Cum înfruntă creştinul necazurile1

Îndelunga răbdare este maica tuturor
bunătăţilor.
Cuviosul Varsanufie cel Mare

Dând piept cu necazurile, poate creştinul să-L roage pe Dumnezeu să-l scape
de ele ori să le ceară altora să se roage pentru el?
La întrebarea aceasta, Cuvioşii Varsanufie cel Mare şi Ioan răspund aşa: „Cei
desăvârşiţi nu abat de la sine mânia lui Dumnezeu, fiindcă îşi pun In El toată
nădejdea lor; noi însă, fiind trupeşti şi încă având nevoie de lucrurile pământeşti, să
ne osândim pe noi înşine ca pe unii care păcătuim prin asta şi să abatem de la noi
mânia lui Dumnezeu prin rugăciune şi psalmodie, rugându-L pe Dumnezeu să ne
ierte, şi de acum înainte să ne străduim a da mulţumită lui Dumnezeu – căci după ce
va trece nevoia, păcatele noastre vor atrage asupră-ne unele şi mai rele, iar fără
pocăinţă şi milostenie nu este cu putinţă să curmăm necazurile care vin peste noi.”
După cum se vede din răspunsul cuvioşilor, în asemenea cazuri se poate
proceda în două feluri. Cei mai slabi cu duhul trebuie neapărat să se roage şi să se
pocăiască pentru păcate (şi pentru cele neştiute), ca să potolească mânia lui
Dumnezeu şi să îndepărteze necazurile viitoare, ce pot fi şi mai grele.
Creştinii mai puternici cu duhul nu socot însă că au dreptul să se ferească de
necazuri, văzând în acestea voia lui Dumnezeu, care este bună întotdeauna,
indiferent de manifestările sale.
Cuviosul Antonie cel Mare scrie despre aceasta: „Nu este potrivit să nu
mulţumeşti doctorilor pentru însănătoşirea trupului, chiar dacă ne dau doctorii amare
şi neplăcute: nu este potrivit nici să rămânem nerecunoscători faţă de Dumnezeu
pentru ceea ce ni se pare întristător, nepricepând că totul se face potrivit purtării Lui
de grijă şi spre folosul nostru.”
Iar Cuviosul Isaac Sirul vorbeşte astfel despre cel drept: „Dacă vin necazuri
asupra lui, el are încredinţare şi ştie întocmai că necazurile îi aduc cunună, şi le
rabdă cu toată bucuria, le primeşte cu seninătate şi veselie, întrucât ştie că
Dumnezeu Însuşi i le trimite spre folosul lui, potrivit purtării Sale de grijă ascunse.”
Iată un exemplu.
Un călugăr a mers la chilia unui mare stareţ şi i-a furat merindea. Stareţul a
văzut, dar nu l-a dat în vileag pe frate, ci a început să muncească şi mai mult,
zicând: „Cred că fratele are nevoie.” Şi a îndurat necaz greu, suferind neajuns mare
de pâine.
Când stareţul a plecat la Domnul, l-au înconjurat fraţii. Văzându-l printre ei pe
cel care îi fura mereu pâinea, i-a zis: „Frate, apropie-te.” Când acela s-a apropiat,
stareţul i-a apucat mâinile şi a început să i le sărute, zicând: „Mulţumesc acestor
1

Extrase din lucrarea Mângâierea celor necăjiţi

şi atunci printr-un mic necaz vei scăpa de altele mai mari. „în vremea necazurilor să nu cauţi ajutor omenesc. Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să îndurăm cu răbdare.” Şi când necazurile sunt urmare a păcatului. La stareţul Leonid de la Optina a venit un olar. însă Domnul l-a scăpat totdeauna de ele. Ajutor să aştepţi de la Dumnezeu: la porunca Lui. Aşadar. În necazuri nu trebuie să nădăjduim că le vom abate de la noi fără rugăciune şi pocăinţă.. căruia i se furaseră roţile de la căruţa cu care îşi ducea la târg oalele. vei fi pedepsit şi mai rău. Aici este nevoie de pocăinţă sinceră pentru păcatele pentru care a fost trimisă mânia lui Dumnezeu şi de îndreptare. socotindu-ne.” Când nu avem destulă putere ca să răbdăm. „Nu faci bine. De asemenea. şi să nu fugim de el. care era din ţinutul lor. vrednici de nenorociri şi mai mari decât cele deja trimise asupra noastră. „Lasă. supunerea faţă de voia lui Dumnezeu în necazurile pe care El le trimite asupra noastră a adus mare folos atât stareţului. 2 Potrivit anumitor tradiţii. că Dumnezeu te-a pedepsit. Unde este mânia lui Dumnezeu. vor veni oameni la vremea potrivită şi te vor ajuta.” Călugărul s-a pocăit şi s-a făcut nevoitor adevărat. multe autorităţi duhovniceşti consideră însă aceste tradiţii drept superstiţie dăunătoare (n. căutând izbăvire la odoarele sfinte aşa cum folosesc păgânii talismanele. că prin mijlocirea lor nădăjduiesc să intru în Împărăţia Cerurilor. care este de mare preţ. mai târziu aveau să-l ameninţe nenorociri şi mai mari. singurul mijloc să scăpăm de ele este pocăinţa şi îndurarea acestui canon pe care Dumnezeu ni-l trimite. să nu pierzi vremea. Iar dacă nu vei vrea să rabzi această mică ispită.tr) . într-o oarecare familie se tot întâmplau nenorociri. Acesta i-a zis stareţului că îl ştie pe hoţ şi poate găsi roţile. Sfinţii Părinţi ne recomandă felurite mijloace pentru a dobândi răbdare în suferinţe.. cu seninătate. nu alerga după roţile tale. cândva foarte răspândite în popor. trebuie să ne amintim cele mai grele clipe din viaţa noastră şi să comparăm cu ele greutăţile prin care trecem în clipa aceea. unul dintre fiii lui duhovniceşti. În acest scop. Domnul nu cruţă nici cele sfinte ale Sale. ne putem aduce aminte de marile suferinţe şi nenorociri pe care le au de îndurat alţii (de pildă. vreun necaz. tămâia care nu a ars până la capăt în urma cădirii din timpul Heruvicului se bucură de proprietăţi vindecătoare. cum spune Sfântul Ignatie Briancianiov. i-a zis stareţul. Astfel. Semionuşka.mâini. după mărturia lui. cei aflaţi în închisoare. Soţii s-au dus la Optina şi au cerut ajutor de la ieromonahul Gavriil. cu ce s-ajute aici tămâia de la cădit. tu rabdă pedeapsa dumnezeiască. Totodată. cu smerenie. Astfel. să nu-ţi istoveşti puterile sufletului căutând ajutorul acesta neputincios. a răspuns stareţul. cât şi fratelui ce păcătuise. atunci când asupra noastră se abate vreo nefericire. Acesta s-a gândit să-i ajute cu tămâie rămasă de la cădirea din timpul Heruvicului 2. dar mai înainte s-a dus să ia binecuvântare de la stareţul Leonid.” Olarul a ascultat de stareţ – şi.

din ele el intră îndată într-o asemenea pace şi fericire. şi necazul este primit ca ceva meritat. tr. acesta este şi singurul punct de vedere corect. însemnă că tot ce se întâmplă în ea este absurd: despărţirea. În cuvântul <<nevinovat>> este cuprinsă o doctorie tare împotriva necazului. ce scaldă insuliţa vieţii noastre pământeşti. Ni s-a zis: nu vă întristaţi ca ceilalţi. istovindu-ne. şi atunci suferinţele noastre personale ne vor părea neînsemnate.) . sufletul viteaz caută instinctiv sacrificiul. cei care mor de foame şi aşa mai departe).” Totodată. nu este altă mângâiere în suferinţe decât a le privi pe fondul <<lumii celeilalte>>: în esenţă. cât şi necazurile sunt deseori de scurtă vreme şi vin pe rând. ci să priveghem şi să ne întărim. în urma necazului. Toate acestea capătă sens în lumina oceanului vieţii nevăzute. să nu ne tânguim în lipsuri.cei ce suferă de boli incurabile. uşor şi trecător. care umflă pânzele duhului nostru. hrănesc şi întăresc sufletul. nu să le măsurăm şi să le comparăm cu ale celorlaţi. Sfântul Filaret al Moscovei scrie aşa: „De ce credeţi că bucuria este departe? Ea e aproape. 29. De aceea. iar dimineaţa bucuria.” „Totodată. dacă rabzi necazuri nevinovat. 5) Totodată. dă mulţumită lui Dumnezeu. dacă ne învoim cu ele. Şi în momentul când omul primeşte de la Dumnezeu cu recunoştinţă suferinţele care-i sunt trimise. ca nu cumva.. boala. De aceea. 4. mitropolitul scrie că nici plânsul sfinţilor pentru lipsurile vremelnice nu este numit jertfă bineplăcută lui Dumnezeu – iar tânguirea noastră îndelungată şi grea nu numai că nu place lui Dumnezeu. lângă mireasă3. cu smerenie de prunc şi cu răbdare creştinească. „Treaba noastră este să ne ducem crucea cu dragoste. N-are decât să dorească asta şi Dumnezeu i-o va trimite. care nu au nădejde. Cine n-a trăit adieri de <<dincolo>> în vise. spune părintele Alexandru Elceaninov. că totul în jur devine luminos şi îmbucurător. prilejul de a suferi şi de a se întări duhovniceşte prin încercări. în rugăciune? Când omul află în sine puteri să se învoiască cu încercarea trimisă de Dumnezeu.” 3 Potrivit versiunii ruse (n. moartea. ne aduce nouă. ele se prefac nemijlocit în bogăţii duhovniceşti: căci necazul nostru de acum.. mai presus de orice măsură. Greutăţile şi amărăciunile noastre. să rămânem lipsiţi de răsplata făgăduită. Seara se va sălăşlui plângerea.” (Ps. dacă le ducem de bună voie. slavă veşnică covârşitoare (II Cor. 17) – ele sunt un vânt haric. în el apare îndată lucrarea obişnuinţei. Despre aceasta.” Sfântul Ignatie Briancianinov spune: „Exersarea în mustrarea de sine duce la obişnuinţa mustrării de sine. Dacă există numai această lume. ca în Cântarea Cântărilor: Mirele dincolo de zid este. ci este chiar păcătoasă adeseori. creştinul trebuie să-şi aducă aminte că în lume atât bucuriile. Cuviosul Isaac Sirul spune: „Păstrează totdeauna în minte necazurile foarte grele ale celor cu adevărat amârâţi şi oropsiţi. Când pe cel ce a dobândit această obişnuinţă îl ajunge vreun necaz. ca să dai cuvenita mulţumită pentru necazurile mici şi neînsemnate care ţi se întâmplă şi să le poţi îndura cu bucurie. suferinţa celor nevinovaţi. el face prin aceasta un uriaş pas înainte în viaţa sa.

şi atunci îţi trimite un necaz nemeritat. iar pe cel ce te necăjeşte să-l socoţi prieten ceresc. arhiepiscopul Varlaam Riaşcenţev scrie astfel: „Rabdă necazurile. de asemenea. Nu. Sfinţii Părinţi interzic chiar să ne plângem de vreme. Trecând printr-un necaz. se va vedea că pricina de căpetenie a oricărei tulburări. amintindu-ne că ea a fost trimisă spre folosul nostru. Poart-o. Totuşi. prin aceasta dai mărturie că eşti credincios lui Hristos. Vina este în tine. vindecător al sufletului tău. nu în el: Domnul doreşte să curăţească păcatele tale. în viaţa veşnică. că eşti devotat Mântuitorului şi Îl iubeşti pe Cel ce a înviat din morţi şi ne cheamă pe toţi la Sine. toate acestea nu sunt de la tine.Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie că pentru orice neplăcere trebuie să dăm mulţumită lui Dumnezeu. zicând că este „prea frig” sau „prea cald”. Teme-te să-l judeci pe cel ce te necăjeşte. Despre aceasta. este aceea că nu ne mustrăm pe noi înşine.” „Oriunde s-ar duce. tot ce ni se trimite în această viaţă pământească. ca să ne întărească în viaţa de nevoinţe. „Dacă vom cerceta cu de-amănuntul. Dacă duci necazul cu răbdare. scrie şi Cuviosul Pimen cel Mare. niciodată nu trebuie să-l socoţi vinovat de el pe aproapele tău. chipurile – tu ai meritat însă acest necaz prin feluritele tale păcate de mai înainte. neplăcerile. mai triste clipe. El e cu noi în cele mai grele. stareţul Zosima din Lavra Sfântului Serghie scrie: „Purtătorul de grijă ne trimite nenorocirile şi amărăciunile ca să ne pună la încercare. cel ce se mustră pe sine însuşi dinainte se socoate pe sine vrednic de toate neplăcerile şi nu se tulbură niciodată. ca pe o doctorie curăţitoare de la Domnul Însuşi. se va mântui. pentru creştin sunt cu totul de neîngăduit cârtirea şi nemulţumirea. deci. nu pentru greşeli lumeşti care au provocat un necaz sau altul. cu seninătate. nici întristare. plină de întristare şi lacrimi. nici suspin”. îngăduit de Dumnezeu spre curăţirea păcatelor tale. ca să agoniseşti smerenie şi răbdare. fie vătămare. Să ne amintim. nedreptăţile. în suferinţe şi în necazuri. pe aproapele tău. Cel ce va răbda până în sfârşit. Poate fi ceva mai liniştit decât starea aceasta?” Aici trebuie să prevenim cititorul că mustrarea de sine trebuie să fie numai pentru păcate. Primeşte necazul cu bucurie. să-l ocărăşti şi să-l învinuieşti – el este binefăcătorul tău. acolo. fie vreun necaz.” Aşadar.” Cea mai mare nevoinţă este a răbda fără cârtire. necazul îndurat aici cu nădejde şi cu răbdare vă va da ţie şi apropiaţilor tăi o bucurie şi apropiere de Dragostea desăvârşită şi Adevărul desăvârşit cum nici nu-şi poate închipui omul. că Domnul nu ne părăseşte niciodată. Din această pricină nu ne găsim niciodată liniştea. însufleţită de nădejde luminoasă şi de credinţa nestrămutată că acolo „unde nu este durere. nu îndrăzni să-l învinuieşti pentru ele. orice s-ar întâmpla cu el. până la sfârşitul vieţii. fie ocară. din mândrie. ci sunt trimise de Sus ca cruce. scrie Cuviosul Avă Dorotei. Despre aceasta. nu trebuie niciodată să-ţi pui în seamă necazurile întâmplate cu tine şi cu apropiaţii tăi. Să ne amintim cuvintele psalmului: striga-va .

suferinţele sunt preţioase nu ca atare. aşa prisoseşte. mă aşteaptă mari suferinţe. uşor şi greu. dacă lacrimile sunt vărsate de necaz. îl învârtoşează. fiindcă – să lăsăm limbajul metaforelor – păcătosul acela a crezut în Dumnezeu. îl ia pe nepregătite. îl voi scoate pe el. cu răutate. ci doar prin rezultatele lor. Pentru aceasta este nevoie însă de o legătură curată şi puternică a sufletului cu Domnul. şi dacă e nevoie îmi va trimite măcar un suflet săritor. 1. că ele îl strivesc fără niciun rod şi sunt. De aceea. prin Hristos. El va acoperi greşeala mea. ele îl pun pe om faţă în faţă cu valorile supreme. pentru toate stările sufleteşti. Atunci.. fiindcă ştia bine că există această casă. cu dânsul sunt în necaz. fiindcă o iubea... şi-i voi arăta lui mântuirea Mea (Ps. îl silesc să deschidă ochii asupra lui însuşi şi asupra lumii. a găsit calea mântuitoare? Fiindcă şi-a amintit de casa părintească. El mă iubeşte. astfel. Părintele Alexandru Elceaninov scrie: „La păcătoşii nepocăiţi. nelăsându-mă să sufăr mai mult decât pot îndura. mai presus de Biserică. îl întorc către Dumnezeu. Sudoare. 3) Domnul ştie toate şi mă iubeşte. şi mângâierea noastră (II Cor.. dacă sângele este vărsat (este vorba aici de boală) fără credinţă. de Dumnezeu. îl înrăieşte. venindu-şi în sine. 90. de dragostea pentru Hristos – şi nenorocirea cade asupra lui. .către Mine.. o pune mai presus de orice. Iată ce ne salvează în suferinţe. bucurie şi întristare – şi de aşi zice întotdeauna cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu: „Nu merit nici ceea ce mi-a dat Domnul în vremea de acum.” Cuvintele acestea sunt bune pentru toate împrejurările vieţii. Dar Domnul ştie toate şi mă iubeşte.. omul se învârtoşează cumva. 15-16) Despre acelaşi lucru scrie şi Apostolul Pavel: precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi. 2) Sunt bolnavă. 5) Mare agonisită este pentru creştin deprinderea de a primi deopotrivă de la Domnul tot ce i se trimite – dulce şi amar. asupra fericirii pământeşti. din răutate. este un fenomen constant faptul că suferinţele nu întorc sufletul către Dumnezeu. Răpindu-i fericirea pământească. Dacă El îmi trimite suferinţe. şi-l voi auzi pe el.” Cum se face că suferinţele fiului risipitor au fost atât de mântuitoare? De ce el. Dacă sudoarea este vărsată cu împotrivire lăuntrică. dacă aşa-i mai bine pentru mine. Iată ce ne deschide porţile Cămării Cereşti – singurele porţi la care merită să batem.” Iată ce a scris o creştină despre atitudinea faţă de suferinţe: „Domnul este cu mine. cu blesteme. lacrimi. sânge. înseamnă că El va trimite cu grijă de mamă şi ajutor. sub înrâurirea nenorocirilor. sufletul nu va dobândi de aici nici un lucru bun. Şi de unde vine asta e limpede: el se aruncă cu lăcomie asupra vieţii. lipsite de rezultat. De ce să mă tem? Câtă bucurie şi mângâiere şi putere poartă cuvintele acestea! 1) Domnul ştie toate şi mă iubeşte. din punctul de vedere al creşterii duhovniceşti.

dacă îl înrăiesc sau îl înjosesc pe om fără să îl transfigureze. Cauze şi remedii. care este legată de aducerea aminte permanentă de Dumnezeu. smerenia şi supunerea faţă de Purtarea de grijă dumnezeiască. încheierea următoare: caracterul receptării necazurilor de către om reprezintă indicatorul apropierii lui de Dumnezeu şi prezenţei în el a virtuţilor creştine fundamentale – credinţa. Ed. faţa duhovnicească a deprimării. de asemenea. (Din Akedia. Sophia) . suferinţele. fără să îi provoace o reacţie benefică. este un bine indiscutabil. totodată. De aici se poate trage. Iată răspunsul la foarte răspândita convingere că Biserica şi Evanghelia condamnă orice fericire pământească şi cheamă la suferinţe de dragul suferinţelor.De aici urmează că fericirea pământească. care nu exclude tensiunea vieţii duhovniceşti. sunt doar un mare rău.