Ce este ura?

de Alice Miller
Oamenii au tendinta de a asocia cuvantul ura cu notiunea unui blestem periculos de care trebuie sa
ne eliberam cat putem de repede. O alta opinie frecventa este aceea ca ura ne otraveste pe noi insine si ca face
imposibila vindecarea ranilor copilariei. Eu am un punct de vedere foarte diferit si acest lucru a dus la multe
neintelegeri. De asemenea, multe din incercarile mele de a explica pe intelesul tuturor fenomenul urii si de a a
supune aceasta notiune unei cercetari mai amanuntite nu au fost incununate de succes.
Si eu sunt de parere ca ura ne poate otravi, dar numai atata vreme cat aceasta ura ramane
inconstienta si este indreptata in mod delegativ spre personaje-substitut sau tapi ispasitori. In acest caz ura
nu poate fi rezolvata. Sa presupunem de exemplu ca eu urasc negrii sau tiganii dar nu mi-am permis niciodata
sa constientizez cum m-au tratat parintii mei cand eram copil, cum m-au lasat ore intregi sa plang in propria
mea urina sau in propriile fecale, cum nu am primit de la ei nici macar o privire plina de iubire. Intr-un
asemenea caz voi suferi din cauza unei forme latente de ura care ma poate urmari toata viata si imi va cauza tot
felul de simptome fizice. In schimb, daca stiu ce mi-au facut parintii in ignoranta lor si imi constientizez
indignarea perfect justificata fata de comportamentul lor, atunci nu mai am nici un motiv sa-mi redirectionez
ura asupra altor persoane. In timp, ura fata de parintii mei se va atenua sau va disparea temporar pentru a
renaste ca rezultat al unor evenimente prezente sau al unor noi amintiri. Dar acum stiu ce este cu aceasta ura.
Datorita sentimentelor pe care le-am simtit in mod activ, ma pot cunoaste bine pe mine insami si NU MAI
SIMT NICI O CONSTRANGERE DE A FACE RAU CUIVA DIN CAUZA SENTIMENTELOR MELE
NECONSTIENTIZATE DE URA.
Adesea intalnim oameni care sunt recunoscatori parintilor pentru bataile incasate cand erau mici sau
care afirma ca au uitat demult abuzurile (sexuale si nu numai) ale caror victime au fost. Ei afirma ca prin
rugaciuni i-au iertat pe parinti pentru pacatele acestora. Concomitent insa aceiasi oameni simt constrangerea
de a recurge la violenta fizica in cresterea propriilor lor copii si de a abuza de acesti copii
intr-un fel sau altul. Orice pedofil isi expune deschis iubirea fata de copii si nu realizeaza ca in adancul
sufletului lui el se razbuna pentru ceea ce i s-a facut lui cand era copil. Desi nu e constient de ura pe care o are
in el, el ramane sclavul si marioneta acestei uri. O asemenea ura latenta este intr-adevar periculoasa si greu de
rezolvat deoarece nu este indreptata asupra persoanei care a cauzat-o, ci asupra unor persoane-substitut.
Cimentata in diverse forme de perversiune, aceasta ura se poate intretine singura o viata intreaga si reprezinta o
amenintare serioasa, nu numai pentru anturajul persoanei care o nutreste, dar si pentru persoana insasi. Ura
constienta, reactiva este cu totul altceva. Ca orice alt sentiment, aceasta se poate retrage si poate slabi in
intensitate odata ce am trait-o activ si constient. Daca parintii nostri ne-au maltratat, poate chiar cu sadism, si
daca suntem capabili sa acceptam acest adevar, evident ca vom trai sentimente de ura. Dupa cum spuneam,
asemenea sentimente se pot atenua sau pot disparea in timp, desi acest lucru nu se intampla niciodata de pe o zi
pe alta. Intreaga dimensiune a maltratarii si abuzului comis asupra unui copil nu poate fi rezolvata dintr-o data.
O impacare cu situatia este un proces indelungat in care aspecte ale maltratarii patrund unul dupa altul in
constientul nostru, reaprinzand mereu sentimentele de ura. Dar in acest caz ura nu este periculoasa, ci chiar
total necesara. Este consecinta logica a celor ce ni s-au intamplat, o consecinta perceputa in totalitate numai de
adult, in timp ce copilul fusese fortat sa tolereze totul in tacere ani de-a randul.

Pe langa ura reactiva fata de parinti si ura latenta reprimata si redirectionata spre tapi ispasitori, mai
exista si ura indreptatita fata de o persoana care ne tortureaza in prezent, fie fizic fie mental, o persoana la
mana careia ne aflam oarecum si de care nu ne putem elibera sau de care credem ca nu ne putem elibera. Atata
vreme cat suntem intr-o asemenea stare de dependenta, sau credem ca suntem, ura este rezultatul inevitabil. E
de neconceput ca o persoana torturata sa nu simta ura fata de tortionar. Daca negam aceste sentimente,
vom suferi de simptome fizice. Biografiile martirilor crestini sunt pline de descrieri ale bolilor groaznice de
care au suferit, cea mai mare parte din acestea fiind boli de piele. Asa se apara corpul de tradare. Acestor
sfinti li se poruncise sa-si ierte tortionarii, sa intoarca si celalalt obraz, insa pielea lor inflamata era o
indicatie clara a furiei extreme si a resentimentelor pe care le reprimau. Daca aceleasi victime ar fi reusit sa se
elibereze de puterea calailor lor, nu ar fi fost nevoiti sa traiasca zi de zi cu acea ura. Evident ca amintirile
neputintei si ororii traite ar mai fi iesit la iveala din cand in cand. Dar este foarte probabil ca intensitatea urii
lor s-ar fi diminuat cu trecerea timpului.
si vitale ale corpului nostru la umiliri (si alte rani fata de integritatea noastra) pe care le-am suferit in
copilaria timpurie. Bolile groaznice ale martirilor indica foarte clar pretul platit pentru negarea adevaratelor
sentimente. Deci nu ar fi mai simplu sa ne intrebam impotriva cui este directionata acea ura si sa recunoastem
de ce acea ura este justificata? Atunci am avea sansa de a trai responsabil in armonie cu sentimentele noastre,
fara a le nega si fara sa platim cu boli pentru aceasta virtute.
Mie una mi-ar fi suspect daca un terapeut mi-ar promite ca dupa un tratament (si eventual datorita
iertarii) m-as elibera de sentimente indezirabile precum furia, mania sau ura. Oare ce persoana as fi daca nu
as reactiona, macar temporar, la nedreptate, la atacuri, la rau sau la imbecilitate cu sentimente de furie sau
manie? Oare nu mi-ar fi amputata viata emotionala? Daca terapia ma ajuta, atunci ar trebui sa am acces la
TOATE sentimentele mele pentru tot restul vietii, si de asemenea sa am un acces constient la propria mea
istorie ca explicatie pentru intensitatea raspunsurilor mele emotionale. Acest lucru ar calma rapid acea
intensitate, fara consecinte fizice grave de genul celor cauzate de suprimarea emotiilor ramase neconstientizate.
In terapie pot invata sa-mi inteleg sentimentele mai degraba decat sa le condamn, pot invata sa le privesc ca pe
niste prieteni si protectori in loc sa ma tem de ele ca de ceva strain cu care trebuie sa ma lupt ca sa-l elimin. Cu
toate ca parintii sau profesorii nostri ne-au invatat sa practicam autoamputarea, trebuie candva sa ne dam
seama ca acest lucru este extrem de periculos. Nu mai exista nici o indoiala ca atunci suntem victimele unei
mutilari grave.
Oamenii au tendinta de a asocia cuvantul ura cu notiunea unui blestem periculos de care trebuie sa
ne eliberam cat putem de repede. O alta opinie frecventa este aceea ca ura ne otraveste pe noi insine si ca face
imposibila vindecarea ranilor copilariei. Eu am un punct de vedere foarte diferit si acest lucru a dus la multe
neintelegeri. De asemenea, multe din incercarile mele de a explica pe intelesul tuturor fenomenul urii si de a a
supune aceasta notiune unei cercetari mai amanuntite nu au fost incununate de succes.
Si eu sunt de parere ca ura ne poate otravi, dar numai atata vreme cat aceasta ura ramane
inconstienta si este indreptata in mod delegativ spre personaje-substitut sau tapi ispasitori. In acest caz ura
nu poate fi rezolvata. Sa presupunem de exemplu ca eu urasc negrii sau tiganii dar nu mi-am permis niciodata
sa constientizez cum m-au tratat parintii mei cand eram copil, cum m-au lasat ore intregi sa plang in propria
mea urina sau in propriile fecale, cum nu am primit de la ei nici macar o privire plina de iubire. Intr-un
asemenea caz voi suferi din cauza unei forme latente de ura care ma poate urmari toata viata si imi va cauza tot
felul de simptome fizice. In schimb, daca stiu ce mi-au facut parintii in ignoranta lor si imi constientizez
indignarea perfect justificata fata de comportamentul lor, atunci nu mai am nici un motiv sa-mi redirectionez

ura asupra altor persoane. In timp, ura fata de parintii mei se va atenua sau va disparea temporar pentru a
renaste ca rezultat al unor evenimente prezente sau al unor noi amintiri. Dar acum stiu ce este cu aceasta ura.
Datorita sentimentelor pe care le-am simtit in mod activ, ma pot cunoaste bine pe mine insami si NU MAI
SIMT NICI O CONSTRANGERE DE A FACE RAU CUIVA DIN CAUZA SENTIMENTELOR MELE
NECONSTIENTIZATE DE URA.
Adesea intalnim oameni care sunt recunoscatori parintilor pentru bataile incasate cand erau mici sau care
afirma ca au uitat demult abuzurile (sexuale si nu numai) ale caror victime au fost. Ei afirma ca prin rugaciuni
i-au iertat pe parinti pentru pacatele acestora. Concomitent insa aceiasi oameni simt constrangerea de a
recurge la violenta fizica in cresterea propriilor lor copii si de a abuza de acesti copii
intr-un fel sau altul. Orice pedofil isi expune deschis iubirea fata de copii si nu realizeaza ca in adancul
sufletului lui el se razbuna pentru ceea ce i s-a facut lui cand era copil. Desi nu e constient de ura pe care o are
in el, el ramane sclavul si marioneta acestei uri.
ALICE MILLER
DESPRE IERTARE: EXPERIENTA ELIBERATOARE A DUREROSULUI ADEVAR
Copilul maltratat i neglijat este absolut singur, n ntunericul confuziei i spaimei, nconjurat de arogan i
ur, privat de drepturi i de limbaj, cu iubirea i ncrederea nelate, dispreuit, umilit, batjocorit n durerea lui,
lipsit de orientare, fr sprijin, orb, lsat fr mil la discreia puterii adultului ignorant, total lipsit de aprare.
Intreaga lui fiin ar vrea s-i urle furia, s-i exprime revolta i s strige dup ajutor. Dar exact asta nu are
voie s fac. Toate reaciile normale, prevzute de natur pentru autoaprare, i snt interzise. Dac nu-i vine n
ajutor nici un martor, aceste reacii normale ar accentua i prelungi chinurile copilului, care ar putea i s
moar din cauza lor.
Astfel, impulsul sntos de a protesta mpotriva inumanitii trebuie reprimat. Copilul ncearc s-i tearg
din memorie, s radieze tot ce i se ntmpl, pentru a expulza din contient revolta arztoare, furia i spaima i
suferina insuportabil pentru totdeauna, cum sper el. Ceea ce rmne este un sentiment apstor al propriei
vinovii chiar i atunci cnd copilul nu e forat s srute mna care l-a btut i s cear iertare. Din pcate
acest lucru se ntmpl mai des dect ne imaginm.
Copilul torturat continu s triasc n interiorul adultului care a supravieuit torturii, o tortur care s-a ncheiat
cu refularea total. El triete cu ntunericul spaimei, al opresiunii i ameninrilor. Cnd toate ncercrile lui de
a-l determina pe adult s asculte povestea copilului au euat, el recurge la limbajul simptomelor pentru a se
face auzit, aa apar dependena de droguri (tutun, alcool etc.), psihozele, criminalitatea. In caz c adultul
ncepe s intuiasc oarecum de ce sufer i va ntreba specialiti dac problemele lui au o legtur cu copilria,
va primi n cele mai multe cazuri asigurri c e prea puin probabil s fie aa. Si chiar dac ar fi aa, atunci
trebuie s nvee s ierte, i se spune c resentimentul fa de trecut l mbolnvete.
n grupurile de acum familiare n care toxicomanii i rudele lor se duc mpreun la terapie, majoritatea
terapeuilor le spun acelai lucru: iertarea este o condiie pentru succesul terapiei, numai dac-i ieri prinii
pentru tot ceea ce i-au fcut te poi vindeca. Chiar dac prinii erau alcoolici, chiar dac te-au maltratat, i-au
inoculat ndoieli, te-au exploatat, te-au btut i te-au mpovrat peste msur, trebuie s le ieri totul, altfel nu i
se vindec boala. Aceast ipotez le pare tuturor att de normal, nct nu e pus mai nicieri la ndoial dar
exact acest lucru ar fi imperios necesar. Exist multe programe care se intituleaz terapie, a cror baz const
n a nva mai nti s-i exprimi sentimentele, pentru a vedea ce s-a ntmplat n copilrie. Dar dup aceea
urmeaz obligatoriu travaliul de iertare, despre care se pretinde c ar fi necesar pentru procesul vindecrii.
Muli oameni care au SIDA sau snt toxicomani mor n urma eforturilor inumane de a ierta att de multe. Ceea
ce nu realizeaz este c de fapt ei doar ncearc s pstreze intacte refulrile copilriei. Cci iertarea nu
dizolv ura i ura de sine, ci doar le astup ntr-un mod foarte periculos.

Unii terapeui se tem de acest adevr. Ei lucreaz sub influena diverselor interpretri adunate din religiile
occidentale i orientale care predic iertarea din partea fostului copil maltratat. Prin asta ei creeaz un nou cerc
vicios pentru oameni care, de la cea mai fraged vrst, au fost prizonierii cercului vicios al pedagogiei. Si prin
asta ei neleg terapie, cnd n realitate i atrag pe acei oameni ntr-o capcan din care nu exist scpare,
aceeai capcan care cndva i-a mpiedicat s-i exprime cele mai normale proteste i deci le-a cauzat boala!!
Aceti terapeui, prizonieri ai sistemului pedagogic, nu-i pot ajuta pe pacieni s-i rezolve consecinele
traumatizrii suferite i atunci le ofer n schimb moralism tradiional.
Cunosc cazul unei femei a crei mam fusese abuzat sexual att de tatl ct i de fratele ei. Crescut ntr-o
coal de clugrie, aceast femeie nvase pe de rost binecuvntarea iertrii i continua s-i respecte tatl
i fratele fr pic de amrciune. Pe cnd fiica ei era copil mic, aceast femeie o lsa n grija nepotului ei,
care avea 13 ani, ea ducndu-se linitit la cinema cu soul ei. In absena ei, nepotul pubertin i satisfcea
nevoile sexuale cu trupul fetiei. M
Oamenii au tendinta de a asocia cuvantul ura cu notiunea unui blestem periculos de care trebuie sa
ne eliberam cat putem de repede. O alta opinie frecventa este aceea ca ura ne otraveste pe noi insine si ca face
imposibila vindecarea ranilor copilariei. Eu am un punct de vedere foarte diferit si acest lucru a dus la multe
neintelegeri. De asemenea, multe din incercarile mele de a explica pe intelesul tuturor fenomenul urii si de a a
supune aceasta notiune unei cercetari mai amanuntite nu au fost incununate de succes.
Si eu sunt de parere ca ura ne poate otravi, dar numai atata vreme cat aceasta ura ramane
inconstienta si este indreptata in mod delegativ spre personaje-substitut sau tapi ispasitori. In acest caz ura
nu poate fi rezolvata. Sa presupunem de exemplu ca eu urasc negrii sau tiganii dar nu mi-am permis niciodata
sa constientizez cum m-au tratat parintii mei cand eram copil, cum m-au lasat ore intregi sa plang in propria
mea urina sau in propriile fecale, cum nu am primit de la ei nici macar o privire plina de iubire. Intr-un
asemenea caz voi suferi din cauza unei forme latente de ura care ma poate urmari toata viata si imi va cauza tot
felul de simptome fizice. In schimb, daca stiu ce mi-au facut parintii in ignoranta lor si imi constientizez
indignarea perfect justificata fata de comportamentul lor, atunci nu mai am nici un motiv sa-mi redirectionez
ura asupra altor persoane. In timp, ura fata de parintii mei se va atenua sau va disparea temporar pentru a
renaste ca rezultat al unor evenimente prezente sau al unor noi amintiri. Dar acum stiu ce este cu aceasta ura.
Datorita sentimentelor pe care le-am simtit in mod activ, ma pot cunoaste bine pe mine insami si NU MAI
SIMT NICI O CONSTRANGERE DE A FACE RAU CUIVA DIN CAUZA SENTIMENTELOR MELE
NECONSTIENTIZATE DE URA.
Adesea intalnim oameni care sunt recunoscatori parintilor pentru bataile incasate cand erau mici sau care
afirma ca au uitat demult abuzurile (sexuale si nu numai) ale caror victime au fost. Ei afirma ca prin rugaciuni
i-au iertat pe parinti pentru pacatele acestora. Concomitent insa aceiasi oameni simt constrangerea de a
recurge la violenta fizica in cresterea propriilor lor copii si de a abuza de acesti copii
intr-un fel sau altul. Orice pedofil isi expune deschis iubirea fata de copii si nu realizeaza ca in adancul
sufletului lui el se razbuna pentru ceea ce i s-a facut lui cand era copil. Desi nu e constient de ura pe care o are
in el, el ramane sclavul si marioneta acestei uri. ai trziu, cnd fata devenit femeie a cutat ajutor ntr-o
psihoterapie, analistul i-a spus c n nici un caz nu trebuie s-o acuze pe mama ei, cci totul se ntmplase fr
intenii rele, mama ei nu avusese nici o idee c nepotul ei abuza sexual de copilul ei n mod regulat. Se prea
c mama nu tiuse nimic. Cnd copilul ei ncepuse s dea semne de dereglri alimentare, ea consultase
ngrijorat mai muli medici, care au asigurat-o c dereglrile erau cauzate de creterea dinilor. In felul
acesta, roile mainriei iertrii funcionau aproape perfect cu preul adevrului i al vieii tuturor celor
implicai. Din fericire, ele nu funcioneaz ntotdeauna aa bine.
In cartea ei absolut remarcabil Oglinda de obsidian: o vindecare matur dup un incest (Seattle 1988),
Louise Wisechild descrie cum a reuit s-i descifreze mesajele i limbajul trupului i n consecin s-i

descifreze sentimentele, astfel nct cu timpul a fost capabil s-i elibereze copilria de sub reprimare. Acest
lucru a avut loc ntr-o terapie eficace, implicnd terapie fizic i protocoale scrise ale experienelor respective,
n timpul pregtirii ei pentru meseria de fizioterapeut. Treptat, ea a descoperit ceea ce eliminase din contient:
c bunicul ei abuzase sexual de ea cnd ea avusese 4 ani; c ulterior un unchi pervers de asemenea profitase de
ea (era fratele mamei, acelai care profitase i de mama ei), iar apoi fusese violat de tatl vitreg. Intruct
terapeutul face o asemenea afirmaie bazndu-se pe o experien dovedit i crede n aceast autoritate.
Pacientul nu tie i i este aproape imposibil s afle c aceast afirmaie ascunde doar teama terapeutului n faa
abuzului suferit de el nsui din cauza propriilor prini. Cum poate pacientul s scape de sentimentele de
vinovie n asemenea mprejurri? Acestea vor fi doar accentuate, accentund la rndul lor boala i depresia.
Predicarea iertrii dezvluie natura pedagogic a unor terapii. In plus, scoate la iveal neputina predicatorilor.
Pe undeva e ciudat c se intituleaz terapeui cnd termenul preoi ar fi mai potrivit. Ceea ce rezult n final
este perpetuarea orbirii inoculate n copilrie, orbire pe care o adevrat terapie ar putea-o vindeca. Ceea ce li
se repet pacienilor pn cnd ei ncep s cread, iar terapeutul s-a mblnzit este: Ura te mbolnvete.
Trebuie s ieri i s uii. Atunci te vei face bine. Dar se pierde din vedere c nu ura i-a dus pe pacieni la o
disperare mut n copilrie, nstrinndu-i de propriile sentimente i nevoi, ci tocmai acest moralism cu care
au fost permanent mpovrai, n loc s aib reaciile normale de furie i s se poat revolta la momentul
potrivit mpotriva nedreptii i rului care le era fcut.
Din proprie experien pot spune c ceea ce m-a eliberat n final de trecut a fost exact contrariul iertrii, adic
revolta mpotriva maltratrii suferite, recunoaterea i condamnarea opiniilor i aciunilor greite ale prinilor
mei i n sfrit articularea propriilor mele nevoi. In copilria mea aceste lucruri fuseser ignorate n numele
unei bune educaii i eu nsmi nvasem s le ignor decenii ntregi pentru a fi copilul bun i tolerant pe
care i-l doreau prinii mei. Astzi ns tiu: ntotdeauna am simit nevoia s demasc i s lupt mpotriva
prerilor i atitudinilor pe care le consideram distrugtoare de viei, oriunde le ntlneam, i s nu le tolerez.
Ins nu puteam face acest lucru nainte de a fi simit i contientizat ceea ce mi se fcuse mie n trecut.
Impiedicndu-m s simt durerea, ordinul moral religios de a ierta nu fcea dect s obstrucioneze procesul
de vindecare. Indemnul de bun purtare nu are nimic de-a face cu o terapie sau cu o via de calitate. Pentru
muli oameni care caut ajutor, acest ndemn nchide calea spre libertate. Unii terapeui se las ghidai de
propria lor team teama copilului maltratat fa de rzbunarea prinilor i de sperana c buna lor purtare
le va aduce ntr-o bun zi iubirea pe care prinii lor le-au refuzat-o o via ntreag. Preul pe care-l pltesc
pacienii pentru aceast speran iluzorie este ntr-adevr mare.
Refuznd s iert, renun la iluzii. Un copil maltratat nu poate tri fr iluzii. Dar un terapeut adult trebuie s fie
n stare s controleze situaia. Pacienii lui ar trebui s fie capabili rosteasc ntrebarea: De ce s iert cnd nu
mi-o cere nimeni? Adic prinii mei refuz s neleag i s tie ce mi-au fcut, deci de ce eu a continua s-i
neleg i s-i iert pe parinii mei i ce s-a ntmplat n copilria lor prin ani ntregi de psihanaliz i analiz
tranzacional? La ce bun? Pe cine ajut asta? Asta nu-i ajut pe prinii mei s vad adevrul. In schimb m
mpiedic pe mine s-mi triesc adevratele sentimente, sentimente care mi-ar nlesni accesul la adevr. Dar
sub clopotul iertrii sentimentele nu pot i nu au voie s triasc. Din pcate asemenea reflecii nu snt
frecvente n cercuri terapeutice n care iertarea este legea suprem. Singurul compromis care sa feca acolo
const n diferenierea ntre formele greite i cele corecte ale iertrii, iar acele terapii cer numai formele
corecte, acest scop neputnd fi pus sub semnul ntrebrii.
Am ntrebat muli terapeui de ce pornesc de la premiza c trebuie neaprat s iertm ca s ne recptm
sntatea, dar nu am primit nici un rspuns. Probabil c ei nu se ndoiser niciodat de acest imperativ,
deoarece l consideraser la fel de firesc precum abuzurile n care crescuser. Nu-mi pot imagina c o
comunitate n care copiii nu snt maltratai, ci iubii, respectai i protejai, ar cultiva ideologia iertrii pentru
cruzimi de neiertat cum ar fi btaia. Aceast ideologie este indisolubil legat de porunca S nu vezi! i de
repetarea asupra noii generaii a cruzimilor trite de prini. Copiii notri pltesc preul orbirii noastre. Teama
de rzbunarea prinilor este stlpul de baz al moralei noastre.

Intr-o terapie lipsit de intenia de a educa se poate pune capt acestei ideologii fatale, cci cu ajutorul
adevrului cei care au supravieuit maltratrilor se pot elibera de urmrile acestora. O terapie efectiv nu
este continuarea educaiei, ci elucidarea rnilor acesteia, n scopul eliminrii consecinelor nefaste ale
educaiei. Terapia trebuie s-i mijloceasc pacientului accesul la propriile sentimente pentru tot restul
vieii lui, fiindc numai asta l poate ajuta s se orienteze i s nu se mai nstrineze de el nsui. Apeluri
moralizatoare nu fac dect s-l ndeprteze de adevr.
Un copil i poate ierta prinii dac ei la rndul lor snt pregtii s-i recunoasc i s-i accepte greelile.
Imperativul de a ierta poate fi ns un pericol pentru terapie, chiar dac e o expresie a culturii noastre.
Maltratarea copiilor este la ordinea zilei i de aceea asemenea greeli snt bagatelizate de ctre majoritatea
adulilor. Actul iertrii gratuite poate avea consecine negative nu numai asupra individului, ci asupra ntregii
societi, deoarece presupune muamalizarea opiniilor i atitudinilor greite i implic tragerea unei perdele
ntunecate peste realitate ca s nu se mai poat vedea ce se petrece dincolo.
Posibilitatea schimbrii depinde de existena unui numr suficient de martori iniiai pentru a crea o plas de
siguran pentru contientizarea mrit a celor care au fost maltratai n copilrie, astfel nct ei s nu cad n
negura uitrii, din care vor iei mai trziu fie criminali, fie bolnavi psihic. Prini la timp n aceast plas de
siguran a martorilor iniiai, aceti copii pot crete devenind aduli contieni, aduli care triesc CU
propriul trecut i nu mpotriva lui i care vor fi capabili s fac tot ce le st n putere pentru a crea un viitor mai
uman pentru noi toi.
S-a dovedit deja tiinific c plnsul cauzat de suferin, durere i team elibereaz nu numai lacrimi, dar i
hormoni care contribuie la relaxarea corpului. Evident c asta nu echivaleaz cu o terapie. Cu toate acestea, e o
descoperire important care ar trebui luat n considerare de toi terapeuii. Pn acum de cele mai multe ori se
ntmpl contrariul. Pacienilor li se dau tranchilizante pentru a-i calma i pentru a-i mpiedica s capete acces
la cauzele simptomelor. Problema cu pedagogia medical este c toi cei implicai, instituii i specialiti, nu
doresc n nici un caz s tie de ce se mbolnvesc oamenii sau de ce ajung n nchisori. Rezultatul acestui refuz
este c nenumrai oameni cu boli cronice umplu ani de zile nchisorile sau clinicile i guvernele cheltuie
miliarde pentru pstrarea secretelor. Cei afectai nu au voie cu nici un chip s realizeze c pot fi ajutai s
neleag limbajul copilriei i al propriului trup i n felul sta s-i reduc sau chiar s-i vindece bolile. Dac
am avea curajul s ne confruntm cu faptele n legtur cu refularea maltratrii copiilor i consecinele
acesteia, acest lucru ar fi posibil. O singur privire asupra literaturii de specialitate pe acest subiect ne arat
ns c acest curaj lipsete. In schimb literatura e plin de apeluri la bunele noastre intenii, e plin de tot felul
de sfaturi neutre i neverificabile i, mai presus de toate, de predici care ne cer s uitm i s iertm toate
cruzimile pe care le-am suferit n copilrie. Si dac asta nu are efect, n-are dect s plteasc statul toat viaa
pentru ngrijirea invalizilor i a bolnavilor cronici, dei adevrul i-ar putea vindeca.
Oamenii au tendinta de a asocia cuvantul ura cu notiunea unui blestem periculos de care trebuie sa
ne eliberam cat putem de repede. O alta opinie frecventa este aceea ca ura ne otraveste pe noi insine si ca face
imposibila vindecarea ranilor copilariei. Eu am un punct de vedere foarte diferit si acest lucru a dus la multe
neintelegeri. De asemenea, multe din incercarile mele de a explica pe intelesul tuturor fenomenul urii si de a a
supune aceasta notiune unei cercetari mai amanuntite nu au fost incununate de succes.
Si eu sunt de parere ca ura ne poate otravi, dar numai atata vreme cat aceasta ura ramane
inconstienta si este indreptata in mod delegativ spre personaje-substitut sau tapi ispasitori. In acest caz ura
nu poate fi rezolvata. Sa presupunem de exemplu ca eu urasc negrii sau tiganii dar nu mi-am permis niciodata
sa constientizez cum m-au tratat parintii mei cand eram copil, cum m-au lasat ore intregi sa plang in propria
mea urina sau in propriile fecale, cum nu am primit de la ei nici macar o privire plina de iubire. Intr-un
asemenea caz voi suferi din cauza unei forme latente de ura care ma poate urmari toata viata si imi va cauza tot
felul de simptome fizice. In schimb, daca stiu ce mi-au facut parintii in ignoranta lor si imi constientizez

indignarea perfect justificata fata de comportamentul lor, atunci nu mai am nici un motiv sa-mi redirectionez
ura asupra altor persoane. In timp, ura fata de parintii mei se va atenua sau va disparea temporar pentru a
renaste ca rezultat al unor evenimente prezente sau al unor noi amintiri. Dar acum stiu ce este cu aceasta ura.
Datorita sentimentelor pe care le-am simtit in mod activ, ma pot cunoaste bine pe mine insami si NU MAI
SIMT NICI O CONSTRANGERE DE A FACE RAU CUIVA DIN CAUZA SENTIMENTELOR MELE
NECONSTIENTIZATE DE URA.
Adesea intalnim oameni care sunt recunoscatori parintilor pentru bataile incasate cand erau mici sau care
afirma ca au uitat demult abuzurile (sexuale si nu numai) ale caror victime au fost. Ei afirma ca prin rugaciuni
i-au iertat pe parinti pentru pacatele acestora. Concomitent insa aceiasi oameni simt constrangerea de a
recurge la violenta fizica in cresterea propriilor lor copii si de a abuza de acesti copii
intr-un fel sau altul. Orice pedofil isi expune deschis iubirea fata de copii si nu realizeaza ca in adancul
sufletului lui el se razbuna pentru ceea ce i s-a facut lui cand era copil. Desi nu e constient de ura pe care o are
in el, el ramane sclavul si marioneta acestei uri.
Este deja dovedit c refularea poate fi crucial pentru un copil, dar nu trebuie s fie i soarta adulilor.
Dependena unui copil mic de prini, ncrederea lui n prini, dorina copilului de a iubi i de a fi iubit nu
cunosc limite. S exploatezi aceast dependen, s dezamgeti un copil i s-i neli ateptrile, s-i inoculezi
nesiguran, iar apoi s pui pe asta eticheta de educaie este o crim o crim comis zilnic i la fiecare or
din cauz de ignoran, indiferen i din refuzul de a renuna la un asemenea comportament distructiv. Faptul
c majoritatea acestor crime snt comise incontient nu atenueaz consecinele dezastruoase, anume faptul c
trupul copilului maltratat a nregistrat adevrul, dar contientul lui refuz s l accepte. Reprimnd durerea i
situaiile adiacente, organismul copilului ncearc s scape de moartea sufleteasc inevitabil dac ar
contientiza trauma. Ceea ce rmne este cercul vicios al refulrii n subcontient: adevrata poveste,
nregistrat n organism, produce simptome pentru a fi recunoscut i n sfrit luat n serios. Dar contientul
refuz, ca i n copilrie deoarece atunci a nvat c reprimarea oricror sentimente adevrate i-a salvat
viaa i pentru c nici n ziua de astzi nimeni nu i-a explicat c adulii nu mor din cauza adevrului, ci
dimpotriv, adevrul te ajut s-i recapei sntatea.
Pedagogia otrvitoare practicat sub comanda mut S nu vezi ce i s-a fcut reapare n metodele de
tratament ale medicilor, psihiatrilor i terapeuilor. Cu medicamente i teorii mistificatoare ei ncearc s
influeneze memoria pacienilor lor ct se poate de mult, pentru a nu gsi niciodat cauza bolii. Cauza se afl,
aproape fr excepie, n maltratarea i neglijarea fizic i psihic suferit n copilrie.
Astzi se tie c SIDA i cancerul implic un colaps drastic al sistemului imunitar al corpului, iar aceast
resemnare fizic este precedat de pierderea speranei omului bolnav. Este incredibil c nimeni nu este nc
n stare s fac pasul pe care l sugereaz aceste descoperiri: c ne putem rectiga sperana dac ne ascultm
ntr-un sfrit semnalele suferinei. Dac povestea noastr ascuns i reprimat este n sfrit ascultat i
nregistrat de contient, sistemul nostru imunitar se poate regenera. Dar cine s ne ajute, cnd ajuttorii
nii se tem n marea lor majoritatea de propria lor poveste de via? In felul sta continum jocul de-a baba
oarba ntre noi cu medicii, cu autoritile medicale deoarece pn n ziua de azi prea puini oameni au fcut
experiena c accesul emoional la adevr este condiia indispensabil a vindecrii. Asta e valabil i pentru
sntatea noastr fizic. Morala tradiional fictiv, interpretrile religioase distructive i toat confuzia cu care
am fost educai ne ngreuneaz aceast experien i ne mpiedic iniiativele de vindecare. Fr ndoial i
industria farmaceutic profit de orbirea i dependena noastr. Totui, fiecare din noi are doar o via i doar
un singur trup, care nu se las pclit, ci insist cu toate mijloacele pe care le are la dispoziie s nu l mai
nelm. Pe lung durat numai contientiznd adevrul putem supravieui.