CONSIDERATII PRIVIND GEOPOLITICA MARII NEGRE

Cand vorbim de Marea Neagra, intelegem alaturi de litoralul stapanit de-a lungul Marii Negre si cu gurile Dunarii, putinta de afirmare în lume, dreptul legitim al poporului roman de a se putea afirma pe plan international. Daca facem o analiza geoistorica, putem afirma ca Marea Neagra a fost foarte ospitaliera, inca din antichitatea indepartata, bucurandu-se de o faima pozitiva, in profida furtunilor care o traverseaza. Desi inchisa din toate partile, stramtorile i-au ispitit pe corabierii antichitatii, sa încerce necunoscutul, prin exercitarea spiritului de aventura si a poftelor de castig. Marea Neagra înseamna dincolo de considerentele geografice, un paradox geopolitic, explicatia constand, dupa cum am vazut, in indelungata istorie a acestui bazin maritim. Marea Neagra uneste si separa doua mari religiidoua mari culturi si mentalitati: nordul ortodox si sudul islamic. Romania, prin pozitia sa geografica, are sansa sa reuseasca în plan geopolitic, politic si cultural, in regiunea Europei centrale si sud-estice, mizand pe orientarea istorica a poporului roman, pe aplicarea modelelor socioeconomice vest europene, avand posibilitatile de integrare în structurile europene si euro-atlantice. Pozitia, in contrast cu intinderea, reprezinta elementul de geografie politica, pe care, Simion Mehedinti l-a evidentiat in ideea de a incadra Romania pe axa Carpati-Europa centrala-zona preasiatica. Situata în proximitatea Heartland-ului, al cărui control face obiectul unui joc politic diplomatic economico-militar extrem de complex, Marea Neagra a devenit, in special după 11 septembrie 2001 dar mai ales odata cu extinderea NATO din 2002 un spatiu de complicata întrepatrundere a frontierelor geopolitice si geoeconomice si un cadru de afirmare a noii comunitati euroatlantice. De fapt, noua configuratie a Marii Negre se anunta inca din anii ’90 când s-au trasat primele proiecte ale pipe-line-urilor care vor transporta resursele

energetice1 ale Estului-semiperiferie catre zona euroatlantica calificata, sau, cu termenul lui Wallerstein, centrul sistemului mondial modern. De ce, pana în acest moment, Marea Neagra a fost ignorata? Fiind localizata geografic la intersectia spatiilor de securitate europene euro-asiatice si ale Orientului Mijlociu, Marea Neagra nu a fost considerata a fi centrul nici uneia din ele. in acest sens explicatia occidentala este clara: „Când a venit randul Europei, prioritatea noastra au reprezentat-o tarile care se intindeau de la statele baltice pana la cele din Balcanii Orientali. Cand a fost vorba de fosta Uniune Sovietica ne-am concentrat atentia asupra realizarii unei noi relatii de cooperare cu Moscova. Si pe langa conflictul israeliano-palestinian, interesele si atentia din politica noastra pentru Orientul Mijlociu erau limitate de regula la granita de sud a Turciei”. La aceste argumente se adauga faptul ca, pe de o parte, conflictul din fosta Iugoslavie a direcţionat în bună măsură atenţia spre acest spaţiu iar conflictele inghetate (Transnistria, Albania, Osetia de Sud, Karabah) si situatia reziduala lasata prin destramarea Uniunii Sovietice au fost ignorate. Socotita si de catre occidentali drept o zona de „strainatate apropiata” a Moscovei, în care aceasta din urma are interese speciale, Marea Neagra a captat foarte puţin atentia Occidentului. Totusi, astazi, regiunea Marii Negre se afla in epicentrul eforturilor occidentale de a-si proiecta interesele spre Caucaz si Orientul Mijlociu. Pe masura ce NATO isi extinde atributiile si se pregateste pentru o implicare pe termen lung în Afganistan, luand în considerare si asumarea unor responsabilitati suplimentare în Irak, regiunea Marii Negre începe sa fie privita intr-o altă lumina. Punctul de plecare al abordarii occidentale de azi în Marea Neagra a fost 11 septembrie 2001 moment care a condus la o modificare a opticii statelor occidentale fata de întreaga regiune. Necesitatea crearii unei „springboard” pentru combaterea terorismului islamic este intarita de o serie de factori structurali prezenti în regiunea Marii Negre cum sunt: state neconsolidate, slaba capacitate administrativa, saracie si disparitati economice, coruptie si crima organizata. Totodata, largirea NATO (2002) si UE (2007) pana la granitele Marii Negre si mai ales aspiratiile globale ale acestor organizatii determina iesirea Marii Negre din „conul de umbra” al periferiei Europei si afirmarea unei noi realitati geopolitice, de interfata cu alte zone, Asia Centrală si Orientul Mijlociu. Desi limbajul politic actual, în special cel occidental, este impregnat de expresii precum „noua importanta strategica a Marii Negre” este clar ca problemele cu care se confrunta regiunea sunt preponderent unele pre-11 septembrie 2001. Astfel, desi, pe de-o parte, se clameaza necesitatea realizarii unui model de securitate cooperativa cu geometrie variabila prin
1

În prezent Europa importă 50% din energie prin rute foarte complicate ce trec peste Bosfor şi Canalul Mânecii. Din 2020 Europa va importa 70% din necesar din afară. Ronald D. Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig, O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”, 2004, p. 22.

2

utilizarea/completarea reciproca a unor formule regionale cum sunt ONU, OSCE, UE, NATO/Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC)/Parteneriatul pentru Pace (PpP), Initiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI), GUUAM, si Organizatia Cooperării Economice la Marea Neagra (OCEMN), pe de alta parte principala dilema a strategiilor occidentale se reduce la armonizarea intereselor strategice ale Rusiei, mai putin cele ale Ucrainei, intrata în urma „revolutiei orange” in sfera de influenţa americana, cu cele ale statelor NATO prezente la Marea Neagra; astfel, dupa largirea organizaţiei nord-atlantice spre est, Occidentul este, încato data, confruntat cu faptul ca o extindere suplimentara a propriei sfere (autoperceputa de stabilitate) la Marea Neagra „poate fi receptionata de multi rusi ca fiind ostila”. De fapt aceasta teama difuza nu este fara un substrat real; dupa reculul Rusiei în anii ’90 din Europa Centrala si de Est, macrostrategia occidentala multifazata a ajuns la Marea Neagra. Dilema abordarii Marii Negre precum si faptul ca aceasta etapa face parte dintr-un plan mai vast, o panidee creionata cu mult timp înainte, nu mai este un secret. Acest fapt este detaliat chiar de occidentali dupa cum urmeaza: „Pe aceasta cale se poate pune temelia pentru finalizarea celei de-a treia faze a unei Europe largite. Prima faza a inclus ancorarea Poloniei si a tarilor de la Visegrad. Cea de-a doua faza a marit viziunea noastra a unei Europe largite prin includerea noilor democratii de la zona Baltica pana la Marea Neagra. Astazi ne confruntam cu provocarea de extindere a strategiei cu scopul de a cuprinde o Europa intinsa de la Belarus în Nord catre limita estica a regiunii Marii Negre la sud. Finalizarea acestei viziuni pentru o Europa unitara si libera ar putea fi un avans considerabil pentru cauza democratiei, integrarii si securitatii in regiunea euroatlantica. Ar reprezenta si o pozitie mai buna a Statelor Unite si Europei în abordarea provocarilor din Orientul Mijlociu largit. Intrebarea cheie nu este daca acest lucru este dezirabil ci daca este realizabil”. Aceasta viziune geopolitica este insa impartasita si de catre noii parteneri zonali ai Occidentului cum este Georgia; aceasaă tara a devenit una din „marcile” occidentale la Marea Neagra care are misiunea de a asigura, în primul rand, securitatea conductelor petroliere de pe ruta Baku-Tbilkisi-Ceyhan; indiferent de temele predilecte ale noii propagande dezvoltate de statele occidentale, (identitatea de valori, extinderea arealului democratiei, redescoperirea unor teritorii de cultura europeana) este foarte clar faptul ca principala ratiune de a fi (în acceptiunea termenului american de „nation buliding”) a unor tari precum Azerbaidjan sau Georgia este aceea de a asigura un acces sigur al Occidentului la petrolul caspic. Celelalte dimensiuni, noile ideologii create in laboratoare occidentale si asumate de autoritatile acestor „emerging states”, reprezinta suportul ideologic prin care noile elite justifica existenta statelor pe care le conduc si care intra în conflict cu viziunea neoimperiala rusa. Astazi, harta politica a zonei Marii Negre este influentata de o fosta superputere, Rusia, si doua puteri regionale Ucraina si Turcia. Ca succesoare a URSS, Rusia
3

