UTILIZAREA ENERGIEI VALURILOR

În anul 1979 s-a ţinut la Montreal o interesantă conferinţă la nivelul O.N.U referitoare la energiile lumii. Lucrările au durat 2 săptămâni şi au participat la ele peste 400 delegaţi din 93 de ţări. Optimismul care sa degajat din concluziile acestei întruniri merită să fie subliniat în mod deosebit. Când întreaga lume trăia spaima zilei de mâine, în ceea ce priveşte epuizarea rezervelor energetice, iată că un for mondial competent afirma că potenţialul energetic al planetei este considerabil, trebuie numai reorientată exploatarea lui. Au fost analizate soluţii tehnico – economice capabile să conducă la economisirea surselor epuizabile, dar au fost analizate totodată şi soluţiile care conduc la valorificarea surselor noi, inepuizabile. Desigur, condiţiile specifice fiecărei regiuni de pe glob obligă la adoptarea de soluţii diferite pentru captarea energiei din surse necovenţionale. Nu trebuie să se aştepte soluţii universal valabile. Nu aşteptarea ci căutarea permanentă de soluţii trebuie să fie deviza energeticienilor din fiecare zonă a globului, din fiecare ţară. MARELE ROL AL MICILOR ENERGII Aspectul, de altfel aparent, de energie “mică” este dat de gradul mare de dispersie al unor energii de tipul celor biologice, geotermale, a valurilor, eoliene sau solare. Cu alte cuvinte, “micile energii” sunt totuşi mari, dacă reuşim să le privim însumate, concentrate. Răspândirea lor mare în spaţiu, precum şi micimea purtătorilor – suport, constrâng la o instrumentare specială, în cazul evaluărilor cantitative. Acest neajuns, ca şi altele, a condus la nepreferarea lor, atât timp cât natura oferea cu generozitate energii concentrate sau uşor de concentrate. Caracterul cvasiinepuizabil pledează pentru aducerea în prim plan a “energiilor mici” mai ales când “mariile energii” încep să devină nesigure. Iată un aspect al reorientării, aspect subliniat de conferinţa de la Montreal şi de congresele XIII şi XIV ale Conferinţei Mondiale a Energiei ce au avut loc în 1986 la Cannes şi în 1989 la Montreal. Criza actuală energetică, cu tendinţe de extindere în spaţiu şi timp, face ca “micilor energii” să li se deschidă imediat drumul spre marea scenă a vieţii civilizate, deoarece o pauză, fie ea chiar de scurtă durată, nu poate fi acceptată de beneficiarii civilizaţiei moderne. Energie, după cum s-a arătat, există, trebuie grăbit doar ritmul de adaptare a tehnologiei de extracţie, a tehnologiilor de captare – conversie şi mai ales nu trebuie mers pe un singur sistem de energie. A apărut de curând o expresie nouă şi anume a rezilienţei sistemelor de energie, care exprimă rezistenţa la şoc a sistemelor de energie în situaţii neaşteptate sau de excepţie. Sectorul energetic al unei ţări este mai rezistent când sunt posibilităţi multiple de producere a energiei, deci când există în funcţiune mai multe sisteme de energie şi este mai puţin rezistent (mai slab) atunci

când există un singur mod aplicat de producere al energiei. “Totul cărbune” sau “totul petrol” s-au dovedit concepţii greşite. Soluţia de viitor a stabilităţii vieţii cotidiene o reprezintă din punct de vedere energetic existenţa în paralel a mai multor sisteme de energie. În trecut, energiile regenerabile au fost folosite o bună bucată de timp, dar apoiu nu au mai fost preferate în special din cauza densităţii reduse de energie ce le caracterizează starea brută. În momentul în care omul a descoperit energii mari, concentrate pe volume mici, le-a preferat şi şi-a dezvoltat confortul sprijinându-se pe acestea, lăsându-le pe celelalte în rezervă. În România au fost întreprinse studii în domeniul captării energiei solare, a energiei eoliene, a energiei valurilor, a energiei din biomasă, a energiei apelor geotermale, a energiei cursurilor mici de apă. Trebuie precizat că prin energie marină se înţelege nu numai energia valurilor, ci şi a curenţilor marini, a mareelor, precum şi energia termică a apei. Energia curenţilor ca şi cea a mareelor pentru Marea Neagră, nu prezintă interes imediat. În ceea ce priveşte energia termică, deşi cunoscutul oceanolog Jacques – Yves Cousteau o consideră cea mai interesantă formă de energie marină a viitorului totuşi, pentru Marea Neagră, diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi cele de adâncime fiind mai pronunţată doar o perioadă scurtă de an, deocamdată nici această formă de energie nu prezintă interes. Pentru noi, energia marină care merită să fie luată în consideraţie imediat este energia valurilor de vânt. Deşi problema valorificării energiei valurilor mării a fost deschisă de mult timp în lume, ea nu a interesat în mod deosebit până acum, deoarece această energie primară este apreciată ca o rezervă minoră, în comparaţie cu celelalte. Astăzi multe ţări încearcă să realizeze, iar unele au şi realizat, hidrocentralele marine, însă în condiţiile specifice valurilor din mările şi oceanele accesibile lor. Dintre soluţiile practice de captare a energiei valurilor cunoscute la ora actuală pe plan mondial, 7 ar prezenta interes pentru România: Soluţia franceză, reţinută în 1956 la a patra sesiune a “Zilelor Hidraulicii” din Franţa şi în studiul de oportunitate din România din 1975, soluţie brevetată încă din anul 1940 de M. Gianoni şi R. Giry, pusă în aplicare în două amplasamente Sidi Ferruch şi Pointe Pascade, Lângă Alger numită şi soluţia diedrului, constă în recepţionarea unui volum de apă acţionat de valuri, într-o construcţie hidrotehnică cu radier curb înclinat, construcţie ce se opune direcţiei de înaintare a frontului de val. Soluţia germană, brevetată în anul 1974 de Harald Kayser constă în transmiterea energiei dată de un volum mare de valuri de presiune joasă, unui volum mic de lichid auxiliar, căruia astfel poate să i se ridice mult presiunea, favorizând stocarea acestui lichid în acumulatoare hidraulice sau în bazine construite la cote superioare. Energia înmagazinată astfel e capabilă să acţioneze turbine Pelton de dimensiuni reduse, care la rândul lor pot tura generatorii electrici corespunzători.

Ridicarea presiunii se realizează printr-un sistem de două pistoane de dimensiuni diferite: unul de diametru mare, acţionat de valuri şi unul de diametru mic, solidar cu primul, destinat să pompeze lichidul auxiliar. Sistemul alcătuit dintr-un piston cu diametrul de 100 cm şi alutl de 20 cm, amplifică presiunea de 25 ori. Soluţia engleză, prezentată în 1975 de dr. Stephan Salter constă în amenajarea unor pultitoare din beton şi oţel, cu captatori care ar funcţiona ca adevărate spărgătoare de valuri. Instalaţia comportă vane mobile, având came de formă circulară în partea posterioară şi curbă alungită, în partea anterioară. Sub acţiunea valurilor, cama se mişcă fără să deplaseze lichidul din spatele ei, realizând astfel o captare eficientă a energiei. Soluţia japoneză brevetată în anul 1965 de Yoshio Masuda, pusă în aplicare în Marea Japoniei, numită şi soluţia pistonului lichid, constă dintr-un ponton greu prin mijlocul căruia străbate o conductă în care apa mişcată de valuri, va acţiona ca un piston, comprimând şi aspirând aerul de deasupra ei. Aerul pus în mişcare de pistonul lichid antrenează rotorul unei turbine, care actionează mai departe generatorul electric. Sistemul de supape, ca şi aparatul director, impune curentului de aer condiţii optime de valorificare. Soluţia preconizată de căpitanul comandor Constantinescu Claps în anul 1939 (brevetată ca invenţie) constă în ridicarea apei la cote superioare nivelului mediu al mării, de unde putea fi valorificată energetic. Ridicarea apei se făcea cu ajutorul unei pompe acţionată indirect de valuri. Mai precis valurile, în nişte incinte fixate pe un dig, pistonau aerul de deasupra apei. La rândul său aerul astfel pus în mişcare acţiona corpul unei pompe, de concepţie proprie care funcţiona cu pernă de ulei. Acest ansamblu acţiona în final pompa de apă, o pompă clasică cu piston care ridica apa în rezervorul ce alimenta turbina la care era cuplat generatorul electric. O altă soluţie românească preconiza comprimarea aerului sub nişte pâlnii cu ajutorul diferenţei de nivel dintre plin şi gol al fiecărui val. Instalaţia se compunea din doi stâlpi pe care erau montate, la înălţimi determinate, pâlniile. Primele pâlnii sunt în legătură cu atmosfera printr-o conductă prevăzută cu supapă care permite intrarea aerului sub pâlnie, dar nu mai permite ieşirea. Pâlniile sunt racordate de la un stâlp la altul prin conducte. O altă soluţie românească încearcă transformarea directă a energiei valurilor în energie electrică. Doi plutitori simetrici, solidari, balansând pe apa agitată de valuri, prin balans semicircular variază un flux magnetic inductor, realizând astfel o tensiune electromotoare indusă. Tot o soluţie românească preconizează preluarea prin plutitor a mişcării unui front compact de val si transmiterea acestei mişcări unui generator electric liniar. Curentul electric obţinut este un curent alternativcu frecvenţe neregulate, bun totuşi de a fi folosit sub forma in care este produs de generatorul liniar în instalaţii bazate pe efectul Joule şi în general în instalaţii ce nu reclamă un curent electric cu

caracteristici constante. Prin prelucrare acest current poate fi folosit şi în alte instalaţii. O soluţie românească foloseşte drept captator o elice unisens cu pale autoreglabile. Valul aşează singur palele în poziţie favorabilă rotirii elicei. Fie că valul acţionează asupra palelor de sus în jos sau de jos în sus, elicea se învârte în acelaşi sens. Mişcarea de rotaţie a elicei este transmisă printr-un ax unui multiplicator de turaţie care la rândul său acţionează generatorul electric. O altă soluţie românească ce a reţinut atenţia a fost cea a captatorului cu plutitor “agăţat”. Echipamentul electric din cadrul acestei soluţii este alcătuit din generatori electrici rotativi obişnuiţi.Instalaţia include şi un regulator automat care rezolvă problema atenuării neregularităţilor mişcării provocate de valuri în lanţul cinematic. În sfârşit o ultimă soluţie românească, soluţie căreia i se acordă atenţie este cea a turbinei cu rotor orizontal în carcasă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful