculează fantasticul de sursă mistică, miracolul în fond
real şi aşteptat pentru adevăraţii trăitori ai credinţei. Văduva Profira se află într-un
moment de mare tulburare, când anormalitatea s-a instalat în prisaca ei. Albinele se
atacă între ele, refuzând să-şi mai îndeplinească în armonie misiunea cunoscută, de
a produce miere. Simbolistica pozitivă, solară a micilor vieţuitoare este pe moment
contrazisă. Din această criză se poate ieşi pe două căi, a magiei şi a credinţei. Prima
este accesibilă, cu rezultate imediate, dar vraja care va restabili ordinea în lumea
albinelor se înfăptuieşte cu materie sacră – însăşi Sfânta Împărtăşanie. Folosirea
obiectelor, substanţelor, rugăciunilor sfinte în scopul vrăjitoriei a fost interzisă de
biserică încă de la primele sinoade ecumenice. Profira săvârşeşte un sacrilegiu, fură
Împărtăşania din altar şi o aruncă în stup. Albinele sunt din nou active şi paşnice,
mierea bogată, dar femeia trăieşte crunta apăsare a păcatului şi se spovedeşte
preotului.
Aici intervine o turnură neaşteptată a povestirii, pusă sub semnul ambiguităţii.
Totul pare să fi fost o halucinaţie, Profira nu ar fi putut lua în mod real împărtăşania,
pentru că în Sfântul Potir nu mai rămâne nimic după slujbă. Reperele bisericii ca
spaţiu sacru se schimbă. Uşile altarului sunt aşezate invers – situaţie de asemenea
neverosimilă. Dacă întâmplarea este respinsă în ordinea realului, ea pare să se fi
15. Ibidem, p. 446
16. Ibidem, p. 451

183

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

produs în gând şi paradoxal are rezultate palpabile. Deschizând stupul, văduva găseşte
o mică bisericuţă din ceară, pe care albinele au clădit-o ca să păstreze împărtăşania.
Este poate semnul iertării. Naratorul nu mai recurge la explicaţii, lăsând nelămurite
ambiguităţile acestui joc real-fantastic, magic-mistic, ceea ce rămâne un câştig pentru
text.
Romanul unui destin tragic
Există aproape un consens al criticii literare în a-i refuza lui Vasile Voiculescu
calitatea de romancier. Eşecul romanului ca specie epică pare că implică totodată
eşecul textului „al literaturii”. „Zahei Orbul” ar fi în consecinţă o scriere destul
de hibridă, amestec de istorie senzaţională, presărată cu elemente pitoreşti şi de
povestire mistică, susţinută de credinţa în miracole. Ideea de roman pare să fi fost
străină autorului însuşi. Scrierea s-a realizat în fragmente concepute şi redactate
independent între 1949 şi 1957, prima secvenţă elaborată fiind capitolul final, „în
satul Cervoiului”, dar mai ales schimbările de ritm narativ, inconsecvenţa stilistică,
organizarea lipsită de echilibru a timpului narativ dispersează secvenţele scrierii.
V. Voiculescu şi-a numit scrierea roman fără a se conforma literei teoriilor despre
această specie literară, în fond deschisă unor posibilităţi multiple.
Naraţiunea, în cea mai mare parte se consumă linear înregistrând pas cu
pas biografia eroului. Evenimentele se acumulează creând relieful unei drame
spectaculoase. Povestitorul e un înţelept care înregistrează cu aceeaşi înţelegere
şi sublimul năzuinţei şi eroarea decăderii, fără gestul grandilocvent, dickensian al
adeziunii şi al ostilităţii făţişe. Portretul personajului se desenează prin adăugări de
linii, în pas cu evoluţia epică. Forţă telurică, „fire dreaptă şi limpede”17, Zahei, cel
care şi-a pierdut vederea din cauza băuturii este un însingurat mândru, un damnat
aspirând la restabilirea unui stil de viaţă demn. Redobândirea vederii şi-o impune
cu forţa unui ideal: „Până nu îmi capăt vederile, nu mă socotesc om”18.
Construit pe o structură de subtext simbolică (I. Vlad anunţă o lectură încărcată
de avertismente19), romanul poate fi citit ca o parabolă a aspiraţiei către lumină, cu
simbolistica ei creştină – spiritualitate, credinţă, mântuire. Valorile morale asociate
acesteia: binele, demnitatea, adevărul se întrevăd chiar prin transparenţa decăderii.
Luptând pentru lumină, Zahei se zbate să nu se înstrăineze de sine, de fondul său
de puritate; este în el o admirabilă tensiune spre ingenuitate o sforţare uriaşă de a
nu ceda tentaţiilor degradării. Conduita i-o decide tocmai dispoziţia împotriva
alienării, asemenea eroilor dostoievskieni. Radical în voinţă şi reacţii, evoluează
spre înţelegerea de sine, se recunoaşte în perspectiva destinului său tragic. Mediile
străbătute, o adevărată panoramă balcanică: groapa de vagabonzi, tagma cerşetorilor,
curtea slugilor, periferia morală a oraşului, ocna îl fortifică sufleteşte şi îşi lasă
amprenta fără a-i modifica datele esenţiale ale fiinţei. Starea iniţială este amorfă,
17. Ibidem, p. 486
18. Ibidem, p. 490
19. Vlad, Ion, Zahei orbul, în Vasile Voiculescu interpretat de..., Editura Eminescu, Bucureşti,
1981, p. 231

184

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

problematizarea apare în momentul când începe să se deruleze timpul romanului,
acela al crizei conştiinţei.
Finalul fixează o imagine statuară a celor doi, Zahei şi preotul, care înfruntă
moartea, în aşteptarea marii judecăţi: „Şi rămase acolo încremenit într-o metanie
năruită, aşteptând să se scoale amândoi la trâmbiţa judecăţii de apoi”.20
Li s-au reproşat povestirilor voiculesciene fragmentarismul, inegalitatea
valorică, explicitarea mesajului. Sunt cu siguranţă mai multe calităţile acestor scrieri
numeroase şi atât de bogate în idei, mituri, simboluri. Ce se află în profunzimea
scrisului, dincolo de mozaicul temelor şi motivelor? Harul de povestitor, încrederea
în forţa scrisului, Iubirea de om, de lume, de Dumnezeu.

1975

Bibliografie:
Apetroaie, I., Vasile Voiculescu. Studiu monografic, Bucureşti, Editura Minerva,

Balotă, N., Vasile Voiculescu sau duhul povestirii în vol. De la Ion la Ioanide.
Prozatori români ai secolului XX, Bucureşti, Editura Minerva, 1974
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R.,
1994
Braga, M., Vasile Voiculescu în orizontul tradiţionalismului, Bucureşti, Editura
Minerva, 1974
Călinescu, G., Vasile Voiculescu în Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura
Minerva, 1972
Micu, D., Gândirea şi gândirismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1975
Pillat, D., Vasile Voiculescu la epoca genezei povestirilor, în volumul Mozaic
istorico-literar, Bucureşti, Editura Minerva, 1971
Postelnicu, Gheorghe, Viaţa şi opera lui V.Voiculescu, Ed. EuroPress, Bucureşti,
2012
Stăniloaie, D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1986
Voiculescu V., Integrala prozei literare, Bucureşti, Editura Anastasia, 1998

20. Voiculescu, Vasile, op. cit., p. 537

185

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Troiţele şi înţelesul lor în vechime şi astăzi
Dumitru Popoiu, asistent asociat la catedra de Noul Testament si Istoria
Bisericii Vechi, la Facultatea de Teologie Evanghelica, Universitatea „J. W. Goethe”
din Frankfurt am Main şi Daniel Neculae
Troiţa – spaţiu sacru în locuri publice
Pentru creştinul de astăzi, troiţa este un cuvânt asociat în mod automat cu o
cruce, cu numele Sfintei Treimi, sau, mai nou, cu un monument cruciform (sau care
are în alcătuirea sa o cruce) aşezat din motive variate într-un anume loc înzestrat cu
sacralitate. Deseori o vedem aşezată la un colţ de stradă, într-o intersecţie, în unele
curţi, în apropierea unei biserici, într-un complex monumental sau în curtea unui
spital, în centrul unui cimitir, sau în alte diferite locuri, până chiar pe varful muntilor.
Ce simbolizează troiţa, care îi este originea şi funcţionalitatea, care este motivul
„înmulţirii” troiţelor în ultima vreme, cum este construită astazi şi cum ar trebui să
fie construită o troiţă vom încerca să sugerăm în studiul de mai jos, la care asociem
diferite fotografii pe care le vom folosi ca exemple in expunerea noastra.
Originea troiţelor româneşti
Troiţa, în sensul ei de monument ce atestă sacralitatea unui anume loc, nu este
de origine creştină, ci rădăcinile ei se regăsesc în istoria mult mai veche a poporului
nostru. În lucrarea „Coloana Cerului”, Romulus Vulcănescu dovedeşte persistenţa
în timp a unor monumente sacre de tipul „stâlpul cerului”, ce concentrează viziunea
mitico-religioasă a locuitorilor spaţiului carpatic, din preistorie până în Evul Mediu,
iar prin substitutele lor, troiţele, până în secolul al XX-lea1.
Popoarele tracice, dar şi celţii şi chiar popoarele siberiene îşi imaginau lumea
asemenea unui arbore uriaş, rădăcinile lui ajungând în străfundurile pământului
până în lumea celor morţi, trunchiul şi ramurile sale sprijinind pământul, iar vârful
său, unind lumea pământeană cu cea cerească, fiind sediul zeilor. Cultul arborilor
s-a materializat în adorarea, divinizarea şi consacrarea unor arbori, care au căpătat
statutul de monumente sacre. Viaţa spirituală a colectivităţii s-a desfăşurat obligatoriu
sub semnul arborelui protector (întruchipare a divinităţii supreme), amplasat în
centrul aşezării, ce coincidea în viziunea arhaică, cu presupusul centru al lumii.
Comunicarea între cele trei lumi era posibilă prin urmare cu ajutorul arborelui
sacru care era particularizat prin diferite esenţe de arbori (fag, stejar, mesteacăn,
brad). Aici se desfăşurau ritualurile esenţiale, se întrunea sfatul înţelepţilor, erau
judecate problemele obştei. În paralel, copacul ocrotitor sau anumiţi arbori sacri
erau întrevăzuţi ca arbori cereşti, meniţi a sprijini cupola cerului spre a nu se prăbuşi
1. Romulus Vulcănescu, Coloana cerului, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

186

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

sau, când erau reprezentaţi cu ramurile în jos, spre a sprijini pământul să nu cadă
în adîncuri. Lângă pomii respectivi şi lângă coloanele stilizate ce-i reprezentau erau
fixate altarele pe care se oficiau sacrificiile şi se aduceau ofrande de spice şi fructe. De
crengile arborilor şi de substitutele lor se atârnau trofeele câştigate de la duşmani,
panglici cu funcţii magice sau obiecte cu valoare simbolică2.
Mitologiile arborelui lumii sunt dintre cele mai diverse, însă mai cunoscută a
rămas cea articulată de lumea germană în jurul arborelui sacru, Yggdrasil. Mitologia
românească nu se află cu nimic mai prejos ca importanţă, doar că este mai puţin
familiară cercetătorilor.
Prin excelenţă, în spaţiul carpatic arborele sacru era considrat a fi bradul
(arbore al înălţimilor), care îşi găseşte loc în tot ceea ce înseamnă concepţia de viaţă
a omului. El e prezent încă de la începutul vieţii, părinţii închinându-şi copiii unui
brad, pentru ca acesta să-i protejeze pe parcursul întregii vieţi de nenorociri şi să-i
menească unui destin fericit. În acelaşi timp, bradul devenea un fel de „frate” vegetal
al omului, iar la înmormântare el era asociat cu cel care călăuzeşte sufletul către lumea
cealaltă, ba chiar, în lipsa trupului celui mort, bradul era îmbrăcat cu hainele acestuia
şi îl „suplinea” 3. Tot bradul era „mireasa” pentru cel nenuntit, fiind împodobit cu
toate însemnele nupţiale specifice. Bradul era aşezat la capul mormântului, pentru
ca sufletul celui mort (simbolizat printr-o pasăre sculptată în lemn) să poată urca
pe el, spre a pătrunde de sub pământ fie în lumea oamenilor, fie în cer4. Nu lipseşte
nici din riturile de purificare şi profilaxie, din cadrul sărbătorilor cu caracter cosmic
(echinocţii, solstiţii)5.
Cu timpul, bradul, golit de crengi a fost înlocuit, în centrul aşezărilor umane
sau la locurile de acces către ele, de substituţi: coloane stilizate, cu aceleaşi funcţii
psihopompe (împodobite cu diferite semne cosmice: soare, lună, apă, păsări,
care atestă asocierea sa în continuare cu arborele cosmic), protejate de incinte ce
marchează spaţiul sacru.
Dar bradul (sau substitutul său, stâlpul ceresc) era așezat nu numai la morminte,
ci în orice loc menit să reveleze o prezenţă a sacrului (fie el pozitiv sau negativ), orice loc
în care este posibilă trecerea dintr-o lume în alta (îndeobşte poienile sau văile râurilor,
locuri de adunare a oamenilor sfinţi sau răscrucile de drumuri, locurile considerate
primejdioase, ca trecătorile sau vadurile, etc.), sau împodobit la unele sărbatori dedicate
momentelor esenţiale ale anului (la solstiţii şi echinocţii, ca de pildă, Arborele de Mai,
descris cu lux de amanunte de Frazer si Eliade, ca specific în întreaga Europă)6.
Iniţial, troiţele au fost aşadar coloane ale cerului adunate într-un monument
stilimorf (aşa cum se mai vede în unele zone subcarpatice, mai conservatoare în forme),
2. Mircea Eliade, Tratat de Istorie a Religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 25 sq.
(Capitolul: Vegetaţia. Simboluri şi rituri ale reînnoirii);
3. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pp. 194 sq.;
4. Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1994, pp. 173- 174.
5. idem, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994;
6. Eliade, op. cit., pp. 287-295:

187

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

care se puneau în locurile în care se întâlneau trei drumuri reale sau imaginare (în
genere, răscruci de orice fel), care la începutul Evului Mediu au încercat să prefigureze
Sfânta Treime (de aici a şi preluat numele de troiţă, în limba slavonă, limba sacră
medievală la noi, troiţă însemnând treime) şi sunt transformate din stâlpi în cruci.
De la importanta mito-geodezică (de apărare de primejdii in zonele de
răscruce), s-a trecut treptat la importanţa religioasă, aceea de însemne care marchează
prezenţa şi protecţia religiei creştine în faţa demonologiei păgâne (sau, mai concret,
a lui Dumnezeu în faţa primejdiilor, de orice natură ar fi ele). Astfel, troiţa ajunge să
se confunde cu crucea.
Termenul slav de troiţă se extinde în perioada influenţei slave în Biserică şi la
crucea simplă, dar şi la alte cruci împodobite (aşa-numitele „cruci-grătar”, rezultate
din împletirea a până la 40 de cruci simetrice sau asimetrice), în care, în afară de
binecunoscuta scenă a Răstignirii, mai pot apărea scene precum cea a Sfântului
Gheorghe ucigând balaurul (deseori găsim asemenea tipuri de troiţe în Oltenia
subcarpatică). De asemenea, mai existau în vremurile de demult şi stâlpi solari, având
asociată simbolica corespunzătoare, recunoscuţi prin prezenţa unui disc în partea
superioară, ulterior acest însemn putând fi văzut şi pe troiţele obişnuite, cruciforme7.
Monumentele funerare, împodobite astăzi cu o cruce, erau şi ele odinioară
împodobite, precum am amintit mai sus, tot cu stâlpi funerari pe care erau sculptate
diferite simboluri vegetale, solare, lunare sau acvatice, în funcţie de sexul, vârsta
sau activitatea celui ce a murit, astfel încât se putea cunoaşte din simpla urmărire
a semnelor stâlpului cine era cel înmormântat. Obiceiul pare să fi aparţinut dacilor,
stâlpi de genul acesta putând fi văzuţi în complexul de la Sarmizegetusa, de exemplu.
Toate elementele cosmice ce se regăsesc pe ele aduc în atenţie concepţia cosmică
asupra vieţii şi morţii, care s-a perpetuat şi după creştinarea poporului, când, de
fapt, nu se produc schimbări semnificative8. Încă dinainte de „a deveni” cruci, stâlpii
bărbăteşti conţineau un discret semn al crucii în partea superioară, în timp ce stâlpii
femeieşti aveau la extremitatea de sus două braţe scurte9, acestea făcând, cu timpul,
trecerea la modelul de cruci şi troiţe ce se mai întâlnesc şi astăzi în multe zone ale
ţării şi după modelul cărora, în ultima vreme, s-au ridicat o serie de monumente (de
tipul celor dedicate Eroilor Revoluţiei din Piaţa Universităţii sau al celui de la poalele
Dealului Mitropoliei din Bucureşti).
În secolele XIX - XX, arborele cosmic este înlocuit aproape total de substitutul
său crucea, care devine modelul universal al monumentelor creştine (religioase şi
laice) sacre.
Şi astăzi încă se mai încearcă pe alocuri creştinarea unor coloane ale cerului,
păstrate în rare cazuri, prin placarea cu scândura sau tablă pe care sunt pictate scene
biblice10.
7. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, pp. 205 sq.;
8. Dan Oltean, Religia dacilor, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2002, pp. 450-455;
9. Tudor Pamfile, Industria casnică la români, Ed. Socec & Comp. Bucureşti, 1910, apud
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 195;
10. I. Oprişan, Troiţe româneşti – o tipologie-, Editura Vestala, Bucureşti, 2002, p. 10;

188

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Troiţele, având o imensă varietate stilistică, urmaşele stâlpilor cerului,
reprezintă o sinteză între epoca arhaică şi cea creştină. Ele preiau imagistica biblică,
adaptând-o viziunii populare româneşti asupra lumii şi vieţii. Totuşi, în ultima vreme,
prin implicarea unor pictori bisericeşti profesionişti şi a atelierelor mănăstireşti în
zugrăvirea şi sculptarea troiţelor, monu­mentele de acest tip se aliniază tot mai mult
tiparelor bise­riceşti propriu-zise.
Compoziţia monumentului de tip troiţă
Materialele utilizate în edificarea troiţei sunt diverse, întrucât noţiunea de
troiţă se referă atât la crucea simplă sau la icoana aşezată pe un stâlp într-un spaţiu
public, cât şi la încăperea care adăposteşte crucea sau icoana, iar în ultima vreme şi la
construcţiile de tip bisericuţă (cu picturi murale de cele mai multe ori).
La început, coloanele cerului şi apoi troiţele se confecţionau din lemn, uşor
de procurat peste tot şi din piatră (mai ales în zona Montană), având de multe ori
acoperişuri miniaturale ascuţite, de şindrilă.
Cele mai multe cruci de piatră stau şi astăzi în aer liber, neprotejate împotriva
condiţiilor climatice. Pentru crucile de piatră pictate au început să se construiască,
din secolul al XIX–lea încăperi de protecţie uşoare, de lemn sau de zid11.
În secolul al XX-lea, piatra a început să fie înlocuită cu cărămida, iar construcţiile
de protecţie au căpătat o importanţa din ce în ce mai mare, transformându-se în
edificii de sine stătătoare: baldachine, mici capele. Fierul, marmura, plăcile ceramice,
tâmplăria de aluminiu, geamurile simple sau de termopan, vitraliile au început să-şi
facă şi ele loc în edificarea troiţelor12. Important este ca folosirea diverselor materiale
să ţină cont de spaţiul în care monumentul este amplasat şi de estetică. Într-un valoros
studiu publicat în revista „Cultura”, sculptorul Mihai Rusen evidenţiază ce anume e
posibil şi „permis” în inovaţia troiţelor, mai ales a celor din mediul urban şi ce anume
nu se poate, pentru că materialul în sine nu suportă13.
În ceea ce priveşte dimensiunile, nu există una standard a troiţelor, dar aproape
toate au ca etalon înălţimea umană şi nu depăşesc 3-4 metri cu tot cu încăperea
de protecţie. Crucile şi icoanele propriu-zise sunt mai mici, nedepăşind decât în
mod excepţional statura umană, ceea ce indică funcţionalitatea troiţei ca locaş de
închinare individual, nu colectiv (ca biserica). Totuşi, în ultima vreme se încearcă o
supra-dimensionare a lor, nu totdeauna fericită14.
În afara crucii, a icoanei sau a iconostasului, pe care le adăpostesc, troiţele sunt
înzes­trate deseori cu sfeşnice sau vase cu nisip pentru a se pune lumânările aprinse,
cu câte o masă (pe care se pun vaze de flori şi icoane suplimentare şi la care se fac şi
11. Vasile Oltean , Troiţele Şcheiului, fragmente de pe site-ul: http://destinatii.liternet.ro/
articol/73/Troitele-Scheiului---prezentare---Vasile-Oltean.html ;
12. I. Oprişan, op. cit., pp. 19 sq.;
13. Mihai Rusen, Troiţa urbană postmodernă, articol în Revista Cultura, Nr.: 54 (1/2007),
preluat de pe site-ul: www.revistacultura.ro ;
14. Ibidem;

189

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

anumite slujbe ocazionale, ca de pildă, sfinţirea apei)15 şi cu candele, care se aprind
duminica şi în zilele de sărbători. Pomelnicele reprezintă unul dintre elementele
obligatoriu prezente în incintele care adăpostesc troiţele. Ele rememorează pe cei
morţi şi consemnează numele celor care au ridicat efectiv monumentul.
Deoarece troiţele de pe marginea drumului tind să se transforme în locuri de popas,
ele sunt dotate cu mese şi scaune pentru drumeţi, dispuse în afara incintei propriu-zise.
Poziţionarea troiţelor este în general pe partea de răsărit a drumurilor, cu
intrarea către apus, pentru ca oamenii, închinându-se, să stea îndreptaţi spre răsărit,
întocmai ca în biserică, cu faţa spre altar (răsăritul simbolizând locul de unde vine
lumina, implicit, tot ce este bun).
Elemente artistice şi simbolice
Stâlpii cerului din lemn sau din piatră care se mai păstrează sunt ornamentaţi
cu motive străvechi care ne trimit mai ales la cultul solar (cercul, rozeta, spirala,
crucea cu laturile egale sau cu laturile îndoite ca o elice (zvas­tica), triunghiul cu vârful
în sus, semn al focului, al se­xului masculin şi ai însăşi divinităţii, săgeata, arborele,
unghiurile singulare sau paralele). Alte simboluri, precum rombul, triunghiul cu
vârful în jos (semn al apei, al sexului feminin şi al Marii Zeiţe), evocă cultul fertilităţii,
legat şi el profund de cel solar. Coarnele, simbol lunar, amintesc de cultele chtoniene,
ale morţii şi reînvierii bobului de grâu divin.
Modelele şi formele stilizate antropomorfe de stâlpi cereşti aparţin unor
perioade mai recente, de configurare a divinităţilor ce protejează comunitatea.
Imaginile şi semnele acestea au trecut de la stâlpii cerului la troiţe ca elemente
pur decorative şi s-au răspândit apoi în tot ce înseamnă artă populară, parţial
laicizându-se. Sunt şi cazuri în care diversele semne capătă alte accepţii decât cele
originare, se creştinează: de pildă, triunghiul echilateral, simbol al divinităţii, devine
astăzi “Ochiul lui Dumnezeu”; steaua devine simbolul Naşterii lui Hristos, arborele
devine Pomul Vieţii din Raiul biblic, etc.
Pictorii de troiţe le-au preluat uneori, dar, cel mai adesea, le-au transformat
în imagini picturale explicite. Cercul devine soarele concret; coar­nele îşi recapătă
aspectul de lună; modelele an­tropomorfe devin figuri umane precis conturate, dar
din repertoriul biblic, etc.
Luându-şi numele generic de troiţă de la Sfânta Treime, ar fi fost de aşteptat
ca imaginea ei să figureze pe fiecare monument în parte, dar acest lucru este destul
rar. Pictorul sau sculptorul împodobeşte troiţele de obicei după voinţa ctitorului cu
scene biblice şi cu sfinţi. Totuşi, e nelipsită reprezentarea lui lisus Hristos răstignit
şi, deseori, momente din viaţa Sa: Naşterea, Botezul (cu această ocazie apare, firesc,
Sfânta Treime în ipostaza Tatăl în cer, înconjurat de nori, Fiul, botezat de Ioan, iar
Duhul Sfânt, în chip de porumbel), Învierea, Înălţarea.
15. În Moldova de sud, de exemplu, slujba Aghesmei celei Mici care se face în ziua de Izvorul
Tămăduirii (prima vineri după Înviere) are loc întotdeauna la o troiţă aflată în altă locaţie
decât biserica parohială;

190

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Deseori este prezentă în troiţe şi Maica Domunlui cu Pruncul, iar Sfânta
Treime mai poate fi vizibilă în planul superior, sau poate fi sugerată de însumarea
icoanelor de pe axul vertical dedicate lui Dumnezeu (singur, binecuvântând lumea),
lui Iisus (de obicei răstignit) şi Sfântului Duh (sub formă de pasăre sau de înger). De
obicei, mai sunt pictaţi şi ocrotitorii onomastici ai ctitorilor şi ai membrilor familiilor
lor (arhanghelii Mihail şi Gavriil, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Sf. împăraţi Constantin
şi Elena cu crucea între ei).
Particularităţi locale
Ceea ce numim cu termenul generic „troiţa” înţeles în tot spaţiul românesc,
poartă zonal diverse alte denumiri, precum: „cruci la răscruci” (Bucovina), „răstigniri”
(Maramureş şi Basarabia), „icoane” (Vâlcea), „rugi” (Ţara Haţegului), „cruci”
(Transilvania şi Oltenia). Peste tot s-a obişnuit numirea de “troiţă” a monumentelor
de lemn închinate eroilor. Mai rar admisă e denumirea de troiţă pentru troiţelefântâni, chiar dacă cişmeaua sau fântâna sunt închise în încăperi zidite, cu icoane sau
picturi murale interioare16.
Nu cunoaştem decât parţial spaţiul răspândirii troiţelor înainte de secolele al
XIX-lea - al XX-lea în România, datorită faptului că materialele din care ele sunt
confecţionate sunt destul de perisabile. Monumentul similar troiţei este susţinut de
un suport etnologic laic de esenţa sacră deosebit de larg şi diversificat. Religia creştină
a fost asimilată la noi treptat, fără impunerile autoritare de sus în jos din ţările vecine,
într-o lungă perioadă de convieţuire a ei cu religia străveche, daco-romană. De
aceea troiţele, după cum am văzut mai sus, sunt monumente care combină elemente
precreştine cu cele creştine într-un mod armonios.
Dacă în manifestarea ei cultică, religia românilor a fost identică cu ritul
ortodox bizantin, în manifestarea populară ea a suferit modificări semnificative
datorate tocmai coabitării cu religia păgână şi filtrării preceptelor ei prin prisma
credinţelor şi a obiceiurilor străvechi. Astfel s-a produs o sinteză originală, un
creştinism popular, sau „creştinism cosmic”, aşa cum l-a numit deseori Eliade17,
ce reprezintă viziunea singulară românească, diferenţiată de a tuturor celorlalte
popoare creştine din jur.
Troiţele în forma lor cea mai arhaică se păstrează în zona subcarpatică, unde
tradiţia a fost mai puternică şi izolarea faţă de civilizaţie şi nivelare culturală, mai
accentuată. Aici pot fi găsite deseori troiţe din secolul al XIX-lea şi chiar mai vechi
(dacă acestea au fost confecţionate din piatră).
Alte zone tradiţionaliste în manifestările folclorice, precum Moldova
subcarpatică, Maramureşul, Banatul, au abandonat probabil încă din secolul trecut
(cu rare excepţii), formele străvechi, încărcate cu profunde conotaţii magicosimbolice, în favoarea formelor generale de troiţe-crucifix.
16. I. Oprişan, op. cit., p. 12;
17. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Editura Universitas, Chişinău,
1992, pp. 389 sq.;

191

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

În zonele extracarpatice ale ţării şi chiar în judeţele evidenţiate pentru
conservatorismul lor, dar numai opţional, Răstignirile cu Iisus pictat pe şabloane
metalice sau sculptat în lemn, prevalează. Datorita ieftinătăţii lor şi a uşurinţei de a
le pro­cura, ele au mari şanse să se impună în cele din urmă peste tot, deci ce nu s-a
realizat din considerente pur religioase, adică interzicerea anumitor tipuri de troiţe,
se realizează din motive economice.
Coloanele cerului păstrate în Buzău sau Dâmboviţa sunt deseori supuse azi
fenomenului creştinării prin placarea cu tablă sau lemn pe care sunt pictate scene biblice.
În Gorj şi Banat, pe lângă troiţele-panou adesea cu forme antropomorfe, descoperim
troiţele-grătar, care multiplică crucea şi, mai rar, coloane ale cerului cruciforme.
Mai conservator în special în privinţa riturilor de înmormân­tare decât restul
ţării, Gorjul păstrează stâlpii arhaici de mormânt, diferenţiaţi pe sexe, şi o multitudine
de cruci (de apă, de punte, de jurământ, de transhumanţă, de pome­nire), în legătură
directă cu fenomenul troiţelor18.
De-a lungul Dunării, în partea sudica a Olteniei, troiţele apar în cimitire,
îmbrăcând forme de cruci arboricole, de mare varietate structurala şi coloristică.
Potrivit unei tradiţii vechi, pentru ca sufletul să poată trece punţile sau vămile spre
lumea de dincolo şi să nu se întoarcă sub forma de duh rău pe pământ, cei rămaşi
încearcă, în diferite moduri să-i uşureze drumul şi integrarea în viaţa de apoi. Membrii
familiei sapă sau repară o fântână, la care pun crucea de apă în a patruzecea zi de la
moarte, sau pregătesc crucea de punte (pe care o pun la un pod peste o apă), pentru ca
sufletul să poată trece mai uşor punţile văzduhului. Într-o zona restrânsă din judeţul
Gorj, foarte impor­tante sunt crucile de jurământ, bătute în pomi cât mai sus, cât mai
aproape de Dumnezeu, pe clo­potniţe, pe gardurile bisericii sau ale cimitirului şi, în
lipsa de altceva, pe troiţe vechi sau chiar pe alte cruci (de apă, de punte, etc.)19. Prin
intermediul lor, cei vii doresc obţinerea milei divine pentru cei dispăruţi, respectiv
iertarea acestora pentru jurămintele nerespectate, pentru mărturiile false, etc. Cu cât
o cruce de jurământ e înălţata mai sus, cu atât se crede că mortul ar fi iertat mai uşor.
Formal şi funcţional se creează de multe ori confuzii între diversele tipuri de cruci şi
troiţa. O troiţa poate fi destinata la fel de bine să servească drept cruce de apă sau de
pomenire, iar o cruce de apă sau de pomenire mai mare, executată în maniera troiţei,
poate trece drept troiţa propriu-zisâ.
La hotarul dintre judeţele Vâlcea, Olt, Argeş, exista şi o cruce de pomenire,
care, fie că se pune în faţa casei mortului, lângă o fântână, împreună cu crucea de apă,
sau fie în imediata apropiere a bisericii, deci pe un loc consacrat, sacru. Există astfel
de „cimitire” secundare pe lângă biserici, unde se adună zeci, poate sute de cruci de
acest gen, îngrămădite cât mai aproape de lăcaşul de cult20.
18. Alexandru Doru Şerban, Naşterea, nunta şi moartea la gorjeni, Editura Scrisul Gorjean,
Târgu Jiu, 2002, pp. 117 sq.
19. Este edificatoare, în acest sens, colecţia muzeală de la Muzeul Ţăranului Român din
Bucureşti, unde se păstrează o troiţă veche din Gorj, dar şi un pom încărcat cu asemenea
cruci de jurământ;
20. I. Oprişan, op. cit., p. 100;

192

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Sudul Transilvaniei (Hunedoara, Sibiu şi Braşov) a păstrat troiţele-baldachin21,
adăpostind cruci de piatră pictate cu răstigniri, iar în aşezările greu accesibile, stâlpii
de mormânt diferenţiaţi pentru bărbat şi femeie. Stâlpii de bărbat de forma colonară,
fără cruce, se numesc: „cruci de bărbat”, iar stâlpii cruciformi pentru femei, se numesc
„stâlpi de femei” 22. Mai exista în Transilvania crucea de transhumanţă care era
nelipsită din bagajele ciobanilor. Ea se confunda cu crucea de mâna, cu care umblă
preoţii prin parohie sau pe care o posedau mulţi ţărani pentru rugăciunile proprii23.
Crucile în basorelief sau pictate pe casele ardelene, cu rol de a alunga forţele rele
şi a invoca ajutorul divin, crucile şi icoanele de pe porţile maramureşene, crucea de
spice sau de Sânziene (cununa) din Făgăraş sau Mărginimea Sibiului, crucile micuţe
adăugate crucilor de la mormânt pe perioada ţinerii prescurilor în Moldova, crucile de
lemn aruncate în apă la Bobotează, toate sporesc tipologia monumentelor cruciforme
şi varietatea prezenţei crucii în viaţa poporului roman, arătând rolul ei deosebit.
Maramureşul se individualizează şi el de restul zonelor ţării prin troiţe cruci
de lemn înscrise în cerc („roata valahă”- simbol solar) şi prin cruci de piatră de
descendenţa celtică, foarte vechi.
Moldova, ca şi Câmpia Dunăreană şi-au pierdut în mare măsură specificitatea,
evidenţiată în 1910 de Tudor Pamfile, prin publicarea singularelor coloane ale cerului,
cu coame de consacrare şi a troiţelor cu secure24, venind ca structură din timpuri
străvechi, din cauza generalizării troiţelor-răstignire impuse de Biserică.
În toată ţara se manifestaă astăzi un curent puternic de ridicare a unor noi
troiţe, de renovare a celor existente şi de introducere în incinte de lemn sau de piatră
a crucilor singulare, în special de piatră, aflate în sate, pe marginea drumurilor, la
intersecţii sau pe câmp.
Chiar şi în oraşele cele mai mari (Bucureştiul, de exemplu) se construiesc troiţe.
Nu ne referim la cele din curtea noilor biserici (unde troiţa e aşezată încă înainte de
înălţarea lăcaşului propriu-zis), ci la cele ridicate lângă blocuri sau la intersecţii de
străzi, care sunt uneori implantate, nu neapărat din motive religioase, ci uneori de
comemorare (exemple sunt crucile din Piaţa Universităţii care amintesc de cei ucişi
în acele locuri în Decembrie 1989).
Ctitori de troiţe
Secole de-a rândul, troiţele s-au ridicat în mod natural, în funcţie de necesităţile
credinţei şi de nevoia de apărare ale colectivităţilor (împotriva spiritelor neliniştite
şi a bolilor distrugătoare) sau de nevoile stabilirii limitelor proprietăţilor obşteşti.
Troiţele erau deci ctitorii comunitare, mai rar anumiţi oameni mai înstăriţi ctitoreau
21. Vasile Oltean, Troiţele Şcheiului, fragmente de pe site-ul: http://destinatii.liternet.ro/
articol/73/Troitele-Scheiului---prezentare---Vasile-Oltean.html ;
22. Dan Oltean, op. cit., pp. 451 sq.;
23. I. Oprişan, op. cit., p. 14;
24. Tudor Pamfile, Industria casnică la români, Ed. Socec & Comp. Bucureşti, 1910, apud
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 195;

193

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

asemenea monumente, pentru că aceştia se opreau de obicei la construcţia de biserici.
Numele unor ctitori de troiţe sunt greu de descoperit, chiar şi în cazul monumentelor
mai noi.
Intuind influenţa pe care troiţele o pot avea asupra credincioşilor, preoţii
şi călugării au încurajat construirea unor asemenea monumente, supraveghind
îngrijirea lor şi chiar finanţând ridicarea unora. Pe multe din pisaniile troiţelor, preoţi
şi călugări, chiar ierarhi uneori, figurează drept ctitori. Acest lucru a contribuit la
impunerea unui model „acceptat” de Biserică în defavoarea modelelor populare, deşi
nu întotdeauna.
Tot preoţilor şi mai ales călugărilor li se datoreşte ridicarea troiţelor de marcare
a drumului către mănăstiri (de obicei sub forma unor răstigniri). De asemenea, ei
impun construirea troiţelor pe locul viitorului altar al bisericii (după punerea pietrei
de temelie) sau pe locul fostului altar, în cazul dărâmării sau al reclădirii pe alt loc a
bisericilor.
La sfârşitul secolului al XlX-lea, după câştigarea independenţei de stat, începe
o perioa­dă de proliferare deosebită a troiţelor, mai ales în teritoriile nou dobândite
(Dobrogea), ca un semn de luare în stăpânire a acestora. Fenomenul seamănă
într-o oarecare măsură cu cel evocat de Eliade, atunci când aminteşte de perioada
descoperirii Americii, când noul teritoiu era „civilizat” prin amplasarea unei cruci
care îi apăra pe noii locuitori de primejdii.
Apărută după primul război mondial ca răspuns la nenumăratele cereri din
partea comunelor şi a şcolilor de a omagia pe cei căzuţi pe front pentru realizarea
României Mari, „Societatea Cultul Eroilor” a propus, pornind de la tradiţia din
anume zone, câteva modele arhitectonice de troiţe de lemn sau de piatră şi câteva
schiţe de monumente. Prin intermediul lucrării „Troiţe şi monumente”25, ele s-au
răspândit în toată ţara şi au încurajat iniţiativele de ridicare a lor. Aproape în fiecare
sat al ţării s-au ridicat în perioada inter­belică troiţe închinate eroilor şi în aceeaşi
perioadă s-a instituit obiceiul sărbătoririi ostaşilor şi ofiţerilor căzuţi pentru patrie,
în ziua de Înălţare.
Dictaturile de dreapta din perioada celui de-al doilea război mondial au privit,
au încercat să se folosească de troiţele „la modă” în propaganda lor politică. Garda
de Fier a pus în circulaţie modelul unei troiţe cu cruci multiple spre a sugera gardul
(=garda), după un model popular de origine gorjeană. Legionarii au încurajat şi ei
construirea de troiţe şi au dat un fast deosebit sfinţirii lor, cu ocazia căreia se oficia şi
„botezul” camarazilor.
Comunismul s-a situat la polul exact opus faţă de dictaturile de extremă dreaptă.
Asociate cu biserica şi cu religia în genere, troiţele au fost văzute ca instrumente de
rezistenţă anticomunistă şi a fost exploatată orice ocazie spre a se demola troiţele
existente sau a se muta în perimetrele bisericilor. Modernizarea drumurilor a
constituit cea mai bună ocazie de dărâmare a acestora.
25. Fără autor, Troiţe şi monumente – cruci, troiţe, monumente, grupe de monumente, cimitire
şi mausolee-, Atelierele Glini, Breaza, fără an de apariţie;

194

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

După 1989, ridicarea troiţelor cunoaşte o nouă înflorire. Foarte rar însă se mai
înalţă troiţe cu contribuţia întregii colectivităţi. În ultimii ani e observată tendinţa ca
troiţele să fie construite de persoane particulare, din motive pur personale (amintirea
celor morţi, diferite semne şi minuni întâmplate lor, etc.) şi să devină de uz particular,
mici capele familiale. Ele încep să capete tot mai des forma unor biserici miniaturale.
Amplasamentul troiţelor
Din câte am văzut mai sus, troiţele sunt aşezate în locuri considerate fie sacre
prin prezenţa în acel loc a unei arătări supranaturale, fie, din contra, nefaste prin
evenimentele petrecute în acel loc la un moment dat sau prin faptul că sunt asociate
unor prezenţe negative din cauza pericolului pe care îl reprezentau vadurile de râuri,
trecătorile, podurile, răscrucile periculoase, marginea drumurilor.
Prin amplasarea în mijlocul spaţiului locuit, oamenii încercau să stabilească,
prin arborele sfânt, stâlpul cerului, iar în epocile mai recente, prin troiţă, chiar de
la fondarea aşezării, comuniunea cu divinitatea de la care puteau solicita şi primi
harul şi ajutorul. Centrul unei aşezări reprezintă răscrucea drumurilor principale,
un loc de întâlnire al tuturor axelor imaginare sau chiar reale, centrul lumii din
perspectiva unui locuitor al acelei obşti. În Bucovina, troiţele chiar se numesc
„cruci la răscruci”26.
Amplasarea troiţelor la intrarea sau ieşirea din localităţi sau la răscruci de
drumuri ur­măreşte sacralizarea spaţiului şi apărarea împotriva forţelor malefice de
orice natură. Funcţia de delimitare a teritoriului colectivităţii a constituit iniţial şi o
lungă perioadă istorică, motivul principal al implantării monumentelor de această
natură.
În viziunea omului arhaic, hotarele reprezentau acele locuri de maximă tensiune
a energiilor universale de obicei dominate de spiritele răului, ale întunericului, ale
tărâmului subteran. Acolo apăreau demonii în cele mai diverse metamorfozări, iar
omul nu mai era în siguranţă şi, odată cu el, se afla în pericol întregul spaţiu civilizat
de el.
Credinţa în locuri bântuite este foarte puternică şi astăzi, iar ea impune ridicarea
unor troiţe, pentru liniştirea spiritelor, oriunde se întâmplă repetat accidente sau pe
porţiunile periculoase de drum. Salvarea miraculoasă de la moarte a cuiva atrage, de
asemenea, o mulţumire adusă divinităţii sub forma unei troiţe, amplasată pe chiar
locul respectiv sau în apropiere de el.
Spre a înlătura dezordinea universală provocată de spiritele neliniştite şi de
forţele malefice şi spre a reinstaura domnia binelui, s-a obişnuit din cele mai vechi
timpuri să se implanteze ritual coloane ale cerului şi altare de sacrificii cu funcţii
magico-religioase, iar în zilele noastre troiţe sau numai cruci ca simboluri cosmice,
solare, sau divine-cereşti.
26. Mircea Eliade, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006,
pp. 31-47;

195

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Prin extinderea religiei creştine, intersecţia a fost asimilată ea însăşi crucii (o
cruce pe orizontală) şi a devenit, într-un anume sens, locul firesc de amplasare a
troiţei, de dominare de către ea a celor patru zări.
De cele mai multe ori, troiţele se înalţă alături de alte monumente sacre, pe
locuri deja consacrate sau în locul altor troiţe, care s-au deteriorat. Periodic, troiţele se
reînnoiesc, înlocuindu-se cele vechi cu altele noi. Ele se mai amplasează, de asemenea,
pe înălţimi sau unde, prin tradiţie, se ştie că a fost un loc sacru (un monument arhaic,
o biserică, o mănăstire veche).
Un alt loc unde troiţele sunt fixate cu deosebire sunt fântânile, izvoarele,
cişmelele şi aceasta nu numai pentru motivul că oamenii poposese aici spre a-şi
potoli setea şi se pot închina, ci şi pentru că fântâna, ca oglindire a cerului în
lumea tenebrelor, creează o stare de nelinişte ce trebuie rezolvată prin aşezarea
unui semn care să îi dea o valenţă clară, benefică. Situaţia ambivalentă a
fântânii e evidenţiată, de altfel, de întreg blocul culturii populare, încât, dacă
din considerente magico-religioase, s-a hotărât ridicarea unei troiţe într-un
anumit loc fără fântână, construirea acesteia din urmă devenind astfel aproape
o tradiţie27.
Tradiţional, se plantează în apropierea troiţelor pomi fructiferi sau arbori
cu o extinsă simbolistică în credinţele populare (brazii, stejarii, sălciile), spre a
umbri, în viziunea actuală, locul, dar de fapt pentru a prelungi spre cer linia
axială, marcată de fântână spre adâncuri. Uneori nici nu e nevoie de plantarea
de pomi, căci troiţele şi fântânile sunt localizate sub arbori singuratici sau la
marginea pădurii.
Există situaţii în care troiţele, asemenea bisericilor sau mănăstirilor, sunt
ridicate pe locul întrevăzut în vis sau unde i s-a poruncit cuiva prin viziuni repetate
să le înalţe. În ultima vreme însă criteriile mitico-rituale şi religioase sunt din ce în ce
mai puţin importante la edificarea troiţelor.
Din monumente comunitare, troiţele tind să devină obiecte familiale; ele
fiind plasate, dacă nu chiar în curte (cum e cazul deseori), în orice caz în faţa
casei, ca podoabe decora­tive de uz personal, de consolidare a statutului social al
proprietarilor.
Din opere anonime, dăruite colectivităţii pentru a înlesni înălţarea spirituală
sau spre a o apăra de diferite pericole, troiţele tind să se transforme izolat în capele
private, lipsite de încărcătura religioasă sau superstiţios-mitică pe care o aveau
odată.
Construcția troiţelor astăzi mai apare, astfel, în scop comemorativ (pe locul
unde odinioară a fost o biserică sau a avut loc o luptă sau pierderi de vieţi omeneşti,
unde au loc deseori accidente rutiere sau de alt gen) sau troiţe ce marchează o
viitoare construcţie a unui lăcaş sfânt (biserică, capelă) sau inaugurarea unui
cimitir, precum şi a unui aşezământ de binefacere sau comunitar (şcoală, spital).
De aici, putem întrezări şi o anumită împărţire pe categorii a troiţelor:
27. I. Oprişan, op. cit., p. 17.

196

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Tipuri de troiţe
• După ceea ce semnifică:
-Troiţe votive, ridicate de membrii unei familii sau ai unei comunităţi, de obicei
în memoria strămoşilor, fie în apropierea casei acestora, fie pe o proprietate devenită,
prin actul de sfinţire, de domeniu public;
-Troiţe - monument, ridicate în cinstea eroilor, a unei personalităţi sau în
memoria unui vechi lăcaş dărâmat (şi pentru a se „re-sfinţi” locul sfânt odinioară
prin prezenţa lui Hristos sau prin oficierea slujbelor sfinte);
-Troiţe - „protectoare” de primejdii, în zonele considerate periculoase;
-Troiţe ca semn pentru o nouă construcţie de lăcaş sfânt;
• După modul în care sunt construite:
-Troiţe simple – o simplă cruce, uneori împodobită cu însemne religioase sau
populare;
-Complex de troiţe, unde se regăsesc mai multe cruci laolaltă;
-Troiţa cu fântână, de obicei în apropierea sau în curţile bisericilor sau în
locurile unde apa este rară (deseori, pe câmp), unde se subliniază protecţia şi ajutorul
divin;
-Troiţa închisă într-o construcţie, de tipul unei capele mici, deseori pictată pe
interior cu chipuri de sfinţi sau scene biblice.
Concluzii
Reînnoindu-se mereu (la 2-3 generaţii, în primul rand din cauza precarităţii
materialelor din care sunt construite), dar păstrându-şi în linii mari nealterate
structurile, troiţele aduc mărturii din trecut despre viaţa, mentalitatea şi credinţele
românilor.
Dominanta unei troiţe, ca a oricărui obiect sacru, trebuie să fie funcţionalitatea
ei religios-spirituală, dar şi cea estetică nu trebuie uitată. Ea trebuie să corespundă
în primul rând ritual cu ceea ce semnifică troiţa în general, pentru a fi folositoare
colectivităţii sau spre a înlesni accesul omului către divinitate. Angajat însă în
realizarea unui asemenea monument, meşterul popular sau artistul modern tinde să
înfăptuiască o operă nu numai funcţională, ci şi frumoasă, încredinţat fiind că „ce e
frumos şi lui Dumnezeu îi place”.
Implicarea artelor în realizarea troiţelor este direct proporţională cu
complexitatea lor. De la troiţele cruciforme şi iconoforme simple spre troiţele-incinte
e o diferenţă vizibilă de participare a artelor. Colaborarea dintre diverse domenii
artistice este din ce în ce mai evidentă cu cât ne apropiem de zilele noastre, faţă de
trecut, când dominante erau formele simple, stilizate.
Construind troiţele, meşterii populari trebuiau să fie atenţi în primul rând
la forma şi încărcătura religos-simbolică a monumentului, dar şi la dimensiunea

197

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

acestuia în funcţie de ambianţa naturală (sau artificial creată, în cazul troiţelor
citadine) a locului pe care urma a fi amplasat. Acest lucru trebuie să fie urmărit şi
astăzi în edificarea de noi monumente de aces gen.
Sculptura constituie modalitatea de bază a realizării artistice a troiţei încă din
cele mai vechi timpuri. Chiar şi în cazul troiţelor-icoană sunt sculptate marginile
părţilor pictate. Nu rămâne nicio porţiune a ansamblului care să nu poată fi
fructificată artistic, însă depinde de îndemânarea meşterului ca tot ansamblul să
rămână în limitele bunului gust.
Din dorinţa de a acoperi tot spaţiul incintelor cu imagini, ctitorii şi creatorii
populari au transformat icoanele în iconos­tase, compuse din mari panouri de lemn
iconoforme, iar ulterior le-au îndepărtat pe acestea şi le-au înlocuit cu pictura murală
în frescă sau tempera. Ea acoperă deseori nu numai pereţii laterali interiori, ci şi
tavanul, ba chiar şi pereţii exteriori.
Alături de artele anterior prezentate, în complexul troiţelor sunt prezente şi
artele decorative textile: ştergare, feţe de masă, covoare. E evidentă tendinţa meşterilor
populari de a apela la tot ce s-a transmis mai bun prin tradiţie, în sferele artelor, spre
a crea monumente frumoase pentru colectivitate şi demne de Dumnezeu, căruia îi
sunt închinate.
Studiindu-le în contextul larg al culturii populare, concluzionăm că troiţele
au fost generate de o religie arhaică având puternice caracteristici uraniene şi că ele
sunt simboluri ale arborelui cosmic, care făcea legătura între om şi divinitatea celestă.
Ea marca centrul lumii, singurul loc în care se putea realiza dialogul cu Dumnezeu.
Cum fiecare aşezare reprezenta în viziunea străveche un univers în sine, implantarea
arborelui cosmic (sau a înlocuitorilor acestuia) în centrul localităţii echivala cu
sanctificarea ei, arborele cosmic îndeplinind funcţia de atragere a divinului (tropaică)
şi de respingere a forţelor malefice (apotropaică).
Prin extinderea creştinismului, bisericile au preluat locul important din
centrul aşezărilor, unde se petreceau faptele esenţiale ale colectivităţii, sub
protecţia elementului sacru de legătură între om şi divinitate. Documentele istorice
din primele veacuri voievodale vorbesc de încheierea vânzărilor de pământuri şi
a daniilor sau a împărţirii moştenirii între urmaşi, în faţa bisericilor, în centrul
satelor. Drept urmare, coloanele cerului au căutat alte „centre”, identificate cu
răscrucile de drumuri. Dar multe dintre ele au rămas chiar pe vechile locuri,
suferind o metamorfozare aparentă, prin creştinarea lor superficială, care continuă
până astăzi.
Mărirea aşezărilor, crearea unor colectivităţi mai mari, au dus la înmul­
ţirea troiţelor. Ele s-au răspândit la răscruci, pe marginea drumurilor, pe hotarele
proprietăţilor, pentru a apăra magic avutul obştei, pentru a atrage binecuvântarea
divină asupra holdelor sau pentru a anihila puterea vrăjilor şi a descântecelor.
Aspiraţia sacralizării ambianţei este aşa de vie în unele zone ale ţării, încât
localităţile se transformă în adevărate muzee populare de troiţe şi cruci de toate
felurile. Prin amplasarea în incinta satelor a crucilor de apă, de pomenire, de punte,

198

Spiritus Rector

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

de jurământ, sufletele celor morţi sunt chemate şi ele, ca spirite bune, să contribuie,
alături de cei vii, la purificarea aşezării.
Preceptele creştine se interferează cu obiceiurile străvechi într-o conlucrare
tacită. Din păcate însă mentalitatea care a stat, timp de secole, la baza acestui fenomen
este pe cale de a dispărea, nu pentru că omul nu mai crede în ce credeau înaintaşii şi
că gândirea lui nu se mai înscrie pe linia tradiţiei, ci pentru că omul se rupe din ce
în ce mai mult de colectivitate. Ridicarea unei troiţe de către cineva îi lasă aproape
indiferenţi pe ceilalţi, iar actul de construcţie nu mai are decât o valoare subiectivă.
Cu toate acestea, dorinţa de a sacraliza un spaţiu rămâne vie în mentalitatea umană,
indiferent cât de mult sacrul pare a se camufla în profan.
Troiţele, ca limbaj popular românesc, singular, unicat între culturile lumii, pot
fi identificate ca unul dintre elementele definitorii ale culturii româneşti în aceeaşi
măsură populară sau cultă. Valorificarea lor nu trebuie să lase indiferenţi pe cei care
sunt în măsură să perpetueze cultura noastră locală în lumea europeană în care ne
integrăm, fără însă a ne pierde.
Biblografie:
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Editura
Universitas, Chişinău, 1992;
Eliade, Mircea, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2006, pp. 31-47;
Eliade, Mircea, Tratat de Istorie a Religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992;
Marian, Simion Florea, Înmormântarea la români, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1994;
Marian, Simion Florea, Sărbătorile la români, vol. II, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1994;
Oltean, Dan, Religia dacilor, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2002;
Oltean, Vasile, Troiţele Şcheiului, fragmente de pe site-ul: http://destinatii.
liternet.ro/articol/73/Troitele-Scheiului---prezentare---Vasile-Oltean.html;
Oprişan, I. , Troiţe româneşti – o tipologie-, Editura Vestala, Bucureşti, 2002;
Rusen, Mihai, Troiţa urbană postmodernă, articol în Revista Cultura, Nr.: 54
(1/2007), preluat de pe site-ul: www.revistacultura.ro ;
Şerban, Alexandru Doru, Naşterea, nunta şi moartea la gorjeni, Editura
Scrisul Gorjean, Târgu Jiu, 2002;
Vulcănescu, Romulus, Coloana cerului, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;
Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.

199

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

200

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

100 de ani de la
Primul Război Mondial
Redacția
Anul acesta se împlineşte un veac de la declanşarea Primului Război Mondial,
întâia mare conflagraţie mondială, care, din păcate, n-a fost şi ultima. Aflat la 1914 pe
loc de frunte în harta ţării, Galaţiul reprezenta cel de-al treilea mare oraş al Regatului
României şi avea să joace un rol aparte în desfăşurarea ostilităţilor, în evoluţia
echilibrului de forţe, distingându-se ca „oraş erou” prin maniera de mare patriotism
şi devotament cu care s-a implicat în luptele desfăşurate pe toate fronturile, în tratarea
refugiaţilor şi răniţilor, dar şi în apărarea identităţii sale.
Port de mare importanţă strategică, punct de frontieră între Dobrogea,
Muntenia şi Moldova, foarte aproape de graniţa cu Basarabia alipită de Imperiul
Ţarist, dar şi un centru industrial, cu o puternică reprezentare diplomatică (la 1914
funcţionau 14 consulate, inclusiv o reprezentanţă a SUA), oraşul nostru s-a implicat
profund atât în susţinerea materială şi umană a războiului (este suficient să amintim
prestaţia Regimentului 11 Siret), cât şi prin eroismul de care au dat dovadă militarii
şi cetăţenii de rând în apărarea cetăţii în faţa hoardelor de ruşi (bolşevici) dezertaţi
din unităţile lor regulate şi intenţionând să distrugă oraşul, în retragerea lor spre
Rusia. Nu întâmplător, pentru toate sacrificiile îndurate şi pentru rezistenţa eroică în
faţa celor care le fuseseră aliaţi, dar care se transformaseră în bande de răufăcători,
ziariştii au numit Galaţiul „un Stalingrad al Primului Război Mondial”. Unul dintre
aceşti ziarişti, martor profesionist al epocii sale şi scriitor în acelaşi timp, a fost
gălăţeanul George Munteanu.
George Munteanu era considerat unul dintre cei mai buni jurnalişti ai perioadei
interbelice, fiind binecunoscut în plan local ca director al ziarului „Reacţiunea”, dar
şi ca un fin intelectual, cu relaţii şi prietenii în elita ţării, apreciat nu numai la Galaţi,
dar şi la Bucureşti, unde, după propria mărturisire, avea oricând acces în casa primministrului Ionel I.C. Brătianu care, mai mult decât atât, se bucura ori de câte ori avea
ocazia să-l întâlnească şi să poarte cu el multiple şi lungi dialoguri despre problemele
arzătoare ale momentului.
În afară de strălucita carieră gazetărească, George Munteanu s-a remarcat şi
prin câteva cărţi, un fel de broşuri de o mică întindere, dar cu un concentrat conţinut
de informaţii, care se constituie atât prin substanţa documentării gazetăreşti, cât şi
prin subtilitatea abordării scriitoriceşti, în veritabile cronici locale, peste care a trecut
inexorabil timpul, dar care, cu atât mai mult sunt valoroase, pentru că sunt nu numai
surse documentare credibile, dar şi un fel de moştenire de suflet pe care trebuie s-o
păstrăm cu mare atenţie şi să o readucem, dacă este posibil, în atenţia opiniei publice.
Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” are în păstrare câteva exemplare din cărţile

201

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

lui George Munteanu, una dintre acestea având titlul „Galaţii în timpul marelui
războiu. 1916-1918”, lucrare în care, printre altele, autorul descrie momente de mare
participare şi deplină solidaritate la îngrijirea răniţilor şi adăpostirea refugiaţilor
(din cauza acestora populaţia oraşului se dublase), dinamica şi panica locuitorilor
în faţa bombardamentelor efectuate asupra oraşului cu tunurile din Dealurile
(Munţii) Dobrogei, cu aeroplanele germane şi chiar cu un zepelin (descriere unică)
şi, nu în ultimul rând, devotamentul, eroismul şi spiritul de sacrificiu al ostaşilor
şi voluntarilor civili în luptele de apărare a Galaţiului în faţa resturilor de armată
ruseşti ce luaseră cu asalt oraşul. Tot aici se regăsesc momentele sosirii la Galaţi,
în 1921 şi respectiv 1922, a reprezentantului Italiei (adjunctul şefului Marelui Stat
Major al armatei italiene şi trimisul regelui) pentru a înmâna Galaţiului „Croce di
Guerra” şi a însuşi marelui general francez Berthelot care aducea tot pentru Galaţi
„Croix de la Guerre”. Tocmai pentru importanţa, frumuseţea şi valoarea inestimabilă
a acestor informaţii am hotărât ca, în varietatea de momente prilejuite de scurgerea
unui veac de la declanşarea Primului Război Mondial, să reedităm, la Editura Axis
Libri a Bibliotecii „V.A. Urechia”, „Galaţii în timpul marelui război. 1914-1916”, cu
menţiunea de a fi distribuită tuturor participanţilor la cel de-al VII-lea Congres al
ARIP (Asociaţia Română de Istorie a Presei) desfăşurat la Galaţi, în perioada 3-5
aprilie 2014, precum şi celor care vor participa la alte acţiuni dedicate evenimentului
aniversar. Cei ce vor să guste din parfumul limbajului de epocă au la dispoziţie la
sediul bibliotecii, ediţia originală, apărută după război la Tipografia Eminescu din
Galaţi. Este o mare onoare pentru noi, gălăţenii, de a vă oferi în dar un astfel de
document dumneavoastră, cei care trudiţi în domeniul cercetării presei româneşti,
cu preponderenţă în cea locală.
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

202

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Casa Nae Leonard
Valentin BODEA, profesor,

Școala Gimnazială nr. 22, Galaţi, str. Zidarilor, nr. 5,
Tel.: 0742045907, e-mail: valentin_bodea04@yahoo.com

