You are on page 1of 68

INTRODUCERE

Obiectul si importanta dreptului privat roman

OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN
1. Dreptul roman
Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de statul roman şi
este un sistem extrem de vast şi de complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice.
Sistemul juridic roman a trăit o viaţă milenară, căci îşi are originea în epoca fondării Romei şi s-a
aplicat până la moartea împăratului Justinian, adică din sec. 8 î.Hr. până în secolul 6 d.Hr.
Pentru a înţelege specificul dreptului roman trebuie să reţinem că, la origine, şi romanii ca şi
celelalte popoare ale Antichităţii au confundat dreptul cu religia şi cu morala, dar spre deosebire de
celelalte popoare ale lumii antice, romanii au depăşit această confuzie şi au realizat o distincţie clară între
normele dreptului, normele religioase şi normele de morală, dovadă că încă din epoca veche romanii au
desemnat normele dreptului prin cuvântul ”jus”, iar normele religioase prin cuvântul ” fas”.
Mai mult decât atât, la romani gândirea juridică/ideologia juridică şi-a pus amprenta asupra
întregii ideologii şi, de aceea, se spunea în Antichitate că, aşa cum grecii sunt un popor de filozofi, romanii
sunt un popor de jurişti.
Dacă tânărul cetăţean roman dorea să se afirme în viaţa publică, trebuia să facă dovadă că a fost
discipolul unui mare jurisconsult (jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă, cercetători ai dreptului). Prin
urmare, la romani accesul la viaţa publică era condiţionat de cunoaşterea aprofundată a dreptului.
Şi cu toate acestea, în unele texte juridice clasice constatăm că persistă străvechea confuzie dintre
drept, religie şi morală, deşi această confuzie fusese depăşită de mult în practică juridică.
 Justinian
Printr-un text din opera legislativă a împăratului Justinian, ni s-a transmis definiţia jurisprudenţei
sau definiţia ştiinţei dreptului. Potrivit acelui text:”Juris prudentia est divinarum atque humanarum
rerum notitia, iusti atque iniusti scientia”, adică jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi
umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept. Constatăm că în această definiţie dreptul se confundă cu
religia şi cu morala.
 Ulpian
Printr-un text al marelui jurisconsult clasic Ulpian, ni s-au transmis principiile fundamentale ale
dreptului. Potrivit lui Ulpian ”Juris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum non laedere suum
cuique tribuere”, adică principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul,
a da fiecăruia ce este al său. În acesta definiția dreptului se confundă cu morala, deoarece primul
principiu ține de domeniul moralei, iar următoarele două sunt de domeniul dreptului.
 Celsus
Printr-un alt text clasic, aparținând marelui jurisconsult clasic Celsus, ne este transmisă o definiţie a
dreptului, potrivit căreia ”Jus est ars boni et aequi”, adică dreptul este arta binelui şi a echitabilului.
Şi de data aceasta, dreptul se confundă cu morala, deoarece conceptul de bine este de domeniul moralei,
iar conceptul de echitate, are la romani două sensuri: un sens moral şi un sens juridic.

1

Faptul că în unele texte juridice clasice persistă confuzia dintre drept, religie şi morală, deşi ea
fusese depăşită de mult în practică, îşi are explicaţia sa.
În primul rând, romanii au fost un popor profund conservator, un popor care nu a renunţat la
valorile sale tradiţionale, chiar dacă unele dintre acele valori erau depăşite de noile realităţi.
În al doilea rând, romanii au fost profund pragmatici, aveau un ascuţit simţ practic, iar această
trăsătură a psihologiei lor şi-a pus amprentă şi asupra cercetării fenomenului juridic, dovadă că jurisconsulţii
romani nu-şi începeau lecţiile cu introduceri teoretice, ci cu expunerea unor spețe pe care le analizau
împreună cu discipolii lor şi constatau că între acele cazuri există elemente comune pe baza cărora încercau
să formuleze anumite principii juridice. Însă acele principii erau consacrate, adică erau recunoscute ca atare
de toţi jurisconsulţii, numai dacă ofereau soluţii optime tuturor cazurilor practice dintr-un anumit domeniu.
În al treilea rând, romanii nu aveau vocaţia teoriei, dimpotrivă, ei aveau fobia ei, spre deosebire de
greci, care erau maeştri ai teoriei, astfel încât romanii au formulat puţine definiţii şi acelea, împrumutate de
la greci (definițiile nu se confundă cu principiile dreptului, deoarece definițiile sunt creaţii ale teoriei, iar
principiile sunt creaţii ale practicii). Ori grecii nu au făcut distincţie între drept şi morală, dimpotrivă, ei
considerau că dreptul este o componentă a moralei. Practica juridică romană a creat acele concepte,
categorii, principii şi instituţii care s-au dovedit instrumente ideale ale gândirii juridice, astfel încât au fost
receptate şi aplicate cu deplin succes atât în Evul Mediu, cât şi în Epoca Modernă. Această evoluţie a fost
posibilă întrucât romaniştii s-au preocupat foarte serios de reconstituirea valorilor juridice romane încă de
la începutul Evului Mediu.
2. Practica juridică romană - Școlile de drept
În secolul 7 d.Hr., în oraşul Ravenna s-a fondat prima şcoală de drept roman, școală care şi-a
propus să reconstituie tezaurul gândirii juridice romane. În secolul 10, în oraşul Pavia s-a fondat o şcoală
de drept similară, însă lucrările elaborate de reprezentanţii acelor şcoli s-au pierdut. De aceea, noi
modernii, le cunoaştem exclusiv din surse indirecte. Cert este ca acele lucrări nu au putut avea un nivel
ştiinţific notabil, întrucât, în mod sigur, profesorii acelor şcoli nu au cunoscut Digestele împăratului
Justinian (o culegere de fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici, lucrări care s-au pierdut, pe când
Digestele s-au păstrat, au ajuns până la noi, astfel încât pe baza Digestelor au putut fi reconstituite lucrările
jurisconsulţilor clasici).
În secolul 11, în oraşul Bologna, profesorul Irnerius a fondat şcoala glosatorilor. Glosatorii s-au
condus în cercetările lor după metoda exegetică, în sensul că ei au comentat de aşa maniera textele juridice
romane încât acele texte să poată fi înţelese şi de cei care nu aveau pregătire de specialitate. Acele explicaţii
sunt denumite glose. Însă acele glose nu s-au aplicat în activitate instanţelor judecătoreşti, încât școala
glosatorilor nu a avut o finalitate practică. Cel mai valoros reprezentant al acestei şcoli a fost profesorul
Accursius, care a scris Marea Glosă, care cuprinde peste 96.000 de comentarii.
În secolul 14, tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat şcoala postglosatorilor, care s-a condus
după metoda dogmatică, căci ei nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat glosele cu
scopul de a extrage din acele glose principii juridice care să fie aplicate în practica instanţelor judecătoreşti.
Prin urmare, școala postglosatorilor a avut o finalitate practică, iar principiile formulate de postglosatori sau aplicat nu numai în Italia, ci în întreaga Europă de Apus, mai cu seamă în Germania, pentru că
germanii în secolul 15 au renunţat la dreptul lor naţional, întrucât era primitiv, şi au preluat principiile
formulate de postglosatori, le-au adaptat şi le-au aplicat la realităţile din Germania feudală. Pe această cale,
în secolul 16, în Germania s-a format un nou sistem de drept pe care îl denumim ”Usus modernus
pandectarum” sau” Usus hodiernus pandectarum” adică Dreptul modern al Pandectelor sau Dreptul de
astăzi al Pandectelor (grecii desemnau Digestele lui Justinian prin cuvântul Pandecte).

2

În secolul 16, în Franţa, profesorul Alciat a fondat şcoala istorică a dreptului roman. Această
şcoală a marcat o înflorire a cercetărilor de drept roman, întrucât reprezentanţii acestei şcoli au valorificat pe
lângă textele juridice române şi informaţii din alte domenii, cum ar fi istoria, filozofia, filologia. Cel mai
valoros reprezentant al acestei şcoli a fost profesorul Jacques Cujas care pentru prima oară a încercat să
reconstituie lucrările jurisconsulţilor clasici pe baza Digestelor.
La începutul secolului 19 (1802), prin prelegerile pe care le-a ţinut la Universitatea din Marburg,
profesorul Savigny a fondat noua şcoală istorică a dreptului roman, şcoală care a marcat o nouă înflorire
a cercetărilor de drept roman pentru că, în concepţia sa, dreptul este eficient numai dacă este exprimat în
forma nescrisă a obiceiului juridic sau în forma tradiţiei juridice. Conform lui, numai tradiţia juridică dă
expresie psihologiei unui popor, numai ea exprimă spiritul naţional, pe când legea nu prezintă acest caracter.
Ori tradiţia juridică germană îşi avea originea în principiile formulate de postglosatori, iar înţelegerea
corectă a tradiţiei juridice germane era condiţionată de cunoaşterea aprofundată a dreptului roman. De
aceea, cei mai mari romanişti sunt germani. Dovadă că în a doua jumătate a secolului 19 s-a remarcat în
mod deosebit profesorul Theodor Mommsen, considerat de toţi autorii cel mai mare romanist. De altfel, el
a scris şi cea mai bună istorie a Romei. El s-a condus în cercetările sale după metoda dialectică, întrucât a
analizat instituţiile juridice romane în strânsă relaţie cu viaţa economică, socială şi politică.
La începutul secolului 20, la Sorbona(Franța) s-a remarcat profesorul Girard, autorul unui tratat
celebru. Totodată, el a publicat o colecţie a tuturor textelor juridice române.
În perioada interbelică, în Italia s-a remarcat profesorul Pietro Bonfante care, între altele, a
publicat cea mai bună ediţie a operei legislative a împăratului Justinian.
În România, cercetarea ştiinţifică în domeniul dreptului roman a început o dată cu Titu Liviu
Maiorescu, pentru că el a fost nu numai fondatorul culturii române moderne, nu numai un mare filozof şi
filolog, ci şi un mare jurist şi celebru avocat, cu studii de drept roman la Sorbona. El a publicat o lucrare
intitulata ”În contra școalei Bărnuțiu”. Prin acea lucrare, Maiorescu a arătat ca instituţiile juridice române
pot fi înţelese corect numai dacă sunt cercetate în evoluţia lor istorică şi în strânsă relaţie cu formele de
organizare pe care le-a cunoscut statul roman.
La începutul secolului 20, la Universitatea din București s-a remarcat profesorul Ștefan
Longinescu, autorul unui tratat deosebit de apreciat.
În perioada interbelică s-a remarcat la Cluj profesorul Ion Cătuneanu, iar la București profesorul
Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu şi Gheorghe Dumitriu.
După al 2-lea Război Mondial catedrele de drept roman au fost ilustrate în mod strălucit la
București de profesorul Constantin Tomulescu, la Cluj de profesorul Vladimir Hanga, iar la Iași de
profesorul Mihai Jacotă.
3. Structura cursului – Dreptul public și Dreptul privat 
La cursul nostru nu vom cerceta întregul drept roman, ci numai dreptul privat roman, deoarece
acesta este domeniul în care romanii au dat întreaga măsură a spiritului lor creator. Dreptul privat este
domeniul în care romanii au creat concepte, principii şi procedee juridice care se aplică şi astăzi.
Fireşte, romanii aveau reprezentarea distincției dintre dreptul public şi privat, dar nu au teoretizat-o.
Abia la sfârșitul secolului 2 d.Hr. jurisconsultul Ulpian ne înfăţişează criteriul pe baza căruia putem
distinge între dreptul public şi privat.

3

nu există norme de drept care să exprime interese individuale.Potrivit lui ”Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat privatum quod ad singulorum utilitatem”. de aceea criteriul de distincţie între dreptul public şi dreptul privat este altul.       normele dreptului public reglementează: relaţiile sociale care se formează în legătură cu organizarea statului relaţiile dintre stat şi cetăţeni  normele dreptului privat reglementează: statutul juridic al persoanelor relaţiile dintre ele cu conţinut patrimonial relaţiile care iau naştere între persoane cu ocazia judecării proceselor private (se numesc private acele procese care au un obiect patrimonial) Prin urmare. 4. Obiceiuri Legea Edictele magistraţilor Jurisprudenţa Senatusconsultele Constituţiunile imperiale Vom pune accentul pe edictele magistraţilor şi pe jurisprudenţă. alături de alte norme de drept care dau expresie unor interese individuale. 2. precum şi sub influenţa cercetării ştiinţifice a jurisconsulţilor. întrucât normele dreptului public reglementează anumite categorii de relaţii sociale. şi anume criteriul sferei de reglementare juridică. În realitate. adică dreptul public este acela care se referă la organizarea statului roman. toate normele dreptului. dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de statul roman. relaţiile dintre persoane cu conţinut patrimonial. norme care reglementează statutul juridic al persoanelor. ar exista anumite norme de drept care exprimă interese generale ale societăţii. care sunt în număr de 6: 1. fără excepţie. 6. Prin urmare. iar dreptul privat este acela care se referă la interesele fiecăruia. 5. precum şi relaţiile care iau naştere între persoane cu ocazia soluţionării proceselor private. în concepţia lui Ulpian. iar normele dreptului privat reglementează alte categorii de relaţii sociale. 4 . Aceasta definiţie a lui Ulpian nu este ştiinţifică. întrucât dreptul civil roman a evoluat sub influenţa mijloacelor procedurale create de magistraţii judiciari. Este criticabilă deoarece. 3. Structura cursului Cursul de drept privat roman cuprinde o introducere urmată de 3 părţi:  Izvoarele dreptului privat roman  Procedura civilă romană  Dreptul civil roman La izvoare vom studia formele de exprimare a normelor dreptului privat roman. exprimă interese generale ale societăţii.

organizarea familiei romane şi procedeele juridice prin care romanii au asigurat protecţia incapabililor de fapt. La rândul ei. iar la partea specială vom studia fiecare izvor de obligaţii în parte. Persoane Bunuri Succesiuni Obligaţiuni La materia persoanelor vom studia statutul juridic al diverselor categorii de persoane. fie prin factori de natura obiectivă. obligaţiile sunt oglinda juridică a economiei de schimb. deferită contra testamentului. spre deosebire de celelalte sisteme de drept ale Antichităţii care au rămas simple documente arheologice. fie prin factori de natura subiectivă. Procedura formulară (Epoca clasică) 3. detenţiunea şi proprietatea. În primul rând. Fapt este că dreptul privat roman s-a dovedit a fi expresia juridică generală şi abstractă a relaţiilor dintr-o societate care se întemeiază pe proprietatea privată şi pe economia de schimb. 2. Procedura legisacțiunilor (aplicată în Epoca veche) 2. În al doilea rând. La materia bunurilor vom analiza fizionomia celor 3 titluri juridice prin care persoanele exercită stăpânirea asupra lucrurilor: posesiunea. IMPORTANȚA DREPTULUI PRIVAT ROMAN 1. La materia succesiunilor vom cerceta normele juridice care reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi în cadrul celor 3 sisteme succesorale: succesiunea legală. deoarece dreptul acesta a supravieţuit societăţii care l-a creat şi s-a aplicat atât în societatea feudală. în sensul că ele nu au fost preluate ulterior şi nu prezintă o importanţă istorică. iar economia de schimb romană a cunoscut o dezvoltare fără precedent. în cadrul celor 3 sisteme procedurale create de romani: 1. principiile şi instituţiile pe care romanii le-au creat în materia obligaţiilor au fost preluate în dreptul modern fără adaptări. Acest fenomen de vitalitate a fost explicat de cercetători.La procedură vom analiza acele norme de drept care reglementează desfăşurarea proceselor private. procedeele. astfel încât orice societate care cunoaşte cele două caracteristici găseşte gata elaborate în dreptul privat roman toate procedeele juridice necesare în vederea reglementarii acelor relaţii. cât şi în cea modernă. Materia obligaţiunilor prezintă o importanţă specială. Procedura extraordinară (Epoca postclasică) Dreptul civil ocupa locul central în economia materiei şi cuprinde 4 părţi: 1. testamentară. Problema importanței Problema importanţei dreptului privat roman s-a pus încă din Epoca Renaşterii. ci numai una culturală. 3. 5 . La partea generală vom studia acele reguli care sunt comune pentru toate izvoarele de obligaţii. materia obligaţiilor cuprinde 2 părţi: partea generală (teoria generală a obligaţiilor) şi partea specială (izvoarele obligaţiilor). 4.

6 . Acest sistem de drept este denumit sistemul daco-roman. de intercondiţionare. Momentul formării Legii Ţării pe fondul juridic daco-roman 2. obiceiul pământului). Pentru români Pentru români. Toate aceste componente se află într-o relaţie de influenţare reciprocă. în epoca feudalismului timpuriu (secolele X-XIV). Momentul elaborării dreptului feudal românesc scris 3. Momentul elaborării operei legislative a lui Al. În cadrul acestei evoluţii se disting 3 momente definitorii: 1. fenomen care se explică prin receptarea valorilor juridice ale dreptului privat roman prin intermediul dreptului daco-roman. Toate aceste pravile s-au inspirat din dreptul bizantin. Cuza În legătură cu primul moment reţinem că în Dacia romană s-a produs o împletire până la contopire între dreptul geto-dac şi dreptul privat roman. iar studiul dreptului privat roman ne oferă prilejul de a urmări dialectica relaţiilor dintre componenta juridică şi celelalte. în fizionomia căruia valorile juridice romane au dobândit noi funcţii şi finalităţi. limbajul dreptului. În vremea lui Al. căci romanii au creat un criteriu de ordin formal pe baza căruia putem distinge între ceea ce este juridic şi ceea ce este nejuridic. Prin această sinteză a apărut un nou sistem de drept. iar consecinţa a fost ca acele popoare nu au putut realiza distincţia între normele dreptului şi celelalte. I. Romanii sunt aceia care pentru prima oară în istoria lumii au creat un sistem de concepte rezervat exprimării ideilor juridice. care se află la temelia Legii Țării. Cuza s-a elaborat o uriaşă opera legislativă prin care s-au pus bazele sistemului de drept românesc modern. Începând din secolul XV s-au elaborat legiuirile noastre feudale (pravile). Toate aceste concepte sunt denumite alfabetul dreptului. nu direct. se afirmă că dreptul feudal românesc scris a receptat valorile juridice romane. De aceea. Mai târziu. pe acest fond juridic s-a format Legea Ţării (dreptul feudal românesc nescris. ci un sistem format din numeroase componente. Prin aceste concepte pot fi exprimate cele mai diverse şi cele mai abstracte idei juridice. iar dreptul bizantin nu este altceva decât dreptul roman din vremea împăratului Justinian adaptat la realităţile din societatea feudală bizantină. printre care şi componenta juridică. principiilor şi instituţiilor juridice romane din materia obligaţiilor în formă pură. 2. Cercetătorii dreptului au constatat că între instituţiile Legii Țării şi cele ale dreptului privat roman există elemente comune. terminologia juridică. I. pe când celelalte popoare ale Antichităţii nu au fost în măsură să creeze un asemenea limbaj. unul original. deoarece dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului privat roman. dreptul privat roman prezintă o importanţă aparte. întrucât societatea nu este o masă amorfă. În centrul acestei opere legislative se afla Codul civil care a fost elaborat prin receptarea procedeelor. ci prin filieră bizantină.Dreptul privat roman este un imens teren de verificare a teoriilor cu privire la apariţia şi evoluţia fenomenului juridic.

dreptul civil mai este denumit şi dreptul quiriților. În vremea împăratului Justinian. De altfel. Dreptul ginților (ius gentium) 3. iar începând din secolul III î. Faţă de faptul că dreptul ginţilor s-a format în legătură cu dezvoltarea comerţului. 7 . dreptul ginţilor cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani şi peregrini. fie în calitate de oaspeţi. şi de aceea jurisconsulţii clasici spuneau că apariţia dreptului ginţilor a marcat momentul maximei abstractizări a gândirii juridice romane. dreptul civil cuprinde întregul drept privat roman. în primul rând. puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie şi erau denumiţi peregrini. Cu timpul. străinii care aparţineau unor cetăţi cu care romanii aveau tratate de alianţă. fie clienţi. odată cu dezvoltarea economiei de schimb. iar condiţiile de formă aveau menirea de a le atrage atenţia asupra gravităţii consecinţelor acelor acte juridice. Actele juridice ale dreptului civil presupuneau respectarea unor condiţii de formă extrem de complicate. Dreptul civil(ius civile) Conceptul de drept civil este utilizat în textele juridice române cu 3 sensuri:  În primul sens şi cel mai vechi.  În al treilea sens. Dreptul ginților(ius gentium) Conceptul de drept al ginţilor este utilizat cu 3 sensuri:  În primul sens. întrucât la acea epocă funcţiona principiul conform căruia orice străin venit la Roma cădea automat în sclavie.Hr. cu excepţia dreptului pretorian. la rândul lui dreptul privat roman se divide în 3 ramuri distincte: 1. astfel încât relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini erau reglementate de dreptul ginţilor. căci de regulă ele se încheiau prin simpla manifestare de voinţă a părţilor. romanii au început să îi tolereze pe străini. confundându-se cu întregul drept privat roman. iar formalismul rigid al actelor de drept civil se explică.  În al doilea sens (mai recent). Dreptul civil (jus civile) 2. creat de magistraţii judiciari (pretori) prin utilizarea unor mijloace procedurale. dreptul ginţilor a devenit un drept general. Romanii au condiţionat încheierea actelor de drept civil de respectarea unor forme solemne pentru ca acele acte să nu fie accesibile şi străinilor.DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN Aşa cum dreptul roman în ansamblul său se divide în drept public şi drept privat. drept civil cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani. Însă relaţiile juridice dintre cetăţeni şi peregrini nu erau reglementate prin normele drept civil. cu timpul. Întrucât cetăţenii romani erau denumiţi quiriți. dreptul ginţilor a preluat funcţiile dreptului civil. 2. actele sale nu presupun respectarea unor condiţii de formă. Dreptul natural (ius naturae) 1. în sensul că cele mai multe operaţiuni juridice se realizau prin acte de drept al ginţilor. dreptul civil se confundă cu activitatea de cercetare ştiinţifică a jurisconsulţilor pe care o denumim jurisprudenţă. Faţă de avantajele pe care le prezintă. prin faptul că la origini romanii nu aveau încă experienţa vieţii juridice. în Epoca foarte veche nici nu se punea problema unor relaţii juridice între cetăţenii romani şi străini.

totuşi. dreptul natural nu are un corespondent în viaţa juridică.  În al treilea sens. Or echitatea are un conţinut juridic determinabil. pe care i-o dă specificul relaţiilor sociale şi politice din fiecare societate. întrucât ori de câte ori au adaptat vechile norme la noile realităţi. jurisconsulţii şi magistraţii judiciari au afirmat că vin în întâmpinarea cerinţelor principiului echităţii. El dobândeşte o identitate proprie. schimbător. În acest fel. pe când dreptul pozitiv reprezintă aspectul dinamic. dreptul ginţilor se confundă cu dreptul natural. Dreptul exprimă cerinţe sociale specifice. există reguli şi principii de drept privat care se aplică la toate popoarele. Potrivit acestei concepţii. Această concepţie este considerată de romanişti ca fantezistă şi falsă. întâlnit la Titus Livius. ceea ce astăzi ar corespunde dreptului internaţional public. pentru că dreptul nu este un element izolat de contextul social. echitatea a asigurat permanenta adaptare a vechiului drept civil la noile situaţii de viaţă. aceasta întrucât dreptul natural este o abstracţie. 3. 8 . Aceste principii de drept natural au jucat un rol uriaş în istoria lumii. din toate timpurile şi care sunt valori juridice universale. deoarece nu au venit în contact cu toate popoarele şi falsă. în realitate. căci în concepţia unor jurisconsulţi clasici. se aplică tuturor vieţuitoarelor. Astfel că. dreptul ginţilor cuprinde acele norme de drept care reglementează relaţiile dintre statele cetăţi ale Antichităţii. Fantezistă. Aşa cum am văzut în tema anterioară. pentru că romanii nu cunoşteau sistemele de drept ale tuturor popoarelor. ci el reprezintă acele aspecte care sunt constante în drept. În doilea sens. în sensul că nici un jurisconsult nu a putut indica o normă de drept natural. conceptul de “drept natural” are doar o valoare teoretică şi filosofică. unii jurisconsulţi clasici – Celsus – confundă dreptul natural cu echitatea. Dreptul natural(ius naturae) Dreptul natural este definit de către jurisconsulţii clasici romani ca fiind un sistem de norme de drept care se aplică tuturor popoarelor în toate timpurile. ideologii revoluţiilor burgheze întemeindu-şi susţinerile pe aceste principii. Potrivit lui Ulpian “toţi oamenii sunt egali”. se consideră că dreptul natural nu are un corespondent nemijlocit în norme juridice. spune Ulpian. De aceea. că în măsura în care se confundă cu echitatea. dreptul natural dobândeşte un conţinut concret. Ba mai mult. Constatăm.

din dorinţa de a soluționa acest conflict. Hr. istoria scrisă a Romei.. III î. 2. 3. până la moartea împăratului Justinian (565 d. Oraşul Roma ar fi fost fondat în 753 î.ISTORIA SOCIALA SI POLITICA A ROMEI Istoria milenară a Romei poate fi periodizată în 2 mari epoci: epoca prestatală şi epoca statală.  Epoca statală a durat de la jumătatea secolului VI î. care s-a adâncit tot mai mult şi s-a finalizat cu fondarea statului roman. cele 5 categorii sociale au fost împărţite în centurii . 9 . având 300 membri. latini şi etrusci. în mod firesc. Comitia curiata era organizată în 3 triburi fondatoare. între patricieni şi plebei s-a declanşat un conflict. adunarea patricienilor a fost denumită Comitia curiata. dar nu aveau acces la conducerea ei.Hr. istoricii afirmă că în momentul fondării sale.Hr. Aşa a fost posibil ca prima categorie socială. pe criteriul stării materiale. astfel centuriile din prima categorie socială numărau câteva zeci de membri (30-40).Hr.Hr. Senatul era un Sfat al bătrânilor format din şefi ai ginţilor. astfel încât toate informaţiile pe care le deţinem în legătură cu evenimentele anterioare sec. EPOCA PRESTATALĂ Însă.erau în acelaşi timp şi unităţi militare şi unităţi de vot. De aceea. De aceea. să deţină majoritatea centuriilor și majoritatea voturilor. până la jumătatea secolului VI î. provenind din rândurile autohtonilor. regele Servius Tullius a inițiat 2 reforme prin care a pus bazele statului roman: REFORMA SOCIALĂ Servius Tullius a împărţit întreaga populaţie a Romei în 5 categorii sociale. însă conducerea societății romane prestatale era exercitată numai de patricieni prin 3 organisme de conducere socială fără caracter statal: 1. VI î. a început în sec. La rândul lor. Ea adopta cele mai importante hotărâri cu privire la viaţa cetăţii. deşi minoritară. Această adunare a centuriilor a fost denumită Comitia Centuriata. în Roma prestatala trăiau şi plebeii. Însă centuriile nu aveau un număr egal de membri. fie prin tradiţie şi prin legendă. de 3 triburi fondatoare: sabini. Faţă de faptul că plebeii participau la viaţa economică a cetăţii. I.). pe când centurile din următoarele categorii sociale numărau sute de membri (600). statul roman s-a întemeiat pe un regim politic de aristocraţie sclavagistă. 30 curii şi 300 ginţi.. Întrucât fiecare dintre curii avea un vot.Hr. toate aceste informaţii sunt îndoielnice.Hr. III ne-au parvenit fie prin izvoare indirecte (greceşti).  Epoca prestatală a durat de la jumătatea secolului VIII î. în legătură cu istoria foarte veche a Romei trebuie să reţinem că istoriografia romană. Pe lângă patricieni. Regele era ales de Comitia curiata şi exercita atribuţiuni de ordin militar şi religios. Pe la jumătatea sec.

Rege și Senat:  Adunările poporului  Comitia Curiata – moștenită din epoca prestatală  Comitia Centuriata .Hr.  Senat .  Rege . Din acel moment. ci erau ţinute în secret de pontifi -> erau aleşi numai dintre patricieni.Hr.  Republica – 509-27 î. În plan juridic. EPOCA REGALITĂȚII Pe plan social. iar dacă se declanşa un litigiu între un patrician şi un plebeu.565) II. iar statul repartiza acele terenuri spre folosinţă numai patricienilor.creată de Sergius Tullius Cele mai importante atribuţii administrative şi judiciare erau exercitate de Comitia Centuriata. Pe plan politic în epoca regalității. Este vorba despre criteriul stratificării sociale introdus prin reforma socială a lui Servus Tullius şi despre criteriul teritorial introdus prin reforma administrativă.a devenit un veritabil şef de stat şi exercită atribuţiuni militare. triburi/cartiere. În plan economic.Hr. dar în formă domestică: puţini la număr şi erau trataţi ca membri inferiori ai familiei romane. Tot pe plan social a apărut în această epocă şi sclavia.-284 d. în cazul Romei sunt întrunite cele 2 criterii pe baza cărora putem face distincţia între societatea prestatală şi societatea statală/societatea organizată în stat. dar hotărârile sale nu erau obligatorii pentru rege. Inegalitatea pe plan politic decurgea din faptul că. 17 triburi rurale. el a creat 4 triburi urbane.) şi dominatul (284. a continuat să se manifeste conflictul dintre patricieni şi plebei. când s-a votat imperiul  Imperiul –a evoluat în 2 faze: principatul (27 î. dădeau răspunsuri părtinitoare. pământurile cucerite de la romani treceau în proprietatea statului cu titlul de ager publicus. VI – 509 î. În îndelungata sa evoluţie istorică statul roman a cunoscut 3 forme de organizare:  Regalitatea – sec. ei nu aveau acces şi la Comitia curiata care a rămas şi pe mai departe rezervată patricienilor. ci aveau un caracter consultativ.a devenit un organism al statului. la acea epocă normele de drept erau exprimate numai în formă nescrisă a obiceiurilor care nu erau cunoscute de popor. favorabile patricienilor. În total. 10 .REFORMA ADMINISTRATIVĂ Servus Tullius a împărțit teritoriul Romei în unităţi administrativ-teritoriale..Hr. statul roman era condus de Adunările poporului. administrative şi judiciare. juridic şi economic. iar pontifii erau suspecta ți. deşi plebeii au dobândit accesul la Comitia centuriata. datorită discriminărilor la care erau supuşi plebeii pe plan politic. părţile se adresau pontifilor pentru a afla care este reglementarea juridică în acea materie.

însă pe frontul dezvoltării economiei de schimb. datorită masei parazitare a proletarilor. totuşi. De aceea. prin sec. în această adunare se exprimau 35 voturi. Pe plan social. tezaurul public. Pe plan politic. Tot pe plan social. hrana. iar la sfârşitul republicii. dar față de protestele sistematice ale plebeilor şi faţă de concesiile succesive ale patricienilor. Din acel moment. Această evoluţie s-a datorat spiritului expansionist al romanilor şi capacităţii lor organizatorice. cu timpul acele hotărâri au devenit obligatorii şi pentru patricieni. patricienii au început să participe şi ei la lucrările Adunării Plebeilor şi astfel Concilium Plebis s-a transformat în Comitia Tributa -> o adunare la lucrările căreia participau toţi cetăţenii romani organizaţi pe cartiere/triburi. s-a instaurat imperiul roman sub forma principatului. republica romană a fost condusă de Adunările poporului. Această etimologie se explică prin faptul că proletarii erau oameni săraci şi nu aveau altă avere decât copii. fiecare trib având un vot. III cele 2 categorii sociale s-au nivelat. de aceea între cavaleri şi nobili s-a declanşat un conflict care a degenerat războaiele civile la sfârşitul cărora. Senatul influența procesul de legiferare întrucât legile votate de popor intrau în vigoare numai dacă erau ratificate de Senat. coordona politica externă a statului. precum şi urmaşii lor. cu atât mai mult cu cât între timp străvechile ginţi în care erau organizaţi patricienii s-au dizolvat. căci Senatul a administrat provinciile. statul roman era o cetate oarecare. hotărârile Senatului nu aveau putere de lege. sclavia a devenit clasică -> viaţa economică se întemeia pe munca sclavilor. în sensul că nu mai dispune de criterii pentru a distinge între patricieni şi plebei. REPUBLICA În 509î. În momentul fondării republicii. căci statul roman făcea distribuiri periodice de îmbrăcăminte. Însă proletarii erau cetăţeni romani. alături de ele au apărut:  Concilium Plebis  Comitia Tributa Concilium Plebis.Hr. Senat şi magistraţi. după 5 secole. Neavând mijloace de subzistenţă.III. Roma s-a aflat în fruntea celui mai puternic stat al Antichităţii. iar voturile lor puteau fi cumpărate. supraveghea respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman. republica romană devenise o formă goală de conţinut. În epoca republicii. 11 . s-a proclamat republica. în condiţiile revoluţiei economice au apărut noi categorii sociale: nobilii şi cavalerii. prin victoria cavalerilor. conflictul dintre patricieni şi plebei a continuat.  Adunările poporului au fost în număr de 4:  Comitia Curiata  Comitia Centuriata Acestea au fost moştenite din epoca regalităţii. ei aveau drept de vot. singurul în măsură să asigure ordina atâta de necesară înfloririi comerţului. Nobilii sunt înalții magistraţi ai statului. Nobilimea romană a militat pentru consolidarea instituţiilor de tip republican. Statul roman a fost organizat conform principiului: divide et impera =organizează şi stăpâneşte. Adunarea plebeilor – inițial această adunare a adoptat hotărâri obligatorii numai pentru plebei= plebiscite. O altă categorie socială era formată din proletari – proles =copii.  Senatul a devenit în epoca republicii principalul factor de echilibru în stat. oameni de afaceri care militau pentru instaurarea unui stat centralizat autoritar. pe când cavalerii erau denumiţi oameni noi. aceşti proletari veneau la Roma pentru a trăi pe seama statului. întrucât numărul cartierelor a crescut până la 35. Caius Iulius Caesar spunea că.

În 367. precum şi Imperator Caesar Augustus. ei aveau puteri nelimitate. Astfel. ci într-o anumită ordine. Dacă pericolul nu era îndepărtat. în virtutea căruia puteau anula orice act juridic de natură să aducă vreo atingere intereselor plebeilor. după expirarea magistraturii . aparent. au părut pretorii – exercitau cele mai importante atribuțiuni judiciare . pe când. în condiţiile războaielor civile. consulii deveneau simpli particulari. pretori şi dictatori). cvestorii. întrucât aceleaşi atribuţii erau exercitate de cel puţin 2 magistraţi. consuli. iar alţii aveau potestas = desemnează dreptul de a administra (tribunii plebei. a fost asasinat. putea conduce ca un autocrat. Totodată. Magistraturile nu erau subordonate ierarhic. poporul roman a ales 2 consuli care au preluat toate atribuţiunile laice ale foştilor regi. aceştia au dobândit dreptul de a-şi alege 5 tribuni ai plebei care aveau dreptul de veto = jus intercesionis. ei puteai fi condamnaţi şi la moarte. pe termen de 1 an. aparent. au apărut cenzorii – iniţial organizau recensământ persoanelor şi bunurilor. care organizau judecarea proceselor între cetăţeni şi peregrini. aprovizionarea Romei şi organizau judecare proceselor declanşate în legătură cu actele juridice încheiate în târguri. Iniţial. pretorii organizau numai judecarea proceselor dintre cetăţenii romani şi erau denumiţi pretori urbani. Totodată el a fost proclamat princeps. primul dintre gali. Dictatura este magistratura cu caracter excepţional. persoane private şi puteau fi judecaţi de popor pentru eventualele abuzuri. În 494. încât. cenzorii. mai târziu. În 493. Magistraturile erau onorifice. căci ei organizau judecarea proceselor private. Magistraţii erau înalți demnitari ai statului şi exercitau atribuţiuni militare. administrative şi judiciare. Spre sfârşitul republicii. Mai mult. astfel. Cu toate acestea. căci magistraţii nu erau remuneraţi/plătiţi pentru activitatea lor. Cvestorii organizau strângerea impozitelor statului şi administrau arhivele statului. De aceea. la cererea plebeilor. prin atribuţiile lor. de regulă.1 an. ele erau colegiale. unii magistraţi se bucurau de imperium = drept de comandă (desemnează posibilitatea magistraţilor de a comanda legiunile romane şi de a convoca poporul prin adunări. deoarece în momente de mare primejdie (războaie) romanii suspendau toate magistraturile şi alegeau un dictator pe termen de 6 luni care exercita întreaga putere a statului. Caius Iulius Caesar a încercat să restaureze fățiş despoţia de tip oriental. el era un magistrat alături de ceilalţi. edilii) Magistraturile romane nu au apărut concomitent. dar în realitate. dar în realitate a concentrat în mâinile sale întreaga putere. nepotul său Octavian a iniţiat o serie de reforme prin care a lăsat impresia că vechile magistraturi republicane continua să funcţioneze. Edilii asigurau ordine publică. dar tentativa sa a eşuat. dimpotrivă. în vederea stabilirii impozitelor şi supravegheau împreună cu Senatul respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman. Octavian a determinat Senatul să-l aleagă consul şi tribun pe viaţă. Imperator = comandant glorios al legiunilor romane Caesar = urmaş demn al lui Gaius Iulius Caesar Augustus = sfânt. cenzorii au dobândit şi dreptul de a-i numi şi revocă pe senatori. Ei erau aleşi de popor. dar în fapt. magistraţii se cenzurau/supravegheau reciproc. dictatorul putea fi reales. iar după 242 au apărut pretorii peregrini. demn de a fi venerat 12 . după alungarea ultimului rege.

 Vechile magistraturi republicane s-au păstrat. În sec. În noile condiţii. iar săracii – humiliores = cei mai umili. formate din categorii sociale închise şi ereditare organizate pe criterii profesionale. după anul 395 statul roman a fost împărţit definitiv în Imperiul roman de apus şi Imperiul roman de răsărit. În primul rând. au apărut noi magistrați subordonaţi nemijlocit faţă de principe. În epoca dominatului asistăm la o decădere generală a societăţii romane. Iniţial. unii prizonieri de război erau transformaţi în coloni şi întrucât deveneau coloni fără voia lor au apărut şi colonii siliţi. În aceste condiţii a apărut o nouă categorie socială formată din coloni. nu au fost desfiinţate. judecau procese şi aveau o administraţie proprie. Senat şi magistraţi. întrucât hotărârile sale au dobândit putere de lege deşi în realitate era o simplă anexă a politicii imperiale. Senatul Romei a decăzut la nivelul senatelor municipale. Pe planul structurii de stat. dar cu timpul atribuţiile lor au fost restrânse tot mai mult şi. stăpân şi dumnezeu. Pe plan politic. În epoca principatului. statul era condus de un consiliu restrâns format din 5-6 persoane. În sec.Hr. DOMINATUL După anul 284 s-a instaurat dominatul. dar în fapt deţinea întreaga putere. iar după edictul de la Milano. iar vechile magistraturi au devenit simple funcţii decorative. V. în sensul că aveau armate proprii. au început să se manifeste primele indicii ale crizei sistemului sclavagist. în paralel. pe plan social s-a adâncit şi mai mult prăpastia dintre cei bogaţi şi cei săraci. denumit consitorum principus în subordinea căruia se afla un uriaş aparat de stat militarizat şi birocratizat. în epoca principatului statul roman a fost condus de Principe. pentru că munca sclavilor devenea nerentabilă.stăpân şi zeu..IV. Pe plan politic.  Senatul și-a sporit atribuţiile. etnice sau religioase. mai ales în agricultură. 3 au apărut colonii servi care erau legaţi de pământ şi puteau fi vânduţi o dată cu pământul de care erau legaţi. 13 . 2 d.  Principele era în sens formal un magistrat.Hr. au apărut castele. marii proprietari funciari denumiţi potentiores . Totodată. alături de ceilalţi. împăratul a fost proclamat dominus et deus . Pe plan social. Ei sunt strămoşii iobagilor de mai târziu. Sclavia a ajuns în ultimul stadiu al decăderii. în documentele vremii cei bogaţi – honestiores = cei mai onorabili. În fapt. iar locul sclavilor în viaţa economică a fost luat de colonii servi.exercitau pe domeniile lor o parte din funcţiile statului. colonii erau oameni liberi care luau în arendă anumite terenuri de la marii proprietari funciar în schimbul unor sume de bani sau al unei părţi din recoltă şi întrucât obligaţiile acestor arendaşi erau stabilite prin contractul de locaţiune ->coloni voluntari.cei mai puternici . PRINCIPATUL Această organizare a statului a fost denumită principat şi a durata până la 284 d.

Însă. căci în realitate instituţiile juridice au apărut în epoca veche. Noțiunea de izvor al dreptului În literatura de specialitate conceptual de izvor al dreptului este utilizat cu 3 sensuri: 1.  Epoca postclasică – a durat din 284 până în 565. are caracter didactic.  Epoca clasica . În al doilea sens. IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN EVOLUTIA FORMELOR DE EXPRIMARE A DREPTULUI PRIVAT ROMAN IZVOARELE DREPTULUI ÎN SENS FORMAL 1. În societatea romană În epoca veche.Hr.a durat de la 27î.a durat de la fondarea statului roman până la fondarea principatului (27î. deoarece instituţiile juridice romane nu pot fi integrate mecanic în una din cele 3 epoci.Hr.Hr. când s-a transformat în Imperiul bizantin. Toate aceste condiţii sunt denumite izvoare de drept în sens material. această periodizare este artificială. 2. 3.). Toate aceste procedee sunt denumite izvoarele formale de drept sau forme de exprimare a dreptului. În primul sens. Imperiul roman de răsărit a supraviețuit până la 565. izvoarele dreptului desemnează totalitatea procedeelor prin intermediul cărora normele sociale dobândesc valoare juridică şi se transforma în norme de drept.Imperiul roman de apus a supravieţuit până la 476. izvoarele dreptului desemnează documentele pe baza cărora putem reconstitui fizionomia unor instituţii juridice. În al treilea sens. 2. vom pune accentual în expunerea materiei asupra fizionomiei instituţiilor juridice în epoca clasică. au ajuns la apogeu în epoca clasică şi au decăzut în epoca postclasică. izvoarele formale ale dreptului privat roman au fost:  Obiceiul  Legea  Edictele magistraților 14 . izvoarele dreptului desemnează totalitatea condiţiilor materiale de existență care determină un anumit tip de reglementare juridică. Paralel cu istoria statului roman s-a desfăşurat şi istoria dreptului roman. De aceea. istorie pe care o periodizam în 3 epoci:  Epoca veche . până la 284 d. Toate aceste documente sunt denumite surse de cunoaştere sau izvoare de cunoaștere a dreptului.

acelea care erau convenabile şi utile celor ce deţineau puterea politică.. dar până în anul 451 î.Hr. obiceiul juridic a continuat să fie izvor de drept şi în epoca clasică. iar funcţiile sale au fost preluate de alte izvoare mult mai evoluate cum ar fi legea. obiceiul şi-a redobândit importanța de odinioară. În epoca postclasică În epoca postclasică. au fost sancţionate de stat. pe fondul decăderii generale a societăţii romane. îmbogăţindu-se cu elemente ale obiceiurilor din provincii. Multă vreme obiceiul a fost unicul izvor de drept la romani. obiceiul exprima voinţa întregului popor roman şi îndeplineşte o funcţie abrogatoare. care în textele juridice romane este denumit mos maiorum sau jus non scriptum. de aceea. Totodată. în condiţiile revoluţiei economice de la sfârşitul epocii vechi. aceste obiceiuri nu erau cunoscute de popor. în epoca prestatală nu exista stratificare socială. în sensul că obiceiurile nu erau obligatorii. la aceste izvoare care au supravieţuit se adaugă:  Senatusconsultele  Constituțiunile imperiale În epoca postclasică. la rândul lor. Pe de altă parte. 15 . formele dreptului privat roman au fost exprimate prin:  Obiceiuri  Constituţiunile imperiale OBICEIUL 1. În epoca prestatală. adică obiceiul moștenit din bătrâni sau dreptul nescris. iar profesorul Gusti atrăgea atenţia asupra faptului că o societate are obiceiurile membrilor săi. astfel încât obiceiurile exprimau interesele tuturor şi. 2. dovadă că. La sfârșitul epocii vechi Cu timpul. ci ţinute în secret de pontifi. întrucât romanii tolerau obiceiurile popoarelor din provincie dacă nu veneau în conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman. Obiceiul juridic Cel mai vechi izvor al dreptului privat roman este obiceiul. obiceiul a fost nejuridic. obiceiul şi-a pierdut din importanţă. edictele magistraţilor sau jurisprudenţă. Obiceiurile se formează prin repetarea unor comportări. potrivit lui Salvius Iulianus un mare jurisconsult din vremea lui Hadrian. 3. Jurisprudenţa În epoca clasică. au fost sancţionate de stat şi s-au transformat în obiceiuri juridice sau în norme de drept nescrise. erau respectate de bunăvoie. Cu toate acestea. s-au format noi obiceiuri impuse de noile realităţi care. întrucât nu exista statul care să le impună prin forţa sa de constrângere. dar odată cu trecerea la societatea statală anumite obiceiuri.

După ce poporul lua cunoștință de textul proiectului de lege. Leges minus quam perfectae .era cuprins textul legii.  Atunci când convenţia se încheia între magistrate şi popor cuvântul lex era utilizat cu înţelesul de lege ca izvor formal de drept. Dacă poporul era de acord cu textul proiectului. iar dacă nu era de acord poporul pronunţa cuvântul antiquo. Cuvântul lex . 3. erau acele dispoziţii erau sistematizate pe capitole şi pe paragrafe. precum şi ordinea în care unitățile de vot şi-au exprimat voinţa.legis înseamnă convenţie. apoi Adunarea poporului care a votat legea. nu produce efecte . După expirarea acestui termen. Legea-izvor de drept În epoca veche. căci aşa cum spuneam la origine obiceiurile juridice erau ţinute în secret de pontif. magistratul prezenta poporului proiectul de lege. Leges imperfectae . Această lege a fost adoptată pe fondul conflictului dintre patricieni şi plebei. legile se clasificau în 3 categorii:    Leges perfectae .  Rogatio . locul în care s-a votat legea. normele dreptului privat roman au fost exprimate şi prin lege. În funcţie de sancţiunea lor. Procedura e adoptare a legii romane presupunea încheierea unei convenţii între magistrat şi popor. fără a se preciza ce consecinţe vor decurge în cazul unei asemenea. iar dacă erau mai multe dispoziţii şi. poporul era convocat din nou pentru a se pronunţa asupra proiectului de lege cu precizarea ca poporul nu putea aduce amendamente la proiectul de lege (nu putea fi modificat). fie vota legea integral.  Sanctio . legea era trimisă în fata Senatului în vederea ratificării. iar dacă era ratificat de Senat legea intra în vigoare. reglementările juridice.se preciza ce consecinţe vor decurge în ipoteza încălcării dispoziţiilor din Rogatio.nu este permisă încălcarea dispoziţiilor din rogatio.  Atunci când convenţia se încheia între două persoane fizice cuvântul lex era utilizat cu înţelesul de contract. 2. acel text era dezbătut timp de 24 de zile în adunări ad-hoc. Dacă poporul era de acord cu proiectul de lege pronunţa cuvintele uti rogas. Structura legii Legile romane aveau o structură formată din 3 părţi:  Praescriptio . încât plebeii au cerut în mod repetat şi 16 . În acest scop.se menţiona numele magistraților care au propus legile.se prevedea că statul juridic încheiat prin încălcarea dispoziţiilor din rogatio este valabil.se prevedea faptul că orice act juridic încheiat prin încălcarea dispoziţiilor din rogatio este nul. dar autorii acelui act sunt pedepsiţi cu plata unei amenzi. fie o respingea în loc.LEGEA 1. de regulă. Legea celor XII Table Cea mai veche şi totodată cea mai importantă lege romană este Legea celor 12 table sau Leges Duodecim Tabularum.

Hr. o comisie formată din 5 bărbaţi s-ar fi deplasat în Grecia mare (sudul Italiei) pentru a studia dreptul grec. care s-a făcut în principal pe baza fragmentelor din lucrările jurisconsulţilor care au comentat Legea celor 12 table.Hr. şi prin mijloace procedurale cu ocazia judecării proceselor. De aceea.  EDICTELE MAGISTRAȚILOR 1. probabil la 389. Cele 12 table de bronz nu s-au păstrat. în anul 451 î. De aceea. de vreme ce nu a fost abrogată niciodată. totuşi spre sfârşitul republicii economice. Comisia a sistematizat obiceiurile şi le-a afişat în acelaşi an în forum pe 10 table de lemn. Legea celor 12 table este profund originală. 1 î. textele legii au devenit inaplicabile. pe vremea sa. s-a format o nouă comisie din care făceau parte şi 5 plebei. nu au ajuns până la noi. Prin urmare. pentru că legea cuprindea întregul drept public şi privat de la acea epocă şi. În acest sens Cicero. cel mai mare avocat al Antichităţii. În realitate. înainte de adoptarea legii. adică decemvirii legibus scribundis. În sens formal. iar după alungarea galilor romanii nu au republicat textul legii şi nici nu era necesar. romanii au creat drepturi subiective şi prin legi. în practica instanţelor judecătoreşti. iar învăţarea pe de rost a textului legii era carmen necessarium – lecție obligatorie. Cicero spune că. comisie care a elaborat o sistematizare completă a obiceiurilor şi le-a publicat pe 12 table de bronz.. legea a fost în vigoare 11 secole. în epoca modernă s-a pus problema reconstituirii textului legii. prin urmare. patricienii au format o comisie din 10 bărbaţi care să scrie dreptul.insistent ca obiceiurile să fie sistematizate şi afişate în forum pentru ca toţi cetățenii să cunoască dispoziţiile normelor de drept. Multă vreme s-a afirmat în mod greşit ca această lege nu ar fi originală. la proprietate şi la succesiuni.Hr. erau valabile pe câteva zile şi erau denumite edicta repentina. Magistrații romani Întrucât magistraţii romani se bucurau de ius edicendi sau dreptul de a publica la intrarea în funcţie un edict prin care precizau cum înţeleg să-şi exercite atribuţiunile şi ce procedee juridice vor utiliza. Legea celor 12 table mai este denumită în texte şi codul decemvirilor sau codul decemviral. În domeniul privat cele mai importante dispoziţii se referă la organizarea familiei romane. 17 . în sec. Această afirmaţie se întemeiază pe un text din Titus Livius potrivit căruia. în 449 î.. î. Faţă de aceste proteste. și că ar fi fost preluată într-o formă gata elaborată de la greci. În felul acesta. ceea ce este cu totul nesemnificativ. fragmente ce au ajuns până la noi prin Digestele Împăratului Justinian. Totodată. s-au făcut studii comparative între Legea celor 12 table şi legile lui Solon şi s-a constatat că există numai 3 elemente comune. întrucât acel text se fixase definitiv şi în conştiinţa şi în memoria poporului roman. În primul rând pentru că ea oglindeşte în mod fidel modul de viaţă al romanilor din sec 5. după 2 ani.. de vreme ce o pretenţie care este valorificată pe cale judiciară devine drept subiectiv. romanii au reuşit să extindă sfera de reglementare juridică pe cale procedurală.Hr. era un adevărat cod. Dintre edictele magistraţilor cele mai importante sunt edictele pretorului. deoarece pretorul era acela care organiza judecarea proceselor private. iar alte edicte erau ocazionale. au fost distruse de Gali cu ocazia incendierii Romei. mărturiseşte că pe vremea copilăriei sale elevii erau obligaţi să înveţe pe de rost textul celor 12 table. locul Legii celor 12 table fusese luat de Edictul pretorului. unele edicte ale magistraţilor erau valabile pe termen de 1 an şi erau denumite edicta perpetua. dar plebeii au afirmat că acea sistematizare nu este completă încât. În al doilea rând.

În sens formal. Din acel moment. fragmente ce au ajuns la noi prin Digestele împăratului Justinian. fiind distrus de barbari. activitatea creatoare a pretorului a încetat. care spre sfârşitul republicii s-au constituit în dreptul pretorian.  În edictum vetus erau cuprinse acele dispoziţii care treceau de la un pretor la altul. pentru a-l completa şi pentru a-l corecta. Potrivit acestei reconstituiri. dar în realitate ele se completează reciproc. În vederea definirii acestui raport s-au avut în vedere două principii:  Potrivit primului principiu. Edictum perpetuum a lui Iulian nu s-a păstrat nici el. reconstituire care s-a făcut pe baza fragmentelor din lucrările jurisconsulților care au comentat edictum perpetuum . Edictum Perpetuum era împărţită în 4 părţi:     Despre organizarea proceselor Mijloace procedurale de drept civil Mijloace procedurale de drept pretorian Despre executarea sentinţei 3. Din această definiţie rezultă că pretorul influenţează evoluţia dreptului civil pe trei căi pe care le denumim adiuvandi iuris civilis gratia supplendi iuris civilis gratia corrigendi iuris civilis gratia. deoarece afirmaţia că pretorul nu poate crea drept trebuie înţeleasă în sensul că pretorul nu poate crea drept civil. în conformitate cu binele public”).  Potrivit celui de-al doilea principiu. întrucât acesta este creat numai de către popor în forma legii. Sistematizarea edictului pretorului Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu în vremea lui Cicero. iar edictul codificat de Salvius Iulianus este denumit edictum perpetuum. Dreptul pretorian este cel creat de pretori pentru a veni în sprijinul dreptului civil. erau preluate şi de pretorii următori. iar prin preluări succesive acele dispoziţii se fixau definitiv în corpul edictului. cele două principii se contrazic. Cicero spunea că pe vremea sa edictul pretorului era format din 2 părţi: edictum vetus şi edictum novum. în epoca modernă s-a pus problema reconstituirii sale. edictul pretorului era valabil pe termen de 1 an. 2. Cea mai bună reconstituire a fost făcută de profesorul german Otto Lenel prin lucrarea intitulată tot Edictum Perpetuum. atât cât dura şi magistratura.pretorul a reuşit să creeze noi instituţii juridice. dar în fapt anumite dispoziţii. 18 . mai târziu însă împăratul Hadrian i-a ordonat lui Salvius Iulianus să codifice edictul pretorului şi să-i dea o formă definitivă . însă pretorul poate influenţa linia de evoluţie a dreptului civil. Raportul dintre dreptul civil și dreptul pretorian  Faţă de faptul că dreptul pretorian s-a constituit în opoziţie cu dreptul civil s-a pus problema definirii raportului dintre dreptul civil şi dreptul pretorian. aşa cum rezultă din definiţia dreptului pretorian conform căreia: Ius praetorium est quod praetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam (. De aceea.  În edictum novum erau cuprinse noile dispoziţii introduse de fiecare pretor în parte. dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil. De aceea. acelea care se dovedeau utile. formă de la care viitorii pretori nu se mai puteau abate. ca şi edictul valabil pe termen de 1 an. În aparenţă. pretorul nu poate crea drept.

nu practicau şi nu erau remuneraţi. dar nu erau funcţionari publici. JURISPRUDENȚA 1. Jurisprudența laică în epoca veche Din acel moment.Hr. Jurisprudența În epoca veche. cavere şi agere. atunci când constată că anumite dispoziţii ale dreptului civil sunt depăşite pretorul le desfiinţează. întrucât jurisconsulţii se mărgineau să ofere consultaţii în legătură cu textele din legi care se aplică la anumite cazuri. până în sec. Jurisconsulții romani erau oameni de ştiinţă. Întrucât atât zilele faste. normele dreptului privat roman au fost exprimate şi prin jurisprudenţă.. creată de jurisconsulți prin interpretarea textelor din vechile legi. adică nu au fost publicate zilele faste şi formulele solemne ale proceselor. Această activitate era atât de apreciată încât Cicero spunea: domus iuris consulti totius oraculum civitatis .Hr. cercetători în domeniul dreptului. jurisprudenţa laică a avut un caracter empiric de speţă. în sensul că nu mai dispunem de criterii pentru a distinge între instituţiile dreptului civil şi instituţiile dreptului pretorian. iar procesele presupuneau pronunţarea unor formule solemne şi greşeala unui singur cuvânt atrăgea pierderea procesului. 2. Începând din sec. avansându-le în forum. Jurisprudența sacrală Până în anul 201 î. un dezrobit a lui Apius Claudius Cehus pe nume Gneus Flavius a divulgat şi zilele faste. 3.Casa jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi. astfel încât să poată fi soluţionate şi noile cazuri ivite în practică juridică. jurisprudenţa a avut un caracter religios. În anul 301 un libret. 19 . pretorul interpretează de aşa manieră dispozițiile dreptului civil . În epoca postclasică. jurisprudenţa a devenit laică. I. Cu toate că jurisconsulţii nu erau practicieni. jurisprudenţa dobândeşte un caracter ştiinţific. cât şi formulele solemne ale proceselor au rămas şi pe mai departe un monopol al pontifilor. având în vedere faptul că la romani procesele puteau fi judecate numai în anumite zile denumite zile faste. în sensul că orice persoană se putea dedica cercetării ştiinţifice în domeniul dreptului.  În al doilea caz. Jurisprudența este ştiinţa dreptului roman. numai aceştia se puteau dedica cercetării ştiinţifice în domeniul dreptului.  În al treilea caz. implicaţii care îşi găseau expresia în cuvintele: respondere. pretorul completează dispoziţiile dreptului civil cu noi dispoziţii. Totuşi. şi formulele solemne ale proceselor. Ei desfăşurau activitatea de cercetare juridică din proprie iniţiativă şi pe cont propriu. totuşi activitatea lor de cercetare avea implicaţii practice. distincţia dintre dreptul civil şi dreptul pretorian s-a menţinut. dar în vremea lui Justinian cele două rânduieli juridice s-au contopit. de vreme ce jurisconsulţii se preocupau de formularea unor principii juridice şi sistematizau întreaga materie supusă cercetării pe baza acelor principii.. încât să extindă sfera lor de aplicare. deoarece atunci când s-a adoptat Legea celor 12 table nu au fost publicate toate dispoziţiile de drept procesual sau de procedură civilă. În primul caz. 1 î. precum şi în legătură cu formulele solemne pe care păr țile trebuie să le pronunţe cu ocazia judecării proceselor.

progresistă. reactivi chimici erau primitivi. Deosebit de valoros a fost şi Salvius Iulianus care a codificat edictul pretorului şi a scris o lucrare enciclopedică denumită Digesta (ceea ce cuprinde totul). Institutele lui Gaius sunt un manual de şcoală adresat studenţilor în drept. comentarii denumite libri ad Sabinum. În cazul nostru. O enigmă a dreptului roman este jurisconsultul Gaius. iar unele cuvinte. școala sabiniană avea orientare conservatoare. La vremea aceea. astfel încât materia este tratată sistematic pe baza unor principii şi oferă posibilitatea reconstituirii fizionomiei instituţiilor 20 . ci pentru că una din lucrările sale denumită Institutiones a ajuns până la noi pe cale directă sub forma unui manuscris palimpsest. constatând că a descoperit institutele lui Gaius. jurisprudenţa a ajuns la apogeu. Cert este ca în legătură cu Gaius s-au scris cele mai multe lucrări în toate universităţile din lume şi nu pentru că Gaius ar fi fost deosebit de original. au formulat principiile dreptului şi au creat acele instituţii juridice care se aplică şi în zilele noastre.a fost fondată de Caius Ateius Capito 2. Școala sabiniană . prin sec. mai ales în partea finală. nu au putut fi citite. cercetând biblioteca episcopală de la Verona prof. dar nici un contemporan nu îl menţionează. Lucrarea s-a pierdut. Școala proculiană . Papirusul descoperit în Egipt este denumit Noul Gaius sau Gaius din Egipt. iar în locul acestuia s-a scris un alt text. În vremea lui Antonin Piul s-a remarcat jurisconsultul Pomponius care a scris o istorie a jurisprudenţei romane. şi au fost elaborate cele mai valoroase lucrări. Profesorul Niebuhr şi-a dat seama imediat că este vorba despre un palimpsest. astfel încât manuscrisul de la Verona este lacunar. Întâmplarea a făcut ca la 1933 în Egipt să se descopere un nou papirus care cuprinde chiar partea finală a institutelor lui Gaius. deoarece bănuim că ar fi trăit la jumătatea sec. Jurisprudența în epoca clasică În epoca clasică. Peste sute de ani. Niebuhr a descoperit la 1816 acest papirus.  Agere desemnează consultaţiile oferite judecătorilor în legătură cu judecarea unor procese. încă din epoca lui Octavianus Augustus s-au fondat 2 şcoli de drept: 1. un călugăr a şters textul institutelor lui Gaius şi în locul lui a scris un imn religios. Respondere desemnează consultaţiile pe care le ofereau jurisconsulţii în cele mai diverse probleme de drept. Palimpsestul este un papirus de pe care s-a şters textul iniţial. încât papirusul s-a carbonizat. Massurius Sabinus a scris un tratat celebru de drept civil pe care l-au comentat toţi jurisconsulţii clasici. Denumirile celor două şcoli provin de la numele celor mai valoroşi discipoli ai fondatorilor: Sabinus şi Proculus. întrucât ea urma linia de gândire a edictului pretorului.  Cavere desemnează consultaţiile oferite în legătură cu forma actelor juridice. De altfel. VI. Totodată. astfel încât lacunele manuscrisului de la Verona au putut fi completate. 4.a fost fondată de Marcus Antistius Labio În linii generale. şi-a aplicat anumiţi reactivi chimici pentru a descifra textul iniţial. VI lucrările sale se bucurau de o mare faimă. căci în această epocă au trăit şi s-au afirmat cei mai mari jurisconsulți. jurisconsulţii clasici au creat terminologia juridică. iar școala proculiană avea orientare novatoare. II. S-a afirmat de anumiţi autori că ar fi fost un sclav grec dezrobit sau că ar fi de origine dacă. Îl menţionam de asemenea pe Caius Cassius Longinus. Pentru a constata că în sec. dar un lung fragment din această lucrare a ajuns până la noi în Digestele lui Justinian. căci promova soluţiile legilor celor 12 table. care era atât de apreciat încât la un moment dat școala sabiniană era denumită şi şcoala casiană.

Uneori apărea şi paritatea. III. nu şi în cazurile similare. prin care s-a prevăzut că în fața judecătorilor pot fi citaţi numai 5 jurisconsulţi clasici. jurisconsulţii puteau oferi consultaţii juridice judecătorilor încă din epoca veche. lucrări care au fost elaborate cu secole în urmă şi erau atât de numeroase încât nu puteau fi cunoscute integral de o singură persoană. Ius publice respondendi Aşa cum am precizat. Paul şi Ulpian au fost discipolii săi. legea spune că se va urma părerea majorităţii. care erau celebri. iar împăratul Hadrian a făcut un pas mai departe şi a decis că toate consultaţiile oferite de jurisconsulţii investiţi cu jus publice respondendi să fie obligatorii nu numai pentru cazul respectiv. II și la începutul sec. 8. însă cei mai mari jurisconsulţi ai Romei au trăit la sfârşitul sec. Paul şi Ulpian. şi de posteritate. Lucrările jurisconsulților clasici 6. Acest drept special nu era acordat tuturor jurisconsulţilor. pe fondul decăderii generale a societăţii romane. punând pe seama acelor jurisconsulţi afirmaţii pe care nu le făcuseră cu scopul de a câştiga procesele. însă împăratul Octavian Augustus a creat un drept special denumit jus publice respondendi est autoritatae principis/dreptul de a oferi consultaţiuni cu caracter oficial întărite cu autoritatea principelui. Paul. Datorită rolului său excepţional în evoluţia ideilor şi instituţiilor juridice. ci s-au mărginit să rezume sau să comenteze lucrările jurisconsulţilor clasici. Iulius Paulus a fost extrem de original şi foarte productiv. Este vorba despre Papinian. Este vorba despre Papinian. nu a fost atât de original. De altfel. ci şi pentru toate cazurile similare. iar consultaţiile oferite de acei jurisconsulţi (care se bucurau de jus publice respondendi) erau obligatorii pentru judecători. Ulpian. Profitând de această situaţie. a decăzut şi jurisprudenţa. iar al cincilea nu se pronunţa 21 . A oferit soluţii optime tuturor cazurilor reale sau imaginare. dar avea un stil ermetic. o treime din Digestele Împăratului Justinian este formată din fragmente care au fost extrase din lucrările lui Ulpian. De aceea. dar numai în cazul respectiv. Legea citațiunilor Pentru a se pune capăt acestei practici(Profitând de această situaţie unii avocaţi sau chiar părţile aflate în proces au început să falsifice textele jurisconsulţilor clasici. doi o altă părere. dar era foarte accesibil. punând pe seama acelor jurisconsulţi afirmaţii pe care nu le făcuseră cu scopul de a câştiga procesele. 7. dar uneori părerile lor erau controversate (diferite). De regulă. În asemenea cazuri.juridice romane din epoca veche și de la începutul epocii clasice. încât jurisconsulţii postclasici nu au mai desfăşurat o activitate creatoare. în dreptul clasic jurisprudenţa este confirmată în mod oficial ca izvor al dreptului roman. unii avocaţi sau chiar părţile aflate în proces au început să falsifice textele jurisconsulţilor clasici. dar acele consultaţii nu erau obligatorii pentru judecători. Ulpius Domitius. Ultimul jurisconsult clasic care a desfăşurat o activitate creatoare este Modestin sau Herenius Modestinus. jurisprudenţa a dobândit putere de lege şi a devenit izvor formal de drept. pe când contemporanul şi rivalul său. Din acel moment. cei cinci jurisconsulţi aveau aceleaşi opinii în diverse probleme de drept. ci numai unora. lucrările lor erau cunoscute şi nu puteau fi falsificate fără ca judecătorul să depisteze falsul. În acest caz. 5. Aemilius Papinianus a fost considerat cel mai mare jurisconsult al Romei şi de contemporani.) în anul 426 s-a dat o constituţiune imperială denumită legea citaţiunilor. când doi jurisconsulţi aveau o părere. el era denumit primus omnium. Jurisprudența în epoca postclasică În epoca postclasică. Gaius şi Modestin. care erau mai valoroşi şi erau în graţiile împăratului.

Papilian era în afara criticii. decrete.în acea problemă de drept. care pe această cale deveneau obligatorii.  Mandatele cuprindeau. dovadă că principele citea proiectul de senatusconsult după care părăsea incinta Senatului. Prin reforma lui Hadrian În epoca clasică au dobândit putere de lege şi hotărârile senatului. rescripta. La începutul epocii principatului Hotărârile împăratului aveau natura juridică a edictelor magistraţilor. Astfel. iar consultaţiile lor aveau putere de lege. 2. Senatul influența procesul de legiferare prin sugestii făcute pretorului care. ideea de precedent judiciar. Senatul era un simplu instrument în mâinile împăratului. instrucţiuni cu caracter administrativ adresate înalţilor funcţionari imperiali. cât şi în cel privat. rescripte Tot în vremea lui Hadrian. au devenit izvoare de drept şi hotărârile principelui denumite constituţiuni imperiale care erau de 4 feluri: edicta. judecătorul trebuia să opteze. de regulă. deşi în fapt. căci împăratul Hadrian a decis ca senatusconsultele să fie obligatorii. fiindcă unii împăraţi aveau pregătire juridică şi erau consultaţi în diverse probleme de drept. prin faptul că legile votate de popor intrau în vigoare numai dacă erau ratificate de Senat. CONSTITUȚIUNILE IMPERIALE 1. la recomandarea Senatului. în documentele vremii senatusconsultele erau denumite orationes.  Rescriptele sunt consultaţii juridice oferite de unii împăraţi. în concepţia împăratului Constantin. 2.  În al doilea rând. introducea în edictul său anumite dispoziţii. Senatul nu avea atribuţiuni nemijlocite de legiferare. să aleagă între cele două soluţii. senatusconsultele au devenit izvoare formale de drept şi s-a creat impresia că puterile Senatului au sporit. Până la împăratul Hadrian În epoca veche. 22 . judecătorul trebuia să urmeze părerea lui Papinian şi dacă tocmai Papilian era acela care nu se pronunţa. Constituțiunile imperiale-edicte. deoarece. s-a născut în istoria dreptului. dar începând din vremea lui Hadrian. La sfârşitul acestei legi s-a republicat o constituţiune imperială data de împăratul Constantin cel Mare în anul 321 prin care împăratul Constantin desfiinţase toate notele critice pe care Paul şi Ulpian le făcuseră la adresa operei lui Papilian.  Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de împărat. mandata. deoarece împăratul putea fi ales şi el judecător. în sensul că erau valabile numai pe durata magistraturii imperiale. iar cu ocazia pronunţării sentinţei. decreta.  Edictele imperiale cuprindeau dispoziţii de maximă generalitate atât în domeniul public. adică simple discursuri imperiale. SENATUSCONSULTE 1. mandate. uneori. mai cu seamă guvernatorilor de provincie. împăratul formula o nouă regulă de drept precizând că pe viitor toate cazurile similare trebuie să fie soluţionate în conformitate cu acea regulă. dar putea influenţa procesul legiferării astfel:  În primul rând. de aceea.

în frunte cu Tribonian. Digestele(Digesta) 23 . În Cod sunt cuprinse atât dispoziţii de drept public. Prima ediţie a apărut la 529. cărţile au fost împărţite în titluri. Această lucrare a fost elaborată de o comisie formată din 10 profesori şi avocaţi. opera legislativă elaborată din ordinul împăratului Justinian prezintă o uriaşă importanţă istorică. era conştient de faptul că societatea sclavagistă romană se afla în ultimul stadiu al descompunerii. pe baza operei legislative a împăratului Justinian noi. iar cea de a doua la 534. 2. căci acesta. omenirea ar fi evoluat în cu totul altă direcţie. acelea care cuprindeau mai multe dispoziţii. însă această importanță decurge dintr-un factor conjunctural şi anume din întâmplarea că textele juridice clasice au fost distruse de barbari. cât şi dispoziţii de drept privat. tot din întâmplare. Cu toate acestea. Codul(Codex) Codul lui Justinian a fost publicat în 2 ediţii. De aceea. un om de vastă cultura. întrucât legile istoriei nu pot fi influenţate de voinţa umană.OPERA LEGISLATIVA A LUI IUSTINIAN IMPORTANȚA OPEREI LEGISLATIVE A LUI JUSTINIAN Tot la materia izvoarelor trebuie să vorbim şi despre opera legislativă a împăratului Justinian. dar întrucât codul urma să fie aplicat în practică instanţelor judecătoreşti. cel mai important document din istoria lumii. Este. iar în 2 cărţi au fost introduse şi dispoziţii de drept canonic. a ordonat unor comisii formate din profesori şi avocaţi să sistematizeze textele dreptului clasic şi să le repună în vigoare în speranţa că prin repunerea în vigoare a textelor clasice. modernii. ceea ce nu s-a întâmplat. iar unele constituţiuni. o serie de texte au fost adaptate de membrii comisiei ca să poate fi aplicate la noile realităţi. am putut reconstitui şi valorifica tezaurul gândirii juridice romane. iar dacă împăratul Justinian nu ar fi avut inspiraţia genială de a ordona elaborarea acestei opere. Codul a fost structurat în 12 cărţi. au fost împărţite şi în paragrafe. titlurile în constituţiuni. pe când opera legislativă a împăratului Justinian. a ajuns până la noi. cel mai mare jurist al acelei vremi şi cuprinde constituţiunile imperiale care au fost date în vremea lui Hadrian până la 534. Această operă legislativă cuprinde 4 lucrări:     Codul (codex) Digestele (digesta) Institutele (institutiones) Novelele (novellae constitutiones) CODIFICĂRILE REALIZATE ÎN EPOCA PREJUSTINIANĂ LEGISLAȚIA LUI JUSTINIAN 1. astfel încât. Prima ediţie s-a pierdut. evlavios. de departe. un spirit puternic. s-a păstrat. pe când ediţia a doua a ajuns până la noi şi este denumită Codex Repetitae Praelectionis. sistemul sclavagist roman va fi revitalizat.

din comentariile la adresa operei lui Sabinus şi din digestele lui Salvius Iulianus. a venit mai întâi prima subcomisie şi a extras din masa sabiniană toate fragmentele care se refereau la titlul respectiv aşezându-le unele sub altele care într-un colaj. fragmente care sunt denumite masa edictală.  A treia subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui Papinian. După care. în mod greşit. În fine. Tribonian l-a întrebat pe Teofil câte fragmente din masa sabiniană sunt referitoare la dota. titlurile în fragmente. fragmente denumite masa papiniană. a venit a doua subcomisie şi a făcut aceeaşi operaţie. Institutiones 24 . Metoda de lucru a comisiei a fost stabilită chiar de împărat prin 3 constituţiuni imperiale. comisia s-a reunit în plen în frunte cu Papinian şi s-a trecut la redactarea titlurilor. în frunte cu acelaşi Tribonian. întrucât comisia lui Tribonian a fost împărţită în 3 subcomisii conduse de profesorii Teofil. împăratul a precizat că fragmentele extrase din lucrările jurisconsulţilor clasici urmează să fie aplicate în practică. În vederea elaborării Digestelor. membrii comisiei au constatat că o serie de instituţii sunt depăşite şi că o serie de soluţii juridice sunt controversate. Prin acele constituţiuni. De aceea. Constantin şi Doroteu. a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui Sabinus din comentariile la adresa operei lui Sabinus (din ad Sabinum) şi din Digestele lui Salvius Iulianus. făcând aceeaşi opera țiunile cu masa papiniană şi din apendix. când citim un titlu din digeste constatăm că la început apar fragmente din Sabinus. apoi încep să apară fragmente din lucrările jurisconsulţilor care au comentat edictul pretorului. iar textele extrase au fost sistematizate în 50 de cărţi. Spre exemplu. când s-a elaborat titlul despre dota. fiecare subcomisie fiind împuternicită de Tribonian să extragă cele mai valoroase fragmente din anumite lucrări. Pornind de la inscriptio. ceea ce nu este adevărat. încât împăratul a fost pus la curent cu această stare de lucru. a treia subcomisie a avut mai mult de lucru.  A doua subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrările care au comentat edictul pretorului. După care. avem a treia subcomisie. 3. ea a extras şi fragmente din alte lucrări considerate mai puţin importante. fragmente care sunt denumite masa sabiniană. (s-au găsit 7). În fruntea fiecărui fragment se afla o inscriptio prin care se precizează din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv şi cine este autorul acelei lucrări. Trecând la cercetarea lucrărilor clasice. Lucrarea a fost elaborată de o comisie formată din 15 profesori şi avocaţi de la Constantinopole şi Beirut. în inscriptio se menţiona Sententiae Pauli. ca fragmentele au fost aşezate în titluri la întâmplare. XIX. iar fragmentele în paragrafe. adică a extras din masa edictală toate fragmentele referitoare la dotă aşezându-le în continuare unele sub altele. fragmente denumite apendix. Cu ocazia redactării fiecărui titlu în parte. căci în sec. iar la sfârşit apar fragmente din Papinian şi din alţi autori mai puţin importanţi.În anul 533. dacă fragmentul era extras din lucrarea lui Paul denumită Sententiae. fără vreo metodă. Întrucât. care ulterior au devenit prefeţe ale Digestelor. romaniştii moderni au reuşit să reconstituie în linii mari lucrările jurisconsulţilor clasici. s-au publicat Digestele împăratului Justinian care sunt o culegere de fragmente extrase din lucrările jurisconsulţilor clasici. profesorul Blume a constatat că fragmentele sunt aşezate în cadrul titlurilor într-o anumită ordine. ordine decurgând din metoda de lucru a comisiei. membrii comisiei au extras cele mai valoroase fragmente din 2000 de lucrări clasice. Drept urmare. Multă vreme s-a afirmat.  Prima subcomisie a lui Teofil. Spre exemplu. Cărţile au fost împărţite în titluri. împăratul Justinian a mai dat încă 50 de constituţiuni imperiale prin care a desfiinţat toate instituţiile depăşite şi a pus capăt tuturor controverselor.

În vederea depistării acelor interpolări au fost utilizate mai multe metode. Această colecţie de constituţiuni nu a fost făcută chiar de Justinian. Cercetătorii Romaniştii moderni s-au preocupat foarte serios privind starea acelor interpolări ca să poată reconstitui cât mai fidel lucrările jurisconsulților clasici. dar nu el le-a sistematizat. încât Novelele sunt o continuare a Codului. De asemenea. în mod frecvente. în cazul institutelor. Novelae Novelele cuprind constituţiunile imperiale pe care împăratul Justinian le-a dat între anii 534 şi 565. el a dat constituţiunile. 5. la recomandarea împăratului. iar dacă nu există fragmente. le-au adaptat. 4. modificat. Florentin. în Novele sunt incluse şi constituțiunile imperiale rămase în vigoare şi constituţiunile abrogate şi de aceea. 2. Aşadar. ci au fost puse împreună de persoane particulare după moartă împăratului. adică figurează la mai multe titluri deoarece sunt 25 . iar dacă nu exista inscriptio. În vederea elaborării acestei lucrări membrii comisiei au extras texte din institutele clasice în special din Gaius. înseamnă că fragmentul din Digeste a fost interpolat. cum este cazul Institutelor lui Gaius. în Digeste figurează fragmente din aceea lucrare şi într-o asemenea situaţie luăm un fragment oarecare din lucrarea care ne-a parvenit pe cale directă şi îl comparăm cu fragmentul corespunzător care figurează în Digeste.Tot în anul 533 s-au publicat şi institutele lui Justinian care sunt un manual de şcoală adresat studenţilor. nu ştim din ce autor au fost extrase acele texte şi nici nu se putea să existe fragmente. cele ale lui Justinian au putere de lege. spre deosebire de institutele lui Gaius. Însă această operaţiune este foarte dificilă deoarece membrii comisiilor nu au făcut nici o precizare în legătură cu faptul că au modificat textele clasice. membrii comisiilor au adus la zi unele texte clasice. nu există fragmente aşa cum există în cazul digestelor. Dacă cele 2 fragmente nu sunt identice. astfel încât noi. spre exemplu s-a utilizat metoda comparării textelor. căci anumite fragmente din anumite lucrări clasice sunt reproduse în Digeste de mai multe ori. modernii. Începând din secolul al XVI-lea a fost denumită “Corpus iuris civilis” (culegere a dreptului civil). iar lucrarea este denumită novele nu pentru că ar cuprinde instituţii juridice noi. la prima vedere. dar. cărţile au fost împărţite în titluri. iar titlurile în paragrafe. denumire ce este folosită şi astăzi. şi în acelaşi timp. ALTERNAȚIUNI DE TEXTE 1. De aceea. urma să fie aplicat în practică instanţelor judecătoreşti şi de aceea. iar modificările aduse textelor clasice de către comisarii lui Justinian cu intenţie sunt denumite interpolări/interpolaţiuni. Interpolațiuni Aşa cum spuneam. ci pentru că materialul cuprins în Novele este mai recent decât materialul cuprins în celelalte lucrări. decurgând unele din altele. opera legislativă a lui Justinian a avut o finalitate practică. dar această metodă poate fi utilizată numai dacă o lucrare clasică ne-a parvenit pe cale directă. Acele texte au fost sistematizate în 4 cărţi. s-a utilizat şi metoda denumită leges geminatae. nu există nici inscriptio. Opera legislativă a lui Justinian Opera legislativă a lui Justinian a fost publicată pentru prima oară în anul 1489. deoarece într-un manual de şcoală ideile se succed într-o ordine logică. textele din Novele se contrazic. Marcian. trăim cu impresia că redactarea fragmentelor din digestele lui Justinian aparţine integral chiar jurisconsulţilor clasici.

cel mai vechi sistem procedural roman e procedura legisacțiunilor. Glose Însă. lucrările se multiplicau prin dictare şi scriere. iar glosele sunt şi mai greu de depistat decât interpolările. adică acţiune a legii. Unele tipuri de procese erau utilizate în vederea recunoaşterii unor drepturi subiective pe cale judiciară sau prin proces şi erau denumite legisacțiuni de judecată. întrucât legisacțiunile erau anumite tipuri de procese create prin legi. şi nu cu ocazia elaborării operei legislative a împăratului Justinian. aşa cum se face şi astăzi. EVOLUȚIA PROCEDURII CIVILE ROMANE JUSTIȚIA PRIVATĂ CARACTERELE PROCEDURII LEGISACȚIUNILOR Aşa cum spuneam. PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR NOTIUNI INTRODUCTIVE OBIECTUL PROCEDURII CIVILE ROMANE Aşa cum spuneam. Metoda cea mai sigură şi productiva este aceea a depistării unor substituiri de termeni. iar sclavul care dicta. iar alte tipuri de procese erau utilizate 26 . făceau anumite comentarii (note marginale). 3. Cuvântul legisacțiune vine de la legis actio. dar instituţia este denumită tradiţiune. pe când nu exista tiparul. avocaţi sau alte persoane şi care.relevante pentru mai multe materii şi dacă acele fragmente reproduse de mai multe ori nu au peste tot aceeaşi redactare. iarăşi înseamnă că s-a făcut o interpolare. unele texte clasice au fost modificate din greşeală cu ocazia multiplicării lucrărilor juridice clasice. funcţiile sale fiind preluate de tradiţiune. înseamnă că s-a operat o substituire de termeni după cum s-a utilizat şi criteriul filologic. căci în Antichitate. dar în dreptul postclasic mancipaţiunea a ieşit din uz. Dacă într-un text clasic ni se descriu condiţiile de forma ale mancipaţiunii. procedura civilă cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează desfășurarea proceselor private în cadrul sistemelor procedurale pe care le au creat romanii. Însă. în dreptul clasic proprietatea se transmitea prin mancipaţiune. deoarece atunci când într-un text clasic apare o expresie juridică postclasică iarăşi înseamnă că s-a operat o modificare. pe lângă modificările făcute cu intenţie. dicta şi acele comentarii marginale care sunt denumite glose. dar sclavul care dicta utiliza lucrări pe care în prealabil le consultaseră judecători. nu confundăm modificările textelor clasice făcute din eroare cu comentariile glosatorilor. Spre exemplu. deoarece uneori o instituţie clasică ieşită din uz este desemnată prin termenul utilizat în epoca postclasică pentru a denumi instituţia care i-a preluat funcţiile. neavând pregătire juridică.

iar dacă reclamantul constata cu martori refuzul pârâtului de a veni la proces îl putea aduce cu forţa. statul roman nu avea atribuţiuni de citare. care avea la dispoziţie trei procedee pe care le denumim procedee de citare. Desfasurarea procesului în sistemul procedurii legisactiunilor FAZA IN IURE 1. ci numai de acei magister care erau investiţi cu atribuţiuni de ordin judiciar şi erau denumiţi magistraţi judiciari. Toate aceste tipuri de procese prezintă anumite caractere: Caracterul judiciar În procedura legisacțiunilor procesul se desfășoară în două faze distincte . legisacțiunile au caracter consensual.  Legisacțiunile de judecată erau în număr de trei . de faţă cu martori.in ius vocatio. deoarece procesul în prima fază-in iure-nu se putea organiza în lipsă. ci era necesar ca ambele părţi să fie prezente în faţa magistratului.avea loc în faţa magistratului care organiza judecarea procesului. Caracter consensual În fine. iar formulele solemne corespunzătoare fiecărui tip de proces au fost create de pontifi pe baza unor texte din legi. însă la acea epocă. Caracterul formalist În al treilea rând.faza in iure. Faza în iure .se desfășura în faţa judecătorului Procesul în prima fază nu putea fi organizat de orice magistrat. întrucât la romani domiciliul era considerat un templu. Astfel încât pârâtul trebuia să fie citat chiar de reclamant.manus inectio. condictio. judicis arbitrive postulatio. pignoris capio. 27 . de vreme ce fiecărui tip de proces îi corespund anumite formule solemne. condictio Cel mai vechi procedeu de citare cunoscut în istoria dreptului este in jus vocatio şi constă într-o somaţie pe care reclamantul i-o face pârâtului prin cuvintele solemne in jus te voco.în vederea valorificării acelor drepturi subiective care au fost recunoscute pe cale judiciară şi erau denumite legisacțiuni de executare. de aceea Gaius spunea că cel mai vechi procedeu de citare e primitiv şi brutal. faza in iudicio. aceste cuvinte nu puteau fi rostite la domiciliul pârâtului. astfel încât formula solemnă se pronunța într-un loc public. Procedee de citare .  Legisacțiunile de executare erau două . iar greşeala unui singur cuvânt atrăgea pierderea procesului.sacramentum. Procedura legisacțiunilor 2. inviolabil. avea un caracter formalist. Faza în iudicio . vadimonium extrajudiciar. Caracterul legal Legisacțiunile prezintă un caracter legal întrucât ele au fost create prin legi.

Spre exemplu. este mult mai evoluat şi constă într-o convenţie. Activitatea pretorului Se ştie că pretorul a exercitat cele mai importante atribuţiuni din judiciar. recunoaștere denumită confesio in jure. procesele erau organizate de reprezentanţii pretorului urban şi de magistrații municipali. printr-un proces simulat se putea realiza operaţiunea juridică a transmiterii dreptului de proprietate. interesele părţilor nu erau comune.do. ci opuse. 3. 5. procesul nu mai trecea în faza a doua. iar procesul se finaliza prin pronunţarea unei sentinţe de condamnare sau de absolvire. în acest caz. După anul 367. o înţelegere prin care părţile stabilesc de comun acord o anumită dată la care să se prezinte în faţa magistratului. dico. Magistrații judiciari Aşa cum am precizat. ci o activitate mecanică. începeau dezbaterile contradictorii. procesele erau organizate de regi. După anul 242 a apărut şi pretorul peregrin. părţile cooperau cu magistratul pe baza unei înţelegeri prealabile în cadrul unui proces fictiv. în sensul că el supraveghea dacă părţile pronunţă corect formulele solemne corespunzătoare procesului pe care îl organiza. procesul în prima fază era organizat de magistrați judiciari. în afara Romei. dar în realitate transmiteau proprietatea asupra unui lucru. Fireşte. pârâtul era asimilat cu cel condamnat. În acest caz procesul trecea în faza a doua in iudicio şi se finaliza cu pronunţarea unei sentinţe fie de condamnare.  În al treilea rând. În cazul jurisdicției graţioase. deşi în procedura legisactiunilor pretorul nu desfăşura o activitate creatoare. iar procesul nu mai trecea în faza a doua.contetiosa (sau contencioasă) şi voluntaria (sau graţioasă). atribuţiunile judiciare au fost preluate de consuli. Al treilea procedeu de citare este condictio. Cel ce recunoaşte este considerat ca şi condamnat. pârâtul putea să nege pretenţiile reclamantului. cele mai importante atribuţiuni judiciare au trecut asupra pretorului urban. dându-şi în acela și timp concursul la desfășurarea procesului.Al doilea procedeu de citare. Deşi pe vremea regalităţii nu existau magistraţi. Dacă ambele părţi se prezentau în fața magistratului. addico. În Italia. pârâtul putea să nege pretenţiile reclamantului. După proclamarea republicii. deoarece la jurisdicţia graţioasă. el putea recunoaște pretenţiile formulate de reclamant. căci părţile se prefăceau că se judecă. iar faţă de pretenţiile pe care le formula reclamantul pârâtul putea adopta trei atitudini:  În primul rând. despre care ştim numai că se aplică atunci când pârâtul era peregrin. care era de două feluri .jurisdicție. şi în funcţie de pretențiile reclamantului pronunţa unul din următoarele trei cuvinte . Activitatea părților în fața magistratului Utilizarea formulelor solemne corespunzătoare procesului care se organizează. convergente. simulat. dar să nu îşi dea concursul la desfășurarea procesului. iar în provincii erau organizate de guvernatori şi de magistrații municipali. Acela care recunoştea era asimilat cu cel condamnat potrivit adagiului confesus pro iudicato est. fie de absolvire. interesele părților erau opuse. 4. iar părțile în înțelegere cu magistratul simulau că se judecă pentru a obţine anumite efecte juridice.  În al doilea rând. vadimonium extrajudiciar. În cazul jurisdicţiei contencioase. Procesele declanşate în legătură cu cele încheiate în târguri erau organizate de edili. Dreptul magistraților judiciari de a organiza un proces se numea iurisdictio . 28 . şi în acest caz.

iar în virtutea lui imperium el putea soluţiona anumite litigii pe cale administrativă fără a mai organiza procesul în două faze. Missio in possessionem . obiectul să fie atribuit cu titlu definitiv aceluia care a câştigat procesul Prin cuvântul addico. stipulaţiunile sunt contracte verbale încheiate prin întrebare şi răspuns şi îmbrăcă două forme: stipulaţiuni obişnuite şi stipulaţiuni pretoriene. Stipulaţiunile pretoriene se încheiau din ordinul pretorului în vederea soluţionării anumitor litigii. ceea ce înseamnă că prin efectul lui restitutio in integrum renaşte un drept subiectiv pentru reclamant.sunt dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să încheie sau să nu încheie un anumit act juridic. Dacă pretorul ordona părţilor să încheie un anumit act interdictul era denumit pozitiv. Dacă pretorul nu poate soluţiona litigiul prin procedee administrative. 6. pretorul ratifica declaraţia unei părţi sau declaraţia ambelor părţi recunoscându-le astfel anumite drepturi subiective.repunere în situaţia anterioară şi consta în desfiinţarea actului păgubitor pentru reclamant. dar numai în drept. să o pună în executare şi numai după aceea va fi repus în situaţia anterioară şi în fapt.ex să se prezinte la proces. să obțină o sentinţă. este necesar ca reclamantul să îşi valorifice dreptul subiectiv renăscut printr-un proces. Prin cuvântul dico. Procedee de soluționarea a unor litigii pe cale administrativă Însă pretorul se bucura nu numai de iurisdictio şi de imperium. Procedeele administrative prin care pretorul putea soluţiona anumite litigii sunt:     Stipulaţiunile pretoriene Missio in possessionem Interdictele Restitutio in integrum Stipulaţiunile pretoriene sunt contracte încheiate din ordinul pretorului.trimiterea reclamantului în posesiunea sau în detenţiunea bunurilor pârâtului pentru a determina să adopte o anumită atitudine . pretorul îl confirma pe judecătorul ales de părţi. Interdictele . Dacă ordinul era adresat ambelor părţi. iar părţile sunt repuse în situaţia pe care o aveau înainte de încheierea actului păgubitor. astfel încât părţile să fie repuse în situaţia pe care o aveau înainte de încheierea acelui act păgubitor. iar faza a doua se desfășura in iudicio. FAZA IN IUDICIO 1. urmând ca după pronunțarea sentinţei. Activitatea părților 29 .Prin cuvântul do. iar dacă era adresat unei singure părţi se numea interdict simplu. Pentru ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară şi în fapt. el organiza procesul în două faze. el atribuia cu titlu provizoriu obiectul litigiului uneia dintre părţi. Stipulaţiunile obişnuite sunt încheiate din iniţiativă părţilor cu scopul de a se crea anumite obligaţii. interdictul era denumit negativ. încât dacă pronunţa acest cuvânt însemna că procesul trecea în faza a doua. nu şi în fapt. iar dacă le interzicea să încheie un anumit act juridic. Restitutio in integrum . interdictul era denumit compus. căci aşa cum o să vedem.

fie înscrisuri. eventual şi pledoariile avocaţilor. vechii romani au cunoscu şi tribunale. În fața judecătorului părţile nu se exprimau în cuvinte solemne. atunci judecătorul era denumit arbiter. la origine. dar la acea epocă nu exista o ierarhie a probelor. La rândul lui. administrând şi el probele de care dispunea. Unele erau nepermanente. după ce aprecia probele administrate îşi forma o convingere intimă şi pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire. Legisactiunile de judecata SACRAMENTUM 1. puteau fi aleşi judecători şi cavalerii. prin pledoariile lor. Tribunalele permanente erau două:   decemviri litibus iudicandis . ci numai întinderea lor. II. începeau dezbaterile contradictorii în limbajul cotidian. iar începând din sec. Dacă însă ambele părți se prezentau în fața judecătorului. Eventual. puteau fi aleşi judecători numai senatorii. în sprijinul părţilor. fie proba cu martori. iar centumvirii procesele cu privire la proprietate şi succesiuni. Sacramentum in rem 2. prin cunoștințele juridice pe care le aveau.cei zece bărbaţi care să judece procesele centumviri .Faza a doua procesul nu mai prezintă un caracter consensual. Dacă interesele părţilor în proces erau opuse. dacă părţile îşi contestau reciproc existența unor drepturi. Totuşi. el dădea câştig de cauză părţii care s-a prezentat. În acest caz. astfel încât înscrisurile puteau fi combătute prin proba cu martori. care îşi afirma pretenţiile şi administra probele de care dispunea. însă judecătorul era un simplu particular. Judecătorii La romani nu exista profesia de judecător. Tribunalele nepermanente erau formate din recuperatori . iudex unus. judecătorul era denumit iudex privatus. iar altele permanente. Pe lângă judecătorul unic. Dacă însă părţile nu îşi contestau existența drepturilor. căci judecătorul era o persoană particulară aleasă de părţi şi confirmată de magistrat. Prima dată vorbea reclamantul. părţile reveneau în fața pretorului în vederea alegerii altui judecător.aleși în număr impar şi judecau procese dintre cetățeni şi peregrini. cum este cazul procesului de partaj. afirmând că pentru el lucrurile nu sunt clare. Sacramentum in personam 30 . ceea ce înseamnă că era permisă judecarea în lipsă. puteau interveni şi avocaţii prin pledoariile lor. căci nu participau la proces în locul părţilor. însă avocaţii romani nu erau reprezentanţi în justiţie. judecătorul roman putea refuza să pronunţe sentinţa. precum şi abuzurile guvernatorilor de provincie.recuratores. 2. Practic. ci în sensul că nu existau judecători de profesie. şi dacă una dintre părţi nu se prezenta la proces. întrucât potrivit Legii celor 12 table. pârâtul îşi formula apărarea. nu în sensul că oricine putea fi ales judecător. După ce judecătorul asculta afirmaţiile părţilor. ci veneau în sprijinul acestora.o sută de bărbați Decemvirii judecau procesele cu privire la libertate. judecătorul aștepta până la amiază.

să soluționeze cauza. LEGEA AEBUTIA De aceea. denumită procedura formulară. pe cale judiciară. Întrucât părţile optau inevitabil pentru procedura formulară. mult mai evoluată. în condițiile revoluţiei economice. legisacțiunile deveniseră odioase romanilor datorită formalismului lor excesiv. Formula este un mic program de judecată prin care magistratul (pretorul) îi arată judecătorului cum să judece procesul. Dar.IUDICIS ARBITRIVE POSTULATIO CONDICTIO Legisactiunile de executare MANUS INIECTIO PIGNORIS CAPIO PROCEDURA FORMULARĂ NOTIUNI INTRODUCTIVE APARIȚIA PROCEDURII FORMULARE Către sfârșitul republicii. 31 . astfel încât reclamantul se putea judeca și își putea valorifica pretențiile prin proces. În practică. ori de câte ori pretorul constata că pretențiile reclamantului sunt legitime. legisacțiunile au căzut în desuetudine. spune Gaius. ceea ce înseamnă că în procedura formulară orice pretenție legitimă poate fi valorificată prin proces. prin care legisacțiunile au fost desfiinţate în mod expres. numărul afacerilor a sporit foarte mult. împăratul Octavian Augustus a dat legile Iuliae Judiciarae. între anii 149-126 s-a dat o lege specială denumită legea Aebutia prin care a fost introdusă o nouă procedură de judecată. iar în acele condiţii. De aceea. ci a lăsat părţilor posibilitatea să opteze între procedura formulară şi procedura legisacțiunilor. FORMULA ROLUL FORMULEI A fost introdus un nou mijloc procedural pe care îl vom denumi formulă. odată cu aceasta și numărul proceselor. introducând procedura. îi eliberă o formulă. legea Aebutia nu a desfiinţat legisacțiunile.

dacă reclamantul afirmă că are o creanță de 100. dar afirmă că ulterior a plătit sau că a fost iertat de datorie. să-l absolvi. în procedura formulară. Adiudicatio este partea formulei prin care pretorul împuternicește pe judecător să facă un partaj. adică să pronunțe ieșirea din indiviziune. Părțile accesorii  Prescriptiones (prescripțiunile)  Exceptiones (excepțiunile) Prescripțiunile sunt anumite precizări făcute în fruntea formulei prin care magistratul vine fie în sprijinul reclamantului. Spre exemplu. judecătorul nu-l poate condamna la 50.STRUCTURA FORMULEI Formula are o structură formată din patru părți principale și două părți accesorii/secundare. Excepțiunile sunt mijloace de apărare prin care pârâtul nu neagă pretențiile reclamantului. să-l condamni. De aceea. ci numai în formulele acțiunilor prin care reclamantul cere să se facă ieșirea din indiviziune. Părțile principale     Intentio Demonstratio Adiudicatio Condemnatio În intentio a formulei se precizează care sunt pretențiile reclamantului. deoarece în acest caz. dacă nu. fie de condamnare. Pentru ca excepțiunea să poată fi propusă în fața judecătorului. 32 . Dacă da. în procedura formulară judecătorul este sclavul formulei și trebuie să judece procesul în strictă conformitate cu indicațiile pe care le-a primit prin formulă. fie în sprijinul pârâtului. dar invocă anumite fapte de natură să paralizeze acele pretenții . Precizările făcute în favoarea reclamantului sunt denumite prescriptiones pro actore. pretorul a menționat în formulă: „Judecătorule. 1. excepțiunile au un caracter absolutoriu. ci trebuie să pronunțe sentința de absolvire. În demonstratio se menționează care este actul sau faptul juridic din care izvorăsc pretențiile reclamantului (temeiul juridic). judecătorul nu poate pronunța sentin ța de condamnare la mai puțin. Spre exemplu. ceea ce înseamnă că ori de câte ori o excepțiune se dovedește întemeiată. pârâtul nu neagă că a primit o sumă de bani de la reclamant. așa cum spune Gaius. fie de absolvire. Prin condemnatio. Excepțiunea trebuie să figureze în formulă deoarece. ea trebuie să figureze în formulă și este introdusă în formulă de către magistrat la cererea expresă a pârâtului. iar pârâtul dovedește pe cale de excepțiune că datorează numai 50. iar precizările făcute în favoarea pârâtului sunt denumite prescriptiones pro reo.” De aceea. pretorul îl împuternicește pe judecător să pronunțe o sentință . verifică dacă pârâtul datorează 100. ceea ce înseamnă că adiudicatio nu figurează în formulele tuturor acțiunilor. ci trebuie să pronunțe sentința de absolvire . adică mai puțin decât a pretins reclamantul. judecătorul trebuie să-l absolve. 2.

între dreptul inițial și dreptul nou creat există o serie de deosebiri în funcție de natura juridică și de obiectul dreptului inițial. în același proces numai reclamantul putea să-și formuleze pretențiile. cele două drepturi subiective se vor deosebi și în privința naturii juridice. mai cu seamă în materia obligațiilor. ia naștere un drept nou. Gaius spunea că în procedura formulară sentința de condamnare are caracter tribuniar. adică dreptul pe care reclamantul l-a depus în justiție. și în privința obiectului. În procedura formulară. ambele părți își puteau formula pretențiile în același proces . urmează să primească o sumă de bani. potrivit efectului creator.Pe de altă parte. 2. căci litis contestatio produce trei efecte: efectul extinctiv. în locul dreptului inițial care s-a stins. iar pârâtul și le formula pe cale de excepțiune. Litis contestatio prezintă o importanță deosebită deoarece. ci trebuia să declanșeze un nou proces. litis contestatio înseamnă luare de martori care să constate voința părților de a se judeca. efectul creator și efectul reglator sau fixator. Astfel. astfel încât pârâtul să știe cum să se apere în fața judecătorului. jurisconsulții au creat noi instituții juridice. se stinge. Desfasurarea procesului FAZA IN IURE 1. indiferent de obiectul pretențiilor sale. dreptul inițial al reclamantului. prin valorificarea efectelor sale. litis contestatio constă în dictarea formulei de către reclamant pârâtului sau în remiterea unei copii de pe formulă de către reclamant pârâtului. dacă pârâtul avea și el de formulat anumite pretenții față de reclamant. dacă reclamantul afirmă în fața pretorului că este proprietarul unui teren. pe care îl denumim dreptul nou creat și care poartă întotdeauna asupra unei sume de bani. odată cu introducerea excepțiunilor în proces au fost depășite toate inconvenientele care decurgeau în procedura legisacțiunilor din principiul unită ții de chestiune . dar. Efectului creator Spre exemplu. astfel încât ori de câte ori reclamantul câștigă procesul. Activitatea părților În procedura formulară. iar. O altă inovație a procedurii formulare a fost în legătură cu înțelesul. sensul conceptului de litis contestatio. dacă dreptul inițial a fost un drept real. în momentul lui litis contestatio. în momentul lui litis contestatio. De aceea. Cele două drepturi se vor 33 . nu le putea formula în același proces. căci reclamantul și le formula pe cale de acțiune. pe când nu existau excepțiuni. și în privința temeiului juridic. Efectului extinctiv În virtutea efectului extinctiv. Tot de aceea. căci în procedura legisacțiunilor. creator. Litis contestatio + Efecte-extinctiv. fixator În procedura legisacțiunilor. dreptul său de proprietate se stinge.

Prin elemente reale ale procesului înțelegem pretențiile pe care reclamantul le-a formulat în fața magistratului și care erau menționate în formulă . Dacă dreptul inițial a fost un drept de creanță care purta asupra unei sume de bani. În cazul reprezentării imperfecte. Cele două drepturi se vor deosebi și în privința temeiului juridic. în condițiile economiei naturale. Ele se vor deosebi și în privința obiectului . Într-un cuvânt. Judecătorii REPREZENTAREA ÎN JUSTIȚIE O altă inovație a procedurii formulare a fost introducerea reprezentării în justiție. pe când dreptul nou creat izvoră ște din litis contestatio. Către sfârșitul Republicii. reprezentarea în justiție nu a fost posibilă. indiferent de natura juridică și de obiectul dreptului ini țial. reclamantul trebuia să formuleze aceleași pretenții. Efectului reglator sau fixator În virtutea efectului reglator sau fixator. dacă formula altele. de vreme ce trebuia să judece procesul în conformitate cu indicațiile primite în formulă. în fața judecătorului. în momentul lui litis contestatio se stabileau definitiv atât elementele reale. efectele sentinței se produceau asupra reprezentantului. pretorii și jurisconsulții au inițiat o serie de reforme prin care s-a admis mai întâi reprezentarea imperfectă în justiție. întrucât. pe când actele și procesele juridice erau adevărate evenimente în viața cetățeanului. căci poartă asupra unei sume de bani. problema reprezentării în justiție nu se punea. iar mai apoi s-a admis chiar și reprezentarea perfectă. Prin elemente personale ale procesului înțelegem identitatea judecătorului și identitatea părților. cât și elementele personale ale procesului. care purta asupra unui lucru. Dacă dreptul inițial a fost un drept de creanță. căci dreptul inițial a purtat asupra unui lucru. în mod frecvent cetățenii romani aveau procese în același timp și în locuri diferite . FAZA IN IUDICIO 1. dacă acesta câștiga procesul. cu presiunea cerințelor practicii. reprezentantul urmând ca prin acte distincte să transmită asupra reprezentatului valoarea acelei creanțe. nu era necesară. astfel încât. De aceea. cele două drepturi se deosebeau numai în privința temeiului juridic. cele două drepturi subiective se deosebeau în privința obiectului și în privința temeiului juridic . cele două drepturi subiective se deosebeau întotdeauna în privința temeiului juridic. cu o altă natură juridică. când numărul afacerilor și proceselor sporește. cum ar fi un mod de dobândire a proprietății. De altfel. Activitatea părților 2. în epoca veche. În concluzie. ceea ce înseamnă că procesul trebuia să fie judecat de acel judecător care era men ționat în fruntea formulei și că trebuia să se desfășoare între persoanele care erau menționate în formulă. De aceea. judecătorul nu le putea lua în considerare. iar dreptul nou creat este un drept de creanță. deoarece se opunea principiul conform căruia nimeni nu poate intenta în numele altuia o acțiune a legii. În procedura legisacțiunilor. 34 . pe când dreptul nou creat are alt obiect. deoarece dreptul inițial a putut izvorî dintr-un act oarecare. el devenea titularul dreptului de creanță asupra sumei de bani la care a fost condamnat pârâtul. reprezentarea în justiție este sistemul potrivit căruia o persoană denumită reprezentant participă la dezbaterile procesului din împuternicirea altei persoane denumite reprezentat.deosebi în privința naturii juridice deoarece dreptul inițial a fost un drept real.

potrivit regulii generale. căci. și formulele acțiunilor reale vor avea o redactare diferită față de formulele acțiunilor personale . Cel mai vechi reprezentant în justiție era denumit cognitor. Prin acțiunile reale erau sancționate drepturile reale. acțiunile sau legisacțiunile au fost create în număr limitat (erau numai 5) și se aplicau numai la anumite cazuri. iar în condemnatio era menționat numele reprezentantului. pe când în procedura formulară acțiunea în justiție a dobândit o aplicațiune generală. în sensul că orice pretenție legitimă putea fi valorificată prin acțiune în justiție. care era constituit prin pronunțarea unor cuvinte solemne în prezența adversarului. constatând că este titular al acelui drept. în intentio figurează un nume. îi dădea câștig de cauză celui care era menționat în condemnatio. iar aceasta echivala cu acordarea acțiunii în justiție. în sensul că persoana reprezentantului dispărea. Eliberarea formulei echivala cu acordarea acțiunii în justiție sau cu posibilitatea reclamantului de a se judeca. în intentio a formulei era menționat numele reprezentatului. Actiuni GENERALITĂȚI O altă noutate introdusă de procedura formulară a fost în legătură cu sensul. În procedura formulară. judecătorul verifica dacă cel menționat în intentio este titularul dreptului depus în justiție și. Față de această redactare a formulei. adică reprezentantului. a apărut și procurator. ACȚIUNI IN REM ȘI ACȚIUNI IN PERSONAM Cea mai veche este clasificarea în acțiuni in rem și acțiuni in personam sau acțiuni reale și acțiuni personale. așa cum am văzut. În procedura veche. Atunci când formula cu transpozițiune era utilizată pentru realizarea operației juridice a reprezentării imperfecte. formulă a cărei redactare se îndepărtează de la regulă generală. magistratul îi eliberă o formulă. care putea fi constituit fără pronunțarea unor cuvinte solemne și chiar în absența adversarului. deoarece reprezentatul era titularul dreptului depus în justiție. Mai târziu. În vederea realizării reprezentării imperfecte în justiție s-a utilizat formula cu transpozițiune. ceea ce 35 . căci drepturile reale izvorăsc din raportul juridic stabilit între o persoană determinată și toți ceilalți membrii ai societă ții. pe când la formula cu transpozi țiune. CATEGORII DE ACȚIUNI Textele romane ne înfățișează numeroase criterii de clasificare a acțiunilor în justiție. prin acțiune în justiție înțelegem cererea adresată de reclamant magistratului de a i se eliberă o formulă.La reprezentarea perfectă în justiție. și în intentio a formulei și în condemnatio. iar prin acțiunile personale erau sancționate drepturile personale sau de creanță. efectele sentinței se produceau direct asupra reprezentatului. iar titular al dreptului de creanță asupra sumei de bani la care era condamnat pârâtul devenea reprezentatul. deoarece el participa la proces și urma să suporte efectele sentinței. pe când pentru cognitor s-a admis atât reprezentarea imperfectă. ori de câte ori pretenția reclamantului se dovedea legitimă. Întrucât fizionomia drepturilor reale diferă față de fizionomia drepturilor personale. iar în condemnatio un alt nume. trebuie să formuleze aceleași nume. cu în țelesul conceptului de acțiune în justiție. În cazul lui procurator a fost admisă numai reprezentarea imperfectă în justiție. cât și perfectă. căci.

De aceea. atunci acţiunea în revendicare poate fi intentată şi de acel peregrin. în intentio figurează un nume. și la rândul lor se clasifică în trei categorii:  Acțiuni in factum  Acțiuni ficticii  Acțiuni cu formula cu transpozițiune În cazul acțiunilor în factum. Spre exemplu. în sensul că toți membrii societății au îndatorirea (nu obligația) să respecte exercitarea drepturilor reale. de vreme ce potrivit regulii generale şi în intentio. 36 . iar în condemnatio figurează alt nume. care este o persoană determinată. care este o persoană determinată. spre exemplu: Acţiunea în revendicare este o acţiune civilă. care e înaintată de proprietarul posesor împotriva proprietarului neposesor. Iată de ce în intentio a formulei ac țiunilor personale se vor menționa și numele creditorului și numele debitorului. create de pretor. Acțiunile civile nu sunt originale. fie cea de absolvire. acțiunea în revendicare prin care era sancționată proprietatea civilă în procedura formulară are un model în legisacțiunea denumită sacramentul in rem.înseamnă că drepturile reale sunt opozabile erga omnes. şi în condemnatio figurează acelaşi nume. fac parte şi acţiunile cu formulă cu transpozițiune. Acțiunile honorarii/pretoriene sunt originale. ci au un model în legisacțiuni. în intentio a formulei acțiunilor reale se va men ționa numai numele reclamantului. În cazul acţiunilor ficticii se introduce o formulă cu scopul de a se extinde sfera de aplicare a unor acţiuni. nu și numele pârâtului. nu sunt create de pretor. ACȚIUNI CIVILE ȘI ACȚIUNI PRETORIENE De asemenea. ceea ce înseamnă că drepturile de creanță nu sunt opozabile față de toți . Spre exemplu. adică sunt față de toți. Drepturile de creanță izvorăsc din raportul juridic stabilit între două persoane determinate pe care le denumim creditor și debitor. care sunt titulari de drepturi reale. deoarece pârâtul poate fi oricine încalcă un anumit drept real. de vreme ce pârât poate fi numai debitorul. accesibilă numai cetăţenilor romani. care. toți membrii societății au îndatorirea să respecte exercitarea drepturilor proprietarilor. Tot din categoria acţiunilor pretoriene. el pronunța în funcție de împrejurări fie sentința de condamnare. cum ar fi reprezentarea în justiţie şi reprezentarea contractului. ci numai față de debitor. urmând ca judecătorul să verifice dacă acele fapte au avut loc în realitate. dacă însă în formula acţiunii în revendicare se introduce ficţiunea ca peregrinul este cetăţean roman. ACȚIUNI DIRECTE ȘI ACȚIUNI UTILE Directe = create pentru anumite cazuri. Spre exemplu. pe când la formula cu transpozitiune. dreptul de proprietatea este sancționat prin acțiunea de revendicare. textele menționează clasificarea în acțiuni civile și acțiuni pretoriene/honorarii. pretorul îi înfățișează judecătorului faptele care au generat conflictul dintre părți. Prin intermediul acestei formule s-au putut realiza o serie de operaţiuni juridice. Dacă se convingea că au avut loc. prin redactare se abat de la regula generală.

De aceea s-au creat acţiunile arbitrarii. având în vedere faptul că la procedura formulă. în cazul cărora judecătorul are o dublă calitate: cea de arbitru şi calitatea de judecător propriu-zis. pârâtul era supus unei amenzi bănești. spre exemplu: să-i remită un anumit lucru. în cazul acţiunilor arbitrare. judecătorul interpretează actul juridic din care izvoraş pretenţiile reclamantului cu scopul de a stabili care au fost intenţiile părţilor. ACŢIUNI POPULARE ŞI ACŢIUNI PRIVATE Textele menţionează acţiuni populare şi acţiuni private. astfel: La acţiunile de drept strict. clasificare întemeiată pe criteriul interpretării actului juridic din care izvorăsc pretenţiile reclamantului. judecătorul interpretează actul juridic din care izvorăsc pretenţiile reclamantului ad litteram. iar dacă nu-l executa. pârâtul prefera să execute ordinul pronunţat de judecător în calitate de arbitru. De aceea. Însă pârâtul nu era obligat să execute acel ordin. La acţiunile de bună-credinţă. risca să plătească o sume de bani mult mai mare decât 37 . litigiul se stinge. reclamantul avea interesul să obţină o condamnare în natură. ci de reclamant. ACŢIUNILE ARBITRARII Acţiunile arbitrare au fost create cu scopul de a se atenua caracterul pecuniar al sentinţei de condamnare. ACŢIUNI DREPT STRICT ŞI ACŢIUNI DE BUNĂ-CREDINŢĂ Foarte importantă este clasificarea de drept strict şi acţiuni de bună credinţă. căci altminteri. adică fără să ia în considerare intenţia pe care au avut o părţile atunci când au încheiat actul juridic. Dacă pârâtul execută ordinul. judecătorul îi ordonă pârâtului să dea satisfacţie acelor pretenţii. ACŢIUNI PENALE ŞI ACŢIUNI PERSECUTORII În cazul acţiunilor penale. iar acţiunile private puteau fi intentate numai de titularii unor drepturi subiective determinate. întrucât prin intermediul lor erau protejate interese generale ale societăţii. acea sumă de bani nu era stabilită de judecător. spre exemplu: Acela care revendica un anumit lucru (ex: casa părintească) are tot interesul să fie pus în posesia acelui lucru şi nu în posesia unei sume de bani. fie la repararea prejudiciului cauzat. chiar destul de frecvent. iar reclamantul intra în posesia lucrului. Dar.Utile = sunt cele extinse de la cazurile pentru care au fost create la cazuri similare. deşi în unele cazuri. În cazul acțiunilor persecutorii. În calitatea de arbitru: După ce se convinge de justeţea pretenţiilor reclamantului. iar reclamantul avea tot interesul să supraevalueze obiectul litigios. Acţiunile populare putea fi intentate de oricine. reclamantul urma să primească o sumă de bani. în mod excepţional. arbitrul se transforma în judecător propriu-zis şi pronunţa potrivit regulii generale sentinţa de condamnare la plata sumei de bani. ori de câte ori câştiga procesul. pârâtul era condamnat fie la restituirea unui lucru. indiferent de obiectul pretenţiilor sale.

Dacă debitorul nu plăteşte. până când toţi creditorii îşi valorificau drepturile de creanţă şi. de vreme ce pârâtul nu intentase vreo acţiune. astfel încât toţi creditorii să-şi poată valorifica drepturile de creanţă. Iar dacă totuşi nu plătea. Efectele sentintei FORȚA EXECUTORIE A SENTINȚEI Aşa cum spuneam. ori de câte ori pârâtul nu plăteşte suma de bani la care a fost condamnat. în sensul că reclamantul intra în posesia lucrului revendicat. acest procedeu de executare silită nu atrăgea infamia. 38 . care poartă fie asupra persoanei debitorului insolvabil. fie asupra bunurilor sale. În procedura formulară. nu s-a asigurat şi faţă de pârât. iar sentinţa de absolvire producea un singur efect (numai forţa juridică). întrucât numai reclamantul a intentat o acţiune în justiţie. iar sentinţa genera anumite efecte juridice.vânzarea în bloc a bunurilor debitorului insolvabil. 1. Forța executorie a sentinței Prin forţa executorie a sentinţei înţelegem posibilitatea reclamantului de a-l constrânge pe pârât să plătească suma de bani. aşadar pârâtul putea redeschide procesul. ci să pui în executare sentinţa. sentinţa de condamnare producea 2 efecte pe care le denumim forţa executorie şi forţa juridică. multă vreme procesele între aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect erau judecate de mai multe ori şi astfel se ajungea în mod fatal la sentinţe contradictorii de natură să compromită justiţia. debitorul insolvabil era ţinut timp de 60 de zile în închisoarea personală a creditorului. însă acest procedeu de executare prezintă dezavantajul că cel supus executării silite devenea infam. De aceea. conform căreia un proces între aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect nu poate fi judecat de mai multe ori. dar numai faţă de reclamant. Fireşte. fie o sentinţă de absolvire. iar pârâtul devine debitor. în plus. pentru că în drept nu e important să câştigi procesul. judecătorul putea pronunţa fie o sentinţă de condamnare. De aceea. De aceea. Astfel. creditorul îl cheamă în faţa magistratului înfăţişându-i starea de lucru. Prin această regulă s-a asigurat autoritatea lucrului judecat. 2. încă din epoca veche s-a formulat regula conform căreia o acţiune a legii nu poate fi intentată de mai multe ori. de vreme ce în virtutea acestui efect. În cazul executării silite asupra persoanei.valoare obiectului litigios şi astfel se ajungea pe cale indirectă la condamnarea în natură. Executarea asupra bunurilor Executarea silită asupra bunurilor se realiza prin 2 procedee: Venditio bonorum . iar dacă debitorul recunoaşte că nu a plătit suma de bani la care a fost condamnat. FORȚA JURIDICĂ A SENTINȚEI Prin forţa juridică a sentinţei înţelegem autoritatea lucrului judecat.un procedeu de executare silită constând în vânzarea bunurilor debitorului insolvabil cu amănuntul. era vândut ca sclav în străinătate. acest principiu nu a fost cunoscut în epoca foarte veche. reclamantul devine creditor. magistratul da un decret de executare silită. dreptul dedus de reclamant se stinge. Distractio bonorum . autoritatea lucrului judecat faţă de reclamant s-a asigurat prin efectul extinctiv a lui litis contestatio.

iar pârâtul dovedea pe cale de excepţiune ca datorează numai 50. cele oficiale. au intervenit jurisconsulţii şi au formulat o nouă regulă conform căreia res iudicata pro veritate accipitur . în sensul că înscrisurile. spre exemplu: dacă reclamantul afirma pe cale de acţiune că are o creanţă de 100. dar în dreptul postclasic îl desemnăm prin termenul de “judecător”. Astfel. judecătorul putea să-l condamne la 50. dispărând diviziunea procesului în 2 faze. Părţile se exprimau în limbajul obişnuit. Procedura cu ordo era procedura cu două faze distincte. nu exista nici acţiune în justiţie. a dispărut şi formula. prin exceptio rei iudicatae sau excepţiunea lucrului judecat. dacă reclamantul încerca să redeschidă procesul. dobândesc o forţă probantă mai mare decât probele orale. CARACTERELE PROCEDURII EXTRAORDINARE DESFASURAREA PROCESULUI Procesul se desfăşura de la început până la sfârşit în faţa magistratului judecător. în procedura extraordinară. PROCEDURA EXTRAORDINARĂ S-a aplicat în epoca postclasică. cât şi de pârât. Se numea magistrat. HOTARAREA JUDECATOREASCA În procedura extraordinară. Sentinţa de condamnare era executată manu militari (prin forţa de constrângere a statului). fiindcă pârâtul nu a depus în justiţie niciun drept. cuvântul magistrat = judecător. Procesul în afara lui ordo era procesul care se desfăşura într-o singură fază. 39 . De aceea. reclamantul nu poate redeschide procesul căci acolo unde nu exista drept. în prezenţa părţilor or a reprezentanţilor şi a avocaţilor. excepţia era opusă de pârât.lucru judecat se considera adevărat. aşadar. Începe o ierarhizare a probelor. Iar dacă pârâtul era acela care încerca să redeschidă procesul.Iar dacă dreptul se stinge. Pe când pârâtul poate redeschide procesul şi în procedura formulară. Citarea a dobândit un caracter oficial sau semioficial. excepţiunea era opusă de reclamant. judecătorul pronunţă o sentinţă de condamnare în natură (ad ipsam rem). Dispărând formula. astfel încât dacă excepţiunea se dovedea întemeiată. astfel reclamantul care câştigă procesul intra în posesia acelui lucru. Această regulă a fost sancţionată pe cale de excepţiune. Se numeşte aşa de la extraordinem (în afara lui ordo). nemaidesfăşurându-se în Forum. excepţiune care putea fi opusă atât de reclamant. excepţiunile au devenit minutorii. Procesul se desfăşura într-o clădire. judecătorul putea pronunţa sentinţa de condamnare la mai puţin. care devenise un funcţionar public. şi astfel s-a asigurat autoritatea lucrului judecat faţă de ambele părţi. Procesul se desfăşura de la început până la sfârşit în faţa magistratului judecător.

în calitate de persoane juridice. însă. însă şi de la această regulă exista o excepţie conform căreia hereditas iacens sustinet personam defuncti (moştenirea deschisă dar neaşteptată încă prelungeşte personalitatea defunctului). 40 . şi prin urmare are capacitate juridică. Aceasta excepţie a fost admisă deoarece se aplică un principiu de maximă generalitate. Dacă în zilele noastre. erau necesare 3 condiţii:  Status libertatis (calitatea de om liber)  Status civitatis (calitatea de cetăţean)  Status familiae (calitatea de şef al unei familii civile romane) Aveau capacitate deplină numai cetăţenii romani care erau şefi de familii. încât se pune întrebarea „cine este titularul patrimoniului în intervalul de timp cuprins între momentul morţii unei persoane şi momentul acceptării succesiunii acelei persoane?”. În mod simetric. căci sclavii erau asimilaţi cu lucrurile şi nu erau subiecte. 1. personalitatea încetează în momentul morţii. Defunctul nu poate fi titular al patrimoniului pentru că nu mai este în viaţă. astfel încât copilul care se naşte după moartea tatălui său vine totuşi la succesiunea tatălui. de la această regulă exista o excepţie. orice fiinţă umană este persoană. astfel oamenii liberi erau clasificaţi în cetăţeni şi necetăţeni (erau clasificaţi în latini şi peregrini). 2. conform căruia nu există patrimoniu fără titular. De aceea s-a admis că titularul patrimoniului este în acest interval de timp chiar defunctul a cărui personalitate se prelungeşte până în momentul acceptării moştenirii. capacitatea oamenilor liberi nu erau unitară. nici moştenitorul nu poate fi titular al patrimoniului pentru că nu a acceptat încă succesiunea. căci oamenii participă la viaţa juridică. iar dezrobiţii erau sclavii eliberaţi. ci era foarte diversificată. Conținutul personalității Pentru ca o persoană să aibă capacitate juridică deplină. deoarece este în interesul său să fie considerat născut. Aptitudinea fiinţei umane de a participa la viaţa juridică este denumită personalitate sau capacitate juridică. Şi cetăţenii şi necetăţenii puteau fi ingenui sau dezrobiţi. Începutul și sfârșitul personalității Personalitatea începea în momentul naşterii. ori în cadrul unor colectivităţi. ci obiecte de drept. Romanii utilizau cuvântul caput. în calitate de persoane fizice. conform căreia infans conceptus pro nato habetur quotines de commodis eius agitur (copilul conceput se considera născut ori de câte ori este vorba despre interesele sale). Pe de altă parte.DREPTUL CIVIL PERSOANE CAPACITATEA JURIDICA NOȚIUNEA DE PERSOANĂ „Persoane” desemnează subiectele de drept sau subiectele raporturilor juridice. Toate celelalte categorii de persoane aveau o capacitate juridică limitată. la romani aveau caput numai oamenii liberi. Se numeau ingenui aceia care au fost mereu oameni liberi.

La origine. locuitorii cetăţilor care aveau tratate de alianţă cu romanii puteau veni la Roma. oamenii liberi se clasifică în cetăţeni şi necetățeni. Drepturile cetățenilor romani Cu toate acestea. Numele cetăţeanului este compus din 5 elemente:       Tria nomina Praenomen (se utiliza pentru a individualiza cetăţeanul în societate) Nomen gentilicium (arată din ce ginta face parte cetăţeanul) Cognomen (porecla) Indicaţiunea filiaţiunii (care este prenumele tatălui) Indicaţiunea tribală (ne arată în ce cartier locuieşte cetăţeanul roman) Spre exemplu. mai întâi în calitate de oaspeţi şi de clienţi. cel mai mare avocat se numea: Marcus (prenumele) Tullius (nomen gentilicium) Marci filius (indicaţiunea filiaţiunii) Cornelia tribu (indicaţiunea tribală) Cicero (cognomen). CETĂȚENII 1. ius connubii. cetăţenia se confunda cu libertatea. în epoca foarte veche. De aceea. căci numai cetăţenii se bucurau de plenitudinea drepturilor politice şi civile. fără a cădea în sclavie şi erau denumiţi peregrini. dacă se puneau în protecţia unor cetăţeni romani. romanii au păstrat numai pentru ei avantajele decurgând din calitatea de cetăţean. ius suffragii şi ius honorum.SCLAVII GENERALITĂȚI IZVOARELE SCLAVIEI CONDIȚIA JURIDICĂ A SCLAVULUI Oamenii liberi GENERALITĂȚI Aşa cum spuneam. Spre exemplu: Numai ei puteau purta toga. cetăţenii romani se bucurau de anumite semne distinctive. 2. numai cetăţenii romani puteau fi oameni liberi. Însă. de vreme ce la acea epocă orice străin venit la Roma cădea automat în sclavie. cu timpul. odată cu dezvoltarea comerţului. căci aveau ius commercii. romanii au început să-i tolereze pe străini. multă vreme (aproximativ 5 secole). ius militiae. Mai târziu. Marcus Tullius Marci filius Cornelia tribu Cicero 41 . Numele cetățeanului Pe de altă parte. Numele cetăţeanului roman era atât de bine elaborat încât ţinea loc şi de adresă.

Din acel moment. din momentul din care l-a conceput.  Cetăţenia se dobândea prin efectul dezrobirii. încât dezrobitul unui cetăţean devenea şi el cetăţean roman. latinii se împart în patru categorii:     latinii veteres (latinii vechi) sau priscus latinii coloniari latinii iuniani latinii fictivi Latinii veteres erau vechii locuitori ai Latiumului (regiune din jurul Romei).  Prin efectul principiului inadmisibilităţii dublei cetăţenii. Pierderea cetățeniei  Prin pierderea libertăţii. toţi latinii din Italia s-au răsculat cerând să li se acorde şi lor în bloc cetăţenia romană.  Cetăţenia se dobândea prin beneficiul legii. împăratul Antonin Caracalla (fiul lui Septimius Severus) a generalizat cetăţenia romană. rude de sânge cu romanii. LATINII Termenul de “latin” avea două înţelesuri:  În sens etnic se numeau latini toţi cei care erau rude de sânge cu romanii. pe când romanii erau în război. aşa încât acela care dobândea cetăţenia altui stat pierdea automat cetăţenia romana. Legile de acordare a cetățeniei Romanii au păstrat pentru ei avantajele cetăţeniei şi nu aveau de gând să le cedeze. de vreme ce libertatea era cea dintâi premisa a cetăţeniei. Dobândirea cetățeniei  Cetăţenia romană se dobândea în primul rând prin naştere.Hr. iar cel născut în afara căsătoriei dobândea statutul juridic al mamei sale. întrucât unele legi. Măsura a fost luată din considerente economice şi financiare. ca de exemplu Legea celor XII Table prevedeau care sunt condiţiile necesare pentru dobândirea cetăţeniei. prin două legi succesive – Iulia şi Plautia Papiria – s-a acordat cetăţenia romană tuturor latinilor din Italia (“Se atribuia cetăţenia romană tuturor aliaţilor (latinilor) care depuneau armele în decurs de două luni”). toţi locuitorii liberi ai Imperiului au devenit cetăţeni romani.  Cetăţenia se dobândea prin lege. Noul născut din sânul familiei dobândea statutul juridic al tatălui său. 5. după cum pierdeau cetăţenia cei exilaţi din Roma. căci romanii votau frecvent legi speciale prin care acordau cetăţenia unei persoane sau unor persoane determinate. toţi locuitorii urmau a plăti un impozit de 5% pe devoluţiunea succesorală. dar mai bun decât cel al peregrinilor. cu două excepţii: latinii iuniani şi peregrinii dediticii. 42 . În anul 212. De notat este faptul că în acea perioadă prefect al pretoriului era chiar Papinian. Pe această cale..3. din momentul în care l-a născut. iar aceia care întruneau condiţiile legii deveneau cetăţeni. dar la începutul secolului I î.  În sens juridic se numeau latini cei care aveau un statut juridic inferior celui al cetăţenilor. căci dezrobitul urma statutul juridic al patronului său. Cum Roma nu putea lupta pe două fronturi. La rândul lor. 4.

Aceşti locuitori puteau încheia acte juridice între ei potrivit dreptului local (cutumei locale). etc. Latinii iuniani erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne. Erau asimilaţi cu latinii coloniari. Latinii fictivi erau locuitorii liberi din provincii. dar nu îşi puteau face testamentul. Sarmizegetusa. spunea că “trăiau liberi. care nu aveau cetate. Spre exemplu. nefiindu-le permis nici să vină la Roma. Legea Iunia Norbana din anul 19 î. Cetăţile acestora erau distruse (spre exemplu. Deci. devenea şi el cetăţean. pentru că nu erau rude de sânge cu romanii.Hr. Peregrinii dediticii erau locuitorii acelor cetăţi care s-au opus prin luptă pretenţiilor de dominaţie ale Romei. în sensul că puteau încheia acte între vii. Sclavii eliberaţi se numeau liberţi ( libertus). dar mureau ca sclavi”.Hr.Se bucurau de:  ius commercii  ius connubii  ius suffragii Acelaşi statut juridic îl aveau şi locuitorii cetăţilor din Italia fondate până în anul 268 î. Latinii coloniari erau locuitorii cetăţilor fondate în Italia după anul 268 î. Despre aceştia. care se bucurau doar de ius commercii. peregrinii dediticii erau oameni liberi care nu aparţineau vreunei cetăţi.Hr. Dezrobitii GENERALITĂȚII Dezrobiţii erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea anumitor forme. nu şi din punct de vedere etnic. dezrobitul unui cetăţean se bucura de plenitudinea drepturilor civile şi politice. iar foştii stăpâni se numeau patroni. de subordonare).). Se bucurau numai de ius commercii. Ierusalim. Dezrobiţii aveau capacitate juridică în relaţiile cu terţii în funcţie de statutul lor juridic. Cartagina. 43 . deoarece libertul dobândea şi el condiţia juridică a patronului său. iar cu cetăţenii romani puteau încheia acte juridice potrivit dreptului ginţilor. pentru că ar fi căzut în sclavie. PEREGRINII Se împart în două categorii:  peregrini obişnuiţi  peregrini dediticii Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor care încheiaseră un tratat de alianţă cu Roma (în realitate. Ei nu puteau dobândi cetăţenia romană. Se numeau fictivi deoarece ei erau latini numai din punct de vedere juridic.

expres. adică putea dispune de bunurile dezrobitului. 44 . Magistratul aproba prin pronunţarea cuvântului “addico” . În cazul dezrobirii indirecte. are decurgeau din instituţia patronatului. care erau în număr de trei:  vindicta (nuia)  censu  testamento Dezrobirea vindicta se făcea printr-o declaraţie solemnă a stăpânului în faţa magistratului: “Hunc hominem liberum esse volo” (vreau ca acest sclav să fie liber). Dezrobirea testamento se făcea printr-o clauză inclusă în testament. La origine. inclusiv sclavii Dacă cu ocazia recensământului un sclav era trecut din coloana bunurilor în coloana persoanelor era dezrobit. În acest caz. patronul putea exercita acest drept chiar în timpul vieţii dezrobitului. odată cu acceptarea moştenirii de către succesor. devenea om liber. ceea ce însemna că dezrobirea se realiza printr-un act ulterior şi distinct de testament. Registrul de recensământ avea două coloane: • în prima coloană figurau persoanele dintr-o familie (oamenii liberi) • în a doua coloană figurau bunurile. testatorul exprima clar. voinţa ca un anumit sclav să fie om liber. Era de două feluri: • dezrobirea testamento directă • dezrobirea testamento indirectă În cazul dezrobirii directe. Prin intermediul acestei dezrobiri. care se făcea din cinci în cinci ani. În dreptul evoluat.FORMELE DEZROBIRII În epoca veche. testatorul îl obliga pe succesor să dezrobească un anumit sclav. Obligaţiile dezrobitului erau desemnate prin cuvintele:  Bona  Obsequium  Operae Bona desemnează dreptul pe care patronul îl are asupra bunurilor dezrobitului. dezrobirea se putea realiza numai prin utilizarea unor forme solemne. CONDIȚIA JURIDICĂ A DEZROBIȚILOR Dezrobiţii aveau anumite obligaţii faţă de stăpânii lor. patronul exercita numai dreptul de a dobândi bunurile dezrobitului dacă acesta murea şi nu lăsa un moştenitor. Dezrobirea censu se făcea cu ocazia recensământului persoanelor şi bunurilor. inclusiv obligaţiile care decurgeau din patronat. dezrobitul urma să aibă un patron în persoana succesorului. sclavul devenea automat om liber.

erau dispreţuiţi şi asimilaţi. Erau considerate dezrobiri în frauda creditorilor acele dezrobiri făcute în vederea măririi stării de insolvabilitate. b) Auctorati erau oamenii liberi ce-şi angajau serviciile ca gladiatori. fenomenul dezrobirilor a luat amploare. în fapt. ca şi cum ar fi fost sclav. astfel încât era ameninţat echilibrul societăţii romane. Legea Fufia Caninia se referea la dezrobirile testamentare. În nici un caz nu puteau fi dezrobiţi prin testament mai mult de 100 de sclavi. De asemenea. iar sclavul dezrobit cel puţin 30 de ani. dar. sclavilor. Astfel. Deoarece. Dispoziţiile acestei legi stabileau că dezrobirile puteau fi făcute proporţional cu numărul total al sclavilor care se aflau în proprietatea unei persoane. deşi formal erau oameni liberi. Operae (serviciu) desemnează serviciile pe care dezrobitul le datora patronului. era tratat. După a treia vânzare. Dezrobirile ce urmau a fi făcute în frauda creditorilor erau anulate. în vremea lui August. cu toate că.Obsequium (respect. formal. adică serviciile pe care le-ar putea presta oricine • operae fabriles erau serviciile care necesitau o anumită calificare LEGILE DE LIMITARE A DEZROBIRILOR Spre sfârşitul Republicii. supunere) era respectul pe care dezrobitul îl datora patronului. c) Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţi de către magistrat creditorilor lor. fiecare vânzare fiind valabilă pe termen de cinci ani. Legea Aelia Sentia prevedea că stăpânul care dezrobea trebuia să aibă cel puţin 20 de ani. s-a prevăzut că dezrobiţii care suferiseră o pedeapsă gravă în timpul în care au fost sclavi. dezrobitul nu-l putea chema în judecată pe patron. în fapt. de regulă. Potrivit Legii celor XII Table pater familias avea dreptul de a-i vinde pe fiii de familie de trei ori. din punct de vedere juridic. gladiatorii erau recrutaţi din rândul sclavilor. Dar câtă vreme acel fiu de familie se afla sub puterea cumpărătorului. Oamenii liberi cu o conditie juridica speciala Îşi păstrau în sens formal libertatea. fiul de familie ieşea definitiv de sub puterea lui pater familias. Atunci au fost adoptate anumite măsuri în vederea îngrădirii libertăţii de a dezrobi prin Legile Aelia Sentia şi Fufia Caninia. 45 . în fapt. acei auctorati. Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială erau de mai multe feluri:      persoane in mancipio auctorati addicti redempti ad hostibus liber homo bona fides serviens a) Persoanele in mancipio erau fiii de familie vânduţi de către pater familias. Aceste servicii erau de două feluri: • operae oficiales. chiar dacă acesta i-ar fi încălcat drepturile. nu deveneau cetăţeni prin efectul dezrobirii. se aflau într-o stare de servitute. ci peregrini dediticii. avea calitatea de om liber.

Colonii Familia romana TERMINOLOGIE Cuvântul “familia” vine de la famulus.  În al doilea rând. care este cel mai vechi: Familia desemnează totalitatea sclavilor care se afla în proprietatea unei persoane. dovadă că în textele juridice române. e) Liber homo bona fides serviens (om liber sclav de bunăvoie) erau acele persoane care nu aveau ştiinţă că sunt libere şi acceptau să fie tratate potrivit regimului sclavilor. PERSOANE SUI IURIS ȘI PERSOANE ALIENI IURIS În sânul familiei romane. pater familias nu înseamnă neapărat tată de familie. era un om liber. La origine. de vreme ce femeia măritată se afla sub puterea bărbatului. dar şi putere) Cu timpul însă. fiicele) se aflau sub puterea tatălui lor. de exemplu.     Puterea asupra descendenţilor era denumită patria potestas. deşi copilul. Puterea asupra fiului de familie cumpărat era denumită mancipium. Puterea asupra altor bunuri era denumită dominium. mai recent: Familia desemnează totalitatea persoanelor şi bunurilor care se afla sub puterea aceluiaşi şef de familie denumit Pater Familias. în epoca foarte veche. iar descendenţii (fiii. care era luat de o anumită persoană şi tratat ca un sclav. La romani.  În al treilea rând. Aşa era. sclavul era desemnat prin 4 termeni. numai pater familias era persoana sui iuris. deoarece putea fi pater familias şi un bărbat 46 .d) Redempti ad hostibus erau cei răscumpăraţi de la duşmani. astfel: În dreptul evoluat. copilul abandonat de către tatăl său la naştere. cuvântul manus însemna numai puterea pe care bărbatul o exercita asupra femeii măritate. această putere unitară s-a dezmembrat în mai multe puteri distincte. cuvântul familia este utilizat cu 3 sensuri:  Într-un prim sens. puterea pe care pater familias o exercita asupra persoanelor şi bunurilor avea caracter unitar şi era desemnată prin cuvântul manus. din punct de vedere formal. Puterea asupra sclavilor era denumită dominica potestas. persoanele se clasificau în 2 categorii:  unele erau persoane sui iuris  altele erau persoane alieni iuris Practic. Aceşti foşti prizonieri rămâneau sub puterea răscumpărătorului până când îl despăgubeau. iar “famulus” în latina înseamnă sclav. Aceasta etimologie a cuvântului “familia” se explică prin aceea că vechii romani nu făceau distincţie între familia ca formă de proprietate şi familia ca formă de comunitate umană . (mână. apropiat de cel modern: Familia desemnează totalitatea persoanelor care se afla sub puterea aceluiaşi Pater Familias. Însă.

era persoane alieni iuris şi aveau o capacitate juridică limitată. fac parte din prima categorie. în sânul familiei se stabileau relaţii de rudenie. căci un bărbat necăsătorit avea o familie constând în bunurile sale. cele 3 categorii de agnaţi. spre exemplu fratele şi soră Gradul de rudenie la rudenia în linie colaterală se stabileşte numărând generaţiile de la prima persoană care ne interesează până la autorul comun şi coborând apoi până la cealaltă persoană care ne interesează. Spre exemplu. conform căruia toţi agnații sunt cognați. ci mobile. spre exemplu verii primari care s-au născut după moartea bunicului lor şi care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere. spre exemplu 2 fraţi cât timp tatăl lor trăieşte. făceau parte toţi aceia care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul naşterii lor. nu deplină. câtă vreme trăia tatăl lor. trebuie să mai admitem şi faptul că nu toţi cognații sunt rude de sânge. Cognaţiunea este legătura dintre persoanele care au un autor comun şi este de 2 feluri:  rudenie de sânge în linie directă  rudenie de sânge în linie colaterală Rudenia de sânge în linie directă este legătura dintre persoanele care descind una din alta. tot 2 fraţi după moartea tatălui lor. 47 . se aflau în prima categorie de agnaţi. Din a doua categorie de agnaţi. fiii. Fiind agnat. Spre exemplu. prin urmare fratele şi sora-colaterali de gradul 2. iar rudenia în linie colaterală este legătura dintre persoanele care nu descind una din cealaltă. cele 3 cercuri ale agnaţiunii nu sunt fixe. Verii primar . Însă. Prin urmare. fiul de familie adoptat trece sub puterea adoptantului. în sensul că 2 persoane ideale (2 fraţi) în funcţie de anumite împrejurări. dar ulterior. III. II. dar nu este rudă de sânge cu adoptantul.colaterali de gradul 4. făceau parte toţi aceia care la un moment dat se aflau sub puterea aceluiaşi pater familias.necăsătorit sau chiar un copil. au devenit persoane sui iuris. pot face parte din orice categorie de agnaţi. trecând sub puterea adoptantului devine agnat. iar rudenia era de 2 feluri:  rudenia civilă sau agnaţiunea  rudenia de sânge sau cognaţiunea Agnaţiunea se întemeia pe ideea de putere şi existau 3 categorii de agnaţi sau 3 cercuri ale agnaţiunii: I. cu alte cuvinte ei devin cognati nu pentru că sunt rude de sânge. fiicele care se aflau sub puterea tatălui său a bunicului dacă trăia. trec în a doua categorie iar dacă unul dintre fraţi se naşte după moartea tatălui. ei fac parte din a 3a categorie. ca de exemplu fraţii după moartea tatălui lor. ci pentru că sunt agnaţi. care izvorăşte din natura umană. dar au un autor comun. Din a treia categorie de agnaţi. RUDENIA Pe de altă parte. devine cognat. Iar dacă admitem că toţi agnații sunt cognati. fraţii. pe când femeia măritată. dacă bunicul ar mai fi trăit. sunt denumiţi cognati fictivi toţi acei agnaţi care nu sunt rude de sânge. făceau parte toţi aceia care s-au aflat în trecut sub aceeaşi putere. Din prima categorie de agnaţi. romanii au cunoscut şi cognaţiunea fictivă care izvorăşte dintr-un text al Legii celor 12 table. Pe lângă cognaţiunea reală.

ci rămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine. prin adopţiune şi prin legitimare. în epoca foarte veche. De aceea. Şi întrucât. dreptul de expoziţiune şi dreptul de a vinde.familie = familia e mai puternică decât statul.Puterea parinteasca Puterea pe care pater familias o exercită asupra descendenţilor este denumită patria potestas. pretor. şi pe cale artificială. la romani căsătoria a fost actul prin care femeia trecea sub puterea bărbatului. în sensul că nu are patrimoniu propriu şi nu poate încheia acte juridice de drept privat în nume propriu. pentru că atunci situaţia lui pater ar fi mai rea. indiferent de vârstă şi de statutul social al fiului de familie. TRANSFORMĂRILE PUTERII PĂRINTEȘTI Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală. cât timp trăieşte pater este persoană alieni iuris. şi se exercită asupra fiilor. în sensul că fiul de familie nu aveau patrimoniu (bunuri proprii). să conducă legiunile romane. căci noul născut fie era recunoscut (ridicat pe braţe în fața martorilor) sau abandonat într-un loc special amenajat de anumiţi funcţionari. nu se mai căsătoreau ca să nu treacă în puterea bărbatului. fiul de familie nu putea încheia acte juridice de drept privat în nume propriu. fiecare vânzare e valabilă pe termen de 5 ani iar după a treia vânzare fiul de familie ieşea de sub puterea părintească. Cu timpul. În al treilea rând. şi întrucât puterea bărbatului asupra femeii măritate era denumită manus şi această formă originară a căsătoriei era denumită căsătorie cu manus. De asemenea. De unde rezultă că la romani raportul de forţe stat . pentru a salva viaţa de familie. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se manifestă şi asupra bunurilor. ea are un caracter perpetuu. pater familias îl putea vinde pe fiul de familie de trei ori. după sute de ani. 48 . adică să devină proprietar sau creditor şi nu debitor. Aveau dreptul de a-l abandona pe noul născut în primele zile după naştere. În al doilea rând. căci potrivit Legii celor 12 table pater familias are asupra fiilor de familie ius vitae necisque. astfel încât tot ce dobândea prin munca proprie trecea în patrimonial lui pater familias. şi are o capacitate limitată în domeniul dreptului privat. ci numai împrumutând capacitatea lui pater familias şi cu condiţia ca prin efectul acelor acte situaţia lui pater familias să devină mai bună din punct de vedere patrimonial. sub influenţa popoarelor din Orient. femeia măritată nu trecea sub puterea bărbatului această nouă formă de căsătorie a fost denumită căsătorie fără manus. fiicelor şi asupra nepoţilor din fii. CASATORIA GENERALITĂȚI La origini. în sensul că durează până la moartea lui pater familias. fiul de familie poate să fie consul. adică drept de viaţă şi de moarte. puterea părintească are un caracter nelimitat care se manifestă atât asupra persoanelor. Spre exemplu. nu şi asupra nepoţilor din fiice întrucât acei nepoţi se află sub altă putere în familia tatălui lor. femeile romane au început să trăiască în simple uniuni de fapt. prin căsătorie. cât şi asupra bunurilor. romanii au admis o nouă formă de căsătorie în cazul căreia femeia măritată nu mai trecea sub puterea bărbatului. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti asupra persoanelor îşi găseşte expresia în dreptul de viaţă şi de moarte. CARACTERELE PUTERII PĂRINTEȘTI Această putere prezintă 2 caractere: În primul rând.

chiar dacă viitorii soţi erau persoane alieni iuris era necesar şi consimţământul lor. A doua condiţie de fond este consimţământul/” afectio maritaris”. dar pentru femeia sui iuris era necesar şi consimţământul tutorelui. Rudele în linie directă nu se puteau căsători. bărbatul nu se putea recăsători cu fiica fostei sale soţii. Condiţia socială era piedică la căsătorie. Pe când connubium în sens relativ desemnează aptitudinea a două persoane determinate de a se căsători între ele. CONDIȚIILE DE FOND ALE CĂSĂTORIEI Pe de altă parte. În epoca veche. alianţa şi condiţia socială. deoarece până în vremea lui Octavian Augustus. în dreptul clasic. astfel încât împăratul Justinian a decis ca fetele se pot căsători la 12 ani. căsătoria presupunea şi respectarea unor condiţii de fond. Pe când rudenia de sânge în linie colaterala era piedică la căsătorie până la gradul IV. ceea ce înseamnă că toţi cetăţenii romani aveau connubium. ocazie cu care se organiza o petrecere (nunta). EFECTELE CĂSĂTORIEI 49 . iar băieţii se pot căsători la 14 ani când deveneau pude. alianţa în linie directă era piedică la căsătorie. erau aceleaşi pentru ambele forme de căsătorie. iar dacă viitorii soţi erau alieni iuris nu se cerea şi consimţământul lor. când devin nubile.CONDIȚIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI Căsătoria cu manus presupunea respectarea unor forme solemne (răpirea miresei). de vreme ce toţi aveau “ius connubii”. încât bărbatul se putea recăsători cu sora fostei sale soţii. Alianţa/afinitatea este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ. Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt 3 la număr:  Connubium  Consimţământul  Vârsta Conceptul de connubium are 2 sensuri:   Prin connubium în sens general înţelegem aptitudinea/posibilitatea unei persoane de a se căsători. nu au fost permise căsătorii intre ingenui şi dezrobiţi. pe când. Căci existau anumite piedici la căsătorie dintre care cele mai importante sunt rudenia de sânge. întrucât nu toţi aceia care aveau connubium în sens general îl aveau şi în sens relativ. Pe când. ci numai instalarea femeii în casa bărbatului. dacă viitorii soţi erau persoane sui iuris se cerea consimţământul lor. iar vârsta (a 3-a condiţie) a fost controversată între jurisconsulţi. În sens general. fiindcă femeia sui iuris era pusă sub tutela perpetuă a agnaţilor ei. care erau comune. Rudenia de sânge în linie directă era piedică la căsătorie. Alianţa în linie colaterală nu era piedică la căsătorie. ci era suficient consimţământul celor 2 paters familiae. Căsătoria fără manus nu presupunea respectarea unor forme solemne.

iar cumpărătorul tace. 2. fiindcă rămânea rudă civilă cu familia de origine. În faţa magistratului adoptantul afirma prin cuvinte solemne că fiul de familie este al său. deoarece actul adopţiunii presupune ieşirea fiului de familie de sub puterea părintească din familia de origine. şi prin urmare nu venea la succesiunea bărbatului. Acest act juridic a fost creat de jurisconsulţi prin interpretarea textului din Legea celor 12 table privitor la vânzarea fiului de familie. Prin urmare. iar adopţiunea este actul prin care un fiu de familie trece de sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias. căci fiul de familie trece sub puterea adoptantului. femeia trecea sub puterea bărbatului şi din punct de vedere civil era socotită fiica bărbatului ei. venea la succesiunea copiilor în calitate de soră.Căsătoria genera şi anumite efecte juridice care sunt deosebite după cum avem în vedere căsătoria cu manus sau căsătoria fără manus. recunoscându-i altfel puterea asupra fiului de familie. nu-l contrazice. 50 . De aceea. ceea ce presupunea să treacă un interval de timp de 10 ani. dar pierde drepturile succesorale în familia de origine de vreme ce agnaţiunea este unicul fundament al succesiunii. magistratul pronunţa cuvântul “addico” prin care ratifica declaraţia adoptantului. Adopțiunea Pe cale artificială. În schimb. iar faţă de copiii ei. dobândea întreaga succesiune. 3. Efectele adopțiunii Adopţiunea generează anumite efecte juridice. iar cumpărătorul în calitate de aşa-zis pârât.  Faza a doua care îmbrăca forma unui proces fictiv la care participa adoptantul şi cumpărătorul. femeia măritată era considerată din punct de vedere civil o străină şi faţă de bărbat. Pe când. or puterea părintească asupra fiului de familie se putea stinge numai în condiţiile prevăzute de Legea celor12 table. Actul adopțiunii Jurisconsulţii au creat actul adopţiunii care se desfăşura în 2 faze distincte:  Prima fază a adopţiunii presupunea 5 operaţiuni juridice constând în 3 vânzări şi 2 dezrobiri succesive care aveau loc nu în 10 ani. la căsătoria fără manus. dar pierdea drepturile succesorale în familia de origine de vreme ce agnaţiunea era unicul fundament al succesiunii. puterea părintească putea fi creată mai întâi prin adopţiune. ea îşi păstra drepturile succesorale în familia de origine. La căsătoria cu manus. adică venea la moştenirea tatălui ei. ADOPTIUNEA SI LEGITIMAREA ADOPȚIUNEA 1. femeia căsătorită cu manus venea la succesiunea bărbatului în calitate de fiică şi dacă nu avea copii. şi faţă de copii. astfel încât faţă de afirmaţiile adoptantului şi faţă de tăcerea cumpărătorului. nici la succesiunea copiilor. femeia căsătorită cu manus era considerată o soră a copiilor ei. Adoptantul participa la proces în calitate de aşa-zis reclamant. devine agnat cu el şi prin urmare dobândeşte dreptul succesoral faţă de adoptant. ci într-o singură zi. întrucât el nu putea trece sub o altă putere.

ea se putea şi stinge fie pe cale naturală fie pe cale artificială. iar dacă nu reuşeau să le strângă răspundeau cu bunurile proprii. La romani. printr-un rescript imperial. Prin urmare. căci decurionii aveau obligaţia să strângă impozitele statului. ceea ce înseamnă că în cazul emancipării are loc şi a treia dezrobire care este concepută ca o fază distinctă. Devenind persoana sui iuris. legitimarea se realiza prin oblaţiune la curie. EMANCIPAREA Emanciparea este actul prin care o persoană alieni iuris devine persoana sui iuris şi se făcea în 2 faze:  Prima fază a emancipării este identică cu prima fază a adopţiunii. emancipatul dobândeşte capacitate juridică deplină. încât dacă părinţii naturali se căsătoreau. are patrimoniu propriu şi poate încheia acte juridice în nume propriu. iar legitimarea este actul juridic prin care copilul natural. a 3-a dezrobire e considerată faza distinctă deoarece produce efecte juridice distincte. Pe cale artificială. Pe cale naturală. astfel încât romanii refuzau să devină decurioni şi de aceea pentru ai încuraja să devină membri ai Senatelor Municipale pe fiii naturali. fiul de familie revine sub puterea lui pater familias. prin emancipare. Însă aşa cum puterea părintească se putea naşte pe cale naturală sau pe cale artificială. adică cel născut în afara căsătoriei. este vândută a 3-a oară. romanii au creat legitimarea prin oblaţiune la curie.  Faza a doua a emancipării consta într-o dezrobire vindicta. este asimilat copilului legitim care este născut în sânul căsătoriei. iar după a 3-a dezrobire devine persoană sui iuris. sub mancipium. 51 . atunci legitimarea se făcea prin constituţiune imperială.În sens larg. copilul natural devenea legitim. LEGITIMAREA Dar puterea părintească se putea naşte tot pe cale artificială şi prin legitimare. Împăratul Constantin a admis că legitimarea să se facă şi prin căsătorie subsecventă. iese de sub puterea părintească şi rămâne sub puterea cumpărătorului. dar pierde drepturile succesorale în familia de origine şi de aceea unii jurisconsulţi spuneau că emanciparea echivalează cu dezmoştenirea. deoarece după primele 2 dezrobiri. aşadar presupune 5 operaţiuni juridice constând în 3 vânzări şi 2 dezrobiri succesive. puterea părintească se stingea prin moartea unui pater familias. Dacă nu era posibilă căsătoria subsecventă. Oblaţiunea la curie presupunea ridicarea fiului natural la rangul de decurion sau membru al Senatului Municipal. actul adopţiunii include şi adrogațiunea. prin căsătorie subsecventă sau prin rescript imperial. iar adrogațiunea este actul prin care o persoană sui iuris denumită adrogat trece sub puterea altei persoane sui iuris denumită adrogant.

iar mult mai târziu (în epoca postclasică). dar se dobândeau altele. Spre exemplu. deoarece pierde drepturile succesorale în familia de origine. • adoptatul suferă şi el o capitis deminutio. După modelul statului roman au fost organizate apoi coloniile şi municipiile din Italia şi din provincii. Toate aceste asociaţii se constituiau prin simpla convenţie a părţilor. Spre exemplu: • emancipatul suferă o capitis deminutio în sensul că pierde drepturile succesorale. Persoanele juridice din domeniul privat erau simple asociaţii şi se numeau collegia. deoarece desfiinţarea personalităţii include şi ideea înlocuirii unei capacităţi cu o altă capacitate. Cea mai veche persoana juridică a fost chiar statul roman care avea un patrimoniu propriu constând în ager publicus şi în tezaurul public. Desfiinţarea personalităţii pe cale juridică se numea în dreptul roman capitis deminutio. iar collegia tenuiorum erau asociaţii ale oamenilor săraci.  Capitis deminutio media . Dar personalitatea poate fi desfiinţată şi pe cale juridică. care devine din persoană sui iuris persoană alieni iuris. Iată de ce traducem termenul de “capitis deminutio” nu prin micşorarea capacităţii.consta din pierderea cetăţeniei romane. dar capacitatea lui juridică sporeşte. persoana juridică este o colectivitate care are un patrimoniu propriu. pe când creştinismul a devenit religie de stat. PERSOANA JURIDICA Aşa cum am văzut. Capitis deminutio era de trei feluri:  Capitis deminutio maxima . dar capacitatea lui juridică nu se modifică. fie universitas. iar Octavian Augustus a condiţionat dobândirea personalităţii juridice de aprobarea expresă a senatului Romei.  Capitis deminutio minima . prin intermediul lui capitis deminutio îşi micşorează capacitatea. pentru că devine persoană sui iuris.consta în pierderea tuturor elementelor personalităţii. deoarece sunt ipoteze în care capitus deminutus (cel care a suferit o capitis deminutio) îşi sporeşte capacitatea. ci prin desfiinţarea personalităţii. În terminologia romană. fiind înzestrată cu o serie de privilegii. Aşa era. 52 . collegia fabrorum era o asociaţie de lucrători. astfel încât Caesar le-a desfiinţat. cu precizarea că în acest caz se pierdeau anumite drepturi de familie. cu excepţia acelora care erau tradiţionale. însă spre sfârşitul republicii unele persoane juridice de drept privat s-au implicat în viaţa politică. romanii făceau distincţie între persoana fizică şi persoana juridică. persoanele juridice erau denumite fie corpora.consta din pierderea dreptului de familie. În concepţia lor. Dar adrogatul. dobândeşte drepturi şi îşi asumă datorii independent de membrii care o formează. şi Biserica a devenit persoană juridică. Capitis deminutio nu înseamnă neapărat micşorarea personalităţii. avea debitori şi putea fi instituit moştenitor. cazul cetăţeanului roman care-şi pierdea libertatea. spre exemplu. deoarece rămâne în continuare persoană alieni iuris.CAPITIS DEMINUTIO Personalitatea se naşte pe cale naturală şi dispare pe cale naturală.

erau incapabili de fapt aceia care nu aveau reprezentarea consecinţelor faptelor lor. CATEGORII DE TUTELĂ În funcţie de persoanele care sunt puse sub protecţie juridică. căci prima parte a definiţiei corespunde vechii concepţii. după cum trebuia pusă sub tutelă şi femeia sui iuris. dovadă că potrivit Legii celor XII table. Spre exemplu. Cei loviţi de incapacităţi fireşti erau protejaţi prin tutela. tutela era deferită celor mai apropiaţi agnaţi în ordinea în care veneau la succesiune. iar în dreptul postclasic. ius liberorum s-a generalizat. Această fizionomie contradictorie oglindeşte evoluţia funcţiei tutelei. În funcţie de modul în care era deferită. ceea ce echivalează cu desfiinţarea tutelei femeii sui iuris. Această evoluţie a funcţiei tutelei rezultă şi din definiţia lui Servius Sulpicius. iar prin partea a doua se afirmă contrariul. TUTELA Însă multă vreme (în epoca veche) tutela a fost un procedeu juridic prin care erau protejate interesele agnaţilor. că tutela a fost creată pentru a-l proteja pe nevârstnic. precum şi asupra femeii dezrobite care avea 4 copii. iar romanii i-au pus sub protecţie juridică pe toţi incapabilii de fapt. 53 . indiferent de vârsta ei. tutela era de 3 feluri:  Tutela legitimă  Tutela testamentară  Tutela dativă Tutela legitimă era deferită potrivit Legii celor XII table celor mai apropiaţi agnaţi. iar partea a doua corespunde concepţiei evoluate cu privire la funcţia tutelei. Potrivit acestei legi.Hr. căci agnații erau moştenitori prezumtivi. iar cauzele care făceau imposibilă o asemenea reprezentare erau denumite incapacităţi şi erau de 2 feluri: incapacităţi naturale şi incapacităţi accidentale.Hr. incapabilul care nu avea agnaţi şi niciun tutore desemnat prin testament trebuia să fie pus sub tutela de către pretor. iar tutela dativă a fost creată prin legea Atilia care a fost dată în sec II î. conform căreia tutela este o forţă şi o putere asupra unei persoane libere pentru a-l proteja pe acela care datorită vârstei fragede nu se poate apăra singur. dar nu este firesc ca un om să fie nebun. dar începând din sec II î. Tutela testamentară era deferită printr-o clauză cuprinsă în testament. tutela a devenit un procedeu juridic prin care erau protejate interesele incapabilului de fapt. deoarece prin prima parte a definiţiei se afirmă că tutela este o forţă şi o putere în interesul agnaţilor. dacă un impuber era sui iuris trebuia să fie pus sub tutelă. Această definiţie este formată din două părţi care sunt contradictorii.TUTELA SI CURATELA Alte dispoziţii din materia persoanelor se referă la protecţia incapabililor de fapt.. În concepţia romanilor. împăratul Octavian Augustus a creat ius liberorum prin care a fost desfiinţată tutela asupra femeii ingenue care avea 3 copii. tutela este de 2 feluri:  Tutela impuberului sui iuris  Tutela femeii sui iuris Prin urmare. este natural ca un copil să nu aibă reprezentarea consecinţelor faptelor sale. Totuşi. iar cei loviţi de incapacităţi accidentale erau protejaţi prin curatela.

Acest moment marchează transformarea tutelei într-un procedeu juridic prin care erau protejate
interesele incapabilului de fapt.
PROCEDEELE DE ADMINISTRARE A TUTELEI
La romani, tutela era administrata prin 2 procedee denumite negotiorum gestio şi auctoritatis
interpositio.
Negotiorum gestio înseamnă gestiune de afaceri şi se aplică în vederea administrării bunurilor lui
infans. Era denumit infans acel copil care nu se putea exprima clar. În acest caz, toate actele de administrare
erau încheiate de tutore în nume propriu, inclusiv actele prin care tutorele transmitea dreptul de proprietate
asupra unor bunuri ale lui infans, încălcându-se astfel un principiu fundamental al dreptului roman conform
căruia nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi. Iar în cazul de față constatăm că tutorele
transmite proprietatea asupra unor lucruri care nu-i aparţin.
Auctoritatis interpositio se aplică în vederea administrării bunurilor copilului care se putea
exprima corect, precum şi în vederea administrării bunurilor femeii sui iuris. Potrivit acestui procedeu,
actele de administrare erau încheiate chiar de incapabil în nume propriu, dar în prezenţa tutorelui, prezen ță
care nu avea semnificaţia ratificării acelor acte, ci semnificaţia completării capacităţii incapabilului de fapt.
CURATELA
Curatela a fost creată în vederea protejării celor loviţi de incapacităţi accidentale. Iniţial, au fost
puşi sub curatelă nebunii şi prodigii, iar mai târziu au fost create şi numeroase alte curatele. Cert este că
acest procedeu juridic era deferit numai prin lege şi de către pretor, iar administrarea curatelei se făcea
numai prin negotiorum gestio.

BUNURI
CLASIFICAREA BUNURILOR
TERMINOLOGIE
În doctrina modernă conceptul de bunuri desemnează acele lucruri care sunt susceptibile de
apropriere sub forma dreptului de proprietate sau mai pe scurt – acele lucruri care pot fi stăpânite cu titlu
de proprietate, ceea ce înseamnă că pe plan terminologic doctrina modernă face distincție între lucruri şi
bunuri, de vreme ce sunt desemnate prin termeni diferiţi, pe când la romani nu se făcea o asemenea
distincţie terminologică, întrucât şi lucrurile, şi bunurile erau desemnate prin acelaşi cuvânt res.
PATRIMONIUL
RES IN PATRIMONIO ȘI RES EXTRA PATRIMONIUM
La romani, clasificarea bunurilor este inclusă în clasificarea lucrurilor, dovadă că în institutele lui
Gaius şi ale lui Justinian, lucrurile sunt clasificate în 2 mari categorii, res in patrimonio şi res extra
patrimonium.
Se numeau res in patrimonio acele lucruri care puteau fi stăpânite cu titlu de proprietate şi pe
care noi modernii le denumim bunuri, iar res extra patrimonium sunt acele lucruri care nu puteau fi
stăpânite cu titlu de proprietatea, fie prin natura lor, fie prin destinaţia lor.
La rândul lor, res in patrimonio puteau fi clasificate după mai multe criterii, astfel: potrivit legii
celor XII table, în funcţie de valoarea lor economică, lucrurile se clasifica în res mancipi si res nec
mancipi. Potrivit lui Gaius, res mancipi sunt pretiosiores, adică mai valoroase din punct de vedere
54

economic, iar res nec mancipi sunt lucruri mai puţin valoroase. Fireşte, această clasificare foarte veche
poartă amprenta concepţiei vechilor romani de păstori şi agricultori cu privire la valoarea lucrurilor, căci
în concepţia lor erau valoroase lucruri ca pământul, sclavii, vitele de muncă.
De asemenea, lucrurile se clasifică în corporale şi incorporale (res corporales, res incorporales).
Se numeau corporale acele lucruri care aveau o formă materială, pe când cele incorporale nu aveau o
formă materială, erau drepturile patrimoniale de creanţă sau reale. Cu toate acestea, dreptul de
proprietate care este cel mai important drept real era considerat un lucru corporal întrucât vechii romani
confundau dreptul de proprietate cu obiectul său, confuzie care se oglindeşte şi pe plan terminologic.
Foarte importantă este şi clasificarea în genera şi species, adică lucruri de gen şi lucruri
individual determinate. Lucrurile de gen se identifica prin trăsături care sunt proprii categoriei din care
fac parte, pe când lucrurile individual determinate se identifica prin trăsături care le sunt proprii numai
lor. Această clasificare are consecinţe importante în materia riscurilor în contract, căci dacă debitorul
datorează un lucru de gen care piere fără vina lui, acel debitor nu va fi exonerat de răspundere, ci va trebui
să-şi execute totuşi obligaţia deoarece genera non pereunt – lucrurile de gen nu pier, pe când dacă debitorul
datorează un lucru individual determinat care piere fără vina lui va fi exonerat de răspundere, însă distincția
dintre lucrurile de gen şi lucrurile individual determinate se realizează prin convenţia părţilor, ceea ce
înseamnă că lucrurile nu sunt de gen sau individual determinate prin natura lor, ci părţile stabilesc dacă
debitorul urmează să remită un lucru de gen sau un lucru individual determinat.

Lucrurile pot fi stăpânite de persoane cu 3 titluri juridice: posesiune, detenţiune, proprietate.
Din faptul exterior al stăpânirii unui lucru nu poate rezulta cu ce titlu juridic este stăpânit acel lucru.

POSESIUNEA
FORMAREA CONCEPTULUI DE POSESIUNE
Posesiunea a apărut încă din epoca foarte veche în legătură cu exploatarea lui ager publicus de
către patricieni, dar cu timpul posesiunea s-a generalizat, în sensul că toate lucrurile au devenit
susceptibile de posesiune, iar jurisconsulţii cercetau posesiunea în strânsă legătură cu proprietatea pentru că,
deşi nu toţi posesorii sunt proprietari, toţi proprietarii sunt posesori, astfel încât prin protecţia juridică a
posesiunii se protejează chiar proprietatea. Spre exemplu, dacă posesorul este chemat în justiţie de un
neproprietar, el nu trebuie să facă dovadă că este proprietar, căci se apără afirmând posed pentru că posed.
ELEMENTELE POSESIUNII
Posesia este o stare de fapt ocrotită de drept şi presupune întrunirea a două elemente: animus şi
corpus.
Cuvântul animus desemnează intenţia persoanei de a stăpâni lucrul pentru sine, ceea ce înseamnă
că posesorul se comportă faţă de lucru ca un adevărat proprietar.
Cuvântul corpus desemnează totalitatea faptelor materiale prin care se exercită stăpânirea fizică
asupra unui lucru, cum ar fi cultivarea unui teren sau locuirea unei case.
Iar dacă cele 2 elemente se întrunesc asupra unei persoane, acea persoană are calitatea de posesor.
CATEGORII DE POSESIUNE

55

La romani, posesiunea era de mai multe feluri: possessio ab interdicta, possessio ad usucapionem,
possessio iniusta, possessio iuris.
Possessio ab interdicta - Este acea posesiune care dădea dreptul la protecţie juridică prin
interdictele posesorii.
Possessio ad usucapionem – Acea posesiune care duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune
dacă, pe lângă posesiune, sunt întrunite și celelalte condiții necesare uzucapiunii.
Possessio iniusta/vitiosa – Este posesiune vicioasă care nu se bucură de protecție juridică pentru
că are vicii. Acestea sunt violența, precaritatea și clandestinitatea. Prin urmare, nu se bucură de protecție
juridică acela care intră în posesia lucrului prin mijloace violente, acela care stăpânește lucrul cu titlu precar,
ceea ce înseamnă că trebuie să îl restituie la cerere, precum și acela care stăpâne ște un lucru în mod
clandestin.
Possessio iuris/quasi possessio – Este posesiunea de drept sau posesiunea unor drepturi
patrimoniale, întrucât, pornind de la anumite analogii, în dreptul evoluat romanii au admis că și drepturile
patrimoniale sunt susceptibile de posesiune.
EFECTELE POSESIUNII
Pe de altă parte, posesiunea generează și anumite efecte juridice:
 Posesorul se bucură de protecție juridică prin intermediul interdictelor.
 La procesul de revendicare, posesorul are întotdeauna calitatea de pârât, care îl avantajează
deoarece el se apără afirmând: Posed pentru că posed și nu trebuie să mă justific față de
nimeni, iar dacă tu, reclamant, vrei să mă deposedezi, fă dovadă în fa ța judecătorului că
ești proprietar. Așadar, posesorul poate fi deposedat de lucru numai de acela care dovedește
pe cale judiciară că este proprietar și astfel se asigură ordinea socială pe tărâm patrimonial,
căci în lipsa protecției juridice a posesiunii, societatea alunecă în anarhie.
 Posesorul are perspectiva de a deveni proprietar dacă sunt îndeplinite anumite condiții.
INTERDICTELE POSESORII
Așa cum spuneam, protecția juridică a posesiunii s-a asigurat prin interdicte, care sunt de două
feluri: interdicte recuperandae possessiones causa și interdicte retinendae possessiones causa.
Interdictele recuperandae possessiones causa erau date de pretor în vederea redobândirii unei
posesiuni pierdute și sunt în număr de trei: interdictul unde vi, interdictul de precario și interdictul de
clandestina possessionae.


Interdictul unde vi era dat împotriva aceluia care a intrat în posesia lucrului prin mijloace
violente.
Interdictul de precario se dădea împotriva aceluia care stăpânea lucrul cu titlu precar și
trebuia să îl restituie la cererea proprietarului.
Interdictul de clandestina possessionae era dat împotriva aceluia care stăpânea lucrul pe
ascuns, fără știrea proprietarului.

Interdictele retinendae possessiones causa erau date în vederea păstrării unei posesiuni existente
și erau în număr de două: interdictul utrubi și interdictul ubi possidetis.

Interdictul utrubi era dat în materia mobiliară (litigii cu privire la bunuri mobile) și se
acordă de pretor aceluia care făcea dovada că a stăpânit lucrul un interval de timp mai
56

deoarece interdictele posesorii soluționau litigiile cu privire la posesiune numai temporar . Aceste soluții nu par a avea vreo logică și nici nu trebuie să aibă. Și detențiunea. dacă Primus a posedat lucrul 8 luni. Distincția dintre dreptul de proprietate în sens subiectiv și dreptul de proprietate în sens obiectiv are caracter didactic. prin urmare. Conceptul de proprietate are două sensuri largi: un sens economic și un sens juridic. de vreme ce dreptul de proprietate în sens subiectiv este definit de normele care formează dreptul de proprietate în sens obiectiv. arendarea unui teren. el inten ționează să îi restituie acel lucru proprietarului fie la termenul stabilit. căci în realitate ele nu pot fi disociate mecanic. mare în anul anterior eliberării interdictului. iar Secundus a posedat lucrul următoarele 7 luni. presupune întrunirea a două elemente: animus și corpus. ceea ce înseamnă că. Cu alte cuvinte. iar titlul juridic al detențiunii a fost creat de romani pentru a se putea realiza o serie de opera țiuni juridice cum ar fi închirierea unei case. de vreme ce toți proprietarii sunt și posesori. ocazie cu care se stabilea cine este proprietarul și. acesta desemnează aptitudinea persoanei de a stăpâni lucrul prin putere proprie și în interes propriu . Proprietatea în sens economic se studiază la disciplinele economice. ius fruendi (dreptul de a îi culege fructele) și ius abutendi (dreptul de a dispune de lucru). La rândul lui. interdictul îi va fi acordat lui Secundus. detențiunea nu poate duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune . Interdictul ubi possidetis (după cum posedați) a fost elaborat de pretor în legătură cu litigiile asupra imobilelor și se acorda aceluia care locuia în casă în momentul eliberării interdictului. detentorul nu se comportă față de lucru ca un adevărat proprietar. deoarece posesorul poate deveni proprietar. de regulă pentru proprietari. NOTIUNEA PROPRIETATII DREPTUL DE PROPRIETATE Al treilea titlu juridic cu care persoanele stăpânesc lucruri este proprietatea. Animus al detențiunii constă în intenția persoanei de a stăpâni lucrul. De aceea. Toate aceste operațiunii juridice nu s-ar putea realiza dacă lucrul s-ar transmite cu titlul de posesiune. se stabilea de data aceasta definitiv și cine este posesorul. dreptul de proprietate în sens obiectiv definește dreptul de proprietate în sens subiectiv . Corpus al detențiunii este identic cu corpus al posesiunii și. Spre exemplu. În unele texte. fie la cerere. totodată. până când pretorul avea timpul necesar pentru a organiza procesul în revendicare. iar în sens obiectiv desemnează ansamblul normelor juridice care reglementează stăpânirea lucrurilor de către persoane. ci pentru altul. împrumutul în vederea folosinței sau depozitarea unui lucru. nu pentru sine ca la posesiune. este artificială. ci dimpotrivă. dreptul de dispoziție mai 57 . Potrivit acestei definiții. iar proprietatea în sens juridic se studiază la disciplinele juridice. DETENȚIUNEA Un al doilea titlu juridic cu care persoanele pot stăpâni lucrurile este detențiunea. dreptul de proprietate este utilizat cu două sensuri: dreptul de proprietate în sens subiectiv și dreptul de proprietate în sens obiectiv. ca și posesiunea. titularul dreptului de proprietate exercită trei atribute pe care le denumim atributele dreptului de proprietate: ius utendi (dreptul de a folosi lucrul). Proprietatea în sens juridic este denumită din punct de vedere tehnic drept de proprietate. spre deosebire de posesor. În sens subiectiv. constă în totalitatea faptelor materiale prin care se exercită stăpânirea fizică asupra unui lucru.

împreună cu el. dreptul de proprietate a cunoscut o evoluție îndelungată și a îmbrăcat forme diverse. între care și aducerea lucrului în fața martorului. asistăm la un proces de unificare a proprietății. Paul spune că în cazul proprietății familiale ne aflăm mai degrabă în fa ța continuării unei proprietăți preexistente. nu și la imobile. la origine. Grecul Dionis din Halicarnas afirmă că Romulus ar fi împărțit solul roman în treizeci de loturi. În epoca veche au fost sancționate proprietatea colectivă a statului și proprietatea quiritară. Această proprietate primitivă prezintă trei caractere:  Este inalienabilă. mancipațiunea este modul originar de dobândire a proprietății asupra lucrurilor mancipi și presupune respectarea unor condiții de formă. proprietatea provincială și proprietatea peregrină. care s-a desăvârșit în vremea împăratului Justinian. De aceea. proprietatea quiritară a supraviețuit. În dreptul postclasic. mancipațiunea se aplica numai la lucrurile mobile. Astfel. decât în fața unei moșteniri propriu-zise. Pe de altă parte. Abia mai târziu. Marcus Varro afirmă că la fondarea cetății regele Romulus ar fi împărțit solul roman în trei mari loturi între cele trei triburi fondatoare. de vreme ce ambele menționează proprietatea colectivă. PROPRIETATEA FAMILIALĂ Și proprietatea familială este menționată de vechii autori. dar în realitate ele se susțin reciproc. prin care fiii de familie. FORMELE PRIMITIVE DE PROPRIETATE Formele primitive de proprietate sunt în număr de două: proprietatea colectivă a ginții și proprietatea familială. în sensul că proprietatea familială era exercitată de pater familias împreună cu fiii de familie.este denumit și ius distrahendi sau ius disponendi. În epoca veche.  Are un caracter indivizibil. Spre exemplu.  Prezintă un caracter de coproprietate. întrucât ele nu se aflau în proprietate privată. ceea ce înseamnă că. 58 . Prin urmare. ci în proprietate colectivă. în epoca prestatală. la moartea unui pater familias. ceea ce înseamnă că. În aparență. dacă doreau. ius fruendi et abutendi are calitatea de proprietar. iar la moartea lui pater familias fiii de familie dobândeau un bun pe care îl stăpâniseră și înainte de moartea lui pater familias. ei au consacrat proprietatea colectivă a statului și proprietatea quiritară. fiii de familie dobândeau cele două iugăre de pământ într-o stare de indiviziune. textele se contrazic. proprietatea colectivă a lăsat urme puternice asupra unor instituții juridice de mai târziu. dar au mai apărut proprietatea pretoriană. În epoca clasică. Astfel. PROPRIETATEA COLECTIVĂ A GINȚII Proprietatea colectivă a ginții este atestată de vechii autori latini și greci. acela care exercită asupra unui lucru în același timp ius utendi. romanii au cunoscut formele primitive de proprietate. între cele treizeci de curii. La romani. prin Legea celor XII Table s-a creat o acțiune specială denumită actio familiae herciscundae. fiind desemnată prin termenul de heredium și având destinația de loc de casă și de grădină. puteau să obțină ieșirea din indiviziune.

proprietatea quiritară putea fi exercitată fără vreo îngrădire. căci ea există pentru totdeauna). ea putea fi exercitată numai de quiriți. Proprietatea quiritara FORMAREA PROPRIETĂȚII QUIRITARE Proprietatea quiritară este prima formă a proprietății private pe care au cunoscut-o romanii.  Proprietatea quiritară în dreptul clasic  Proprietatea pretoriană În primul rând a apărut proprietatea pretoriană. căci romanii o desemnau prin cuvintele in bonis. de asemenea. iar proprietatea asupra lucrurilor nec mancipi se transmitea prin tradițiune. Avem în vedere faptul că în epoca veche proprietatea asupra lucrurilor mancipi se transmitea prin mancipațiune . romanii spuneau proprietas ad tempus constitui non protest (Nu poate exista proprietate până la un anumit termen. Tot în proprietatea statului se aflau și unii sclavi. proprietatea quiritară nu se exercită până la un anumit termen. FORME DE PROPRIETATEA IN DREPTUL CLASIC În dreptul clasic au apărut și alte forme de proprietate. în sensul că ele se sting prin exercitare sau se sting în momentul exercitării lor. ci dimpotrivă. având inclusiv dreptul de a distruge lucrul. jus fruendi et abutendi fără vreo limită.Proprietatea colectivă a statului purta asupra teritoriului terenurilor dobândite de la dușmani . Atunci când un lucru se transmitea prin tradi țiune. în unele texte ea este denumită și proprietate civilă sau proprietatea cetățenilor romani. spre deosebire de drepturile de creanță. căci romanii o desemnau printr-o perifrază. care este. Denumirea de proprietate quiritară este convențională. în sensul că proprietarul quiritar putea exercita ius utendi. De aceea. ci pentru totdeauna. Dreptul de proprietate quiritară nu numai că nu se stinge prin exercitare. care sunt prin excelență temporare. De aceea. numai de cetățenii romani. denumiți servi publici. Această formă de proprietate a apărut în legătură cu transmiterea unui lucru mancipi prin tradițiune . adică asupra lucrurilor mancipi. spunându-i Dominium ex iure quitium. Putea fi transmisă numai prin acte de drept civil și putea fi reclamată în justiție numai prin acțiuni civile. se consolidează. adică stăpânire în conformitate cu dreptul cetățenilor romani . o denumire convențională. De aceea. În virtutea caracterului absolut. din rațiuni de ordin practic. pe când tradițiunea nu presupunea respectarea unor asemenea condiții. Mancipațiunea presupunea respectarea unor condiții de formă foarte complicate. cel ce 59 . romanii au început să transmită lucruri mancipi prin tradițiune. În virtutea caracterului perpetuu. CARACTERELE PROPRIETĂȚII QUIRITARE Această formă de proprietate prezintă trei caractere:  Un caracter exclusiv  Un caracter absolut  Un caracter perpetuu În virtutea caracterului exclusiv. proprietatea quiritară poartă numai asupra unor lucruri romane. De asemenea. care treceau în proprietatea statului cu titlul de ager publicus. a quiriților.

întrucât vechiul drept roman a fost un drept al forţei. pământurile cucerite de la duşmani treceau în proprietatea statului cu titlu de ager publicus. pretorul a considerat că această soluție nu este echitabilă. donate. PROPRIETATEA PROVINCIALĂ Aşa cum spuneam. solul italic a fost supus şi el impozitelor şi astfel dispare criteriul de distincţie între proprietatea quiritara şi provincială şi împăratul Justinian a contopit proprietatea quiritară cu cea pretoriană şi astfel aluat naştere o formă unică de proprietate denumită dominium şi caracterizată printr-un grad înalt de subiectivizare de vreme ce proprietarul răspunde de obiectul dreptului său printr-o simplă manifestare de voinţă. opunându-i exceptio rei venditae et traditae.înstrăina acel lucru era denumit tradens. adică excepțiunea lucrului vândut și transmis. câștiga procesul și reintră în posesia lucrului. Însă statul roman. el a venit în sprijinul lui accipiens prin două mijloace procedurale. De aceea. iar romanii erau interesaţi că şi peregrinii să exercite o formă de proprietate pe care au sancţionat-o printr-o acţiune ficticii. Dar jurisconsulţii au constatat că aşa-zisa folosinţă prezenta trăsăturile unui drept real de vreme ce terenurile puteau fi înstrăinate. inclusiv Legea Țării prin dominium eminens şi dominium utile. Prin urmare. Dacă accipiens pierdea posesia lucrului. deposedându-l pe accipiens. in rem. iar dobânditorul lucrului era denumit accipiens. Dacă tradens îl chemă în justiție pe accipiens. specială. indiferent de calitatea procesuală pe care o avea accipiens este acela care câștiga întotdeauna procesul și rămânea în posesia lucrului. intenta împotriva lui accipiens acțiunea în revendicare. deşi în epoca veche romanii nu au admis ideea de transmitere a proprietăţii. și anume prin exceptio rei venditae et traditae. făcea dovadă că un lucru mancipi s-a transmis prin tradi țiune și câștiga procesul. DOBANDIREA PROPRIETATII CONCEPTUL DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂȚII Alte texte romane din materia bunurilor se referă la dobândirea proprietăţii. cetăţenia romană s-a generalizat şi astfel odată cu peregrinii dispare şi proprietatea peregrină. proprietate pe care au consacrat-o toate legiuirile feudale. erau partenerii de comerţ ai romanilor. iar accipiens rămânea în posesia lucrului. ca bun administrator ce era. cu toate că acesta fusese de bună-credință și plătise prețul. Mai târziu. ci se creează. Iar puterea nu se transmite. Şi astfel s-a format modelul proprietăţii divizate. în dreptul post clasic. şi asupra persoanelor. PROPRIETATEA PEREGRINĂ Tot în epoca clasică a fost sancţionată şi proprietatea peregrină întrucât peregrinii. cu condiţia să fie introdusă în formulă ficţiunea. vândute. și prin acio publicianae. ideea de dobândire a ei. cu ficţiune. al puterii care se exercita şi asupra lucrurilor. după ce se transmitea un lucru mancipi prin tradițiune. Dacă tradens era de rea-credință. Dar prin edictul lui Caracalla din 212. 60 . provincialii recunoşteau proprietatea supremă a statului roman asupra acelor terenuri prin faptul că plăteau impozitul anual. elaborată după modelul acţiunii în revendicare. acesta se apăra cu succes. avea la dispoziție acțiunea publiciană. le puteau lăsa moştenire. pe care o intenta împotriva posesorului. avea tot interesul ca acele terenuri provinciale să fie cultivate şi de aceea erau atribuite cu titlu de folosinţă locuitorilor din provincii în schimbul unei impozit anual denumit stipendium sau tribut. căci în formula actio în revendicare se introducea ficţiunea că peregrinul este cetăţean şi astfel peregrinul putea intenta şi acțiunea în revendicare. prin care ac țiunea lui tradens era paralizată. le putea greva cu servituţi (ipoteci) şi le puteau urmări în justiţie printr-o acţiune reală. Firește. Totuşi. aşa cum se ştie.

Spre exemplu: prin mancipaţiune se putea realiza şi operaţia juridică a donaţiei. în sensul că prin mancipaţiune se puteau realiza mai multe operaţiuni juridice. mancipaţiunea a fost considerată de romani un mod de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi. mancipaţiunea a dobândit o utilizare generală. preţul nu se mai cântărea. în dreptul evoluat. cu deosebirea că în acest caz nu se plătea un preţ real. uzucapiunea. Tot prin ocupaţiune erau dobândite şi res derelictae sau lucrurile părăsite de proprietarii lor care treceau în proprietatea primului venit. MANCIPAȚIUNEA Mancipaţiunea a fost la origine modul de creare a proprietăţii puterii. De aceea. romanii au admis ideea de dobândire a proprietăţii. deşi în realitate mancipaţiunea a fost primul act juridic prin care s-a realizat operaţiunea juridică a vânzării. când romanii au admis că proprietatea poate fi transmisă. iar partea a doua a formulei solemne a fost adăugată mai târziu. ci se creează. de unde rezultă că inițial proprietatea privată se exercita numai asupra lucrurilor mobile. prin aceasta aramă şi prin această balanţă de aramă”.i de aceea.Hr. asemenea utilizări ale mancipaţiunii au fost denumite mancipatio numo uno sau mancipație cu un singur ban. mancipaţiunea. Mai târziu. în sensul că el lovea balanţa de aramă cu o bară de aramă. simulat. gest care avea semnificaţia plătirii preţului. După apariţia monedei în sens modern. dar rolul său s-a schimbat. prin urmare. specificațiunea. Mancipaţiunea presupunea respectarea unor condiţii de formă. ci un preţ fictiv. printr-o prescripţie achizitivă instantanee. iar cele mai importante moduri de dobândire a proprietăţii sunt: ocupaţiunea. care constă în transmiterea unui lucru în schimbul unui preţ. căci prima parte a formulei oglindeşte vechea concepţie conform căreia proprietatea nu se transmite. Cel ce transmitea proprietatea era denumit mancipant. ci se număra. treceau în proprietatea statului roman. Dar întrucât erau conservatori. era necesară aducerea lucrului în faţa a cel puţin 5 martori cetăţeni romani. Formula solemnă a mancipaţiunii este compusă din două părţi care sunt contradictorii. duşmanii lor nu aveau niciun drept. accesiunea. ori de câte ori mancipaţiunea era utilizată în alt scop decât cel al realizării operaţiei juridice a vânzării nu se plătea un preţ real. În acest cadru solemn. Ş.  În primul rând. deoarece prin prima parte a formulei accipiens afirmă că este proprietar. iar asul cântărea 327 de grame de aramă. OCUPAȚIUNEA Vechii romani considerau că ocupaţiunea (ocupatio) este cel mai legitim mod de dobândire a proprietăţii care consta în luarea în stăpânire a lucrurilor care nu aparţineau cuiva şi care erau denumite res nullius (lucrurile nimănui). in jure cesio. constând într-un singur ban.  Totodată. un cantaragiu care avea rolul de a cântări metalul preţ cu o balanţă de aramă.. Întrucât la origine moneda romană consta în bare de aramă care se cântăreau. prin opera lui Ulpian. nu au renunţat la prima parte a formulei care nu mai era de actualitate. afirmă că este cumpărător. Fizionomia contradictorie a acestei formule oglindeşte evoluţia concepţiei romane cu privire la transmiterea proprietăţii.  Mai era necesară şi prezenţa lui libripens. Însă. Totuşi nu s-a renunţat la prezenţa lui libripens. tradiţiunea. accipiens pronunţa formula mancipaţiunii conform căreia “acest lucru este al meu în conformitate cu dreptul quiriților şi să-mi fie cumpărat cu preţul de. în concepţia romanilor. iar prin partea a doua afirmă contrariul. lucrurile lor erau considerate ale nimănui și. ci un 61 . simbolic. era necesară prezenţa părţilor.Cu timpul însă. Începând din secolul 3 î. Din această categorie făceau parte în primul rând res hostiles (lucrurile dobândite de la duşmani) pentru că. iar dobânditorul era denumit accipiens. pornind de la unele analogii. Din acel moment. a apărut moneda în sens modern..

Cicero spunea că uzucapiunea este sfârşitul neliniştii şi fricii de procese. La origine. În virtutea funcţiei economice. reclamantul afirma în cuvinte solemne ca el este proprietarul lucrului aşa-zis litigios. magistratul ratifica acea declaraţie prin cuvântul addico. buna-credinţă şi un lucru susceptibil de a fi uzucapat. nu puteau fi uzucapate lucrurile nepatrimoniale. Şi. IN IURE CESSIO Alt mod de dobândire a proprietăţii este cessio in iure. contractul consensual de vânzare era justa cauză pentru uzucapiune. adică trebuia să facă dovada că toţi cei care au stăpânit lucrul litigios înaintea lui au fost proprietari. Nu orice lucru putea fi uzucapat. deoarece prin contractul de vânzare.preţ fictiv. încât faţă de afirmaţiile reclamantului şi faţă de tăcerea pârâtului. termenul. încheiau o convenţie de bună-credinţă. la care părţile participă pe baza unei înţelegeri prealabile. Iar funcţia juridică a uzucapiunii s-a exercitat în legătură cu proba dreptului de proprietate deoarece. denumită pact fiduciar. acela care intenta acţiunea în revendicare trebuia să facă proba dreptului de proprietate al tuturor autorilor săi. simpla posesiune nu era suficientă. mancipatio numo uno mai este denumită şi mancipaţiune fiduciară. de aceea. fictiv. precizau ce scop au urmărit atunci când au recurs la mancipatio numo uno. urmând să devină proprietar prin uzucapiune dacă se întrunea toate condiţiile necesare uzucapiunii. Pe de altă parte. vânzătorul se obliga să transmită posesiunea lucrului astfel încât cumpărătorul devenea posesor. Termenul era de un an pentru lucrurile mobile şi de 2 ani pentru imobile. ocazie cu care magistratul distribuie jurisdicţia graţioasă. Justa cauză consta în actul sau faptul juridic prin care se justifica luare în stăpânire a lucrului. lucrurile dobândite prin violenţă. lucrurile stăpânite cu titlu precar sau lucrurile stăpânite în mod clandestin. după apariţia uzucapiunii. ori de câte ori romanii utilizau mancipaţiunea în alt scop decât cel al realizării vânzării. uzucapiunea a îndeplinit 2 funcţii: o funcţie economică şi o funcţie juridică. proba pe care Cicero o considera probatio diabolica (era imposibilă). În acest caz. era suficient ca reclamantul să facă dovada că îndeplineşte toate condiţiile necesare uzucapiunii pentru a câştiga procesul în calitate de uzucapant. căci dobânditorul lucrului are calitatea procesuală de reclamant. iar pârâtul tace. Spre exemplu. 62 . De aceea. recunoscându-i reclamantului dreptul de proprietate asupra acelui lucru. înainte de apariţia uzucapiunii. În iure cessio este de fapt un proces simulat. Pe când. adică renunţare în faţa magistratului. UZUCAPIUNEA Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii prin îndelunga folosinţă a lucrului şi presupune întrunirea anumitor condiţii: posesiunea. justa cauză. ci era necesară folosirea. iar cel ce transmite lucrul are calitatea de aşa-zis pârât. la romani. exploatarea efectivă a lucrului în conformitate cu destinaţia economică pe care o avea. Buna-credinţă este convingerea posesorului că a dobândit lucrul de la proprietar sau cel puţin de la o persoană care avea capacitatea necesară pentru a transmite acel lucru. prin care arătau. uzucapiunea asigura exploatarea lucrurilor în conformitate cu destinaţia economică pe care o aveau. Spre exemplu. La romani.

Spre exemplu:  Traditio longa manu desemnează transmiterea proprietăţii asupra unui teren prin indicarea hotarelor sale. dacă se unesc un inel cu o piatră preţioasă. posesiune sau detenţiune. deoarece prin tradițiune se transmitea nu numai proprietatea. În vremea lui Justinian. Prin urmare. remiterea lucrului consta în parcurgerea hotarelor cu pasul. nu există contract. remiterea materială a lucrului şi justa causa traditiones. Şi întrucât soluţia a fost controversată.  Traditio brevi manu desemnează situaţia în care chiriaşul cumpăra casa în care locuieşte. ci şi posesiunea şi detenţiunea. În epoca veche. indiferent de soluţie se plătesc despăgubiri. şi apoi în proprietar. Justa causa traditiones consta în actul juridic prin care se explica sensul remiterii materiale a lucrului. Cu timpul însă au fost admise şi unele excepţii. SPECIFICAȚIUNEA Specificațiunea este un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrului confecţionat din materialul altuia.  Traditio simbolica desemnează transmiterea unei case când nu mai era necesară vizitarea încăperilor.TRADIȚIUNEA Tradiţiunea a fost la origine un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipi. în epoca clasică. rezultă că remiterea s-a făcut cu titlu de posesiune. cel care l-a confecţionat şi care se numeşte specificator sau proprietarul materialului. dacă justa causa a tradiţiunii est contractul de vânzare. prin justa causa se înţelege intenţia lui tradens de a transmite lucrul şi intenţia lui accipiens de a-l dobândi.  Constitutum possessorium desemnează situaţia în care proprietarul îşi vinde casa. dar există justa cauză în sensul lui Justinian de vreme ce Primus a intenţionat să transmită lucrul. ACCESIUNEA Accesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii prin absorbirea juridică a lucrului accesor de către lucrul principal şi se numeşte principal acel lucru care îşi păstrează identitatea după ce s-a unit cu un alt lucru. aşadar 63 . Iar din faptul material al remiterii lucrului rezulta cu ce titlu juridic s-a făcut acea remitere. iar Secundus crede că i se donează. aplicaţiunea ei s-a extins şi la lucrurile mancipi. lucru principal este inelul. Spre exemplu. iar în vremea împăratul Justinian a devenit un mod general de dobândire a proprietăţii. dar rămâne să locuiască în calitate de chiriaş. hotărând ca atunci  când lucrul nou creat poate fi readus la starea iniţială va aparţine proprietarului materiei  dacă nu mai poate fi readus la starea iniţială. În acest caz. de aceea este nevoie de un act juridic din care rezultă că remiterea s-a făcut cu titlu de proprietate. chiar dacă nu exista act juridic. va aparţine specificatorului Fireşte. se pune întrebarea cine este proprietarul lucrului nou creat. Spre exemplu: dacă se transmitea un teren. Iar dacă se transmitea o casă. În acest caz. remiterea lucrului era necesară şi în cazul imobilelor. iar Secundus a intenţionat să-l dobândească. Ea presupune întrunirea a două condiţii. remiterea consta în vizitarea tuturor încăperilor. ci era suficientă remiterea cheilor. Mai târziu. transformându-se din detentor în posesor. împăratul Justinian a dat o soluţie de compromis. Spre exemplu: Primus intenţionează să vândă un lucru.

creată de către un pretor numit Publicius (au fost trei pretori cu un asemenea nume. În momentul elaborării formulei. pe când în dreptul clasic proprietatea quiritară era sancţionată prin rei vindicatio (acţiunea în revendicare). pretorul introducea în formula acţiunii ficţiunea conform căreia termenul necesar uzucapiunii s-a îndeplinit. ACȚIUNEA PUBLICIANĂ Proprietatea pretoriană A fost sancţionată prin acţiunea publiciană. • Lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru individual determinat. putea fi chemat în justiţie prin acţiunea în revendicare. accesiunea prin unirea a două lucruri imobile (aluviuni). Sanctiunea proprietatii SANCȚIUNEA PROPRIETĂȚII ÎN EPOCA VECHE ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE Proprietatea quiritară În materia dreptului procesual. Numai posesorul putea fi chemat în justiţie prin rei vindicatio. De asemenea. cel ce se oferea procesului fără a fi posesor ( qui liti se obtulit). În a doua fază a procesului. nu se ştie care dintre ei). adică acea persoană care posedă lucrul în momentul judecării procesului. Este vorba despre ficti possessore s (posesorii fictivi). deoarece posesorul nu putea intenta acţiunea în revendicare. 64 .proprietarul inelului va deveni proprietarul pietrei preţioase. pentru ca între timp adevăratul posesor să dobândească proprietatea prin uzucapiune. • Pârâtul trebuia să aibă calitatea de posesor. În vederea intentării acţiunii publiciene. • Lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru roman. am văzut că în epoca veche proprietatea quiritară era sancţionată prin sacramentum in rem. tocmai pentru că a dorit să evite procesul prin distrugerea bunului. Astfel. pe care o putea intenta atât împotriva lui tradens. în scopul redobândirii posesiunii. acţiune cu formulă. pretorul nu putea trece în intentio numele pârâtului. Acţiunea în revendicare. În textele romane ni se înfăţişează 3 tipuri de accesiuni: accesiunea prin unirea a două lucruri mobile. Pentru intentarea acţiunii în revendicare era necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: • Reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu aibă calitatea de posesor. accesiunea prin unirea unor lucruri mobile cu un lucru imobil. putea fi urmărit şi cel care înceta să posede prin dol ( qui dolo desiit posidere). mai puţin a celei privitoare la termen. era necesară îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii. Pretorul acorda lui accipiens acţiunea publiciană. S-a admis în mod excepţional că acţiunea în revendicare poate fi introdusă chiar împotriva persoanelor care nu posedă. în epoca clasică. cât şi împotriva terţilor. a îmbrăcat forma unui proces cu formulă. judecătorul constata dacă sunt îndeplinite condiţiile. Astfel.

servitutea se numeşte personală.Faţă de felul în care era redactată formula. În cazul în care tradens (proprietarul quiritar) intenta împotriva lui accipiens (proprietarul pretorian) acţiunea în revendicare. chiar dacă clădirea este situată la oraş sau la ţară. pe când altele sunt rustice. Textele romane ne înfăţişează două categorii de servituţi prediale: unele sunt urbane. de regulă alăturate. servitutea se numeşte predială. dacă fondul dominant este o clădire. clasificare ce este făcută în funcţie de natura fondului dominant. oricare ar fi el. în formula căreia se introducea ficţiunea că reclamantul este cetăţean roman. astfel încât. servitutea va fi rustică. pentru proprietarul acestui teren. deoarece el are drept de trecere prin terenul vecinului său pentru a ieşi la drumul public. precum şi a două proprietăţi distincte. Astfel. Proprietatea provincială şi proprietatea peregrină erau sancţionate prin acţiunea în revendicare. dintre care unul nu are acces la drumul public. servitutea este urbană. Se numeşte fond dominant fondul în folosul căruia s-a constituit servitutea. servitutea este o sarcină. a) Servituţile prediale presupun existenţa a două imobile. acesta din urmă se apăra cu succes prin exceptio rei venditae et traditae. sau în folosul unei persoane determinate. persoană care este proprietara unui imobil. proprietarul terenului care nu are acces la drumul public este titularul dreptului de servitute. 65 . servitutea este un drept. • în ipoteza în care sarcina apasă asupra lucrului altuia în folosul unei anumite persoane. iar dacă o privim din punct de vedere a proprietarului fondului aservit. ea este o sarcină. terenul care are acces la drumul public este grevat cu servitutea de trecere. Drepturile reale asupra lucrului altuia Drepturile reale asupra lucrului altuia au fost în număr de patru:     servituţile emfiteoza conductio agri vectigalis superficia SERVITUȚILE Servituţile sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei persoane oarecare. aşa încât dădea câştig de cauză reclamantului. Dacă fondul dominant este un teren. În schimb. în cazul servituţii de trecere există două terenuri alăturate. Spre exemplu. judecătorul considera că este îndeplinită şi condiţia termenului necesar uzucapiunii. Ca atare. Rezultă că romanii au cunoscut două feluri de servituţi: • atunci când sarcina apasă asupra unui lucru în folosul proprietarului unui imobil. Unul din cele două imobile se numeşte fond dominant. Dacă o privim din poziţia proprietarului fondului dominant. pe când celălalt se numeşte fond.

o bârnă pe zidul vecinului. nudul proprietar (cel grevat cu servitutea). pe de altă parte. ius pascendi – dreptul de a paşte turmele pe terenul altuia. asupra căruia două persoane determinate exercită drepturi reale distincte. încât frecvent. adică ius utendi şi ius fruendi.Romanii au cunoscut numeroase servituţi prediale:       iter – dreptul de a trece prin fondul aservit călare sau pe jos. actus – dreptul de a mâna turmele prin terenul altuia. iar. Aceasta înseamnă că atributele dreptului de proprietate asupra unui lucru determinat se împart între două persoane distincte. Dar nu rezultă – ceea ce este un defect al definiţiei – că este un drept real temporar. ceea ce înseamnă că la moartea mamei lor copiii deveneau proprietari deplini asupra acelor bunuri. Romanii au cunoscut patru servituţi personale:     uzufructul. urmând ca după moartea soţiei supravieţuitoare acele bunuri să intre în stăpânirea efectivă a fiilor şi fiicelor. habitatio. căci nudul proprietar exercită dreptul de dispoziţie. pe când uzufructuarul exercită dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele. care până atunci exercitau asupra bunurilor date în uzufruct numai nuda proprietate. mobil sau imobil. aquaeductus – dreptul de a duce conducte de apă prin terenul altuia. Cu timpul. Nudul proprietar şi uzufructuarul sunt titulari de drepturi reale distincte. Uzufructul Potrivit lui Paul. operae servorum. Usus Usus este dreptul real de a folosi lucrul altuia fără a-i culege fructele. după moartea bărbatului. Între ei nu există obligaţii reciproce. adică ius abutendi. Această figură juridică a uzufructului a rezultat în cadrul relaţiilor ce s-au stabilit între bărbat şi femeia căsătorită fără manus. Ca atare. usus. b) Servituţile personale presupun existenţa unui singur lucru. Faţă de această situaţie. uzufructuarul (titularul dreptului de servitute). Din definiţie rezultă că uzufructul poartă asupra: unor bunuri individual determinate. servitus oneris ferendi – dreptul de a sprijini. Femeia căsătorită fără manus nu venea la moştenirea bărbatului ei. “usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia” (uzufructul este dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele. întrucât este un drept cu termen. via – dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia. Habitatio 66 . întrucât titularul de drept real nu este obligat faţă de vreo persoană şi nu poate fi obligat. rămânea fără mijloace de subzistenţă. unii bărbaţi au recurs la o practică prin care transmiteau soţiei supravieţuitoare anumite bunuri pentru a le folosi şi culege fructele până la moarte. figura juridică a uzufructului s-a generalizat şi aplicat în raporturile dintre orice persoane. în cazul uzufructului există un singur lucru şi doi titulari de drepturi reale: pe de o parte. care nu se consumă prin întrebuinţare. dacă nu avea părinţi sau bunici. păstrând substanţa acelui lucru). aceasta. cel mult până la moartea uzufructuarului. în cazul unei construcţii.

Prin efectul contractului de emfiteoză. proprietarul fondului aservit nu este obligat să întreţină în bune condiţii acel drum. pentru că proprietarul exercită drepturi nelimitate asupra bunului său. putea să-l greveze cu servituţi sau ipoteci. sunt guvernate de anumite reguli comune: • toate servituţile sunt drepturi reale. EMFITEOZA Emfiteoza este un drept real. Emfiteotul recunoştea calitatea de proprietar a împăratului prin faptul că plătea o sumă de bani anual. SUPERFICIA 67 . iar dacă nu plătea acea sumă de bani într-un anumit termen. în schimbul unei sume de bani numită canon . ce poartă acelaşi nume –contractul de emfiteoză. numai că de data aceasta. de unde decurge concluzia că dreptul de servitute nu poate fi transferat. atât cele reale. putea înstrăina şi transmite dreptul urmaşilor săi. care intră în proprietatea fructelor numai prin percepţie. deoarece chiriaşul este un simplu detentor. Contractul de emfiteoză. deoarece servituţile sunt drepturi reale care poartă asupra lucrului altuia. Spre exemplu. contract special. nu poate fi transmis altuia. numită emfiteot. Emfiteotul are calitatea de posesor de bună-credinţă. contractul se încheia între cetăţi şi persoane particulare. ce fusese sancţionat de către împăratul Zeno. Mai târziu. Asemenea contracte se încheiau între împărat şi persoane particulare. • proprietarul lucrului grevat cu servitute nu are vreo obligaţie faţă de titularul dreptului de servitute ( “servitus in faciendo consistere nequit” ). prin exercitarea lui ius privandi. ca şi prin simpla separaţie. CONDUCTIO AGRI VECTIGALIS Are o fizionomie similară emfiteozei. Operae servorum Este dreptul real ce consta din utilizarea serviciilor sclavului altuia. putea să dobândească proprietatea fructelor prin simpla percepţie (luarea în stăpânire fizică). emfiteoza s-a extins şi asupra latifundiilor particulare. în cazul servituţii de trecere. Dacă proprietarul fondului dominant devine şi proprietar al fondului aservit. • “servitus servitutis esse non potest” (nu poate exista o servitute a servituții). care se naşte dintr-un contract. chiar dacă unele se numesc personale. emfiteotul devenea titularul unui drept real. adică de către împărat. cât şi cele personale.Habitatio este dreptul de a locui în casa altuia în calitate de titular al unui drept real şi nu în calitate de chiriaş. astfel că se bucură de protecţie juridică prin intermediul interdictelor posesorii. Proprietarului terenului îi va reveni numai un nudum ius. • “nemini res sua servit” (nimănui nu-i poate fi aservit propriul lucru). dreptul de emfiteoză putea fi revocat de către proprietar. terenurile imperiale. Servituţile. În baza acestui contract. o suprafaţă de pământ pentru a o utiliza şi pentru a-i culege fructele. împăratul arenda unei persoane. Emfiteotul are o situaţie mai bună decât uzufructuarul. nu şi prin separaţie. servitutea se stinge.

statul roman a pus la dispoziţia particularilor anumite terenuri virane. numită solarium. Cu scopul de a pune capăt acestui fenomen. asemenea convenţii s-au încheiat şi între persoane particulare. De aceea. în virtutea acestui principiu. Însă cetăţenii romani nu au dat curs acestei concesii. de a o vinde. Acest drept real s-a născut prin secolul al II-lea î. Superficiarul recunoaşte dreptul de proprietate al statului asupra terenului prin faptul că plăteşte o sumă anuală. dacă cetăţenii ar fi construit pe terenuri proprietate de stat.Superficia este un drept real care se exercita de către o persoană asupra unei construcţii ridicată de ea pe terenul închiriat de la o altă persoană. drept real care izvora dintr-o convenţie încheiată între stat şi cetăţean.Hr. Titularul dreptului de superficie se numeşte superficiar şi are dreptul de a locui în acea casă. 68 . pentru ca aceştia să construiască locuinţe. acele construcţii ar fi intrat în proprietatea statului. Cu timpul. deoarece în acea epocă funcţiona principiul potrivit căruia superficies solo cedit (suprafaţa aparţine terenului). de a o greva cu ipoteci şi servituţi. nu au îmbrăţişat-o. În replică. statul a recunoscut constructorului un drept real asupra clădirii zidite pe terenul său. acestei crize. iar dreptul de superficie s-a generalizat. de a o lăsa moştenire. în condiţiile crizei de locuinţe ce s-a declanşat la Roma.