You are on page 1of 6

Anechitei-Diacu Iulian, TP I

Întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei

Perioada evului mediu din spațiul carpato-danubiano-pontic a avut între secolele XIVXVIII trei state independente: Țara Românească, Moldova și Transilvania. Spre sfârșitul
secolului al XV-lea, mai existau doar Țara Românească și Moldova, care au avut propriile
instituții politico-administrative, economice și sociale.
Sunt menționate cnezatele și voievodatele de la sud de Carpați în “Diploma cavalerilor
ioaniți” din anul 1247. Acestea erau sub conducerea unor voievozi și cneji: Litovoi, Farcaș,
Seneslau și Ioan.
În 1324, constatăm că în locul formațiunilor politice anterioare exista un singur stat, iar în
locul cnejilor și voievozilor din secolul al XIII-lea exista acum un singur conducător, în persoana
lui Basarb I Întemeietorul, fiul lui Tihomir.1
După tradiția poporului, sub Negru-Vodă s-a realizat unificarea totală a acestui stat. S-a realizat
astfel independența Țării Românești prin acea bătălie cu Carol Robert de Anjou din anul 1330,
când s-a reușit să se anuleze complet dorințele maghiare de suzeranitate.
Urmașul lui Basarb I a fost Nicolae Alexandru, fiul său, care a dat dovadă de multă
pricepere în conducerea statului, având conexiuni puternice cu statele sudice precum Serbia și
Bulgaria.
În tradiția bizantină, era necesară și o organizare bisericească, pe lângă organizarea
statală. Anul 1204 se caracterizează prin faptul că este recunoscut ca arhiepiscop conducătorul
Bisericii. Acest lucru s-a produs în statul Asăneștilor, prin Ioniță.
În 1217, marele jupan (cel mai de seamă boier) Ștefan Dușan a devenit rege al Serbiei;
peste doi ani fratele său Sava era recunoscut arhiepiscop iar când același Dușan a luat titlul de
țar, arhiepiscopul său a devenit patriarh al sârbilor și grecilor. Aceleași lucruri trebuie să se fi
existat și la noi, când Basarb I a rămas singurul domn al Țării Române ști, ierarhul de la curtea sa
devenind mitropolit.2
1 Păcurariu, pr. prof. dr., Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a II-a, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, pp. 254-255
2 Păcurariu, pr. prof. dr., Mircea, Op. cit., p. 255

Mitropolia Ungrovlahiei a fost o organizare canonică a lumii ortodoxe, realizată de către
Patriarhia Constantinopolului în anul 1359, când a și fost numit ca titular în scaunul de mitropolit
Iachint de Vicina, un călugăr din Grecia.
Acest termen s-a realizat din necesitatea de a se distinge în acea perioadă teritoriile locuite de
către vlahi în Balcani.
Țara Românească a beneficiat în secolul al XIV-lea de un grup de domnitori, care au
contribuit la dezvoltarea și întărirea ei. După Basarb I cel Mare, a urmat Nicolae Alexandru, care
s-a remarcat prin ceea ce a realizat, și anume prima mitropolie a românilor. Până la acest
moment, românii nu beneficiau de un conducător bisericesc, care să fie recunoscut de Patriarhia
Ecumenică.
Cu privire la organizarea Bisericii din Ungrovlahia, aceasta s-a produs concomitent cu
evenimentele politice din această vreme, mai precis odată cu întemeierea statului politic Țara
Românească. Cu toate că erau mulți episcopi prin împrejurimile acestui stat politic, s-a hotărât să
se aleagă un singur reprezentant care avea să aibă titlul de mitropolit. Asemenea celor realizate în
Muntenia, s-a petrecut și în statele vecine slave un lucru identic.
Până în anul 1348, nu se cunoaște nici unul dintre ierarhii acestei mitropolii nou
înființate, însă cu acest an începe păstorirea lui Iachint la Vicina. După 1352, pe vremea domniei
lui Nicolae Alexandru Basarab, este mutat Iachint la Câmpulung sau Argeș. Cu toate acestea,
mitropolitul român nu era considerat de către Patriarhia Ecumenică a fi un ierarh. De aceea era
necesară această aprobare a înaltei autorități bisericești.
Așezarea și importanța Vicinei:
O mare problemă, încă nerezolvată de istorici și istoriografie, este aceea a identificării
poziționării orașului cu nume romanic: Vicina. Se spune că nu a fost nici în Albania, ci era situată
pe Dunăre, dar nu pe cursul ei oltean, la Vidin, ci pe cel inferior, între Măcin și vărsarea în mare.
Prin urmare, se afla pe cursul Dunării maritime, adică pe porțiunea dintre vărsarea în mare și
zona Brăila-Măcin. Mai mult, orașul era în dependență de Constantinopol, într-un sens strict
religios, întrucât mitropolia de aici depindea de cea bizantină.3
Rolul lui Iachint și a lui Nicolae Alexandru:
Acest lucru l-a făcut Nicolae Alexandru Basarab, care, după cum relata hotărârea sinodală
de recunoaștere a lui Iachint în scaun, - a cerut nu numai o dată, ci de mai multe ori, prin
scrisorile sale- ca biserica din Țara Românească să fie luată sub oblăduirea canonică a scaunului

