ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA GUVERNELOR 1.1.

Consideraţii generale Caracterul uşor diferenţiat parlamentar al statelor comunitare determină o serie de particularităţi ale fiecărui guvern, mai semnificative fiind cele ce privesc formarea, longevitatea, structura şi funcţionarea acestora. Stabilitatea guvernamentală cu repercursiuni în planul acţiunii administrative (programul de guvernare) este condiţionată de numeroşi factori, printre care se evidenţiază sistemul partidelor politice şi obiceiurile care se practica la alcătuirea guvernelor. Instabilitatea guvernamentală nu presupune schimbarea tuturor sau a majorităţii deţinătorilor de portofolii ministeriale, odată cu schimbarea guvernelor. Aceasta ar dovedi un real exerciţiu democratic, deoarece titularii portofoliilor ministeriale sunt numiţi după criterii de competenţă şi nu după culoarea politică. Practica a dovedit că longevitatea ministerială poate exista cu o instabilitate guvernamentală cronica (ex. Franţei sub cea de-a III şi a IVa Republică sau a Italiei din domeniile 7-8 ale sec. XX). Această realitate impune prudenţă în aprecierea efectelor instabilităţii guvernamentale asupra administraţiei. În ce priveşte formarea şi funcţionarea guvernelor sunt de remarcat trei aspecte care prezintă interes: 1. gradul de libertate privind modificarea structurii guvernamentale, cu efecte asupra stabilităţii administraţiei şi capacităţii sale de adaptare; 2. poziţia şefului guvernului care poate fi primus inter pares sau adevaratul conducător al politicii guvernamentale; 3. modul de funcţionare a echipei guvernamentale care condiţionează modalităţile de coordonare interministerială şi rezultatele acţiunii guvernului. Prezintă interes trecerea în revistă astructura şi funcţionarea guvernelor celor mai importante ţări din Uniunea Europeană. 1.2. Organizarea şi funcţionarea guvernelor în: c) Germania Formarea Guvernului federal depinde de alegerea Cancelarului. Cu câteva luni înaintea alegerilor pentru Dieta federală, partidele sau coaliţiile de partide îşi desemnează candidatul la funcţia de cancelar. După alegerea Dietei aceasta alege Cancelarul la propunerea Preşedintelui federaţiei. Formarea Guvernului după alegerea Cancelarului, face obiectul negocierilor între partide, care stabilesc atât programul politic cât şi compoziţia Guvernului.

Membrii se numesc şi se revocă de către de către Dietă la propunerea Cancelarului. Nu există incompatibilitate între funcţia guvernamentală şi calitatea de parlamentar, membrii Guvernului fiind de regulă şi membrii Dietei federale. Funcţia guvernamentală este însă incompatibilă cu cea de membru în Guvernele sau Parlamentele landurilor, ceea ce implică şi incompatibilitatea cu funcţia de membru al Consiliului federal. Guvernele germane se menţin de regulă, pentru un întreg mandat de 4 ani, astfel încât Germania este, de departe, ţara cu cea mai mare stabilitate guvernamentală în U.E. Legea fundamentală prevede un mecanism perfecţionat de angajare a răspunderii guvernamentale, şi anume -moţiunea de cenzură constructivă. Acest mecanism permite Dietei eliberarea din funcţie a Cancelarului concomitent cu alegerea cu alegerea unui nou cancelar. La rândul său, cancelarul are posibilitatea să determine dezvoltarea Dietei de către Preşedintele federaţiei, prin solicitarea unui vot de încredere. Ambele procedee intervin ca urmare a modificării coaliţiilor politice şi au drept scop asigurarea unei majorităţi parlamentare favorabile Cancelarului. Constituţia federală precizează că Guvernul federal este compus din Cancelarul federal şi miniştri federali, precizând totodată, şi competenţele şefului guvernului, competenţe care se exercită prin emiterea de directive. În baza acestor competenţe, Cancelarul determină liniile directoare ale programului de guvernare, însă fiecare ministru beneficiază de autonomie în conducerea ministerului său. Divergenţele dintre ministere se tranşează în Guvern. Cancelarul coordonează acţiunea guvernamentală conform unui Regulament interior care se adoptă de Guvern şi se aprobă de Preşedintele federaţiei. Cancelarul reprezintă Guvernul în faţa Preşedintelui, a Parlamentului şi societăţii civile. S-a format obiceiul unui vice-cancelar dintre personalităţile proeminente al partidului liberal, dacă acesta face parte din coaliţie, având rolul de a-l suplini pe cancelar în caz de absenţă. De regulă, şeful Guvernului nu conduce nici un minister chiar Cancelaria federală având propriul său ministru. Din 1967 se pot numi şi secetari de stat parlamentaridin rândul membrilor Dietei federale, care au rang de adjuncţi de miniştri dar nu participă la şedinţele Guvernului. Trebuie menţionat că potrivit tradiţiei germane, titlul de secretar de stat, fără altă precizare desemnează pe cel mai înalt funcţionar administrativ din ministerul din care face parte. Numărul miniştrilor federali variază foarte puţin de la un guvern la

altul, întrucât este d) Italia Şeful guvernului italian, denumit Preşedintele Consiliului de Miniştri este numit de Preşedintele Republicii, al cărui rol în denumirea şefului de guvern este deosebit de important în condiţiile divizării interne a partidelor politice şi pentru faptul că negocierile în vederea stabilirii coaliţiei guvernamentale au loc după alegeri. După consultări cu preşedinţii camerilor şi ai grupurilor parlamentare, Preşedintele desemnează o personalitate, însărcinată pentru început cu o misiune exploratorie, care se transformă într-o misiune de pre-formare a Guvernului. Îndată ce se întrevăd suficiente şanse de succes, Preşedintele numeşte un responsabil cu formarea Guvernului, care trebuie să-şi asume funcţia de Preşedinte al consiliului de Miniştri şi să propună lista cu membrii Guvernului său. Înainte de a începe să funcţioneze, Guvernul nou format trebuie să obţină votul de încredere al celor 2 camere ale Parlamentului. Datorită fragilităţii coaliţiilor politice sunt frecvente cazurile când noul Guvern nu obţine votul de investitură - fie din partea ambelor camere, fie din partea uneia singure fapt care determina reluarea întregului proces de formare a Guvernului. Între funcţia parlamentară şi cea guvernamentală nu există în incompatibilitate, membrii guvernelor italiene fiind în totalitate senatori sau deputaţi. Mandatul Guvernului se sfârşeşte odată cu demisia Preşedintelui C.M. înaintată Preşedintelui Republicii, care o poate refuza. În schimb, demisia este obligatorie în cazul pierderii încrederii uneia dintre Camere. În viaţa politică italiană, cele mai multe guverne demisionează din cauza crizelor interne ale partidelor politice, fără a mai aştepta votul de neîncredere al Camerilor. Sistemul politic italian, extrem de divizat, inclusiv în interiorul partidelor, precumşi absenţa unor reguli constituţionale care să permită Preşedintelui C.M. tragerea la răspundere a partenerilor responsabili de ruptura politică, fac instabilitatea guvernamentală italiană, proverbială. Aceasta poate totuşi coexista cu o anumită longevitate ministerială cum este cazul portofoliului de miniştru de externe. Durata procesului de schimbare, de circa 7 săptămâni, a început să se mărească după 1970, ptând ajunge chiar la câteva luni. Potrivit Constituţiei italiene, Guvernul se compune din Preşedinte şi din miniştri.De asemenea, prevede ca organizarea preşediţiei Consiliului de Miniştri, numărul, atribuţiile şi organizarea ministerelor se stabilesc prin lege. În realitate, dosr numărul şi atribuţiile ministerelor se stabilesc prin lege. În practica guvernamentală italiană se întâlnesc numeroşi miniştri fără portofoliu care fac parte din Guvern. Aceştia nu conduc ministere ci îndeplinesc

