You are on page 1of 39

Universitatea Spiru Haret Facultatea de Relatii Internationale si Studii Europene Disciplina: Drept comunitar Titular: Lector. Univ.

Drd. Mirela Sabau An de studiu: anul III zi,

Anul universitar 2007-2008

I. CUPRINSUL CURSULUI

TITLUL I PRINCIPIILE GENERALE ALE UNIUNII EUROPENE 1. NoŃiunea, obiectivele si valorile Uniunii Europene. Locul Uniunii europene in sistemul organizaŃiilor europene si euroatlantice (Cursul 1) 2. ConstrucŃie europeană. Izvoarele dreptului comunitar (Cursul 2) Tratatele constitutive; Tratatele modificatoare: Actul Unic European, Tratatele de la Maastricht, de la Amsterdam si Nisa, Tratatul de la Lisabona; Izvoarele primare si izvoarele secundare; Alte categorii de izvoare. 3. Principiile fundamentale ale dreptului comunitar (prioritatea, efectul direct, subsidiaritatea, proporŃionalitatea) (Cursul 3)

TITLUL II INSTITUłIILE UNIUNII EUROPENE 4. Sistemul instituŃional al Uniunii Europene; Parlamentul European (Cursul 4); Comisia Europeană (Cursul 5); Consiliul Uniunii Europene si Consiliul European (Cursul 6);

1

JustiŃia Comunitară. Organizare, competentă si proceduri (Cursul 7) InstituŃiile de avizare, consultative si de control (Cursul 8)

TITLUL III PIAłA INTERNA SI POLITICILE COMUNE 5. PiaŃa Internă si cele patru libertăŃi fundamentale. Cadrul general (Cursul 9 si 10) Libera circulaŃie a persoanelor; Libera circulaŃie a serviciilor; Libera circulaŃie a mărfurilor; Libera circulaŃie a capitalurilor si plăŃilor; ConcurenŃa pe piaŃa interna a Uniunii Europene. 6. Politica Externă si de Securitate Comună CetăŃenia europeană (Cursul 11 – prima parte). 7. Uniunea Europeană – SpaŃiu de Libertate, Securitate si JustiŃie (SLSJ) (Cursul 11 partea a 2-a)

TITLUL IV DREPTURILE FUNDAMENTALE IN UNIUNEA EUROPEANĂ 8. CetăŃenia europeană (Cursul 12) 9. Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Cursul 13)

TITLUL V ROMÂNIA SI UNIUNEA EUROPEANĂ 10. Tratatul de aderare. Cadrul General

2

II. PREZENTAREA SINTETICĂ A CURSULUI PE CAPITOLE

TITLUL I PRINCIPIILE GENERALE ALE UNIUNII EUROPENE

Cursul 1 - NoŃiunea, obiectivele si valorile Uniunii Europene Dreptul comunitar reprezintă ansamblul de reglementări adoptate prin tratatele încheiate de către statele membre si prin actele adoptate de către instituŃiile comunitare, care guvernează modul de organizare si funcŃionare a Uniunii Europene. Uniunea Europeană a instituit o ordine de drept autonomă, care este „expresia unei conştiinŃe deosebite a valorilor, impregnate de o comunitate legislativă europeană”. Autonomia constă în faptul că dreptul comunitar decurge din propriile sale surse juridice şi se desprinde – odată cu concretizarea noŃiunilor şi principiilor sale de bază – atât de elementele fundamentale de drept internaŃional, cât şi de ancorarea sa istorică în conceptele de drept ale statelor membre. Autonomia rezultă din principiile de structură şi constitutive, specific comunitare, ale autorităŃii nemijlocite şi din prioritatea dreptului comunitar. 1.1. Caracterele ordinii juridice a Uniunii Europene Unitatea dreptului comunitar european se ridică deasupra diversităŃii contextelor naŃionale1, impunând ca aplicarea dreptului comunitar în Statele membre să fie condiŃionată atât de respectarea particularităŃilor fiecărui sistem juridic naŃional, cât şi in special ca normele comunitare sa fie aplicate în plan naŃional cu un „conŃinut identic şi cu o egală eficacitate”2. Originalitatea - JurisprudenŃa consacră, cu elocvenŃă, că unitatea dreptului european este compatibilă cu un anumit pluralism social şi cultural; legislaŃiile naŃionale urmăresc un scop justificat în privinŃa dreptului comunitar, fiind de competenŃa Statelor membre a alege mijloacele cele mai adecvate şi a respecta exigenŃele ce decurg din dreptul comunitar, în special cele legate de principiului proporŃionalităŃii. Remarcăm că dreptul comunitar european îşi afirmă cu tărie propria originalitate, fiind un compromis între cele 3 sisteme de drept europene: continental,

1 2

O.J. Guillarmot, op. cit., p.54-57 P. Pescatore, L’application du droit communautaire dans les états membres, Luxemburg, 1976, p.VI

3

anglo-saxon şi germanic. Ordinea juridică comunitară este o ordine juridică supranaŃională, care se întemeiază pe acceptarea transferării, de către statele membre ale Uniunii Europene, a unor competenŃe decizionale către instituŃiile comunitare. În cadrul acestei ordini juridice se menŃin unele competenŃe, deloc lipsite de importanŃă, la nivelul naŃional al statelor ce fac parte din Uniunea Europeană. Ordinea juridică comunitară, distinctă de ordinea juridică naŃională, derivă din crearea unui sistem de drept în măsură să asigure atingerea şi respectarea obiectivelor fundamentale ale Uniunii Europene. Acest sistem de drept nu împiedică continuarea activităŃii statale, existenŃa sistemelor de drept naŃionale ale statelor membre, ci integrează aceste sisteme ordinii comunitare, respectând principiile acesteia. 1.2. Valorile Uniunii Europene Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale. Uniunea oferă cetăŃenelor şi cetăŃenilor săi un spaŃiu de libertate, securitate şi justiŃie, fără frontiere interne, precum şi o piaŃă unică unde concurenŃa este liberă şi nedistorsionată. Uniunea acŃionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică echilibrată, pe o economie socială de piaŃă foarte competitivă, vizând ocuparea deplină a forŃei de muncă şi progresul social şi un înalt nivel de protecŃie şi de îmbunătăŃire a calităŃii mediului. Uniunea promovează progresul ştiinŃific şi tehnic, combate excluderea socială şi discriminările şi promovează justiŃia şi protecŃia socială, egalitatea între femei şi bărbaŃi, solidaritatea între generaŃii şi protecŃia drepturilor copilului. Promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre. Uniunea respectă bogăŃia diversităŃii sale culturale şi lingvistice şi veghează la păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european. În relaŃiile cu restul lumii, Uniunea afirmă şi promovează valorile şi interesele sale, contribuie la pacea, la securitatea, la dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, la comerŃul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi la protecŃia drepturilor omului, în special ale copilului, precum şi la respectarea strictă şi la dezvoltarea dreptului internaŃional, în special la respectarea principiilor Cartei NaŃiunilor Unite.

1.3. Locul Uniunii europene in sistemul organizaŃiilor europene si euroatlantice La finalul celui de al doilea război mondial, in Europa a început reconstrucŃia bazată in special pe diverse forme de cooperare in cadrul unor organizaŃii europene si euroatlantice.

4

In planul cooperării economice s-a constituit in anul 1948 OrganizaŃia Europeană de Cooperare Economică (OECE), pentru a ajuta la administrarea planului Marshall de reconstrucŃie a Europei după Cel de-al Doilea Război Mondial. Mai târziu calitatea de membru a fost extinsă pentru state din afara Europei, iar organizaŃia a fost numită OrganizaŃia pentru Cooperare Economică si Dezvoltare (OCED). In Europa Centrala si de Est sub patronajul si influenta URSS a fost creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) ca organizaŃie economică a statelor comuniste europene si ca răspuns la Planul Marshall. CAER avea ca principal obiectiv dezvoltarea comerŃului dintre Ńările din blocul estic, obiectiv care nu a reuşit să fie atins datorită sistemului planificat centralizat al economiei statelor membre. Schimburile de mărfuri au continuat să se realizeze prin tratate bilaterale cu menŃinerea echilibrului balanŃei de plăŃi. CAER s-a auto-desfiinŃat în anul 1991. In plan politic a fost creat Consiliul Europei (1949) la care au participat statele europene in care funcŃiona democraŃia si pluralismul si care doreau sa asigure protecŃia drepturilor omului. In plan militar au fost create Uniunea Europei Occidentale si OrganizaŃia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), iar intre statele comuniste europene Tratatul de la Varşovia, desfiinŃat in anul 1991 ca urmare a dispariŃiei blocului comunist. In aceeaşi perioadă au fost înfiinŃate cele trei ComunităŃi europene care au vizat instituirea unei cooperări mai intensificate fata organizaŃiile de cooperare.

Cursul 2 ConstrucŃia europeană. Izvoarele dreptului comunitar Tratatele constitutive; Tratatele modificatoare: Actul Unic European, Tratatele de la Maastricht, de la Amsterdam si Nisa, Tratatului de la Lisabona; Izvoarele primare si izvoarele secundare; Alte categorii de izvoare.

2.1. Tratatul instituind CECO La Paris, la 9 mai 1950 s-a lansat planul „Schumann”, care urmărea plasarea producŃiei de oŃel şi cărbune sub egida unei Înalte AutorităŃi, în cadrul unei organizaŃii deschisă aderării altor Ńări europene. În cadrul acestei organizaŃii europene luarea deciziilor cu privire la producŃia şi distribuŃia oŃelului şi cărbunelui revenea unor organe / instituŃii compuse din reprezentanŃii

5

guvernelor statelor membre ale organizaŃiei. Statele membre nu erau insă obligate la aplicarea unor decizii contra voinŃei lor, întrucât funcŃiona regula unanimităŃii, iar deciziile erau obligatorii numai pentru statele care le acceptau. La aceste principii fundamentale ale planului „Schumann” au aderat şase state: Belgia, FranŃa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, care în urma unor negocieri scurte au semnat la data de 18 aprilie 1951 Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a OŃelului (CECO). La 20 mai 1955 printr-un Memorandum Ńările Beneluxului afirmă principiul că integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică. S-a convenit crearea, ca atare, a unor instituŃii precum: Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană, funcŃiunile unei Adunări Parlamentare şi ale unei CurŃi de JustiŃie urmând a fi îndeplinite de Adunarea şi de Curtea înfiinŃate potrivit Tratatului CECO. 2.2. Tratatele de la Roma instituind CEE şi CEEA (Euratom) La data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (TCE) şi Tratatul privind instituirea ComunităŃii Europene a Energiei Atomice (TCEEA), care, împreună cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene3. Intrarea în vigoare a acestor două noi tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificării lor de către statele contractante. Tratatele de la Roma au instituit două comunităŃi – CEE şi CEEA –, ce urmau să funcŃioneze pe durată nelimitată şi care au fost fondate pe un sistem instituŃional similar cu cel al CECO: Consiliul de Miniştrii, Comisia, Parlamentul European şi Curtea de JustiŃie. Ulterior, la 8 aprilie 1965, cele şase state fondatoare ale celor 3 comunităŃi au semnat Tratatul de fuziune a executivelor, care a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1967, dată de la care cele trei comunităŃi dispun de un ansamblu instituŃional unic (un Parlament, un Consiliu, o Comisie, o Curte). 2.3. Actul Unic European Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea unei pieŃe interne în 1992, această piaŃă cuprinzând o zonă fără frontiere interne în care libera circulaŃie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este asigurată în conformitate cu dispoziŃiile Tratatului, precum şi măsuri privind politica socială, coeziunea economică şi socială, dezvoltarea ştiinŃifică şi tehnologică şi mediul înconjurător.
3

L. CARTOU, Communautés Européennes, Daloz, 1991, p. 51.

6

Prin Actul Unic European s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme care să permită realizarea Uniunii economice şi monetare şi să contribuie la edificarea unei Uniuni politice. După Actul Unic European (AUE) cele trei ComunităŃi iniŃiale au fost denumite în mod colectiv si de ansamblu „Comunitatea Europeană”, ca o recunoaştere a progreselor realizate în domeniul integrării. 2.4. Tratatul de la Maastricht O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cele 12 state membre ale ComunităŃilor europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene4. Acesta este cel mai radical instrument de modificare a celor 3 tratate constitutive. Tratatul de la Maastricht introduce Uniunea Europeană şi defineşte ca obiectiv al acesteia organizarea în mod coerent şi solidar a relaŃiilor între statele membre şi între popoarele lor (art. A). În realizarea acestui obiectiv s-a afirmat că se urmăreşte în mod special (art. B): 1. „promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaŃiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni economice şi monetare comportând, la sfârşitul ei, o monedă unică; 2. afirmarea identităŃii pe scena internaŃională în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună (PESC), inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărindu-se astfel identitatea Europei şi independenŃa ei în scopul promovării păcii, progresului şi securităŃii în Europa şi în lume; 3. întărirea protecŃiei drepturilor şi intereselor resortisanŃilor statelor membre prin instituirea unei cetăŃenii a Uniunii; 4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiŃiei şi afacerilor interne (JAI), garantându-se siguranŃa şi securitatea popoarelor în condiŃiile facilitării liberei circulaŃii a persoanelor; 5. menŃinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar („l’acquis communautaire”) şi dezvoltarea acestuia în scopul de a examina, într-o procedură anume prevăzută, în ce măsură politicile şi formele de cooperare statornicite prin acest

Asupra Tratatului, a se vedea J. CLOOS, G. REINESH, D. VIGNES et J. WEYLAND, Le Traité de Maastricht, genèse, analyse, commentaires, Bruylant, Bruxelles, 1993.

4

7

Tratat ar trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităŃii mecanismelor şi instituŃiilor comunitare”. Conform Tratatului de la Maastricht Uniunea dispune de un cadru instituŃional unic perfecŃionat şi adaptat, constituit în principal, de Consiliu, Parlamentul european, Comisia şi Curtea de justiŃie. Prevederile art. B (2) alin. 3 au consacrat fundamentele Uniunii, în sensul că aceasta este întemeiată pe ComunităŃile europene (primul pilon), completate cu politicile şi formele de cooperare instituite de Tratatul de la Maastricht în domeniul PESC (al doilea pilon) şi JAI (al treilea pilon). De reŃinut este faptul că Tratatul de la Maastricht introduce pentru prima dată în dreptul comunitar noŃiunea de cetăŃenie a Uniunii Europene, căreia îi acordă o amplă reglementare cu privire la condiŃiile de dobândire, modul de exercitare şi protecŃia acesteia. 2.5. Tratatul de la Amsterdam Tratatul semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam a modificat Tratatul de instituire a Uniunii Europene, Tratatele privind instituirea ComunităŃilor europene şi unele acte legate de acestea, fiind adoptate ca urmare a ConferinŃei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht, începută la 29 martie 1996, la Torino. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999 2.6. Tratatul de La Nisa Prin Tratatul de la Nisa s-au modificat Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatele care instituie ComunităŃile europene şi unele acte asociate acestora (Partea întâi – Modificări de fond: art. 1 – art. 6; Partea a doua – DispoziŃii finale şi tranzitorii: art. 7 – art. 13). S-au mai adoptat patru protocoale, şi anume: 1. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană şi Tratatul CE şi care priveşte extinderea Uniunii Europene; 2. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană, Tratatele CE şi Euratom şi care priveşte Statutul CurŃii de justiŃie; 3. Protocolul care a fost anexat la Tratatul CE şi care se referă la consecinŃele financiare ale expirării Tratatului CECO şi la fondurile de cercetare privind cărbunele şi oŃelul; 4. Protocolul asupra art. 67 din Tratatul CE, precum şi 24 de declaraŃii, luându-se notă de alte 3 declaraŃii. Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare în ianuarie 2003 după ratificarea de către toate

8

statele membre. Tratatul de la Nisa precizează numărul de voturi pe care-l va deŃine fiecare stat candidat în Consiliu şi numărul de reprezentanŃi ai Ńărilor candidate în Parlamentul european, ca urmare a extinderii Uniunii Europene. 2.7. Extinderea Uniunii Europene Intr-o primă etapă, care a durat din anul 1951, de la crearea primei comunităŃi, până in anul 1972, cele 3 ComunităŃi europene au funcŃionat cu 6 state membre: FranŃa, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Din anul 1972 a început extinderea, care s-a realizat treptat in mai multe valuri si direcŃii. Astfel in anul 1972 are loc extinderea spre Nord prin aderarea Marii Britanii, a Irlandei si a Danemarcei, care devin state membre începând cu data de 1 ianuarie 1973, ComunităŃile ajungând astfel la un număr de 9 state membre. Tratatul de aderarea a Norvegiei a fost respins prin referendum de către populaŃie. Extinderea spre sud si centru s-a realizat in două etape. In anul 1981 are loc aderarea Greciei, bazată pe motive strategice si mai puŃin pe îndeplinirea standardelor si cerinŃelor economice, iar in anul in 1985 aderă Spania si Portugalia. Austria, Suedia si Finlanda adera la Uniunea europeana in anul 1995, conducând la 15 numărul de state membre. Extinderea spre est s-a realizat ca urmare a unei perioade de 4 ani (2000-2004) de discuŃii si negocieri, finalizată cu aderarea a 10 noi state membre: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, malta, Polonia, Slovenia, Slovacia si Ungaria. Începând cu 1 ianuarie 2007 Bulgaria si România sunt state membre ale Uniunii Europene, care a început negocieri de aderare si cu CroaŃia si Turcia (octombrie 2005). 2.8. Reformarea Uniunii Europene ca urmare a extinderii Extinderea comunităŃilor europene de la cele 6 state membre fondatoare la cele 27 state membre în prezent a fost realizată în etape, prin mai multe valuri succesive de aderare a unor Ńări de pe continent. Urmare a ultimelor extinderi Uniunea Europeana necesita o adaptare si reformare a mecanismelor sale de funcŃionare. Prima încercare de reforma si adaptare a Uniunii a fost „Tratatul instituind o ConstituŃie pentru Europa”, care a fost elaborat pentru a înlocui vechile tratate cu un text unitar, care încerca să stabilească în mod simplu şi clar pentru cetăŃenii europeni bazele, obiectivele, structura şi modul de funcŃionare al Uniunii Europene extinse. Proiectul de Tratat ConstituŃional

9

a fost elaborat şi negociat de reprezentanŃi din 28 de state membre şi candidate, membri ai parlamentelor naŃionale, europarlamentari şi diverse grupuri politice, reunit în cadrul ConferinŃei Interguvernamentale (CIG), în care statele membre UE se întrunesc pentru a agrea modificările ce urmează a fi aduse Tratatelor. Statele membre au convenit asupra formei finale a Tratatului ConstituŃional, la Bruxelles, în iunie 2004, iar la Roma, în 29 octombrie 2004 s-a semnat textul final, care urma să fie ratificat de către fiecare dintre statele membre, conform procedurilor naŃionale şi să intre în vigoare de la data de 1 noiembrie 2006. In 2005 insă , francezii şi olandezii au respins, prin referendum naŃional Tratatul ConstituŃional, care a rămas astfel un simplu document politic, cu valoare istorica, insă fără nici o forŃă juridică. Au urmat discuŃii si negocieri pentru identificarea unei alte soluŃii care să rezolve criză instituŃională si in acest context s-a ajuns la un acord asupra unui nou proiect de tratat, care s-a semnat pe data de 13 decembrie 2007 la Lisabona, urmând să intre în vigoare la începutul anului 2009, cel târziu înainte de alegerile europene din primăvara lui 2009. Acordul asupra acestui tratat a fost atins după discuŃii, negocieri si concesii intre statele membre. Astfel Italia si-a dat acordul asupra documentului după ce a primit garanŃii că va avea în Parlamentul European un număr egal de deputaŃi cu FranŃa şi Marea Britanie, in timp ce Polonia a primit garanŃii că un grup mai mic de Ńări va putea întârzia anumite decizii ale UE cu care nu este de acord. Textul va trebui să fie semnat şi ratificat în cele 27 de state membre. Pentru a evita experienŃa precedentă cunoscută de Tratatul ConstituŃional, Tratatul de la Lisabona a fost conceput pentru a putea fi ratificat fără să fie necesară organizarea de

referendum. Irlanda va fi singura Ńară care va organiza o consultare populară în privinŃa textului Tratatului. Tratatul de la Lisabona reia multe dintre elementele de noutate care figurau în Tratatul ConstituŃional, respins în 2005 de francezi şi olandezi, insă, evită cuvântul "ConstituŃie" şi elimină tot ceea ce ar putea părea că acordă Uniunii Europene prerogativele unui superstat federal (imn şi drapel, în special). Preşedintele în exerciŃiu al Uniunii Europene, primul ministru portughez Jose Socrates a declarat "Europa a ieşit din criza sa instituŃională şi este gata de confruntarea cu provocările viitorului", in timp ce preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a afirmat şi el că acordul va permite Europei să aibă o "capacitate de acŃiune". Tratatul de la Lisabona are drept principal obiectiv să faciliteze si eficientizeze procesul de luare a deciziilor într-o Uniune care a ajuns la 27 de state membre.

10

In baza Tratatului de la Lisabona parlamentele naŃionale vor avea competenŃe extinse si posibilitatea de a influenŃa luarea deciziilor în cadrul Uniunii Europene. Noul tratat introduce funcŃia de preşedinte „stabil” al Uniunii, cu un mandat de doi ani şi jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată. Uniunea Europeană va avea şi un Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, care va fi, în acelaşi timp, vicepreşedinte al Comisiei Europene şi va avea în subordine un departament. Similar tratatului constituŃional, Tratatul de la Lisabona prevede ca din 2014, Comisia Europeană va avea un număr de comisari egal cu două treimi din numărul de state, ceea ce înseamnă că se renunŃă la actualul sistem in care fiecare stat are un comisar si că se va aplica un sistem de rotaŃie. AtribuŃiile Parlamentului European se extind, Tratatul de la Lisabona prevăzând cu privire la luarea deciziilor că din 2014 va intra în vigoare votul cu dublă majoritate (adică 55% din statele membre, reprezentând 65% din populaŃie, pot lua decizii valabile pentru toate Ńările din blocul comunitar). Dacă un singur stat se împotriveşte votului cu dublă majoritate, adoptarea acestei măsuri poate fi amânată până în 2017
Este creată funcŃia de înalt oficial pe probleme de securitate şi se vor crea politici comune europene de apărare şi securitate, care stabilesc modalităŃi de ajutor între statele membre în caz de agresiune, calamităŃi

In cadrul CurŃii de JustiŃie a Uniunii vor fi create trei noi posturi de avocaŃi generali, dintre care unul va fi rezervat Poloniei. La nivelul Uniunii Europene vor fi in continuare competenŃe exclusive ale Uniunii în câteva domenii, competenŃe partajate şi competenŃe ale domeniilor de susŃinere în care statele au principala răspundere în anumite politici, dar în care Uniunea elaborează unele reglementări, cum ar fi învăŃământul. Alte aspecte de noutate aduse de tratat sunt : recunoaşterea unei iniŃiativei legislative populare (un milion de cetăŃeni europeni) pot cere Comisiei Europene să propună o măsură legislativă, recunoaşterea personalităŃii juridice a Uniunii Europene, recunoaşterea, recunoaşterea posibilităŃii statelor de a ieşi din Uniune, instituirea unui mecanism automat de colaborare întărită în cooperarea pe plan poliŃienesc şi judiciar în materie penală, etc. Carta Fundamentală a Drepturilor Omului este introdusă in Tratat si dobândeşte prin aceasta forŃă juridică obligatorie. Tratatul prevede ca Uniunea recunoaşte drepturile, libertăŃile şi principiile prevăzute de Carta drepturilor fundamentale adoptată la 7 decembrie 2000, astfel cum a fost modificată, insă dispoziŃiile cuprinse în Cartă nu extind competenŃele Uniunii astfel cum au fost acestea definite în tratate. In plus conform Tratatului de la Lisabona Uniunea aderă la

11

ConvenŃia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăŃilor fundamentale, iar drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin ConvenŃia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăŃilor fundamentale şi care rezultă din tradiŃiile constituŃionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Două dintre statele membren (Marea Britanie şi Polonia) şi-au exprimat rezerva cu privire la Cartă şi au obŃinut dreptul să nu aplice în sistemul lor constituŃional acest document.

2.8. Izvoarele dreptului comunitar Dreptul comunitare are două categorii importante de izvoare
– izvoare primare (originare) – tratatele încheiate intre statele membre

şi
– izvoare secundare (derivate) – actele adoptate de către instituŃiile comunitare

(regulamentul, decizia, directiva, avizele si recomandările). Pe lângă acestea în categoria izvoarelor dreptului comunitar au fost incluse: principiile generale ale dreptului, jurisprudenŃa CurŃii de JustiŃie, dreptul rezultat din relaŃiile externe ale ComunităŃilor, dreptul complementar rezultând din actele convenŃionale încheiate între statele membre în vederea aplicării tratatelor. În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar5 reprezentate de tratatele încheiate de către statele membre:
– Tratatele de la Paris si Roma de instituire a celor trei ComunităŃi europene; – Cele două tratate bugetare; – Deciziile privind resursele proprii ale ComunităŃilor; – Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967; – Decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976); – Deciziile şi tratatele de aderare; – Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a ComunităŃilor europene privind

Groenlanda (17 martie 1984);
– Tratatul de la Maastricht; – Tratatul de la Amsterdam; – Tratatul de la Nisa;

12

– Tratatul de la Lisabona

Din punct de vedere al forŃei juridice tratatele comunitare se situează în vârful ierarhiei ordinii juridice comunitare şi prevalează asupra oricăror alte tipuri de izvoare ale dreptului comunitar. Aceste acte comunitare menŃionate constituie un adevărat „corpus” constituŃional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumŃie absolută de legalitate.6 Cea de-a doua categorie de izvoare – izvoarele secundare sau derivate – cuprinde actele adoptate de către instituŃiile comunitare în vederea aplicării prevederilor Tratatelor. Actele care pot fi adoptate conform de către instituŃiile comunitare sunt: regulamente, directive, decizii, avize şi recomandări. Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar, iar în caz de conflict între dreptul primar si cel secundar, dreptul primar va prevala, dreptul secundar fiind considerat lipsit de efecte juridice. În acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale, ale ComunităŃilor şi obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin intermediul diverselor politici comunitare, precum şi cu principiile generale ale dreptului comunitar. Regulamentul este principalul izvor de drept derivat, care este obligatoriu, conŃine prescripŃii generale şi impersonale, având aplicabilitate generală şi nu asupra unui număr limitat de destinatari. Aplicabilitatea generală este principala deosebire dintre regulament şi decizia individuală. Caracterul obligatoriu, normativ al regulamentului a fost stabilit prin numeroase hotărâri ale CurŃii de JustiŃie. Astfel, Curtea de JustiŃie a Uniunii Europene a arătat că aceste acte comunitare se aplică „tuturor categoriilor avute în vedere în mod abstract şi pe ansamblul lor”7. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale, fiind interzis statelor membre să-l aplice parŃial sau incomplet. Regulamentul este actul normativ cu putere de reglementare completă. Regulamentul nu prescrie doar un rezultat care urmează să fie atins, ci prevede toate modalităŃile de aplicare şi executare, deşi pot exista şi regulamente mai puŃin detaliate în ceea ce

A se vedea în acest sens B. GOLDMAN, A. LYON-CAEN, Droit commercial européen, 4ème éd. Dalloz, 1983, p. 26–28. 6 OCTAVIAN MANOLACHE, Drept comunitar, Editia a IV-a revizuita şi adaugita, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 18 7 Hotărârea din 14 decembrie 1962, în speŃa ConfederaŃia naŃională a producătorilor de fructe şi legume şi alŃii vs.Consiliul, dosar 16/62 şi 17/62.

5

13

priveşte aplicarea şi executarea. Regulamentul este un act normativ comunitar „direct aplicabil în toate statele membre”, producând efecte în ordinea juridică internă a statelor membre în mod automat şi prin el însuşi, fără nici o interpunere din partea autorităŃilor naŃionale. Regulamentul se adresează direct subiectelor de drept intern din statele membre şi se aplică direct, simultan şi uniform pe teritoriul întregii Uniuni Europene. Conform reglementărilor comunitare, regulamentele pot fi adoptate, după caz, de Consiliu, de Comisie şi de Parlament, de Comisie şi de Banca Centrală etc. Regulamentele adoptate de către Consiliu se numesc şi regulamente de bază, în timp ce regulamentele ce emană de la alte organe abilitate, sunt cunoscute sub numele de „regulamente de execuŃie”. Directiva reprezintă – după cum s-a arătat în literatura de specialitate – o metodă de legiferare în două etape, care se desfăşoară prin tehnica elaborării unei legi cadru ce urmează să fie completată de către acte de aplicare8. Directiva obligă toate statele membre destinatare numai în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie atins (obŃinut) lăsându-se instituŃiilor naŃionale competenŃa de a alege formele şi mijloacele. Aşadar, directivele (în sistemul CECO recomandările) nu au aplicabilitate generală, ci o aplicabilitate restrânsă la anumiŃi destinatari (statele).De asemenea, spre deosebire de regulament, directiva nu este obligatorie în toate elementele sale, ci obligă pe destinatari, numai aceştia, decât în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie obŃinut, lăsându-le în schimb libertatea deplină de a-şi alege formele şi metodele. În principiu directivele nu sunt direct aplicabile. Transpunerea în practică de către state implică măsuri prin care acestea ar elimina orice măsuri incompatibile din sistemul lor naŃional9. Pe de altă parte, aceeaşi practică a mai relevat că dispoziŃiile unei directive trebuie să fie întotdeauna clare, precise şi să satisfacă exigenŃele de securitate juridică ce decurg din adoptarea lor. În legătură cu directivele, au mai fost ridicate probleme dintre cele mai diverse în faŃa CurŃii Europene de JustiŃie. Într-o speŃă interesantă, judecată în 1994, cetăŃeana Paola Faccini Dory aflându-se în gara Milano, a fost convinsă de un agent ambulant al unei firme să se înscrie pentru un curs de engleză la distanŃă, în valoare de 600 de lire. După două zile de la acceptarea ofertei, răzgândindu-se, ea a notificat firmei respective că nu mai doreşte să participe, dar aceasta nu a acceptat denunŃarea contractului şi a acŃionat-o în judecată. În momentul respectiv Italia nu preluase directiva comunitară 85-577, potrivit căreia în
GUY ISAAC, MARC Paris, Ed.Armand Collin, 2001, p. 144.
9 8

BLANQUET,

Droit

communautaire

general,

ed.

8-a,

Hotărârea din 4 decembrie 1997 speŃa Comisia vs. Italia, dosar C 207/96.

14

cazul afacerilor ambulante, cocontractantul are la dispoziŃie cinci zile pentru denunŃarea unilaterală a contractelor, cu toate că avea obligaŃia să preia în dreptul intern această directivă până la sfârşitul anului 1987. Deşi reclamanta Paola Faccini Dory a invocat directiva menŃionată, Curtea Europeană de JustiŃie nu a recunoscut un efect direct orizontal directivei, considerând că un cetăŃean comunitar care suferă un prejudiciu datorită nepreluării la timp a unei directive nu o poate invoca pe aceasta într-un proces civil faŃă de partea adversă, dar în schimb are dreptul la despăgubiri faŃă de statul italian10. În speŃa Francovich, judecată în 199111 Curtea a mers mai departe, stabilind răspunderea materială a statului pentru nepreluarea în termen a unei directive. În cazul respectiv, firma la care lucrase Andreea Francovich dăduse faliment, dar muncitorii nu au reuşit să recupereze salariile neplătite întrucât statul italian nu înŃelesese să preia directiva în termenul fixat şi nici nu se constituiseră fondurile de garantare prevăzute de aceasta12.

Decizia se adresează unor destinatari precişi, fiind deci un act normativ individual, fără aplicabilitate generală, spre deosebire de regulamente, care au un caracter general. În legătură cu deciziile există obligaŃia notificării lor, in caz contrar fiind lipsite de opozabilitate. Deciziile trebuie motivate în mod clar şi pertinent şi sunt obligatorii în integralitatea lor pentru destinatarii acestora. Deciziile intră în vigoare la data fixată sau în a 20-a zi de la publicare. Potrivit Tratatului de la Maastricht, există posibilitatea adoptării unor decizii comune de către Parlament şi Consiliu, posibilitatea de a adopta decizii fiind recunoscută şi Băncii Europene. Decizia are aplicabilitate directă. În practica CurŃii Europene de JustiŃie în speŃa Leberphennig (judecată în 1970), speŃa Frantz Grad Traunstein (dosar nr.9/1970, decizia din 6 octombrie 1970) Curtea a recunoscut pentru prima dată efectul direct al altor acte comunitare decât regulamentele13. În speŃa Foto Frost14, firma Foto Frost contestase valabilitatea unei decizii adoptată de Comisie, potrivit căreia fusese obligată să plătească anumite taxe vamale în mod retroactiv,
10 11

Hotărârea din 17 iulie 1994, speŃa C-91/91.
Decizia din

Dosar C-6 şi C-9/1990 Andreea Francovich vs.Italia, 19 noiembrie 1991. 12 FABIAN GYULA, Curtea de JustiŃie a Uniunii Europene, teză de doctorat, p. 267. 13 FABIAN GYULA, op. cit., p. 250.
14

Decizia din 22 octombrie 1987, Foto Frost contra Hauptzollamt Liibeck-Ost (dosar 314/1985).

15

deoarece se considerase că mărfurile pentru care urmau să fie percepute taxele proveneau din R.D.G. (prin Danemarca şi Marea Britanie). În cauza respectivă s-a susŃinut că mărfurile pe care lear fi importat s-ar fi fost sub incidenŃa reglementărilor de scutire de taxă în virtutea comerŃului inter-german. În speŃa respectivă, Curtea a decis că în acele situaŃii în care o instanŃă pune la îndoială valabilitatea unei norme de drept comunitar – indiferent de existenŃa căilor de atac aplicabile în cauză – instanŃa are obligaŃia să sesizeze Curtea de JustiŃie Europeană. InstanŃele din statele membre sunt „autorizate”, conform acestei jurisprudenŃe, să răspundă în mod pozitiv asupra unor probleme de valabilitate referitoare la acte normative comunitare care sunt hotărâtoare în adoptarea soluŃiei. Dacă o instanŃă naŃională consideră însă că un act normativ comunitar nu este valabil, atunci ea are obligaŃia de a sesiza CJE pentru a nu afecta atribuŃiile acesteia stabilite de tratate, atribuŃii care au fost considerate un monopol al CurŃii. Avizele şi recomandările nu au forŃă juridică obligatorie, nu impun obligaŃii pentru statele membre şi nici nu sunt supuse controlului jurisdicŃional. Recomandarea şi avizul sunt acte comunitare care, potrivit art. 211 T.C.E, sunt emise de Comisie cu privire la materiile care fac obiectul tratatului, când acesta le prevede în mod expres sau când ea le consideră necesare. Caracteristicile avizelor şi recomandărilor ar fi:
– Nu sunt izvoare în sensul strict al dreptului comunitar, deoarece nu conferă drepturi şi

nu crează obligaŃii. Curtea de JustiŃie a statuat însă că ele trebuie avute în vedere de către instanŃele naŃionale, în măsura în care contribuie la clarificarea unor obligaŃii naŃionale şi a celor comunitare cu caracter coercitiv15.
– Exprimă opinia instituŃiilor europene care le-au emis, pot prezenta informaŃii în diferite

domenii sau pot enunŃa adoptarea viitoare a anumitor texte cu caracter normativ, obligatoriu.
– În special recomandarea poate determina statele membre să adopte măsuri sau norme

juridice în diferite domenii (recomandarea de a ratifica o convenŃie).
– Diferă de avizele date de organele cu rol consultativ în procesul procedurii de decizie.

Natura juridică a avizului a fost subliniată prin Hotărârea din 10 septembrie 1957 a CurŃii de JustiŃie, în cauza Ste des usines a tubes de la Sarre/Înalta Autoritate C.E.C.O., în care se arată că avizul nu creează în mod direct obligaŃii juridice pentru destinatar, având rolul unei simple consilieri de care se poate sau nu să se Ńină seama. Totuşi, atrage atenŃia Curtea, dacă nu Ńin cont

15

Hotărârea din 13 decembrie 1989, în cauza Grimaldi.

16

de acest aviz, întreprinderile acceptă riscul care ar putea decurge indirect dintr-o situaŃie la a cărei creare au contribuit.

Cursul 3 Principiile fundamentale ale dreptului comunitar (prioritatea, efectul direct, subsidiaritatea, proporŃionalitatea) Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene este definit de principiile fundamentale ale dreptului comunitar iniŃiate şi formulate în hotărârile CurŃii de JustiŃie de la Luxemburg (C.J.C.E.) şi introduse ulterior în tratate. 3.1. Principiul priorităŃii Principiul priorităŃii este rezultatul activităŃii creatoare, de perfecŃionare în domeniul juridic, a CJCE, care în cazul Costa/Enel (1964) a reglementat conflictul dintre tratat şi o lege italiană ulterioară, ocazie cu care a evidenŃiat ca o „direcŃie strategică” jurisprudenŃială că „toate normele comunitare trebuie să prevaleze asupra ansamblului normelor naŃionale, inclusiv la nivel constituŃional”. 3.2. Principiul efectului direct Efectul direct constituie o noŃiune mult interpretată, care exprimă faptul că toate principiile comunitare – suficient de precise şi necondiŃionate – sunt „apte de penetrare”, în sensul că ele creează relaŃii juridice directe între autoritatea de stat şi cetăŃenii comunitari (indivizi sau unităŃi economice), ba chiar, în anumite circumstanŃe, şi în raportul stabilit între cetăŃenii comunitari. Efectul direct ia naştere pe baza condiŃiei de validitate a dreptului comunitar însuşi, fără ca el să necesite preluarea prealabilă în dreptul naŃional – printr-un act de tranzacŃie sau ordin de executare – a normei în discuŃie. Efectul direct al dreptului comunitar constă în capacitatea sa de a crea în mod direct drepturi şi obligaŃii în sarcina particularilor, drepturi şi obligaŃii pe care aceştia din urma le pot invoca în faŃa judecătorului naŃional, care are obligaŃia de a le garanta. 3.3. Principiul subsidiarităŃii Principiul subsidiarităŃii are la baza ideea conform căreia competenŃele trebuie exercitate la un nivel cat mai aproape posibil de cetăŃeni. Conform acestui principiu consacrat de art. 5 alin 2 al TCE, în domeniile care nu sunt de competenta exclusivă a Uniunii, acesteia îi este permis să devină activă numai dacă obiectivele urmărite nu pot fi atinse într-o măsură suficientă pe plan naŃional de către statele membre şi

17

datorită dimensiunilor sau efectelor acŃiunii vizate, aceasta poate fi realizată mai bine la nivel comunitar. Din textul tratatului citat anterior rezultă două caracteristici principale ale acestui principiu care reglementează exercitarea competenŃelor acordate prin tratat: a. limitează intervenŃia comunitară atunci când problema poate fi satisfăcător rezolvată de către statele membre; b. implică o acŃiune comunitară atunci când aceasta este necesară datorită dimensiunilor problemelor sau incapacităŃii statelor membre de a o trata în mod eficient. 3.4. Principiul proporŃionalităŃii Acest principiu presupune ca legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiŃiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi nu trebuie să depăşească, să meargă mai departe decât este necesar să îl atingă, iar, când există o posibilitate de alegere între măsuri corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puŃin oneroasă. Totuşi, s-a accentuat că, într-un domeniu în care organele legislative comunitare au o largă libertate de acŃiune, care corespunde responsabilităŃilor politice ce le revin prin Tratat, legalitatea unei măsuri este afectată numai dacă aceasta este evident necorespunzătoare având în vedere obiectivul care îi este cerut instituŃiei competente să îl urmărească.

TITLUL II INSTITUłIILE UNIUNII EUROPENE

Cursul 4 Parlamentul European Parlamentul European este compus din reprezentanŃi ai popoarelor statelor membre, desemnaŃi prin vot universal, direct şi secret, de către cetăŃenii europeni pentru un mandat de 5 ani. De vreme ce membrii Parlamentului European reprezintă popoarele, ei nu pot fi mandataŃi de guvernele statelor din care provin pentru a îndeplini anumite instrucŃiuni şi nici nu se poate să le incumbe vreo obligaŃie de consultare sau conformare cu guvernele statelor din care provin. Membrii Parlamentului European reprezintă nu numai propriile lor popoare, ci şi alte popoare ale Uniunii, respectiv pe cetăŃenii europeni. Parlamentul European a fost înfiinŃat în 1952 în cadrul ComunităŃii Europene a Cărbunelui şi

18

Otelului. Din 1979 membrii Parlamentului European sunt aleşi direct de către cetăŃenii europeni din statele din care provin. De la înfiinŃare şi până în prezent, numărul membrilor Parlamentului European, precum şi repartizarea numărului de parlamentari între statele membre s-au schimbat succesiv ca urmare a aderării de noi state la Uniunea Europeană. Parlamentul se întruneşte în sesiune anuală ordinară, împărŃită în 12 perioade de sesiune, de câte o săptămână în fiecare lună, care sunt prevăzute să se Ńină lunar, începând cu a doua zi de marŃi a lunii martie (sau în prima zi de marŃi a lunii următoare datei alegerii acestuia). Durata acestora este de o săptămână, totalizând aproximativ 60 de zile pe an. Parlamentul se poate întruni şi în sesiuni extraordinare, dacă acestea sunt convocate ca urmare a cererii majorităŃii membrilor săi, a Consiliului sau a Comisiei. Parlamentul poate lucra în mod valabil şi îndeplini atribuŃiile sale dacă este realizat un quorum de o treime din membrii săi. Dreptul de vot este personal, votul prin procură fiind interzis. Dezbaterile sunt publice, cu excepŃia cazului în care Parlamentul decide altfel cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate. Parlamentul European este singura instituŃie comunitară ale cărei dezbateri sunt publice. Dezbaterile, opiniile şi rezoluŃiile Parlamentului se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În organizarea şi funcŃionarea sa Parlamentul European se conduce după un Regulament Interior care este permanent actualizat. Parlamentul European are următoarele atribuŃii: atribuŃii legislative (normative) – participă la procesul de adoptare a actelor normative comunitare (prin cele patru proceduri decizionale principale: avizul consultativ, avizul conform, cooperarea şi co-decizia); are un drept decizional individual numai în materie bugetară atribuŃii de anchetă şi de avocat al poporului atribuŃii de supraveghere şi control exercitate în special cu privire la Comisia Europeană, având dreptul de a adopta moŃiuni de cenzură, atunci când dezaprobă acŃiunile Comisiei Europene şi de a dezbate raportul general anual prezentat de Comisia Europeană. De asemenea atribuŃii consultative – în general, este utilizată expresia „...după consultarea Parlamentului european”;

19

Cursul 5 Comisia Europeană Comisia Europeană este organul executiv comunitar cu atribuŃii foarte importante pentru a căror îndeplinire este afectată cea mai mare parte a personalului comunitar, de unde şi caracterul său supranaŃional. Comisia reprezintă şi susŃine interesul comunitar, fiind instituŃia care joacă un rol major în integrarea europeană, prin prezenŃa sa neîntreruptă, prin competenŃa personalului, precum şi prin relaŃiile sale cu restul lumii. Datorită atribuŃiilor sale, Comisia este organul executiv al Uniunii Europene şi, în această calitate, constituie „motorul ce antrenează activităŃile comunitare”. În art. 9 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, a fost instituită o Comisie Unică a ComunităŃilor Europene, care a înlocuit Înalta AutorităŃi a CECA şi cele două Comisii ale CEE şi CEEA. Comisia Unică exercită puterea şi competenŃele atribuite de Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi OŃelului, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Comisia se compune din membrii, resortisanŃi ai statelor membre, aleşi potrivit art. 213 par. 1 CE, avându-se în vedere competenŃa lor generală şi oferirea tuturor garanŃiilor de independenŃă. Membrii Comisiei europene poartă denumirea de comisari şi sunt numiŃi pentru un mandat de 5 ani (care poate să fie reînnoit)16. Comisia Europeană este condusă de un Preşedinte desemnat de către Consiliu şi Parlament. Astfel, Consiliul întrunit în compunerea şefilor de stat sau de guvern şi statuând cu majoritate calificată, desemnează persoana pe care Consiliul intenŃionează să o numească în calitate de preşedinte al Comisiei, după care desemnarea este aprobată de Parlament. Potrivit reglementării în vigoare, Comisia trebuie să cuprindă cel puŃin un resortisant din fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor având naŃionalitatea unui aceluiaşi stat membru să fie mai mare de doi, aceasta pentru a asigura o pondere echitabilă a naŃionalilor unui stat. Conform Tratatului de reforma prima Comisie numită cu respectarea tratatului va fi formată din câte un resortisant al fiecărui stat membru (inclusiv Preşedintele şi Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii, care este unul dintre vicepreşedinŃii acesteia). Începând cu
16

Până la Tratatul de la Maastricht, desemnarea şi durata mandatului Comisiei, era de 4 ani. Această modificare asigură o concordanŃă între durata membrilor Parlamentului European şi a membrilor Comisiei, determinând totodată o dependenŃă a Comisiei faŃă de Parlamentul European.

20

sfârşitul mandatului Comisiei formată conform celor de mai sus, următoarea Comisie va fi formată dintr-un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide cu unanimitate modificarea acestui număr. În acest context comisarii vor fi aleşi dintre resortisanŃii statelor membre conform unui sistem de rotaŃie între statele membre. Membrii Comisiei Europene sunt independenŃi în exercitarea funcŃiei lor şi nu pot solicita sau accepta instrucŃiuni din partea nici unui guvern, nici unei instituŃii, nici unui organ sau organism, fiind obligaŃi să asigure protecŃia interesului general comunitar şi să se abŃină de la orice act incompatibil cu funcŃiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor. În timpul mandatului lor, comisarii nu pot fi eliberaŃi din funcŃie de către guvernele naŃionale care i-au numit. IndependenŃa membrilor Comisiei se exprimă şi prin faptul că, din punct de vedere politic, Comisia răspunde numai în faŃa Parlamentului European, răspunderea fiind colectivă. Pe toată durata funcŃiilor lor, membrii Comisiei nu pot să exercite nici o activitate profesională, indiferent dacă este remunerată sau nu. Principalele atribuŃii ale Comisiei, care îi definesc competenŃa au finalitatea „asigurării şi funcŃionării pieŃei comune”, în conformitate cu art. 211 din Tratat. În concret, Comisia: „asigura ca prevederile Tratatului şi măsurile luate de instituŃii potrivit acestuia sunt aplicate; va formula recomandări ori va prezenta avize asupra materiilor avute în vedere de Tratat, dacă el prevede astfel ori, în cazul în care Comisia consideră necesar acest lucru; va avea puterea proprie de decizie şi va participa la conturarea măsurilor luate de Consiliu şi Parlament în modul prevăzut în Tratat; exercită puterile ce-i sunt conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta”. În primul rând, Comisia are competenŃă decizională şi de executare. Ea poate să adopte regulamente, să emită directive ori să ia decizii, asemenea atribuŃii fiindu-i conferite direct prin Tratat, de exemplu, art. 86, sau prin delegare de către Consiliu. Procedând astfel, Comisia va asigura executarea tratatelor comunitare şi a actelor adoptate în aplicarea lor, adică legislaŃia primară şi subsidiară. În al doilea rând, Comisia contribuie decisiv la pregătirea şi conturarea măsurilor luate de Consiliu şi de Parlament prin care se formulează politicile comunitare, prezentându-le propuneri. (are iniŃiativă legislativă) Comisia are atribuŃii de control şi de impunere a respectării legislaŃiei comunitare de

21

către statele membre şi de către resortisanŃii lor, persoane fizice şi juridice, ea putând să interzică ori să impună o anumită conduită, considerând-se chiar că în această privinŃă rolul ei de executare este suplimentat prin puteri proprii de luare a propriilor sale decizii care ar fi de natură judiciară17. În sfârşit, Comisia poate să formuleze avize sau recomandări

Cursul 6 Consiliul Uniunii Europene si Consiliul European

6.1. Consiliul European Consiliul European a luat naştere ca urmare a iniŃiativei lui Valery Giscard d’Estaing, pornind de la faptul că în perioada 1961–1974 ca ultima instanŃă de rezolvare a diverselor diferende din istoria comunitară au fost convocate summit-uri ale şefilor de state si de guvern din Ńările membre. Urmare a acestei istorii si a iniŃiativei menŃionate, prin Actul Unic European din 1986 a fost „instituŃionalizat” Consiliul european compus din şefi de state si guverne, însoŃiŃi de miniştrii afacerilor externe şi cărora li se alătură Preşedintele Comisiei europene si un Vicepreşedinte. Din punct de vedere al rolului pe care-l joacă in cadrul Uniunii Consiliul european este considerat organul de impulsionare politică majoră, având ca misiune18 dinamizarea construcŃiei europene la cel mai înalt nivel, soluŃionarea obstacolelor si blocajelor, definirea liniilor directoare ale ordinii generale pentru cooperare economică si politică in Europa. 6.2. Consiliul Uniunii Europene Consiliul Uniunii Europene este format din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit să angajeze guvernul respectivului stat membru. Prin urmare, membrii Consiliului Uniunii Europene sunt reprezentanŃi ai statelor, în domeniul decizional, la nivel politic şi juridic, exprimând interesele naŃionale şi nu vor acŃiona in calitate de membrii independenŃi. Există un singur Consiliu, însă acesta se reuneşte în 9 configuraŃii diferite în funcŃie de natura subiectelor abordate. Spre exemplu Miniştrii Afacerilor Externe se reunesc în Consiliul Afaceri Generale, având pe ordinea de zi relaŃiile externe şi probleme de politică generală, Miniştrii economiei se reunesc în cadrul Consiliul economie-finanŃe, etc. PreşedinŃia Consiliului Uniunii Europene este exercitată, pe rând, de către fiecare stat membru pentru o durată de 6 luni (art. 203 alin. 2, introdus prin Tratatul de la Maastricht),
17 18

J. TILLOTSON, op. cit, p. 98; W. CAIRNS, op. cit. p. 23; I.P. FILIPESCU, A. FUEREA, op. cit., p. 72. DANIEL GUEGUEN, op. cit., p. 54

22

potrivit unei ordini stabilite de către Consiliul afacerilor generale. Preşedintele Consiliului orientează priorităŃile si sugerează compromisurile. Secretariatul General al Consiliului este desemnat pentru o perioada de 5 ani si cuprinde numeroşi funcŃionari, organizaŃi in 8 DirecŃii Generale, care pregătesc lucrările Consiliului Pe lângă Consiliu funcŃionează Comitetul reprezentanŃilor permanenŃi ai statelor membre (COREPER), care are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului pe baza rapoartelor grupurilor de lucru specializate, formate din experŃi din fiecare stat membru şi de a executa mandatele care le sunt încredinŃate de acesta. Consiliul Uniunii Europene este prin excelenŃă organul politic al Uniunii, care decide cu privire la propunerile Comisiei europene şi îi deleagă acesteia competentele de executare a deciziilor. Tratatele comunitare încredinŃează, în principal, Consiliului atribuŃiile necesare realizării obiectivelor stabilite. În acest scop, potrivit art. 202 CE, Consiliul, în conformitate cu prevederile Tratatului: asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre. Politica economică generală a Uniunii Europene decurge din coordonarea politicilor economice naŃionale. Orientările politicii economice ale statelor membre sunt stabilite, pornind de la recomandările Comisiei, de către Miniştrii economiei si finanŃelor ale statelor membre, intruniti in Consiliul Afacerilor economice si financiare, cu majoritate calificată. este principalul legislator al Uniunii Europene, având puterea necesară de a lua decizii cu privire la problemele Uniunii Europene pe care le reglementează; conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă, puteri pentru implementarea/executarea regulilor pe care le stabileşte, putând să impună unele condiŃii în exercitarea acestor puteri; dispune de competente importante in materie bugetară, stabilind împreună cu Parlamentul european bugetul anual al Uniunii Europene (art. 203 Tratatul CE).

Cursul 7 JustiŃia Comunitară. Organizare, competenŃă si proceduri

Curtea de JustiŃie a Uniunii Europene (numită în tratate Curtea de JustiŃie ComunităŃilor Europene sau prescurtat C.J.C.E) este instituŃia jurisdicŃională comunitară, al cărui rol în cadrul instituŃional al Uniunii este de a verifica legalitatea actelor comunitare şi de a asigura interpretarea şi aplicarea uniformă a dreptului comunitar.

23

CJCE este formată din trei instanŃe:
– Curtea de JustiŃie, – Tribunalul de Primă InstanŃă şi – Tribunalul FuncŃiei Publice.

7.1. Compunere şi mandat Curtea de JustiŃie este compusă în prezent din 27 de judecători, conform principiului câte un judecător pentru fiecare stat membru. Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele a căror independenŃă este mai presus de orice îndoială şi care posedă calificările profesionale necesare numirii în cele mai înalte funcŃii jurisdicŃionale naŃionale în Ńările din care provin sau care sunt jurişti de o competenŃă recunoscută. Judecătorii sunt asistaŃi de 8 avocaŃi generali, care, în dosarele în care sunt sesizaŃi, trebuie să prezinte, în mod independent şi absolut imparŃial, opinia lor juridică, sub forma unor aşa numite „concluzii”. Judecătorii şi avocaŃii generali sunt desemnaŃi de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru un mandat de 6 ani care poate fi reînnoit, iar membrii CurŃii desemnează Preşedintele CurŃii pentru un mandat de 3 ani. Mandatul Preşedintelui CurŃii poate fi de asemenea reînnoit. Preşedintele conduce lucrările şi serviciile CurŃii şi, în unele cazuri, atunci când sunt cele mai extinse complete de judecată, Preşedintele le prezidează. Grefierul CurŃii este secretarul general al CurŃii, desfăşurându-şi activitatea sub autoritatea preşedintelui CurŃii. 7.2. Organizarea şi funcŃionarea CurŃii Curtea se întruneşte în adunare plenară (27 judecători), în Marea Cameră (13 judecători) sau în camere de 5 sau de 3 judecători. Curtea se întruneşte în adunare plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul CurŃii (atunci când trebuie să decidă cu privire la destituirea Mediatorului European, să dispună din oficiu demiterea unui comisar european care nu a respectat obligaŃiile ce îi revin etc.) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanŃă excepŃională. Curtea se întruneşte în Marea Cameră atunci când un stat membru sau o instituŃie ce este parte în proces cere acest lucru, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante. Restul cauzelor sunt soluŃionate în camere de cinci sau de trei judecători. PreşedinŃii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pentru un mandat de trei ani, iar cei ai

24

camerelor de trei judecători pentru un mandat de un an. 7.3 Tribunalul de primă instanŃă – (TPI) Tribunalul de primă instanŃă nu este o instituŃie comunitară distinctă, ci este ataşat CurŃii de JustiŃie. Tribunalul, potrivit art. 48 din Statutul CJCE, este compus dint-un judecător pentru fiecare stat membru, având în prezent 27 judecători. Spre deosebire de Curtea de JustiŃie, Tribunalul nu dispune de avocaŃi generali permanenŃi, această funcŃie putând fi încredinŃată în mod excepŃional unui judecător. Durata mandatelor judecătorilor şi preşedintelui Tribunalului sunt egale cu cele ale judecătorilor, respectiv preşedintelui CurŃii. Similar CurŃii, Tribunalul se întruneşte în mod uzual în camere compuse din 3 sau din 5 judecători. În anumite situaŃii, o cauză poate fi atribuită unui singur judecător. Tribunalul se poate întruni şi în Marea Cameră (13 judecători) sau în şedinŃă plenară (27 judecători), atunci când complexitatea juridică sau importanŃa cauzei o impune. Tribunalul are propria grefă , dar poate recurge la serviciile CurŃii de JustiŃie pentru necesităŃi administrative. 7.4. Tribunalul FuncŃiei Publice Pornind de la prevederile Tratatului de la Nisa, care prevede crearea de camere jurisdicŃionale în anumite domenii specifice, în data de 4 noiembrie 2004, Consiliul Uniunii Europene a adoptat decizia de înfiinŃare a Tribunalului FuncŃiei Publice al Uniunii Europene, ca jurisdicŃie specializată. Tribunalului FuncŃiei Publice este compus din 7 judecători şi are rolul unui de a soluŃiona litigiile dintre Uniunea Europeană şi funcŃionarii acesteia, care erau anterior soluŃionate de către Tribunalul de Primă InstanŃă. Primul Tribunal al FuncŃiei Publice Europene a fost legal constituit spre finele anului 2005 şi reprezintă un progres care permite reducerea duratei procedurilor şi creşterea eficienŃei analizării şi instrumentării atât a litigiilor cu privire la funcŃionarii publici europeni, dar şi pentru restul cauzelor rămase de competenŃa Tribunalului de Primă InstanŃă. 7.5. Competentele şi atribuŃiile CurŃii şi Tribunalelor Conform tratatelor constitutive, rolul primordial al CurŃii este de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Conform art. 220 (164) al Tratatului de înfiinŃare a CE (TCE), CurŃii de JustiŃie a CE – ca putere judecătorească – îi revine funcŃia „de a asigura respectarea normelor de drept la interpretarea şi aplicarea acestui tratat”.

25

Curtea are o natură hibridă si poate acŃiona rând pe rând19 drept:

jurisdicŃie internaŃională, impunând obligaŃii in sarcina statelor membre. De asemenea

statele membre se pot adresa CurŃii pentru ca aceasta să soluŃioneze diferendele legate de aplicarea sau interpretarea dreptului comunitar;

jurisdicŃie constituŃională, verificând conformitatea actelor adoptate de către instituŃiile

comunitare cu tratatele si principiile generale de drept si in special acele principii specifice ordinii juridice comunitare. De asemenea Curtea arbitrează litigiile cu privire la competenŃele instituŃiilor, atunci când analizează legalitatea actelor acestora;

jurisdicŃie administrativă, având competenŃa să anuleze ca ilegale actele normative

adoptate de către instituŃii, in special cele ale Comisiei, să dispună repararea prejudiciilor create prin astfel de acte si să decidă asupra acŃiunilor cu privire la omisiunea de a acŃiona a instituŃiilor;

instanŃă de apel, unde pot fi atacate hotărârile Tribunalului de Primă InstanŃă.

Curtea poate fi sesizată cu următoarele tipuri de cereri pe care este competentă să le soluŃioneze: Cererea de interpretare (Decizia în chestiuni prealabile/preliminare) AcŃiunea în constatarea omisiunii de a acŃiona a unui stat membru AcŃiunea în anulare AcŃiunea în constatarea omisiunii de a acŃiona a unei instituŃii (recursul în carenŃă) Controlul hotărârilor Tribunalului de primă instanŃă Reexaminarea

Cursul 8 InstituŃiile de avizare, consultative si de control

8.1. Organele de control. Curtea deConturi Curtea de conturi a fost creată în 1975 şi a dobândit prin Tratatul de la Maastricht un statut echivalent celui instituit pentru celelalte patru instituŃii comunitare principale. Curtea de conturi este un organ colegial care asigură controlul conturilor (art. 246 TCE). Ea este competentă să verifice conturile totalităŃii veniturilor şi cheltuielilor ComunităŃii, precum şi ale oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude această verificare (art. 248). Curtea de conturi este formată în prezent din câte un membru

19

„Uniunea Eropeana 2006 – 2007” - Memento Practic Francis Lefebvre, Editura Francis Lefevre 2005, p. 53

26

pentru fiecare stat al Uniunii Europene, desemnaŃi pentru un mandat de 6 ani, care poate fi înnoit. Membrii CurŃii de conturi sunt numiŃi de către Consiliu cu consultarea Parlamentului, dintre persoanele care deŃin calificarea necesară exercitării acestei funcŃii. Membrii CurŃii de Conturi aleg dintre ei un Preşedinte al CurŃii pentru un mandat de 3 ani.

In afară instituŃiile de decizie si de control, există un număr mare de organe comunitare înfiinŃate in baza tratatelor sau la iniŃiativa instituŃiilor comunitare, care au structurile diferite si funcŃii specifice. Putem sa distingem organele consultative, organele financiare si bancare, si organele administrative si de gestiune. 8.2. Organele consultative Organele consultative au înfiinŃate progresiv, fie in cadrul tratatelor , fie la iniŃiativa Comisiei. Principalele organe consultative sunt Comitetul economic si social european sau Comitetul regiunilor , existând insa si organe consultative specifice si specializate cum ar fi comitetul consultativ al transporturilor (art. 79 din tratatul CE) sau comitetul fondului social european (art. 147 din tratatul CE). Aceste diferite organe permit asocierea reprezentanŃilor activităŃilor profesionale sau aleşii locali si regionali cu procesul de decizie europeana. Comitetul economic si social Comitetul economic si social este un organ consultativ format din diferite componente cu caracter economic si social ale societăŃii civile organizate , mai ales din producători, agricultori , transportatori , muncitori , negociatori si artizani , liberi profesionişti , consumatori si din interesul general (art.257 TCE). Comitetul permite dispunerea unei reprezentări complete in comparaŃie cu reprezentarea politică unică a popoarelor . Comitetul regiunilor Comitetul regiunilor, una dintre inovaŃiile instituŃionale ale tratatului de la Maastricht din 1992, este un organ consultativ compus din reprezentanŃi ai colectivităŃilor teritoriale si locale. ÎnfiinŃarea acestui organ consultativ a răspuns la două necesitaŃi si anume conceptului de “Europa descentralizată” alături de Europa Statelor, pe de o parte si necesităŃii delimitării de către instituŃiile comunitare a cererilor colectivităŃilor locale si teritoriale ale Uniunii Europene. Deşi poartă in denumire sintagma “regiuni”, Comitetul nu reprezintă numai regiunile , ci si colectivităŃile teritoriale altele decât Statele membre, respectiv provinciile , comunele, departamentele, Ńinuturile, comunităŃile, deci Europa descentralizată . 8.3. Organele financiare si bancare Sistemul Băncilor Centrale Europene;

27

Banca centrala europeana Banca Europeana de investiŃii

TITLUL III PIAłA INTERNA SI POLITICILE COMUNE

Cursul 9 si 10 PiaŃa Internă si cele patru libertăŃi fundamentale. Cadrul general Conform textului nou introdus în tratatul de la Roma (T.C.E.), prin Actul Unic European (AUE): „PiaŃa internă cuprinde un spaŃiu fără frontiere interne, în care libera circulaŃie a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată conform dispoziŃiilor acestui tratat.” Aceasta definiŃie comunitară şi-a păstrat valabilitatea, fiind preluată şi menŃinută de Tratatul instituind o ConstituŃie pentru Europa. Realizarea PieŃei Interne a intervenit treptat şi progresiv20. Libera circulaŃie a mărfurilor a fost realizata din punct de vedere cronologic prima (1970), fiind urmată de generalizarea liberei circulaŃii a persoanelor (1990), în paralel cu liberalizarea progresivă a activităŃilor profesionale – libertatea lucrătorilor, libertatea de stabilire şi libertatea serviciilor. Libera circulaŃie a capitalurilor nu a fost pusă in practică, în mod complet, decât prin tratatul de la Maastricht, o dată cu realizarea Uniunii Economice şi Monetare. 9.1. Libera circulaŃie a persoanelor Libera circulaŃie a persoanelor implică în primul rând posibilitatea resortisanŃilor unui stat membru de a intra si a rămâne fără nici o restricŃie pe teritoriul oricărui alt stat membru. Dreptul de acces si sejur pe teritoriul statelor membre reprezintă o condiŃie prealabilă a liberei circulaŃii a persoanelor. Deşi cetăŃenii din statele terŃe nu beneficiază, în principiu, de libertatea de circulaŃie şi de şedere, există interacŃiuni ce se produc între situaŃia lor şi cea a cetăŃenilor comunitari. Conform reglementării comunitare în vigoare, membrii familiei unui cetăŃean al unui stat membru pot să-l însoŃească pe acesta în Ńara de adopŃie şi să exercite o activitate. Perspectiva eliminării controalelor la frontierele interne ale Uniunii şi constituirea unui „spaŃiu de libertate, securitate şi justiŃie” presupune o anumită armonizare a politicii statelor membre faŃă de admiterea şi şederea cetăŃenilor statelor terŃe.
JACQUELINE DUTHEIL DE LA ROCHERE, Droit materiel de L’Union Europeenne, ediŃia a 3-a, Editura Hachette Superieur, Paris, 2006, p.9
20

28

Liberul acces si libertatea de şedere pot fi restrânse in cazul invocării de către statele membre a ordinii publice, siguranŃei publice si sanătătii publice. 9.2. Libera circulaŃie a serviciilor Cu privire la libera prestare de servicii, Tratatul CE consideră ca servicii „prestaŃiile furnizate contra unei remuneraŃii de către agenŃi economici independenŃi”. Mişcările de capitaluri aparŃin domeniului serviciilor, ca şi alte activităŃi cu caracter industrial, comercial, activităŃile artizanale şi activităŃile profesiilor liberale pe care tratatul le plasează în capitolul consacrat serviciilor, fiind supuse unor reguli specifice. Este important de conturat activităŃile care aparŃin producŃiei serviciilor de cele care aparŃin liberei circulaŃiei a mărfurilor. Exemplul clasic este cel al activităŃilor audio-vizuale: producerea de emisiuni este o activitate de servicii, filmele de pe casetele video sunt mărfuri. Libera prestare de servicii permite prestatorului să exercite cu titlu temporar activitatea în Ńara unde este furnizată prestaŃia. Aplicarea dreptului comunitar presupune ca prestatorul şi destinatarul serviciului să nu fie din acelaşi stat. Cel mai adesea cel care trece frontiera este prestatorul, de exemplu avocatul care se deplasează pentru a-şi reprezenta clientul în faŃa tribunalului unui alt stat membru. Dar deplasarea poate fi făcută şi de destinatarul prestaŃiei, de exemplu turistul sau bolnavul care merge în alt stat membru pentru a primi îngrijiri. Criteriul distincŃiei se bazează pe opoziŃia între caracterul permanent, continuu, al stabilirii şi caracterul provizoriu pe care îl prezintă activitatea de prestare de servicii. 9.3. Libera circulaŃie a mărfurilor Libera circulaŃie a mărfurilor presupune realizarea unei uniuni vamale care să privească toate categoriile de mărfuri şi să implice: interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor; interzicerea între statele membre a oricăror alte taxe având efect echivalent taxelor vamale, eliminarea restricŃiilor cantitative sau a măsurilor cu efect echivalent între statele membre adoptarea unui tarif vamal comun în relaŃiile cu Ńările terŃe. Instituirea uniunii vamale între statele membre permite condiŃii egale de concurenŃă între participanŃii la circuitul comercial şi productiv, făcând posibilă stimularea producŃiei şi a varietăŃii sortimentelor de mărfuri, impunerea pe piaŃă a celor mai competitive produse, Ńinânduse seama şi de costul lor de producŃie, concentrarea şi specializarea producŃiei şi a întreprinderilor, ca şi implantarea acestora în zonele cele mai indicate economic şi productiv. 9.4. Libera circulaŃie a capitalurilor si plăŃilor

29

PlăŃile, privite ca transferuri de sume de bani legate de schimbul de mărfuri (inclusiv creditele comerciale pe termen scurt si mediu), de prestările de servicii sau de exercitarea liberei circulaŃii a persoanelor sunt pe deplin libere conform art. 56 alin.2 din Tratatul CE si a Deciziei CJCE din 31.01.1984 in cazul 286/82 si 26/83, Luisi si Cearbone. Directiva 97/5 (JOCE 1997 L 43) impune permiterea reducerii termenelor de executare a transferurilor bancare efectuate in interiorul Uniunii. Aceasta Directivă este aplicabilă transferurilor transfrontaliere efectuate in valute ale statelor membre si in Euro cu o valoare mai mică de 50 000 Euro efectuate de către instituŃii de credit sau de către orice alte persoane care in cadrul activităŃii lor execută astfel de transferuri. Libera circulaŃie a capitalurilor are ca punct de plecare necesitatea efectuării de investiŃii pe piaŃa comunitară, fără restricŃii, astfel încât să se contribuie la înfăptuirea obiectivului promovării dezvoltării armonioase şi echilibrate a activităŃilor economice în ansamblul ComunităŃii, o creştere durabilă şi neinflaŃionistă, un înalt grad de convergenŃă a performanŃelor economice, un nivel ridicat de folosire a forŃei de muncă, etc., conform art. 2 din Tratatul CE. Mişcările de capital propriu-zise implică operaŃiuni financiare care „vizează in mod esenŃial plasamentele si investiŃiile”21 unei anumite sume si nu remunerarea unei prestări. Prin art. 56 alin 1 al Tratatului CE se interzic orice restricŃii ale liberei circulaŃii capitalurilor între statele membre şi între statele membre şi Ńările terŃe.

10.1. ConcurenŃa pe piaŃa internă a Uniunii Europene Dreptul comunitar al concurenŃei, simbolizat, iniŃial, prin art. 85 şi 86 din Tratatul de la Roma – devenite ulterior art. 81-82 prin Tratatul de la Amsterdam, constituie ansamblul de reguli comunitare ale concurenŃei şi influenŃează, substanŃial, întreg spaŃiul economic european. Specificitatea dreptului comunitar al concurenŃei şi a politicii de concurenŃă în Uniunea Europeană este dată de originalitatea, conŃinutul şi obiectivele reglementărilor, de relaŃiile cu dreptul naŃional al fiecărui stat membru cât şi de faptul că ea se integrează în perspectiva de ansamblu a construcŃiei europene. Dreptul şi politica comunitară a concurenŃei nu se substituie celor ale statelor membre, ci ele trebuiesc examinate, integrat, în lumina principiului primatului dreptului comunitar şi a celui al subsidiarităŃii. Caracterele dreptului comunitar al concurenŃei

21

Decizia CJCE din 31.01.1984 in cazul 286/82 si 26/83, Luisi si Cearbone

30

a. Dreptul comunitar al concurenŃei este relativ autonom şi specific, fiind „încadrat în jurul a două axe principale” :
– regulile care se adresează întreprinderilor şi – regulile care vizează comportamentul Statelor membre sau al autorităŃilor publice.

b. Dreptul comunitar al concurenŃei se fondează pe cele trei tratate constitutive, care au ghidat şi construcŃia europeană, cu toate diferenŃele dintre ele. c. Regulile care se adresează întreprinderilor se pot grupa în trei categorii: prohibiŃia înŃelegerilor prevăzută în art. 81 (ex. 85), al CE, cele privind „abuzul” de poziŃie dominantă, conŃinute în art. 82 (86) controlul prealabil al operaŃiunilor de concentrare finală, care este prevăzut în Regulamentul 4064-89 din 21.XII.1989, adoptat de Consiliu d. Regulile care se adresează Statelor sau autorităŃilor publice pot fi regrupate în jurul a doi poli: cele referitoare la întreprinderile publice, întreprinderile titulare a drepturilor speciale sau exclusive şi în cele însărcinate cu gestiunea de interes economic general sau prezentând caracterul unui monopol fiscal (art. 86 – ex. 90) şi cele care sunt relative la ajutoarele statului (art. 87)

Cursul 11 PESC si SLSJ

11.1 Politica Externă si de Securitate Comună (PESC) ComunităŃile europene nu au fost constituite ca entităŃi închise. Pentru a-şi realiza obiectivele a trebuit să se integreze în sfera largă a raporturilor internaŃionale prin promovarea unor relaŃii de cooperare şi de schimb în diverse domenii, în cadrul unei politici comune a relaŃiilor externe. Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună a Uniunii într-un spirit de loialitate şi solidaritate reciprocă. AcŃiunile comune angajează statele membre în poziŃia pe care ele o adoptă şi în conducerea activităŃii lor. Tratatul de la Maastricht a acordat Uniunii Europene (Titlul V) o competentă in domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC), dar a păstrat totuşi caracterul interguvernamental al acesteia. Tratatul de la Amsterdam a conturat proiectele Uniunii Europene în domeniile Politicii Externe

31

şi de Securitate Comună (PESC), Politicii de Apărare Comună, Afaceri Interne şi JustiŃie (EUROJUST) şi în alte politici comune generale şi sectoriale. După semnarea Tratatului de la Amsterdam, Uniunea Europeană a marcat o etapă decisivă în asigurarea identităŃii externe şi de apărare a U.E (prin crearea armatei europene). Tratatul de la Nisa, în prima sa parte, intitulată, „Modificări fundamentale”, vizează, în art.1 pct.2. „Politica Externă şi de Securitate Comună”, pilonul II al Uniunii Europene, ceea ce a dat la acea dată o nouă imagine externă Europei celor 15, în perspectiva Europei celor 27. Textul consacră obiectul şi limitele de acŃiune ale Politicii externe şi de securitate comună, cuprinde definirea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea conduce la o apărare comună, dacă Consiliul European decide în acest sens. Se precizează, mai clar şi fără echivoc, limitele PESC, în sensul că Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi de apărare a unor state membre, respectă obligaŃiile ce decurg din Tratatul NATO – şi este compatibilă cu politica Uniunii de securitate şi apărare stabilită în cadrul respectiv (art.17 pct. 1 al. 2).

11.2. Uniunea Europeană – SpaŃiu de Libertate, Securitate si JustiŃie (SLSJ) Politicile comune ale Uniunii în asigurarea spaŃiului de libertate, securitate şi justiŃie includ: Politica în domeniul controlului frontierelor Politica comună în domeniul azilului şi protecŃiei temporare Politica comună de imigraŃie.

TITLUL IV DREPTURILE FUNDAMENTALE IN UNIUNEA EUROPEANA

Cursul 12 CetăŃenia europeană 12.1 NoŃiunea de cetăŃenie europeană NoŃiunea de cetăŃenie îşi găseşte originea în dreptul intern si desemnează calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viaŃa statului, bucurându-se de drepturi civice şi politice şi fiind supusă, în schimb, anumitor obligaŃii cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar.

32

NoŃiunea de cetăŃenie europeană implică faptul că cetăŃenii Uniunii Europene beneficiază, în aceasta calitate, de drepturi care sunt acordate în mod tradiŃional propriilor cetăŃeni în ordinea juridică internă. CetăŃenia europeană este distinctă de cea naŃională, pe care, conform Tratatului de la Amsterdam, o „completează … şi n-o înlocuieşte” CetăŃenii statelor membre ale Uniunii europene beneficiază astfel de o dublă cetăŃenie. CetăŃenia europeană este reglementată de dreptul Uniunii europene, în care-şi găseşte izvoarele; cetăŃenia naŃională aparŃine doar dreptului naŃional. CetăŃenia europeană nu suprimă drepturile inerente cetăŃeniei naŃionale. Pur şi simplu ea conferă drepturi suplimentare care se exercită, fie la nivelul Uniunii (de ex. votul şi dreptul de a fi ales în Parlamentul european), fie la nivelul statelor membre (de ex. dreptul de a alege şi de a fi ales în alegerile locale). Dar anumite elemente ale cetăŃeniei europene pot fi uneori de natură a slăbi cetăŃenia naŃională în măsura în care unui resortisant dintr-un alt Stat membru i se recunosc drepturi care au fost rezervate în trecut doar cetăŃenilor. 12.2. Statutul cetăŃeanului european Statutul cetăŃeanului european este format din totalitatea drepturilor si obligaŃiilor conferite persoanelor fizice care deŃin calitatea de cetatean al Uniunii Europene. Deşi tratatele proclamă în mod logic că cetăŃenii Uniunii nu au numai drepturi, dar sunt supuşi în aceeaşi măsură şi unor obligaŃii, el se limitează în ceea ce priveşte obligaŃiile să trimită „la îndatoririle prevăzute de prezentul tratat”, fără să le precizeze conŃinutul. a. Dreptul de participare la alegerile pentru Parlamentul European Aceasta participare este de natură să amelioreze calitatea reprezentării cetăŃenilor europeni de către instituŃiile ComunităŃii, deci contribuie la reducerea „deficitului democratic” de care suferă acestea. Principiul este că orice cetăŃean al Uniunii dispune de dreptul de a alege şi de a fi ales în statul în care îşi are reşedinŃa în aceleaşi condiŃii ca şi cetăŃenii acelui Stat. b. Dreptul de participare la alegerile la alegerile locale În general se acordă o mare importanŃă acestei participări, considerându-se că accelerează integrarea cetăŃenilor comunitari care s-au instalat într-un alt stat membru. Alegerile locale se diferenŃiază de alegerile pentru Parlamentul European: alegerile pentru Parlamentul European privesc o instituŃie care aparŃine ordinii juridice comunitare, deci exterioară statului, în timp ce alegerile locale aparŃin unei instituŃii care constituie un element al puterii statale. Acest drept oferă cetăŃenilor europeni posibilitatea de a vota la alegerile locale în statul membru de reşedinŃa dacă îşi manifestă voinŃa în acest sens, precum şi posibilitatea de a candida

33

la alegerile locale în aceleaşi condiŃii ca şi naŃionalii. Spre deosebire de prevederile privind alegerile pentru Parlamentul European, exercitarea dreptului de vot în Statul membru de reşedinŃă nu antrenează pierderea dreptului de vot şi de a fi ales în statul membru de origine decât dacă acesta din urma a decis în acest sens. Statele pot să rezerve propriilor cetăŃeni funcŃiile de conducător, de adjunct sau de supleant sau de membru al Consiliului director al executivului local, fapt ce se justifică datorită funcŃiilor de autoritate publică pe care tratatul le permite a fi rezervate naŃionalilor 12.3. ProtecŃiile cetăŃeniei europene Tratatul asupra Uniunii Europene reglementează modalităŃile de protejare a cetăŃeniei europene. Trei erau prevăzute în Tratatul de la Maastricht: protecŃia acordată de către autorităŃile diplomatice şi consulare ale statelor membre, dreptul de petiŃionare şi dreptul de a se adresa mediatorului. Tratatul de la Amsterdam a adăugat dreptul de comunicare cu instituŃiile şi anumite organe ale ComunităŃilor (TCE art. 21, noul alin. 3). Aceste protecŃii sunt de natură foarte diferită. Prima este pusă în aplicare de către statele membre faŃă de statele terŃe sau pe teritoriul acestora. Celelalte trei implică o acŃiune a instituŃiilor şi organelor Uniunii. a. ProtecŃia asigurată de autorităŃile diplomatice şi consulare ale statelor membre Art. 8C (noul art. 20) al Tratatului CE prevede că : „orice cetăŃean al Uniunii beneficiază de protecŃie din partea autorităŃilor diplomatice şi consulare ale oricărui Stat membru, pe teritoriul unui stat terŃ în care statul membru căruia îi aparŃine ca membru nu este reprezentat, în aceleaşi condiŃii ca şi cetăŃenii acelui stat”. b. Dreptul de petiŃionare PetiŃia este o cerere prezentată unei instituŃii politice de către una sau mai multe persoane în scopul preîntâmpinării unei presupuse injustiŃii sau a unei situaŃii nesatisfăcătoare sau pentru a obŃine încetarea unei astfel de situaŃii. c. ”Plângerea” către mediator Mediatorul european este numit de Parlamentul European. „Mediatorul îşi exercită atribuŃiile în deplină independenŃă, în interesul general al ComunităŃilor şi al cetăŃenilor Uniunii. El nu solicită şi nici nu acceptă instrucŃiuni din partea vreunui guvern sau ale altui organism” (Statutul mediatorului, art. 9.1).

34

In lupta sa contra „administrării defectuoase ”, mediatorul dispune de puterea de a acŃiona din proprie iniŃiativă. El a folosit această putere, de exemplu, pentru a începe o anchetă, urmată de proiecte de recomandare, asupra accesului public privind documentele deŃinute de instituŃiile şi organele comunitare22 sau asupra atitudinii Comisiei faŃă de plângerile privind încălcarea dreptului comunitar. EsenŃa atribuŃiilor mediatorului rămâne, totuşi, examinarea plângerilor care îi sunt adresate. d. Dreptul de a comunica cu instituŃiile şi organele comunitare Conform Tratatului de la Amsterdam art. 21, alin. 3 nou TCE, orice cetăŃean al Uniunii poate scrie oricărui organ sau instituŃii vizate de prezentul articol sau de articolul 7 „într-una din cele 2 limbi oficiale ale ComunităŃii” şi să primească un răspuns „redactat în aceeaşi limbă”. CorespondenŃii sunt cele 5 instituŃii, Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilor; judecătorul este inclus dar majoritatea organelor Uniunii sunt excluse. Este vorba nu numai

de un simplu drept de a scrie, libertate care de altfel nu are nevoie de autorizare pentru a fi exercitată, dar de un drept la răspuns, aşadar de un drept la comunicare cu instituŃiile comunitare.

Cursul 13 Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene La Consiliul european de la Nisa din 7–11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului. După cum este cunoscut, UE nu dispunea – în pofida numeroaselor cereri existente în literatura de specialitate şi a celor din partea Parlamentului European – de nici un catalog cu drepturi fundamentale, formulat integral şi cu valabilitate obligatorie, catalog care să corespundă – ca mărime şi forŃă de exprimare – părŃii, din constituŃiile statelor, referitoare la drepturile fundamentale. Respectarea drepturilor fundamentale – preluată în Tratatul de la Maastricht, referitor la Uniunea Europeană – nu specifică nici un drept individual, ci se limitează la o stabilire a obiectivului, fiind formulată ca o clauză generală, preluată din jurisprudenŃa CJCE: „Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele garantate în ConvenŃia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăŃilor fundamentale – semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 – şi cum rezultă ele, ca principii generale ale dreptului comunitar, din tradiŃiile constituŃionale comune ale

22

Raportul special 98/C44/09, JOCE C 44/9, 10 februarie 1998

35

statelor membre” (art. 8, fost art. F, II al TUE)”. „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” nu a creat drepturi cu adevărat noi, ci a fixat, într-un cadru solemn, o întreagă serie de principii pe care doar juriştii experimentaŃi le-ar fi putut repera în cadrul tratatelor, directivelor şi regulamentelor comunitare şi mai ales în cadrul jurisprudenŃei CurŃii de JustiŃie a UE. Carta se compune din preambul şi 7 capitole, care tratează fiecare in parte drepturi considerate fundamentale in cadrul Uniunii Europene. Domeniul de aplicare a Cartei se întinde la organele şi instituŃiile Uniunii Europene, la statele membre, care implementează dreptul comunitar. Îngrădirile exercitării drepturilor şi libertăŃilor recunoscute trebuie să fie prevăzute de lege şi să respecte esenŃa acestor drepturi şi libertăŃi.

TITLUL V ROMÂNIA SI UNIUNEA EUROPEANA

Cursul 14 Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeana. Cadrul General In data de 13 aprilie 2005, cu 497 voturi pentru, 93 împotriva şi 71 de abŃineri Parlamentul European a aprobat aderarea României la Uniunea Europeană. Tratatul de Aderare a României şi Republicii Bulgaria la Uniunea Europeană a fost semnat la Luxemburg la 25 aprilie 2005 si ratificat de către Parlamentul României prin Legea nr. 157/24.05.2005. Pentru România Tratatul de aderare reprezintă înŃelegerea dintre statele membre ale Uniunii Europene si România ca începând de la 1 ianuarie 2007 România sa devină membru, cu drepturi si obligaŃii depline, al Uniunii Europene. Tratatul este construit pornind de la principii similare cu cele din Tratatul de aderare a valului anterior (din 2004) si reflectă procesul de negociere al celor 31 de capitole, reunind atât condiŃiile in care România devine stat membru al Uniunii, cât si adaptarea Uniunii Europene la această aderare. Tratatul de aderare a Republicii Bulgaria si a României la Uniunea Europeana conŃine un element inovator, inexistent in tratatele anterioare, respectiv un sistem de condiŃii suspensive si rezolutorii, in funcŃie de îndeplinirea cărora se stabilesc actele (tratatele) la care se realizează aderarea. Astfel art. 1 alin 2, 3 si 4 din Tratatul de aderare prevede: „(2) Republica Bulgaria şi România devin părŃi la Tratatul de instituire a unei ConstituŃii

36

pentru Europa şi la Tratatul de instituire a ComunităŃii Europene a Energiei Atomice, astfel cum sunt acestea modificate sau completate. (3) CondiŃiile şi aranjamentele referitoare la admitere sunt stabilite în Protocolul anexat la prezentul tratat. DispoziŃiile acestui protocol fac parte integrantă din prezentul tratat. (4) Protocolul, inclusiv anexele şi apendicele sale, se anexează la Tratatul de instituire a unei ConstituŃii pentru Europa şi la Tratatul de instituire a ComunităŃii Europene a Energiei Atomice, iar dispoziŃiile sale devin parte integrantă din aceste tratate.” Iar in art. 2 al Tratatului se prevede: (1) În cazul în care Tratatul de instituire a unei ConstituŃii pentru Europa nu este în vigoare la data aderării, Republica Bulgaria şi România devin părŃi la tratatele pe care se întemeiază Uniunea, astfel cum sunt acestea modificate sau completate. În acest caz, articolul 1 alineatele (2) - (4) se aplică de la data intrării în vigoare a Tratatului de instituire a unei ConstituŃii pentru Europa. (2) CondiŃiile referitoare la admitere şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea, care decurg în urma aderării şi care se aplică de la data aderării până la data intrării în vigoare a Tratatului de instituire a unei ConstituŃii pentru Europa, sunt stabilite în actul anexat la prezentul tratat. DispoziŃiile respectivului act fac parte integrantă din prezentul tratat. (3) În cazul în care Tratatul de instituire a unei ConstituŃii pentru Europa intră în vigoare după aderare, protocolul prevăzut la articolul 1 alineatul (3) înlocuieşte actul prevăzut la articolul 2 alineatul (2) de la data intrării în vigoare a tratatului menŃionat. În acest caz, dispoziŃiile protocolului menŃionat anterior nu sunt considerate ca producând efecte juridice noi, ci ca menŃinând, în condiŃiile stabilite în Tratatul de instituire a unei ConstituŃii pentru Europa, în Tratatul de instituire a ComunităŃii Europene a Energiei Atomice şi în respectivul protocol, efectele juridice deja create de dispoziŃiile actului prevăzut la articolul 2 alineatul (2).” Tratatul de aderare prevede deci: fie aderarea la Tratatul de instituire a unei ConstituŃii pentru Europa (Tratatul ConstituŃional adoptat la finele anului 2004), dacă acest Tratat ConstituŃional a ar fi fost ratificat de către toate statele membre până la data aderării efective a României şi Bulgariei (1 ianuarie 2007), iar dacă nu se prevedea aderarea la tratatele existente anterior Tratatului ConstituŃional. Pentru a acoperi fiecare dintre aceste două situaŃii distincte s-au redactat în paralel un Act de aderare şi un Protocol de aderare, anexate Tratatului si care urmau sa intre alternativ in vigoare in funcŃie de intrarea, respectiv neintrarea in vigoare a Tratatului ConstituŃional. Avand

37

in vedere respingerea tratatului constituŃional de către olandezi si francezi, România este membra a Uniunii Europene in condiŃiile stabilite de Actul de Aderare.

III BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE Marin Voicu Cosmin Dragoş Dacian, Introducere in dreptul european, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007 Uniunea Europeană. InstituŃii. Mecanisme, ediŃia a 2-a, Editura C.H. BECK, Bucureşti, 2006 Tudorel Stefan si B.A Drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 Cibengiu Marin Gilbert Gornig, Ioana Dreptul Uniunii Europene, ediŃia a 2-a, Editura C.H. BECK, Eleonora Rusu Bucureşti, 2007

2. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ *** Uniunea Eropeana 2006 – 2007 - Memento Practic Francis Lefebvre, Editura Francis Lefevre, Paris 2006 JACQUELINE DUTHEIL DE Droit materiel de L’Union Europeenne, ediŃia a 3-a, Editura Hachette
LA ROCHERE

Superierur, Paris, 2006 Manualul Uniunii Europene, ediŃia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006

Augustin Fuerea

Octavian Manolache

Tratat de drept comunitar, EdiŃia a V-a revizuită şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti, 2006

Daniel Gueguen

Noul ghid practic al labirintului comunitar, ediŃia a 11-a, Editura L.G.D.J, Paris, 2006

3. SURSE DE INFORMARE - PAGINI DE INTERNET 1. www.infoeuropa.ro – Centrul de informare al DelegaŃiei Comisiei UE în Bucureşti, 2. www.ier.ro - Institutul European Român, 3. www.europa.eu – Pagina de internet a Uniunii Europene, 4. www.europarl.europa.eu – Parlamentul European,

38

5. www.ec.europa.eu – Comisia Europeană, 6. www.consilium.europa.eu – Consiliul European, 7. www.curia.europa.eu – Curtea de JustiŃie a Uniunii Europene.

39