Nae Leonard s-a născut la 13 decembrie 1886, în casa din strada Piaţa
Moruzi, fără număr, quartalul I, din Galaţi, fiind fiul lui Costandin Naia (Nae) de
profesie mecanic şi al Carolinei, născută Şefren de profesie casnică1. În altă sursă
vedem că s-a născut în strada Moruzzi, numărul 82. Constantin Nae a învăţat
meserie la moara pe care o avea în antrepriză la Galaţi vienezul Ernest Schäffer.
Aici a cunoscut-o pe soţia acestuia Carolina Schäffer, vieneză din Grinzig, care era
o fiinţă veselă, zglobie şi adora valsurile lui Strauss. După ce a divorţat de soţul ei,
s-a căsătorit cu Constantin Nae şi au locuit în casa din strada Moruzi, numărul 8,
din cartierul Bădălan din Galaţi. Constantin Nae construise aici o casă modestă, cu
două odăi, antreu şi bucătărie, iar Carolina s-a ocupat de mobilarea ei. Au aranjat
în curte ronduri de flori şi o alee de pietriş mărgăritar. Constantin Nae se angajase
la depoul de locomotive la început ca fochist, iar ulterior a fost avansat mecanic
de locomotivă. Numele de Leonard a venit din partea mamei, deoarece i s-a părut
plin de romantism şi muzicalitate. Carolina îşi creştea băiatul fredonându-i arii
celebre. În anul 1887, Carolina a încetat din viaţă în urma unei boli de plămâni,
tuberculoză3.
Un an mai târziu Constantin se recăsătoreşte cu Elena în oraşul Buzău, unde
se mută cu Leonard şi cu serviciul, într-o locuinţă pe uliţa de peste linie, în faţa gării4.
În anul 1893, Leonard a început şcoala primară la Buzău, iar în anul 1897 după ce
a absolvit cele patru clase la şcoala primară numărul 1 din Piaţa Dacia s-a înscris
la liceul „Al. Hajdeu“, denumit mai târziu „B.P. Haşdeu“. În anul 1900, mama lui
Leonard a încetat din viaţă, în urma unei boli de piept, iar tatăl său, şef al depoului
C.F.R. din Buzău, decide mutarea lor la mama Elenei, care avea o casă în preajma
Gării de Nord, în apropierea fabricii de bere „Luther“, în Bucureşti5. Leonard a
devenit intern la Institutul Ottescu din Bucureşti, unde a luat lecţii de canto cu Tache
Popescu, care în tinereţe a fost tenor cu angajament şi la opera La Scala din Milano
1. SJANG, Fond Colecţia de Registre de Stare Civilă Comunală a Judeţului Covurlui Primăria
oraşului Galaţi, dosar 505/1886, f. 60.
2. Theodor Bălan, Leonard: „Prinţul Operetei“, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor
din R.P.R., Bucureşti, 1961, p. 3.
3. Ionescu-Angel Stelian, Astă seară cîntă Leonard, Editura Muzicală, Bucureşti, 1970, p. 16,
18-20.
4. Gaby Michailescu, Leonard soldatul de ciocolată, Editura Muzicală, Bucureşti, 1984, p. 1213.
5. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 22-24, 26-27.

203

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Casa Nae Leonard din Bădălan, Galaţi
şi lecţii de vioară cu un profesor italian6. În anul 1902, în cadrul serbării şcolare de
la Teatrul Edison, Leonard a jucat în comedia muzicală în două acte intitulată Bubi.
Un an mai târziu, unchiul său, care plătise până atunci taxa la pensionul Ottescu, nu
mai are posibilitatea de a suporta cheltuielile, astfel Leonard renunţă la studii şi se
angajează în trupa lui Poenaru, pe postul de corist7.
A debutat la Focşani în opera comică „De-aş fi Rege“, cu rolul lui Pifear şi în
opereta Pericola, pe scena teatrului Lupescu8. Trupa lui Poenaru a plecat din Focşani
la Buzău şi Galaţi, unde a fost până la dealul care domina Bădălanul, dar nu a mai
recunoscut casa în care s-a născut. În anul 1904, trupa lui Poenaru a jucat la Iaşi, în
sala Sidoli, unde Leonard apare în „Voievodul ţiganilor“ alături de George Niculescu9.
La Iaşi s-a reîntâlnit cu prietenul cu care copilărise în Buzău, Velimir (Vladimir)
Maximilian, care a venit să joace alături de trupa lui Poenaru10. De la Iaşi trupa lui
Poenaru revine la Focşani, unde a dat două reprezentaţii „Fetiţa dulce“ şi „Pericola“
în sala Lupescu. În vara anului 1904, Alexandru P. Marinescu care deschise la grădina
Raşca din Bucureşti, un teatru de vară, îl angajează pe Leonard, despre care auzise
că are însuşiri artistice şi vocale deosebite. În Bucureşti Leonard îşi revede tatăl în
locuinţa din bulevardul Dinicu Golescu şi se reîntâlneşte cu vechii prieteni Vladimir
Maximilian, George Niculescu şi Achil Popescu. Închiriază o cameră mobilată la
6. Theodor Bălan, op. cit., p. 7.
7. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 32, 36-37.
8. Gaby Michailescu, op. cit., p. 23-25.
9. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 40-42, 53, 67.
10. V. Maximilian, Evocări, Ediţia a II-a, Editura Meridiane, Bucureşti, 1962, p. 82-87.

204

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

„Madam Trombiţaş“ în Intrarea Rosetti dinspre Cişmigiu. A jucat ca tenor în operete
precum: „Fetiţa dulce“, „Vânt de primăvară“, „Păpuşica“, „Mascota“ şi „Pericola“,
astfel a impresionat publicul prin timbrul vocal de o dulceaţă melodioasă, cât şi prin
mişcarea scenică11. În luna octombrie a anului 1904, Leonard s-a angajat în noua
trupă condusă de Alecu Bărcănescu şi Niculescu-Buzău şi pleacă în turneu. La Iaşi a
jucat în „Traviata“, „Curse-grătare“, „Vânt de primăvară“, la Focşani, Fălticeni în „Fetiţa
dulce“, a avut rolul principal şi a electrizat publicul cu vocea sa caldă, trăirea fierbinte,
cu jocul elegant, degajat şi înnăscut, ajutat şi de fascinanta frumuseţe, la Constanţa,
Călăraşi, Turnu Severin, Târgovişte în „Vagabonzi“, „Carmen“, „Bal mascat“, sălile au
fost pline. În anul 1905, Leonard se angaja în trupa lui Constantin Grigoriu de la
Parcul Oteteleşanu din Bucureşti. A jucat în operetele „Vrăjitorul Nilului“, „Frumoasa
din New York“, „Moştenitorii veseli“12. Gazeta muzicală şi teatrală din Bucureşti
relata că Leonard era vioi şi plin de viaţă, că va deveni tenorul de operetă cel mai
bun şi chiar dacă nu are studii speciale de canto, el intonează instinctiv, just şi cu
deosebit gust. A jucat în continuare în „Curse-grătare“, „Fetiţa dulce“, „Trei dorinţe“,
iar la 28 august 1905 s-a căsătorit cu o colegă de trupă, soprana Elena Teodorescu.
Au închiriat un apartament în strada Ştirbei Vodă, numărul 65. Compania Grigoriu a
jucat la Parc, „Boccaccio“, „Vagabonzii“, „Cutreeră lume“, „Voievodul ţiganilor“, „Vânt
de primăvară“, „Insula florilor“, farsa bulevardieră „Una lată“, două reprezentaţii în
beneficiul soţilor Leonard, „Vrăjitorul Nilului“, „Moştenitorii veseli“. La 29 septembrie
1905, Compania Grigoriu pleacă în turneu prin următoarele oraşe: Brăila, Iaşi, Galaţi,
Bacău, Roman, Botoşani, Târgu Jiu, Constanţa, Tecuci, Bârlad, Huşi, Focşani, Buzău,
Piteşti, Turnu Măgurele şi Giurgiu, unde obţine mari succese13.
La 5 iunie 1906 a avut loc premiera la Parcul Oteteleşanu a operetei „Văduva
veselă“, în care Leonard a jucat rolul prinţului Danilo, ceea ce a adus afirmarea
definitivă a acestuia. A jucat minunat şi convingător impresionând publicul14.
Interpretarea acestei operete a dus la naşterea Prinţului Operetei. Admiratorii şi
admiratoarele vin la spectacolele sale şi îl răsplătesc pentru talentul său cu flori, daruri
şi aplauze. Şaisprezece magazine din Bucureşti şi provincie îi scriu numele pe firmă15.
Se reiau vechile succese dar apar şi premiere noi cum ar fi: „Voiaj în China“, „Guriţa
de probă“, „Fluturaşul“, „Clereta în concentrare“, „Fata aerului“, „Doctorul damelor“,
„Ştrengăriţa“. La 23 septembrie 1906, Compania Grigoriu pleacă într-un nou turneu
prin oraşele: Iaşi, Galaţi, Brăila, Botoşani, Bacău, Roman, Piatra Neamţ, Constanţa,
Vaslui, Huşi, Râmnicu Sărat, Mizil, Târgu Jiu, Drăgăşani, Râmnicu Vâlcea, Turnu
Măgurele. În anul 1907, la Parc în Bucureşti joacă atât în piese care au avut succese,
cât şi în operete noi cum ar fi: „Fire de artist“, „Regele vânătorilor“, „Madame Chéry“,
„Balul operei“, „Liliacul“. Toamna anului 1907 până în iarnă, Compania Grigoriu
era din nou în turneu la Iaşi, Galaţi, Brăila, Craiova. În luna ianuarie a anului 1908,
11. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 70-74, 77, 79, 80-82.
12. Gaby Michailescu, op. cit., p. 45-47.
13. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 105, 107-110, 112-113.
14. Theodor Bălan, op. cit., p. 61-63.
15. Gaby Michailescu, op. cit., p. 51-52.

205

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Compania Grigoriu se reîntoarce în Bucureşti, unde joacă la Teatrul Liric în „1001 de
nopţi“, „Mireasa vândută“, „Farmecul unui vals“, „Cavaleria rusticană“16. La premiera
piesei „1001 de nopţi“, cronicarii mărturiseau că nu au cuvinte la înălţimea succesului
lui Leonard, iar la premiera operetei „Farmecul unui vals“, triumful lui Leonard a fost
peste închipuire17.
În luna aprilie a anului 1908, pleca la Viena cu Maximilian, unde dorea o audiţie
la Volksoper, pentru un eventual contract, însă a renunţat din cauza firii închise şi
severe a Herr Direcktorului, Karl Simons. A revenit la Bucureşti unde joacă la Parc
în piese care au avut succes şi în piese noi cum ar fi: „Mica prinţesă“, „Toto-tata“,
„Lumpatius Vagabondus“. Leonard era adulat de doamne şi domnişoare, din partea
cărora primea buchete şi coşuri de flori la cabine, iar pe scenă aruncau asupra lui cu
petale de orhidee, cale, trandafiri, garoafe roşii şi crini albi. Leonard impresiona prin
frumuseţe, eleganţă, cât şi prin vocea sa caldă, catifelată, jocul expresiv şi mişcarea
pasionată. Prozatorul şi memorialistul V. Papilian spunea: „Dacă cineva mi-ar cere
să transcriu simbolic epoca de lirism şi entuziasm din preajma lui 1914, aş spune:
Iorga, Leonard“18. Compania Grigoriu juca la Ploieşti în turneul de iarnă, iar la
15 ianuarie 1909, se deschide stagiunea permanentă la Teatrul Liric din Bucureşti
cu piesa „Pagliacci“, unde Leonard a fost extraordinar în rolul lui Canio19. A mai
jucat până în aprilie în piese mai vechi cu succes la public şi în piese noi: „Prinţesa
dolarilor“, „El şi ea“, „Vera Violeta“, „Exploratorii Africii“, „Madame Butterfly“. În
stagiunea de vară la Parc apare în piesele „Domnişoara Yost“, „Husarii la manevre“,
„O noapte la Viena“, „După divorţ“, „Pensionatul îngerilor“, iar toamna era în turneu
cu Compania Grigoriu la Iaşi, Galaţi, Brăila, Ploieşti, unde era întâmpinat cu ovaţii,
acoperit de flori, bisat la fiecare arie sau aşteptat de sute de spectatori la ieşire. În
stagiunea de iarnă a anului 1909, de la Teatrul Modern din Bucureşti, Leonard joacă
în piesele „Vânzătorul de păsări“, „Heidelbergul de astăzi“, „Ţăranul voios“, „Contele
de Luxemburg“, „Orfeu în Infern“. În anul 1910, Leonard pleacă la Paris, unde s-a
perfecţionat cu celebrul profesor de canto Jean de Részké. A revenit la Bucureşti
unde joacă la Parc rolul împăratului din piesa „Fata pădurarului“, după care se înscrie
la Conservator. Toamna Leonard se află cu Compania Grigoriu în turneu la Brăila
unde joacă în piesele „Povestirile lui Hoffman“, „Prinţ şi bandit“, iar în stagiunea de
iarnă joacă la Liric în piesele „Briganzii“, „Dragoste de ţigan“, „Don Cezar“, „Hänsel
şi Gretel“20. La premiera piesei „Prinţ bandit“ un cronicar relata: „Vocea sa puternică
a găsit accente potrivite pentru părţile dramatice şi în scenele de iubire a vibrat ca şi
coardele unei harpe“21. Compania Grigoriu se mută la Teatrul Modern la începutul
anului 1911, unde Leonard apare în piese mai vechi şi mai noi precum: „Vagabondul
nemuritor“, „Veronica de Messagér“, „Geisha“, iar în stagiunea de vară de la Parc,
16. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 115-118, 120, 123-126.
17. Gaby Michailescu, op. cit., p. 54.
18. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 127-130, 134-137.
19. Gaby Michailescu, op. cit., p. 56.
20. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 138-148.
21. Gaby Michailescu, op. cit., p. 58-59.

206

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

juca în piesele: „Sirena“, „Fata poznaşă“, „Contele cerşetor“, „Fata muzicantului“,
„Pandurul“, „Veronica“, „Suzana“ şi altele mai vechi. La 20 septembrie 1911, Compania
Grigoriu era în turneu la Iaşi, Galaţi, Brăila, Buzău, Craiova, Ploieşti cu repertoriul
din Bucureşti. În stagiunea de iarnă a anului 1911, de la Teatrul Liric din Bucureşti,
Leonard joacă în piesele: „Studentul cerşetor“, „Sânge vienez“, „Fortunio“, „Lizetta“
şi în piese mai vechi22. Idolatrizat, ca niciun alt artist român, apare o industrie
fotografică a chipului său. Editorii se întrec să-i obţină farmecul, în roluri şi civil, în
exclusivitate23. La 10 mai 1912 Compania Grigoriu revine la Parc cu repertoriul vechi,
dar şi cu noutăţi: „Păpuşica“, „Rizetta“, „Duşmanul femeilor“, „Fifi în taximetru“,
„Dama în roşu“. La 20 septembrie 1912, Compania Grigoriu era în turneu la Iaşi,
Galaţi, Brăila, Ploieşti, Craiova, Turnu Severin, iar pentru stagiunea de iarnă a revenit
la Teatrul Liric din Bucureşti cu acelaşi repertoriu. Leonard de câte ori ajungea la
Galaţi mergea să vadă casa părintească, care se afla în piaţa Moruzzi, la numărul
6, asta din cauza renumerotării caselor24. În anul 1912, Leonard divorţa de Elena
Teodorescu şi la 3 ianuarie 1913, se căsătorea civil cu Elena Guriţă, fiica unui moşier
din Focşani. După două săptămâni a avut loc o nuntă mare la Focşani25. Din februarie
Leonard a revenit pe scena Teatrului Liric din Bucureşti, unde a jucat în piese mai
vechi şi în piese noi: „Cazimir în cer“, „Liebe Augustin“. Soţii Leonard au închiriat în
Bucureşti o casă boierească la Şoseaua Kiseleff. În stagiunea de vară se reiau vechile
piese şi unele noi: „Gasparone“, unde Leonard interpretează rolul lui Armino şi revista
Obor-Gara de Nord. În luna august a anului 1913, Grigoriu se retrage şi trupa trece
sub conducerea lui Maximilian, Leonard şi Ciucurette. În stagiunea de iarnă se dau
reprezentaţii în ţară cu piesele: „Domino Lila“, „Frumoasa Elena“, „Soţul ideal“, iar
în stagiunea de vară la Parc se joacă piesele: „Regina cinematografului“, „Mascota“,
„În fine singuri“, „Polonia nu piere“, „Între 12 şi 1“, „Cowboy“, „Prinţesa Grety“,
„Aghiotantul“ şi piesele din vechiul repretoriu. La 13 septembrie 1914, turneu la Iaşi,
Galaţi, Brăila, Craiova, iar pentru stagiunea de iarnă se revine în Bucureşti la teatrul
Leon Popescu cu piesele: „La bobsleigh de Snaga“, „Fetele bogate“, „Doina Elveţiei“,
„Vânzătorul de păsări“, „Băiat sau fată“, „Stella“, „Sybil“, „Alteţa Sa“, „Frantzi“, „Fata
din lună“, „Excrocii“, „Swen et comp.“, „Domnişoara Tra-la-la“, „Sărmanul Jonathan“.
La Teatrul Liric în luna martie a anului 1915, se joacă a doua revistă intitulată
„Dandanaua“. La 7 septembrie 1915, Compania condusă de către Maximilian şi
Leonard pleacă în turneu cu repertoriu din timpul verii26. La 23 decembrie 1915,
revine din turneu la Teatrul Liric din Bucureşti, iar la 20 ianuarie 1916, a avut loc
premiera operei „Werther“. Aceasta a însemnat apogeul carierei lui Leonard27. Au
22. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 149, 151-155.
23. Gaby Michailescu, op. cit., p. 59.
24. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 157, 159-164. „ – Vezi, acolo mi-am petrecut cele
mai frumoase zile ale copilăriei, când n-ajunsesem încă să cunosc nici ce este durerea, nici
lipsurile, dar nici marile satisfacţii şi bucurii ale zilei de astăzi…“.
25. Gaby Michailescu, op. cit., p. 86.
26. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 165-167, 169-172, 174-175.
27. Gaby Michailescu, op. cit., p. 92. „Iată-l nemuritor în viaţă!“

207

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

urmat operetele: „Camarazii“, „Milionara“, „Minerul“, „Gonda“, „Orientala“, iar vara
s-a plecat în turneu la Constanţa, Brăila, Galaţi, Bârlad.
Leonard şi Maximilian pe fondul intrării României în primul război
mondial înfiinţează o asociaţie şi redeschid spre sfârşitul anului 1916 Teatrul Liric
din Bucureşti. În luna iulie a anului 1917, la Parc s-au jucat piesele: „Floarea din
Stambul“, „Quo Vadis“, „Celebrul Gabriel“, „Hanny dansează“, iar în vara anului
1918, piesele: „Niobe“, „Frumoasa Saskia“, „Soldatul Mariei“ şi altele mai vechi28. La
19 ianuarie 1919, se înfiinţa „Sindicatul artiştilor dramatici şi lirici din România“,
iar Leonard a fost ales vice-preşedinte29. Stagiunea de iarnă se joacă la Teatrul Liric
cu piesele: „La bal mascat“, „Frumoasa necunoscută“, „Raza de soare“, iar stagiunea
de vară cu piesele: „Soldatul de ciocolată“, „Anişoara“, „Micul rege“, „Clopotele
din Corneville“, „Împărăteasa“, „Ia-mă cu tine“ şi altele mai vechi. În anul 1919,
stagiunea de iarnă s-a desfăşurat la Teatrul Liric, unde s-au jucat piesele: „Călăreaţa
de la circ“, „Doamna în hermină“, „Moartea lui Arséne“. Leonard candidează pe
lista cetăţenească pentru locurile de deputaţi din Bucureşti, dar fără succes. În vara
anului 1920, la Parc s-au jucat piesele: „O noapte în carnaval“, „Soţul fericit“ şi alte
piese mai vechi30. La 5 octombrie 1920, Compania Leonard şi Maximilian era la
Timişoara cu vechiul repertoriu, unde la început au avut succes, dar la 30 octombrie
teatrul, unde se desfăşurau reprezentaţiile a fost mistuit de foc31. La Timişoara mai
susţin o serie de spectacole până la începutul anului 1921, când se pleacă la Arad şi
Oradea, pentru o altă serie de spectacole care au umplut sălile. Maximilian se retrage
astfel apare Compania Leonard. Compania pleacă la Bucureşti pe când Leonard
merge la Viena pentru a achiziţiona decoruri, costume, material pentru scenă. Aici
vede operete noi şi se întâlneşte cu compozitorul Franz Lehar, care îl aprecia pe
Leonard drept cel mai bun interpret al rolurilor principale din compoziţiile sale
reprezentate la Bucureşti. Acesta îi promitea că va veni la Bucureşti pentru a dirija
opereta „Mazurca albastră“. Acompaniat la pian de către compozitor Leonard a
cântat arii din operetele în care jucase. A încercat să-l convingă şi pe compozitorul
Leo Fall să dirijeze la Bucureşti operetele „Floarea din Stambul“, „Împărăteasa“,
„Prinţesa dolarilor“32. În luna iunie a anului 1921, la Bucureşti Compania Leonard a
dat reprezentaţii la Parc cu piesele: „Cavalerul pustei“, „Mazurca albastră“, „Dansul
fericit“, „Fetiţa olandeză“, „Sărutul de porunceală“ şi alte piese mai vechi, iar în
stagiunea de iarnă la Eforie cu piesele: „Muzicantul satului“, „Apaşii“, „Voiajul în
China“ şi operete mai vechi. La 15 noiembrie 1921, Compania Leonard pleacă în
turneu la Galaţi şi Brăila33. La 22 decembrie 1921 a avut loc la Eforie în Bucureşti
28. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 185-186.
29. Gaby Michailescu, op. cit., p. 101.
30. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 192, 194-195.
31. Theodor Bălan, op. cit., p. 133-134.
32. Gaby Michailescu, op. cit., p. 103, 108. „Apariţie cu totul neobişnuită… Un Barinkay cum
nu ne-a fost dat să auzim… Extraordinar ca voce şi ca joc, a electrizat sala… Nu cântăreţ, un
<<fenomen>> în teatrul muzical…“.
33. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 204-207.

208

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

Casa Nae Leonard, str. Păcii, nr.12
premiera piesei „Ducele de Reichstadt“, unde Leonard a interpretat magnific rolul
ducelui34. La Eforie se joacă vechiul repertoriu, iar la 1 martie 1922 are loc un turneu
în Craiova, Iaşi, Bucovina, Focşani, Galaţi, Ploieşti şi Constanţa. La 1 iunie la Parc
se dau reprezentaţii cu piesele: „Prinţesa dansului“, „Prinţesa O! – la-la!“ şi vechiul
repertoriu. Leonard obţine o subvenţie de la Ministerul Artelor pentru a inaugura,
în provincie „Teatrul de operă şi operetă“, iar deschiderea acestuia s-a realizat la data
de 20 septembrie. Stagiunea a durat până la data de 6 decembrie 1922 cu vechiul
repertoriu, iar la Eforie în Bucureşti s-au mai jucat piesele: „Frasquita“, „Vienezii“ şi
„Omul cu urechea ruptă“. Încasările slabe au obligat trupa să întreprindă un turneu
în ţară la Piteşti, Craiova, Ploieşti, Brăila, Galaţi, Iaşi, Botoşani, Roman, Bacău,
Buzău, Focşani, Râmnicu Vâlcea şi Constanţa, până la data de 6 mai 1923. La 3 iunie
1923, în Bucureşti la Parc se deschide stagiunea de vară cu piesa „Katya“ şi vechiul
repertoriu. Ultima lui soţie a fost Dora Steuermann cu care se căsătorea în anul
1918, dar se desparte curând de ea. În luna septembrie un nou turneu cu vechiul
repertoriu la care se adăugau piesele: „Fântâna Blanduziei“, „Ciuta“, „Boema“,
„Instinctul“, „Tosca“ până în data de 20 februarie 1924. La 20 februarie 1924, s-a
organizat „Festivalul Leonard“ pentru a serba douăzeci de ani de activitate pe scenă
a tenorului Leonard35. La 23 aprilie 1924 trupa lui Leonard se destramă, iar la 8
34. Gaby Michailescu, op. cit., p. 109.
35. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 209-217.

209

Restitutio

Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 15/2014

iunie Leonard joacă magnific la Parc în Bucureşti în Compania de operă şi operetă
înfiinţată de C. Stănescu-Cerna, în Bayadera rolul prinţului Radjani.
La Galaţi se caza când era în turneu la Grand Hotel, pe strada Domnească.
Gălăţenii îl urmăreau pe strada Domnească, unde se plimba îmbrăcat într-un
costum de soie écrue, cu reverele şi manşetele hainei tighelite, pălărie albă cu calotă
înaltă şi borul răsfrânt, gulerul tare, jabou de catifea neagră, ghete albe de şevro, cu
nasturi negri36. Între anii 1924 și 1925, Leonard joacă în capitala Bulgariei, la Sofia
în operetele „Floarea din Stambul“ şi „Bayadera“, apoi la Lyon, Paris şi Marsilia tot
cu opereta „Bayadera“37. În Franţa a avut parte de succes şi cronici excepţionale, iar
teatrele din Nisa şi Monte Carlo doreau să-l aibă pe afiş. În anul 1926, Leonard revine
în ţară, unde îşi înfiinţează o nouă trupă şi închiriază sala Eforia. Aici joacă vechiul
repertoriu, după care pleacă în turneu38. La Galaţi, Leonard şi Silly Vasiliu au fost
sărbătoriţi în grădina Central, ca doi minunaţi fii ai oraşului. În anul 1927, Leonard
a dizolvat trupa şi a jucat alături de noua Companie a lui C. Stănescu-Cerna, iar
spre sfârşitul anului a jucat la sala Alhambra în piesele: „Lampagiul de seară“, „Tanz
in’s Glück“, „Fritz“. Leonard pleacă în luna decembrie a anului 1928 la Câmpulung,
unde tatăl său locuia pe strada Constantin Brâncoveanu, numărul 68, la primul etaj.
La 25 decembrie 1928, Leonard se stinge de o boală de plămâni, iar a doua zi era
adus la Bucureşti, unde a fost îngropat la 28 decembrie în cimitirul Sfânta Vineri39.
La 24 decembrie 1972, Teatrul Muzical din Galaţi a primit numele lui Nae Leonard,
Primăria oraşului Galaţi a dat numele său unei străzi, s-a instituit Festivalul de operetă
„Leonard“, iar la 17 octombrie 2003, s-a dezvelit bustul lui Nae Leonard, realizat din
marmură artificială de sculptorul gălăţean Gheorghe Terescenco40.
Astăzi casa se află în Piaţa Moruzi, strada Păcii, numărul 12, construită în stil
vernacular la sfârşitul secolului al XIX-lea. Casa a fost modificată de cei care au locuit
şi locuiesc, astfel cele două ferestre de la stradă au fost înlocuite cu o intrare din
termopan şi o fereastră tot din termopan. Casa mai păstrează vizibile lucarnele şi
ceardacul, dar şi acestea modificate. Autorităţile locale, în semn de mulţumire pentru
valoarea incontestabilă la nivel mondial a „Prinţului Operetei“, născut în Bădălan, la
Galaţi, ar trebui să aşeze pe clădire o placă memorială.

36. Gaby Michailescu, op. cit., p. 114, 116, 119. „Prinţul, nu numai al operetei româneşti,
înscrie pe vibraţiile de artisticăraie unică, una din cele mai mari creaţii ale carierei sale“.
37. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 225-230. „… ariile lui au fost bisate, iar spectacolul
repetat, iubitorii de muzică vin să-l admire şi să-l aplaude, ziarele îi acordau coloane întregi de
cronici elogioase; este purtat pe braţe, în cinstea lui se dau banchete, i se aduc coşuri cu flori
pe scenă…“. „Le plus grand artiste d’operette du monde“.
38. Gaby Michailescu, op. cit., p. 131.
39. Ionescu-Angel Stelian, op. cit., p. 234-235, 238.
40. Corneliu Stoica, Interferenţe, Editura Sinteze, Galaţi, 2009, p. 24-25.

210

AXIS LIBRI
– brand cultural gălăţean Luna noiembrie este luna coincidenţelor fericite pentru Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”: este luna
inaugurării bibliotecii (11 noiembrie 1890); luna în care este sărbătorit oraşul nostru (30 noiembrie-Ziua Sf. Andrei-patronul
spiritual); dar şi luna în care facem bilanţul realizărilor Brandului cultural gălăţean „Axis Libri”.
<<În luna hărăzită Întâiului Chemat de Domnul, Sfântul Andrei, la Galaţi, ne plecăm frunţile cu veneraţie şi cu
adânc respect în faţa „bustului” nevăzut şi văzut al lui V.A. Urechia, care ne roagă şi EL, prin timp, să nu-i uităm ultima dorinţă
testamentară: „să fiţi apărătorii Bibliotecii Urechia!“ Dar suntem? Dar ai patrimoniului său? Azi o nouă chemare, tot a sa, se
adresează nouă tuturor, am numit revista „AXIS LIBRI”. Oare avem ochi pentru a vedea şi urechi pentru a auzi, noi cei născuţi
în era Cuvântului din care s-au născut cuvintele?! Să luăm aminte! >>
Cu aceste cuvinte Binecuvânta ÎNALT PREASFINȚITUL ARHIEPISCOP CASIAN al Dunării de Jos, debutul şi
Programul Revistei trimestriale de cultură „Axis Libri“, revistă ce, prin extensie culturală avea să dea startul unui brand
cultural de înaltă ţinută, care şi-a căpătat dreptul de a fi una din emblemele de rezistenţă ale Galaţiului şi care astăzi
cuprinde, în ordinea înfiinţării, pe lângă Revista „Axis Libri“ şi Festivalul Naţional de Carte „Axis Libri“, Salonul Literar „Axis

REVISTA „AXIS LIBRI”
Lansată în luna noiembrie 2008, Revista „Axis Libri” numără deja 20 de apariţii în limba română şi alternativ, începând cu
nr. 2, în limbile franceză şi engleză.
Din 2009, membră în ARPE este întâmpinată cu aprecieri elogioase din partea unor importante personalităţi culturale,
între care şi Radu Voinescu, membru al Juriului permanent al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti: <<Cred foarte mult în aşa numitele
„reviste din provincie” pentru că adeseori aceste publicaţii sînt purtătoare ale unei prospeţimi culturale, ale unei imaginaţii
debordante şi ale orientării stenice către o varietate tematică de bună şi fertilă inspiraţie. Îi doresc... să devină... un loc privilegiat, în
coloanele căreia şi scriitorii consacraţi şi cei care îşi încearcă norocul în lumea literelor să se întâlnească într-un spirit al umanismului

FESTIVALUL NAȚIONAL DE CARTE „AXIS LIBRI”
Manifestarea culturală Târgul Naţional de Carte „Axis Libri”, purtând numele revistei omonime lansată în toamna anului
2008, a atins, încă de la prima ediţie, dimensiunea de Festival al Cărţii prin anvergura și diversitatea activităţilor desfășurate.
Organizarea prestigiosului eveniment s-a datorat încununării eforturilor celor mai importante instituţii ale administraţiei locale și a
partenerilor culturali care au răspuns invitaţiei de a face din sărbătoarea „Ziua Dunării” și o sărbătoare a cărţii.
La ediția a V-a a festivalului cuvântului tipărit, iniţiat de Biblioteca „V. A. Urechia” Galaţi, au răspuns invitaţiei peste 200 de
edituri din ţară care au oferit publicului gălăţean, însetat de lectură, un număr de cca 8000 de titluri de carte și produse multimedia
acoperind o gamă extrem de variată de teme și domenii, începând de la publicaţii pentru copii, elevi, studenţi și continuând cu

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”
Succesul de care s-a bucurat primul târg de carte organizat la Galaţi, ca extensie culturală a revistei cu acelaşi nume, a
creat o platformă provocatoare pentru noi proiecte culturale, „Axis Libri” fiind deja apreciat ca un brand, de către personalităţi şi
mass-media gălăţeană.
Pentru că marile branduri sunt cele care reuşesc să propună o poziţionare sau o promisiune cu adevărat diferenţiatoare şi
inedită, o nouă iniţiativă a luat fiinţă, având scopul de a întregi în calitate şi diversitate oferta culturală a Bibliotecii, anume Salonul
literar „Axis Libri”. Făcând parte dintr-o „integrală a manifestărilor” de promovare a cărţii şi lecturii, salonul găzduieşte lansări de
carte ale creatorilor din Galaţi, din ţară şi diaspora română, recitaluri, dezbateri pe teme majore din actualitate, expoziţii şi
minispectacole, oferind oportunităţi pentru punerea în valoare a potenţialului artistic din arealul Dunării de Jos.
Salonul îşi desfăşoară reuniunile joia, începând cu ora 17:00 în ambientul prietenos al Sălii de lectură „Mihai Eminescu”,
scăldate în lumina caldă, ce filtrează din luminator albastrul electric al mobilierului şi sub privirile geniului naţional al poeziei,

EDITURA „AXIS LIBRI”
Componentă în structura funcțională a Bibliotecii, Editura Axis Libri își propune să pună în valoare și să susțină
activitatea Salonului și a Festivalului Național de Carte cu același nume. Până în prezent, Editura are publicate 80 de titluri cu
autori dintre cei mai cunoscuți, iar pentru 2014 își propune să realizeze încă 20 de lucrări.

TABĂRA DE CREAȚIE „AXIS LIBRI”
Tabăra de creație „Axis Libri”, înființată în iunie 2013, este un program recreativ-educativ structurat pe trei secțiuni de
interes: artă plastică, artă fotografică și creație literară, pe două categorii de vârstă - 5-9 ani respectiv 10-14 ani. Activitățile

NOTE

Ilustraţiile reproduc imagini din documentele aflate în colecţiile Bibliotecii „V.A. Urechia“,
cu excepţia celor furnizate de colaboratorii externi pentru materialele proprii.
Machetarea, tehnoredactarea şi editarea Buletinului Fundaţiei Urechia
au fost realizate cu mijloace şi resurse proprii.

2015

5
12
19
26

6
13
20
27

M

J

V

S

D

7
14
21
28

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24
31

4
11
18
25

L

M

M

J

V

S

2
9
16
23

3
10
17
24

4
11
18
25

5
12
19
26

6
13
20
27

7
14
21
28

2
9
16
23
30

3
10
17
24
31

4
11
18
25

J

V

5
12
19
26

6
13
20
27

S

D

7
14
21
28

1
8
15
22
29

L M

4
11
18
25

5
12
19
26

6
13
20
27

1
8
15
22

6
13
20
27

7
14
21
28

M

J

V

S

D

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24

4
11
18
25

5
12
19
26

J

V

S

D

7
14
21
28

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24
31

L

M

M

J

V

S

D

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24

4
11
18
25

5
12
19
26

6
13
20
27

7
14
21
28

August

Iulie

L M M

L

M

M

J

V

S

D

6
13
20
27

7
14
21
28

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24
31

4
11
18
25

5
12
19
26

3
10
17
24
31

4
11
18
25

5
12
19
26

J
6
13
20
27

Fundaţiei Urechia
BULETINUL

Iunie

Mai
L M M

D

Aprilie

Martie
L M M

V

S

D

7
14
21
28

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

li
7
14
21
28

1
8
15
22
29

M
2
9
16
23
30

J
3
10
17
24

V
4
11
18
25

S
5
12
19
26

L

D
6
13
20
27

5
12
19
26

M
6
13
20
27

M

J

V

S

D

7
14
21
28

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24
31

4
11
18
25

Decembrie

Noiembrie
L

M

M

J

V

S

D

2
9
16
23
30

3
10
17
24

4
11
18
25

5
12
19
26

6
13
20
27

7
14
21
28

1
8
15
22
29

L

M

M

J

V

S

D

7
14
21
28

1
8
15
22
29

2
9
16
23
30

3
10
17
24
31

4
11
18
25

5
12
19
26

6
13
20
27

V.A. Urechia. Discurs la inaugurare
a Bibliotecii „V.A. Urechia”,
11 noiembrie 1890

a „V.A. U
r

B ib

Octombrie

Septembrie
M

„...mai tare e cetatea în care
cetăţenii se apără cu învăţătura, cu
ştiinţa. Cartea este şi dânsa armă
puternică. La lumina şi la învăţătura
cărţii se deşteaptă conştiinţa
naţională, iară deşteptăciunea
conştiinţei naţionale este singura
cetate pe care n-o răpune duşmanul”.

ia “
ech

c
ote

L

V

Biblioteca „V.A. Urechia“

Februarie

Ianuarie
L M

B

Colegiul ştiinţific
G A L A T, I

A

Anul 12 - Nr. 15

Noiembrie

Serie nouă

2014

Galaţi

U

Acad. prof. dr. Dinu C. Giurescu
Acad. prof. dr. Gheorghe Buzatu
Acad. prof. univ. dr. Constantin Gh. Marinescu
Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru
Conf. univ. dr. Elena Tîrziman
Dr. Doru Bădără
Lector dr. Cătălin Negoiţă