Criticismul junimist

Reveniti de la studii din strainatate, cativa tineri (Petre Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu), constienti de situatia precara a culturii romane, au hotarat infiintarea la Iasi, in 1863, a societatii Junimea, a asociatie menita sa aduca un suflu nou in cultura romana. Asociatia este bine organizata, avand o tipografie proprie, o librarie si o revista, infiintata in 1867 ± Convorbiri literare, unde vor fi publicate pentru intaia oara operele de valoare ale marilor clasici ai literaturii noastre: Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici. Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu in cadrul societatii Junimea, impunandu-se ca adevaratul ei conducator, iar in cadrul epocii, drept indrumatorul cultural si literar. Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase: limba romana, literatura, cultura, estetica, filosofia. Articolele sale impotriva ³directiei vechi´ in cultura si literatura, in privinta limbii literare si a ortografiei, in problema neologismelor si a ³betiei de cuvinte´ au avut ca rezultat intrarea literaturii noastre intr-o noua faza de evolutie: faza autonomiei esteticului. El il continua pe Kogalniceanu, intr-o actiune tot intemeietoare, propunandu-si ³sa curete´ terenul literar de impuritatile straine literaturii, sa elimine confuziile inca persistente si sa stabileasca niste criterii ferme de departajare, specifice culturii si literaturii si deduse din estetica generala. Maiorescu este primul critic roman, cel care a fixat cu o mana sigura si o intuitie fara gres, reperele si rigorile acestei discipline ± critica. Talentul a fost, in cazul sau, dublat de un mare apetit filosofic si teoretic, de capacitatea de a conceptualiza si a trage in categorii faptele si atitudinile literare cele mai diverse. Mentorul Junimii nu mai accentueaza, ca altadata Kogalniceanu, idea si principiul nationalitatii, ci principiul adevarului. Junimea si Convorbiri literare combat importul de forme goale, ³de forme fara fond´ dintr-o civilizatie si o cultura occidentala superioara. Pentru junimisti, neadevarul nu poate fi scuzat si sustinut numai prin prisma faptului ca el poate servi afirmarii nationalitatii. Asadar, acel vis maiorescian al inteligentei libere este acela de a deosebi ³adevarul de eroare si frumosul de urat´, aratand modelele negative si pe cele demne de urmat, edificand o ierarhie valorica si construind aceasta scara de valori pe criteriul strict estetic.

1

O cercetare critica asupra poeziei de la 1867
In 1867, Maiorescu publica studiul O cercetare critica asupra poeziei de la 1867. Din ratiuni didactice, criticul isi imparte studiul in doua capitole: Conditiunea materiala a poeziei si Conditiunea ideala a poeziei. Criticul considera ca ³Poezia, ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul, in deosebire de stiinta care se ocupa de adevar.´ Cea mai mare diferenta dintre adevar si frumos este ca ³adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei manifestate in materie sensibila´. Orice lucrare de arta trebuie sa aiba un material prin care sa-si realizeze ideea sau mesajul. ³Sculptura isi taie ideea in lemn sau in piatra. Pictura si-o exprima prin culori, muzica prin sunete. Numai poezia nu gaseste in lumea inconjuratoare un material pentru scopurile ei´. Cuvintele nu sunt material, ci numai mijloace de comunicare. Daca o persoana va auzi o poezie scrisa in limba sanscrita si nu are idee de limbajul respectiv, nu va putea intelege limbajul. Pictura, pe de alta parte, are un regim aparte, pentru ca privind un tablou ce infatiseaza, de exemplu, un cult necunoscut al Antichitatii, putem sa ne dam seama de mesajul transmis de pictor. ³Materialul poetului nu se afla in lumea din afara, el se cuprinde in constiinta noastra si se compune din imaginile reproduse ce ni le desteapta auzirea cuvintelor poetice.´ Prima conditie pentru a exista o poezie este aceea de a destepta prin cuvintele ei ³imagini sensibile in fantezia auditoriului´. ³Frumosul nu este o idée teoretica, ci o idée invelita si incorporata in forma sensibila´. Exista cateva mijloace ale poetilor de a sensibiliza gandirea cuvintelor. ³Primul mijloc este alegerea cuvantului celui mai putin abstract. De exemplu: cand zic <<Simt durere.>>, cuvintele sunt prozaice (banale); cand zic <<Durerea ma cuprinde.>>, locutiunea a devenit poetica, iar verbul este mai expresiv si mai pitoresc.´ Al doilea mijloc intrebuintat de poeti il constituie folosirea adjectivelor si adverbelor, numite epitete ornante. Al treilea mijloc consta in ³personificarile obiectelor prea miscatoare sau prea abstracte, precum si a calitatilor si actiunilor´. Ultimul mijloc ± ³folosirea comparatiei, a metaforei, a tropului, in genere´. Trecand la partea a II-a a studiului, Maiorescu analizeaza ideile exprimate de poet, ³conditia fara a carei implinire nu poate exista poezia´.

