You are on page 1of 3

"La ţigănci" de Mircea Eliade

Nuvela, apărută în 1959 şi considerată de Sorin Alexandrescu „capodopera scriitorului, una
dintre cele mai bune din literatura română”, este construită din 8 episoade marcate grafic. Tema
nuvelei este ieşirea din timp şi spaţiu prin fiinţarea a două planuri paralele în cadrul aceluiaşi
Univers, lucru posibil prin estomparea opoziţiei dintre Sacru şi Profan. Ideea camuflării Sacrului în
Profan constituie o dominantă a prozei eliadeşti. Pendularea personajului între Real şi Ireal este
organizată dialectic: Real –> „Ireal” –> „Real” –> Ireal.
Realul, adică viaţa cotidiană a lui Gavrilescu, se epuizează în episodul 1, odată cu sosirea
personajului în faţa grădinii misterioase a ţigăncilor; acesta iese din Real pentru a intra în „Ireal”,
notat cu ghilimele pentru a fi diferenţiat de momentul final în comparaţie cu care el nu reprezintă o
ieşire definită din lumea terestră, ci numai una intermediară. Termenul al treilea, „Real”, notat tot cu
ghilimele, desemnează întoarcerea într-o lume care a păstrat numai aparenţa cotidianului, dar este
plină de surprize. Toate cele 8 episoade reprezintă faze ale unui itinerar spiritual, intinerarul dintre
Viaţă şi Moarte, dintre Sacru şi Profan, dintre lumea de aici şi lumea de dincolo.
Eliade îşi începe opera cu o scenă banală de viaţă, într-un tramvai, pe la începutul secolului XX,
ora 3 după-amiaza. Bucureştiul este un oraş plin de semne, de epifanii; un oraş iniţiatic, cu străzi
care „ascund mistere vechi care poartă, fără să ştie, mituri”. Profesorul de pian, care terminase
meditaţia cu Otilia Voitinovici, se grăbeşte să scape de căldura toridă a zilei şi găseşte un loc liber
lângă o fereastră deschisă. Prin referirea că nu au fost aşa călduri din 1905, anul în care Caragiale
scria „Căldură mare”, putem deduce faptul că acţiunea se petrece cu mult după acest an.
Colonelul Lawrence devine, în textul lui Eliade, prin repetiţie, un simbol. Gavrilescu vorbeşte despre
acesta cu admiraţie şi chiar a învăţat pe de rost o serie de fraze despre Lawrence al Arabiei, fraze
pe care le-a auzit de la nişte tineri studenţi. Colonelul este simbolul unui om căruia destinul îi
hărăzise o condiţie mediocră; refuzat de armata britanică pentru efectuarea serviciului militar,
personajul istoric a devenit mai târziu cel mai iscusit negociator cu lumea arabă, în timpul primului
război mondial. Jocul destinului se împlineşte însă întotdeauna, colonelul a murit într-un banal
accident, pe timpul unei arşiţe teribile, deci nu eroic. Personajul îl fascinează pe Gavrilescu, pentru
că, în subconştient, acesta este măcinat de durerea neîmplinirii sale, de durerea mediocrităţii pe
care nu şi-a depăşit-o niciodată, deşi are un suflet de artist. Numele colonelului este un simbol al
intelectualităţii lui Gavrilescu. Profesorului îi descoperim câteva gesturi: plata biletului după un timp
îndelungat, politeţea exagerată şi locvacitatea. Taxatorul introduce în convorbire ţigăncile, iar
Gavrilescu îşi dă seama că deşi trece de 3 ori pe săptămână pe lângă ţigănci n-a avut curiozitatea
să afle mai multe despre ele.
A doua secvenţă plasează evenimentele într-un spaţiu ireal, la ţigănci; Gavrilescu a coborât din
tramvai, căci şi-a uitat servieta cu partituri la doamna Voitinovici şi, în timp ce aştepta tramvaiul în
sens invers, a fost atras de lumea de dincolo de zidurile lângă care găsise umbra atât de dorită întro atmosferă de căldură mare. Gavrilescu admiră casa, grădina, nucii bătrâni despre care crede că
dau umbră abia după 30, 40 de ani de la plantare. 40 marchează împlinirea unui ciclu care duce la o
schimbare radicală. În acelaşi timp, este şi simbol al aşteptării, al pregătirii, al încercării. Nucul
uriaş din curtea acestora este un fel de “axis mundi” în jurul căruia se organizează universul cu cele
două faţete fundamentale ale lumii, sacrul şi profanul, este, aşadar, un punct al demarcaţiei dintre
cele două lumi. Profesorul are 49 de ani, vârstă a împlinirii, a săvârşirii călătoriei în lumea reală.
Astfel, este momentul să treacă în celălalt plan al existenţei.
Grădina ţigăncilor e un loc sacru ce constituie o ruptură în omogenitatea spaţiului. Această
ruptură este simbolizată printr-o deschidere – poarta – prin intermediul căreia devine posibilă
trecerea dintr-o regiune în alta. La întrebarea şoptită a fetei „poftiţi la ţigănci?”, Gavrilescu nu
răspunde, dar o urmează fascinat şi şovăitor. De trei ori afirmă, înainte de a intra la ţigănci: «Prea
târziu » (târziu pentru a se întoarce în real, graniţa spre ireal a fost trecută). Fata pare a fi o călăuză
prin anticamera morţii, înspre vămi, căci ea: „îi luă mâna repede, deschise uşa şi-l impinse uşor
înainte”.
Ajuns la prima vamă, personajul întâlneşte o bătrână care „îl privea curios, aşteptând parcă să
se trezească”. Prezenţa feminină este asimilată de Eugen Simion cu figura mitologică a paznicului
infernului – Cerberul, iar de Sorin Alexandrescu cu Charon. În mitologia greacă, Cerber este
câinele monstruos cu trei capete, "câinele lui Hades", deoarece păzeşte intrarea în Infern, permite
doar sufletelor morţilor să intre, dar mai ales veghează ca nimeni să nu mai iasă, adică împiedică
întoarcerea în lumea celor vii. În mitologia greacă, Charon este luntraşul lui Hades în Infern. El îi
trecea pe cei proaspăt morţi peste râul Acheron dacă îşi puteau plăti călătoria. În Grecia antică,

Astfel începe procesul de anamneză. Aici i se oferă o cafea. Setea pe care o simte nu este altceva decât simbolul dorinţei de a rămâne încă ancorat în profan. ca şi cum ar fi fost legat şi împins într-un sac. Gavrilescu le ratează pe amândouă. de senzaţiile de sufocare. Profesorul plăteşte 100 lei pentru fiecare fată: o ţigancă. Cei care nu puteau plăti pribegeau o sută de ani pe râul Acheron. deşi o iubea pe Hildegard. în vechea limbă germanică. adică să-şi împlinească rostirea. Semnificativă este apariţia prin noaptea clară. este supus coborârii în infern. Grecoaica este exponenta unei civilizaţii antice. m-am îndrăgostit şi am iubit pe Hildegard!”. un labirint exterior. deşi în cronologia firească este vorba de minute. Terminaţia “escu” arată însă incapacitatea acestuia de a se ridica la măsura desemnată prin nume. o evreică. de asemenea. aşadar. dar Gavrilescu.cadavrelor le era adesea pusă o monedă în gură pentru a putea plăti călătoria. Ultima treaptă este constituită de întoarcerea în lumea ţigăncilor. probei labirintului. Bordeiul este spaţiul simbolic al iniţierilor. Încerca să ţipe. incapabil pentru moment să se despartă de trup. adică efemerul bogat al fiinţelor umane. banalizarea. A treia şansă care i se oferă este de a ghici ţiganca. rătăcit în viitor. trăieşte cu teroare reîntoarcerea pământului în pământ: „foarte curând se simţi înfăşurat. este simbolul unei experienţe halucinante a morţii. acum. Hildegard înseamnă. acum însă realul are dimensiuni noi. Gavrilescu refuză să lupte. ţi-am fi cântat şi ţi-am fi dansat”. iar crinii ar putea simboliza ispita sau poarta infernului. Ceea ce urmează reprezintă ritualul înhumării. Evreica este reprezentata unei civilizaţii. lovindu-se de paravane şi draperii preţioase. Gavrilescu nimereşte în altă lume. ratează din nou prezentul. de mituri. Gavrilescu alege. fără lună a birjarului ce face legătura între 2 lumi. Frumosul şi Adevărul. Bordeiul se află într-o grădină neîngrijită. ratarea. “ţi-am fi arătat toate camerele. între locuinţa d-nei Voitinovici şi propria sa locuinţă. beatitudinea. fundament al religiei creştine. „veche. Ţiganca poartă o bogată simbolistică în care se împletesc conotaţii ce ţin de cânt. pe jumătate părăginită”. o cultură în care coordonatele fundamentale rămân Binele. Cel exterior e reprezentat de oarba rătăcire prin încăperi întunecoase. ar fi realizat cuplul primordial. Poiectat acum pe alte coordonate. Gavrilescu a ratat prezentul. s-a căsătorit cu Elsa. regăsirea memoriei face posibilă comunicarea cu trecutul. ielele sau spirite ale unor străvechi civilizaţii. strâns din toate părţile. iar . cea de peste 12 ani. de transcensent. Gavrilescu vine de la Gavril . adică de a descoperi esenţa. dacă le-ar fi ghicit. antice. A ratat şi şansa iubirii. magie. adică veşnicia fiinţelor divine. nici acum nu e pregătit de iniţiere. o lume atemporală care facilitează ieşirea din profan şi posibilitatea recuperării Paradisului pierdut. în care sufletul. dar gâtlejul îi era uscat. Îşi aminteşte de colonelul Lawrence şi. Dansul fetelor. creatoarea unei culturi de mare profunzime. care înseamnă “Omul lui Dumnezeu” (ebr.). ca aceea a lui Dionis. prin intermediul acestei imagini. ce ţine de condiţia divină. descântec. Elsa. Ne dăm seama că protagonistul a intrat într-o lume schimbată datorită huruitului tramvaiului – semn al timpului istoric. Gavrilescu parcuge încă 4 ani. Era din nou întuneric şi foarte cald şi Gavrilescu înţelese că nu va putea rezista mult. încă din viaţă: arta şi iubirea. ca un dans al ielelor. Drept pedeapsă că n-a ştiut a privi dincolo de masca realului. vine de la cuvântul care denumeşte ziua odihnei. Dacă s-ar fi unit cu Hildegard. Îşi ratează vocaţia artistică şi devine un mediocru profesor de pian “Idealul meu a fost dintotdeauna arta pură. Trăiesc pentru suflet”. adică ar fi cucerit împăcarea. spaimă. lemnos şi sunetele păreau înecate în păslă”. Fetele îi spun că. creatoare de legende. o însoţire în numele unei stări neutre de odihnă mediocră. măcar înainte de moarte. Rătăcit în trecut. În concepţia lui Eliade. o civilizaţie misterioasă. care a creat Vechiul Testament. dar şi unul interior. Reîntoarcere în lumea reală înseamnă reîntoarcerea în timp. dezorientare. Birjarul fusese în tinereţe . dans. Fetele pot desemna ursitoarele. tot un nume de rezonanţă ebraică. oricărui om i se oferă două şanse de a pătrunde în Sacru. Drumul lui Gavrilescu de la ţigănci până la d-na Voitinovici măsoară 8 ani. o grecoaică. Timpul petrecut în bordeiul ţigăncilor este echivalentul timpului dilatat. Trandafirii din grădină desemnează atingerea perfecţiunii. El rămâne opac la mister. se va sufoca. eu am trăit un vis de poet (…). care culminează cu impresia că este înfăşurat într-o perdea “ca într-un giulgiu”. Labirintul interior este reprezentat de confuzia între timpul trăirii şi timpul amintirii. îşi actualizează ideea rostirii sale ratate pe plan sentimental: “eu sunt Gavrilescu. “luptă”. artist. simbolul temerii de necunoscutul lumii sacre. Întrucât o refuză pe Hildegard. parcele. acest repaos al spiritului.

lui Gavrilescu nu-i mai este oferită decât nemţoaica. dar nici măcar acum nu înţelege şi intră la întâmplare. Baba îi dezvăluie un nou ritual: numărul uşii. dintre Real şi Ireal. de trei ori. simbol al morţii. Ca într-un vis. simbolizează drumul acestuia spre moarte şi al cuplului uman refăcut spre eternitate: „Toţi visăm. Timpul istoric şi cel al memoriei afective se îmgemănează într-o unică dimensiune –suprarealitatea mitic.dricar. Dricul este vehicolul simbolic care face legătura dintre viaţă şi moarte. numărul bătăilor. Aşa începe. dintre Sacru şi Profan. pe care o găseşte dacă bate la a 7-a uşă. ea ar fi putut să salveze personajul de la mediocritatea în care a trăit. la care îl invită Hildegard pe iubitul regăsit. Gavrilescu urcă în clădirea cu trepte de marmură. Întâlnirea cu Hildegard era posibilă oriunde.” . Ajuns la ţigănci. Călătoria spre o pădure imaginară. realizată în locul ritualic. cuvintele pe care trebuie să le rostească. dar.