No.

11-12
2015

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O u Ă
FONDATĂ DE GEO bOGZA LA 1 IANuARIE 1928
CÂMpINA  SERIA A DOuA  ANuL II

În acest număr semnează:
Codruţ Radi, Florin Dochia, Mioara bahna,
Silviu Ciocanelli, Angi Cristea, Vlad Dumitriu,
Carmen Negreu, Emilia Zăinel, Eliza Niţă,
Ionela-Violeta Anciu, Tudor Voicu, Diana Trandafir,
Maria Nicolai, Alexandra Irimia, Adriana bulz,
Traduceri din: Dacia Maraini, e. e. cummings, Emile
Verhaeren, blaise Cendrars, Clément G. Second

pubLICAţIE Cu ŞI DESpRE pOEZIE
Î N G R I J I TĂ D E F L O R I N D O C H I A

editorial

Rezonanţa poetică
Codruţ Radi
Constanta fatalităţii noastre artistice
rămâne nevoia de eliberare din
constrângerile limbajului, pentru a
găsi expresiile cele mai nimerite
creaţiei. Neliniştile care preced,
invariabil, conştientizarea acestei
nevoi, vor fi determinante în alegerea
ulterioară, fundamentală. Căutând nu
definiţii, nici măcar răspunsuri la
incertitudinile cotidiene, ci o altă
lume, care se detaşează prin însăşi
poziţionarea ei de aceste aparente
probleme. Omul inteligent va găsi
întotdeauna o stare de echilibru, dacă
nu în sine, cel puţin prin identificarea
acelei lumi faţă de care îşi poate regăsi
armonia existenţială. Cel care, mai
mult de atât, va îndrăzni o
reprezentare a întâlnirii lui cu noile
forme superioare, chiar, realului,
păşeşte în zona creaţiei. Aici, toate
porţile pare-se a fi deschise
imaginaţiei, dar şi exerciţiului mental
care poate păstra punţile cu amintirea
experimentată deja. Suprimarea totală
a concretului, în afara percepţiei, ar fi
un salt prea mare în lumea strict
ideatică.
Pe de altă parte, implicarea în
exces a gândirii, la nivelul creaţiei,
riscă o golire de semnificaţii artistice,
de esenţe metafizice, de magie a
cuvintelor, în cazul poeziei. „Gândirea
spulberă farmecul poetic”, spune Petre
Ţuţea. Poate nu aşa de drastic,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

2

NO. 11-12 / 2015

reconsiderând această afirmaţie
metaforică, nu trebuie să condamnăm
implicarea gândirii în poezie decât
dacă, în momentul ei de sublim,
intervine prin epurarea imaginilor, nu
a ideii. Reconstrucţia continuă,
posibilă în această zonă, a poeticului,
implică desigur şi o anumită ordonare,
respectarea unor canoane literare pe
care gândirea le controlează mai bine
decât orice subconştienţă artistică.
Excepţie face, poate, doar genialitatea,
în faţa căreia neputinţa minţii trebuie
acceptată. Omul care, în general, se
lasă amăgit de lumea înconjurătoare,
nu va înţelege această genialitate care
vine dinăuntrul fiinţei, chiar dacă este
de natură divină. Implicarea
divinităţii, în acest caz, se poate
rezuma la actul şi momentul
iluminării, ceea ce ne-ar deturna,
cumva, din drumul recunoaşterii
conştiente a creaţiei artistice. Şi
pentru că genialitatea nu acoperă o
întindere consistentă în spaţiul
creaţiei, sau însăşi conştiinţa noastră
refuză acest lucru, rămâne în echilibru
ordinea universală stăpânită de
raţiune, ferită de un eventual haos
rezultat din atotstăpânirea geniilor în
afara raţiunii.
Ar urma, într-un alt spaţiu
probabilistic, regăsirea spirituală,
începând cu neliniştile noastre
existenţiale, de care încercăm, altfel,

editorial

să scăpăm, până la contopirea cu
neliniştile artistice, pe care ni le
induce Creatorul artistic suprem,
pentru a le trece prin filtrele creaţiei
personale, de la percepţie până la
interpretare, încărcarea cu simboluri şi
semnificaţii, sublimarea, în fond.
Reîntoarcerea este evident cauzală,
dualitatea noastră consacrată,
împerecheată pe toate planurile trăirii.
Nu trebuie să ne deruteze această
tendinţă intrinsecă, de a o lua mereu
de la început, raţiunea este cea care
ne va stabili şi restabili ordinea şi locul
nostru în lume. Doar că raţiunea nu
„porunceşte” întotdeauna şi nu
controlează toate stările ori
momentele noastre existenţiale.
Nevoia de creaţie este însăşi tendinţa
omului de a depăşi stările limită
respective, cele conflictuale cu sine, la
nivelul, mai degrabă, al acceptării
decât al înţelegerii. Creaţia ajunge,
astfel, să fie împăcarea omului cu
natura generatoare, de cele mai multe
ori, a acestor energii negative, precum
şi cu el însuşi, într-un loc de popas al
spiritului.
Subliniez iarăşi privilegiul operei de
artă, al cuvintelor „potrivite”, de a
recompune natura fărâmiţată de
propriile-i conflicte, de prejudecăţile
sau de interpretările greşite, ale
oamenilor într-o relaţie deficitară cu
aceasta. Scopul, mai mult sau mai
puţin conştientizat, nici nu mai
contează, de vreme ce urmează unei
necesităţi evidente, de restaurare a
matricelor primordiale. Singura
modalitate prin care omul poate

interveni asupra naturii, nu în sensul
subordonării, ci al asocierii, al
armonizării cu ea. Altfel, rămâne,
paradoxal, deşi permanent în mijlocul
ei, în afara ordinei impusă de legile
fundamentale instaurate, unele divine,
chiar, înăuntrului atât de misterios. De
aceea artistul, cel mai apropiat naturii,
dintre oameni, prin sufletul său, nu
trebuie să intervină niciodată brutal
asupra punţilor lăsate de Dumnezeu,
sau construite cu migală de înaintaşii
noştri, între om şi natură. Cele două
entităţi, în care lumile materiale şi
cele imateriale sunt atât de diferite,
nu pot, deci, decât la nivel spiritual să
se întâlnească, să coexiste. Se spune
despre omul de astăzi că ar fi liric, în
prisma experienţei artistice, lirism
care, altfel, vine pe o linie romantică
ce ar motiva, poate, însingurarea, dar
nu şi multe alte însuşiri ale omului
modern. Incertitudinea, oboseala
spirituală într-o zonă conflictuală tot
mai acută a realului cu idealul,
înmulţirea progresivă a dualităţilor
care întreţin neliniştea, nu se pot
dizolva, pur şi simplu, într-o stare
intempestivă a lirismului. Poate doar
într-o tendinţă de simplificare lirică a
nevoii de exprimare artistică, pe
culoarul gândirii active, proprii omului
modern creativ.
Când realul se apropie de absurd,
sau nimicul de haos, poate să fie o
reminiscenţă existenţială, o retrăire a
unei experienţe anterioare, finalizată
artistic. Într-un punct intermediar al
conştientizării, fără să fi atins
sublimul, absolutul, şi care-ţi permite

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

3

editorial

să încerci încă o dată. Pentru că
atingerea sublimului trebuie să fie
opţiunea artistului. Nu exprimarea,
care presupune deja acceptarea lui,
situându-te pe treapta filozofică a
înţelegerii, îndepărtat, uşor, uşor, de
condiţia poetului. Nu este o alegere, o
alternativă, ci poziţia distinctivă pe
care se situează şi prin care se
individualizează, în procesul

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

4

NO. 11-12 / 2015

cunoaşterii, oamenii. Sublimul, în
artă, este şi rămâne nu exclusiv, dar
determinant, apanajul Poeziei, aceasta
fiind mai mult decât imaginea
reprezentată, mai mult decât
percepţia senzorială, mai mult, chiar,
decât orice reflectare, dincolo de
graniţele raţiunii, permanenţa divină.
(din volumul în pregătire subintitulat
„Eseuri în favoarea poeziei”)

cronica literară

«unicat» sau
Însufleţirea obiectelor
Florin Dochia
Cu o prefaţă lejeră a distinsului
critic Gheorghe Grigurcu, apare la
Editura Vinea volumul „Unicat” al
frumoasei poete Radmila Popovici.
Deloc întâmplător adjectivul
anterior, căci, mărturisesc, primul
contact cu imaginea fizică a autoarei
mi-a provocat un aparent inexplicabil
déjà vu. Moment decodificat mai
târziu, când am aflat că este nepoata
încântătoarei actriţe Ileana Popovici,
cea care m-a fascinat cândva, la
vârsta adolescenţei, în filmul lui
Lucian Pintilie, „Reconstituirea”. Iată,
aşadar, cum m-am apropiat de
poezia Radmilei Popovici, cu câtă
subiectivitate şi, concomitent,
aşteptare-înfrigurare.
Prima impresie este a surâsului
şăgalnic ce însoţeşte, discret, dar
permanent, versul, o invitaţie la un
joc de-a joaca, pe care o adresează
cititorului, aproape o vrajă în care-l
prinde şi nu-l mai lasă să scape.
Lumea construită în jurul lui, din
cuvinte, ca mătasea unui cocon,
este veselă şi tragică, este tristă şi
reconfortantă. Este vie. În ea,
obiectele prind viaţă, plantele,
seminţele simt şi resimt sentimente
umane, are loc un transfer spiritual,
o revărsare de gând şi de dorinţă,
de bucurie şi suferinţă în universul

înconjurător. Precum: „mesteceni
uscăciune / pădure rară albă caut /
sub stratul de iarbă / un pantof fără
el / îmi înţep talpa schimb / decorul
oameni îmbrăcaţi / ciudat se întorc
de undeva / mă ascund de ei în
minte / bâjbâi răcoarea cu degetele
/ singure se prind / în capcană
jubilează / vârtejul // […]” (şi
arderea). Jocul este, se observă
lesne, plin de capcane, versul scurt,
răstit, rupe gramatica elocvenţei –
„aveai un nume / cu rădăcini /
tulpină şi vlăstari / străvezii // […] //
sângeros e micul / nostru album /
de familie” (veşted) – dar şi creează
un ritm obligatoriu, un răspăr a
cărui stridenţă voită are rolul de a
nu lăsa loc de trecere spre odihnă,
spre abandon.
Cea de-a doua impresie este a
intervenţiei chirurgicale pe
sentiment, analiza c(l)inică a trăirilor
expuse cu generozitate. Poemul
verde în wiki poate fi un exemplu de
bogăţie imagistică şi dexteritate
expresivă, care denotă o largă
libertate a poetei în lumea
cuvintelor. „… frica e o tipă /
modernă fumează / doar trei ţigări la
/ asfinţit se parfumează / după
urechi // nu mă întrebaţi unde / şi
cum am văzut-o ultima / oară avea

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

5

cronica literară

cearcăne am salutat-o / din fugă hei
blondo te prinde / violetul // să fi
uitat cum dormeam / de-a-n
picioarele cum îi / călcam fustele
pliseu / cu pliseu cum ne ţineam de /
mâini când traversam străzile /
tentaţiilor cum chicoteam / în
troleibuz dacă urca / vreun
ochelarist // dedublarea
personalităţii / e o boală psihică / îmi
spune verde în wiki- / pedia // e
timpul să schimb / doctorul”. Dacă
funcţia de înlocuire a „funcţionat”
aici în cheie vag ironică, cu totul

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

6

NO. 11-12 / 2015

altfel se întâmplă în curgere: „iarba
îşi smulge / din rădăcini /
mormintele crucile / înalţă braţele /
cerul se trezeşte / se freacă la ochi /
până crapă / tălpile îngerilor /
supraobosiţi / stropii de ploaie / se
înfrăţesc în / cădere şi curgere/ pe
obrajii zbârciţi / ai pământului / lupii
îşi pierd / toţi odată / colţii în faţa /
mieilor când / se roagă / o mamă.”
Gravitatea se instaurează ori de câte
ori ne aflăm în prezenţa apropiaţilor,
familiei – copil, mamă, tată; aici jocul
devine serios, sobru, dar nu mai

cronica literară

puţin bogat imagistic şi plin de forţă,
ci dimpotrivă. În tace tata,
sentimentul zădărniciei este şi mai
puternic: „tata se ceartă/ muţeşte cu
alfabetul / omite / literele trădătoare
îşi / loveşte fruntea / cu palma nu-şi
mai ascunde / lacrimile de cinci luni
/ tata e un copil supărat pe / copilul
din el îşi întoarce / arcul zâmbetului
/ în jos aruncă / privirea şi tace // […
] // ajunge la poartă o / deschide mă
vede / mă strânge / în braţe // şi
tace // bună tată / mulţi ani sănă- /
tata îmi face semn / să tac // îl ascult
şi înăbuş / copilul / din mine / că
tace”. Enumerarea gesturilor,
aproape ritualic, creează o
tensiunea, care explodează lăuntric,
genetic –cum altfel? – într-o tăcere
semnificativă, o absenţă a cuvintelor,
a „literelor trădătoare”.
Ultima impresie este de
dependenţă a cititorului, care nu se
mai poate desprinde din plasa întinsă
cu dibăcie de Radmila Popovici.
Rafinamentul discursului – observat,
undeva, de Şerban Foarţă – iscat din
ritmurile pe care le impune, ca într-o
coregrafie pe linia frontului – din
bucăţi de trupuri-suflete, din zdrenţe
şi petice de trăiri, din cioburi de
oglinzi care-au păstrat chipuri uitate,
rafinamentul, aşadar, este marca
acestui volum aflat în certă
ascendenţă faţă de cele anterioare.
Dramatismul trăirilor şi seninătatea
spunerii – era să spun sinceritatea,
dar ce sinceritatea se poate cere

subiectivităţii supreme, care izgoneşte
orice urmă de fals, de prefăcătorie? –
conduc la formulări poetice de
evidentă excelenţă: „cine să-ţi /
asculte vioara /când cerul sălii / crapă
şi / plămânii tăi / se zdrobesc / în
aplauze // cine să-ți arunce / la
picioare jumătatea / de garoafă / dacă
zidul cortinei e / o ghilotină iar / tu nu
ai decât iluzia / umărului şi a bărbiei /
complici ai capriciului / no 24 de
paganini // numai o lamă / bună şi
foarte subţire / te poate ajuta /
decupându-te / cu precizie
microscopică / din totul în doar tu
care /accepţi luatul ca pe un / dat şi
nu invers şi nu / altădată şi nu / oricui
// abia atunci când te / dezici de tălpi
/ ca de nişte şosete / rupte cărările
încep / a străluci şi munţii / te înalţă”
(decupându-te). Demn de remarcat,
într-un volum, altfel, unitar, puseul
oniric din semafor, un exemplu de
virtuozitate şi densitate dramatică, un
monolog încărcat de tensiune ce
poate întrezări?, cine ştie?, alte faţete,
surprinzătoare, ale caleidoscopului,
care ni se pregătesc, undeva.
Poeta Radmila Popovici din
Chişinău, România, „traversând
curcubeul / alb-negru al /
prezentului”, îl umple de culoarea
trăirilor complete, profunde, a
tuturor neliniştilor, la întâlnirea cu
tot ceea ce lumea înconjurătoare şi
lumea lăuntrică pot cuprinde şi pot
înţelege prin intermediul inestimabil
şi inefabil al poeziei adevărate.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

7

cronica literară

Cântecele femeii-copil *
Florin Dochia
Imaginea unei poezii proaspete şi
ludic-senine, într-un peisaj
contemporan mai degrabă dedat la
stări umbroase, deprima(n)te şi pline
de nelinişti metafizice post-erotism
douămiist, aduce Ada Carol, autoare cu
o solidă pregătire livrescă şi cu un simţ
particular al metaforei cristaline,
surprinzătoare şi revelatoare. Este
evidentă plăcerea cu care scrie-descrie
cu delicateţe stări şi relaţii obişnuite,
fireşti, transformându-le în evenimente
existenţiale curăţate de umbre şi de
furtuni. Ada Carol este, în acest volum,
în primul rând, emoţie, apoi este
cuvânt şi gest, este trăire intensă
mascată în joc, ironie, delicată
copilărire. Nici un pic de
sentimentalism desuet, unda de
romantism este cu îndemânare pusă în
surdină, versul ei este agreabil şi simplu
precum acuarelele japoneze, cu linii
unduioase şi vagi umbre de culoare
palidă.
Candoarea observată deja de
comentatori se degajă din toate
poemele marcate de o neobosită
dragoste pentru celălalt, pentru cel
pereche până la identificare.
Îndemânarea prozodică îi ajută din plin
talentul, îl pune în valoare, ritmurile se
aşază atât de muzical încât aproape că
lectorul nu-şi dă seama de firele
ascunse care-l conduc spre emoţie, îl
captivează. Declaraţia de dependenţă a

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

8

NO. 11-12 / 2015

Adei Carol este un jurământ la altarul
poetic al trăirilor totale întru dăruire
necurmată celuilalt. „Unde mă poartă
drumul, întortocheata cărare? / Poate e
linişte la un capăt de zare, / poate-i
zarvă sau poate-i petrecere… / Oricum
eu sunt doar în trecere. / Pasărea mea
albastră a zburat / şi nu mă mai pot
opri din cântat!” (Cavalerul dragostei)
mărturiseşte dintru-nceput şi continuă
cu o plăcere a textului calofil rar
întâlnită astăzi: „Poate vei afla că
trebuie / să-mi iubeşti corpul / ca
antecameră a sufletului. // Sau, dacă e
să-mi aleg cuvintele, / ca pe o grădină
de flori / unde, în colivia pieptului, /
pasărea paradisului aşteaptă, /
cuminte, să fie furată.” (Promisiune)
Limpezimea expresiei, lipsa de bibiluri
ornamentale în ceea ce, altfel, s-ar
putea încărca de mulţimi de amănunte
anatomice care să ilustreze „la petite
mort” (cum frumos îi spun francezii
orgasmului) face ca emoţia să fie dintre
cele înalte: „Mi-e dor de tine aşa de rău
/ că vreau să te iubesc acum / până
rămân fără trup, / până mi se închid
ochii / şi buzele de topesc în pielea
fierbinte…” (Dorinţă). Şi chiar când
patima devine sălbatică, expresia
rămâne la fel de luminoasă şi bogată:
„Dacă te-aş avea la îndemână, te-aş
tortura niţel / ca atunci când mă ţii la
distanţă / printr-un cuvânt care despică
– tăiş de sabie / cu lama curbă a

cronică literară

buzelor tale. / E seară deja şi ninge cu
bucăţi mari de gheaţă. / Vin la tine de
departe pe coate şi pe genunchi, / cu
gândurile albe. / Mângâie-mă pe cap –
sunt o femeie aţâţată / care vrea să-ţi
bea sângele cald, / uşor amărui.” (Idee
fixă). Sau: „M-am lipit de tine ca o grefă
reuşită / şi am început să simt din ce
eşti făcut / de parcă îmi mai
descopeream un trup / […] / te-am
lăsat să-mi răspunzi la sărutări, / ca şi
când o centralistă distrată / îmi făcuse
legătura cu mine însămi” (Ieri). Ori:
„Dacă te-aş putea dori mai mult / aş
face-o cu gura plină, / muşcând din
strugurii mov / care îţi cresc după
urechi. / M-aş tăvăli în sucul lor / cu
miros de toamnă târzie. // După
dezmăţ mi-aş spăla / mâinile la izvorul
care-ţi şiroieşte / prin barbă, m-aş
căţăra pe buzele tale / şi m-aş arunca în
extaz / de pe vârful limbii / într-o
lingură de smântână / fără prea multă
grăsime!” (Dorinţa coaptă).
Ambiguitatea revelatoare persistă de-a
lungul întregului volum, răsfăţul de a se
tot întrepătrunde cu iubitul până la
contopire conducând la imagini de
aleasă frumuseţe: „Acum îţi ascult
pulsul verde / prin carnea de peşte
molatec. / Mă pătrund de mirosul ei
proaspăt / ca surâsul apei într-un pahar
cu lumini” (Rezumat). Sau şi mai mult
de atât: „Viitorul are culoare ochilor tăi
/ şi inima mea bate ca să pompeze
sânge / în venele altui trup, cu adevărat
al meu / aşa cum trupul meu îţi
aparţine. / E atât de frig aici că aş
îngheţa / dacă sângele tău nu mi-ar
inunda / uneori pieptul, fără voie şi fără

supărare.” (Declaraţie). Răsfăţul se
aliază foarte bine cu jocul femeii-copil
şi expresia devine zburdalnică: „Azi
dimineaţă te ţineam în braţe, / era aşa
de moale şi cald de parcă / îmbrăţişam
un cozonac.” (Floare de soare).
Desfătarea dragostei se încarcă,
uneori, de vagi ecouri bacoviene, când
„tristeţea… atârnă în gene / ca un fruct
prea copt” (Impromptu) şi ne duce
gândul la nichitiana „noi ne iubeam
prin mansarde”: „Merg cu autobuzul, /
sub cerul acoperit de nori. / Dimineaţa
e plină de tine: / tu în mâinile mele, /
pieptul tău arcuit peste faţa mea, /
tandreţea ploii dincolo de geamuri… /
Gânduri plutesc peste oraş / intangibile
ca pescăruşii / sclipind în noapte. /
Prezenţa ta – ca o fereastră sau ca o
boltă, / mă desparte de lume.”
(Prezenţa ta)
Provocarea poeziei Adei Carol este
continuă, expresia surpriză apare parcă
aşteptată, de la un punct încolo al
lecturii, aşa că este firesc să citim
invocări de genul: „Dragă Màrquez, / […]

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

9

cronica literară

/ La noi în Macondo e linişte şi cald, / ca
într-o burtă de somn. / […] / Nu ştiu
dacă / osămaiajungvreodată acasă / sau
poate mă voi înălţa din pat / directlacer.
[…]” (Un veac de «singurătate») sau
„Dacă lumea s-ar sfârşi, aş simţi încă
lipsa ta? / Mirosul gerului ar mai
supravieţui poate un timp / în mijlocul
flăcărilor.” (Dacă lumea s-ar sfârşi).
Avem de-a face cu o poezie a
metaforei cotidianului senin, în care
suferinţele sunt mai degrabă jocuri dea baba-oarba sau de-a prinselea. S-a
remarcat deja absenţa angoaselor, a
frustrărilor de orice fel, autoareapersonaj este o fiinţă fericită,
bucurându-se de Sine şi de Celălalt,
care este un alt fel de Sine. Iubitul este
oglinda în care-şi citeşte propria
fizionomie sufletească. Astfel încât
poeme de certă expresivitate orientală
(japoneză) nu sunt deloc o întâmplare,
precum Sărutul nostru sau, mai cu
seamă, Prizonier uitat, într-un spirit de
haiku dintre cele mai evidente.
Dincolo de simpatica senzaţie de
„lasă-mă, dar nu-mi da pace” din unele
texte poetice, Ada Carol reuşeşte, cel
mai adesea, adevărate tururi de forţă
expresivă şi emoţională. Un minunat
poem de dragoste – aş spune summum
al genului, în acest volum – este
Mărturisire, al cărui final sună astfel:
„Sunt o fecioară îndrăgostită. / Iubitul
meu e un trandafir albastru.”, după ce
versurile evocaseră acel captivant
eternel retour. Forţa creatoare a poetei
este din plin pusă în valoare în
Memento, poate cel mai bun poem al
volumului; cu un debut, în fond,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

10

NO. 11-12 / 2015

metafizic („De unde atâta energie – mă
întreb acum, / cu ochii la jarul răscolit
din cenuşa noastră…”), continuă cu
pierderea înaltului şi căderea („Ne-am
îngreunat şi ni se pare / că singurul rost
ar fi pe pământ”), pentru a sfârşi, în
recunoaşterea eşecului, cu „În nopţile
care picură la geam / doar lacrimile mai
sclipesc ca praful de stele”.
Nu ştiu ce cale va urma poezia tinerei
Ada Carol, dar, cu siguranţă, este
capabilă de numeroase surprize,
expresivitatea limbajului şi îndemânarea
stilistică fiindu-i deja calităţi evidente,
iar volumul de faţă dovedeşte că ea are
multe de spus. Viaţa are, în poezia ei, o
altă valoare de întrebuinţare decât la
majoritatea colegilor de generaţie şi
deţine toate uneltele necesare pentru a
o disemina în texte dintre cele mai
convingătoare şi furnizoare de
încântătoare dependenţă.
_______________
*Ada Carol, Declarație de
Dependență (Ars Docendi, 2015)

cronica literară

Monica patriche
- Cât o mie de nopţi
Florin Dochia
Poezia de dragoste - dacă e să o
judecăm ca manifestare în sine - se arată
azi a fi mult diferită de aceea a secolului
trecut - retorică, intimistă, sentimentalistă şi de aceea dezinhibată din preajma
anului 2000 - cu excese emfatice
nepudibunde şi mizerabiliste. Fără să
piardă din angajamentul amoros şi din
patima implicită, ea pare a se fi refugiat
fie într-un robust intelectualism asexuat,
fie într-o încercare de comuniune
biotopică largă, uneori cu aspiraţie spre
transcendent. Imnurile dedicate
partenerului, chemările, plângerile nu
mai au nimic din entuziasmul sau vaierul
inimii în deplină bucurie ori suferinţă.
Dulcile nostalgii sau frustele invitaţii au
cam dispărut, lăsând locul, mereu mai
mult, reflecţiei asupra trăirilor emoţionale,
interogaţiilor despre sine la contactul cu
celălalt. După ce i-ai parcurs pe Freud şi
Jung, e greu să mai fii „amărâtă turturea”,
„floare-albastră” ori să mai iubeşti „cu
patimă ploile” şi chiar „dacă ţi-aş săruta
talpa piciorului” nu prea te-ai mai feri „să
nu-mi striveşti sărutul”, cu toate că mai
încerci să povesteşti cum „bărbatul caremi oferă plăceri/ îmi mângâie în fiecare zi
sexul/ până ajunge carne vie”. Cel mai
bine este să te fereşti de senzaţia unui
nou déjà vu. Nu lipseşte şi o „sincronizare”
cu ceea ce se-ntâmplă în lumea largă, ba
poate chiar o propunere de direcţie, în
măsura în care textele româneşti ajung,
tălmăcite, la un public din alte zări.
Desigur, cu excepţiile de rigoare…

niciodată nimic nu stăpâneşte totul şi
varietatea este cu deosebire benefică
tuturor. Avem de unde alege, doamnelor
şi domnilor!
Într-o zi, am ales cartea de poezie Cât o
mie de nopţi*, a Monicăi Patriche, cu o
prefaţă alăturând texte de Ioan Es. Pop şi
Florin Caragiu, din care puteam afla că „în
ultimă instanţă, ce lucruri i se potrivesc mai
bine poeziei decât noaptea, somnul şi
visul?” sau că „poezia înseamnă a-i găsi
vieţii un cuvânt potrivit, răsfrângând în
erosul ei cele lăuntrice.” Afirmaţii de tot
adevărate şi frumoase, foarte potrivite
poeziei de faţă şi, inevitabil, cel mai adesea,
unei foarte largi arii din poezia universală.
Chiar demersul poetic al Monicăi
Patriche ţine de această arie universală,
nu se localizează şi nici nu datează, este
originală atât cât se poate ca să se
păstreze comunicabilă, redundanţele
rămân discrete, metaforele sugestive,
amintind cumva de stările extatice ale
autoarei sintagmei „suntem un popor
vegetal”. Căci vegetalul şi, uneori,
acvaticul sunt mărci ale universului
Monicăi Patriche, cum sunt, mai mult
chiar, noaptea şi trupul. Poezia acestui
volum adastă în preajma făptuirii. Sunt
preludii şi postludii, spaţiul intermediar
este păstrat în zona discreţiei. Primul
grupaj, Nopţile iguanei, pare a pune
scena la dispoziţia unei Seherezade care îi
povesteşte Prinţului cum vede ea viaţa
lui. Fără să fie neapărat Ava Gardner sau
Deborah Kerr – Charlotte sau Hannah din

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

11

cronica literară

celebrul film al lui John Huston, Noaptea
iguanei -, poeta cochetează, aici cu jocul
adolescentin nu neapărat nevinovat, dar
şi cu frustrările unei maturităţi prea
grăbite. Dar, mai degrabă, îmi pare că ne
trimite înspre tensiunile psihologice din
textele dramatice ale lui Tennessee
Williams, căci versurile mărturisesc
neobosita căutare de Sine în Celălalt,
nevoia de comunicare ca reflex într-un
timp-oglindă: „E noaptea unică a femeii,
care, cu păsări / izbucnind din braţe, intră
acolo unde te aştepţi /ca păsările să nu
găsească niciodată odihnă. / […] / viaţa
mea în care intru / ca o străină, în miezul
cărei tu eşti prezent / mereu cu un pas
mai devreme.” (1. E noaptea mea). „Tu
erai deja acolo, erai în această călătorie. /
Mă aşteptai.”, spune cu aparentă
siguranţă, dar, tot atunci, „Trăiesc
întâmplări despre care nu mai ştiu / când
au fost.” şi ambiguitatea creşte odată cu
refugiul în poveste sau în realităţi
paralele, unde „Te-ai retras pe o vale a
somnului. / […] / Vorbeşti despre biruinţa
unui ceas. Slava lui / se vede din micimea
secundei, în trecerea ei / înceată şi lină,
în mod repetat înceată şi lină. / Timp
biruitor. Ni se dă să-l gustăm în secunde.
Fărâme de timp.” (3. Sub cearşaful alb
dorm toate). Deja este un timp de hârtie,
mat, inert, mort, care devine un prezent
perpetuu („Este acel astăzi pe care îl
trăim”), iar partenerul din iubire se arată
a fi un salvator imaterial: „Între ţipătul
naşterii / mele şi ultima mea zi, totul a
curs lin, ca şi când / aş fi stat mereu faţă
în faţă cu viaţa. Dacă am / plâns uneori,
mâna ta a apăsat cu putere mâna / mea.
Apoi ai alergat înainte spre o noapte pe
care / eu o vedeam pustie şi neagră, dar

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

12

NO. 11-12 / 2015

pe care tu o numeai răsărit. / […] / Viaţa
mea toată a fost ca aceasta: / faţă în faţă
cu tine. / […] / Cu cât mai greu de îndurat,
cu atât mai înalt / se ridică fluturi
albaştri.” (4. O floare a rămas deschisă).
Într-o lume în care „fiecare respiră
viaţa celuilalt / […] / având memoria unei
sigure zile” şi „Trăiam ceea ce nu venise /
şi ne hrăneam cu fructe care erau încă
seminţe”, este tot mai evidentă
propensiunea spre contopirea perpetuă
între iubită şi iubitul ca ange gardien, être
céleste, qui nous protège et qui nous
aime. Bucuria se desprinde din toate
rândurile, bucuria de a fi, de a fi fost
inventată, de avea trup care să lumineze
nopţile la sfânta atingere amoroasă:
„Devin conştientă de fiinţa mea, de

cronica literară

propriu-mi / trup. Viaţa urcă foarte încet.
/ […] / Suntem una, ne împărtăşim dintr-o
unică viaţă. O viaţă care respiră prin
trupurile noastre, / prin păsări şi râuri şi
plante.” (10. Spui că în acele momente nu
pot vedea altceva). Se mai adaugă dorinţa
de re-facere a lumii – cu o evidentă
tentaţie a atingerii transcendentului – la
întâlnirea frustrantă cu „cei care se nasc
în afara mea”: „Şi pruncul aceasta, născut
de o / altă femeie! Născut în afara mea.
Lumea se naşte / în afară, mereu în afara
mea. O pereche de ochi / albaştri e semn
că Dumnezeu umblă prin ea”. Un egoism
al maternităţii cu totul acceptabil, ivit din
iubire, dăruire şi contopire cu Celălalt,
dacă nu ar sosi revelaţia eşecului,
inevitabilului final al Universului: „Curând
nu mă mai bucur şi stau singură în faţa /
peretelui gol. Nori de praf suspendaţi, în
care / sunt martirizaţi ochii albaştri.” (13.
Sunt geloasă pe cei care se nasc în afara
mea). Nu foarte vizibilă, conştiinţa micilor
eşecuri, între marile victorii, nu
atenuează, ba chiar întăreşte nevoia de
prezenţă a iubitului-înger-păzitor,
salvator, aducător de speranţă şi de
extaze: „Ştiu că nu te-aş putea iubi, dacă
nu te-aş / cunoaşte şi dacă nu mi te-ai
dărui în întregime, / în singurătate.” (21.
Am vrut să fiu femeie cu păr de culoarea).
Bună cunoscătoare a poeziei de
dinaintea ei, legată cumva de marile
valori poetice ale deceniilor şapte-optnouă din secolul al douăzecilea, Monica
Patriche nu evită evocarea unei
atmosfere care să amintească de Nichita
Stănescu (vezi 18. Unul cu celălalt,
respirând unul cu celălalt) sau de Ana
Blandiana (14 februarie 2015). Cu acest
din urmă exemplu, am intrat în grupajul
intitulat „Jurnal poetic sau Despre

retragere”, secţiune cu o altă retorică, cu
respiraţie scurtă, repezită. Introspecţia
sobră, reflecţiile existenţialiste amintind
„Mitul lui Sisif” al lui Albert Camus,
aşteptarea unui sfârşit, al unei retrageri
(salvări?) improbabile: „Retragerea în
cuvinte, retragerea în inima / unei femei
care poartă dureros lumea.” (20 februarie
2015); „În vreme ce picioarele poeţilor
merg pe pământ / inima lor este
stăruitoare în ceruri.” Asemenea
metafore-sentinţe abundă în această
secţiune, în fond, reconfortantă
intelectual: „Nu rămâne din noi decât
ceea ce am iubit”; „Lumea trăieşte fără să
fie numită. Poetul nu mai / are curaj. Se
retrage, nemaiştiind să vadă ochii / care
încă veghează”; „Puterea poetului stă în
adâncul său” (aici amintind de HugoMallarmé-Valéry).
Grupajul intitulat „Femeia amurgului”
ilustrează o altă faţetă al poliedrului
oferit nouă de Monica Patriche. Avem aici
un narativism pasiv, peisajul interior este
desemnificat, un du-te-vino leneş în
căutarea sensului. Lungul şir de tablouri
nu se leagă, deliberat, într-o coerenţă,
ilustrând cu dibăcie chiar imaginea de
exit din titlu.
Lungul poem final la volumului - „Opt”
- încununează - prin parabolă - un demers
foarte reuşit de a ni se prezenta patru
feţe ale poeziei posibile, în viziunea unei
poete contemporane. Se promite un alt
început, o reînviere a speranţei: „Priveşte
viaţa! Copii sunt / în grupuri. O fetiţă
desface haina de staniol / galben a unei
bomboane de ciocolată. / mâni respiră pe
trupuri care dimineaţă / vor purta altă
lumină.” De aici încolo, orice este posibil.
___________
* Brumar, 2015

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

13

cronica literară

Lucian Mănăilescu:
Atrocităţile fericirii
Mioara Bahna
Oximoronic, titlul volumului de
versuri al lui Lucian Mănăilescu,
Atrocităţile fericirii – Editgraph, Buzău,
2015, cu o prefaţă de Liviu Ofileanu –,
precedă o poezie de o tristeţe molcomă,
incurabilă şi, totodată, resemnată,
fiindcă fiecare dintre cele patru părţi ale
cărţii (Cântecul cucuvelei, Bulevardul
Sartre, Patria de la capătul lumii şi
Zăpadă spulberată) este pusă, prin
motto, care e acelaşi, sub semnul
implacabilei risipiri a fiinţei, cu toate
consecinţele care derivă de aici,
resimţite în plan sufletesc: La fel şi eu /
ca frunza care cade/ m-agăţ cu
disperare de văzduh.
Invocarea mamei, apoi, în primele
poeme, accentuează sentimentul de
tristeţe, primul dintre acesta
deschizându-se blagian (Mamă, tu ai
fost odată mormântul meu..., se tânguia
poetul născut în Lancrăm): Ce mai
mormânt mi-ai fost, mamă! Şi, tot
blagian, fiul se aşază sub pecetea tăcerii:
moaşa mea, muţenia.
O simbolistică bogată este anunţată,
tot de la început, prin tristeţea nucului
şi cântecul cucului, iar metafora-simbol a
vântului întregeşte imaginea unui
teritoriu sufletesc travesat mereu de
iluzii, ca în jocul de-a fericirea.
Tonalitatea versurilor e de litanie,
mama fiind zeitatea invocată – către
care, explicit, dar şi implicit, se

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

14

NO. 11-12 / 2015

îndreaptă gândul şi glasul fiului, instanţa
morală faţă de care îşi expune mereu,
bilanţul vieţuirii –, a cărei sacralitate
răzbate din orice gest, oricât de simplu,
dar cu ecou covârşitor: Am primit
pachetul de la tine, mamă, / gesturi
ambalate frumos în staniol, / fotografiile
galbene ale toamnei, / borcanul cu
cireşe amare / şi tristeţea ta călduroasă...
Retoric, glasul fiului exprimă
căutarea rostului său, întrebarea
îndreptându-se tot către cea care i-a dat
viaţă: Eu ce să fac?
Prozodic, Lucian Mănăilescu îmbină
în scrisul său versul liber cu versul clasic
şi, prin acurateţea imaginilor artistice, a
mesajului transmis, creaţia sa se înscrie
în poezia autentică, rezultat al
coroborării unor trăiri sincere cu o
formă artistică adecvată.
Sub aspectul construcţiei, poemele
din volum sunt, în general, de
dimensiuni medii, mai degrabă
concentrate, atât la nivelul expresiei
(surprinzătoare adesea prin
expresivitate), cât i la cel al imagisticii.
De pildă, într-unul, intitulat Totul se
transformă, în doar trei catrene,
panoramează dramatismul existenţei
firii şi, cu precădere, al celei a omului,
care învaţă să descopere totul, de la
molecule şi atomi, dar numai visul,
plăsmuind imperii, / şi numai gândul
ce-a murit pe limbă, / şi numai c-am

cronica literară

simţit şi că am fost / nu ştim, nu bănuim
în ce se schimbă.
Ataşat de un trecut aureolat de
prezenţa părinţilor, în special a mamei –
amintită, uneori, doar metonimic
(precum / odinioară mâinile mamei) sau
în invocaţie (Unde, mamă, unde ai pus
hainele noastre / de duminică? Unde e
veselia ta molipsitoare?), unul dintre
laitmotivele cărţii – , în copilărie, dar
conectat, în acelaşi timp, minut cu
minut, la prezent, în poezia sa, Lucian
Mănăilescu pendulează între aceste
repere, reductibile la două trăiri
definitorii contextual: entuziasm şi
resemnare, sintetizate lapidar,
metaforic, în două versuri: Adio, aripi! –
/ tristă recuzită...
Fără a se declara ateu, eul creator
din volum îşi ia pe cont propriu
existenţa, luând asupra sa, aşadar, şi
responsabilitatea oricărui act (În vis
se trăieşte / mult mai greu decât pe
pământ), dar şi evoluţia şi
consecinţele ei, de vreme ce Totul e o
întâmplare /a acidului dezoxiribonucleic...
Cu toate acestea, acceptă acest dat şi
declară: ştiu că, de fapt, Dumnezeu / e
un artist mediocru.
O tendinţă regresivă, cu efect salutar
scontat se remarcă mai ales în poemele
din prima parte a cărţii, fiindcă eul
poetului este scindat între două timpuri,
cel subiectiv şi cel obiectiv: copilăria îmi
stă pe umărul stâng / şi pe cel drept se
gudură ţipătul cucuvelei, şi, în
consecinţă, pentru a se salva,
„inventează” o inimă în flăcări, în
speranţa necurmată de a se apropia de
fericirea care umblă hai-hui /mereu

numai pe strada cealaltă, însă, dincolo
de orice demers, sentimentul înstrăinării
de sine sporeşte, necontenit, încât, În
fiecare dimineaţă, un străin / se trezeşte
în locul meu, iar, ca o consecinţă,
sentimentul care se instalează e
contradictoriu, pentru că Se face
primăvară, se face târziu, / inima mea
cântă şi se risipeşte, într-o căutare în
depărtări neguroase...
Bulevardul Sartre, a doua parte a
volumului, aduce un periplu cultural, ale
cărui repere sunt nume sintagme, locuri
care au punctat mersul omenirii spre un
„înainte”, dorit superior faţă de un
„înapoi”, în care curge continuu, pentru
a-şi justifica raţiunea de a continua.
Între jaloane, se numără: Urechea lui
Van Gogh, Eugenio Montale, Charlie
Chaplin, Hernán Cortés, Napoleon,
Moby-Dick, Tiamat cea firavă, Ninive,
Jacques-Yves Cousteau, Spania,
Dostoievski, dar şi toate drumurile şi
mările lumii. Şi nu este întâmplător nici
numele lui Sartre, sugestie a
existenţialismului, a fenomenologiei.
Din drumurile pe meridianele istoriei,
ale mitologiei, ale spiritualităţii, în
general, marcate în partea a doua a
cărţii, Lucian Mănăilescu se întoarce, în
cea de-a treia, la un eldorado, paradisul
pierdut obiectiv, dar rămas definitiv în
conştiinţă, acasă sau Patria de la capătul
lumii, căreia îi face o tulburătoare
declaraţie de dragoste şi, în acelaşi timp,
un jurământ de credinţă totală, într-o
formulare aforistică: Dumnezeu, ca şi
patria, este iubire... Iar concluzia exhibă
acest ataşament irevocabil: Pentru mine,
patria aceasta, de la capătul lumii, /

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

15

cronica literară

crucificată pe toate punctele cardinale, /
este singura Americă posibilă, singura
şansă, / unica iubire, pe care nici măcar
speranţa / nu o mai poate ucide...
Poeziile din această secţiune sunt,
prin mesaj, în contiguitatea unora din
prima parte a volumului, pentru care
copilăria este epoca de aur a fiinţei, în
pofida particularităţilor ineludabile de la
o generaţie la alta, aşa cum cea de-aici se
derulează traversată alternativ de caravana
cinematografică şi de duba securităţii.
Nostalgie şi încrâncenare naşte, în
poezia lui Lucian Mănăilescu, amintirea
lumii de demult, pentru care satul, casa
părintească, părinţii constituie universul
matricial al fiinţei: În grădina din
spatele casei / amintirea culege cireşe
amare, / strivindu-le ca pe nişte lacrimi,
/ în colţul buzelor...
Dezamăgirea este nota definitorie a
poeziilor din a treia parte a volumului,
unde vocea lirică pendulează între
evocarea unui trecut edenic, în
ansamblu, dincolo de inerentele sincope,
neglijabile prin raportare la ansamblu,
fiind identificat în special cu vârsta
copilăriei, şi prezentul dezabuzant,
raportat, mai ales, la incomensurabilele
speranţe ale tuturor celor care au visat
măcar, dacă nu chiar au fost de faţă, au
luat parte, la încercările de schimbare a
destinului ţării, într-un decembrie
nenumit aici, dar sugerat.
În consecinţă, dacă Atlantida
adolescenţei noastre / s-a scufundat în
ceaţa paradisului proletar, iar lectura,
ocupaţie principală a vârstei, în epoca
amintită, ignora polurile puterii
planetare (Citeam enorm pe atunci şi

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

16

NO. 11-12 / 2015

cuvintele / inundau oceanele pacifice /
dintre ruşi şi americani), urmărind,
ulterior, traiectoria evoluţiei unui neam
din care e parte, mersul pe liziera
timpului, eul creator face o escală –
consistentă, ca pondere, la nivelul
întregii părţi a treia a cărţii –, oprindu-se
la evenimentele decembriste şi
reflectând asupra naivităţii de atunci a
lui şi a celor asemenea lui, animaţi de un
entuziasm pur, uriaş, încât, Orbiţi de
fastul mirajului, n-am văzut / că apar
gratii în cer, pe pământ şi pe ape / şi că
se nasc alţi morţi, îmbălsămaţi / în
formolul tare al fericirii..., imagini
sinonime contextual cu ironic-dureroasă
perspectivă oferită de luminiţa oarbă de
la capătul tunelului.
Remarcabil este, în acest volum, că
Lucian Mănăilescu scrie şi poezie
patriotică autentică, de bună calitate,

cronica literară

într-o epocă în care cei mai mulţi – din
ignoranţă, de fapt! – se feresc de acest
sector sau, şi mai mult, îl incriminează,
dezicându-se de orice posibilă atingere
cu acesta.
În fine, în Zăpada spulberată, ultima
secvenţă a cărţii, lirismul se
accentuează, expresivitatea, susţinută
pe parcursul întregului volum prin
îmbinări insolite de cuvinte, sporeşte. Ca
şi părţile precedente, şi aceasta
debutează – asemenea epopeilor antice,
mutatis mutandis – cu o poezie ce poate
fi considerată o sui-generis omoloagă a
invocaţiei către muză, aci reprezentată,
mereu, de lumea de demult, infuzată de
flash-uri cu secvenţe din copilărie,
leagănul existenţei şi, implicit, al
personalităţii. Spre exemplu, Plecarea
din copilărie este similară desprinderii
eroului din basme de lumea lui, pentru a
porni în bildungsromanul care urmează
să-l consacre ca om: – Săru’ mâna,
mamă şi tată, / eu plec să-învăţ cititul /
şi socotitul şi muritul... / Prin văzduhul
satului spart / se vede infinitul. Spre
acest metaforic infinit se îndreaptă
imaginaţia celui care visează să
cucerească lumea cu arma cuvintelor
din raniţa cu care a plecat de acasă.
Maturizat, mai apoi, eroul plecat cu
inocenţă spre infinit clamează, privind
înapoi spre cei din plutonul cărora a
dezertat: Copii, / nu vă bucuraţi prea
tare de circul / în care copilăria voastră
vrea să pară fericită!
Uneori alegoric (Moartea avea ochi
blânzi / şi albaştri, mergea cu mine de
mână / prin târg şi îmi cumpăra /
nimicuri ieftine, bucurii de care /

niciodată n-am avut parte), volumul lui
Lucian Mănăilescu este, prin unele
dintre poezii, sorescian, poetul căutând,
ca şi Marin Sorescu, să se definească, „în
funcţie de rădăcinile, de obârşia” lui.
Mai mult, ca şi poetul oltean, reţine,
adesea, aspecte simple din realitate,
cărora le conferă o aură aparte, creată
de trecerea timpului, care aduce
detaşarea, dar, totodată, şi un mod
aparte – privit din afară – de supralicitare
a semnificaţiilor acestora pentru cel care
a fost cândva în miezul lor.
În concluzie, privind în ansamblu
volumul, se disting câteva teme majore
– copilăria, ţara, dragostea – urmărite în
două epoci, fiecare dintre acestea fiind
surprinsă în câte două ipostaze majore :
copilăria trăită şi cea reflectată în gândul
maturului; ţara reală şi cea visată şi
iubirea, cea de demult, cu toată
prospeţimea şi tot entuziasmul juvenil
(Mai ştii, iubita mea, să-mi fii mireasmă
/ cum eu îţi sunt de-a pururi ţie ram?
/Mai ştii zăpezile de flori şi fluturi / pe
care eu ţi le ningeam la geam?) şi cea
matură, în care cinismul devine parte
substanţială (Acum, când aproape te-am
uitat, / cum uită pietrele care rămân
trecerea apei, / cred că nu mai contează
prea mult / pe care ţărm stau, visândute. / Oricum e bine să ai amintiri... / o să
developez sentimentul ăsta / şi ţi-l trimit
prin e-mail; / dacă nu mâine, luni, / dacă
nu din viaţa asta, din alta...).
Şi încă o observaţie: Atrocităţile
fericirii e o carte profundă, dar care,
paradoxal, se citeşte pe nerăsuflate, iar
când dai ultima filă, regreţi că s-a
terminat. Eu aşa am simţit!

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

17

colectiv 2015

Silviu Ciocanelli
Scrum
am o urgentă nevoie
să respir singur
să nu împart aer sau priviri
vorbe sau trăiri
până când mă pot scufunda din nou
între voi
mă găsesc în nopţile distorsionate
şi râdem şi suntem
şi plângeam şi am fost
...totul
Din când în gând
Din când în când
Încearcă să nu uiţi de mine,
...aşa cum fac eu,
Când îmi uit chipul şi trupul şi gândul
Şi trupul şi chipul dansează
Şi gândul se distanţează
Şi eu nu mai sunt ce am uitat cândva că
sunt...
Ca din când în gând.
Migrene
mi-a picat capul de pe umeri
şi s-a sfărâmat
ca o vază goală
ca o varză-n oală
ca o frază pe coală
l-am adunat, l-am aruncat
altul la loc mi-am înşurubat
am întors pagina şi am repetat.
sunt tavan, sunt podea
şi tu nu poţi să-ţi iei ochii de pe mine

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

18

NO. 11-12 / 2015

sunt întuneric, sunt bezea
ambasador special dintre bovine...
Ne vedem pe Luna
Mi-am turnat un pahar de javu.
A fost dulce, ca niciodată,
Şi-nspre luna, roată,
Priveai doar tu...
Ţi-am sorbit ca marea din plajă
Fiecare clipire şi paşii
Scrişi pe cântec de lire,
Până te-am cunoscut...
Am învăţat să-ţi vorbesc
Că-n plimbare te însoţeam tăcut.
Eram copil, erai tot ce am avut,
Şi încă eşti... tot ce îmi doresc,
dar prezentul e deja trecut!
Clişeul #1
Nu sunt înger...
Am primit aripi
Dar nu să zbor
Ci să te păstrez sub ele
Lângă inima mea
Mănunchi de lumină
Pe lângă inima ta
Mănunchi de trăire...

colectiv 2015

Am doi ochi. Sunt orb.
ochii îmi sunt un arc
şi trag priviri retorice
ca sagetile de lumină
înspre cerul speriat.
ador să-i văd rănile
ochii îmi sunt un arc
şi inima ta-i un măr
ştim ce-i de făcut
aşa că stai nemişcată.
ador să-ţi văd rănile
Nu-mi place să ascult muzică în văzul
tuturor
sunt pretentios şi privesc totul de sus.
vreau să spun ce nu s-a mai spus,
să nu trăiesc zilele care au apus
şi la sfarşitul zilei, când secundele s-au
scurs
fir-ar, beat-ul s-a dus...

să nu te lase să spui ce nu ar trebui
că oricum eşti singur
şi luna râde de tine
cu obrajii ei rotunzi şi albinoşi
...sunt prea multe trebuinţe ca să pot
funcţiona normal
În cercuri
mi-am alergat coada
timp de ani de nopţi
doar să mă găsesc
într-o fantezie de rugină
într-o clipă de lumină
...dar nu trăiam acolo
săream coarda într-un colţ
şi mă tot loveam de tavan
de ieri şi de-un geam
şi nu vedeam sfârşitul meu
în cercuri mă învârtesc

Amintiri din copilarie

M-am impiedicat

când eram mic
mă jucam cu mâinile în lipici
şi nu mi-aş fi închipuit vreodată
că aşa m-aş prinde drag de cineva

se aud din nou ciocanele cum lovesc
dar nu se construieşte nimic
şi nici nu se repară
sunt confuz şi am uitat culoarea verde
mi-e cam greu să sincronizez orchestra
pe bătăi neîndemânatice
precum ploaia pe tabla ruginită

Şoaptele nu au rost
noaptea...
muzica nu ar trebui să te facă să vorbeşti
cu voce tare
ci ar trebui să fie o îmbraţişare
pentru cuvânt
pentru duh

iar s-a rupt firul
poţi să-mi spui ce simţeam
că nu-mi amintesc...

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

19

poesis

Angi Cristea
Talazuri
pe retina mea lumea se scaldă în nopţi
polare
miroase a savană a leu ce rage în amurg
luna are picioarele ascunse în nisipul
rece
se curăţă cu fiecare val de pielea de
şarpe
şi stinge stelele cu amfora sufletului
uneori
aş desface soarele ca pe o portocală
felie cu felie
să îmi miroasă tălpile a lumină
când voi înota în talazul mărilor cu
genele întoarse spre cer
în palmele mele sentimentele se
mulează
nisip umed apă şi soare
îţi beau lentoarea clipelor
necuminecate
patima roşie dezleagă harta cuvintelor
vino de pe marte şi coboară-n vezuviu
poţi balansa contrasentimentele cu o
perdea sau
nişte vitralii albastre
pe care am pictat aburul iubirii
/şerpoaică de apă/
Zecimalele lunii
cu o mie de cai
poţi cumpăra o scară spre cer
dar liniştea cu glas de greier
nu o poţi haşura
stând la fereastra ovală a orizontului
cu pintenii înfipţi în talazul ierbii

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

20

NO. 11-12 / 2015

câte secunde dorm în lanul de veghe
şchioape de infinitul o sau de
interminabilul a?
număr stelele care înrămează bolta
unde se scaldă luna rotundă ca o
zecimală
vor apune iubiri în filigran
iar noi vom sparge fosforul secundelor
mângâind coama cuvintelor
ce îmi flutură peste umeri
respir sarea albă
pe lună plină
/sepie a mărilor înstelate/
cine îşi va înneca sorţii
cine aburul nopţii îl va ancora lângă
mal?
Descântec de singuratate
calea spre strâmta singurătate se
bifurcă...
în piaţa mare columbii aşteaptă ziua de
pensii
zilele cad ca nişte firimituri uscate
golaş pomul de la uşa bisericii muşcă din
căldură
mângâind umbra câinelui
de la atâta arşiţă apele răpesc minute
cu burţi umflate de peşti
singurătatea sparge pietre lupul pădurii
îşi linge coada
licantrop de nopţi fierbinţi
fantastic vântul îmi suflă în ceafă
îmi respiră neliniştile cu o discreţie de
septuagenar

poesis

sub cerul fierbinte îngrop păpuşa de lut
va ploua într-o vară...
vor creşte nucii va cânta prigoria
căldura îţi dilată inimă până la mine
şi suflu înspre tine zece secunde de
gheaţă
suflete, ce-mi descânţi de singurătate
într-o vară
hrănită de columbi
poem cu cerneală simpatică
se scurge pe cele două mâini
cerneala simpatică
pasez lentoarea timpului cu un croşeu
de stânga
taci cu amurgul între dinţi
îmi eliberezi hulubii
improvizaţia aceasta de clipe
miroase a ratare amoroasă
dacă ai bea cafeaua din palme
poate aş dormi nopţile pe cuvinte altfel
se citeşte pe malul Senei din cărţi
îmi este dor
de alegoria din Luceafărul
luna îmi plimbă singurătatea în landou
te închizi în birou şi scrii pe pereţi
sunt o jigodie pictez anapoda
sunt clară ca vinul nu pot
colora un destin iar graurii minţii mele
zboară în zigzag
spirala dintre moarte şi azi
este ca o jardinieră
am învăţat că în cer te încalţi cu
singurătate

iar aici spui du-te dracului şi mai pui
de-un poem
Metamorfoza
ne putem curaţa de cuvinte
în toate dimineţile când băutul
cafelei
devine epopeic
am arta de a nu-ţi face pe plac
de a bea dintr-o ceaşcă minusculă
zaţul clipelor/fâlfâit de berze în
surdină/
în zile patinate cobor la demisol cu
anxietatea
că praful zilei se va aşeza pe umerii
oraşului
iar tu îţi vei pierde iarba din palme
vopsind pomii ca pentru o vară fără
omizi
nu-ţi mai vin păsările cerului
la ora de cumpărat armonii
serile îmi conjug timpurile la mai mult ca
perfect
şi inventez cuvinte lipsite de şireturi
închid în sertar pâinea după-amiezii
rugăciunile
nesomnul păsării în zbor
ce gust de cafea la ibric are oraşul
fără omizi
cu armoniile lui pastelate
insomniile îmi târăsc setea antologică pe
asfalt
şi mă imploră
preschimbă-te în omizi
sau vino vopsită hedonist
prin tăcerea verii care falsează

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

21

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

22

NO. 11-12 / 2015

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

23

arte vizuale

Vlad Dumitriu
„Cred că e foarte bine ca un
artist să aibă cunoştinţe din cât
mai multe domenii”
După ce a terminat liceul la Câmpina,
Vlad Dumitriu, care are acum 33 de ani, a
urmat Facultatea de Arte Plastice din
Bucureşti, secţia de sculptură. De zece ani,
îşi expune lucrările în expoziţii, atât în ţară
cât şi în străinătate, călcându-i pe urme
tatălui său, Alfred Dumitriu, un nume deja
consacrat ca sculptor. E membru al UAP din
2005. Încercând să-şi găsească menirea în
artă, Vlad Dumitriu se află într-o continuă
căutare de sine în relaţia cu Universul, cu
Divinitatea, reuşind să dea viaţă unor creaţii
artistice inedite, privitorul neputând să plece
din faţa lor fără să constate transpunerea
unor reflecţii filozofice, fără să mediteze sau
să interpreteze concretul abstract al operei.
Încă din timpul şcolii, ţi-ai descoperit
talentul sau ai fost atras de latura artistică
datorită tatălui tău, sculptorul Alfred
Dumitriu?
Bineînţeles că am fost încă de mic în
contact cu acest domeniu, trecând de multe
ori prin atelierul tatălui meu. Dar eu m-am
hotărât destul de târziu să urmez acest
drum. Cred că eram prin clasa a X-a. Multă
vreme am fost mai apropiat de materiile
realiste, de fizică, matematică. În cele din
urmă am încercat şi latura artistică. Am fost
la atelierul tatălui meu, încercând cu lipsa
mea de pricepere de atunci, să lucrez câte
ceva din ce mi-a recomandat el. Mi-a plăcut
şi, după o perioadă de reflecţie, am hotărât
că ar fi un drum potrivit pentru mine.
Te-ai axat pe ceva anume, în facultate?
Am urmat secţia de sculptură a Facultăţii
de Arte Plastice din cadrul Universităţii
Naţionale de Artă din Bucureşti. Am făcut, în
special, studii de tip academic, lucrând după

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

24

NO. 11-12 / 2015

opere antice sau după model viu. Ca temă
principală, în anii de facultate, dar şi de
master, am avut „Ochiul - Poarta Sufletului”.
Care a fost prima ta lucrare?
Primele lucrări erau studii, copii după
statui antice, pentru a-mi îmbunătăţi tehnica.
La început, am avut un ciclu de lucrări pe
care l-am botezat „Natura Universală”. Nu
mai ţin minte exact care dintre aceste lucrări
a fost prima. Dar asta a fost prima temă pe
care am abordat-o. Întotdeauna am fost
interesat de felul în care a apărut Universul,
de partea de ştiinţă din spatele Universului.
Am încercat, cumva, să prind o frântură din
aceste lucruri. Este o temă la care îmi doresc
să revin în viitor. Am nişte gânduri legate de
ea dar, nu sunt încă sedimentatei. Meditez
asupra acestei teme în continuare.
Cum îţi vin ideile, inspiraţia?
În primul rând, ideile nu vin pentru că le
chemi. Poţi să citeşti ceva, poţi să vezi ceva,
să auzi ceva, care, legat de experienţele tale
şi trăirile tale, să-ţi declanşeze un „arc” în
creier… se creează o reacţie în lanţ ce te
poate duce la o idee, la inspiraţie.
Vorbeşte-mi despre o lucrare, despre
cum ţi-a venit inspiraţia să o creezi.
Pot să-ţi dau două exemple. O idee mai
simplă, care mi-a venit prin anul III de
facultate, dacă nu mă înşel. M-am dus pe
Muscel, pe la orele 11-12 noaptea. Probabil
că ai văzut că uneori, pe timp de zi, soarele
trimite raze printre nori, care se văd aproape
ca un desen. Ei bine, în acea noapte, luna a
fost cea care a trimis raze printre nori. A fost
un lucru pe care nu-l mai văzusem, nu ştiam
că e posibil şi m-a impresionat în mod
deosebit. Şi atmosfera era de aşa natură,
făcându-mă să mă simt privit sau
supravegheat cumva, de sus. Lucrul acesta
mi-a dat inspiraţia pentru lucrarea „Ochiul
Divin”. Lucram în perioada aceea la ciclul
„Ochiul - Poarta Sufletului”, seara aceea
inspirându-mi una dintre lucrările acestuia.
O altă lucrare din acelaşi ciclu este „Ochiul
Meduzei”, fiind legată cumva, şi de ciclul

arte vizuale
„Naşterea Universului”. În acea perioadă am
recitit Legendele Olimpului, am preluat
legenda Meduzei si am încercat, prin
lucrare, sa sugerez starea de vlăguire a
sufletului. Ochiul meduzei seamănă cu un
tunel având la cele două, fiind ca un vârtej
ce-ţi absoarbe energia la interior. Mi-a
plăcut pentru că am putut să leg cumva şi de
Naşterea Universului, asimilându-se la ideea
de gaură neagră, putând reprezenta poarta
spre începutul unui nou Univers. Este un
exemplu de idee care s-a închegat din mai
multe elemente. Nu este doar legenda sau
doar Universul sau doar ochiul Meduzei.
Sunt trei elemente pe care le-am îmbinat
într-o lucrare, pentru că aşa mi-a dictat
inspiraţia în momentul respectiv.
Se pare că totuşi te ajută dragostea mai
veche pentru fizică şi matematică, în artă.
Cred că este foarte bine pentru un artist
să aibă cunoştinţe din cât mai multe
domenii, lărgindu-şi baza din care să îşi
tragă substanţa necesară creaţiei. Poate fi
un lucru bun, pentru un artist, să urmeze
un liceu teoretic înainte de a face
Universitatea de Arte.
Ai participat la expoziţii de grup sau chiar
personale?
La expoziţii de grup particip destul de
frecvent. Am avut şi câteva expoziţii
personale. De când sunt membru al UAP, de
vreo nouă - zece ani, am participat la
majoritatea saloanelor judeţene de la
Ploieşti. În ceea priveşte expoziţiile
personale, am avut-o pe prima la Palatul
CEC-ului din Bucureşti. Am mai avut şi la
Ploieşti, în Galeria UAP, cu tema „Ochiul Poarta Sufletului”. La expoziţiile de grup, am
avut şi trei participări la Salonul de Toamnă
de la Paris, unul dintre cele mai prestigioase
din Europa, apoi am mai participat la bienala
de la Beijing, organizată cu ocazia
Olimpiadei de vară. Tema expoziţiei a fost
firesc, „Sporturi”, iar eu am participat cu
lucrarea „Amazoană” – o arcaşă. Am luat şi
câteva premii. Am primit un premiu la

Salonul Naţional de Artă, premiul II la un
concurs de sculptură din Franţa, organizat
de primăria oraşului Grasse, căruia i se mai
spune capitala parfumurilor.
Lucrezi la ceva acum?
Am încheiat recent un ciclu de lucrări
numit „Rugăciune”. O parte dintre lucrări se
află la Casa de Cultură „Geo Bogza”, unde
domnul Florin Dochia a organizat o expoziţie
de grup cu toţi artiştii câmpineni, Salonul
„Artfoyer”.
În artă, influenţele sunt inerente. Există
aşa ceva în arta ta, inclusiv de la tatăl tău?
Cu siguranţă că undeva, în subconştient
există influenţe. În ceea ce-l priveşte pe tatăl
meu… sigur, din moment ce am crescut
printre lucrările lui. Dar eu încerc să mă
desprind prin ceea ce creez.
Îţi dă câte un sfat, când trece pe lângă
vreo lucrare de a ta, mai face vreo
observaţie?
Cumva, treaba asta este reciprocă.
Nici eu nu mă feresc să fac aprecieri
legate de lucrările sale, aşa cum şi el face
faţă de ale mele.
Poţi să trăieşti din arta ta?
Da, dar în general suplinesc şi cu nişte
lucrări tehnice. Prelucrări, turnări în bronz,
pentru cei care au nevoie de aşa ceva.
Totuşi, se poate trăi, odată ce stăpâneşti
meseria, chiar dacă, nu ai tot timpul succes
în vânzarea lucrărilor tale. Este o meserie, o
artă pe care nu o cunosc foarte mulţi
oameni, şi te descurci. Sunt perioade şi
perioade. Ȋn general, atunci când organizezi
o expoziţie, ai ocazia să fii văzut, apreciat şi
să poţi vinde.
Te simţi împlinit ca artist? Ce îţi doreşti
cel mai mult?
Cred că mai am mult de lucru, mai e mult
de muncă… Ce-mi doresc? Să am inspiraţie,
să am idei. Trebuie să le şi cauţi, să creezi
condiţiile, premisele de a se manifesta.
(Prezentare actualizată a unui interviu
realizat de Carmen NEGREU în 2012)

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

25

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

26

NO. 11-12 / 2015

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

27

poesis

Emilia Zăinel
Mamă de nevoie
bunica mea a încercat să-mi fie mamă
prin atâtea feluri
Martorii tăcerii
bunica mea a înţeles că lumea bună e acolo
în sufletul fusului şi-n inima sobei
şi că poezia nu se coace dintr-o dată
mai trebuie să o învârteşti de câteva ori
o zi sau poate mai mult
până când mirosul aspru iese de tot
o ţin minte pe această mamă de nevoie
care a plantat curaj în casa noastră
a unit drumurile la răscrucea din sat
ea m-a lăsat să aleg
cu ochii la tristeţea câmpului neobosit
Mă auzi, Doamne?
ploaia a intrat în casele oamenilor şi-şi face
cuib în mintea lor
le dă un impuls pentru a nu uita să ducă
lingura la gură
vremea decide
vine când vrea, stă cât vrea
nu ştiu ce o face dumnezeu dincolo de nori
sau poate că duce lingura la gură
şi suntem la mâna oricui
iar când se deschid uşile
ca două aripi de fluture ţinute prea mult
între degete
mergem prin gunoaie căutând iluminarea
viaţa asta nu poate fi aşa de rea
hei, doamne, dar ce tot ai cu noi de ne pedepseşti?
doamne?
mă auzi, doamne?

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

28

NO. 11-12 / 2015

am atins un asemenea calm încât
nicio cutie cu vopsea vărsată pe covor
nu mă poate indispune
lasă, să miroasă casa asta
prea plină de curaj
şi prea multe fumigene ale trecutului
e timp şi pentru liniştea mirositoare
e timp destul ca toţi pereţii să iasă
ce bucurie pe mâhnitele colţuri roase de
igrasie
se mai aerisesc de-atâtea lucruri
pe care-au fost silite să le-absoarbă
nimeni nu întreabă pereţii
dacă vor să fie martori
la atâtea resturi de tăcere
În noiembrie nu se moare
e noiembrie
a îngălbenit până şi timpul
spitalele se luptă s-o omoare pe bunica
nicio lumânare de sfântul mina
nicio lumânare dintr-o zi obişnuită
nu o va salva
fiindcă aşa trebuie să fie noiembrie
să îl zăreşti printre garduri
cum fuge pe cauciucurile-i tocite
şi chiar dacă nu ar fi noiembrie
doctorii tot ar încerca s-o omoare pe bunica
prea mulţi bătrâni ce luptă pentru viaţa lor
prea puţine morminte, dar prea multă colivă
însă încă e noiembrie
şi în noiembrie nu se moare

poesis

Eliza Niţă
ŞARpELE
Cobor cu capul în jos de pe tavan
Pe firul de chirurgie
Aproape transparent
Mă legăn ca o scândură şubredă
Care mai stă într-un cui
Mi-am agăţat toată camera de picioare
Răsturnată
Cu uşa deschisă
Care pendulează între exterior şi interior
Şarpele se încolăceşte
Pe braţele
Lustrei, suspendat ca un yoyo
De propriul corp
Bucătăria bunicii e plină de
Mierea care curge greoi
Şi nu se termină decât când borcanul se
sparge
Apoi atârnă de cioburi
Aşa cum face un ghem de mătase
Auriu, zaharisit
Ce miroase a ceai de tei
Mă leg la gleznă cu un fir lipicios
Stau agăţată de borcane verzi
Şi bunica mă aruncă în iarbă
Cu tot cu miere
ZIDuRI
Merg prin zăpada strânsă de ei.
Le e teamă.
Alerg către conacul cu ziduri prăbuşite.
Rădăcinile se încolăcesc pe pereţi,
Frunzele pulsează,
Ramurile se încleştează.
Umblu cu un caiet încurcat în coroană
Lângă un tufiş
Pentru care plâng,
Plâng!

Cândva aici erau trandafiri.
Acum doar spini şi petale uscate, doar
buruieni căzute.
Cărarea de marmură-întreruptă de bucăţi de
tencuială.
Din ziduri nu mai sunt decât cărămizile
negre.
Dincolo de ele, o masă.
Aud şi acum vocile de atunci.
Pe lemnul putred stătea cândva
Catifeaua.
Acum, doar fire înnodate şi vase sparte de
porţelan,
trandafiri ofiliţi pe masă.
Şi fata-copac zidită pe jumătate
În ruine.
TATĂ
Tată, lasă-mă să sparg geamurile
Cu podurile palmelor.
Nu am ieşit niciodată.
Privesc printr-o frunză de trandafir japonez.
Aerul ne activează sinapsele.
Internetul le anulează brutal.
Tată, lasă-mă să dărâm zidurile.
Nu am avut niciodată
Părul răvăşit de vânt.
Nu mai pot să trăiesc pe colţul canapelei
Cu oglinzi în loc de perne.
O să ajung să mă conectez la curent.
Tată, m-aţi descărcat de pe YouTube?
Nu sunt antivirusul care vă salvează
memoria.
Termopanele mă sperie, tată,
Secolul mă sperie.
David mă roagă să intru în cetatea lui
Construită din lego.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

29

poesis

Ionela-Violeta Anciu
Activitate
Lumini violete dansau
Pe spatele pisicilor culcate pe pervaz
Descălţate şi ude
Dincolo de gratiile de lână
Ploua cu peisaje albe şi negre
În tablourile care se scurgeau
Din cui spre fereastră
Unde pisicile le zgâriau şi se întorceau
Revoltate înapoi în cui.
Alei de portocali
Pe aleea mea de portocali
Cu felinare sângerii
Se plimbă îngerii de mână
În trupuri verzi şi stacojii;
Prin fumuri albăstrii cu gust de vin
Îngerii mei se încâlcesc în basme
Și calcă sirene mii pe solzii din coadă
Transformându-le glasul în fluturi,
Fluturi mii în culori sensibile
Și aripi de catifea purpurie.
Dintr-un colţ întunecat
Femeia cu ochii scurşi şi părul arzând
Îmi ghiceşte-n paharul cu vin,
Iar glasul ei sfărâmă norii.
Ninge. Ninge cu nimfe
Peste părul şi picioarele mele din portocali.
Cronică fără vreme
Printre scândurile celulei mele
Pătrund actori în devenire
Cu aşchii în genunchi şi buzele cusute
Printre care evadează ritmuri de carton.
Îi adun într-un buchet
Și îi arunc în gol,
În golul dorinţelor mele

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

30

NO. 11-12 / 2015

Și-i las să se prăbuşească în hăuri încete
Pentru ca în cădere să-şi dea seama cine sunt;
Prin scândurile celulei mele aflu cine sunt.
Ecouri
Pe sub oraşul adormit
Se plimbă timpul cu măsura,
La ceasul aspru, temelii
Îşi zguduie zâmbind ţărâna.
Pe coridoare cafenii
Vezi voci captive-n felinare,
Cu pasul încercând să vii
Te-afunzi mai mult în depărtare.
Ecouri trec în rând cu lumea
În ritmul dansului de fier,
Din turnul serilor răsună
Suflarea zilelor de ieri.
Hazard dat la maximum
În cercuri sfere paralele
Pe omul meu se-ntinde noaptea
Cu voci obscure se închină
În urma lui volum de castă.
Culori fără ieşire-n mare
Orori cu tentă de sfârşit
În corpul dulce de cuvinte
Ies pofte albe-n scene fumurii.
Desculţ se merge pe pervaz
Și pe-nălţimi în margini rupte
Se scurge fierea în mulţimi
Din agitaţia transversală
Pahar de rumeguş cu vin.

Tudor Voicu

poesis

Tudor Voicu
starea de veghe
să vorbească prin tine un tată mai vechi
cu vocea întinsă ca un obuz peste dealuri
şi să nu-l poţi traduce nici în vis nici în apă
să te-ntrebe mereu
ce mănânci prin locurile unde mergi să nu
dormi
să vorbească prin tine o iubită mai veche
cu glasul stins ca o cruce spălată de ploaie
să afle ce gânduri te petrec prin tramvaie
să iubeşti o femeie cu ochii copilului
care a desenat prima oară o casă
şi să crezi că într-o zi cerul tău va fi
mai curat decăt depărtarea oceanelor
dar ştii din viaţa trecută că se termină bine
se va găsi cineva să îţi cumpere
un costum nou nouţ pantofi care să nu te
strângă
şi cel puţin o femeie şi un beţiv să te plângă
cântec de leagăn
dacă n-am somn
visează tu acest cântec de leagăn
când amintirile inexistente vin târâş
precum sufletul celui ce nu s-a născut
visează tu pentru mine
înainte ca tăcerea
să cadă în faţa ferestrei tale
rupându-şi genunchii
înainte ca unghiile roase şi înghiţite
cu noduri
să-ţi ceară pielea nemângâiată înapoi
vânătăile de pe coapsele tale
mă trezesc cu biciul
din coşmaruri
şi mă gândesc că ai murit sau poate sunt eu
o fantomă
care se uită la omul viu din tine
ca la o uşă de fier

economie
suntem aici jurându-ne că facem
focul pe ascuns
două steaguri de piatră
la capetele unei simple distanţe
pe de altă parte
beau şi fumez mai mult decât ştii şi
parc-am visat că mă rugai să termin
cu toate astea
să mă spovedesc odată pe bune
era întuneric
în burta peştelui din vis ne auzeam
ecoul
ca-ntr-o biserică fără icoane
şi-mi spunei taci şi te roagă
dar nu m-am trezit nici acum
caut în continuare o bătură mai ieftină
ceva care să nu-mi mănânce şi creierii
şi banii de pâine
insomnia a doua
te-ntrebi ce faci te-ntorci te rogi
absent
ai spart ai rupt bărbii obraji tăiaţi
ai râs şi ai scuipat în bălţi de sânge
acum când noaptea e un câine
cu ochii degeraţi
iar crengile se-ntind la
Dumnezeul nostru
tu încă mai aplauzi bezna
de parc-ar fi măcelul altui orb
nimic nu te salvează iată
cum nimeni nu te preface-n strigăt
tu care mă îmbraci
cu chipul şi asemănarea mea
când îmi scot trupul
ca să mă pot urî din toate părţile

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

31

poesis

Diana Trandafir
CONFESIuNI EpICE
Cocoşul
bărbatul taie capul cocoşului dintr-o
mişcare
gâtul cum ţeava secţionată lasă la iveală
o tăcere roşie
o tăcere gâlgâitoare
heruvimii lipsesc din tablou...
cu gândul la ploaie ochii încep să usture
cocoşul tânăr alb ar aduce înapoi
recoltele satului
şi totuşi nu ştiu de ce
în loc să se întrebe
dacă sunt compatibili cu lumea aceasta
oamenii sacrifică păsări de curte
femeia cu basma vede trupul cocoşului
ţopăind fără cap
şi simte pe loc cum i se deschide o
fereastră
direct în stomac
a curs chiar şi puţin sânge
fără de care
s-ar putea crede că manechinu-i defect
în drum spre hambar mâna nu-i tremură
frica poate fi o pasăre mototolită
sau ceva dizgraţios
e ca şi când te-ai dezvăţa de toate într-o
singură clipă
gâtul cocoşului pulsează precum o inimă
secţionată
trei doi unu
grâu păpuşoi linte secară mei orz
au trecut mai multe zile
chiar săptămâni
femeia cu basma îl tot hrăneşte
prin esofagul tăiat

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

32

NO. 11-12 / 2015

vara trecu
cocoşul trăia acum o viaţă ce nu mai era
doar a lui
apoi s-au mutat în hambar
bărbatul şi-a luat lumea în cap
femeia a devenit din nou mamă
a şi început ploaia
curgând încetişor peste hambar
peste recolte şi sat
pic
pic...
Copci
miza rămâne tot individul
doamna devenise supărător de
insistentă
purta pantofi cu toc cui
deşi avea platfus de mică
şi îşi înnoda mereu colţul batistei
îşi parfuma petecul de piele de după
ureche
cu acelaşi parfum franţuzesc
acelaşi
doamna avea şi un văr
vărul luptase în afganistan dar toţi/
absolut toţi
îi ziceau că o fugă e mai păguboasă
decât un cutremur de pământ
a treia seară n-au mai rezistat
au început să compună epistole scurte
prin care să ceară în mod expres
fel de fel de donaţii
capturi de război
dividende

poesis

vin americanii
vin americanii
zicea unchiul bătrân al doamnei
sprijinit în baston
privind cerul cu un aer absent
la drept vorbind replica asta pare cu
totul irelevantă
se încurajează cuvântul unora
pus în slujba unor cauze nobile
şi se uită foarte uşor
că meseria de interpret al prezentului
este prinsă în copci
Cina
cina e gata
clara-camelia e palidă tremură
şi-şi opreşte vorbele abia şoptite sub tălpi
striveşte silabele încet cu călcâiul
apoi le aruncă în găleata de gunoi cu
capac bleu
la un loc cu resturile de memorie
şi cojile de cartofi
trage aerul rece care intră pe fereastră
adânc în plămâni
strada moare în braţele ei vlăguite
căci în capătul străzii îl zăreşte pe el
camelia are un amant iar amantul ei e
nebun
în loc să o mângâie
s-o întrebe duios ce mai faci
el îi măsoară IQ-ul o supune la teste
şi o însărcinează cu şarade rebusistice
cerându-i să ghicească anii de domnie
ai voievozilor din evul mediu
morţi mult prea devreme
femeia are un iubit
iubitul ei e nebun sau e poate numai
marcat
de literatura plină de istorii şi smintiţi de

tot felul
de aceea clara-camelia-ofelia e palidă
şi tot tremură cu umerii strânşi
privind pe fereastră
înainte de cină
Scene
fata călătoreşte într-un vagon-lit
şi pare o linie sinuoasă intrată în criză
îi desenează pe loc întoarcerea
răsfoieşte preocupată un vraf de reviste
străine
are plete negre sâni mici ochi adânciţi în
orbite
la el contează doar faptul că se duce des
în provincie
de aici imaginile se ţin lanţ
e un subiect de o fascinaţie fără sfârşit
civilizaţia videns acaparează toţi călătorii
cum în tren ferestrele se succed
existenţa lor se măsoară-n secunde
el aprinde o ţigară
ea aprinde o ţigară
cu siguranţă masculul crede
că ar deţine un adevărat savoir-faire
se apleacă
o sărută gura se umple cu fum înecăcios
nu trage în piept îi mai spune
ea trage şi aspiră toate imaginile
inoportune
călătorii se arată curioşi pe la uşi
scenele abia se mai pot derula
parcă văd cum rola se tot învârteşte
pletele ei negre flutură în răspăr
pe loc ei
ei călătorii
spectatorii
decid să încropească un scenariu
mai bun

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

33

poesis

Maria Nicolai
pEREMpTORIu
La tine plouă, căci la mine
Se frăgezesc norii pe chip
Şi ce acvarii se reflectă
În afluenţii de pe trup
Ah! Ce diluviu iluzoriu
Cu ropot calp, ca de Vezuviu
Şi în ce iris peremptoriu
Nădajduiesc să-ţi cos refugiu
La tine plouă, căci la mine
Răpăie gândul, ce ued
Şi streaşina privirii ţine
Tâmpla boltită de aed
Recită curcubeul pentru sine
De stăvilarul fraged ce nu poate
Să ţină la distanţă de un pas
Ploaia mocnită, de pripas...

pLANETARIuM
Măinile tale zemoase
Mi-au sorbit mângâierile
Până la cuticulele nopţii
Saturn după Saturn
Apoi şi-au băgat unghiile-n gând
Să-mi scoată dorul
Rumenit de luna plină
Ce obraji pârguiţi are cerul
Care se-adapă din căuşul
Luceferilor!
Cuvântul tău aduce cu sistemul solar
Privirea ta miroase a stea căzătoare
Te-am aşteptat până la carâmbul inimii
Ancorând într-o constelaţie de meteorit.
CLEpHIDRĂ

LATENţĂ
Pleacă păsările călătoare,
Grenade pe cerul stacojiu
Îngenunchez în graniţa verii,
Printre mătăniile greierilor, prea târziu...
Cuvinte coborâte în bernă
Zborul - un teatru de război
O alice în toamna solemnă
Tranşee pentru amândoi...
Pleacă păsările călătoare,
Croncanit de sânge-n artere
Privirea învoaltă zenitul
Piedestal de tăcere
Mâinilor de granit
Îmbrăţişările brumei de la răsărit
Monolit de dor
Uşor, uşor mă desprind

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

34

Sunt o Perseidă când
Pleacă păsările călătoare
Visul, un stol de pietre cu pene.

NO. 11-12 / 2015

Visul, amforă sonoră
Cum irigă, cum îndeamnă
Îmi ţâşneşte drept în palmă
Degetele, uite, toarnă
Lutul pielii tale magmă
Mă zideşte-n poezie
Pân’ la cot, pân’ la bărbie
Te cuprind în braţe, iată
Aripile au prins toarte
Le desfac noapte de noapte
Ca pe un pistil de carte
Mai aproape, mai aproape...
Un baraj întins de şoapte
Cu acvariilr coapte
Visul, amforă sonoră
Din tenebra insipidă
Rai prin mine şi clepsidră...

poezie italiană

Dacia Maraini
Dragele mele femei
Dragele mele femei fermecate şi
fermecătoare
ce urmaţi universităţi liberale,
învăţaţi latină, greacă, istorie,
matematică, filosofie,
însă nimeni nu vă-nvaţă mândria,
încrederea, curajul, cutezanţa.
La ce vă foloseşte istoria dacă vă-nvaţă
că subiectul uns şi binecuvântat de
Dumnezeu
este bărbatul şi că femeia este obiectul
pasiv al tuturor timpurilor?
La ce vă foloseşte latina sau greaca
dacă apoi lăsaţi totul baltă
pentru a-i sluji soţului mult iubit
ce are nevoie de voi ca de-o mamă?
Dragele mele femei ce vă temeţi că nu
păreţi feminine
când înduraţi ameninţările şantajiste ale
bărbaţilor voştri,
femei ce fugiţi de orice revendicare din
slăbiciune, din prostie ereditară,
şi din bunătate candidă şi onestă.
Aş prefera să mor
decât să cer cu voce tare drepturile
voastre
călcate în picioare de mii de ori.
Dragele mele femei leneşe, speriate,
temătoare,
aflaţi că, de vreţi să fiţi persoane şi nu
lucruri,
trebuie să începeţi imediat un război
dureros şi rodnic,
nu împotriva bărbaţilor, ci împotriva
vouă înşivă

ce vă scoateţi ochii pentru a nu mai
vedea nedreptăţile ce vi se fac.
Un război glorios împotriva celor care vă
cred duşmane, rivale, obiecte ale
altora,
împotriva celor care vă ofensează
în fiecare zi, fără ca măcar s-o ştiţi
împotriva celor care vă trădează fără s-o
vreţi,
împotriva femeii-idol ce vă priveşte
seducătoare
în fiecare dimineaţă, din cadrul ei de
trandafiri ofiliţi,
şi vă mutilează şi vă abandonează
înainte să vă fi născut
strălucitoare în colierele voastre, dar
fără braţe, fără picioare,
fără mâini, fără gură, fără inimă, având
ca bagaj
doar o iubire încordată, prelungită,
oarbă şi necesară
(datoria de a iubi te face să urăşti
iubirea, ştiu)
o iubire fără drept de a alege, o iubire
inconştientă şi brutală.
Din iubirea asta plicticoasă şi celestă
trebuie să ieşim,
dragele mele femei, strângându-ne în
braţe solidare în intenţie,
libere, în sfârşit, să fim noi
complete, puternice, sigure, femei fără
temeri.

Tălmăcire de Alexandra Irimia

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

35

poezie americană

e. e. cummings
[dintr-un loc unde nu am ajuns
nicicând, cu bucurie dincolo]
dintr-un loc unde nu am ajuns
nicicând, cu bucurie dincolo
de experienţă, ochii tăi îşi păstrează
tăcerea;
în gestul tău cel mai mărunt sunt
lucruri ce mă cuprind
ori pe care nu le pot atinge căci îmi
sunt prea aproape
privirea-ţi cea mai simplă mă va
descoperi
chiar dacă m-aş închide ca degetelen pumn,
tu mă deschizi mereu petală cu
petală precum Primăvara
(cu atingere tainică şi plină de avânt)
primu-i trandafir
sau de-ţi doreşti să mă acoperi, eu şi
viaţa-mi brusc s-or închide,
îmbucurător,
ca şi când floarea-n inima-i visează
zăpada gânditoare cum coboară;
nimic din ce putem percepe azi în
lume nu egalează
în intensitate fragilitatea-ţi ce mă
copleşeşte: mătasea ei
mă ţintuieşte sub curcubeul
întinselor ţinuturi,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

36

NO. 11-12 / 2015

ce moartea oglindesc şi o durată de
veşnicii respiră
(necunoscutu-n tine se cască şi
se-nchide;
o parte doar a mea poate înţelege
că vocea din priviri ţi-e mai profundă
decât toţi trandafirii)
căci nimeni, nici chiar ploaia, nu are
mâni mai fine.

Tălmăcire de Adriana Bulz

poezie belgiană

Emile Verhaeren
ploaia
Prelungă precum firul fără sfârşit,
prelunga ploaie
Interminabilă, de-a lungul zilei cenuşii,
Trasează dalele verzi cu firele lor prelungi
cenuşii
Nesfârşită, ploaia,
Ploaia prelungă,
Ploaia.
Astfel se prefiră, de ieri seară,
Cârpe moi care atârnă,
În cerul capricios şi întunecat.
Se-ntinde, răbdătoare şi înceată,
Pe drumuri, de ieri seară,
Pe drumuri şi alei
Încontinuu.
De-a lungul depărtărilor,
Care merg de la câmpuri la periferii,
Pe şoselele interminabil curbate,
Trec, trudind, transpirând, afumând
Carete, coviltire bombate;
În şanţurile regulate
Paralele de atâta de mult timp
Încât par, noaptea, că se alătură
firmamentului,
Se scurge apa ore-ntregi;
Şi copacii plâng şi locuinţele,
Înmuiate cum sunt de prelunga ploaie,
Tenace, indefinită.
Malurile, de-a lungul digurilor lor putrede,
Se dezumflă pe pajişti,
Unde plutesc departe de căpiţele de fân;
Vântul pălmuieşte arinii şi nucii;
Ameninţători, în apa până la brâu,

Boii cei mari şi negri mugesc spre cerurile
curbe;
Seara se apropie, cu umbre sale,
În care câmpii şi tufişuri se-amestecă,
Şi e mereu ploaia
Ploaia prelungă
Fină şi deasă, ca funinginea.
Ploaia prelungă,
Ploaia – şi firele sale identice
Şi unghiile sale sistematice
Ţes veştmântul,
Ochi cu ochi, din sărăcie,
Pentru case şi curţi,
Sate cenuşii şi cătune:
Lenjerii şi mătănii de zdrenţe
Ce se deşiră,
De-a lungul bastoanelor drepte;
Porumbei albaştri lipiţi de acoperişuri;
Carouri cu, pe sticla sinistră,
Un petic de hârtie maronie;
Locuinţe ale căror jgheaburi regulate
Se-ncrucişează pe frontoanele de piatră;
Mori plantate uniform şi monoton,
Pe movila lor, ca nişte coarne.
Turle şi capele vecine,
Ploaia,
Ploaia prelungă,
Iarna, le ucide.
Ploaia,
Ploaia prelungă, cu prelungile sale fire
cenuşii.
Cu părul de apă, cu ridurile ei,
Ploaia prelungă
A vechilor ţinuturi,
Eternă şi amorfă.
(Din vol. Sate iluzorii, 1895)

Tălmăcire de Florin Dochia

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

37

poezie franceză

Blaise Cendrars
paşte la New York
Doamne, sunt în cartierul hoţilor,
Al vagabonzilor, al desculţilor, al tăinuitorilor.
Mă gândesc la cei doi tâlhari care erau pe
Eşafod cu tine,
Ştiu că ai binevoit să zâmbeşti nenorocirii
lor.
Doamne, unul voia o frânghie cu un nod la
capăt,
Dar frânghia nu e gratis, costă douăzeci de
bănuţi.
Raţionament de filosof, la acest bandit
bătrân.
I-am dat opiu ca să meargă mai degrabă-n
paradis.
Mă gândesc şi la muzicanţii de pe străzi,
La violonistul orb, la pinguinul ce-nvârte
flaşneta,
La cântăreaţa cu pălărie de paie şi trandafiri
de hârtie;
Ştiu că ei sunt aceia care cântă cât ţine
eternitatea.
Doamne, miluieşte-i pe ei cu mai mult decât
strălucirea unei lămpi cu gaz,
Doamne, miluieşte-i pe ei cu bani aici, jos.
Doamne, când ai murit, cortina s-a rupt,
Nimeni nu ne-a spus ce-om vedea apoi.
Noaptea, strada e ca o lacrimă
Plină de aur şi de sânge, de foc şi de coji.
Cei ce te-au urmărit la templu cu biciul tău
Lovesc trecătorii cu o mână de fărădelegi.
Steaua care atunci a dispărut din tabernacol
Arde pe ziduri în lumina crudă de spectacol.
Doamne, Banca iluminată este ca un seif
În care s-a coagulat Sângele morţii tale.
Străzile se golesc şi devin mai întunecate.
Mă clatin ca un beţiv pe trotuare.
Mi-e frică de marile pete de umbră pe care
casele le apără.
Mi-e frică. Cineva mă urmează. Nu

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

38

NO. 11-12 / 2015

îndrăznesc să întorc capul.
Un pas şchiopătat saltă din ce în ce mai
aproape.
Mi-e frică. Ameţesc. Mă opresc brusc.
Un înspăimântător bizar mi-a aruncat o
privire
Ascuţită, apoi a trecut, rău ca un pumnal.
Doamne, nimic nu s-a schimbat de când nu
mai eşti Rege.
Răul a devenit cârja crucii tale.
(1912, fragment, traducere liberă)

Ziar
Cristoase
A trecut un an de când nu m-am mai gândit
la Tine
De când am scris penultimul meu poem Paşti
Viaţa mi s-a schimbat de atunci
Dar sunt mereu acelaşi
Tot mai vreau să mă fac pictor
Iată tablourile pe care le-am făcut şi care în
seara asta atârnă pe ziduri
Îmi deschid stranii perspective asupra mea
care mă fac să mă gândesc la Tine.
Cristoase
Viaţa
Iată ceea ce am căutat
Picturile mele îmi fac rău
Sunt prea pasionat
Totul este portocaliu.
Am petrecut o tristă zi gândindu-mă la
prietenii mei

poezie franceză
Şi citind ziarul
Cristoase
Viaţă răstignită în ziarul mare deschis pe
care-l ţin în braţele întinse
Anverguri
Rachete
Fierbere
Strigăte
Se spune un avion care cade.
Sunt eu.
Pasiune
Foc
Roman-foileton
Ziar
E frumos să nu vrei să vorbeşti despre tine
însuţi
Trebuie uneori să strigi
Sunt altul
Prea sensibil.
August 1913

Clar de lună
Se leagănă se leagănă cu barca
Luna luna face cercuri în apă
Pe cer e catargul cel ce face cercuri
Şi desemnează toate stelele cu degetul
O tânără argentiniancă se sprijină de
balustradă
Visează la Paris contemplând farurile care
desenează ţărmul Franţei
Visează la Parisul pe care-l cunoaşte atât de
puţin şi regretă deja
Luminile sale turnante fixe dublu colorate la
eclipsa îi amintesc ceea ce vedea de la
fereastra hotelului pe Bulevarde şi îi
promit că se va-ntoarce repede
Ea visează să revină curând în Franţa şi să
locuiască la Paris
Zgomotul maşinii mele de scris o-m piedică
să-şi ducă visul până la sfârşit.

Frumoasa mea maşină de scris care sună la
fiecare capăt de rând şi care e la fel de
rapidă ca un jazz
Frumoasa mea maşină de scris care mămpiedică să visez la babord ca şi la
tribord
Şi care mă face să urmez până la capăt o
idee
Ideea mea.

Apusuri de soare
Toată lumea vorbeşte de apusurile de soare
Toţi călătorii sunt de acord să vorbească de
apusuri de soare în aceste împrejurimi
Există o mulţime de cărţulii care nu descriu
nimic altceva decât apusuri de soare
Apusuri de soare la tropice
Da e adevărat e splendid
Dar prefer mai degrabă răsăriturile de soare
Zorii
Nu ratez niciunul
Sunt totdeauna pe punte
La fir de păr
Şi sunt mereu singur admirându-l
Dar nu vreau să descriu zorii
Vreau să-i păstrez pentru mine însumi

Insule
Insule
Insule
Insule din care nu se va lua niciodată
pământ
Insule pe care nu se va coborâ niciodată
Insule acoperite de vegetaţie
Insule la pândă ca jaguarii
Insule moi
Insule nemişcate
Insule de neuitat şi fără nume
Îmi arunc pantofii peste bord pentru că aş
vrea să ajung cu bine până la tine

Tălmăcire de Florin Dochia

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

39

poezie franceză

Clément G. Second
purtat de tăcere
Indicaţia copacului este de a reciti
în adâncul inimii, lângă peretele
pe care umbra lui în vântul calm confuz
Problema înclinării capului sau privirii
Că acest tremur al cărui interior se rafinează,
unghiul lecturii abia modificat
se poate spune – Aici era un cântec scris
a cărui culoare de piatră aproape a îmbătat
ramurile
Sau încă – Acolo se desenează cu trăsături
fine un surâs
creponat de aşteptare pregătiri să simtă
mâna
care va veni să-i înconjoare faţa
Acolo conţinutul lecţiilor, conţinut chiar
întreţinut
- neobosit de gustul nou la băuturii
în cupa ochilor umbriţi de-o palmă –
va depăşi frazele
mai vechi decât el, paradoxală copilărie
O simţim deja că nici nu tace nici nu vorbeşte
Compania sa răbdătoare
sub coaja trecută
sinuoasă
a unei zile,
difuză destul de-a sa supleţe
nemişcată în faţa trepidaţiilor ce vin
Să enunţi identic cu tăcerea tot ce rămâne
dacă nu te clinteşte ceea ce spui
Încă la fel de-năbuşit
înainte să profereze cu buzele nelipite,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

40

NO. 11-12 / 2015

Să invoce ca prim cuvânt al rândului
pe acela întâiul febril între cele ce urmează,
îndepărtate reflecţii albastre
estompate şi nobile
un pic răsuflate deja de aerul curgând,
traversând cu-n pas de intonaţie dansată
Ce se grăbeşte spre acea dorinţă aşteptată
dureros
Tresa din fibre mai textile
decât un pur covor de in zburând ca orizont
Orizontul este aici, Tresa fiind limba
linguşitoare a micilor ei plăpânzi pentru care
cresc.
Ar trebui mai multă reţinere în prezenţă
Fără să pierzi corp,
să laşi deschisă topirea
destul ca să nu o mai vezi interpusă
Că zboară ochii frumoşi, privirea
îşi revine doar
ca să-şi găsească lumina absentă
Că mâna în nevoie de odihnă
pe crăpătura reşapată a unei plecări
încă palpitante în inima cu bătaie redusă
Sau că, spus şi dat,
cuvântul renunţă să sigileze
atât spaţiu spinos fără recurs
Oh, dacă asta nu vine decât aşa de târziu
după momentul potrivit
poate cel puţin grăuntele său de adevăr,
dacă are unul,

poezie franceză
absolvă sau nu târziul, oricare,
să unească minuscul
cu trecerea îngustă ce tremură de-a lungul
curenţilor congestionaţi
de prea multă ocupaţie, greutate, urgenţă
Căci dacă furia a putut bate mult timp laturile,
într-o zi, aşezându-se, s-a văzut mai bine
cerul banal
de-un albastru patetic şi îngrăşat de confuzie
vârtejuri, semnale, abundenţe, urlete,
regrete, tentative, restituiri
Se tace apoi se trece la scris
această linie punctată de alb şi negru
Această cusătură care uneşte
fără a lega jocul vag al amplorii
Intermitenţă
clipind spre ceilalţi
Liniştea e un cuvânt care se retrage, se
ignoră
pentru că limba totdeauna-l uită
El se dezvaţă se desface se ascunde
voind din linia punctată să facă una continuă

- Ieşi, curgi, cine o spune? - unde se usucă ce e de auzit:
un fluviu zdrenţuit care şerpuieşte fără bălţi –
Oh Domnitoare fără un cuvânt, care la ora ei
curge, se revarsă şi umple totul!
Camera e-nchisă şi goală şi pe mal
rămâne, uitat, oferit,
de cerneală nespusă
pentru alţi nemernici
ai prăduielii
Eu nu văd aici n-aş vrea să mă văd
sau din profil întors spre acest eu însumi
părăsind la rândul său
pentru urmaşul său şi ceilalţi
până la extincţia listei
La bătăile unei inimi
care variază, nu încă sau curând avariate
atenţia din stânga pirogă
La fiecare mână crăpată în apa puţină de băut
nivelul se ridică puţin
Cine ştie, în curând până la mijloc?
Întrezărit poate din eroare,

Dar atunci visătorii ar avea o problemă
cu aerisirea văzului şi a auzului
În care ar trece mutele şi palidele
lungi plaje depliate sub cerul plutirii?
Le place să calce bogăţia nisipului
de la o dună al alta inventariind vidul
să ascult să contemplu dintr-un punct
convocând aşteptarea
marea care dă nume ţărmul enunţă

Oh vreodată nevoiaşi
Sărăcie magnifică în majestatea izbucnirii
care face ca totul
să se spargă de vid
de-aici.,
care cu greu se leagănă
- care picură goliciune între mâinile mele,
Regină de neţinut şi netedă
Opulentă
A

Căci Sărăcia regină iese la suprafaţă
acolo unde se usucă ce e de auzit
nu cred dar asta se poate

Nimicului.

Tălmăcire de Florin Dochia

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

41

arte poetice

Clément G. Second
l Poţi spune că «pentru tine»
scriitura a venit într-o anumită zi?
Nu. A intrat pas cu pas în viaţa mea.
Nici o revelaţie sau big bang declanşator.
Din ce-mi amintesc, a fost ca o
impregnare. Poezia a plutit multă vreme
ca să se manifeste mai târziu sub forma
unei atracţii conştiente, apoi ca nevoie
vitală a adolescenţei. Nu e nici o
«datare» exactă, doar repere. Iată unul
dintre ele.
Copil fiind, serile mă fascinau.
Monotonia progresivă a sunetelor, un fel
de densitate ambiantă mă transpuneau
într-o stare de exaltare surdă. Impact
magic al cuvintelor dincolo de
semnificaţia lor (chiar şi azi îl mai
încerc). Retrospectiv, îmi pare că era o
experienţă perceptivă în raport cu
inefabilul.
A fost la fel mai târziu, când, tot copil
fiind, tatăl meu evoca anii tinereţii sale
timpurii. Modul ritmat şi savuros de a
relata situaţiile şi a descrie personajele
ţineau de poveste. Accentul pe care-l
purtau cu ele cuvintele sale mă captiva.
Mă pierdea repede, uitam restul şi chiar
ceea ce îmi spunea.
În anul patru de colegiu, am avut un
prof de franceză deschis şi tolerant. Ne
lua aşa cum eram, adesea destul de
turbulenţi. Recunoscându-ne dreptul la
cuvânt, el ne-a îndreptat spre interesul
pentru literatură. Era un deschizător de
ferestre şi de uşi. Cât bine ne făcea! Întro zi, acasă, răsfoiam manualul de
franceză. Asta-mi plăcea. Pagină cu

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

42

NO. 11-12 / 2015

A scris după 1959: poeme, nuvele,
note în special despre practica
scrisului. Câteva comunicări
artizanale au avut difuzare
confidenţială. Frecventează
literatura, artele, filozofia şi
spiritualitatea. A început să
colaboreze la reviste (Le Capital des
Mots, La Cause Littéraire, N47…)
după 2013din nevoia unei mai mari
deschideri. Participă la blocgul
colectiv de foto-texte L’Œil & l’Encre,
iniţiat de fotografa Agnès Delrieu. Se
simte apaoape de orice scriitură care
„conduce la lectură şi la reflecţie”
(din înţelepciunea chineză), în care
„un singur lucru contează, acela care
nu poate fi explicat” (George
Braque) şi care relevă constatarea lui
Albert Camus: „Expresia începe când
gândul s-a sfârşit”.
pagină, am ajuns la un pasaj din
Mizerabilii. Acela cu candelabrele. Am
fost bulversat şi am realizat confuz că
poate mai mult decât situaţia atât de
dificilă, omeneşte, tonul lui Hugo şi felul
său de a îmbrăţişa realul pentru noi
făcându-l mai lesne de atins, mi-a
provocat o emoţie extremă. Din acest
moment am început să iubesc Limba
sub aspectul stilurilor unora sau altora.
Am citit mult… Romancieri, nuvelişti
şi, din ce în ce mai mult, poeţii.
Programele şcolare mă lăsau flămând.
Cu mijloacele de bord şi prin prietenii şi
întâlniri, am descoperit cu pasiune
istoria, varietatea, marile figuri ale
literaturii. Puterea verbală a poeziei m-a

arte poetice

cucerit (nu am practicat nuvela decât
mult mai târziu, pe la cincizeci de ani).
Aproape că nu mai aveam decât poezie
în minte şi în vorbă. Pentru mine, poezia
era creaţia prin excelenţă. Un cântec
transformator. Circumstanţele
adolescenţei mele nu au fost dintre cele
uşoare. Mă locuia un sentiment de
singurătate. O imensă nevoie de
comuniune cu esenţialul însuşi. Nu am
ajuns la scis prin dorinţă sau necesitate.
La mica mea scară, aveam ceva de
spus… şi spus din nou. La cincisprezece
ani, fărâmă cu fărâmă, cu texte
dezamăgitoare pentru început, am
trecut la acţiune. Apoi nu m-am mai
oprit.
Ştii, explicaţiile pun adesea cuvintele
pe masă cu o presupusă claritatea lipsită
de nuanţe… Totul e atât de amestecat,
alternat, uneori paradoxal într-o
evoluţie. Sper să nu o fi epuizat pe a
mea (de fapt, ea continuă!) prin cele
spuse mai înainte.
l Această «scriitură» îţi vine în
anumite locuri după anumite ritualuri?
Mărturisesc că sunt reticent să admit
că anumite locuri, anumite elemente
combinate ritualic pot fi valabil
semnificative în practica poetică. În ceea
ce mă priveşte, în orice caz, starea e
afectată de circumstanţelor adesea
propice, adesea banale şi uneori chiar
inconfortabile.
Din fidelitate faţă de originile mele
modeste şi coerent cu drumul obişnuit
pe care l-am parcurs, mă revendic a fi un
hombre del común, cum spun spaniolii:
un om comun. Comun, un adjectiv bogat

în semnificaţii implicite (modestia,
participarea) şi care-mi place. Rezultă o
convingere: interesul pentru poezie se
înţelege că nu tinde să sacralizeze
exerciţiul ei. Ea ar risca să-şi piardă
profunzimea condiţiei umane pe care o
conţine.
Existenţa pe care mult timp am avuto a traversat partea sa peripeţii şi
constrângeri. Importante schimbări
timpurii în familie, responsabilităţi
profesionale cronofage şi zigzaguri nu
neapărat nefolositoare. Destule limitări,
aşadar, temporale, între altele. Dar nu
eram trist, iubind, atunci ca şi astăzi, la
fel de mult viaţa, care ştia să treacă în
texte care abundau de poezie. Poemele,
la care am fost totdeauna harnic, puteau
să aştepte. Mi-am spus mai mereu că
scriam pentru mai târziu. Asta nu m-a
împiedicat să arăt textele câtorva
apropiaţi. Tehnica mea s-a adaptat cu
tenacitate, zi de zi, spre a putea să-i
dedic: interstiţii de timp furat, veghi
nocturne, treziri foarte matinale.
Carnete, ah, carnete în care să notez
cuvinte, versuri fulgurante. Sertare
aglomerate, în aşteptare. Problema
locului, momentului, ritualului nu avea
nici un sens. Avea numai acela al
disponibilităţii.
l Ce loc ocupă ea în viaţa cotidiană?
După câţiva ani, ce mai mare parte a
acestor constrângeri a trecut. În ciuda
incompresibilităţii obligaţiilor cotidiene
şi al câtorva distracţii ce-mi sunt dragi
(lectura, plimbările, grădinăritul…),
scrierea – în parte o recuperare a
poemelor anterioare – poate să se

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

43

arte poetice

moduleze în flexibilitatea şi în numărul
de ore dedicate satisfacerii dorinţei de a
scrie şi de a mă deschide mai mult
împărtăşirii poetice, de unde iniţiativele
mele în ceea ce priveşte publicarea în
reviste după 2013. Nu am nici obiceiuri
anume, nici dispoziţii rituale.
Cu toate acestea, ca şi înainte, nu
sunt insensibil, de exemplu, farmecului
degajat de terasa unei cafenele
animate în plină strălucire a soarelui,
de o plimbare întreruptă de haikuuri
ascunse, de un petic de hârtie pe care
alunecă lin bila pixului, de jocurile de
lumină şi umbră ale lămpii în înserare,
sau, încă, de compania melancolică a
lui Coleman Hawkins sau Schubert…
mereu rătăcitor…
l Care este biblioteca ta ideală?
Biblioteca mea ideală de poezie
răspunde la trei necesităţi.
Ea reflectă preferinţele care mă
poartă spre poeţii existenţialişti şi mai
cu seamă aceia ai intimităţii şi ai
confidenţei (Charles d’Orléans, Du
Bellay, E. Dickinson, Supervielle,
Jaccottet printre alţii).
Ea se deschide altor voci mai
îndepărtate (precum Ronsard, Hugo –
doi granzi, totuşi - Perse, Michaux, de
asemenea Celan şi Char pentru anumite
texte ale lor în care lecturile mele încă
încearcă să pătrundă).
Frecventată de prietenii şi apropiaţii
mei, ea ar trebui să ascundă în rafturile
sale (câţi metri!?) volume pe care le-ar
plăcea să le găsească printre altele.
Mutatis mutandis, acelaşi lucru se
întâmplă şi cu genurile narative.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

44

NO. 11-12 / 2015

l Ce cuvinte poţi asocia aceluia de
«poezie»?
Asociabile poeziei sunt pentru mine,
în ordine, frumuseţea, profunzimea şi
iubirea.
Toate mărturisesc împreună ceva din
care este dificil de ales. A separa unul
înseamnă a le pierde pe celelalte.
Sunt cu toatele acela care
asamblează poemul şi în fac să cânte.
Mă gândesc, de exemplu, la
enumerarea abundentă a braziliencei
Águas de Março pusă în valoare de
vocile lui Elias Regina şi Tom Jobim
(versiunea franceză cu Stacey Kent ou
Georges Moustaki).
… Fără a uita cuvântul cuvintelor,
acela care le traversează pe toate şi tot
ceea ce conţin ele şi care merge un pic
mai departe când vom dori să-l
enunţăm, pentru a se întoarce mai
târziu, dar când vrea el.
Cuvântul libertate-prezenţă?
(Realizat de Clara Regy
pentru TERRE À CIEL)

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

45

texte tamile

Thirukkural
Cartea a treia. Despre dragoste
109. Fascinaţia
Thirukural este una dintre operele
literare cele mai valoroase în limba
Tamil. Este o capodoperă a literaturii
Tamil și este considerată ca având cea
mai pură formă a gândirii umane.
Thirukural este o Carte universală
compusă în timpul ultimeia dintre cele
trei epoci Sangam. Thirukural a fost
scrisă de un mare poet Tamil,
Thiruvalluvar, care se crede că a trăit
cândva între 500-200 î.en. Aceasta este
compusă din 1330 cuplete, structurate
în 133 capitole cu 3 secțiuni. Alte nume
pentru Thirukural sunt Uthradam,
Poyyamozhi, Vayurai Vazhthu,
Deyvanool, Pothu Marai, Muppal, și
Tamil Marai. Thirukural este unică în
furnizarea unui cod de conduită pe care
omenirea să-l urmeze permanet.
Acoperă o serie de teme esenţiale,
precum comportamentul, administrarea,
familia, dragostea, averea şi virtutea.
1081.
அதோ பெரிய கம்மல்அணிந்து
இருப்பது தெய்வமா? நல்லமயிலா?
பெண்ணா? யார் என்று அறிய
முடியாமல் என் மனம்
மயங்குகிறது.

Ce e această formă cu cerceii grei? Zeiţă
a dumbrăvii? O specie de păun anume
creată de Zeu? Ori e femeie? Inima mea
e tulburată prea ca să o spună.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

46

NO. 11-12 / 2015

1082.
அவள் வீசிடும் விழிவேலுக்கு
எதிராக நான் அவளை நோக்க,
அக்கணமே அவள் என்னைத்
திரும்ப நோக்கியது தானெருத்தி
மட்டும் தாக்குவது போதாதென்று,
ஒரு தானையுடன் வந்து என்னைத்
தாக்குவது போன்று இருந்தது

Privirea pe care, la rândul ei, mi-o
aruncă are darul să-mi spună că-i zeiţa,
ea însăşi atacată şi făcută să sufere, cu
sine îşi aduse o armă de asalt.
1083.
கூற்றுவன் எனப்படும் பொல்லாத
எமனை, எனக்கு முன்பெல்லாம்
தெரியாது; இப்போது தெரிந்து
கொண்டேன் அந்த எமன் என்பவன்
பெண்ணுருவத்தில் வந்து போர்
தொடுக்கக்கூடிய விழியம்புகளை
உடையவன் என்ற உண்மையை

Te-am ascultat vorbind de Yama
(Exterminator), dar nu l-am cunoscut. Îl
cunosc acum: cu ochii-aduce luptă
violentă şi e femeia pură: modestă,
ingenuă, speriată, castă.
1084.
பெண்மையின் வார்ப்படமாகத்
திகழுகிற இந்தப் பேதையின்
கண்கள் மட்டும் உயிரைப்
பறிப்பதுபோல் தோன்றுகின்ற
னவே! ஏனிந்த மாறுபாடு?

texte tamile

O simplitate dulce, o formă graţioasă.
Femeia. Şi totuşi, ochii ei, mereu pe
certă puşi, beau viaţa mea.
1085.
உயிர்பறிக்கும் கூற்றமோ?
உறவாடும் விழியோ?
மருட்சிகொள்ளும் பெண்மானோ?
இளம் பெண்ணின் பார்வை இந்த

1088.
களத்தில் பகைவரைக் கலங்கவைக்கும்
என் வலிமை இதோ இந்தக் காதலியின்
ஒளி பொருந்திய நெற்றிக்கு வளைந்து
கொடுத்துவிட்டதே!

Singură fruntea ei mi-nfrânge forţa ce
face altfel duşmanii să tremure pe
câmpul de bătaie, dar cine pune pe asta
vreun pariu!

மூன்று கேள்விகளையும்

1089.

எழுப்புகிறத

பெண்மானைப் போன்ற இளமை

Are Yama ochi peste tot? Lucesc în
lumina de ceai? Spaima fu lancea morţii
puiului de cerb? Femeia-i cea ce-l are în
grijă şi îl poate pierde.

துள்ளும் பார்வையையும்,

1086.
புருவங்கள் வளைந்து கோணாமல்
நேராக இருந்து மறைக்குமானால்,
இவள் கண்கள், நான் நடுங்கும்ப
டியான துன்பத்தைச் செய்யமாட்ட

Dacă pleoapele crude ca un voal îi
acoperă ochii, dureri mă fac să tremur,
de parcă-n inimă o aşchie a pătruns.
1087.
மதங்கொண்ட யானையின் மத்தக
த்தின் மேலிட்ட முகபடாம் கண்ட
ேன்; அது மங்கையொருத்தியின்
சாயாத கொங்கை மேல் அசை
ந்தாடும் ஆடைபோல் இருந்தத

Veştmântul ce sânii fermi i-acoperă
femeii, pare urechea unui elefant prins
de furiile iubirii.

நாணத்தையும் இயற்கையாகவே
அணிகலன்களாகக் கொண்ட
இப்பேரழகிக்குச் செயற்கையான
அணிகலன்கள் எதற்காக?

Cu ce folos podoabe pentru o fată, când
cum e căprioara de sprintenă aleargă şi
modestia-i luminează chipul?
1090.
மதுவை உண்டால்தான் மயக்கம்
வரும்; ஆனால், கண்டாலே மயக்கம்
தருவது காதல்தான

E un deliciu vinul pentru cel cu gust,
cum este dragostea pentru acel ce vede.
***
Pentru prezenta versiune românească
s-au folosit ca surse, comparativ, versiunile
poetice engleză (Division III. Love. 109 Love that
beauty darts – din vol. Thirukural, transliterations
& translation, Sura Books Ltd, 2000, english
version J. Narayanasamy) şi franceză (Livre 3éme.
Traîté de l’amour. Chapitre 109. Comment sa
beauté le torture, din vol. Tirou Koural: Traduit du
Tamoul, version française Ashraf N.V.K.)

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

47

Acest număr este ilustrat cu lucrări de grafică de Vlad Dumitriu
Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” Câmpina
Director: Liliana Ene
(Bulevardul Culturii, nr. 39, 105600 Câmpina PH)
în colaborare cu Cercul literar „Geo Bogza” Câmpina
Redactor-şef: Florin Dochia
e-mail: revistaurmuz@gmail.com
site: http://revistaurmuz.blogspot.ro/
Redacţia mulţumeşte tuturor celor care au contribuit
cu generozitate la realizarea acestui număr al revistei

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

48

NO. 11-12 / 2015

IS S N 2359 - 7585
IS S N- L 2359 - 7585

Layout & DTP: Flowerin Flow

5 lei

Related Interests