2

³Ideea sau obiectul exprimate prin poezie este intotdeauna un simtamant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care tine de taramul stiintific, fie in teorie, fie in aplicare practica.´ Criticul considera ca iubirea, ura, tristetea, bucuria, disperarea si mania sunt ³obiecte poetice´, iar invatatura, preceptele morale, politica sunt ³obiecte ale stiintei´. Aceasta idée nu mai poate fi acceptata astazi, mai ales intr-o formulare atat de transanta. Criticul sustine in continuare ca ³poezia este un product de lux al vietii intelectuale, <<une noble inutilite>>. Ea nu aduce multimii niciun folos astfel de palpabil, incat sa o atraga de la sine, din motivul unui interes egoist; ea exista pentru noi, numai intrucat ne poate atrage si interesa prin placerea estetica´. In continuarea studiului se sugereaza cateva deosebiri ce disting afectivitatea de alte stari ale ratiunii, toate aceste trasaturi fiind considerate de Maiorescu drept ³calitati ideale ale poeziei´. 1. ³o mai mare repeziciune a miscarii ideilor´ 2. ³o exagerare a obiectelor sub impresia sentimentelor si a pasiunii´ 3. ³o dezvoltare grabnica si crescanda spre o culminare finala sau spre o catastrofa´ In finalul studiului, Maiorescu afirma: ³O critica serioasa trebuie sa arate modelele bune cate au mai ramas si sa le distinga de cele rele, curatind astfel literatura de multimea erorilor, sa prepare junei generatiuni un camp liber pentru indreptare.´

Comediile D-lui Caragiale (1885)
Acest studiu este scris impotriva detractorilor lui Caragiale. Criticul pleaca de la afirmatia unui ziar liberal din Bucuresti, care considera comedia ³D-ale carnavalului´, ³o stupiditate murdara, culeasa din locurile unde se arunca gunoiul´. Cu acest prilej, criticul Junimii teoretizeaza asupra moralitatii in arta, afirmand ca ³lucrarea D-lui Caragiale este originala, comediile sale pun pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii lor, cu situatiile anume alese de autorul lor´. In comediile sale, in acest caleidoscop de figuri, Caragiale ne arata ³realitatea din partea ei comica´.

3

Maiorescu considera ca ³arta a avut intotdeauna o inalta misiune morala´ si orice adevarata opera artistica o indeplineste. Influenta morala a unei lucrari literare nu poate sa fie alta decat influenta morala a artei in genere. La intrebarea: ³In ce consta moralitatea artei?´, criticul raspunde: ³Orice emotiune estetica, fie desteptata prin sculptura, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stapanit de ea, pe cate vreme este stapanit, sa uite pe sine ca persoana si sa se inalte in sfera fictiunii ideale´. Singura moralitate ce se cere comediilor lui Caragiale consta in infatisarea unor tipuri si sentimente omenesti, care ne transporta in lumea inchipuita de autor si, desteptamd emotii puternice, sa ne puteam uita ³pe noi insine, in interesele noastre personale´. Finalul studiului este reprezentativ pemtru conceptia maioresciana asupra literaturii: ³Caci literatura adevarata, cu feluritele ei produceri, se poate asemana unei paduri naturale, cu feluritele ei plante. Sunt si copaci mari in padure, este si tufis, sunt si flori, sunt si simple flori de iarba. Toate impreuna alcatuiesc padurea, fiecare in felul sau traieste si inveseleste ochiul privitorului. Numai sa fie planta adevarata, cu radacinile ei in pamant sanatos, iar nu imitatie de tinichea vopsita, cum se pune pe unele case din oras. Comediile D-lui Caragiale, dupa parerea noastra, sunt plante adevarate, fie tufis, fie fire de iarba, si daca au viata lor organica, vor avea si puterea de a trai.´

4

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful