CARACTERELE DREPTULUI PENAL

CARACTERUL AUTONOM

CARACTERUL UNITAR

CARACTERUL DE DREPT PUBLIC

1. Caracterul autonom al dreptului penal

Autonomia unei ramuri de drept se justifica printr-un obiect propriu de reglementare si
a celorlalte criterii complementare. In cazul dreptului penal, obiectul de reglementare il
formeaza relatiile de aparare sociala specifica acestei ramuri de drept. Caracterul autonom al
dreptului penal este constant evidentiat in literatura juridica de specialitate si pentru a sublinia
netemeinicia tezei caracterului pur sanctionator al dreptului penal, sustinut in literatura
juridica mai veche, potrivit cu care dreptul penal nu ar reglementa relatii sociale proprii, ci
doar relatii sociale de sanctionare, cu alte cuvinte ar avea caracter subsidiar, complementar
altor ramuri de drept.
Caracterul autonom al dreptului penal se reflecta in relatiile proprii de reglementare,
relatii de aparare sociala, relatii ce nu fac obiectul altei reglementari.
Caracterul autonom al dreptului penal se poate demonstra si in cadrul opiniei ca viata
sociala ar fi reglementata mai intai de celelalte ramuri de drept, iar dreptul penal ar interveni
doar pentru sanctionarea faptelor periculoase din acele domenii reglementate, aratand ca
exista domenii ale vietii sociale unde numai dreptul penal ocroteste interese ce nu sunt
ocrotite de nicio alta ramura de drept.
2. Caracterul unitar al dreptului penal
Unitatea dreptului penal este pusa in evidenta de unitatea principiilor care strabat
legislatia penala cu privirer la infractiune, raspunderea penala, sanctiuni.
Caracterul unitar al dreptului penal roman se desprinde si din dispozitiile art. 236 din
Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Codului penal, care prevad ca dispozitiile
partii generale a Codului penal se vor aplica si faptelor sanctionate penal prin legi speciale, in
afara de cazul in care legea dispune altfel.
Caracterul unitar al dreptului penal, unanim admis in doctrina penala romana actuala, nu este
infirmat de imprejurarea ca normele penale se gasesc grupate in Partea generala, in Partea
speciala a Codului penal ori in legi speciale sau in legi nepenale cu dispozitiuni penale,
deoarece principiile fundamentale ale dreptului penal se gasesc in cadrul fiecarei reglementari
penale.

3. Caracterul de drept public

Prin reglementarile sale, dreptul penal apartine dreptului public, pentru ca intotdeauna
si pretutindeni in apararea valorilor sociale a fost interesata societatea, statul ca reprezentant
al acesteia.
In toate raporturile juridice de drept penal se gaseste intotdeauna statul ca subiect
dominant care pretinde o anumita conduita de la destinatarii legii penale, iar in caz de
incalcare a normelor penale, tot statul prin organele sale specializate asigura restabilirea
ordinii incalcate, exercitand tragerea la raspundere penala, in majoritatea cazurilor, din oficiu,
a celor vinovati de savarsirea unor infractiuni.
EXTRADAREA
Extrdarea este o instituie care funcioneaz direct n interesul statului care o solicit,
indirect ns, ea servete intereselor tuturor statelor, fiindc prevenirea i reprimarea
infraciunilor devine pe plan infracional o preocupare de interes colectiv.
Extradarea este un act bilateral intre doua state in baza caruia un stat pe teritoriul
caruia s-a refugiat un infractor sau un condamnat il preda, la cerere, altui stat pentru a fi
judecat sau pus sa execute pedeapsa la care fusese condamnat.
La extradare vor participa intotdeauna doua state: statul solicitat, adica statul pe
teritoriul caruia se afla infractorul sau condamnatul si statul solicitant (care cere) si care poate
fi dupa caz, statul pe teritoriul caruia a fost savarsita infractiunea, statul impotriva intereselor
caruia a fost savarsita infractiunea, statul al carui cetatean este infractorul sau condamnatul.
In Romania, sistemul de acordare a extradarii este, potrivit dispozitiilor constitutionale
si ale Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, cel
jurisdictional, in care extradarea este un act exclusiv jurisdictional, asupra caruia vor decide
instantele judecatoresti.
Cu caracter principal, extradarea este reglementata in art. 14 C.p.. Conform acestuia,
extradarea poate fi acordata sau solicitata in temeiul unui tratat international la care Romania
este parte ori pe baza de reciprocitate, in conditiile legii. Prin aceasta reglementare, s-a stabilit
si ordinea de prioritate a reglementarilor privind extradarea: in primul rand in temeiul unui
tratat international la care Romania este parte si doar in lipsa unui tratat international,
extradarea urmeaza a se face pe baza de reciprocitate (declaratie de reciprocitate).

Din reglementarile privitoare la extradare, se desprind conditiile cu privire la

infractiune, cu privire la infractor, cu privire la urmarirea penala sau executarea pedepsei, cu
privire la cererea de extradare.
Regula specificitatii extradarii: aceasta regula presupune ca persoana extradata nu
poate fi judecata decat pentru infractiunea ori infractiunile pentru care a fost extradata si, tot
astfel, nu poate fi pusa sa execute decat pedeapsa ori pedepsele pentru care a fost extradata.
Asadar, persoana extradata este intr-un fel sub protectia statului care a acordat extradarea
pentru faptele sale anterioare predarii.
Ordinea de preferinta in acordarea extradarii: daca extradarea este ceruta de mai
multe state, partea romana hotaraste, tinand seama de toate imprejurarile si, in mod deosebit
de gravitatea si de locul savarsirii infractiunilor, de datele depunerii cererilor respective, de
nationalitatea persoanei reclamate, de existenta reciprocitatii de extradare in raport cu statul
roman si de posibilitatea unei extradari ulterioare catre alt stat solicitant.

CONDITII
CU PRIVIRE LA INFRACTIUNE

CU PRIVIRE LA

CU PRIVIRE LA

INFRACTOR

URMARIREA PENALA SAU

CU PRIVIRE

EXTRADAR

EXECUTAREA PEDEPSEI

Sa se fi savarsit o infractiune pe
teritoriul statului solicitant ori
impotriva intereselor acestuia
sau de catre un cetatean al
acestui stat.

Cand Romania este stat

solicitant,
infractorul
ori condamnatul trebuie
sa fie cetatean strain.

Fapta sa fie incriminata in legile

ambelor
state
(dubla
incriminare) care participa la
extradare. De la aceasta regula

Nu pot fi extradati de
catre Romania, potrivit
dispozitiilor art. 19 din
Legea nr. 302/2004:

Infractiunea pentru care

se cere extradarea sa nu
fie dintre acelea pentru
care actiunea penala atat
in legislatia romana, cat si
in
legislatia
statului
solicitant poate fi angajata
numai
la
plangerea
prealabila a persoanei
vatamate, iar aceasta
persoana
se
opune
extradarii.
Sa nu fi intervenit,
potrivit
legii
penale
romane ori potrivit legii
penale
a
statului
solicitant,
prescriptia

Cererea de ex
formulata in sc
autoritatea compe
statului solicitan
adreseaza
Mini
Justitiei din R
Daca cererea se ad
pe cale diplomatic
transmite
Mini
Justitiei.

Cererea de ex
trebuie sa fie inso
inscrisuri din c
rezulte
tem

sunt prevazute exceptii.

Infractiunea savarsita sa atraga,

potrivit atat legislatiei statului
solicitant cat si legislatiei statului
3
roman, o pedeapsa privativa de
libertate de cel putin un an, iar in
vederea executarii unei pedepse,
numai daca aceasta este de cel putin
4 luni.
Daca fapta pentru care se cere
extradarea este pedepsita cu
moartea de catre legea statului
solicitant, extradarea nu va putea fi
4
acordata decat cu conditia ca statul
respectiv
sa
dea
asigurari
considerate indestulatoare de catre
statul roman ca pedeapsa capitala
nu se va executa, urmand sa fie
comutata.
Extradarea va fi refuzata daca nu a
fost respectat dreptul la un proces
echitabil in sensul Conventiei
europene
pentru
apararea
5
drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale (Roma, 1950) sau a
oricarui alt instrument pertinent in
domeniu ratificat de Romania.

cetatenii romani, daca

nu sunt indeplinite
conditiile prevazute in
art. 20 din Legea nr.
302/2004, persoanele
carora li s-a acordat
dreptul de azil in
Romania, persoanele
straine care se bucura
in
Romania
de
imunitate
de
jurisdictie, persoanele
straine
citate
din
strainatate in vederea
audierii ca parti, martori
sau experti in fata unei
autoritati
judiciare
romane solicitante.

raspunderii penale ori

prescriptia
executarii
pedepselor.
Extradarea nu se admite
pentru
o
infractiune
pentru care a intervenit
amnistia in Romania, daca
statul
roman
avea
competenta sa urmareasca
aceasta
infractiune,
potrivit propriei sale legi
penale.

Extradarea
este
inoperanta daca in
statul solicitant s-a
acordat gratierea pentru
pedeapsa
aplicata
infractorului.

pentru
ad
extradarii:
Originalul sau
autentica a man
de arestare s
hotararii
condamnare;
expunere a f
pentru care se
extradarea; cop
textelor
de
aplicabile; alte
privind
ev
executare parti
pedepsei, unde lo
infractorul, etc.

NOTIUNEA DE INFRACTIUNE
Potrivit art. 15 alin. 1 C.p., infractiunea este fapta prevazuta de legea penala, savarsita
cu vinovatie, nejustificata si imputabila persoanei care a savarsit-o.
TRASATURILE ESENTIALE ALE INFRACTIUNII

PREVEDEREA IN LEGEA PENALA

FAPTA SA FIE SAVARSITA CU VINOVATIE

o Formele vinovatiei
Intentia
Directa
Indirecta
Culpa
Cu prevedere
Simpla
Praeterintentia

FAPTA SA FIE NEJUSTIFICATA

FAPTA SA FIE IMPUTABILA PERSOANEI CARE A SAVARSIT-O

1. Fapta sa fie prevazuta in legea penala

Prin prevederea in legea penala a faptei periculoase ce se savarseste cu vinovatie se

realizeaza diferentierea infractiunii de celelalte forme de ilicit juridic. Aceasta trasatura
esentiala decurge din principiul fundamental al legalitatii in dreptul penal.
2. Fapta sa fie savarsita cu vinovatie
Vinovatia reflecta aspectul subiectiv al infractiunii si cuprinde atitudinea psihica a
faptuitorului fata de fapta savarsita si de urmarile acesteia.
Formele vinovatiei. Ca trasatura esentiala a infractiunii, vinovatia imbraca trei forme
principale: intentia, culpa si intentia depasita (praeterintentia).
Intentia este o forma principala de vinovatie definita in art. 16 alin. 3 C.p. si reprezinta
atitudinea psihica a faptuitorului rezultand din prevederea rezultatului faptei sale si urmarirea
acelui rezultat prin savarsirea faptei ori numai acceptarea acelui rezultat. Intentia este
cunoscuta in doctrina si legislatie sub doua modalitati: directa si indirecta. Denumirile acestor
modalitati ale intentiei apartin doctrinei penale.
a) Intentia directa (art. 16 alin. 3 lit. a C.p.) se caracterizeaza prin prevederea
rezultatului faptei si urmarirea acelui rezultat prin savarsirea faptei. Intentia directa cu
care se savarsesc unele infractiuni se deduce din observarea imprejurarilor in care se
savarseste fapta, vointa de a savarsi fapta, urmarirea rezultatului.
b) Intentia indirecta (art. 16 alin 3 lit. b C.p.) se caracterizeaza prin prevederea
rezultatului de catre faptuitor, rezultat care nu mai este urmarit, ci este acceptata
eventualitatea producerii lui.
Culpa, ca forma a vinovatiei, este definita prin dispozitiile art. 16 alin. 4 C.p. si consta in
atitudinea psihica a faptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l accepta, socotind fara
temei ca acesta nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei sale desi putea si trebuia sa il
prevada.
Culpa este cunoscuta in doctrina si legislatie sub doua modalitati: culpa cu prevedere si
culpa simpla.
a) Culpa cu prevedere se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul prevede rezultatul
faptei sale, rezultat pe care nu-l urmareste, nu-l accepta si considera fara temei ca
acesta nu se va produce. Culpa cu prevedere mai este denumita in doctrina penala
si culpa cu previziune, cu usurinta sau cu temeritate.
b) Culpa simpla sau culpa fara prevedere, ori neglijenta sau greseala, cum mai este
denumita in doctrina penala, se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul nu prevede

rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa il prevada. Culpa simpla este singura
forma de vinovatie in care faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, iar pentru a
fi vinovat de producerea rezultatului s-a prevazut obligatia de a prevedea acest
rezultat si posibilitatea prevederii acestuia.
Intentia depasita (praeterintentia) este o forma mixta de vinovatie ce cuprinde
intentia si culpa reunite. Potrivit dispozitiilor art. 16 alin. 5 C.p., exista intentie depasita cand
fapta constand intr-o actiune sau inactiune intentionata produce un rezultat mai grav, care se
datoreaza culpei faptuitorului. Caracteristica pentru infractiunile savarsite cu intentie depasita
este imprejurarea ca faptuitorul savarseste o fapta urmarind un anumit rezultat, dar care
rezultat se aplifica, devenind mai grav si realizand continutul unei alte infractiuni (de ex.:
lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte).
3. Fapta sa fie nejustificata
Existenta unei cauze justificative inlatura caracterul nejustificat al faptei si, pe cale de
consecinta, inlatura caracterul penal al faptei.
4. Fapta sa fie imputabila persoanei care a savarsit-o
Imputabilitatea a fost definita in doctrina ca fiind capacitatea sau facultatea de a discerne
valoarea etica si sociala a actului sau, de a aprecia motivele care il stimuleaza la acel act sau il
retin la acel act si de a se determina conform acestei aprecieri. Fapta este imputabila persoanei
care a savarsit-o daca se stabileste ca acea fapta apartine atat fizic, cat si psihic, persoanei care
a savarsit-o.
FACTORII INFRACTIUNII:

1.

OBIECTUL INFRACTIUNII
SUBIECTII INFRACTIUNII
LOCUL SI TIMPUL SAVARSIRII INFACTIUNII
Obiectul infractiunii
Infractiunea, ca fapta a individului, ca manifestare a acestuia in sfera relatiilor sociale,

este periculoasa pentru valorile sociale.

Doctrina penala este unanima in a considera obiectul infractiunii ca fiind valoarea
sociala si relatiile sociale create in jurul acestei valori, care sunt periclitate ori vatamate
prin fapta infractionala.

Prin infractiune se pericliteaza ori se vatama o valoare sociala ocrotita printr-o norma
de drept penal. Ocrotirea acestei valori printr-o norma de drept penal, ii confera obiectului
infractiunii caracter de obiect juridic.
In literatura juridica de specialitate obiectul infractiunii este prezentat sub mai multe
aspecte, dupa gradul mai intins sau mai restrans de relatii sociale nascute in legatura cu
valoarea sociala ocrotita si care este pusa in pericol ori vatamata prin infractiune.
Obiectul juridic general este format din totalitatea relatiilor sociale ocrotite prin
normele dreptului penal. Se considera ca, in ultima instanta, orice infractiune lezeaza
societatea, ordinea de drept.
Obiectul juridic generic (de grup) este format din fasciculul, grupul, manunchiul de
valori sociale de aceeasi natura ocrotite prin normele penale. Obiectul juridic este comun
pentru un grup de infractiuni. Categoria aceasta de obiect al infractiunii este acceptata de
majoritatea autorilor in doctrina penala si sta la baza sistematizarii infractiunilor in Partea
speciala a Codului penal.
Obiectul juridic specific este valoarea sociala concreta careia i se aduce atingere prin
infractiune. Aceasta categorie de obiect serveste la determinarea individualitatii unei
infractiuni in cadrul unui grup de infractiuni.
Obiect direct, nemijlocit (material). Infractiunea, fiind o fapta socialmente
periculoasa, se indreapta impotriva unei valori sociale ocrotite penal si nu impotriva
entitatii materiale in care este exprimata valoarea sociala. Obiect material nu au toate
infractiunile, ci doar acelea la care valoarea sociala este exprimata intr-o entitate
materiala. Infractiunile care au obiect material se numesc infractiuni materiale, iar cele
care nu au un astfel de obiect material se numesc infractiuni formale.
Obiect juridic complex. Este specific infractiunilor complexe si este format dintr-un
obiect juridic principal (relatia sociala principala careia i se aduce atingere) si dintr-un
obiect juridic adiacent (relatia sociala secundara careia i se aduce atingere prin fapta
infractionala).
Obiectul infractiunii este un factor preexistent, necesar oricarei infractiuni, inexistenta
acestuia conduce la inexistenta infractiunii.
2. Subiectii infractiunii

Prin notiunea de subiecti ai infractiunii se desemneaza in doctrina penala, persoanele

implicate in savarsirea unei infractiuni, fie prin savarsirea infractiunii, fie prin suportarea
consecintelor acesteia. Sunt, asadar, subiecti ai infractiunii atat persoana fizica, cat si persoana
juridica ce nu si-au respectat obligatiile din cadrul raportului juridic penal de conformare si au
savarsit fapta interzisa, pe de o parte, cat si persoana fizica sau persoana juridica beneficiare
ale ocrotirii juridice penale si care prin savarsirea infractiunii au suportat consecintele
acesteia, pe de alta parte.
Subiect activ al infractiunii este persoana fizica sau persoana juridica ce a savarsit fapta
direct si nemijlocit (in calitate de autor) ori a participat la savarsirea infractiunii (in calitate de
instigator ori complice).
Pentru a fi subiect activ al infractiunii, persoana fizica trebuie sa indeplineasca anumite
conditii generale si speciale. Conditiile generale sunt: varsta, responsabilitatea si libertatea de
vointa si actiune.
Varsta ceruta de lege. Obligatia persoanei fizice de a-si conforma coduita exigentelor
normelor penale nu se stabileste de la nastere, ci mai tarziu, cand dezvoltarea sa bio-psihica ii
permite sa isi dea seama de faptele sale, cand poate sa-si dirijeze constient actiunile sau
inactiunile.
Avand in vedere particularitatile bio-psihice ale minorului, legiuitorul penal roman a
stabilit ca varsta la care poate o persoana sa raspunda penal, deci sa devina subiect activ al
infractiunii, este 14 ani impliniti. Minoritatea faptuitorului (sub 14 ani) constituie cauza de
neimputabilitate a unei fapte (art. 27 C.p.). Avand in vedere ca nici dupa implinirea varstei de
14 ani dezvoltarea psihofizica a persoanei nu este suficienta intotdeauna, in legislatia penala
s-a prevazut ca minorul intr 14 si 16 ani va raspunde penal numai daca se dovedeste ca in
savarsirea faptei concrete a avut discernamant. Asadar, pentru minorul cu varsta intre 14 si 16
ani este prevazuta in lege o prezumtie relativa a lipsei de discernamant. De asemenea, minorul
care a implinit varsta de 16 ani este prezumat ca are capacitate penala, insa si aceasta
prezumtie este relativa.
Responsabilitatea este definita in doctrina penala ca fiind aptitudinea persoanei de a-si da
seama de faptele sale (actiuni sau inactiuni), de rezonanta (semnificatia) sociala a acestora,
precum si de a-si putea determina si dirija in mod constient vointa in raport cu aceste fapte.
Responsabilitatea se prezuma si este starea normala a oricarei persoane care a implinit varsta
de 16 ani. Prezumtia este insa relativa, ea putand fi rasturnata prin dovada contrarie.

Libertatea de vointa si actiune. Daca faptuitorul a actionat sub imperiul constrangerii

fizice sau constrangerii morale, fapta nu mai este imputabila acestuia si prin urmare nu este
infractiune.
Conditii speciale privind persoana fizica subiect activ al infractiunii:
-

Cetatean, pentru infractiunile de tradare;

Strain sau apatrid, pentru infractiunea de spionaj;
Functionar, pentru infractiunea de luare de mita.

Subiectul activ pentru care este necesara indeplinirea unei conditii speciale se numeste
subiect activ calificat sau circumstantiat.
Prin dispozitiile art. 135 C.p., avand denumirea marginala conditiile raspunderii penale a
persoanelor juridice, s-a prevazut ca: persoana juridica, cu exceptia statului si a autoritatilor
publice, raspunde penal pentru infractinile savarsite in realizarea obiectului de activitate sau in
interesul ori in numele persoanei juridice si ca institutiile publice nu raspund penal pentru
infractiunile savarsite in exercitarea unei activitati ce nu poate face obiectul domeniului
privat.
Conditiile in care persoana juridica poate fi subiect activ al infractiunii pot fi:
a) Conditii privind existenta persoanei juridice. Pentru a raspunde penal, persoana
juridica trebuie sa existe in momentul savarsirii infractiunii. Sub acest aspect, nu pot fi
subiecte active acele entitati care nu au dobandit personalitate juridica pana la data
comiterii infractiunii. Poate fi subiect activ al infractiunii persoana juridica aflata in
proces de lichidare pana la incetarea activitatii. In cazul pierderii personalitatii juridice
prin fuziune, absorbtie sau divizare intervenita dupa comiterea infractiunii,
raspunderea penala si consecintele acesteia se vor angaja astfel:
i. in sarcina persoanei juridice create prin fuziune;
ii. in sarcina persoanei juridice absorbante;
iii. in sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care
au dobandit fractiuni din patrimoniul persoanei divizate.
In situatia transformarii persoanei juridice si crearea uneia noi, raspunderea penala va
subzista avand ca temei continuitatea societatii.
b) Conditii privind sfera persoanelor juridice care raspund penal. In principiu,
raspunderea penala poate interveni pentru orice persoana juridica. De la aceasta regula
au fost prevazute exceptii ce privesc persoanele juridice de drept public (statul si
autoritatile publice), dar numai pentru infractiunile savarsite in realizarea unei

activitati ce nu poate face obiectul domeniului privat. Prin sanctionarea acestor

categorii de persoane, datorita importantei deosebite pe care o au s-ar ajunge practic la
sanctionarea societatii, care ar avea de suferit ca urmare a lipsei unor servicii vitale din
partea acestor entitati.
c) Infractiunile ce pot fi comise de catre persoanele juridice. Pentru ca o persoana
juridica sa raspunda penal, trebuie ca aceasta sa comita infractiunea in cel putin una
dintre modalitatile de realizare, respectiv: in realizarea obiectului de activitate sau in
interesul ori in numele persoanei juridice.
d) Conditii privind persoanele care prin faptele lor pot antrena raspunderea penala
a persoanei juridice. Sfera larga de persoane fizice care prin actiunea ori prin
inactiunea lor pot antrena raspunderea penala a persoanei juridice impune o stricta
evaluare din partea instantei de judecata pentru a retine doar acele persoane care prin
contributiile lor au condus la savarsirea faptei de catre persoana juridica. Formele de
vinovatie in care o persoana juridica poate comite o infractiune sunt, ca si in cazul
persoanei fizice, intentia, culpa si intentia depasita.
Conform art. 135 alin. 3 C.p., raspunderea penala a persoanei juridice nu exclude
raspunderea penala a persoanei fizice care a contribuit la savarsirea aceleiasi fapte. Prin
dispozitiile acestui articol, legiuitorul a dorit sa excluda posibilitatea folosirii persoanelor
juridice drept instrument pentru comiterea de infractiuni de catre persoanele fizice.
In doctrina penala, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizica sau persoana
juridica titulara a valorii sociale ocrotite si care este vatamata ori pusa in pericol prin
infractiune. Subiectul pasiv trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii generale: sa fie
titulara valorii sociale ocrotite penal si, in anumite situatii, sa fie persoana pagubita prin
infractiune. Conditiile speciale sunt prevazute in continutul unor infractiuni (de ex.: pentru
infractiunea de ultraj, este necesar ca subiectul pasiv sa fie un functionar ce indeplineste o
functie ce implica exercitiul autoritatii de stat aflat in exercitarea atributiilor de serviciu
sau in legatura cu exercitarea acestor atributii).
3. Locul si timpul savarsirii infractiunii
Locul si timpul sunt elemente preexistente infractiunii fara de care nu poate fi conceputa
savarsirea unei infractiuni.
Locul de savarsire a faptei:

Conditie esentiala de existenta careia depinde existenta infractiunii (de ex.: conducerea
unui autovehicul fara permis de conducere pentru a fi infractiune trebuie sa se faca pe

drumurile publice, art. 335 C.p.)

Element circumstantial de realizarea caruia depinde realizarea variantei calificate a
unei infractiuni (de ex.: infractiunea de furt se realizeaza in varianta calificata cand
furtul este savarsit intr-un mijloc de transport in comun)

Timpul in care se savarseste fapta:

-

Conditie esentiala de ex.: coborarea pavilionului are drept conditie esentiala

realizarea ei in timpul luptei, altfel este lipsita de relevanta penala.

Element circumstantial de ex.: infractiunea de furt devine calificata cand este
savarsita in timpul noptii.

CONTINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACTIUNII:

LATURA OBIECTIVA:
o Element material
o Urmarea imediata
o Legatura de cauzalitate intre elementul material si urmarea imediata
LATURA SUBIECTIVA

Continutul constitutiv al infractiunii desemneaza totalitatea conditiilor prevazute in norma

de incriminare cu privire la actul de conduita prohibit, pe care faptuitorul le indeplineste ori
devin relevante prin savarsirea actiunii sau inactiunii de catre acesta.
1. LATURA OBIECTIVA
Aspectul obiectiv sau latura obiectiva a continutului constitutiv al infractiunii desemneaza
totalitatea conditiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduita, interzis
sau ordonat, pentru existenta infractiunii.
Cercetarea laturii obiective a infractiunii se face prin examinarea elementelor sale
componente, recunoscute in doctrina penala ca fiind:
Elementul material al laturii obiective desemneaza actul de conduita (actiune sau
inactiune) interzis sau ordonat prin norma de incriminare. Actiunea sub care se poate prezenta
elementul material desemneaza o atitudine a faptuitorului prin care face ceva, ce legea penala
ordona sa nu se faca. Inactiunea desemneaza atitudinea faptuitorului care nu face ceva ce
legea penala ordona sa faca. Elementul material poate aparea in continutul infractiunii intr-o
varianta unica, cand consta fie intr-o actiune, fie intr-o inactiune sau in mai multe variante
alternative, cand consta din mai multe actiuni.

Cerintele esentiale privesc elementul material si realizarea lor trebuie observata odata cu
savarsirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infractiune. Cerintele esential se pot referi
la: locul savarsirii infractiunii, timpul savarsirii infractiunii, modul si mijloacele de savarsire a
infractiunii etc.
Urmarea imediata. Prin savarsirea actiunii sau inactiunii impotriva obiectului infractiunii
se produce o vatamare, o punere in pericol a acestuia. Vatamarea adusa valorii sociale ocrotite
prin fapta interzisa reprezinta tocmai urmarea socialmente periculoasa element al laturii
obiective a continutului constitutiv al infractiunii. Urmarea socialmente periculoasa trebuie sa
fie imediata, adica sa fie rezultatul nemijlocit al actiunii sau inactiunii, si un rezultat mijlocit,
indepartat.
Legatura de cauzalitate este liantul intre elementul material (cauza) si urmarea imediata
(efectul) cerut de lege pentru existenta infractiunii. Cu alte cuvinte, existenta infractiunii este
conditionata de legatura de cauzalitate dintre actul de conduita interzis si urmarea imediata
socialmente periculoasa prevazuta de lege. In doctrina penala sunt cunoscute mai multe teorii
cu privire la legatura de cauzalitate, teorii ce pot fi grupate in doua curente. Un curent sustine
teza monista, iar altul sustine teza pluralista in problema cauzalitatii.
Curentul de idei ce sustine teza monista considera ca urmarea imediata are o singura cauza
si de aceea, in situatia unei pluralitati de contributii umane, acestea trebuie considerate ca
simple conditii, fara semnificatie penala.
Curentul de idei ce sustine teza pluralista considera ca producerea rezultatului se poate
datora unui concurs de cauze. La fel ca in cazul tezei moniste, si in cazul tezei pluraliste au
fost formulate mai multe teorii, dintre care mai importante sunt considerate a fi: teoria
echivalentei conditiilor (denumita si teoria conditie sine qua non, potrivit careia sunt
considerate cauze ale rezultatului produs toate conditiile care l-au precedat si fara de care
rezultatul nu s-ar fi produs) si teoria conditiei necesare (propune sa fie considerata drept cauza
a rezultatului orice conditie necesara pentru producerea acestuia, tinandu-se seama de
contributia concreta adusa de fiecare conditie).
Pornind de la teoria echivalentei conditiilor, stabilirea legaturii de cauzalitate in
infractiune se poate realiza cu observarea urmatoarelor principii:
-

Identificarea in antecedenta cauzala a tuturor contributiilor umane care ar putea avea

legatura cauzala cu aceasta;

Stabilirea aspectului psihic al legaturii de cauzalitate;

Delimitarea si determinarea exacta a contributiilor esentiale si a contributiilor

inlesnitoare din antecedenta cauzala.

2. LATURA SUBIECTIVA
Latura subiectiva ca element al continutului constitutiv al infractiunii, cuprinde totalitatea
conditiilor cerute de lege cu privire la atitudinea constiintei si vointei infractorului fata de
fapta si urmarile acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infractiune.
Un element important, esential al laturii subiective il constituie elementul subiectiv
(vinovatia). Alaturi de elementul subiectiv, uneori se mai adauga si una sau mai multe conditii
cerinte esentiale (mobiluri, scopuri etc.).
Elementul subiectiv (vinovatia) reprezinta atitudinea psihica a persoanei care a savarsit o
fapta prevazuta de legea penala, fata de aceasta fapta si urmarile acesteia, atitudine exprimata
in vinovatia ceruta de lege pentru existenta acelei infractiuni. Vinovatia ca trasatura a
infractiunii este exprimata in formele si modalitatile prevazute in art. 16 C.p. si exista ori de
cate ori se constata indeplinirea uneia dintre aceste modalitati.
Vinovatia ca element al continutului infractinii se poate prezenta sub una dintre formele
prevazute de art. 16 C.p. : intentia, culpa sau praeterintentia.
Forma de vinovatie necesara pentru existenta unei anumite infractiuni este intentia atat in
cazul infractiunilor care se comit din actiune, cat si in cazul acelora care se comit din
inactiune.
Pe langa elementul subiectiv (vinovatia), in continutul unor infractiuni sunt prevazute si
anumite conditii cerinte esentiale care intregesc elementul subiectiv si pot privi mobilul
sau scopul cu care savarsesc faptele.
Mobilul sau cauza interna a actului de conduita desemneaza acel sentiment (dorinta,
tendinta, pasiune) ce a condus la nasterea in mintea faptuitorului a ideii savarsirii unei
anumite fapte. Mobilul savarsirii faptei poate constitui circumstanta agravanta generala.
Scopul sau telul urmarit prin savarsirea faptei intregeste elementul subiectiv al
infractiunii si presupune reprezentarea clara a rezultatului faptei de catre faptuitor.
Cunoasterea scopului urmarit de infractor este importanta pentru individualizarea sanctiunilor
de drept penal.