este in continuare un factor major in regiunea Marii Negre. Dupa o foarte lunga perioada de timp când Moscova era cel mai important actor in Marea Neagra, aceasta cauta sa-si mentina rolul de pivot pe care l-a jucat odata in construirea si mentinerea „arhitecturii Razboiului Rece al tarmurilor”. Conceptia neoimperiala a Rusiei in Marea Neagra isi are originea in epocile tarista si sovietici dar mai ales în nevoia de a contracara expansiunea în regiune a SUA şi UE.In acest sens, presedintele rus Vladimir Putin a manifestat permanent un interes sporit pentru flota rusa din Marea Neagra, care in pofida uzurii morale din ultimii 15 ani reprezinta o forta semnificativa de care trebuie sa se tină seama. Declaratiile presedintelui rus de genul „bazinul Marii Negre si al Marii de Azov se afla în zona rusa de interes strategic” or „ Marea Neagra ofera Rusiei acces direct la cele mai importante rute globale de transport” nu fac decat sa sublinieze faptul ca Rusia nu doreste sa-si abandoneze poziţiile detinute în Marea Neagra. Aceste deziderate sunt susţinute pe teren prin diverse metode; Moscova continua sa obstructioneze retragerea bazelor sale din Georgia Batumi si Akhalkalaki80, angajament luat la summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999; Totodata sunt exploatate tendintele separatiste ale Abhaziei si Osetiei de Sud si a republicii autonome Adjaria desi în 2000 au existat unele gesturi care puteau indica faptul ca Federatia Rusa ar începe sa-si respecte angajamentele internationale privind retragerea bazelor sale militare din Georgia, totusi cu exceptia bazei de la Vaziani si la nivel declarativ (verificarea fiind imposibila) baza de la Gudauta, de fapt majoritatea trupelor ruse au ramas pe pozitii si uneori, desfasoara actiuni militare, cum a fost aceea din valea Pankisi, sub acoperirea participarii la lupta antiterorista. strategia ruseasca este marcata de fapt de doua tendinte contradictorii; pe de-o parte se încurajeaza dezvoltarea unei atmosfere de încredere prin angrenarea organizatii, scheme de cooperare regionala, in actiuni comune de prezervare a securitatii impotriva asa-ziselor „noi riscuri” iar pe de alta parte se foloseste forta militara in conflicte înghetate sau doar cu rol de descurajare în momentul în care Moscova constata ca orientarea unor state riverane tinde sa ia o turnura periculoasa. Proaspat iesita din revolutia portocalie, dupa cele mai multe opinii, subsidiata puternic de Occident, Ucraina devine un avanpost vestic la intretaierea a trei mase geopolitice: euro-atlantica, euro-asiatica si islamica. Desi nesemnificativa ca forta navala în Marea Neagra (comparativ cu Rusia si chiar Turcia) Ucraina este o piesa importanta în puzzle-ul occidental al traseelor energetice. Prin operationalizarea terminalului petrolier Odessa, Ucraina are posibilitatea de a regulariza fluxul petrolier dinspre Caspica si Orientul Mijlociu spre Europa. Chiar daca, la nivel subregional, Ucraina ramane un jucator cu o anumita pondere este evident ca aceasta pondere depinde in buna masura de traiectoria pe care o vor imprima acestei tari cancelariile occidentale. Foarte activa in special în fostele republici sovietice de cultura islamica, Turcia, cel mai important pilon american la granita masei continentale si culturale rusesti, reprezinta unul din liderii regionali in Marea Neagra. Ambitiile Turciei
4

au la baza in buna masura convingerea ca în urma dezintegrarii URSS si Iugoslaviei ii revine misiunea de a restabili influenta politica, economica si mai ales culturala asupra fostelor teritorii ale Imperiului Otoman. Desi fortele navale turce inregistreaza o anumita dezvoltare, ea trebuie pusa pe seama necesitatii de a pastra avantajul militar asupra Greciei în zona Marii Egee si a Ciprului. Astfel, desi o prezenta semnificativa in Marea Neagra, flota turca are ca principal obiectiv asigurarea securitatii Stramtorilor si mai ales capacitatea de a opera în cadrul strategiilor NATO. Implicata in diverse scheme de colaborare regionala (OCEMN, BLACKSEAFOR) Turcia are o serie de interese proprii pe care si le promoveaza nu intotdeauna in consonanţa cu acelea ale aliatilor riverani din NATO (Romania si Bulgaria), constienta de faptul ca nici o strategie regionala nu va putea face abstractie de viziunea sa. Unde se pozitioneaza Romania în această constelatie geopolitica? Judecand dupa documentele oficiale ale administratiei de la Bucuresti, viziunea romaneasca porneste de la faptul ca deoarece riscurile si oportunitatile din zona Marii Negre sunt similare cu cele din alte spatii, de exemplu Mediterana, se poate crea o viziune comuna care sa coaguleze Europa de Sud-Est, Marea Neagra, Caucazul si Mediterana; aceasta viziune comuna ar trebui sa aiba printre obiective, prin asigurarea securitatii si stabilitatii in regiune securizarea rutelor energetice. Totodata, Romania subscrie la politicile NATO şi UE de a sprijini procesele democratice în regiune si la acordarea de asistenta directa statelor în tranzitie. Stabilitatea va fi proiectata in ariile adiacente Marii Negre in armonie cu politicile NATO si UE, procesul beneficiind de avantaje in urma functionării parteneriatului Romaniei cu Grecia şi Turcia. De asemenea, Romania va sprijini aceste procese si prin „dezvoltarea relatiilor de cooperare cu Federatia Rusa ca jucator regional major”. Ca membru fondator al Organizatiei pentru Cooperare Economica la Marea Neagra, Romania sprijina obiectivele acesteia (dialog continuu cu UE, Pactul de Stabilitate, lupta împotriva crimei organizate, Planul de Actiune în domeniul transporturilor), considerand ca OCEMN are un potential semnificativ pentru dezvoltarea cooperarii economice la nivel regional, pentru promovarea stabilitatii si securitatii, ca si pentru construirea unei comunitati de interese si valori la Marea Neagra. Dincolo de retorica oficiala a Bucurestiului, valoarea strategica a Romaniei a fost remarcata si de presedintele SUA, George Bush care, in cursul istoricei sale vizite la Bucuresti, prefigurand oarecum rolul pe care Statele Unite il rezerva Romaniei a mentionat in discursul rostit in Piata Universitatii din Bucuresti: „you can help our Alliance to extend a hand of cooperation across the Black Sea”. In acest context, este clar ca situarea regiunii în vecinatatea imediata a NATO (si a UE), dar si a Orientului Mijlociu Largit, perspectiva amplasarii unor facilitati militare americane pe tarmul romanesc si bulgaresc al Marii Negre, acumularea în cadrul sau a problemelor nerezolvate ale Europei (conflictele înghetate, criminalitatea transfrontaliera, deficitele democratice), dar si prezenta unor importante resurse energetice de interes pentru SUA si statele europene sporesc valoarea strategica a Romaniei în
5

regiunea Marii Negre pentru comunitatea euro-atlantica. In cadrul NATO, Romania, alaturi de Bulgaria si Turcia, a promovat in premiera tema Marii Negre în pregatirile Summit-ului NATO de la Istanbul. Astfel, importanta regiunii pentru comunitatea euro atlantica si disponibilitatea NATO de a dezvolta un rol în regiune, complementar initiativelor regionale si-a găsit consacrarea, în cadrul comunicatului Summit-ului. Totusi, in pofida unor atuuri certe, Romania nu are deocamdata mijloacele care sa îi permita o pozitie proprie. Toata retorica oficiala pedalează pe teme deja întoarse pe toate partile si care sunt in buna masura epuizate inca din anii 90. Orice încercare a Romaniei de a-si depasi la nivel vocal statutul si posibilitătile reale va avea ca rezultat pierderea credibilităţii şi eşuarea din start a oricărei inţiative. Experienţa participarii Romaniei la o serie de scheme de cooperare regionala, trilaterala quadrilaterala (in anii 90 s-a înregistrat o inflatie de astfel de initiative) arata ca nu s-au inregistrat beneficii, nici economice nici de influenta pe masura ideilor. Din punct de vedere geopolitic Romania nu are cum sa aiba o pozitie bine delimitata deoarece potentialul sau economic si militar90 pur si simplu nu îi permite. La aceasta se adauga si diferenţa de interese chiar cu unii aliati riverani din NATO, dar mai ales faptul ca orice strategie de a edifica o relatie normală cu Ucraina reprezentat un esec constant. In zona de proximitate a Romaniei, vedem inregistrandu-se unele mutatii spectaculoase, in planul reconfigurarii raportului de forte la scara regionala, prin aparitia si disparitia de pe arena internationala a unor state si redimensionarea unor noi frontiere . Interesante sunt si pozitiile diferitelor state riverane Marii Negre,asupra noii strategii euro-atlantice la Marea Neagra. Evident ca Rusia, cea mai mare putere regionala, este interesata de aceasta regiune. În viziunea lui Alexander Dughin independenta Ucrainei poate avea sens în calitate de coridor sanitar, deoarece elementele opuse ca orientare geopolitica nu permit acestei tari sa adere nici la blocul de sest nici la cel de vest. Acest teritoriu este împartit in cateva zone corespunzatoare gamei de realitati geopolitice si etno-culturale. Abordand aspectele legate de Romania si Moldova, Dughin accepta ideea ca acestea reprezinta parti ale unei regiuni geopolitice unice, dar unicitatea este doar un etnos ortodox unitar, la limba de origine romanica adaugandu-se elemente culturale si lingvistice din anturajul slav. Ucraina, este interesata de aceasta zona, în primul rand datorita situarii sale geografice, intr-o zona bogata in surse energetice, dar si de calitatea sa de membru in diverse organizatii politice si economice regionale. In viziunea lui Borys Tarasyiuk, amenintarile din regiunea Marii Negre isi au originea atat in exterior cât si in interior. Printre cele mai importante se pot retine: intensificarea influentei geopolitice a institutiilor internationale si a altor state, care, in incercarea de a-si rezolva diferendele si de a-si satisface propriile interese ajung
6

sa le ignore pe cele locale; incapacitatea regionala de a creea noi structuri si mecanisme eficiente de intarire a securitatii si apararii, dar si incapacitatea institutiilor internationale de a veni cu solutii eficiente si coerente in cazul unor conflicte acute; conflictele politice nesolutionate si potentialul lor de escaladare si de raspandire; instabilitatea politica nationala accentuata intr-o serie de state din regiune;competitia regionala externa si interna pentru caile de transport si acces la resurse. In viziunea ucraineana, Alianta de Nord poate sa joace un rol cheie in stabilizarea si apararea Marii Negre, aducand in acest sens urmatoarele argumente: principala sarcina a Aliantei este de a sustine pacea si stabilitatea;in realizarea sarcinii sale, N.A.T.O ar putea ajuta si la imbunatatirea climatului economic in regiune; N.A.T.O. poate contribui la pastrarea si regenerarea mediului inconjurator prin sprijinirea implementarii programelor stiintifice si tehnologiiile internationale. Referitor la rolul Uniunii Europene, partea ucraineana considera ca aceasta s-a impus în zona prin implementarea unor programe: ATCSE (Asistenta tehnologica pentru C.S.I.); TRACECA (Culuarul de transport transeuropean) si INOGATE (Proiect pentru resursele de petrol si gaze), ceea ce subliniaza si importanta strategica a Marii Negre. Unii specialisti in geopolitica si geostrategie afirma ca, datorita asezarii si a istoriei ei, natiunea cea mai instabila din caucaz, ar fi, cea georgiana. Totusi, in contextul actual, Georgia se apropie tot mai mult de Europa. In aceasta tara, a carei istorie mai indepartata si chiar apropiata a fost destul de zbuciumata, in fata complexelor interactiuni ale fortelor interne si externe, ar trebui sa se urmareasca o politica a echilibrelor, de dezvoltare economica, de reconciliere nationala si de rezolvare pasnica a diferendelor de ordin etnic. Viitoarea securitate in Europa de Est se va baza pe trei mari areale- Baltica-Adratica si Marea Neagra. Pasul urmator dupa cum se sugereaza, il reprezinta creearea unui Sistem de securitate al Marii Negre, care sa includa Turcia, Bulgaria, Romania, Georgia, Ucraina, ca membre N.A.T.O si Rusia ca partener separat, dar de incredere, care sa fie legat de sistemul de securitate al Marii Baltice, prin intermediul Ucrainei si Poloniei si sa traseze astfel, arhitectura vasta a securităatii eurpene de la Baltica la Marea Neagra. Includerea Adzerbaidjanului in sistemul de securitate al Marii Negre, poate deschide pietelor europene si americane accesul la rezervele caspice de petrol. Tarile din Caucazul de sud, vad in vecinatatea Maii Negre, o prioritate a politicii externe. Astfel, Armenia utilizeaza conceptul de europenizare stadiala a regiunii Caucazului de sud- Marea Neagra. Acest concept de europenizare stadiala este înteles in mai multe etape: transfigurarea politica a ceea s-a numit odata Trans- Caucaz, in Caucazul de sud. Astazi, fata de conexiunea cu Rusia, Caucazul de sud are legatura directa cu Iranul, o dimensiune turca si legaturi

7

supra regionale cu S.U.A., U.E. si Orientul Mijlociu; a doua faza a europenizarii ar fi reprezentata de arhitectura europeana si euro-atlantica extinsa; a treia faza, in completarea celei de-a doua, de trecere de la schitarea identitstii regionale de tranzitie, spre o viitoare unitate geopolitica, idee care ar fi impartasta si de tarile central europene, Germania, Franţa, Anglia, etc., dar si de Armania, Georgia, Lituania, Adzerbaidjan, Turcia. In Azerbaidjan se vorbese de importanta tarilor din Caucazul de sud, determinata în primul rand de vecinii direcţi-Rusia, Iran si Turcia, trei jucatori regionali puternici, a caror concurenta pentru influenta in aceasta zona, reprezinta un factor critic pentru securitatea regiunii Atat Azerbaidjanul cat si Georgia, au avut de suferit de pe urma existentei unor regiuni autonome-sub suzeranitatea Rusiei-, pe teritoriul lor, interventia ruseasca in conflictele secesioniste din Abhazia si Osetia de Sud, in Georgia şi Karabah, a produs pierderea controlului asupra unor regiuni, conflictele avand drept consecinte, printre altele, crearea pe scara larga a unor urgente umanitare; distrugerea cailor de comunicatii; un numar mare de persoane dislocate, refugiati, etc. N.A.T.O, Uniunea Europeana si Rusia, pot reprezenta cadrul legitim menit sa influenteze in mod pozitiv dezvoltarea din tarile fostelor state sovietice din zona Marii Negre. Impartasirea interesului comun, reprezinta in opinia noastra singura strategie care poate fi aplicata cu succes. Uniunea Europeana si-a îndreptat atentia spre Zona Marii Negre Astfel, la 12 mai 2004, Comisia Europeana a publicat propunerile pentru Politica de securitate europeana, documentul continand niste principii generale, fiecare stat trebuind sa formuleze detalii semnificative a Planurilor de actiune, incepand cu Republica Moldova si Ucraina. In documentul amintit, Uniunea Europeana a oferit tarilor din aceasta regiune: mai multe fonduri după anul 2007; noi reguli de folosire a fondurilor de ajutor existente; integrarea treptata în unele piete europene; alte promisiuni vagi, legate de dialog politic, spirit de cooperare in domeniul securitatii, dar fara nici o promisiune de aderare, ceea ce ii dezarmeaza, evident atractivitatea.

NIVELUL DE SECURITATE AL STANDARDELOR ECONOMICE SI DEMOCRATICE Regiunea Marii Negre nu este ferita de evolutia riscurilor si amenintarilor, de mutarea acestora din registrul conflictului militar clasic in acela al riscurilor si ameninfarilor asimetrice, cel mai adesea determinate de nivelul de trai - saracia, care cauzeaza terorismul, migrajia ilegala, proliferarea armelor de distrugere in masa, instabilitatea politica, crima organizata, ,,conflictele inghetate". Datorita multitudinii factorilor de risc identificati, zona Marii Negre
8

poate deveni un coridor de patrundere a diferitelor grupari teroriste, de crima organizata spre Europa in sprijinul acestei afirmatii, amintim: • legaturile existente intre separatistii ceceni si gruparea terorista Al Qaeda; • traseul drogurilor dinspre Afganistan spre Europa; • surse de proliferare a armamentului clasic, cat si de distrugere in masa, prin existenta unor arsenale ex-sovietice pe teritorii straine (in special Transnistria); • legaturile dintre crima organizata din zona Afganistanului si Marii Caspice cu retelele de crima organizata existente in Europa, America de Nord si de Sud. Reiese astfel ca securitatea euroatlantica este strans legata de securitatea bazinului Marii Negre si ca multe din amenintarile transnationale cu care se confrunta Europa provin din aceasta regiune. Din pacate, in prezent, o prea mare parte din arealul Marii Negre este dominat de stagnare economica, frontiere nesigure si nesecurizate, activitati ale crimei organizate si conflicte etnice inghetate, prezenta militara straina. Mediul de securitate in regiunea Marii Negre este, in prezent, supus unei serii de transformari sub doua aspecte: impactul extinderii NATO asupra regiunii si, intr-o oarecare masura, un aspect aditional extinderii, dezvoltarea cooperarii dintre statele riverane. Cooperarea la Marea Neagra a fost fundamentala pe trei dimensiuni: economica, politica si militara. Din punct de vedere militar au fost dezvoltate initiative regionale ca SEEBRIG si BLACKSEAFOR, aceasta din urma fiind un organism de cooperare navala cuprinzand sase tari (din 15 august 2005 Romania define conducerea acestui organism), avand ca obiectiv cunoasterea reciproca, consolidarea increderii si securitatii in Marea Neagra, actiunile fiind indreptate pe probleme umanitare, de cautare, salvare, impotriva minelor, poluarii etc. Prezenta Romaniei in NATO modifica partial conceptul strategic in relatia cu Orientul islamic si cu spafiul ex-sovietic, largind capacitatea de actiune a NATO spre bazinul Marii Negre si Caucaz. in acest sens, Romania este considerata deja o ,,reduta" strategica la granita de sud-est a spatiului euroatlantic, in vecinatatea Marii Negre, si trebuie sa devina un ,,varf de lance" spre rasarit al aliatilor euroatlantici pentru conservarea si chiar dezvoltarea intereselor in zona. In contextul celor de mai sus, un loc deosebit de important il au tarile riverane Marii Negre si relafia acestora cu cele doua grupari de interese concurente. Pe parcursul ultimelor doua milenii, Marea Neagra a prezentat permanent o importanta strategica din punct de vedere politic, economic si militar. Aflata la intersectia celor mai importante imperii din Antichitate (elen, roman, bizantin), Evul Mediu (otoman si rus), Marea Neagra s-a bucurat de o
9

atentie deosebita si in perioada istorica moderna si contemporana datorita unor conjuncturi politice, militare si economice, astazi reprezentand unul dintre punctele nodale ale intereselor celor mai importante tari sau alianje. In timp, Marea Neagra a reprezentat o punte de legatura si de tranzit atat intre Orient §i Occident, cat si intre Nord si Sud, constituindu-se, totodata ca o frontiers mai larga, tip zona tampon, intre acestea. In conjuncTie cu aceste valente, atunci cand mobilitatea umana s-a dezvoltat din ce in ce mai mult, Marea Neagra a inceput sa reprezinte unul dintre cele mai importante puncte de legatura pentru circuitele comerciale in general, iar in ultimul secol si mai ales astazi, una dintre jonctiunile principale ale traseelor de produse purtatoare de energie. S-a constatat, ca un fapt indubitabil, ca aceasta zona a prosperat si a fost cea mai stabila in perioadele in care nu a fost izolata si s-a aflat racordata la reteaua mondiala sau regionala de comert. In ultimele decenii, dar mai ales dupa 1990, zona Marii Negre a capatat o si mai mare importanta bazata pe o serie de elemente noi ale conjucturii politice economice si militare internationale. Astfel, la cele cunoscute din istorie s-au adaugat valente noi generate de situatia internafionala si, mai ales, de interesele regionale ale principalilor ,jucatori" internationali: -accentuarea importantei geostrategice cauzate de pozitia de contact a celor trei ,placi tectonice" de maxima importanta strategica astazi - Occidentul (cu NATO si UE), Orientul (preponderent islamic) si spatiul ex-sovietic (aflat inca sub controlul si influenza centrilor de putere de la Moscova); -accentuarea necesitatii dezvoltarii traseelor de produse purtatoare de energie la sudul Marii Negre, pentru asigurarea bazei energetice primare a Occidentului, ca alternativa la cele deja existente pe latura de nord a Marii Negre, controlate, in cea mai mare masura, de Moscova. Fata de aceasta situatie, dezvoltarile de ordin politico-strategic au dus la o lupta subterana fara precedent pentru consolidarea si extinderea sferelor de influenta in zona intre factorii de putere de la Moscova si principalele capitale ex-sovietice si cancelariile occidentale, avand ca principali protagonisti Washington si Londra. Pe acest front al confruntarii de interese, a aparut asa-numita ,,elipsa strategica" a Marii Negre, strategia abordata de Moscova si aliatii sai fiind complet diferita de cea a Washingtonului si a partenerilor sai, astfel: • Federafia Rusa si aliatii sai folosesc inca o tactica de lupta tip ,,razboi pe pozitii", alimentand conflicte locale (unele asa-zis inghetate, altele chiar calde) printr-o crestere a insecuritatii zonei, avand ca obiectiv acceptarea statu-quo-ului actual, acreditand ideea nesigurantei alternative prin sudul Marii Negre a coridorului energetic de transport din Transcaucazia pana in Occident, insistand ca singura alternativa viabila este traseul existent, pe la nordul Marii Negre, controlat de Moscova; • SUA si aliatii sai (in special cei din NATO) au adoptat tactica
10

democratizarii zonei, urmata, acolo unde este posibil, de extinderea NATO, urmarind, in acelasi timp, sprijinirea unor proiecte de productie si transport purtatoare de energie pe latura de sud a Marii Negre, pe trasee controlate preponderent de tari NATO(Turcia, Bulgaria, Romania riverane, Ungaria, Austria, Germania). Regiunea Marii Negre este o zona a conflictelor potentiate si reale. Razboiul de lunga durata dintre Armenia si Azerbaidjan, disputele Georgiei cu Abhazia, conflictele ,,de peste munte" din Caucazul de Nord sunt exemple elocvente in acest sens, la care se adauga contradictiile dintre Ucraina si Rusia. Aceste contradictii sunt de cel mai divers gen, geografic fiind localizate in regiunea Marii Negre, incluzand chestiunea Crimeei si a flotei Marii Negre, in cadrul Ucrainei apar relatiile deloc simple ale Kievului cu Crimeea. Republica Moldova urmeaza sa identifice o rezolvare adecvata a conflictului din Transnistria. Bulgaria se confrunta cu problema musulmanilor etnici, care implica tensionarea relatiilor acesteia cu Turcia. Situatia, pe ansamblu, este agravata de existenta unui nod intreg de pretentii teritoriale reciproce ale mai multor state din bazinul Marii Negre. Totodata, o influenta majora asupra climatului din regiune exercita consecintele diferendului iugoslav, care mentine o temperatura sporita, politica si economica, in arealul Balcanilor. Asadar, cooperarea la Marea Neagra este un proces cu o determinare multipla. Nu putem vorbi, in mod practic, de o zona a Marii Negre, pentru ca acest spatiu este unul de confluenta. Datorita contactului dintre diversele civilizatii, acest proces are, in parte, valentele unei cooperari interregionale. Din aceasta cauza, turbulentele aparute in oricare dintre regiunile care au initial aceasta forma de cooperare au un efect important asupra ansamblului. Vom analiza, in cele ce urmeaza, un factor de presiune important la adresa cooperarii dintre statele din zona: conflictul din Caucaz, conflict care implica, in mod indirect, totalitatea statelor riverane Marii Negre. Bazinul Marii Negre in geopolitica resurselor Situatia geopolitica a Marii Negre ramane incerta, ceea ce face ca, privita din afara, aceasta sa para un fel de „fasie a nimanui”, a carei trasatura caracteristica o constituie „instabilitatea iminenta”, generata de neconcordanta de interese, de starea tot mai accentuata de confruntare dintre fortele interne si externe. Acest lucru determina o slabire vizibila a activismului regional al Rusiei si, implicit, a influentei ei pe fondul consolidarii pozitiilor SUA si NATO. Astazi, regiunea marelui bazin al Marii Negre a devenit unul dintre centrele politicii europene si mondiale. O parte dintre pilonii mondiali, in primul rand SUA, privesc aceasta regiune drept "condor strategic", care deschide calea catre zonele cuprinse de crize puternice, Orientul Mijlociu si care constituie, in acelasi limp, un fel de "bariera intre civilizatii".
11

Extinzandu-se pana la Marea Neagra, dupa aderarea Romaniei si Bulgariei, UE si-a extins si politica "noii vecinatati europene" asupra tuturor statelor din Caucazul de Sud si din Balcani. Rusia si Turcia sunt interesate in restabilirea pozitiilor lor (stiribite, intr-o oarecare masura, in prezent), si de dezvoltarea colaborarii regionale. Dupa destramarea URSS, linia de coasta a Rusiei s-a dovedit limitata in spatiu "de la Anap la Adler", iar politica regionala a Turciei a fost supusa unor conflicte acute in Orientul Apropiat si Mijlociu, in primul rand, in Iran si Irak. La mijlocul anilor '90, Zbigniew Brezezinski, cunoscut analist si strateg american, in lucrarea sa "Marea tabla de sah", a numit aceasta regiune "Balcanii euroasiatici", care, pe langa Caucaz si Balcani, include si o parte a Asiei de Sud, precum si zona Golfului Persic si a Orientului Mijlociu, pentru ca, in toate aceste regiuni, a existat un vacuum de putere. Golful Persic si Orientul Mijlociu se afla astazi in centrul unor conflicte armate in plina desfasurare sau potentiale. Spre deosebire de ele, bazinul Marii Negre, situat intre marele Orient Mijlociu si Marea Europa, este relativ stabil, chiar daca se confrunta cu presiunea anumitor amenintari interne si externe. Aflandu-se in interiorul triunghiului dintre lumea islamica, Rusia si Europa, majoritatea tarilor din bazinul Marii Negre aleg vectorul european al politicii de colaborare economica international, in general al politicii externe, dar nu reusesc sa se debaraseze si de traditionala esenta euroasiatica la care face referire Bzrezinski. Interesele strategice americane presupun diversificarea surselor energetice din Golful Persic cu cele provenind din tari care nu sunt membre OPEC, stabilirea de legaturi cu tari cu populatie preponderent musulmana, in contrapondere la islamismul radical, sustinerea independentei tarilor Caucazului de Sud si bazinul Marii Negre, incurajarea lor pe drumul democratiei. Directiile de baza ale politicii americane in regiunea Marii Negre au fost formulate in declaratia Departamentului de Stat, difuzata la summitul OSCE din noiembrie 1999 de la Istanbul. Atunci a fost afirmat obiectivul intaririi pozitiilor SUA si Turciei in regiune, in contrapondere cu interesele Rusiei. In recomandarile adoptate la Istanbul, era subliniata necesitatea intensificarii eforturilor diplomatice si stimularii investitiilor pentru ca fluxurile energetice caspice sa curga pe conducta Baku -Tbilisi - Ceyhan, limitarii trecerii petrolului pe teritoriile tarilor concurente (Iran sj Rusia). Scotand in evidenta importanta strategica a bazinului Marii Negre pentru evolutia economiei mondiale, fostul presedinte al Parlamentului european, Pat Cox, mentiona, la Conferinta de la Bucuresti, cu tema "Noua politica europeana de vecinatate, a sinergiei din spatiul Marii Negre: "daca in anii '50, carbunele si otelul reprezentau cele doua sectoare care erau unul dintre punctele fondatoare ale Europei, eu cred ca in secolul XXI, locul lor va fi luat de problematica energiei si de cea a schimbarilor climaterice. Marea Neagra reprezinta o solutie pentru asigurarea diversitatii si securitatii zonelor de aprovizionare, zone alternative pentru resursele energetice, pentru a aminti doar cateva dintre
12

raspunsurile pe care aceste regiuni le pot da sfidarilor cu care se confrunta in prezent Europa. lata de ce, sublinia in final Pat Cox, dintr-o data, intreaga regiune a Marii Negre devine una de prim-ordin in termeni strategici pentru interesele UE, si, fara fndoiala, Romania si vecinii sai se afIa fn prima linie a constructiei acestei relatii, ca europeni si impreuna cu ei". Astfel se poate afirma ca zona caucaziana este, in momentul de fata, regiunea unde se desfasoara cea mai acuta lupta pentru impartirea sferelor de influenza. In acelasi timp, zona este caracterizata printr-un conflict endemic. Din acest punct de vedere, spatiul determinat de Muntii Caucaz, Marea Neagra si Marea Caspica se gaseste intr-o companie ,,selecta", alaturi de alte regiuni ale Globului, precum Asia de Sud-Est, subcontinentul indian, Africa, si, intr-o masura mai mica, America Latina. Pe langa observarea evidentelor similaritati cu celelalte regiuni de conflict cronic, precum lipsa dezvoltarii economice, ori fragilitatea si ineficienta aparatului de stat, putem scoate in evidenja trasaturi specifice ale starii conflictuale din aceasta regiune, care ajuta unei mai bune injelegeri a fenomenelor din zona. Este vorba, in primul rand, de proximitatea geografica a majoritatii actorilor acestui conflict, state initiatoare sau state-victima. In al doilea rand, vom remarca stransa legatura a evolutiilor din aceasta zona cu cele din zona Asiei Centrale. Pentru usurinta prezentarii, vom trece insa in plan secund natura marelui conflict postsovietic. Pentru a infelege natura conflictului din Caucaz, discufia trebuie purtata pe trei niveluri: nivelul local, regional si cel international, care, datorita specificului zonei, sunt grupate pe trei dimensiuni majore - spiritual, politica si economica. Dimensiunea spirituala Asezate intr-o regiune cu relief dificil, avand resurse agricole insuficiente, popoarele din zona au fost fortate sa aleaga un stil de viata in care lupta pentru resurse era o dimensiune cruciala a vietii. Toate valurile migratoare au cuprins, pe langa componenta central-asiatica, o puternica dimensiune caucaziana, popularea insasi a zonei, de-a lungul vremurilor, facandu-se prin mai multe valuri de migrate. In momentul de fata, o caracteristica a zonei este faramifarea etnica, lingvistica si religioasa. Limbile vorbite in zona aparfin unor familii diferite, desemnand valurile succesive de invadatori: limbi caucaziene, specifice zonei, limbile iranice si armeana, din familia indo-europeana, sau limbi turcice si mongole, din familia altaica. Rezistenta la asimilare a dus la situatii inedite, ca in cazul limbii lat, vorbite intrun singur sat din Georgia. Pe plan religios, putem aminti islamismul, crestinismul, religiile traditionale.

13

Aceasta faramitare, alaturi de impartirea arbitrara a teritoriului intre statele din zona si mentinerea sentimentului identitarii si mai ales al diferentei au determinat, dupa colapsul Uniunii Sovietice, revirimentul confruntarilor mocnite. Analistii politici estimeaza la circa 800 numarul focarelor de conflict din zona Caucazului si a Marii Caspice. In momentul de fata, principalele puncte fierbinti pe agenda caucaziana sunt reprezentate de conflictele azero-armean si tendintele separatiste din Georgia (Abhazia si Adjaria). Dar acestea sunt numai manifestarile unui joc politic, economic si militar mult mai complex. Prabusirea Uniunii Sovietice a dus la crearea, in zona caucaziana si central-asiatica, a unui vid de putere. Georgia este o tara relativ mica, are o suprafata aproximativ egala cu cea a Irlandei, pe care traiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauza de cativa ani, imediat dupa primul razboi mondial, ea a fost de la inceputul secolului al XlX-lea integrata Rusiei. Pana in anul 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Georgia si-a proclamat independenta in 1991, iar primul presedinte care a castigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluata de Eduard Sevarnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se parea ca Georgia va deveni cu adevarat independenta. Numai ca pe teritoriul sau au izbucnit - la timp, am spune miscari de independenta a unor provincii.Prima a fost cea initiata de Osetia de Sud. Osetinii, popor din Caucaz, traiesc in doua provincii: Osetia de Nord integrata Federatiei Ruse (600 mii de locuitori), si Osetia de Sud (100 mii de locuitori, dintre care 65% osetini si 30% gruzini) care face parte din Georgia. Osetia de Sud isi proclama independenta. Georgia declara neconstitutionalitatea hotararii. Izbucneste un conflict militar care ia sfarsit doar in 1993, cand Georgia adera la CSI, prilej cu care dobandeste sprijinul Moscovei in solutionarea conflictelor interne, in mai 1996 se semneaza Memorandumul ruso-gruzinoosetin cu privire la asigurarea securitatii si increderii intre parti. Aproximativ dupa acelasi scenariu are loc si conflictul din Abhazia republica autonoma a Georgiei, situata pe litoralul Marii Negre (540 mii de locuitori, dintre care 17% abhazi, 43% gruzini si 17% rusi), avand capitala la Suhumi. Abhazia isi declara independenta, Tbilisi nu recunoaste hotararea, izbucneste conflictul armat, abhazii fiind sprijiniti de "voluntari" din Caucazul de Nord. Cert este ca la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de incetare a focului in zona conflictului georgjano - abhaz care prevede crearea unei zone de securitate unde sa fie dislocate forte de mentinere a pacii ale CSI. In 1996, Georgia si Abhazia au convenit "prelungirea mandatului trupelor ruse". Deci republicile unionale sunt supuse si unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei, practic neavand alta cale. Accepta medierea Moscovei, accepta trupe rusesti pentru a-si salva existenta statala. Pe de alta parte, exemplul dat arata cat de complicata este situatia nu numai in Caucaz, ci in mai toate republicile unionale. Fiecare republica are "pungi de populate" de alta etnie, care pot deveni
14

masa de manevra. De aceea, problema independenctei acestor republici fata de Rusia este foarte complicata si trebuie tratata cu mare prudenta si intelegere. Georgia intretine relatii cordiale cu Turcia si Iran, datorita intereselor comune cu aceste state. Pozitia sa este complicata de existenta separatismelor abhaz si nord-osetin, sustinute de Moscova, dar si de actiunile potrivnice ale "popoarelor de munte", fapt ce nuanteaza discursul anti-rus. Georgia este unul dintre fondatorii GUUAM (initiativa de cooperare regionaia) si define, datorita iesirii la Marea Neagra, un rol important in configurarea conductelor de transport petrolier si telecomunicatii. Armenia nu are iesire la mare sau la alte cai de comunicatie importante. Trei din cele patru tari cu care se invecineaza sunt islamice (Turcia, Azerbaidjan si Iran), iar de Georgia este despartita de un munte traversal numai de o cale ferata care nu poate transporta mai mult de o patrime din comertul tarii. Pozitia sa este izbitor de asemanatoare cu cea a Nepalului sau Lesotho - deci fara acces direct la o cale de comunicatie importanta. De aceea, o buna relatie cu Moscova este principala solutie de supravietuire. PERSPECTIVELE STRATEGICE ALE REGIUNII MARII NEGRE IN VIZIUNEA SUA INTERESELE ROMANIEI SUA au un interes direct in dinamizarea cooperarii regionale cu participarea sau sprijinul statelor occidentale. Semnalele in acest sens sunt cererea SUA de a deveni observator la OCEMN, eforturile de reactivare a GUUAM, valorizarea experientei Centrului SECI in regiunea Marii Negre, precum si incurajarea procesului de reflectie din cadrul UE referitor la dezvoltarea unei strategii pentru Marea Neagra, incluzand un posibil dialog institutionalizat cu OCEMN. SUA promoveaza o abordare angajanta fata de regiune, prin: pozitionarea de facilitati militare in Romania si Bulgaria; solicitarea statutului de observator la OCEMN; incurajarea unei prelungiri de facto in regiunea Marii Negre proliferation Security Initiative" si sprijinirea ,,Black Sea Border Security Initiative", promovata de Romania. In acelasi timp, SUA insista, ca accent major al abordarii lor la Marea Neagra in ultima vreme, asupra necesitatii unei viziuni comprehensive, care sa mearga dincolo de problematica securitatii, luand in considerare reformele - economica si democratica, dialogul politic si cooperarea regionala, proiectele pragmatice intraregionale in diverse domenii (mediu, energie etc). Din perspectiva SUA, un instrument eficient de cointeresare a Turciei si Federatiei Ruse catre subiectele regionale mai sensibile poate fi OCEMN, a carei revitalizare poate oferi o serie intreaga de oportunitati pentru cooperarea regionala ca factor de sustinere a strategiei americane. Intarirea cooperarii economice este, de altfel, un punct important al strategiei SUA la Marea Neagra, OCEMN fiind vizata pentru un rol semnificativ de jucat in aceasta privinta.
15

Pentru SUA, evolutiile recente din zona Marii Negre, in special transformarile politice initiate in Georgia si Ucraina, constituie premise si pentru revitalizarea GUUAM, ca placa turnanta in conectarea euroatlantica a regiunii pontice, asigurarea coridoarelor de resurse energetice si controlarea unor eventuale tendinte neoimperiale rusesti. SUA sprijina, ca obiective specifice ale GUUAM, consolidarea democratiei si statului de drept in statele membre, edificarea unor mecanisme regionale de securitate viabile si reducerea dependentei de livrarile rusesti de energie. SUA vor incerca sa atenueze suspiciunile Rusiei, orientandu-si capacitatea de persuasiune pe ideea ca SUA nu doresc sa controleze regiunea Marii Negre, ci doar sa sustina existenta unor state puternice si prospere, capabile sa asigure securitatea si stabilitatea in aceasta arie. SUA inteleg interesul Romaniei pentru o coagulare regionala mai clara, dar nu considera ca este vorba de o necesitate presanta: prioritatile majore raman Afghanistan, Irak, transformarea NATO, relatiile cu Rusia si Ucraina - inclusiv ca puncte de sustinere strategica in zona Marii Negre. SUA considera importanta dimensiunea politica a cooperarii la Marea Neagra si vor sustine demersurile Romaniei, fara a avea un rol vocal. SUA mizeaza consecvent pe rolul de leadership si pe expertiza Romaniei in promovarea agendei la Marea Neagra, fiind pregatite sa sustina initiativele in aceasta directie. INTERESELE ROMANIEI IN REGIUNEA MARII NEGRE Intrucat procesul de deschidere si conectare a regiunii la comunitatea euroatlantica este la inceput, Romania poate sa contribuie la dezvoltarea lui si sa valorifice oportunitatile oferite de acesta. Pentru aceasta este nevoie de o politica inter-institutionala coordonata, consecventa, cu obiective definite pe termen mediu si lung, avand la baza urmatoarele interese primordiale: • consolidarea, in proximitatea estica a Romaniei, a unei zone stabile, democratice si prospere, prin deschiderea regiunii Marii Negre spre spatiul de cooperare si integrare euroatlantica; • proiectarea rolului regional al Romaniei si pozitionarea sa economica si strategica favorabila; • consolidarea profilului Romaniei de contributor substantial si constant la elaborarea si aplicarea politicilor NATO si UE fata de regiunea Marii Negre. Abordarea romaneasca a problematicii regiunii Marii Negre este una multivectoriala, care presupune iconcertarea eforturilor bilaterale cu cele regionale si euroatlantice, folosirea unei game largi de instrumente din diverse domenii de activitate si atragerea partenerilor economici privati si a celor din societatea civila in concertul actiunilor Romaniei in plan regional.

16

Principiile care stau la baza abordarii romanesti sunt: multilateralismul, transparenta, pragmatismul, complementaritatea, sinergia, flexibilitatea. In baza acestor principii se va avea in vedere indeplinirea urmatoarelor obiective: • proiectarea rolului Romaniei in logica procesului de ansamblu (consolidare democratica, cooperare regionala cu implicare occidentala, integrare; politica flexibila, graduala, multivectoriala si dublata de un angajament pe termen lung, inclusiv financiar); • promovarea de solutii multilaterale la problemele regiunii si dezvoltarea cooperarii regionale in logica politicilor NATO si UE (buna vecinatate si securitate democratica); • atragerea NATO si UE in efortul de transformare democratica si stabilizare a regiunii pontice, precum si de ancorare a acesteia la comunitatea occidentala de valori si interese; • dezvoltarea, inclusiv cu sprijinul SUA sau al altor aliati NATO, de proiecte de cooperare de catre un numar redus de state interesate din regiune, urmand ca celorlalte sa le fie deschisa posibilitatea cuplarii ulterioare, in orice moment, odata cu identificarea unui interes propriu de participare; • cooperarea si coordonarea prioritara cu aliasii avand interese similare in regiune: SUA, Marea Britanie, Polonia, statele baltice; • atragerea Germaniei, Franjei si Italiei in proiecte regionale; • identificarea unor proiecte de angajare a Rusiei; parteneriat cu actori neguvernamentali relevant din Romania, SUA si Europa pentru promovarea unor proiecte regionale §i bilaterale favorabile interesului Romaniei fata de zona Marii Negre. Romania va actiona pentru promovarea intereselor sale in regiunea Marii Negre prin: • consolidarea securitatii si stabilitatii regionale (combaterea riscurilor transfrontaliere, securizarea frontierei de est terestre si maritime, solutionarea conflictelor inghetate); • dezvoltarea economica durabila si valorificarea oportunitatilor de afaceri; • promovarea unei strategii pentru regiunea Marii Negre, care sa genereze implicarea profunda si coordonata a organizatiilor europene si euroatlantice in regiune. Optiunile democratice si procesele de reforma initiate in regiunea Marii Negre sunt afectate inca de interese interne si de influente externe cu scopul de a prezerva un statu-quo perimat. Tensiunea dintre noile tending si factorii de risc trebuie atent controlata pentru ca poate potenta atat evolutiile salutare, cat si procesele de dezagregare. In acest sens, putem identifica cateva oportunitati pe care le are tara noastra. • Apartenenta Romaniei la NATO si, in viitor, la UE deschide
17

posibilitatea valorificarii instrumentelor de care dispun aceste institutii si a influentarii politicilor lor in regiunea Marii Negre, in sensul intereselor Romaniei in aceasta zona. • Orientarea proeuropeana a Ucrainei, Georgiei si Republicii Moldova poate fi instrumentalizata pentru influentarea conduitei lor in regiune. • Crearea Instrumentului European de Vecinatate si Parteneriat care va finanta, incepand din 2007, proiecte comune de cooperare transfrontaliera intre state member UE si state vecine. Instrumentul European de Vecinatate si Parteneriat va dispune, potrivit propunerilor financiare ale Comisiei Europene, de sume importante pentru dezvoltarea cooperarii regionale (printre statele eligibile fiind si cele din zona Marii Negre) si are meritul de a armoniza regulile de acordare / implementare a proiectelor cu finantare UE. • Regiunea Marii Negre ocupa un loc central in strategiile regionale ale marilor actori internationali. Prin expertiza furnizata acestora, Romania poate contribui la atenuarea rivalitatilor regionale si la dezvoltarea reflexelor de cooperare in regiune. • Perspectiva amplasarii de facilitati militare americane pe tarmul romanesc al Marii Negre, ca parte a unui proces mai ampla de consolidare a statutului Romaniei ca interlocutor privilegiat al SUA in problematica Marii Negre. In realizarea acestor obiective si interese sunt identificate o serie intreaga de obstacole si vulnerabilitati. • Regiunea Marii Negre constituie un spa^iu de coexistent multicivilizationala, in care, sub aspect istoric, siruatiile conflictuale au intarziat formarea unei culturi autentice a dialogului si cooperarii. Spatiul caucazian extins, adiacent regiunii, marcat de focare de tensiune si conflict, afecteaza disponibilitatea unor actori regionali si internationali de a se implica in proiecte comune. • Elitele nationale au demonstrat, pana in prezent, dificultati in a concepe cooperarea regionala, ca un vehicul de promovare a intereselor nationale intr-o logica neconcurentiala, spre deosebire de evolutiile din zona Marii Baltice si din Europa Centrala. Orice comparatie intre functionalitatea si anvergura Grupului Visegrad, de exemplu, si cele ale GUUAM releva slabiciunea formatelor regionale. • Abordarile exclusive cu privire la Marea Neagra ale unor state din zona si opozitia acestora fata de orice implicare directa a actorilor relevanti din afara regiunii in problematica acesteia. • Tendinta ca unele state din regiune sa devina principalii poli de atractie pentru interesul occidental declarat, in dauna initiativelor regionale, datorita reorientarii lor proeuropene relativ recente.
18

Lipsa de consens la nivel euroatlantic si regional privind gradul de implicare in regiune si perspectiva insuficient conturata (fie ea si pe termen lung) de transformare a Marii Negre intr-o ,,mare interioara" a spatiului geopolitic euro-atlantic. • Perceptia existenta in unele medii europene si euroatlantice potrivit careia riscurile de securitate din regiunea Marii Negre nu au impact direct asupra Occidenrului si care pot fi suficient de bine gestionate de statele riverane. • Constrangerile impuse actiunii externe a UE de dificultatile interne (neratificarea Constitutiei europene in Franta si Olanda, lipsa unui acord privind perspectivele financiare ale UE 2007-2013, cresterea reticentei opiniei publice europene fata de continuarea procesului de extindere). • Riscul ramanerii de facto a teritoriului Romaniei in afara coridoarelor de transport europene si devierea principalului flux de marfuri dinspre Europa spre spatiile adiacente Marii Negre, pe rute care ocolesc Romania (ex.: lipsa unor legaturi directe regulate intre porturile Constanta si Mangalia si celelalte porturi de la Marea Neagra). • intretinerea unor focare de conflict ca modalitati de obstructionare a parcursului european si democratic al statelor din regiune. • Incidenta in regiune a intereselor concurentiale ale unor actori de important globala. • Tendinta unor state riverane de a limita abordarea problematicii regiunii la cadrele oferite de instrumentele regionale existente, desi acestea si-au demonstrat limitele in anumite privinte.

MIZA RESURSELOR ENERGETICE DIN REGIUNE Interesele energetice americane, europene si, recent, chinezesti se intretaie in zona Marii Caspice, pe fundalul unei competitii acerbe intre cele cinci state riverane la Marea Caspica: Rusia, Iran, Kazahstan, Azerbaidjan si Turkmenistan. Acestea incearca sa stabileasca, fiecare pe cont propriu, comertul cu petrol cu diversi parteneri internationali. Numai ca transportarea petrolului si a gazelor catre pietele Internationale a ramas nereglementata, lasand loc disputelor deschise si unui lant de litigii teritoriale. Frustrarea Moscovei si a Teheranului provine din faptul ca aceste conducte comune, care ar urma sa treaca prin teritoriile lor, le vor aduce pierderi de milioane de dolari. Un acord din 1998 stipuleaza clar ca pentru forarile sub plafonul marii nu se incaseaza taxe de impozit. Multe companii petroliere din Uniunea Europeana ar prefera ca petrolul caspic sa se inscrie pe rutele sudice prin Iran, numarul 2 in OPEC, sau pe cele

19

nordice, prin Rusia, pentru a ajunge la terminalele din Marea Neagra. Pentru factorii de decizie economica din Uniunea Europeana, Iranul prezinta avantajul ca ar putea constitui unui dintre factorii de echilibru si securitate intr-o regiune economica iesita de sub tutela Rusiei (Kazahstan, Azerbaidjan, Turkmenistan). Statele Unite au insa alte calcule. Ele nu au incredere in traseele conductelor prin Rusia si Iran. Regimul islamic de la Teheran a reusit insa sa compenseze deficitul de prezenta in trasarea rutelor de petrol catre Occident, realizand un acord in valoare de 70 de miliarde de dolari cu compania petroliera chineza Sinopec, spre care va exporta zilnic in urmatorii 25 de ani 150.000 de barili. Pozitia europenilor, impartasita si de Iran, intra in conflict cu planurile americane privind o ruta submarina transcaspiana de export de petrol si de gaze naturale din Kazahstan si din Turkmenistan catre Azerbaidjan, si, apoi, mai departe, via Georgia, in Turcia. Principalul scop al unui astfel de traseu este conectarea exporturilor de energie din tari partenere cu Statele Unite si fidele orientarii lor in politica externa. Gigantii petrolieri Exon Mobil, Chevron Texaco si British Petroleum au investit deja mai mult de 30 de miliarde de dolari in noile infrastructuri de extractie, productie si transport din zona caspica. Marea confruntare a izbucnit la momentul partajarii resurselor Marii Caspice intre noile state independente, din cauza existentei mosteniri a fostei Uniuni Sovietice, a problemelor succesiunii la tratate in care URSS a fost parte, si a acordurilor noi intre Rusia si Iran. Pe de alta parte, rivalitatile au inceput atunci cand s-a pus problema noilor trasee ale gazoductelor si oleoductelor care sa scoata resursele extrase din lacatul inchis al Marii Caspice, aducand-o intr-o zona portuara accesibila petrolierelor transatlantice. Divergente au marcat politicile actorilor regionali. Rusia - care se considera inca privilegiata de statutul de fosta metropola - reclama folosirea traseelor prin teritoriul sau, inclusiv prin Cecenia si Caucazul de Nord, in tentativa de a valorifica trasee existente si de a profita de pozitia sa pentru a controla dezvoltarea principalului sau competitor, invingator in Razboiul Rece. Nu in ultimul rand, scopul Moscovei este de a folosi o parte din resurse contravaloarea costurilor de transport - pentru relansarea propriei dezvoltari si revenirea in prim planul politicii internationale ca principal challenger al SUA la hegemonia globala. China doreste exploatarea resurselor in interes propriu, configurat de nevoia de resurse in crestere din cauza rapidei industrializari, asa incat conteaza pe traseele care se dezvolta spre Rasarit. Iranul ar dori sa-si valorifice propriile retele si iesirea la porturile de la Golful Persic, urmate de conditionarile politice aferente si de eliberare a Teheranului din "chingile" actualelor constrangeri internajionale. Statele Unite au luat in calcul doua trasee alternative, care sa valorifice parteneriatele strategice cu Turcia si Pakistan, doua dintre statele din regiune implicate in jocul de interese din zona. Scopul implicit a fost evitarea Rusiei si a Iranului, colaborarea cu aceste tari confinand riscuri sporite ale unor efecte secundare, de natura politica.
20

O prima varianta este cea prin Turkmenistan-Afganistan-Pakistan, cu iesire la portul Gwadar. Varianta a fost planificata de firma americana Unocal la mijlocul anilor '90. Firma a semnat un acord cu dictatorul turkmen Saparmurat Niazov, cu liderul afgan Hamid Karzai si cu liderul pakistanez Pervez Musharraf. Costul proiectului este de 3,2 miliarde de dolari, iar problema esentiala a ramas culoarul Herat-Kandahar care traverseaza zone tutelate autoritar de lideri militari regionali afgani, aflati in afara controlului Kandaharului, activitatea liderilor Al Qaeda in regiunea Kandahar - frontiera cu Pakistanul, dar si activitatea organizatiilor islamiste antiamericane in regiunea portului pakistanez Karachi. Proiectul a fost reportat pentru momentul in care situatia in Afganistan ar reveni la o stabilitate consolidata. Cel de al doilea traseu este Baku-Ceyhan, traversand Azerbaidjanul, Georgia si Turcia. Proiectul costa 3,8 miliarde de dolari si a fost preluat de British Petroleum Amoco drept principal antreprenor. Si in acest caz exista anumite semne de intrebare: prezenta trupelor ruse in Georgia si Armenia, zonele de conflict din Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia de Sud si Adjaria ultimul, in curs de rezolvare. Interesul pentru acest culoar de transport poate fi vazut in prezenta unui numar de 500 de soldati din trupele speciale americane in Georgia, soldati a caror sarcina este si aceea de a pregati armata georgiana. Suma intereselor pentru cele doua coridoare de transport se traduce in elementele de politica externa fata de statele implicate in cele doua proiecte. Astfel, putem lesne vedea originea declaratiilor prompte si neechivoce, privind necesitatea retragerii trupelor ruse din Georgia, sprijinul acordat presedintelui georgian Mihail Saakashvili pentru lichidarea separatismului , iar astazi pentru solutionarea conflictelor din Abhazia si Osetia de Sud, interesul pentru solutionarea crizei din Nagorno-Karabah - prin respectarea situatiei dejure a apartenentei regiunii la Azerbaidjan - acordurile cu dictatorii Gaidar Aliev-Azerbaidjan, Saparmurat Niazov-Turkmenistan sau Islam Karimov, liderul Uzbekistanului - dictatorii carora li s-au tolerat excesele impotriva propriilor populatii, desi avertismentele pentru incalcarea drepturilor ornului au fost mereu prezente in documentele Ambasadei SUA catre ministerele de externe in discutie. Politica americana privind securitatea energetica justifica aceste tratamente preferentiale; in egala masura,ea demonstreaza influenta petrolului asupra politicii externe a SUA. Si mai importanta este capacitatea SUA in noua era dominata de gandirea neorealista a exponentelor curentului numit "new conservatives" de a aborda deschis, in contradictoriu, teme divergente cu actori precum Rusia si China, contrar politicii democratilor, mai concilianta si deschisa spre negociere si compromis. Astfel, Washingtonul a avut forta de a face gesturi clare in Caucaz, in ciuda protestelor Rusiei, care a tolerat dupa 11 septembrie prezenta trupelor americane, negociate contra tolerantei fata de politica sa autoritarista in Cecenia.

21

Rusia a cerut, in repetate randuri, asumarea angajamentului ca trupele americane din regiune sa fie retrase in maximum doi ani, si a construit, peste noapte, o baza aeriana in Kirgizstan - prima baza pe teritoriul unui stat independent dupa destramarea fostei URSS - situata la doar 10 km de baza americana din zona. Noul Parteneriat Strategic intre SUA si Rusia devine, tot mai mult, o "nunta de complezenta", in care divortul este iminent. Nici China nu a fost fericita cu prezenta atat de importanta a SUA in zona tradidonala de disputa sino-rusa din Asia Centrala. China a avertizat asupra propriilor temeri, vizand o extindere a islamismului in regiunea de frontiera Xingjian si a organizat exerciti militare comune cu fortele kirkize. Aceste manifestari sunt dublate si de nemultumirea, manifestata public, privind scaderea influentei proprii in Pakistan - fara pe care a dotat-o cu arma atomica -si in Kazahstan - zona traditionala de influenta chinezeasca din fosta URSS. Politica in domeniul petrolului nu a fost niciodata simpla. Hotararea si vigoarea miscarilor publice in esichierul politic international este in masura sa demonstreze cresterea simtitoare a mizei jocului de putere in jurul resurselor energetice fosile, iar reasezarea pozitiilor arata ca zona Caucaziana si a Asiei Centrale au intrat in centrul rivalitatilor dintre marii actori din regiune. Cartelul petrolier controlat de Kremlin isi joaca si el cartea in zona Caspicii si Caucazului. Cecenia a devenit punctul cheie al conductelor petroliere rusesti. Ea reprezinta de asemenea un punct de intersectare a traseelor gazelor naturale care vin atat din Rusia cat si din Asia Centrala. Rezervele de petrol din Cecenia si Ingusetia pot fi estimate la 60 de milioane de tone. Aceste rezerve sunt suficiente sa sustina productia de petrol ruseasca pana in 2015. Autoritatile ruse vor sa controleze direct sau printr-o conducere locala fidela Moscovei desfasurarea proiectelor pentru constructia unei conducte ce incepe de la campurile petroliere din Kazahstan pana la portul Novorosiisk, la Marea Neagra. Japonia, care depinde total de importurile de petrol, curteaza asiduu Moscova in vederea implementarii unui proiect gigant, in valoare de 7 miliarde de dolari, care sa lege zona Siberiana de taramurile nipone printr-un complex de conducte de transport de aproximativ 4.000 km. Cu o productie de aproximativ 9 milioane de barili pe zi si cu 1,5 miliarde de dolari lunar incasand din exporturile de titei, Rusia bate la usile OPEC pentru a deveni membru cu drepturi depline, intarindu-si totodata complexul militar-industrial.

INTERESELE ACTORILOR DIN BAZINUL MARII NEGRE Sl CAUCAZULUI

22

Dupa prabusirea URSS, prima tara care s-a grabit sa umple vidul de putere din zona a fost Turcia. Bunele relatii stabilite cu Georgia si mai ales cu Azerbaidjanul au fost determinante in configurarea luptei viitoare. Similaritatile de limba si credinta (islamica sunnita) cu unele popoare din zona au facilitat contactul, determinat de nevoia de a gasi un debuseu economiei turce, aflata in plina expansiune, si de relatiile relativ reci cu Grecia si, prin extensie, cu Uniunea Europeana. Iranul, in incercarea de a se impune in zona sa de contiguitate si de a pastra buna sa relatie cu Rusia, a intretinut legaturi bune cu Armenia, dupa exprimarea, de catre fostul presedinte azer Abulfaz Elcybei, a unor pozitii revizioniste. In acelasi timp, Iranul nu a neglijat aspiratiile de independent ale popoarelor din zona, organizate in "Confederatia popoarelor de la munte". Dupa indepartarea de la putere a presedintelui Azer Elcybei, in 1993, si-a nuantat pozitia, intensificand relatiile cu Azerbaidjan, in schimbul trecerii in surdina a problemei azerilor din Iran. Initiativa, alaturi de optiunea pentru "zona multipolara la Marea Caspica", exprimata de ministrul iranian al afacerilor externe, este menita sa provoace pozitia rusa, intr-o incercare de imbunatatire a pozitiei sale de "vesnica promisiune". Acest demers s-ar putea bucura si de sprijin occidental (eventual european). Scopul imediat al Teheranului este acela de a consolida masurile de securitate de la granita de nord, dar incerca, de asemenea, sa-si extinda sfera de influenta in Caucazul de Sud, avand in vederea atat obiective din domeniul securitatii, cat si din domeniul economic, imbunatatirea relatiilor dintre Teheran si Baku nu reflecta o deteriorare a relatiilor dintre Iran si Armenia, in consecinta, decizia Azerbaidjanului de a consolida relatiile cu Teheranul subliniaza atat vulnerabilitatile interne ale regimului condus de Aliyev, cat si izolarea la nivel regional. Statele Unite pastreaza o prezenta relativ discreta in zona, pentru a nu fi atrasa intr-un conflict pe care nu il doresc. Pe langa sustinerea Georgiei si sprijinul pentru actiunile intreprinse de Turcia, mentine un echilibru activ intre acestea si pozitia Federatiei Ruse, uneori chiar provocand orgoliile aliatilor sai din regiune. In ultima perioada insa, prezenta americana in regiune devine tot mai agresiva. Astfel, cu prilejul deplasarii in Azerbaidjan, in luna decembrie 2004, ministrul american al apararii, Donald Rumsfeld, a avut convorbiri cu seful statului gazda, care au luat in discutie posibilitatea crearii unei baze SUA inclusiv pe teritoriul acestui stat riveran Marii Caspice, imitate menita sa protejeze obiectivele petroliere. De asemenea, ceremonia de investire in functie a presedintelui georgian Mihail Saakasvili a avut loc (25 ianuarie 2005) in prezenta ministrului american de externe, Colin Powell, dar si a omologului sau rus, Igor Ivanov. Prezenta celor doi oficiali demonstreaza interesul celor doua puteri pentru mica republica din Caucaz. In viitorul apropiat, SUA si Georgia vor semna un program de colaborare pentru cinci ani. Detaliile acestui plan nu au fost divulgate, mentionandu-se doar
23

ca o noua etapa de colaborare o va reprezenta, la inceputul acestui an, continuarea si dezvoltarea programului de doi ani initiat de Pentagon, "Instruieste si doteaza", in curs de finalizare. Potrivit autoritatilor de la Pentagon, nu este exclus ca, pe baza unui nou acord, elaborat cu participarea consilierilor militari americani, SUA sa pregateasca pentru fortele armate ale Georgiei specialisti destinati Flotei Maritime Militare si Fortelor Aeriene Militare. In concluzie, se poate spune ca Marea Negra este o regiune de convergenta a intereselor marilor actori globali iar pozitiile unor jucatori mai mici trebuie sa se configureze prin raportarea permanenta la aceste interese. Faptul ca Romania si Bulgaria sunt astazi avanposturile NATO la Marea Neagra iar SUA doresc amplasarea unor baze militare în aceste ţări arata foarte clar ca jocul de sah pentru stapanirea Rimlandului este în desfasurare iar Romania este o piesa importanta a acestuia.

24

BIBLIOGRAFIE: - SERGIU TAMAS, GEOPOLITICA, EDITURA NOUA ALTERNATIVA, BUCURESTI, 1995;
-

http://www.geopolitica.ro/revista/5/rev_05_005.pdf ; CONSIDERATII PRIVIND GEOPOLITICA SPATIULUI MARII NEGRECAUCAZ, EDITURA UNIVERSITATII NATIONALE DE APARARE „CAROL I”, BUCURESTI, 2006.

25

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful