You are on page 1of 1

Eseul „Dubla intentie a limbajului si problema stilului” deschide aceasta carte.

– Autorul justifica aici teoretic metodologia pe care a aplicat-o in studiul artei prozatorilor
romani.
– In teoria stilului Vianu pleaca de la dubla intentie a limbajului, spunand ca ”cine vorbeste
comunica si se comunica”.
Deci limbajul este in acelasi timp tranzitiv si reflexiv.
– Cele doua intentii ale limbajului se afla intr-un raport de „cooperare”, in sensul ca vorbitorul
comunica un mesaj dar in acelasi timp intra intr-un raport social cu cei care il asculta,
exprimandu-si atitudinea fata de cele comunicate tranzitiv.
– Cele doua functii ale limbajului se afla insa si intr-un raport de inversa proportionalitate, in
sensul ca valoarea reflexiva a limbajului scade in functie de cresterea valorii tranzitive.
Deci cu cat o manifestare lingvistica se adreseaza unui grup mai mare de ascultatori, cu atat
valoarea lui tranzitiva creste, iar valoarea sa reflexiva (starea sufleteasca ce a produs-o ) scade.
– Din acest raport T.Vianu deduce ca limbajul poetic se caracterizeaza prin tranzitivitate
limitata si printr-o reflexivitate infinita.
– T.Vianu face distinctie intre limbajul teoretic (matematic) si cel artistic .
Limbajul matematic este un simplu instrument explicabil de comunicare, pe cand limbajul
artistic este dominant de inefabil, capata o ambiguitate ce trebuie descifrata.
Actul matematic este tranzitiv, pe cand cel liric
( artistic ) este reflexiv.
– Stilul este – dupa Vianu – expresia unei individualitati, deci stilul literar este modul particular
de a comunica al unui scriitor.
– Stilul unei opere literare depinde de personalitatea creatoare a artistului si de continutul de
idei (fondul) operei respective.
– Vianu urmareste apoi interconditionarea dintre continut si forma, dintre idee si forma poetica
a operei.
El subliniaza ca forma poetica plasticizeaza o idee, iar o idee cu multiple semnificatii cere o
forma poetica pe masura.
– Vianu se opreste si asupra pericolelor care ameninta expresia poetica: obscuritatea ( cand
limbajul poetic se concentreaza exclusiv in reflexivitatea a, mergand pana la o incifrare totala ) si
banalitatea
( cand se exagereaza intentia tranzitiva a limbajului, scriitorul folosind un limbaj prozaic ).