3 Giurescu, prof., C. Const., Întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei, în BOR, anul LXXVII, nr. 7-10, iulieoctombrie 1959, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, pp. 680-685

patriarhal din Constantinopol, de unde să i se trimită un mitropolit, care să facă parte din sinodul
patriarhal.4
S-au păstrat două acte privitoare la recunoașterea canonică a Patriarhiei ecumenice.
Primul era hotărârea sinodului Patriarhiei din Constantinopol, prin care mitropolitul Iachint de
Vicina era cunoscut ca mitropolit al Ungrovlahiei. Al doilea act este scrisoarea patriarhului
ecumenic Calist I (1350-1354 și 1355-1363) către domnitorul Nicolae Alexandru.5
Prin scrisoarea adresată domnitorului Nicolae Alexandru, patriarhul îl înștiința că a
hotărât –împreună cu sinodul-, având și încuviințarea împăratului Ioan V Paleologul ca Iachint
„să fie de acum înainte... legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia”, având dreptul să facă în eparhia
sa „toate câte se cuvin unui arhiereu legiuit.”6
Se subliniază faptul că Nicolae Alexandru s-a adresat Patriarhiei ecumenice și nu
Bisericilor din sud, precum cea din Bulgaria sau Serbia. Astfel, nu s-a dresat bulgarilor întrucât
era în decădere, fapt ce a adus la ocuparea lor de către turci în 1393.7
Nicolae Alexandru a avut două motive bine întemeiate pentru care s-a adresat Patriarhiei
Ecumenice: mai întâi fiindcă mitropolitul de Vicina depindea direct, în ordine ierarhică de
Patriarhie; numai ea avea calitatea să hotărască asupra acestui scaun mitropolitan, asupra unei
mutări a titularului. Era deci o rațiune formală, de ordin administrativ-bisericesc. Dar mai era o
alta: Patriarhia de Constantinopol, din capitala împărăției bizantine, reprezenta institu ția de
căpetenie a Ortodoxiei. După cum catolicii se adresau papei pentru orice chestiune de organizare
superioară bisericească, tot așa ortodocșii, se adresau patriarhului ecumenic din Constantinopol.8
Patriarhia Constantinopolului dorea să își dezvolte puterea Ortodoxiei în locuri în care
catolicismul își arăta prezența tot mai mult. Totodată, se dorea ca biserica munteană să fie supusă
celei bizantine. Astfel, se dezvolta prestigiul Bisericii de Constantinopol.

4 Păcurariu, pr. prof. dr., Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Basilica, ediția a III-a, 2013, p.
123
5 Păcurariu, pr. prof. dr., Mircea, Op. cit., p. 256
6 Ibidem, p. 257

7 Ibidem, p. 258
8 Giurescu C. Const., art. cit., pp. 685-686

Această legătură între Muntenia și Ungaria va avea loc în special într-un cadru militar, în
acțiunile realizate contra mongolilor. Ca urmare a victoriei muntenilor și ungurilor, mongolii au
părăsit spațiul carpatic și s-au retras spre locurile din nordul Pontului.
Regatul Ungariei a beneficiat de acest succes contra mongolilor și și-a extins puterea în
estul Munteniei și sudul Moldovei. Aceste teritorii erau proprietatea Episcopiei Cumanilor,
Episcopiei Milcoviei, dar acum erau sub stăpânirea Arhiepiscopiei maghiare de Kalocsa.
Totodată, în nordul țării, conducătorul maghiar începea realizarea unei organizații militare, care
era condusă de Dragoș, voievodul maramureșenilor, aflat de asemenea sub conducerea maghiară.
Drept urmare, domnul muntean, îl cheamă la sine pe mitropolit și îi cere să recunoască
faptul că se strămută pentru scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei.
În anul 1359, luna mai, Calist I, patriarhul ecumenic, îl anun ță pe Nicolae Alexandru
faptul că acest transfer a episcopului Iachint s-a produs.
Deci, în mai 1359 n-a avut loc întemeierea Mitropoliei, cum au susținut eronat chiar unii
istorici români, ci numai recunoașterea din partea Patriarhiei ecumenice a organizării biserice ști
unitare din noul stat independent Țara Românească, sub numele de Mitropolia Ungrovlahiei. În
același timp, actul din 1359 poate fi socotit ca o restabilire a raporturilor canonice directe dintre
Biserica din Țara Românească și Scaunul patriarhal din Constantinopol, raporturi întrerupte un
timp din cauza populațiilor migratoare.9
Tot prin acest act din 1359, se dorea și recunoașterea independenței statului înfiin țat de
către împăratul bizantin.
Când s-a produs mutarea reședinței domnești la Argeș, atunci și mitropolitul Iachint și-a
desemnat biserica „Sfântul Nicolae” drept catedrală chiriarhală.
Apare și mitropolia Severinului, ca divizie secundă a primei, în anul 1370. Aceasta avea
teritorii din partea de vest a Oltului, cu reședința la Râmnic, fiind sub păstorirea unor ierarhi din
Grecia, precum Antim Critopulos și Athanasie. Scopul acestei divizii a fost acela de a apăra
credincioșii de influența catolică din Ungaria.
Din anul 1372, odată cu moartea lui Iachint, au urmat Hariton și Antim de la Severin.
În secolul al XV-lea, sunt atestați Iosif, Macarie și Ilarion, aceștia fiind toți de neam
român, dar și foști egumeni la mănătirea Cozia.
Pecenegii sunt cele din urmă populații care au migrat pe teritoriul român, primii
stabilindu-se și în sudul Munteniei. Jumătatea secolului al XI-lea aduce alți migratori, care s-au
impus în politica Munteniei. Din cauza cumanilor, de origine rusă, Andrei II, regele Ungariei,
9 Păcurariu, pr. prof. dr., Mircea, Op. cit., p. 123

cheamă pentru autoapărarea statului cavalerii teutoni, care ajung în Muntenia, stabilindu-se la
Câmpulung. Astfel se realizează o nouă bază a așezărilor umane și a economiei acestora. Totuși,
invazia mongolă a dus la sfârșitul dominației cumane.
Cât privește comunitatea creștină, se prea poate ca aceasta să fi intrat în această eparhie
nou înființată, din teritoriile ce făceau parte cândva din Vicina.
Reședințele Mitropoliei:
În perioada evului mediu, capul Bisericii putea să își schimbe reședin ța de câte ori era
nevoie. Unii istorici precizează că mitropolitul Iachint a avut reședința la Câmpulung. Mai întâi a
fost însă la Argeș, dar din cauza devastării oștilor lui Carol Robert al Ungariei, s-au mutat la
Câmpulung.
Tot în perioada reședinței de la Argeș, a fost, deasemenea, și o reședință la Râmnicul
Vâlcii. Faptul că s-a ales acest oraș ca reședință a episcopiei, arată pe de o parte însemnătatea și
vechimea lui, în cea de a doua jumătate a secolului al XIV-lea, dar și existen ța unei mănăstiri la
acea perioadă.10
Cercetările demonstrează că la Argeș a fost catedrală mitropolitană biserica „Sfântul
Nicolae”, considerată ctitorie a lui Nicolae Alexandru Basarab, după unii, iar după alții a lui
Vladislav I.
În secolul al XV-lea, Vlad Dracul, fiul domnitorului Mircea cel Bătrân, ctitorește o nouă
biserică chiriarhală la o distanță foarte mică de Curtea de Argeș, sfințită la 15 august 1439.
Această nouă biserică va avea un întreit caracter: funerar, pentru a servi necropolă
domnitorului, dinastic, spre a sublinia continuitatea sa cu a vechilor Basarabi și cruciat, dorind să
facă din ea centrul luptei cruciate împotriva exapansiunii otomane.11
La 17 august 1517 se schimbă locația acestei reședințe mitropolitane, la Târgoviște, într-o
biserică ctitorită de Radu cel Mare și Neagoe Basarab.12
Jurisdicția noii mitropolii:
Teritoriul era într-o creștere continuă, la fel ca și poporul. Vladislav I Vodă era în
stăpânirea Amlașului și a Făgărașului, iar în vest Banatul de Severin. În timpul lui Mircea cel
Bătrân teritoriul ajungea să se extindă până la Marea Neagră, cuprinzând astfel și Dobrogea.
10 Giurescu C. Const., art. cit., p. 691
11 Păcurariu, pr. prof. dr., Mircea, Op. cit., p. 260
12 Ibidem, p. 260

Noua mitropolie înființată avea un teritoriu foarte vast, cuprinzând de fapt toată Țara
Românească. Termenul de Ungrovlahia după părerea istoricului Dimitrie Onciul, se traduce prin
Vlahia de lângă Ungaria. Printr-un document din 1401, calitatea mitropolitului era și aceea de
exarh al plaiurilor și a toată Ungaria, prin plaiuri înțelegându-se Transilvania. Titlul de exarh
trebuie interpretat ca reprezentant sau delegat al Patriarhiei ecumenice în aceste regiuni, locuite
de credincioși ortodocși români, în care Patriarhia nu-și putea exercita direct autoritatea , întrucât
erau ocupate de un regat catolic.
Concluzie:
Basarab I a pus bazele unui nou stat feudal, numit Țara Românească, dar apoi s-a
continuat cu înființarea și dezvoltarea unei instituții cu totul aparte: Biserica. Astfel, via ța
spirituală a Țării Românești a cunoscut o înflorire deosebită, mai ales după ce a fost recunoscută
de Patriarhia de Constantinopol în 1359.
Bibliografie:


Biserica Ortodoxă Română, anul LXXVII, nr. 7-10, iulie-octombrie 1959, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune Ortodoxă;
Păcurariu, pr. prof. dr., Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a II-a, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991;
Păcurariu, pr. prof. dr., Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a III-a, Ed.
Basilica, 2013.