anumite misiuni, bine determinate. Există şi subsecretari de stat care, sunt adjuncţi de miniştri şi au rolul de a-i ajuta la conducerea ministerului respectiv, fără însă a face parte din Consiliul de Miniştri. Şedinţele Consiliului au loc periodic sub conducerea preşedintelui la sediul acestuia. Deciziile se iau fie prin consens, fie prin vot. e) Marea Britanie Din punct de vedere formal – juridic atât Cabinetul cât şi Guvernul şi Primul – ministru se numesc de Coroană. Totuşi, ca urmare a unei convenţii constituţionale formată în sec. XIX, obligă regina să numească în funcţia de prim-ministru pe şeful partidului majoritar în Camera Comunelor. Există posibilitatea ca Regina să poată influienţa totuşi desemnarea Primului-ministru, atunci când nici, un partid nu deţine majoritatea (cum a fost cazul epocii tri-partide interbelice) sau când partidul majoritar nu are un şef (cazul succesiunii lui charchill). Cu aceste excepţii, se consideră că Primul –ministru este ales prin sufragiu universal indirect, întrucât în mod normal, fiecare partid abordează alegerile cu un şef desemnat pentru a fi Prim- ministru în caz de victorie electorală. Alegerea celorlalţi membri ai Cabinetului şi ai Guvernului se face de către primul-ministru din rândul partidului său, toţi membrii guvernului sunt şi membri ai Camerei Comunelor sau, într-un număr restrâns, ai Camerei Lorzilor. Convenţiile Constituţionale obligă pe primul-ministru să fie membru al Camerei Comunelor. În afara cazurilor cexcepţionale: demisia, decesul sau moţiunea de cenzură contra Guvernului, durata acestuia este egală cu cea a legislaturii. Durata legislaturii este la dispoziţia primului- ministru dar mandatul Camerei Comunelor nu poate depăşi 5 ani. Primul-ministru poate oricând să ceară dizolvarea Prlamentului, punând capăt legislaturii, pentru a profita de o conjunctură pe care o consideră favorabilă din punct de vedere electoral. Aşa se face că durata medie a legislaturilor este de 4 ani. Primul-ministru poate modifica oricând componenţa guvernului sau, în mod obişnuit remanierile făcându-se anual, după vacanţa de var. Structura Guvernului face obiectul mai multor convenţii constituţionale. Organizarea sa este prerogativă reală, chiar dacă, în acest domeniu convenţiile constituţionale sunt mai puţin riguroase decât celelalte cutume constituţionale. Termenul de guvern în Anglia are trei accepţiuni, respectiv:  majoritate guvernamentală  administraţia de stat  ansamblul cuprins din cca. 100 de persoane, care sunt miniştri sau secretari de stat În această ultimă accepţiune Guvernul cuprinde:

* miniştri departamentali (cei care conduc un minister) care poartă denumirea de Secretari de stat pentru ministerele cele mai vechi, şi miniştri în cazul ministerelor mai recente.Miniştri departamentali sunt de regulă şi membri ai Cabinetului. ei îşi conduc ministerele cu ajutorul miniştrilor de stat care le sunt adjuncţi, şi cu ajutorul subsecretarilor de stat parlamentari, care asigură legătura cu Camerele Parlamentului; * miniştri non-deparlamentari (fără portofoliu) care ocupă în mod tradiţional anumite funcţii, adesea onorifice; * membrii grupului de parlamentari însărcinaţi cu organizarea votului în Parlament; *consilierii juridici ai Guvernului. Miniştri care fac parte din Cabinet, miniştri de stat, consilierii juridici şi principalii parlamentari însărcinaţi cu organizarea votului în Parlament, sunt de cu apelativul miniştri seniori iar ceilalţi cu apelativul miniştri juniori. Numirea tuturor miniştrilor este decisă de Primul –ministru care stabileşte, de asemenea, şi componenţa Cabinetulu, adevăratul organ de decizie guvernamentală, şi care cuprinde miniştri cei mai importanţi. Anumiţi membrii ai Guvernului intră din oficiu în componenţa Cabinetului: Lordul Cancelar, ministrul de finanţe, subsecretarii de stat de la apărare, interne, afaceri externe . Libertatea de alegere a Primului-ministru, în ce privesc membrii Guvernului,şi ai Cabinetului, inclusiv remanierea acestora, nu este limitată decât de propriul partid. Primul-ministru poate să-şi rezerve şi conducerea unui minister (ex. Chrchill – ministerul de război; M.Thatcher – Ministerul FFuncţiei Publice ). Cabinetul se întruneşte din iniţiativa primului-ministru care stabileşte şi ordinea de zi. Deciziile se iau prin consens, care se obţine datorită ascendentului primului-ministru asupra celorlalţi miniştri. f) Franţa Potrivit Constituţiei celei de-a V-a Republici şeful guvernului francezPrimul-ministru, este desemnat şi numit de Preşedintele Republicii fără nici o restricţie, fiind condiţionată doar de existenţa sau inexistenţa unei majorităţi favorabile acestuia în Adunarea Naţională. Angajarea răspunderii guvernului, cu ocazia constituirii sale în faţa Adunării Naţionale are caracter facultativ întrucât, din punct de vedere constituţional, investirea sa este efectivă odată cu numirea de către Preşedintele Republicii. Singura posibilitate la îndemâna opoziţiei parlamntare este moţiunea de cenzură care necesită majoritatea absolută. Rezultă că un Prim – ministru poate guverna atâta timp cât majoritatea absolută din adunarea Naţională nu este împotriva sa. Numirea membrilor guvernului se face de către Preşedintele Republicii, la propunerea primului-ministru, ceea ce presupune un acord între ceilalţi factori de putere pentru nominalizarea portofoliilor ministeriale

În Franţa funcţia guvernamentală este incompatibilă cu cea parlamentară. În cazul unui parlamentar coiptat în Guvern, locul său în Parlament este luat de un supleant ceea ce înseamnă că odată ce a ales funcţia guvernamentală, revenirea în parlament nu este posibilă decât cu ocazia unor noi alegeri. Durata de viaţă a guvernelor depinde în primul rând, de voinţa Preşedintelui Republicii. Deşi în textul constituţiei nu este prevăzută responsabilitatea Guvernului faţă de şeful statului, practica franceză este ca Primulministru să prezinte demisia guvernului sau imediat ce Preşedintele i-o cere. Dacă împotriva Primului –ministru a fost adoptată o moţiune de cenzură sau dacă Parlamentul i-a respins un vot de încredere, el este obligat să prezinte demisia Guvernului său. Preşedintele Republicii poat refuza această demisie, dar numai pe timpul necesar organizării de noi alegeri. În acest interval de timp Guvernul nu poate adopta decizii decât pentru rezolvarea problemelor curente. Deşi constituţia nu o impune, cutuma republicană cere ca Guvernul în exerciţiu să demisioneze imediat ce alegerile pentru Adunarea Naţională s-au terminat. Mecanismele constituţionale cu caracter prezidenţialist precum şi evoluţia sistemului de partide politice au permis o stabilitate guvernamentală neîntâlnită în timpul celui de-a III –a şi a IV-a Republici. Frecventele remanieri guvernamentale, făcute fie la iniţiativa Primuluiministru fie de către Preşedinte, determină o instabilitate accentuată a anumitor portofolii ministeriale, aşa încât stabilitatea guvernării este destul de dificil de apreciat, în ansamblul ei. Constituţia prevede că primul-ministru conduce acţiunea Guvernului şi că actele sale trebuie contrasemnate de către miniştri care urmează să le aducă la îndeplinir, după caz. Această superioritate ierarhică faţă de membrii guvernului este subliniată şi de procdurile de arbitraj internaţional. În realitate, superioritatea Primului-ministru este întărită sau contracarată de relaţiile sale cu Preşedintele Republicii dar şi de relaţiile dintre acesta şi membrii Guvernului. guvernul este format din miniştri şi secretari de stat, care nu participă la şedinţele Consiliului decât în cazul dezbaterii unor probleme ce ţin de competenţa lor. S-a stabilit ca obicei numirea unor miniştri delegaţi aflaţi ca şi secretarii de stat în subordinea unui ministru, dar care au dreptul să participe la şedinţele Consiliului de Miniştri. În practica guvernamentală franceză se utilizează şi titlul de ministru de stat, care are dosr caracter onorific şi se acordă unora dintre miniştri la aprecierea primului-ministru sau a Preşedintelui Republicii. Suplinirea primului-ministru în caz de absenţă se face de către unul din miniştri, după o ordine protocolară stabilită cu ocazia formării Guvernului sau a

unei remanieri ministeriale, de Primul-ministru împreună cu Preşedintele. Conform tradiţiei imediat după primul-ministru urmează ministrul justiţiei, dar nimic nu împiedică derogarea de la această tradiţie. Numărul ministerelor şi atribuţiile fiecărui membru al Guvernului variază frecvent chiar şi cu ocazia remanierilor ministeriale. Stabilirea acestora intră în competenţa guvernului şi întrucât sunt decizii luate în Consiliul de Miniştri prezidat de Preşedintele Republicii, este necesar acordul şi semnătura acestuia. Potrivit tradiţiei, Consiliul de Miniştri se reuneşte săptămânal, miercuri dimineaţa, sub preşedinţia Preşedintelui Republicii, care stabileşte ordinea de zi împreună cu Secretarul General al Guvernului, la reşedinţa preşedinţiei şi nu la sediul Primului-ministr. Toate deciziile care se iau în Consiliu trebuie să poarte semnătura preşedintelui, ceea ce implică acordul său. Deciziile se iau prin consens, la propunerea Preşedintelui care, poate decide singur în cazuri de gravitate excepţională, după ce a recut avizul membrilor Consiliului. În mod cu totul excepţional, Guvernul se poate reuni în Consiliul Cabinetului, fără participarea Preşedintelui, sub conducerea Primului – ministru. 1.3. Aspecte privind organizarea şi funcţionarea Guvernului România, comparativ cu ţările Uniunii Europene în

Conform Constituţiei din 1991, investiţia Guvernului în România presupune un complex de activităţi anterioare momentului, respectiv: 1.desemnarea unui candidat pentru funcţia de Prim-ministru; 2.alcătuirea listei membrilor guvernului şi întocmirea programului de guvernare; 3.dezbaterea în Parlament a programului de guvernare şi a listei Guvernului; 4.votul de încredere; 5.numirea Guvernului. Desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru se face de Preşedintele ţării în urma consultării cu reprezentanţii partidului care deţine majoritatea absolută în Parlament ( în raport cu numărul total al deputaţilor şi senatorilor) se face cu reprezentanţii tuturor partidelor prezente în Parlament. Alcătuirea listei Guvernului şi întocmirea programului de guvernare sunt în sarcina candidatului la funcţia de Prim-ministru. Acesta nu are i libertate deplină fiind obligat să ţină seama atât de programele partidelor pe care se va sprijini pentru obţinerea votului de încredere, cât şi de negocierile cu acestea în privinţa candidaţilor ministeriabili. Votul de încredere are în vedere concordanţa dintre program şi persoanele

apte să-l pună în practică. În România, nu există incompatibilitate între mandatul parlamentar şi funcţia ministerială. Candidatul la funcţia de Prim-ministru trebuie să solicite Parlamentului votul de încredere în termen de 10 zile de la data la care a fost desemnat. Dezbaterea programului de guvernare şi a listei guvernului se face în şedinţă comună a celor două camere ale Parlamentului în termen de 15 zile de la depuner. Votul de încredere este secret şi necesită majoritatea absolută. Neacordarea votului după două tentative eşuate şi după expirarea unui termen de 60 de zile, dă dreptul Preşedintelui să dizolve Parlamentul, de altfel, unica modalitate de dizolvare a Parlamentului prevăzută în Constituţia României. Numirea Guvernului se face prin decret prezidenţial în urma votului de încredere acordat de Parlament. Numirea Guvernului se face prin decret prezidenţial în urma votului de încredere acordat de Parlament. Durata mandatului este de 4 ani, dar poate înceta, şi înainte de termen, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură sau dacă Primul-ministru îşi pierde calitatea de membru al Guvernului se face prin decret prezidenţial în urma votului de încredere acordat de Parlament. Durata mandatului este de 4 ani, dar poate înceta, şi înainte de termen, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură sau dacă Primul-ministru îşi pierde calitatea de membru al Guvernului (demisie, pierderea drepturilor electorale, intervenţia unei stări de incompatibilitate, imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 45 de zile). Având în vedere timpul relativ scurt care a trecut de când s-a instituit noul sistem constituţional, este greu de apreciat stabilitatea guvernamentală în România. Totuşi, putem remarca faptul că nici unul din cele 5 guverne care s-au succedat nu şi-a încheiat mandatul înainte de termen ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură (deşi ele au fost cerute), ceea ce demonstrează că în România nu s-a destrămat nici o calitate guvernamentală. Rezolvarea neinţelegerilor la care au ajuns cooaliţiile guvernamentale s-a realizat prin revocarea primilor miniştri V. Ciorbea şi Radu Vasile. Comparând formarea guvernului României cu formarea guvernelor statelordin Uniunea Europeană constătăm că şi România se încadrează în regimul, mai mult sau mai puţin parlamentar al acestor state. În ce priveşte modul de numire al şefului guvernului (facem abstracţie de denumirile diverse folosite în statele analizate), situaţia se prezintă astfel: g) în 5 ţări, investirea Guvernului se face de Parlament, după numirea Primului-ministru de către şeful statului (Belgia, Danemarca, Grecia, Italia, şi Portugalia). Opţiunea este limitată; h) în alte 5 state: Austria, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie şi Olanda, Primul-ministru şi Guvernul se numesc de şeful statului, fără a fi necesar votul de încredere al Parlamentului. Libertatea de

opţiune a şefului statului variază de la o ţară la alta (ex. în Franţa libertatea este apreciabilă, în Marea Britanie este practic inexistentă); i) în alte 5 ţări: Finlanda, Germania, Irlandaa, Spania şi Suedia există proceduri particulare de investitură. În Finlanda Primul-ministru este ales de Parlament şi numit de Preşedinte. În Irlanda Primul- ministru este numit de Preşedintele Republicii la propunerea Camerei Deputaţilor, după care acesta solicită votul de încredere pentru lista membrilor guvernului. În Spania, caandidatul la funcţia de Prim-ministru desemnat prin acordul dintre Rege şi preşedintele Congresului Deputaţilor, devine Prim-ministru după obţinerea votului de încredere al Congresului Deputaţilor. Ceilalţi membri ai guvernului sunt numiţi de rege la propunerea Primului-ministru. În Suedia, preşedintele Parlamentului, după consultarea părţilor prezente în Parlament, prezintă plenului candidatul la funcţiaa de primministru care este ales dacă întruneşte majoritatea voturilor parlamentarilor. După alegere prezintă Parlamentului lista membrilor guvernului. Guvernul se întruneşte în şedinţă specială, în prezenţa şefului statului (regele) şi Preşedintelui Parlamentului, care înmânează Primului-ministru actul de investitură. Comparând situaaţia ţărilor din UE cu situaţia României, vom observa că investitura guvernului nostru este asemănătoare cu cea din primul grup de ţări comunitare. Este vorba de asemănare şi nu de identitate întrucât Preşedintele României numeşte Primul-ministru abia după ce acesta a primit votul de încredere al Parlamentului, şi nu înainte, ca în ţările respective. Originalitatea regimului constituţional român constă în abilitatea Preşedintelui de dizolvare a Parlamentului în cazul în care acesta nu acordă votul de încreder, după parcurgerea unei anumite proceduri. În ce priveşte responsabilitatea guvernului, în toate ţările studiate, acesta răspunde în faţa Parlamentului (situaţie aplicabilă şi României) care îl poate înlătura printr-o moţiune de cenzură. Specifică României este însă imposibilitatea de a dizolva Parlamentulpentru rezolvarea crizelor politic, aşa cum se procedează în ţările UE (franţa Danemarca). În ce priveşte compatibilitatea funcţiei guvernamentale cu cea parlamenmtară, situaţia se prezintă astfel: j) ţări în care calitatea de membru al guvernului este condiţionată de calitatea de parlamentar: Marea Britanie, Irlanda; k) ţări în care calitatea de membru al guvernului este incompatibilă cu cea de parlamentar: Austria, Franţa, Luxemburg, Portugalia, Suedia; l) ţări în care cele două calităţi nu sunt incompatibile: Finlanda, Belgia, Danemarca, Olanda, Italia şi Spania. Sub acest aspect, România se alătură acestui ultim grup de state comunitare. În ce priveşte structura Guvernului, Constituţia cuprinde o

singură reglementare ce face trimitere la lege organică: Guvernul este alcătuit din mrim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Această lege (L 90/2001) a apărut în aprilie 2001, până atunci fiind în vigoare Legea 37/1990, anterioară Constituţiei. Conform vechii legi, Guvernul era alcătuit din Prim-ministru, miniştri şi Secretari de Stat. Inexistenţa unor reglementări clare a făcut ca opiniile cu privire la structura Guvernului să difere, în funcţie de poziţia Primului-ministru şi /sau a coaliţiei guvernamentale. După unele opinii (prof. I. Vida) Legea 37/1990 a fost abrogată parţial de Constituţia din 1991 în sensul că secretarii de stat nu pot face parte din guvern, nefiind prevăzuţi în Constituţie. în realitate situaţia a fost alta, conform celor prezentate mai sus. În ce priveşte funcţia de ministru de stat, acelaşi autor o considera conformă Constituţiei, deoarece titulatura de ministru utilizată în textul constituţional, are caracter generic, fiind posibile orice circumstanţieri. Astfel, se poate utiliza atât denumirea de miniştru de stat, cât şi cea de ministru fără portofoliu (ceea ce de altfel se întâmplă în realitate – ex. minsitru pentru relaţii cu Parlamentul, ministru delegat la Ministerul Integrarii europene), existenţa acestor funcţii fiind dictată de imperative politice, şi nu juridice.Trebuie precizat că funcţia de ministru de stat are caracter onorific, reprezentând o evidenţiere a ministerelor pe care primul-ministru le consideră mai importante. În actualul guvern (Adrian Năstase) există 26 de miniştri din care 4 fără portofoliu, funcţia de ministru de stat fiind abandonată. Potrivit Legii 90/2001, Guvernul se întruneşte în şedinţe săptămânal şi ori de câte ori este nevoie, la sediul Guvernului. Cu toate că guvernul este o autoritate colegială, legea organică îi conferă primuli-ministru o poziţie de adevărat şef al Guvernului. De asemenea, mai multe prevederi constituţionale conferă primuluiministru o autoritate de sine stătătoare. Dacă primul-ministru îşi pierde calitatea de membru al Guvernului sau este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele va desemna un alt membru al guvernului ca prim-ministru interimar până la formarea noului guvern. Legată de această eventualitate există un aspect de interes practic, pe care nici Constituţia şi nici legea organică nu le reglementează : înlocuirea primului-ministru în caz de absenţă. Soluţia simplă şi logică ar fi desemnarea unui înlocuitor dintre miniştri de către primul-ministru. Analizând ţările comunitare comparativ cu România sub aspectul structurii guvernului, vom remarca următoarele: m) sunt ţări în care Constituţia prevede exact cine sunt membrii Guvernului: Germania, Grecia, Irlanda, Italia şi Olanda; n) ţări în care Constituţia reglementează în mod general structura Guvernului, lăsând pe seama altor acte normative stabilirea precisă a membrilor acestuia: Belgia, Franţa, Luxemburg, Spania o) ţări cu situaţie aparte: Danemarca, unde structura guvernului nu are o reglementare

constituţională şi Marea Britanie, care nu are o constituţie scrisă, În ce priveşte România, aceasta are o situaţie similatră ţărilor din cel de-al doilea grup. În ce priveşte componenţa Guvernului, peste tot există Primministru şi miniştri. Cât priveşte miniştrifără portofolii aceştia se regăsesc în multe guverne europene, aşa încât nu constituie o excepţie în Guvernul român. În toate ţările rolul şi puterea primului-ministru variază de la caz la caz. Unii prim-miniştri răspund numai în faţa Parlamentelor, alţii au o răspundere în plus şi faţă de şeful statului, ceea ce le limitează puterea. În România primul-ministru răspunde doar în faţa Parlamentului ceea ce îi conferă poziţia de figură centrală a politicii naţionale. Modificarea relativ frecventă a numărului de ministre şi a titulaturii acestora se întâlneşte în multe ţări comunitare, ceea ce reflectă adaptarea la dinamica realităţii sau o încercare de ridicare a eficienţei serviciilor publice, ori sunt rezultatul unor erori sau a unor presiuni partizane.În fine, modul de funcţionare- şedinţe săptămânale cu hotărâri adoptate prin consens sau de primul-ministru este comun ţărilor din UE în care figura politica centrală este – Marea Britanie, Germania, România. Concluzia este că structura şi modul de funcţionare a Guvernului român se înscriu în standardele europene, iar modificările aduse Constituţiei prin Referendumul din 18-19 octombrie 2003 vor oferi modalităţi de creştere a stabilităţii guvernamnetale, continuităţii, coerenţei şi eficacităţii acţiunii guvernamentale.

Bibliografie : Arat Tudot Gheorghe - "Sisteme Administrative Europene" Autori : Baciu Cristina Chiper Cristina A.P., zi, grupa a IV-a

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful