You are on page 1of 62

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL (I

)
Suport de curs pentru
învăţământul la distanţă
(actualizat cu prevederile Noului Cod civil)

1

În planul de învăţământ al altor facultăţi materia aferentă disciplinei Introducere în dreptul civil este
evocată prin aceste denumiri. De asemenea, manualele şi cursurile corespunzătoare acestei materii sunt
intitulate, de regulă, Drept civil. Partea generală, respectiv Drept civil. Persoanele.

1

CUPRINS
I. Informaţii generale
Date de identificare a cursului............................................ p. 3
Condiţionări ...................................................................... p. 3
Descrierea cursului şi organizarea materiei.............................

p. 3

Formatul şi tipul activităţilor....................................................

p. 4

Evaluarea şi notarea...................................................................

p. 4

Chestionare pentru lucrările de control...................................

p. 4

Studenţi cu dizabilităţi...............................................................

p. 6

II. Suportul de curs
Precizări privind utilitatea suportului de curs..................................... p. 7
Modulul I. Norma de drept civil. Raportul juridic civil.........................
Modulul II. Capacitatea persoanei fizice ………….......................... p. 17
Modulul III. Identificarea şi localizarea persoanei fizice...……....... p. 30
Modulul IV. Persoana juridică ………………….............................. p. 40
Modulul V. Bunurile şi clasificarea lor …………............................ p. 51
Modulul VI. Drepturile subiective. Clasificarea, exercitarea şi dovada lor.

2

p. 8

Prescripţia extinctivă. …………................................... p. 54
Modulul VII. Actul juridic civil …………………..............................p. 68

3

I. Informaţii generale
Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs

Date de identificare curs

Nume: IONEL REGHINI

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

Birou: Cabinet 7/P, Facultatea de Drept,
Cluj-Napoca Str. Avram Iancu nr. 11,
Telefon: 0264 595504
E-mail ireghini@law.ubbcluj.ro

Anul I, Semestrul I
Tipul cursului: obligatoriu

Condiţionări
Pentru această materie nu există alte discipline a căror parcurgere şi
promovare să condiţioneze înscrierea şi prezentarea la examen. Totodată, fiind prima
parte a dreptului civil, materie care se studiază în continuare pe parcursul anilor II şi
III, nu există, în anul I, alte materii cu care să aibă o conexiune directă. Totuş i, pentru
o mai uşoară asimilare a materialului bibliografic este utilă revederea a două materii,
respectiv: Teoria generală a dreptului şi Drept roman.
Descrierea cursului şi organizarea materiei
Cursul de drept civil pentru studenţ ii din anul I este o introducere în dreptul
civil, astfel cum acesta se studiază în anii următori. Materia aferentă acestui curs
cuprinde, practic, trei părţi.
O primă parte este consacrată examinării unor aspecte generale ale dreptului
civil, respectiv normele dreptului civil, (specificul acestora şi aplicarea lor în timp şi
spaţiu) şi raportul juridic civil ş i trăsăturile sale specifice, trăsături care permit
distingerea sa de alte raporturi care cad sub incidenţa dreptului privat.
Partea a doua este consacrată subiectelor raporturilor juridice civile:
persoanele fizice şi persoanele juridice. Sunt examinate aici probleme care privesc:
capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice; identificarea ş i localizarea
persoanei fizice; no ţiunea de persoană juridică, condiţiile de înfiinţare şi modurile de
înfiinţare, specifice acesteia; capacitatea persoanei juridice; reorganizarea persoanelor
juridice.
Partea a treia priveşte raportul juridic civil în ansamblul său şi principalele
elemente ale acestuia. Sunt examinate aici probleme privitoare la: drepturile
subiective care intră în conţinutul raportului juridic civil; bunurile care formează
obiectul derivat al raporturilor juridice civile; actele juridice civile, care sunt un
însemnat izvor al raporturilor juridice civile; prescripţia extinctivă; probele, etc.
Împărţ irea materiei pe cele două semestre nu urmează însă aceast ă structură.
Astfel, materia corespunzătoare primului semestru, care se finalizează cu examen în
4

sesiunea din lunile ianuarie – februarie, cuprinde: aspectele generale şi introductive
(norma de drept civil şi raportul de drept civil, în general); persoanele (persoana fizică
şi persoana juridică): drepturile subiective; bunurile. Materia corespunzătoare celui de
al doilea semestru, care se finalizează cu examen în sesiunea din luna iunie, cuprinde:
actul juridic civil; prescripţia extinctivă; probele (dovada drepturilor civile
subiective).
Formatul şi tipul activităţilor
Pentru învăţământul la distanţă nu se organizează activităţi de predare (ore de
curs). Nimic nu împiedică însă pe cei înscrişi la ceastă formă de învăţământ să
participe la orele de curs organizate pentru forma de învăţământ cu frecvenţă.
Două forme de activitate sunt însă specifice învăţământului la distanţă. Este
vorba, în primul rând, de două activităţi tutoriale. Acestea sunt practic dezbateri
organizate pe grupe de studenţi cu privire la două teme mari din materia aferentă
cursului şi anunţate din timp prin „Calendarul disciplinei”, conţinut în CD- ul care se
înmânează fiecărui student. O a doua activitate constă în elaborarea a două lucrări de
control a căror tematică şi dată de predare se afl ă, de asemenea, pe CD. La această
materie, elaborarea şi predarea lucrărilor la termen, condiţionează admiterea
studentului la examen fără a influenţa notarea. Temele şi chestionarele pentru lucrările
de control sunt expuse şi mai jos, după aspectele privind evaluarea şi notarea.
Evaluarea şi notarea
Evaluarea studenţilor se face prin examen scris. Întrucât materia aceasta este
prevăzută în planul de învăţământ pentru semestrul II, şi examenul poate fi susţinut
pentru prima dată în sesiunea din luna iunie.
Cât priveşte formularea subiectelor sunt de făcut următoarele menţiuni:
- subiectele de examen nu sunt redacţionale ci constau în întrebări care
presupun un răspuns precis care, fie se regăseşte în materialul bibliografic, fie se poate
deduce logic, făcând apel la cunoştinţele dobândite ca urmare a parcurgerii
materialului bibliografic;
- subiectele de examen sunt în număr de 9, fiecare răspuns corect fiind
apreciat cu 1,00 puncte, la care se adaugă un punct din oficiu;
- subiectele de examen nu privesc definiţii şi nu presupun reproducerea
exactă a unor pasaje din cursul scris sau din texte de lege;
- practic subiectele de examen sunt formulate la fel cu întrebările din
chestionarele pentru lucrările de control;
- timpul afectat pentru examen este de 1 oră;
- utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului ca şi
recurgerea la mijloace tehnice pentru consultarea unei atare bibliografii pe durata
examinării se sancţionează cu excluderea studentului din examen
Chestionare pentru lucrările de control
I
Tema: STAREA CIVILĂ
Precizare: o lucrare nu trebuie să cuprindă mai mult de 5 - 6 pagini; lucrările
care nu se încadrează în această limită nu vor fi luate în considerare. În

5

consecinţă, va trebui să vă limitaţi la a răspunde la întrebări, fără a face
introduceri sau consideraţii colaterale.
1. Cu ocazia încheierii unei căsătorii, ofiţerul de stare civilă a omis să
întocmească actul de căsătorie, deşi a luat consimţământul soţilor. La o
lună după încheierea căsătoriei, soţia introduce o acţiune în nulitatea
acesteia, pe motiv că nu a fost întocmit actul de căsătorie. Care trebuie să
fie soluţia instanţei şi cu ce motivare? Cum se poate înlătura această
neregularitate?
2. În certificatul de naştere al unui copil, numele tatălui este greşit
consemnat. Tatăl se adresează instanţei cu o acţiune în rectificare. Care
va fi soluţia instanţei?
3. Care copii au statut de copii din afara căsătoriei?
4. În actul de naştere al unui copil, rubrica privitoare la numele tatălui este
completată prin consemnarea numelui concubinului mamei. Aceasta
deoarece soţii erau despărţiţi în fapt de trei ani, iar soţia convieţuia
notoriu în concubinaj. Precizaţi, motivat, dacă este valabilă această
înregistrare şi dacă nu este atunci arătaţi pe ce cale se va înlătura.
5. Cum se va stabili numele unui copil, în cazul în care acesta este găsit şi
apoi recunoscut – mai întâi de către mamă şi apoi de către tată?
6. Ce se înţelege prin modificarea actelor de stare civilă.
7. Din eroare, se constată fizic moartea unei persoane care se află, în
realitate, în străinătate. La întoarcerea în ţară, această persoană doreşte
să-şi clarifice situaţia. Care va fi mijlocul juridic de care va putea să se
folosească?

Studenţi cu dizabilităţi

6

Studenţii afectaţi de dizabilit ăţi motorii sau intelectuale sunt invitaţi să
contacteze titularul de curs pentru a identifica eventualele soluţii care să ofere
acestora şanse egale cu a celorlalţi cursanţi.

7

SUPORTUL DE CURS

Precizări privind utilitatea suportului de curs
1. Suportul de curs este doar o sinteză a principalelor teme şi probleme
abordate în cursurile scrise, consacrate materiei “Drept civil. Partea generală.
Persoanele. ” Ca atare, parcurgerea suportului de curs nu este suficientă pentru
pregătirea examenului la această disciplină. Pregătirea pentru acest examen
presupune parcurgerea unuia dintre cursurile scrise, indicate ca material bibliografic.
Suportul de curs este util prin aceea că scoate în evidenţă cele mai importante şi
semnificative probleme pe care această materie le ridică şi poate contribui la fixarea
cunoştinţelor dobândite în urma studiului individual.
2. În cuprinsul cursurilor scrise care le aveţi la dispoziţie, sunt evocate
frecvent numeroase texte de lege, din Codul civil sau din alte acte normative. Este,
desigur util, chiar necesar, să cunoaşteţi conţinutul acestora precum şi actul normativ
în care ele pot fi găsite, dar nu este cazul să vă încărcaţi memoria şi să pierdeţi timpul
reţinând şi numărul articolului, ori chiar a alineatului în care sunt cuprinse aceste
reglementări.
Suportul de curs a fost actualizat în raport cu prevederile noului Cod civil. Pe
parcurs, acest act normativ este evocat diferit, respectiv: noul Cod civil, Codul civil,
noua reglementare. Codul civil este evocat fie prin sintagma vechiul Cod civil, fie
prin sintagma legislaţia anterioară.
3. Nu este cazul să memoraţi exprimările folosite de unul sau altul dintre
autorii materialelor bibliografice. Puteţi să folosiţi şi chiar este indicat să formulaţi
exprimări proprii, cu condiţia de a nu denatura sensul reglementărilor legale pe care
încercaţi să le explicaţi. O prezentare într-o manieră personală a problemelor studiate
nu face decât să dovedească faptul că acestea au fost înţelese. Or, ceea ce ne
interesează - atât în perspectiva examenului ce îl veţi susţine şi care se cere promovat,
cât şi în ideea că parcurgerea oricărei materii este o treaptă în procesul de formare a
dumneavoastră ca practicieni ai dreptului -, este înţelegerea spiritului şi a sensului
reglementărilor legale şi nu reţinerea mecanică a acestora. Nu însemnă însă că nu
trebuie memorat nimic. Dimpotrivă, există o seamă de repere fundamentale – ca, de
exemplu, cele care privesc condiţiile de valabilitate ale actelor juridice, regimul
juridic al nulităţilor actului juridic, categoriile de bunuri şi regimul juridic al acestora
etc. -, care caracterizează diferitele instituţii juridice şi care trebuiesc reţinute, fiindcă
ele sunt veritabile şi în acelaşi timp indispensabile, “instrumente de lucru” în procesul
de interpretare şi aplicare corectă a dreptului. Reţinerea lor este necesară cu toate că
informatizarea permite astăzi accesul oricui şi într-un interval scurt de timp la orice
text de lege. Esenţial este ca, mai întâi, să şti ce să cauţi şi unde să cauţi, iar apoi să şti
să interpretezi ceea ce ai găsit. Dar, nu poţi nici să cauţi şi nici să interpretezi corect,
dacă nu stăpâneşti reperele de care vorbeam mai înainte.
4. Pentru a facilita fixarea cunoştinţelor de bază, la sfârşitul capitolelor şi,
uneori, chiar a anumitor paragrafe, am formulat o seamă de întrebări. De multe ori
răspunsul la acestea nu poate fi găsit în cuprinsul suportului de curs. El poate fi dat
numai în urma consultării materialului bibliografic.

8

5. Bibliografia indicată, cuprinde lucrări elaborate după intrarea în vigoare a
noului Cod civil. Lucrarea de bază pentru examen este cursul universitar care are ca
autor pe titularul cursului.
6. Activităţile tutoriale se desfăşoară sub forma unor discuţii, deci nu sunt
activităţi de predare a materiei aferente temelor anunţate. Prin urmare, prezenţa la
aceste activităţi este, în principiu, utilă numai în măsura în care aţi studiat tema
anunţată pentru respectiva activitate tutorială. Pe de altă parte însă, adoptarea noului
Cod civil a adus o serie întreagă de modificări legislative, care nu sunt suficient
cuprinse nici în prezentul suport de curs nici în materialele (manuale, cursuri, tratate
etc.) care au fost publicate până la această dată. Aşa fiind, vom încerca, dacă este
cazul, ca în cadrul activităţilor tutoriale să insistăm asupra noilor reglementări.
.
MODULUL I
Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul juridic civil.
& 1. Definirea dreptului civil. Într-o primă accepţ iune dreptul civil are
înţelesul de drept subiectiv, adică înţelesul de putere conferită unei persoane de lege
sau de un act juridic, putere în virtutea căreia, acea persoană, poate ea însăşi să
acţioneze sau poate să pretindă altuia să acţioneze într-un fel oarecare. Aşa, spre pildă,
proprietarul unui bun este titularul unui drept subiectiv în temeiul căruia el are puterea
să st ăpânească bunul, să îl folosească ori să îl încredinţeze altuia spre folosinţă, la fel
cum are puterea să dispună de bun vânzându- l, donându-l etc., ori consumându-i
substanţa. Tot astfel, acela ce vinde un bun are un drept subiectiv în temeiul căruia
poate să primească preţul bunului vândut şi, ca atare, poate să-i ceară cumpărătorului
să-l achite; iar acela care a închiriat un bun are un drept subiectiv în temeiul căruia
poate să-i ceară locatarului să plătească chiria etc. Această primă accepţiune a
dreptului civil o vom avea în vedere ceva mai încolo, cu ocazia examinării
conţinutului raportului juridic civil şi a clasificării drepturilor subiective.
Într-o a doua accepţiune, dreptul civil desemnează una dintre ramurile
sistemului nostru de drept, adică o grupare de norme şi instituţii juridice reunite
laolaltă, în principal, datorită obiectului lor comun de reglementare. În această din
urmă accepţiune, dreptul civil apare ca o componentă a dreptului obiectiv, adică a
unui ansamblu de norme de conduită care pot exista şi se pot aplica indiferent de
cunoaşterea sau perceperea lor subiectivă de către persoanele fizice sau juridice. Iar,
în măsura în care este vorba de anumite norme juridice concrete, care există şi se
aplică la un moment dat, ramura dreptului civil este parte a dreptului pozitiv. Acesta
este înţelesul pe care îl vom avea în vedere, cu prioritate, în partea de început a
materiei.
Legislaţia noastră nu define şte dreptul civil ca ramură de drept şi nici nu îi
precizează obiectul sau domeniul de reglementare.
În literatura noastră de specialitate dreptul civil a fost şi este definit, de regulă,
ca fiind acea ramură a sistemului de drept, sau acel ansamblu de norme juridice care
reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice
şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Uneori această definiţie este
completată cu precizarea că normele dreptului civil reglementează şi condiţia juridică
a persoanelor fizice şi juridice, în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice
civile.

9

Mai utilă însă decât o definiţ ie pare a fi o localizare dreptului civil în sistemul
nostru de drept. Pentru aceasta sunt de reţinut, îndeosebi, o seamă dintre prevederile
din partea de început a noului Cod civil. Astfel potrivit art. 2 C.civ.: (1) Dispoziţiile
prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre
persoane, ca subiecte de drept civil. (2) Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu
de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera
sau spiritul dispoziţiilor sale. Iar potrivit art. 3 (1) Dispoziţiile prezentului cod se
aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice
alte subiecte de drept civil. (2) Sunt consideraţ i profesionişti toţi cei care exploatează
o întreprindere. Rezultă de aici, pe de o parte, că noua reglementare tinde să unifice
dreptul privat şi să pună semn de egalitate între acesta şi dreptul civil şi, pe de altă
parte, că noua reglementare, respectiv noul Cod civil, constituie dreptul comun în
cadrul dreptului privat.
& 2. Norma de drept civil. Noţiune. Clasificare. Norma de drept civil este,
asemenea tuturor normelor juridice sau de drept, o regulă de conduită cu caracter
general, impersonal şi de aplicare repetată, regulă ale cărei prevederi pot fi impuse, la
nevoie, făcând uz de forţa de constrângere a statului.
Normele dreptului civil se pot grupa în două mari categorii: norme imperative
(de ordine publică şi de ordine privată) şi norme dispozitive. Primele sunt acelea de la
care părţile nu se pot abate, iar celelalte, pe cale de consecinţă, sunt cele de la care
părţile se pot abate fără a suporta vreo consecinţă juridică..
Normele din Codul civil sunt norme de drept comun. Expresia drept comun
desemnează norma juridică sau gruparea de norme juridice prin care se înfăptuieşte
reglementarea legală generală, de principiu, a unui raport social sau a unui domeniu
de raporturi sociale, reglementare care primeşte aplicare într-un anumit domeniu, ori
de câte ori (sau în măsura în care) acel domeniu nu este supus unei reglementări legale
speciale, derogatorii. În comparaţie cu Codul civil - care este dreptul comun -,
celelalte reglementări ale dreptului privat constituie doar un drept special sau
categorial. Distincţia dintre dreptul comun şi drepturile categoriale nu este numai de
natură teoretică. Prin consecinţele sale ea evocă o altă distincţie, care se face cu ocazia
clasificării nomelor juridice. Este vorba de distincţia dintre normele generale sau de
aplicaţie generală şi normele speciale sau de aplicaţie specială.
În altă ordine de idei, normele dreptului civil sunt, în bună măsură, norme
supletive, denumite astfel fiindcă rostul lor este acela de a suplini voinţa părţilor,
atunci când aceasta nu a fost exprimată îndestulător la încheierea unui contract.
Existenţa acestei categorii de norme juridice apare ca o necesitate în contextul
libertăţii contractuale, care conferă părţilor posibilitatea de a încheia acele contracte
pe care ele le voiesc şi de a stabili conţinutul acestora. Or, în multe cazuri, părţile nu
pot sau nu vor, la data încheierii contractului, să prevadă toate situaţiile ce se vor ivi în
raporturile dintre ele şi, în consecinţă, nu cuprind în contract clauze care să
reglementeze aceste situaţii. Altfel spus, de multe ori, contractul este incomplet.
Aşa fiind, legiuitorul a instituit, preventiv, o categorie specială de norme juridice menite
să umple “golurile” contractuale şi care sunt denumite sugestiv norme supletive. Spre
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare implică, printre altele, o seamă de cheltuieli
legate de încheierea lui, de predarea şi de ridicarea bunurilor vândute şi de plata preţului,
cheltuieli a căror repartizare între părţi se va face potrivit înţ elegerii acestora. Astfel, păr
ţile se pot înţ elege ca toate cheltuielile să fie suportate de către vânzător ori de către
cumpărător, la fel cum se pot înţelege ca fiecare să suporte o jumătate sau o anumită parte
din aceste cheltuieli. Cum problema unor astfel de cheltuieli se poate ridica în mod
obişnuit şi cum este cu putinţă ca părţile să nu-i
10

dea o rezolvare prin clauzele contractului, legiuitorul a intervenit cu o seamă de
dispoziţii supletive, prevăzând, prin art. 1666 că: (1) În lipsă de stipulaţie contrară,
cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului;
(2) Măsurarea, cântărirea şi cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina
vânzătorului, iar cele de preluare şi transport de la locul executării sunt în sarcina
cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel. (3) În absenţa unei clauze contrare,
cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în sarcina cumpărătorului.
Întrebări.
1.Ce înseamnă “drept comun” şi care sunt consecinţele calificării normelor de
drept civil ca fiind “norme de drept comun”?
2.Ce sunt normele supletive şi care este utilitatea lor?
3.Cum pot fi clasificate normele imperative şi care este utilitatea acestei
clasificări?
4.Ce sunt normele permisive?
Cuvinte şi expresii cheie.
Imperativ; onerativ; prohibitiv; supletiv; permisiv; drept comun; ordine
publică; ordine privată.
& 3. Aplicarea normelor juridice în timp. Conflictele de legi în timp.
Problema stabilirii domeniului temporal al acţiunii normelor juridice se ridică în
modul cel mai firesc deoarece, aşa cum se obişnuieşte a se spune “legea nu este
eternă”, ea este elaborată în considerarea unor realităţi ş i, ca atare, este indicat ca ea
să existe şi să se aplice doar atâta timp cât aceste realităţi există şi nu se modifică, la
fel cum este indicat ca ea să fie abrogată ori modificată odată cu dispariţia sau
modificarea realităţilor care au generat-o.
Succesiunea în timp a normelor juridice care au acelaşi domeniu de
reglementare (proprietate, contracte, căsătorie, etc.) - succesiune care implică
existenţa unor norme vechi şi a unor norme noi -, poate să creeze conflicte de legi
(norme) în timp sau conflicte de legi intertemporale. Problema centrală a acestor
conflicte este aceea de a şti dacă o anumită situaţie juridică este reglementată de legea
(norma) veche sau de legea (norma) nouă. De exemplu: la data încheierii unei
căsătorii, legea (Codul familiei) reglementează într-un anumit fel relaţiile patrimoniale
dintre soţ i. În timpul căsătoriei apare o nouă reglementare (noul Cod civil) a acestor
relaţii. Ca urmare, se naşte întrebarea: noua reglementare se aplică doar relaţiilor
patrimoniale ce se vor stabili în căsătoriile care se vor încheia ulterior apariţiei ei sau
şi relaţiilor ce se stabilesc în căsătoriile încheiate anterior şi care există la data intrării
ei în vigoare?
3.1. Soluţionarea conflictelor de legi prin norme tranzitorii. Datorită faptului
că asemenea conflicte generează situaţii complexe, care dacă nu sunt rezolvate unitar
pot crea inechităţi grave, legiuitorul intervine frecvent prin norme tranzitorii, care
delimitează domeniul temporal de acţiune al legilor aflate în conflict, indicând dacă o
anumită situaţ ie juridică este reglementată de legea veche ori de legea nouă sau, dacă
este cazul, în ce măsură este reglementată de una sau de alta dintre legile aflate în
conflict. Ca urmare, prin aceste norme tranzitorii nu se reglementează nemijlocit
anumite relaţii sociale ci se soluţionează conflictul de legi prin stabilirea domeniului
temporal de aplicare al fiecăreia dintre normele aflate în conflict. Spre pildă, intrarea
în vigoare a noului Cod civil a generat o serie întreagă de conflicte în timp între
reglementările cuprinse în Codul civil de la 1864 şi cele cuprinse în noul Cod. Pentru

11

soluţionarea acestor conflicte în Legea nr. 71/2011, legiuitorul a inserat o serie
întreagă de norme tranzitorii.
Existenţa unor norme tranzitorii s-ar putea spune că este soluţia ideală pentru
conflictele de legi intertemporale. Astfel de conflicte se cer însă a fi soluţionate şi în
lipsa unor dispoziţii tranzitorii, iar rezolvările ce se dau trebuie să fie, de principiu,
aceleaşi de fiecare dată.
3.2. Soluţionarea conflictelor de legi potrivit normelor (regulilor) speciale
cuprinse în art. 6 C. civ., alin. 2 – 6. Spre deosebire de normele tranzitorii care
soluţionează un conflict de legi existent, prevederile din art. 6 alin. 2 – 6 C. civ.
soluţionează eventuale conflicte de legi într-o anumită materie. Astfel, în alin 2 – 6 se
prevăd următoarele:
(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse
înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele
prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori
producerii lor.
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la
data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi
considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării
în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după
caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice
născute după intrarea sa în vigoare.
(6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale
situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi
capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere,
din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile
de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
3.3. Soluţionarea conflictelor de legi în timp în alte situaţii.
Este vorba despre acele situaţii pentru care, pe de o parte, legiuitorul nu a
elaborat norme tranzitorii ş i care, pe de altă parte nu se pot încadra în prevederile art.
6 alin. 2 – 6. Asemenea conflicte se soluţ ionează în conformitate cu cele două
principii care cârmuiesc aplicarea normelor juridice în timp, respectiv principiul
neretroactivităţii normelor juridice şi principiul aplicării imediate a normelor juridice.
a. Principiul neretroactivit ăţii. Art. 6 alin. (1) C. civ. Legea civilă este
aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. Prevederea din
art. 6 alin. (1) C. civ. este expresia unui principiu fundamental în materia aplicării
normelor juridice în timp. Este vorba de principiul neretroactivităţii legilor
(normelor juridice). Potrivit acestuia norma juridică nouă (legea nouă) nu se poate
aplica situaţ iilor juridice trecute şi efectelor acestora, în măsura în care ele s-au
produs. Sau, altfel spus, norma juridică, în general, nu se poate aplica acelor situaţii şi
efecte juridice care sunt anterioare momentului zero al acţiunii ei în timp.
Art. 6 alin. (1) C. civ. este, pe de altă parte, o expresie a art. 15 (2) din
Constituţia României unde se prevede că “Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.” Textul art. 15 (2) ne
ocazionează următoarele observaţii: 1) el se aplică deopotrivă atât legilor cât şi
celorlalte acte normative, indiferent că acestea sunt de domeniul dreptului privat sau a
dreptului public, excepţie făcând dispoziţ iile legale cu caracter penal şi
contravenţional; 2) legiuitorul este oprit să mai elaboreze acte normative care, expres
sau implicit, ar avea caracter retroactiv; 3) în art. 15 (2) din Constituţie nu se mai
12

regăseşte prevederea “ea n-are putere retroactivă”, pe care o întâlnim în partea finală a
art. 6 alin. (1) C. civ.
Principiul neretroactivităţii legii a fost perceput ca fiind fundamental cât
priveşte aplicarea normelor juridice (legilor) în timp, însă era vădit că el nu soluţiona
complet conflictul de legi fiindcă se rezuma la determinarea domeniului temporal în
care normele juridice nu-şi puteau găsi aplicare, fără a face referire şi la acela în care
ele îşi găsesc aplicare.
b. Principiul aplicării imediate a legii noi. Datorită faptului că principiul
neretroactivităţii nu a reuş it să dea o soluţie completă conflictelor de legi în timp,
doctrinar s-a formulat un principiu complementar, respectiv principiul aplicării
imediate a legii (normei juridice) noi. Potrivit acestui principiu norma juridică nouă
se aplică tuturor situaţiilor juridice viitoare şi efectelor acestora, precum şi efectelor
situaţiilor juridice trecute în măsura în care acestea nu s-au produs până la data
aplicării normei noi, fiind totodată exclusă aplicarea normei vechi cât priveşte
reglementarea situaţiilor juridice viitoare şi a efectelor lor.
Din aplicarea concurentă a acestor principii se poate contura următoarea
soluţie de principiu a conflictelor de legi: situaţiile juridice trecute - în raport de
“momentul zero” al aplicării unei norme juridice - (facta praeterita) rămân supuse
normelor juridice în vigoare la data când ele s-au stabilit şi s-au consumat (normelor
vechi), deoarece normele noi nu pot retroactiva; situaţiile juridice viitoare (facta
futura) – în raport de acelaşi moment – vor fi supuse numai normelor juridice noi,
deoarece normele anterioare (vechi) nu ultraactivează; situaţiile juridice pendente
(facta pendentia) - în raport de acelaşi moment – în mă sura în care s-au consumat,
vor fi supuse normelor vechi, iar în măsura în care nu s-au consumat vor fi supuse
normelor noi.
& 4. Acţ iunea normelor juridice în spaţiu. Conflictele de legi în spaţiu şi
soluţionarea lor.
Uneori raporturile juridice au un caracter internaţional, datorită faptului că un
anumit element al lor este un str ăin sau de extraneitate. Astfel, părţile pot să aibă
cetăţenii sau naţionalităţ i diferite, situaţie care raportată fiind la dreptul unui anumit
stat este exprimată prin formularea: “una dintre părţi are cetăţenie sau naţionalitate
străină”; bunul care formează obiectul actului juridic se află pe teritoriul altui stat
decât acela căruia părţile îi aparţin prin cetăţenie; încheierea actului juridic, care
generează raportul juridic, are loc pe teritoriul altui stat decât acela al cetăţeniei
părţilor, etc.
Existenţ a acestor elemente face ca raportul juridic să aibă legătură
concomitent cu norme juridice ce aparţin legislaţiilor unor state diferite. Astfel, spre
pildă, cetăţenia română a uneia dintre părţile unui act juridic cât ş i încheierea acelui
act pe teritoriul României, leagă acel act ş i raportul juridic pe care el îl generează de
legislaţia română. Dar, cetăţenia străină a celeilalte păr ţi şi faptul că bunul ce
formează obiectul actului juridic se află pe teritoriul altui stat, leagă acelaşi raport
juridic de legislaţia statului respectiv. Or, în condiţiile în care legislaţiile statelor
conţin, pentru acelaşi domeniu, reglementări diferite, nu este indiferent ce lege
aplicăm pentru reglementarea unui anumit raport juridic.
Această stare, caracterizată prin faptul că un anumit raport juridic sau o
anumită situaţie juridică se află sub incidenţa unor reglementări ce aparţin unor
sisteme de drept diferite, este denumită doctrinar “conflict de legi în spaţiu”.
Rezolvarea conflictului presupune determinarea reglementării legale aplicabile
13

raportului juridic cu elemente de extraneitate sau, după caz, determinarea măsurii în
care acelui raport îi este aplicabilă una sau alta dintre reglementările aflate în conflict.
Fiecare stat şi-a elaborat un sistem propriu de norme juridice, denumite norme
conflictuale, prin care se determină situaţiile în care îşi poate găsi aplicare o lege str
ăină cât şi măsura acestei aplicări. În ansamblul lor, aceste norme alcătuiesc ceea ce
se cheamă sistemul de drept internaţional privat al fiecărui stat.
În concluzie, aspectul internaţional al acţiunii normelor juridice în spaţiu este
caracterizat de posibilitatea apariţiei unor conflicte de legi, iar rezolvarea acestora se
face prin aplicarea normelor conflictuale. Aceste norme sunt cuprinse în Cartea a VIIa a Codului civil, intitulată Dispoziţii de drept internaţional privat.
Exemplu.
Articolul 2572 (1) C.civ prevede că “Starea, capacitatea şi relaţiile de familie
ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţ ii speciale
nu se prevede altfel”. Iar potrivit art. 2568, al. (1) C.civ. “Legea naţională este legea
statului a cărui cetăţenie o are persoana fizică sau, după caz, legea statului a cărui
cetăţenie o are persoana juridică”. Ca urmare, un conflict al legilor privind starea
civilă şi capacitatea părţilor unui raport juridic, generat de faptul că una dintre părţi
este cetăţean român iar cealaltă este cetăţean străin, se rezolvă astfel: cetăţeanul român
va avea starea (starea civilă) şi capacitatea ce îi sunt conferite de legea română atât în
cazul în care el se află în România cât şi în cazul în care el se află în străinătate; tot
astfel, cetăţeanul străin va avea starea şi capacitatea determinate de legea sa naţionale,
atât în cazul în care se află la el în ţară cât şi în cazul în care se află în România
Întrebări.
1. Care sunt principiile aplicării normelor juridice în timp?
2.Poate legiuitorul să elaboreze norme juridice care să prevadă, în însăşi textul
lor, că au un caracter retroactiv?
3. În ce constă neretroactivitatea normelor juridice?
4. Ce este conflictul de legi intertemporal?
5. Ce sunt normele tranzitorii?
6. Ce sunt conflictele de legi în spaţiu?
7.Ce sunt normele conflictuale?
8. În ce constă elementul străin sau de extraneitate şi care sunt consecinţele
sale?
Cuvinte şi expresii cheie.
Neretroactivitate; ultraactivitate; norme tranzitorii; conflict de legi în timp;
conflict de legi în spaţiu; element de extraneitate.

& 5. Raportul juridic civil.
5.1. Noţiune. Fiind o specie a raportului juridic, raportul juridic civil a fost
definit, la rândul lui, ca fiind acel raport social care este reglementat de normele
dreptului civil. Prin urmare, ceea ce pare să transforme întotdeauna un anumit raport

14

social într-un raport juridic este existenţa unei norme juridice care reglementează acel
raport.
După părerea noastră, raportul juridic civil este relaţia socială care rezultă din
acele împrejurări cărora normele dreptului le conferă calitatea de izvoare ale
raporturilor juridice civile.
Evidenţierea legăturii dintre raportul juridic şi izvorul său ne apare cu atât mai
necesară cu cât izvorul raportului juridic poate avea un rol decisiv în determinarea
naturii acestuia. Astfel, dacă un raport juridic rezultă dintr-un contract individual de
muncă, acela este un raport juridic de muncă şi nicidecum unul de natură civilă.
5.2. Trăsături specifice.
5.2.1. Generalitatea izvoarelor raportului juridic civil. Atât în lucrările de
teorie generală a dreptului cât şi în cele consacrate studiului raportului juridic civil sau
actului juridic civil, izvoarele raportului juridic (deci şi ale raportului juridic civil)
sunt considerate a fi acele împrejurări - acţiuni ale omului ori fenomene naturale –,
cărora normele dreptului le conferă eficacitate juridică.
Luând drept criteriu conexiunea lor cu voinţa umană, izvoarele raporturilor
juridice civile sunt clasificate în două grupe: evenimente sau fapte naturale şi acţiuni
omeneşti.
Evenimentele sau faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc
independent de voinţa umană şi de a căror producere normele dreptului civil leagă o
seamă de efecte juridice. Pot fi incluse în această categorie: naşterea, moartea,
calamităţile naturale etc.
Acţiunile omeneşti sunt la rândul lor grupate în două categorii: acţiuni
săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice şi acţ iuni săvârşite făr ă intenţia de a
produce efecte juridice. Primele alcătuiesc categoria actelor juridice (contractul şi
actul unilateral), iar celelalte alcătuiesc categoria faptelor juridice (licite şi ilicite).
Distincţ ia dintre aceste două categorii are multiple semnificaţii practice, în special, în
ceea ce priveşte capacitatea părţ ilor, reprezentarea ş i dovezile ce sunt admise de lege
pentru a proba existenţa unui act sau fapt juridic ş.a.
Este mai indicat ca izvoarele raportului juridic civil să fie abordate într-o
manieră mai pragmatică, astfel încât, fără a ignora generalizările făcute în teoria
generală a dreptului, să fie puse în evidenţă, cu prioritate şi pe înţeles, principalele
izvoare ale raporturilor juridice civile şi particularităţile acestora.
Aceste izvoare sunt: a) contractul civil; b) actul unilateral de drept civil; c)
faptele ilicite cauzatoare de prejudicii unei alte persoane; d) faptele licite; e)
evenimentele.
a. Contractul civil. Contractul civil este o specie a actului juridic civil. Art.
1166 C. civ. defineşte contractul ca fiind “acordul între două sau mai multe persoane
cu intenţ ia de a constitui modifica sau stinge un raport juridic.” În legătur ă cu acest
izvor de raporturi juridice civile sunt de făcut, îndeosebi, două menţiuni. În primul
rând doar contractele civile generează raporturi juridice civile. Alte contracte, cum
sunt cele de muncă, cele de consumaţie ori cele administrative, generează, după caz,
raporturi juridice de muncă, de dreptul consumaţiei ori de drept administrativ. În al
doilea rând, deoarece dispoziţiile Codului civil se aplică şi raporturilor dintre
profesionişti, respectiv comercianţi, contractele încheiate între aceştia cu ocazia
exercitării profesiei lor sunt tot contracte civile.

15

b. Actul unilateral de drept civil. Actul unilateral de drept civil este o
manifestare unilaterală de voinţă, făcută (exprimată), în temeiul legii ori a unui
contract cu intenţia de a produce efecte juridice şi care este în măsură să producă prin
ea însăşi astfel de efecte. În acest sens art. 1324 C.civ. prevede că „Este unilateral
actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său.”
Exemple: denunţarea unilaterală a unui contract încheiat pe durată
nedeterminată; revocarea unui contract de mandat; recunoaşterea unui copil din afara
căsătoriei; testamentul ş.a.
Datorită structurii sale unilaterale, actul juridic unilateral nu se confundă şi, ca
atare, nu trebuie confundat cu contractul unilateral. Acesta din urmă – cu toate că se
numeşte unilateral –, este un act de structură bilaterală, adică un contract, a cărui
încheiere presupune un acord de voinţe. Denumirea de contract unilateral este dată de
faptul că el crează obligaţii numai pentru una dintre părţile contractante.
Exemplu.
Revocarea unui contract de mandat este un act unilateral, deoarece nu
presupune consimţă mântul celeilalte părţi; în schimb, înţelegerea (acordul de voinţe)
prin care una dintre părţi se obligă să garanteze o obligaţie pe care cealaltă parte şi-o
asumă faţă de un terţ este un contract unilateral (cauţiune sau fideiusiune) deoarece
creează obligaţii numai pentru garant.
c. Faptele ilicite cauzatoare de prejudicii. Din punct de vedere al dreptului
civil, prin faptă ilicită se desemnează acea acţiune sau inacţiune a unei persoane, care
încălc ă drepturile subiective sau interesele legitime ale altei persoane ş i îi cauzează
astfel un prejudiciu patrimonial sau, după caz, nepatrimonial. Este ceea ce rezultă şi
din art. 1357 C. civ. care dispune că “Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o
faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".
Prin urmare, spre deosebire de fapta ilicită de natură penală (infracţiunea) cât
şi spre deosebire de fapta ilicită de natură administrativă (contravenţia), care nu pot
exista decât în măsura în care legea le prevede şi le califică în mod expres drept
infracţiuni ori contravenţii, faptele ilicite civile sunt determinate doar generic de către
legiuitor prin rezultatul lor, respectiv cauzarea unui prejudiciu ca urmare a încălcării
drepturilor ori a intereselor legitime ale unei persoane.
Faptele cauzatoare de prejudicii, care mai sunt denumite sugestiv delicte
civile, dau naştere unor raporturi juridice obligaţionale, în conţinutul cărora intră
dreptul victimei de a cere şi de a obţine repararea prejudiciului suferit şi obligaţia
corelativă a autorului faptei ilicite de a repara prejudiciul cauzat. Aceste raporturi sunt
specifice unei forme a răspunderii juridice, cunoscută sub denumirea de răspundere
civilă delictuală.
d. Faptele juridice licite. Acestea sunt acţiuni omeneşti săvârşite voluntar şi
fără intenţ ia de a produce efecte juridice, dar care produc totuşi anumite efecte expres
prevăzute de lege, îndeosebi datorită faptului că săvârşirea lor afectează interesele
altuia.
Codul civil reglementează trei fapte licite care sunt izvor de raporturi juridice
obligaţionale. Este vorba de gestiunea de afaceri (art. 1330 şi urm.), plata nedatorată
(art. 1341 şi urm.) şi îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345 şi urm.). Plecând de la
aceste reglementări, practica judecătorească şi doctrina au conturat şi un al treilea fapt
licit izvor de obligaţii, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză.
Exemplu.
Plata unei sume de bani făcută, din eroare, către o persoană care nu este
îndreptăţită să o primească, generează, pentru cel ce a primit-o, o obligaţie de
restituire.
16

e. Evenimentele. Denumite uneori “fapte naturale”, evenimentele sunt, aşa
cum am mai arătat, împrejurări străine voinţei umane de survenirea cărora legea
condiţionează producerea anumitor efecte juridice.
Exemplu.
Moartea unei persoane dă naştere raporturilor juridice legate de succesiunea
acelei persoane.
5.2.2. Egalitatea părţilor şi libertatea voinţei lor. Dacă opusul egalităţii este
subordonarea şi dacă tr ăsătura caracteristică a subordonării constă în aceea că numai
una dintre părţile unui anumit raport - fie el juridic fie de altă natură -, îşi poate
exprima voinţa, cealaltă fiind obligată să se supună, atunci “esenţa” egalităţii părţilor
nu constă în altceva decât în faptul – sau mai ales în faptul –, că părţile sunt în
principiu, deopotrivă şi necondiţionat, îndreptăţite şi, mai cu seamă, libere să-şi
manifeste voinţa.
5.2.3. Caracterul preponderent patrimonial al raporturilor juridice civile. Din
punct de vedere al conţinutului lor toate raporturile juridice – deci nu numai cele
civile -, pot fi, după caz, ori patrimoniale ori nepatrimoniale.
Sunt raporturi patrimoniale acelea care au în conţinutul lor un drept (drepturi)
patrimonial (e); iar dreptul patrimonial este acela care are ca obiect un bun sau, în
general, o valoare economică, ce poate fi evaluată şi exprimată în bani.
Exemplu.
Dreptul de proprietate.
Sunt raporturi nepatrimoniale acelea care au în conţinutul lor un drept
(drepturi) nepatrimonial (e); iar dreptul nepatrimonial este acela al cărui obiect nu are
o valoare economică, ceea ce înseamnă că nu poate fi evaluat şi exprimat în bani.
Exemplu.
Dreptul persoanei de a consimţi la prelevarea de organe sau ţesuturi în scopuri
terapeutice.
Raporturile patrimoniale de drept civil pot fi grupate în două categorii. Prima
este categoria raporturilor care au în conţinutul lor drepturi reale, fapt pentru care sunt
mai sunt denumite şi raporturi reale, iar cea de a doua este categoria raporturilor
care au în conţinutul lor drepturi de creanţă, şi care sunt denumite raporturi de
obligaţii, raporturi obligaţionale, obligaţii civile sau pur şi simplu obligaţii.
Raporturile nepatrimoniale de drept civil sunt, de asemenea, grupate, în
funcţie de conţinutul lor, în următoarele categorii:
- raporturi care au în conţinutul lor drepturi ce privesc existenţa şi integritatea
persoanei fizice (dreptul la viaţă, sănătate, integritate corporală reputaţie etc.);
- raporturi care au în conţinutul lor drepturi privitoare la atributele de
identificare ale persoanelor fizice şi juridice, (dreptul la nume, la denumire, la
domiciliu, etc.);
- raporturi care au în conţinutul lor drepturi generate de creaţia intelectuală
(drepturile nepatrimoniale rezultate din crearea unei opere artistice, literare, ştiinţifice
etc.).
5.2.4. Caracterul divizibil al raportului civil cu pluralitate de subiecte. Putem
vorbi despre o pluralitate de subiecte în situaţia în care un anumit raport juridic are fie
mai multe subiecte active, fie mai multe subiecte pasive, fie deopotrivă atât mai multe
subiecte active cât şi mai multe subiecte pasive.
Pluralitatea de subiecte poate să apară practic în toate categoriile de raporturi
juridice civile, dar în raporturile care au un subiect pasiv nedeterminat (cum sunt cele
17

de proprietate) pluralitatea poate să privească, în mod firesc, numai subiectul activ al
acestora.
Exemplu.
Există o pluralitate de subiecte active în cazul coproprietăţii.
În raporturile obligaţionale civile, pluralitatea de subiecte este cârmuită,
indiferent de forma ei, de regula divizibilităţ ii. Aceasta înseamnă c ă, atunci când un
raport obligaţional cunoaşte o pluralitate de subiecte, obiectul său se împarte între
subiectele raportului, fiecare subiect fiind îndreptăţit, după caz, să pretindă doar partea
sa şi fiind îndatorat să execute tot numai partea sa.
De la regula divizibilităţii obiectului obligaţiilor civile cu pluralitate de
subiecte, legea consacră două excepţii. Este vorba despre obligaţiile solidare şi despre
obligaţiile indivizibile.
Obligaţiile solidare sunt acele raporturi obligaţionale cu pluralitate de
subiecte, care confer ă oricărui creditor solidar posibilitatea de a cere de la debitor
plata în întregime a datoriei (solidaritate activă) sau, după caz, obligă pe oricare
debitor solidar la executarea întregii prestaţii la care are dreptul creditorul (solidaritate
pasivă). Solidaritatea nu se prezumă ci trebuie dovedită de acela care o invocă. Prin
excepţie, între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi solidaritatea nu mai trebuie dovedită. Ea se prezumă până la proba
contrară, dacă prin lege nu se prevede altfel (art.1446 C. civ.).
Exemplu.
Dacă prin fapta lor ilicită mai multe persoane cauzează cuiva un prejudiciu,
autorii faptei vor răspunde solidar faţă de victimă. Aceasta înseamnă că victima va
putea să ceară oricăruia dintre autori să repare integral acel prejudiciu.
Obligaţiile indivizibile sunt acele obligaţii cu pluralitate de subiecte al căror
obiect este nesusceptibil de a fi divizat, fie datorit ă naturii sale indivizibile, fie
datorită convenţiei părţilor care îl consideră indivizibil cu toate că prin natura sa el
este divizibil. În primul caz indivizibilitatea este naturală iar în cel de al doilea este
convenţională.
Exemplu.
Sunt indivizibile prin natura lor obligaţiile de a nu face, întrucât nu pot fi
executate fracţionat, la fel cum este indivizibilă şi obligaţia de a preda un bun care nu
poate fi divizat fără a-şi modifica destinaţia economică iniţială (un autoturism).
Întrebări.
1. Ce este raportul juridic civil?
2. Ce înţelegeţi prin egalitatea părţilor?
4. Care este diferenţa dintre contractul unilateral şi actul unilateral?
5. De câte feluri sunt raporturile patrimoniale?
6. Ce sunt delictele civile şi prin ce se deosebesc ele de faptele ilicite cu
caracter penal?
7. Prin ce se caracterizează solidaritatea şi indivizibilitatea?
Cuvinte şi expresii cheie.
Izvor al raportului juridic; contract civil; contract comercial; act juridic
unilateral; contract unilateral; delict civil; fapt juridic licit; patrimonial; nepatrimonial;
egalitate; pluralitate; indivizibilitate; solidaritate.
18

Bibliografia de bază, aferentă modulului I.
Ionel Reghini, Şerban Diaconescu, Paul Vasilescu,. Introducere în dreptul
civil, Ed. “Hamangiu” 2013, Capitolul I.
Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012.
Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea Generală, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2013.
Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea
generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011.

19

Modulul II
Capacitatea persoanei fizice.
& 1. Consideraţii introductive.
1.1. Noţiune. În vorbirea curentă, cuvântul persoană este folosit îndeobşte
pentru a desemna, la modul general, un individ al speciei umane, un om considerat în
totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice.
În limbajul juridic, cuvântul persoană a avut şi are o semnificaţie specială, el
desemnând ş i denumind omul în calitatea sa de “fiinţă juridică”. Pentru a desemna
însă calitatea omului de “fiinţă juridică”, legiuitorul nu s-a mărginit la a folosi pur şi
simplu cuvântul persoană, ci a creat conceptul de persoană fizică.
Nevoia de a crea acest concept s-a impus, mai cu seamă, datorită faptului că
raporturile juridice s-au stabilit şi se stabilesc nu numai între indivizi dar şi între
grupuri de indivizi, respectiv între structuri create şi organizate de oameni tocmai cu
scopul de a se putea realiza participarea acestora la raporturile juridice, independent
de cei care le-au creat şi le alcătuiesc. Acestea din urmă sunt persoanele juridice
(societăţ i comerciale, asociaţii, fundaţii etc.). În acest sens, prin art. 25 C. civ se
dispune: (1) Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. (2)
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.
(3) Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute
de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile
1.2. Persoana fizică şi capacitatea juridică. Aşa cum am arătat, “persoana
fizică” este, întâi de toate, o denumire convenţională dată omului ca entitate juridică,
ca participant individual la raporturile juridice. Ea este deci o calificare dată de lege
individului şi nu o însuşire sau o vocaţie specială a acestuia. O asemenea vocaţie
trebuie însă în mod necesar să existe, căci altfel persoana fizică ar fi o formă lipsită de
conţinut. Această necesară vocaţie şi-a găsit însă expresia într-un alt concept, acela de
capacitate juridică, consacrat, mai ales, doctrinar şi jurisprudenţial şi care desemnează
vocaţia sau îndreptăţirea persoanei fizice de a participa, în general, la raporturile
juridice şi de a dobândi drepturi şi obligaţii.
Dispoziţiile legii civile fac distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu. Astfel în art. 28 C. civ. se prevede: (1) Capacitatea civilă este recunoscută
tuturor persoanelor. (2) Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu.
Doctrinar la aceste feluri ale capacit ăţii a fost adăugată şi capacitatea
delictuală, adică aptitudinea persoanei de a răspunde pentru faptele ei ilicite
cauzatoare de prejudicii.
& 2. Capacitatea de folosinţă.
2.1. Noţiunea şi caracterele capacităţii de folosinţă. Potrivit art. 34 C.civ.
„Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii
civile.”
Caracterul abstract al capacităţii de folosinţă subliniază faptul că, potenţial,
de la naştere, orice persoană are acces la toate drepturile şi obligaţiile civile pe care
legea le recunoaşte persoanei fizice. Capacitatea civilă nu semnifică aşadar un
„inventar” al drepturilor ce le are o persoană fizică sau juridică la un moment dat, ci
semnifică vocaţia persoanei de a avea drepturi şi obligaţii.
20

Caracterul general al capacităţ ii de folosinţă a persoanei fizice a fost unanim
acceptat şi, în consecinţă, evidenţiat în literatura noastră de specialitate. Aceasta, mai
cu seamă, pentru a se sublinia faptul că persoana fizică, spre deosebire de persoana
juridică, poate avea toate şi/sau oricare dintre drepturile civile recunoscute de lege. În
schimb, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului
ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. De aceea, s-a spus că persoana
juridică, prin opoziţie cu persoana fizică, are o capacitate specială de folosinţă. În
condiţiile reglementărilor din noul Cod (art. 206) situaţia este sensibil diferită
deoarece persoana juridică poate avea orice drepturi civile afară de acelea care, prin
natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Singure persoanele
juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii care sunt necesare
pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
Unicitatea şi universalitatea capacităţii de folosinţă constau în aceea că un om
nu se poate multiplica în mai multe fiinţe juridice şi, ca urmare, nu poate avea mai
multe capacităţi de folosinţă. Aceasta deoarece, aşa cum am mai arătat, capacitatea de
folosinţă se contopeşte şi se confundă, în cele din urmă, cu însăşi calitatea de subiect
de drept civil. Fiind unică, capacitatea de folosinţă este şi universală, ceea ce
înseamnă că un om este aceeaşi fiinţă juridică indiferent de profesie, ocupaţie, cât şi
de deplasarea sa în spaţiu dintr-un stat în altul etc.
Egalitatea capacităţii de folosinţă rezultă fără echivoc din dispoziţiile
Constituţiei, ale art. 30 din Codul civil.
Legalitatea capacităţii de folosinţă rezultă din faptul este, în exclusivitate, o
creaţie a legii. Aceasta înseamnă că numai prin lege se poate determina momentul în
care începe şi se sfârş eşte capacitatea de folosinţă, la fel cum tot numai prin lege se
pot determina, cu titlu de excepţie, eventualele incapacităţi de folosinţă.
Legalitatea capacităţ ii de folosinţă determină implicit şi două consecinţe,
respectiv inalienabilitatea şi intangibilitatea ei. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că
nimeni nu poate renunţa la capacitatea sa de folosinţă şi, pe de altă parte, că
eventualele restrângeri ale capacităţii de folosinţă (incapacităţi de folosinţă) trebuie să
fie expres prevăzute de lege. În acest sens art. 29 C.civ. prevede:
(1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte,
de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. (2)
Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la
capacitatea de exerciţiu.
2.2. Începutul capacităţii de folosinţă.
2.2.1. Dobândirea capacităţii de folosinţă din momentul naşterii persoanei. Articolul
35 C.civ. prevede: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi
încetează o dată cu moartea acesteia”. Prin urmare, singura cerinţă ce se impune
pentru a putea vorbi despre capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este ca această
persoană să existe, adică să se fi născut şi să nu fi decedat.
2.2.2. Recunoaşterea condiţionată a anumitor drepturi din momentul concepţiei
persoanei. Potrivit art. 36 C. civ. „Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu Dispoziţiile art. 412 referitoare la timpul
legal al concepţiunii sunt aplicabile.”
Această dispoziţie legală este privită ca fiind expresia unei excepţii de la
regula dobândirii capacităţii de folosinţă de la naşterea persoanei, excepţie
concretizată în aceea că persoana fizică dobândeşte capacitate de folosinţă, anticipat,
21

condiţionat şi limitat, chiar înainte de naşterea sa. Este o capacitate anticipată
deoarece ea se dobândeşte înainte de naştere, respectiv de la concepţie; este o
capacitate condiţionată fiindcă ea se pune în discuţie doar atunci când copilul se naşte
viu; şi este limitată fiindcă ea priveşte doar drepturile copilului nu şi obligaţiile
acestuia.
Condiţiile acestei recunoaşteri. În literatura de specialitate s-a apreciat că aceast ă
excepţie poate găsi aplicare doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii :
a) copilul că se nască viu, fără a fi şi viabil; b) copilul să fie chemat să dobândească
anumite drepturi; c) copilul să fi fost conceput la data dobândirii drepturilor, ceea ce
se stabileşte, potrivit art. 412 C.civ. prin prezumţia legală potrivit căreia “(1)
Intervalul de timp cuprins între a trei suta ş i a o sută optzecia zi dinaintea naşterii
copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează zi cu zi. (2) Prin mijloace
de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumită
perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.”
2.3. Încetarea capacităţii de folosinţă.
2.3.1. Constatarea fizică morţii. Moartea unei persoane, care marchează
încetarea capacităţii de folosinţă, se constată, cel mai adesea şi în modul cel mai
firesc, prin examinarea şi identificarea medicală şi, dacă este cazul, criminalistică, a
cadavrului acelei persoane.
În urma acestei constatări se eliberează certificatul medical constatator al
decesului şi apoi, pe baza acestuia, se întocmeşte, în registrul de stare civilă pentru
decese, actul de deces al persoanei. În acesta se consemnează şi data decesului, dată
care marchează momentul încetării capacităţii de folosinţă şi a calităţii de subiect de
drept a persoanei respective.
2.3.2 Declararea judecătorească a morţii. Constatarea fizică a morţii
presupune, aşa cum am arătat, existenţa cadavrului identificat al persoanei cât şi
constatarea medicală a instalării morţii. Uneori însă persoana dispare în împrejurări
excepţionale care îndreptăţesc a se presupune moartea (r ăzboi, cutremur, naufragiu),
fără a se găsi cadavrul acelei persoane. Alteori persoana dispare pur şi simplu de la
domiciliul ei, lipsind vreme îndelungată, fără a exista ştiri din care să rezulte că ea
este în viaţă. Dispariţia persoanei impune, şi într-un caz şi în celălalt, necesitatea
clarificării situaţiei juridice a celui dispărut. În acest scop, legea a instituit procedura
judiciară specială a declarării morţii, prin care se stabileşte, cu caracter de prezumţie,
faptul morţii unei persoane dispărute şi momentul când aceasta a survenit. În toate
cazurile însă, aşa cum se prevede în art. 53 C.civ. „cel dispărut este socotit a fi în
viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.”
Reglementând procedura declarării morţii, legiuitorul a ţinut seama de faptul
că împrejurările care ocazionează dispariţia persoanei sunt diferite şi că, prin
specificul lor, ele impun un tratament juridic diferit. Tocmai de aceea el a instituit trei
cazuri de declarare judecătorească a morţii, respectiv un caz general şi două cazuri
speciale.
A. Cazul general.. Potrivit art. art. 49 C.civ. (1) În cazul în care o persoană
este dispărută şi există indicii c ă a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă
prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel
puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în
viaţă. (2) Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se
poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul
22

lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate
stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.
B. Primul caz special. Potrivit art. 50 alin. (1) Cel dispărut în împrejurări
deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană,
naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemă nătoare, ce
îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6
luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia. (2) Dacă ziua în care a
intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate fi stabilită, sunt aplicabile,
în mod corespunzător, dispoziţiile art. 49 alin. (2).
C. Al doilea caz special. Potrivit alin (3) din art. 50 C.civ. Atunci când este
sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea
poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui
termen de la dispariţie.
Procedura declarării morţii. Declararea judecătorească a morţii se face
potrivit unei proceduri speciale prevăzută de Codul de procedură civilă.
Stabilirea datei prezumate a morţii. Potrivit art. art. 52 C. civ. „(1) Cel
declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hot ărârea rămasă
definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţ ii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se
socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind
aceea a morţ ii. (2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat
mort a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art.
49 sau 50, după caz.
Cel puţin două concluzii se pot desprinde din această dispoziţie legală. O
primă concluzie este aceea că instanţa, prin hotărârea judecătorească de declarare a
morţii, este obligată să stabilească data morţii. O a doua concluzie este aceea că, din
moment ce se stabile şte potrivit cu împrejurările, data morţii nu este niciodată aceea a
pronunţării hotărârii declarative de moarte şi nici aceea a rămânerii irevocabile a
acestei hot ărâri, ci este întotdeauna o dată stabilită prin hotărârea judecătorească de
declarare a morţii.
Rectificarea datei morţii. Indiferent după care dintre regulile menţionate se stabileşte
data morţii, există întotdeauna posibilitatea ca ulterior să apară indicii mai
concludente cu privire la data morţii sau chiar dovezi cu privire la această dată. De
aceea art. 52 alineatul (3), dispune că „Instanţa judecătorească poate rectifica data
morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1) ş i (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil
ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este
cea stabilită prin hotărârea de rectificare.
Efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii. De îndată ce hotărârea
declarativă de moarte a rămas definitivă, cel disp ărut este socotit că a murit la data
stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii. Aşa fiind, de la data prezumată a morţii
încetează drepturile viagere ale celui dispărut (cum sunt: uzufructul, dreptul la rentă
viageră sau întreţinere dobândite prin contracte încheiate de defunct în timpul vieţii
ş.a.); se deschide succesiunea celui declarat mort, fiind chemaţi la moştenire acei
moştenitori legali sau testamentari care erau în viaţă la data stabilită ca fiind dată a
morţii; încetează căsătoria celui declarat mort ş.a.
B.3. Anularea hotărârii declarative de moarte. Potrivit prevederilor Codului
civil, hotărârea declarativă de moarte se poate anula, tot prin hotărâre judecătorească,
în două situaţ ii: 1) dacă cel declarat mort este în viaţă (art. 54 alin. 1 C.civ.); 2) dacă
se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort (art. 54 C.civ.). În ambele
situaţii acţiunea poate fi introdusă de către orice persoană interesată şi este
imprescriptibilă.
23

Efectele anul ării hotărârii declarative de moarte. Trei efecte sunt avute în
vedere, cu precădere, de către legiuitor. Este vorba despre situaţia bunurilor celei ce a
fost declarat mort, despre situaţia plăţilor făcute moştenitorilor aparenţi şi despre
situaţia căsătoriei celui declarat mort.
Situaţia bunurilor celui ce a fost declarat mort. Din moment ce acela care a
fost declarat mort este considerat că a fost tot timpul în viaţă, succesiunea lui trebuie
privită ca nedeschisă. Aşa fiind, pare cât se poate de firesc ca el să redobândească
bunurile avute anterior declar ării morţii şi aflate la moştenitori la data anulării
hotărârii declarative de moarte. Pe de altă parte, potrivit regulii de drept, exprimată în
adagiul “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, anularea unui act juridic
desfiinţează atât drepturile dobândite (de primul dobânditor) prin efectul actului anulat
ulterior, cât şi drepturile subsecvente, dobândite de terţi prin acte încheiate cu primul
dobânditor.
Ca urmare, anularea hotărârii declarative de moarte va implica şi desfiinţarea
actelor prin care moştenitorii au transmis bunuri din succesiune unor terţe persoane.
De aceea legiuitorul, prin art. 54, alin. (2), C.civ., a prevăzut că în cazul anulării
hotărârii declarative de moarte “ Cel care a fost declarat mort poate cere, după
anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natur ă, iar dacă
aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea,
dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva
dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia
ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă.”
Această ultimă prevedere a art. 54 C.civ. este o excepţ ie de la regula restituirii
bunurilor către cel ce a fost declarat mort, excepţie care se fundamentează atât pe
buna-credinţă a dobânditorului şi caracterul oneros al dobândirii, cât mai ales pe
aparenţa calităţii de mo ştenitor creată de hotărârea judecătorească de declarare a
morţii şi eroarea comună pe care aceasta a generat-o.
Situaţia plăţii făcute către moştenitorii aparenţi. Potrivit art. 56 C.civ. „Plata
făcută moştenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior
hotărârii declarative de moarte, este valabilă şi liberatorie, dacă a fost făcută înainte
de radierea din registrul de stare civilă a menţiunii privitoare la deces, cu excepţia
cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă
este în viaţă.”
Situaţia căsătoriei celui ce a fost declarat mort. Pentru a preîntâmpina starea
teoretică de bigamie, creată de recăsătorirea so ţului celui declarat mort, legiuitorul,
prin art. 293 alin. (2) C. civ., a prevăzut că “) În cazul în care soţul unei persoane
declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este
anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bunăcredinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.”.
Întrebări.
1. Ce este capacitatea de folosinţă?
2. Din ce moment se dobândeşte, de regulă, capacitatea de folosinţă?
3. În ce condiţii se recunoaşte capacitatea copilului conceput?
4. Care este prezumţia timpului legal al concepţiei?
5. În ce situaţie se constată fizic moartea unei persoane?
6. Cum se stabileşte data morţii declarată judecătoreşte?
7. În ce situaţii se pune problema anulării declarative de moarte?

24

8.Care este situaţia bunurilor şi a căsătoriei celui care a fost declarat mort, în
urma anulării hotărârii declarative de moarte?
Cuvinte şi expresii cheie.
Moarte fizic constatată; moarte judecătoreşte declarată; comorienţi; data
ultimelor ştiri; prezumţie; concepţie; dispariţie; data morţii; rectificare; titlu oneros;
titlu gratuit; bună-credinţă.

& 3. Capacitatea de exerciţiu.
3.1. Definiţie. Caractere. Potrivit art. 37 C.civ, “Capacitatea de exerciţiu este
aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.” Asemenea capacităţii
de folosinţă, capacitatea de exerciţiu se caracterizează prin: legalitate, deoarece
dobândirea, conţinutul şi încetarea ei sunt stabilite prin lege; intangibilitate şi
indisponibilitate, deoarece capacitatea de exerciţiu se poate restrânge sau înlătura
numai potrivit legii deci nu şi prin voinţa titularului ei ori a unei alte persoane;
egalitate, deoarece la fel ca în cazul capacităţii de exerciţiu nu sunt admise diferenţieri
cu caracter discriminator; generalitate, deoarece, în măsura în care persoana a
dobândit capacitatea de exerciţiu ea poate încheia orice act juridic cu excepţia acelora
care îi sunt interzise expres de lege.
3.2. Capacitatea de exerciţiu şi discernământul. Încheierea de acte juridice în
vederea dobândirii şi exercitării de drepturi şi a asumării şi executării de obligaţii
presupune existenţa discernământului persoanei, adică a facultăţii de a judeca şi de a
aprecia corect asupra necesităţii şi oportunităţii încheierii unui act juridic, ca urmare a
evaluării raţionale a consecinţelor acestuia. Or, persoana fizică are această facultate
doar de la o anumită vârstă, după o oarecare experienţă de viaţă şi în condiţiile unei
stări normale de sănătate mintală. De aceea, spre deosebire de capacitatea de folosinţă
- care se dobândeşte, instantaneu şi complet, din momentul naşterii şi, limitat, chiar
din momentul concepţiei -, capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se dobândeşte
numai în măsura împlinirii unei anumite vârste, a existenţei unui discernământ
suficient format şi odată cu acumularea unei experienţe corespunzătoare de viaţă.
Două concluzii trebuie desprinse din cele arătate până acum.
Discernământul este o premisă a capacităţii de exerciţiu fără a se confunda
însă cu aceasta din urmă. Este concluzia care se desprinde mai întâi din împrejurarea
că existenţa discernământului şi respectiv lipsa de discernământ sunt stări de fapt care
pot caracteriza o persoană indiferent de vârsta acesteia, în vreme ce capacitatea de
exerciţiu este o stare de drept care se dobândeşte numai de la împlinirea unei anumite
vârste. Aceasta nu însemnă însă că ar putea avea discernământ o persoană de vârstă
foarte fragedă. Dar poate avea discernământ fără a avea şi capacitate de exerciţiu o
persoană apropiată de vârsta majoratului, la fel cum poate fi lipsită, uneori, de
discernământ o persoană majoră care are deplină capacitate de exerciţiu, cum este, de
exemplu, persoana care suferă de alienaţie sau debilitate mintală şi nu a fost pusă sub
interdicţie.
3.3. Capacitatea deplină de exerciţiu. Potrivit art. 38 C. civ, “Capacitatea de
exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră.” (alin. 1) “Persoana
devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani.” (alin. 2)

25

3.3.1 Dobândirea anticipat ă a capacităţii de exerciţiu depline. Noul cod civil
reglementează două situaţii în care persoana fizică dobândeşte potrivit legii capacitate
deplină de exerciţiu înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
Primul caz este acela al minorului care se căsătoreşte legal. Potrivit art. 39 C.
civ. “(1) Minorul dobânde şte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu. (2) În
cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu”.
Cel de al doilea caz este acela al „emancipării” minorului. Astfel, potrivit art.
40 C.civ., pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care
a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi
ascultaţi ş i părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul
consiliului de familie.
3.3.2. Atribute. Capacitatea deplină de exerciţiu conferă persoanei
îndreptăţirea de a încheia singură şi personal orice acte juridice, pentru a dobândi
astfel drepturi noi ori pentru a-şi exercita drepturile ce le are şi de a-şi asuma obligaţii
noi ori de a le executa pe acelea care le are. În al doilea rând, capacitatea deplină de
exerciţiu conferă persoanei îndreptăţirea de a-şi stabili pe cale contractuală (deci
printr-un act juridic) un reprezentant convenţional (mandatar) prin intermediul căruia
să încheie acte juridice, atunci când nu poate ori nu doreşte să le încheie personal. În
sfârşit, capacitatea deplină de exerciţiu îndreptăţeşte persoana să încheie acte juridice
în numele şi pe seama altei persoane, fie în calitate de reprezentant legal al acesteia
(părinte sau tutore) fie în calitate de reprezentant convenţional (mandatar).
3.4. Capacitatea de exerciţiu restrânsă.
3.4.1. Reglementare. “Minorul, care a împlinit vârsta de 14 ani, are
capacitatea de exerciţiu restrânsă” Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă
se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în
cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă.” (Art. 40 alin. 1 şi. 2
C. civ.)
Ţinând seama de aceste dispoziţii legale, putem defini capacitatea restrânsă de
exerciţiu ca fiind aptitudinea persoanei, cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, de a
încheia acte juridice personal însă, de regulă, numai cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal iar uneori şi a instanţei de tutelă, spre a preveni astfel posibilele
abuzuri ale terţilor.
3.4.2. Aspecte caracteristice. Atât dispoziţiile legale cât şi consideraţiile
doctrinare făcute pe marginea acestora, permit evidenţierea unor aspecte caracteristice
ale capacităţii restrânse de exerciţiu. Dintre acestea le vom reţine, în cele ce urmează,
pe acelea care ne par mai semnificative.
A. Persoanele afectate. Singura categorie de persoane care beneficiază de o
capacitate de exerciţiu restrânsă este aceea a minorilor având vârsta cuprinsă între 14
şi 18 ani.
B. Domeniul de aplicare. Capacitatea restrânsă de exerciţiu – ca, de altfel şi
capacitatea deplină de exerciţiu ori lipsa acesteia -, priveşte doar actele juridice
încheiate de către minor nu şi faptele juridice ilicite al căror autor este minorul.
C. Caracterul prealabil şi special al încuviinţării şi autorizării. Potrivit art. 41,
alin. (3) C. civ., încuviinţarea pe care este chemat să o de a ocrotitorul legal şi
autorizarea instanţei de tutelă, necesare pentru încheierea unor acte juridice de către
minor, pot fi date, cel mai târziu, până în momentul încheierii actului.

26

Prevederile art 41 se cer a fi completate cu prevederile art. 145 şi 146 C. civ din care
rezultă că: încuviinţarea ocrotitorului legal trebuie să se dea în scris; instanţa de tutelă
acordă tutorelui autorizarea numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un
folos neîndoielnic pentru minor; autorizarea se va da pentru fiecare act în parte,
stabilindu-se, când este cazul, condiţiile de încheiere a actului; în caz de vânzare,
autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin acordul părţilor, prin licitaţie
publică sau în alt mod; în toate cazurile, instanţa de tutelă poate indica tutorelui modul
în care se întrebuinţează sumele de bani obţinute; dacă actul pe care minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani urmează să îl încheie face parte dintre acelea pe care tutorele
nu le poate face decât şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesar şi acest aviz.
D. Ocrotitorul legal şi reprezentantul legal. Atât din textele Codului civil
consacrate capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice cât şi din cele consacrate
exercitării tutelei cu privire la bunurile minorului, rezultă că părinţii şi tutorii
încuviinţ ează actele juridice pe care le încheie minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi
18 ani şi îl reprezintă, la încheierea actelor juridice, pe minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani.
Deosebirea dintre cele două situaţii în care se află părinţii şi tutorii este vădită
şi ea nu ţine doar de modul de exprimare al legiuitorului Aceasta deoarece, în primul
caz, părintele sau tutorele se mărgineşte doar să încuviinţeze actele pe care le încheie
personal minorul, pe când, în cel de al doilea caz, părintele sau tutorele încheie el
însuşi acte juridice în numele şi pe seama minorului. De aceea, în primul caz (acela al
minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă), părintele sau tutorele este doar un
ocrotitor legal al minorului, în schimb, în cel de al doilea caz (acela al minorilor
lipsiţi de capacitate de exerciţiu), părintele sau tutorele este şi un reprezentant legal
al minorului.
E. Acte pe care minorul le poate încheia singur. Exemple (art. 41 alin. 3
C.civ.)
a. Actele de conservare, care au un caracter necesar şi urgent, şi ca finalitate
păstrarea unui drept ori preîntâmpinarea pierderii lui şi presupun cheltuieli
neînsemnate faţă de rezultatul lor; asemenea acte, care prin excelenţă nu pot fi
vătămătoare pentru minor, sunt de exemplu: înscrierea unei ipoteci în registrul de
publicitate, trimiterea unei somaţii sau notificări ş.a.
b. Actele mărunte, necesare satisfaceri trebuinţelor curente ale minorului,
caracterizate prin faptul că au o valoare relativ redusă, se execută de îndată ce au fost
încheiate şi, de asemenea, nu pot fi păgubitoare pentru minor; astfel de acte sunt:
cumpărăturile obişnuite din magazine făcute în scopul satisfacerii trebuinţelor
minorului, achiziţionarea unor bilete de spectacol, de călătorie etc.
c. Actele de administrare a bunurilor şi a patrimoniului în măsura în care nu
sunt lezionare, adică în măsura în care nu produc minorului o pagubă datorită
disproporţiei vădite dintre prestaţia proprie şi prestaţia celeilalte părţi; sunt, spre pildă,
acte de administrare: actele prin care se închiriază anumite bunuri ale minorului,
actele de înstrăinare a anumitor bunuri aflate în pericol de a pieri sau a se strica, actele
prin care se angajează anumite lucrări pentru repararea bunurilor minorului ş.a.
d. Potrivit 42 C.civ. „(1) Minorul poate să încheie acte juridice privind munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă
este cazul. (2) În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel
obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.”

27

F. Acte pe care minorul le poate încheia numai cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal. În această categorie sunt cuprinse numai actele de administrare a
bunurilor sau a patrimoniului, la care am făcut deja referire în legătură cu categoria
anterioară..
G. Acte pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă le poate încheia
numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi a instanţei de turelă.
Potrivit art. 146, al.2, C. civ., “Dacă actul pe care minorul care a împlinit 14 ani
urmează să-l încheie face parte dintre acelea pe care tutorele (minorului lipsit de
capacitate de exerciţiu s.n. I.R.) nu le poate încheia decât cu autorizarea instanţei de
tutelă şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât şi
avizul consiliului de familie încuviinţarea autorităţii tutelare, va fi necesară şi
prealabila încuviinţare a acesteia”. Iar potrivit art. 144, al. 2, C.civ., “(2) Tutorele nu
poate, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte
de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor
minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în
mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare”.
H. Acte pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu le poate
încheia valabil chiar dacă ar exista încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi a
autorităţii tutelare. Este o categorie restrânsă şi cu un conţinut expres determinat de
lege. Aceasta deoarece ea cuprinde doar câteva acte care, în mod vădit, pot periclita
interesele patrimoniale ale minorului. Astfel, potrivit art. 146 alin. (3) „Minorul nu
poate să facă donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale, şi nici
să garanteze obligaţia altuia.”; iar potrivit art. 147 C.civ. „(1) Este interzisă, sub
sancţiunea nulităţii relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o rudă în
linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe de altă parte.
(2) Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la alin. (1) poate cumpăra la
licitaţie publică un bun al minorului, dacă are o garanţie reală asupra acestui bun ori îl
deţine în coproprietate cu minorul, după caz”.
I. Sancţionarea actelor încheiate fără respectarea dispoziţiilor legale privind
capacitatea de exerciţiu restrânsă. Capacitatea de exerciţiu restrânsă şi rigorile ei
privitoare la încheierea actelor juridice, au caracterul unor măsuri de protecţie dispuse
de legiuitor pentru ocrotirea minorului. Ca atare, sancţiunea care se impune în cazul
nesocotirii lor este aceea a nulităţii relative. În acest sens, art. 44 C.civ., prevede că
„(1) Este interzisă, sub sancţiunea nulităţii relative, încheierea de acte juridice între
tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi
minor, pe de altă parte. (2) Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la
alin. (1) poate cumpăra la licitaţie publică un bun al minorului, dacă are o garanţie
reală asupra acestui bun ori îl deţine în coproprietate cu minorul, după caz. Art 146
alin. 3 precizează, de asemenea, că actele în discuţie sunt anulabile.”
J. Încetarea capacităţii restrânse. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a fost
concepută de legiuitor ca o stare tranzitorie între lipsa capacităţii de exerciţiu şi
capacitatea deplină de exerciţiu. De aceea, în modul cel mai firesc, capacitatea
restrânsă de exerciţiu va înceta fie odată cu ajungerea persoanei la majorat şi
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, fie prin dobândirea anticipată a capacităţii
de exerciţiu depline, fie odată cu punerea sub interdicţie judecătorească şi dobândirea
statutului de persoană lipsită de capacitate de exerciţiu.
În sfârşit, pare de la sine înţeles că şi capacitatea restrânsă de exerciţiu
încetează odată moartea persoanei, fizic constatată sau judecătoreşte declarată.
3.5. Lipsa capacităţii de exerciţiu.

28

3.5.1. Enunţare. Cazuri. Potrivit art. 43 alin. (1) C.civ. În afara altor cazuri
prevăzute de lege nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de
14 ani; b) interzisul judecătoresc”.
În ambele cazuri, lipsirea de capacitatea de exerciţiu apare ca o măsură de
protecţie a persoanei faţă de propriile sale acte. Aceasta deoarece atât minorii care nu
au împlinit 14 ani cât şi cei puşi sub interdicţ ie sunt, de regulă, lipsiţi de
discernământ - cei dintâi datorită vârstei fragede iar ceilalţi datorită alienaţiei ori
debilităţii mintale - şi, în consecinţă, fără să-şi dea seama, pot încheia acte juridice
care să le fie defavorabile.
Prin urmare, şi într-un caz ş i în celălalt, lipsa capacităţii este determinată de
lipsa discernământului, ceea ce nu face însă ca lipsa capacităţii de exerciţiu să se
confunde cu lipsa discernământului. Este ceea ce rezultă şi din faptul că există
persoane capabile dar care temporar sunt lipsite de discernământ, la fel cum există
persoane puse sub interdicţie şi, ca atare, lipsite de capacitate de exerciţiu dar care,
temporar, pot avea discernământ. Trebuie însă să precizăm şi în acest context, că în
cazul actelor juridice încheiate de persoanele lipsite de capacitate, prezenţa sau lipsa
discernământului nu are nici o relevanţă, întrucât aceste acte sunt oricum anulabile
pentru lipsa capacităţii de exerciţiu.
Prima categorie de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, aceea minorilor
care nu au împlinit paisprezece ani nu ridică nici o problemă sub aspectul determinării
ei. De aceea ne vom opri, în cele ce urmează, doar asupra celei de a doua categorii,
aceea a persoanelor puse sub interdicţie.
3.5.2.Punerea sub interdicţie judecătorească.
A. Noţiune. Reglementare. Punerea sub interdicţie este o măsură de ocrotire a
persoanei fizice, caracterizată de faptul că, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, o
persoană lipsită de discernământ datorită alienaţiei sau debilităţii mintale este privată
de capacitatea de exerciţiu şi, în consecinţă, i se numeşte un tutore care să o
ocrotească şi să o reprezinte în actele juridice. debilităţii mintale.
B. Condiţii. Art. 164, alin. 1, C.civ. dispune că: “(1) Persoana care nu are
discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori
debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească.” Iar potrivit alin. (2) „Pot
fi puşi sub interdicţie judecătorească şi minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă.”.
Prin urmare, s-a apreciat că cerinţele ce trebuie întrunite pentru ca o persoană
să poată fi pusă sub interdicţie, cerinţe prevăzute expres şi limitativ de art. 142, al.1,
C. fam., sunt: a) o persoană să fie în neputinţă de a se îngriji de interesele sale; b)
această neputinţă să se datoreze lipsei de discernământ; c) lipsa de discernământ să fie
cauzată de alienaţia sau debilitatea mintală de care suferă acea persoană
C. Aspecte procedurale şi de publicitate. Punerea sub interdicţie a unei
persoane se face printr-o procedură judecătorească, deci ca urmare a unui proces
finalizat de o hotărâre judecătorească irevocabilă. Competenţ a de a soluţiona cererea
de punere sub interdicţie revine Tribunalului (art. 2, lit. g, C. proc. civ.) în
circumscripţia căruia se află domiciliul celui care urmează a fi pus sub interdicţie.
După ce a devenit irevocabilă, hotărârea de punere sub interdicţie se
comunică, făr ă întârziere, de către instanţa care a pronunţat-o sau, dacă este cazul, de
către instanţa care a respins calea de atac exercitată împotriva hotărârii de admitere a
cererii de punere sub interdicţie (instanţa de apel sau de recurs), instanţei locului unde
naşterea celui pus sub interdicţie a fost înregistrată, spre a fi transcrisă în registrul
29

anume destinat (al. 3) . Transcrierea hotărârii de punere sub interdicţie în registrul
anume destinat este o măsură de publicitate şi are o importanţă practică deosebită
deoarece, potrivit al. 4, “Incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă
unui al treilea decât de la data transcrierii hotărârii, afară numai dacă cel de al treilea a
cunoscut interdicţia pe altă cale”.
Aceasta înseamnă că dacă cel pus sub interdicţ ie încheie un act juridic - după
ce hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie a devenit irevocabilă, dar înainte
ca ea să fie transcrisă -, tutorele interzisului va putea cere anularea acestui act, pe
motiv de lipsă a capacităţii de exerciţ iu, numai în cazul în care va dovedi că cel cu
care interzisul a contractat a cunoscut interdicţia pe o cale oarecare. Dacă o astfel de
dovadă nu va putea fi făcută acţ iunea în anularea actului nu va putea fi admisă decât
dacă se va proba că cel pus sub interdicţie a fost lipsit de discernământ în momentul
încheierii actului juridic. În schimb, dacă hotărârea de punere sub interdicţie a fost
transcrisă atunci ea devine opozabilă terţilor, întrucât aceştia pot lua cunoştinţă despre
ea consultând registrul în care a fost transcrisă şi, ca urmare, tutorele celui pus sub
interdicţie poate cere anularea actului pe considerentul lipsei de capacitate a
interzisului.
3.5.3. Consecinţele lipsei capacităţii de exerciţiu.
A. Nevalabilitatea actelor încheiate de persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu.
Legea prevede implicit interdicţia ca cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu să încheie
acte juridice personal. Astfel, art. 43 alin. (2) “Pentru cei care nu au capacitate de
exerciţiu, actele juridice se încheie în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în
condiţiile prevăzute de lege”; iar art. 44 C.civ. prevede că: „(1) Actele făcute de
persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele
făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este
cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. Din raţiuni
practice, art. 43 alin. (3) prevede că atât minorul cât şi cel pus sub interdicţie pot
încheia personal, pe lângă actele anume prevăzute de lege, două categorii de acte
juridice. Este vorba despre actele mărunte, necesare satisfacerii trebuinţelor curente
ale incapabilului şi despre actele de conservare, la care am făcut referirile ce se cuvin
atunci când ne-am ocupat de capacitatea restrânsă de exerciţiu.
Întrucât legea foloseşte exprimarea “anulabile” şi întrucât incapacitatea
minorului şi a interzisului este o incapacitate de protecţie, nu încape îndoială că
sancţiunea aplicabilă actelor încheiate personal de cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu
este nulitatea relativă. Aceasta poate fi invocată de către incapabil, prin reprezentantul
său legal şi nicidecum de către persoana capabilă care a contractat cu un incapabil.
Potrivit art. 44 alin. (2) „Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru
incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie
judecătorească.”
De asemenea potrivit art. 146 alin. (4) coroborat cu art 144 alin. (3) acţiunea în
anulare poate fi exercitată de tutore, consiliul de familie sau de oricare membru al
acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanţei de tutelă.
B. Reprezentarea legală a celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu. În legătură
cu această formă de reprezentare, trei probleme socotim necesar a fi abordate, cu
precădere. Este vorba despre: noţiunea de reprezentare legală; determinarea celor
30

care au calitatea de reprezentant legal; determinarea limitelor reprezentării legale a
celor lipsiţi de capacitate.
Persoanele şi autorităţile care au calitatea de reprezentant legal. Calitatea de
reprezentant legal o au, după caz: părinţii; tutorele; curatorul, atunci când acesta îi
înlocuieşte pe părinţ i ori pe tutore, ca de exemplu în cazurile prevăzute de art. 150
C.fam.; preşedintele consiliului judeţ ean, respectiv primarul sectorului municipiului
Bucureşti, în situaţiile prevăzute de art. 62 (2) şi 64 (3) din Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Limitele puterilor reprezentantului legal. Atunci când ne referim la aceste
limite avem în vedere determinarea categoriilor de acte pe care, în numele celui lipsit
de capacitate de exerciţiu, reprezentantul legal le poate ori nu le poate încheia, după
cum urmează: a) singur; b) cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare; c) în urma
unei decizii a autorităţii tutelare; d) este oprit să le încheie chiar dacă ar exista
încuviinţarea autorităţii tutelare.
a. Acte pe care reprezentantul legal le poate încheia singur.
În primul rând, reprezentantul legal va putea să încheie singur, în numele
incapabilului, acele acte pe care incapabilul însuşi le poate încheia personal. Este
vorba, în principal, despre actele de conservare a bunurilor minorului sau interzisului
şi actele necesare satisfacerii trebuinţelor curente ale acestuia (art. 43 alin. 4 C.civ.).
În al doilea rând, potrivit art. 144, alin. 2, C.civ. tutorele - şi pe cale de
consecinţă, oricare dintre ceilalţi reprezentanţi legali - , nu poate făr ă avizul
consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă să încheie valabil orice acte
care depăşesc dreptul de a administra”. Per a contrario, înseamnă că atât tutorele cât
şi ceilalţi reprezentanţi legali pot să încheie acte de administrare a bunurilor
incapabilului, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
În al treilea rând, reprezentantul legal poate să încheie singur şi acte de
administrare a patrimoniului incapabilului, acte care se caracterizează prin faptul că,
deşi implică înstrăinarea unor bunuri ş i, ca urmare, sunt prin natura lor acte de
dispoziţie, beneficiază de regimul actelor de administrare datorită rezultatului lor. Este
cazul actelor de înstrăinare a bunurilor supuse pieirii sau degradării, alter ării ori
deprecierii, precum şi a celor devenite nefolositoare pentru minor (incapabil), acte pe
care reprezentantul legal le poate încheia, potrivit art. 144, alin. 4, C.civ., fără a fi
necesară avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă.
b. Acte pe care reprezentantul legal le poate încheia doar cu avizul consiliului
de familie şi autorizarea instanţei de tutelă. În această categorie trebuie cuprinse
potrivit art. următoarele acte:
- acte prin care se înstrăinează bunurile incapabilului, mai puţin cele
nefolositoare ori supuse pieirii, alterării, degradării ori deprecierii, care pot fi
înstrăinate de către reprezentantul legal fără încuviinţarea autorităţii tutelare
(art. 144, al.4, C. civ.)
- acte prin care se grevează cu sarcini reale bunurile incapabilului sau se
ipotechează bunuri ale acestuia;
- actele de împărţeală precum şi cele prin care se renunţă la drepturile
patrimoniale ale incapabilului;
- acte care depăşesc dreptul de a administra, adică, în general, actele de
dispoziţie asupra bunurilor incapabilului; ş.a.
c. Acte pe care reprezentantul legal este oprit să le încheie.
- Potrivit art. 144, alin. 1, C.civ., reprezentantul legal nu poate, în numele
incapabilului, să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia. Fac excepţie darurile
obişnuite, potrivite cu starea materială a minorului.
31

- Potrivit art. art. 147 (1) Este interzisă, sub sancţiunea nulităţii relative,
încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau
surorile tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe de altă parte. (2) Cu toate acestea, oricare
dintre persoanele prevăzute la alin. (1) poate cumpăra la licitaţie publică un bun al
minorului, dac ă are o garanţie reală asupra acestui bun ori îl deţine în coproprietate cu
minorul, după caz.
C. Sancţionarea nerespectării prevederilor privitoare la reprezentarea legală.
Abaterile de la dispoziţiile legale privind reprezentarea incapabililor se sancţionează
în aceleaşi condiţii ca şi cele care privesc nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare
la încheierea de acte juridice de către cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, adică cu
nulitate relativă.
3.5.4. Incapacităţile speciale de exerciţiu. Uneori, legea civilă instituie prohibiţii
privitoare la încheierea anumitor acte juridice de către persoanele care au capacitate
deplină de exerciţiu, prohibiţii care pot fi reunite sub denumirea generică de
incapacităţ i de a contracta sau de a încheia acte juridice. Aşa, de exemplu, potrivit art.
1653 alin. (1) „Sub sancţ iunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii,
executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu
pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de
competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.”
Întrebări.
1. Ce este capacitatea de exerciţiu?
2. Prin ce se caracterizează capacitatea de exerciţiu restrânsă?
3. Ce acte poate să încheie singură persoana cu capacitate restrânsă de
exerciţiu? De ce trebuie făcută distincţie între reprezentantul legal şi ocrotitorul legal?
4. Care sunt persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu?
5. Care sunt persoanele puse sub interdicţie?
6.Ce rost are transcrierea hotărârii de punere sub interdicţie în registrul anume
destinat?
7. În ce situaţii curatorul are calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal?
8. Ce acte poate încheia personal cel lipsit de capacitate de exerciţiu?
9. Ce sunt incapacităţile speciale de exerciţiu?
Cuvinte şi expresii cheie.
Tutore; curator; reprezentant legal; ocrotitor legal; acte de conservare; acte de
administrare a bunurilor; acte de administrare a patrimoniului; acte de dispoziţie;
autoritatea tutelară; comisia pentru protecţia copilului; donaţii; liberalităţi; acte
dezinteresate.

32

Modulul III
Identificarea şi localizarea persoanei fizice.
& 1. Identificarea persoanei prin starea civilă.
1.1. Noţiune. În legislaţia anterioară, lipsa unei definiţii legale a făcut, pe de o
parte, ca, în literatura noastră de specialitate, starea civilă să fie definită diferit şi, pe
de altă parte, ca tot diferite să fie şi părerile privitoare la cuprinsul stării civile.
Astfel, într -o definiţie lapidară se arată că starea civilă este “ mijlocul juridic
de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această
semnificaţie.” În starea civilă a persoanei putem şi trebuie să includem doar acele
calităţi (atribute) ale persoanei care interesează nu numai individul dar şi societatea şi,
în consecinţă, au fost reţinute prin lege ca fiind determinante pentru a individualiza o
persoană în raport cu familia şi societatea. Este vorba despre calităţi care se bucură de
o anumită stabilitate, în sensul că nu pot fi modificate decât în condiţiile stabilite de
lege cât ş i despre calităţ i unice. Aşa fiind, este nevoie de un criteriu care să permită
decelarea acelor atribute sau calităţi care ţin de starea civilă de acelea care nu ţin sau
nu ţin nemijlocit de aceasta. Or, singurul criteriu de reunire a acelor calităţi ale
persoanei care pot fi reţ inute ca fiind elemente ale stării civile îl constituie actele de
stare civilă, prin care se dovede şte însăşi starea civilă a unei anumite persoane, astfel
cum prevede art.13 din Legea cu privire la actele de stare civilă. Prin urmare, starea
civilă poate fi definită, după părerea noastră, ca fiind ansamblul de calităţi (atribute)
personale - de fapt şi juridice -, care potrivit legii trebuie evidenţiate prin actele de
stare civilă, în scopul individualizării persoanei în familie şi în societate.
În noul Cod civil, la art. 98, starea civilă este definită ca fiind dreptul
persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale
care decurg din actele şi faptele de stare civilă. După părerea noastră definiţ ia este cel
puţin nefericită ea având în vedere doar una dintre accepţiunile doctrinare a noţiunii
de stare civilă. Legiuitorul ar fi fost mai aproape de realitate dacă ar fi definit starea
civilă ca fiind suma calităţilor persoanei ce decurg din actele şi faptele de stare civilă
1.2. Conţinutul stării civile. Enunţare. Într-un prim înţeles, starea civilă este,
aşa cum am arătat, o sumă de atribute sau calităţi personale. Având în vedere acest
înţeles, s-a apreciat că starea civilă cuprinde următoarele elemente: “din căsătorie, din
afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat,
văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie (sexul), o anumită vârstă,
născut într-o anumită localitate etc.”
În opinia noastră, elementele stării civile, privită ca sumă de atribute ale
persoanei - asupra cărora vom reveni pentru a le prezenta pe larg -, sunt: sexul
persoanei; filiaţia; numele; starea conjugală; cetăţenia.
Într-un al doilea înţeles, starea civilă este privită ca un drept subiectiv de
individualizare a persoanei, drept al cărui conţinut este dat de prerogativele ce le
conferă titularului său, respectiv: a) posibilitatea omului de a se individualiza prin
starea sa civilă; b) posibilitatea de a pretinde să fie individualizat de alţii prin starea sa
civilă; c) posibilitatea de a apela, la nevoie, la forţa de constrângere a statului.
1.3. Caracterele stării civile.

33

1.3.1. Legalitatea stării civile. Acest caracter rezultă din faptul că de la început
(de la naştere) şi până la sfârşit (la moarte) starea civilă este cârmuită, cu precădere, de
lege, prin dispoziţii cu caracter imperativ, deci mai puţin de voinţa titularului ei.
1.3.2. Naţionalitatea stării civile. Tocmai datorită faptului că are o
reglementare imperativă şi de ordine publică, starea civilă are şi un caracter naţional,
în sensul că este determinată de legea naţională a persoanei. Aceasta înseamnă că
starea civilă a unei persoane nu se schimbă în funcţie de deplasarea acesteia dintr-un
stat în altul ci rămâne supusă legii naţionale a respectivei persoane. Este ceea ce
rezultă din art. 2572 C.civ., care dispune că ”Starea civilă şi capacitatea persoanei
fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale, nu se prevede
altfel.”
1.3.3. Indivizibilitatea stării civile. Starea civilă - chiar dacă este alcătuită din
mai multe elemente, care se bucură de o relativă independenţă -, este indivizibilă atât
în ansamblul ei cât şi din punct de vedere al fiecărui element privit separat. Aceasta
înseamnă, pe de o parte, că o persoană nu poate să accepte şi să folosească doar
anumite elemente ale stării sale civile repudiindu-le pe altele şi, pe de altă parte, că o
anumită persoană are aceeaşi stare civilă faţă de toate celelalte persoane şi nu numai
faţă de unele dintre acestea.
1.3.4. Indisponibilitatea stării civile. Indisponibilitatea stării civile şi a
elementelor sale trebuie înţeleasă în sensul că ele nu pot fi cedate nici prin acte între
vii nici pentru cauză de moarte, nu pot fi obiect de tranzacţie, renunţare sau revocare.
În consecinţă, oricare dintre actele, convenţionale sau unilaterale, menţionate în cele
ce preced, va fi sancţionat cu nulitatea absolută.
1.3.5. Imprescriptibilitatea stării civile. Starea civilă este imprescriptibilă atât
extinctiv cât şi achizitiv.
Imprescriptibilitatea extinctivă se manifestă prin aceea că oricât timp o
persoană nu exercită un element al stării civile acesta nu se pierde (stinge). Aşa spre
pildă, dacă o persoană nu se prevalează vreme îndelungată de starea de persoană
căsătorită nu înseamnă că această stare încetează; tot astfel, dacă o persoană îşi
ascunde filiaţia şi nu se prevalează vreme îndelungată de ea, nu înseamnă că ea pierde
această filiaţie ca urmare a nefolosirii.
Imprescriptibilitatea achizitivă a stării civile se concretizează în faptul că
nici starea civilă şi nici vreunul dintre elementele sale nu se pot dobândi prin simpla
lor exercitare în fapt, oricât de îndelungată ar fi aceasta.

1.4. Sursele stării civile.
1.4.1. Legea. Caracterul legal al stării civile face ca, în cele din urmă, legea să
fie aceea care, întotdeauna, determină starea civilă a unei anumite persoane. Aplicarea
legii este însă, îndeobşte, condiţionat ă de producerea unor fapte sau acte de stare
civilă. Totuşi, uneori corelaţia dintre lege şi starea civilă este atât de strânsă încât
faptele si actele de stare civilă apar ca fiind subsidiare legii, ceea ce îndreptăţeşte
concluzia că, în aceste cazuri, starea civilă rezultă direct din lege. Este, spre pildă,
cazul filiaţiei faţă de tată a copilului din căsătorie, filiaţie care rezultă din prezumţia
legale de paternitate prevăzută de art. 414 C.civ.
1.4.2. Faptele de stare civilă. Faptele de stare civilă sunt naşterea persoanei şi
moartea acesteia.
1.4.3. Actele juridice de stare civilă. Înţelese ca operaţiuni juridice, creatoare
sau modificatore de stare civilă, sunt, spre pildă, acte juridice de stare civilă: actul
juridic al căsătoriei, şi actul juridic al recunoaşterii de filiaţie.
34

1.4.4. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor acţiuni de
stare civilă. Acţiunile de stare civilă, denumite uneori şi “acţiuni de stat”, sunt acele
acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente ale stării civile ale persoanei fizice.
Asemenea acţiuni sunt, spre pildă, cele privind stabilirea sau contestarea
filiaţiei, cele privind tăgada paternităţii copilului născut sau conceput în timpul
căsătoriei; cele privind anularea căsătoriei şi desfacerea acesteia prin divorţ, cele
privind încuviinţarea adopţiei ori desfacerea sau anularea acesteia, cele privind
declararea judecătorească a morţii etc.
Doctrinar, în funcţie de obiectul şi scopul lor, acţiunile de stare civilă sunt
grupate în următoarele categorii:
a. Acţiuni în reclamaţie de stare civilă (în reclamaţie de stat). Sunt acele
acţiuni în justiţie prin care o persoană cere să i se stabilească (retroactiv), prin
hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă şi, implicit, să se înlăture, pe aceeaşi
cale, starea civilă aparentă existentă anterior.
b. Acţiuni în contestaţie de stare civilă (în contestaţie de stat). Sunt acele
acţiuni în justiţie prin care o persoană (reclamantul) urmăreşte să i se înlăture
retroactiv, prin hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă, întrucât aceea pe care
o are este - la fel ca şi în cazul anterior -, doar aparentă.
c. Acţiuni în modificarea stării civile (în modificare de stat). Acţiunile în
modificarea stării civile sunt acelea care au ca scop şi ca efect schimbarea numai
pentru viitor a stării civile existente la data introducerii lor. Aşa sunt, de exemplu,
acţiunile de divorţ şi cele promovate pentru desfacerea adopţiei. Acestea au ca efect,
deopotrivă, încetarea doar pentru viitor a stării civile de persoană căsătorită sau, după
caz, de persoană adoptată, urmată de stabilirea unei alte stări civile, în virtutea legii şi
tot numai pentru viitor.
1.4.5. Autorităţile investite cu atribuţii de stare civilă. Potrivit art. 3, al. 1, din
Legea nr. 119/1996, “Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de către consiliile
judeţene şi de către autorităţile administraţiei publice locale ale municipiilor,
sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă”.
Potrivit al. 2 din acelaşi articol “Sunt ofiţeri de stare civilă: primarii municipiilor,
sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor; b) şefii misiunilor
diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României; c) comandanţii de nave şi
aeronave”. În sfârşit, potrivit al. 3, “Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai
oficiilor consulare de carieră ale României pot delega exercitarea atribuţiilor de ofiţer
de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari din aparatul propriu,
respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari.”
În caz de mobilizare, război, participare la misiuni de menţinere a păcii sau în
scop umanitar, Ministerul Apărării Naţionale desemnează cadrele militare care
înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale militarilor şi personalului civil şi le
comunică autorităţilor administraţiei publice competente (art. 7).
1.5. Actele juridice de stare civilă şi actele de stare civilă.
1.5.1. Înţelesurile noţiunii de act de stare civilă. Atât doctrinar cât şi
legislativ, sintagma “acte de stare civilă” este susceptibilă de două înţelesuri.
Mai întâi, prin acte de stare civilă se desemnează acele acte juridice care au
ca efect naşterea modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă. Din acest
punct de vedere sunt, spre pildă, acte de stare civilă: actul juridic al căsătoriei încheiat
prin acordul de voinţe al celor doi viitori soţi; actul juridic al recunoaşterii de filiaţie –
faţă de mamă sau/şi faţă de tată -, rezultat din manifestarea unilaterală de voinţă a
35

autorului recunoaşterii ş.a. Acest prim înţeles este avut în vedere de Legea privind
actele de stare civilă în art. 5, al. 1, unde se dispune că ”Înregistrarea actelor şi
faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere, pe baza declaraţiei
persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.”
Mai apoi, prin acte de stare civilă se desemnează înscrisurile doveditoare ale stării
civile şi ale actelor juridice şi faptelor juridice generatoare, modificatoare sau
extinctive de stare civilă. Acesta este înţelesul pe care, cu precădere, Legea cu privire
la actele de stare civilă îl are în vedere. Astfel, în art. 1 al Legii nr. 119/1996 se
prevede că “Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte
naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Acelaşi înţeles este avut în vedere şi în
prevederile art. 99 C.civ.
Ca înscrisuri doveditoare a faptelor şi actelor de stare civilă, precum ş i a
elementelor stării civile, actele de stare civilă sunt rezultatul înregistr ărilor în
registrele de stare civilă. De aceea, sugestiv şi pe drept cuvânt, s-a spus că actul de
stare civilă este “fila din registrul de stare civilă” completată de ofiţerul de stare
civilă.
Aşa fiind, din dorinţa de a evita, pe cât posibil, orice confuzie, vom folosi, în
cele ce urmează, exprimarea “acte juridice de stare civilă”, atunci când ne vom
referi la acte cum ar fi actul căsătoriei ori acela al recunoaşterii de filiaţie şi
exprimarea “acte de stare civilă”, atunci când ne vom referi la înscrisurile
doveditoare întocmite pentru dovedirea stării civile şi a faptelor ori actelor juridice de
stare civilă.
1.5.2. Necesitatea şi utilitatea distincţiei dintre actele juridice de stare civilă
şi actele de stare civilă. Această distincţie nu este una prioritar teoretică. Ea are o
seamă de însemnate consecinţe practice.
Astfel, în primul rând, încheierea valabilă a unui anumit act juridic de stare
civilă nu este condiţ ionată de efectuarea înregistrării corespunzătoare lui, deci de
întocmirea actului de stare civilă. Spre pildă, o căsătorie (act juridic de stare civilă)
încheiată în condiţiile prevăzute de Codul familiei dar neînregistrată sau înregistrată
necorespunzător în registrul de stare civilă privitor la căsătorii, va fi într-u totul
valabilă. În al doilea rând, distincţia menţionată este importantă deoarece nulitatea
unui act juridic de stare civilă (cum este actul căsătoriei) atrage, după sine, şi
modificarea actului de stare civilă ca mijloc de dovadă. În schimb, nulitatea unui act
de stare civilă nu atrage, după sine, şi nevalabilitatea actului juridic de stare civilă.
Astfel, anularea actului de căsătorie nelegal întocmit nu atrage şi nulitatea actului
juridic al căsătoriei.
1.6. Actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă.
1.6.1. Noţ iunea de certificat de stare civilă. Potrivit art. 13 din Legea nr.
119/1996 “Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă,
precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora”.
Certificatul de stare civilă nu este un act de stare civilă - aşa cum adeseori se
consideră în vorbirea curentă -, ci o copie simplificată (un extras) a acestuia, făcută pe
un formular tipizat şi care, în mod obişnuit, nu cuprinde toate menţ iunile din actul de
stare civilă. Corespunzător celor trei feluri acte de stare civilă – cel de naştere, cel de
căsătorie ş i cel de deces –, exist ă trei feluri de certificate de stare civilă, respectiv
certificatul de naştere, certificatul de căsătorie şi certificatul de deces.

36

1.6.2. Necesitatea şi utilitatea distincţiei dintre actele de stare civilă şi
certificatele de stare civil ă. Distincţ ia dintre actele de stare civilă şi certificatele de
stare civilă trebuie făcută, îndeosebi, datorită consecinţelor sale practice.
O primă consecinţă constă în aceea că anularea, modificarea ori rectificarea
unui act de stare civilă implică şi anularea certificatului de stare civilă eliberat în
temeiul acelui act, urmată de eliberarea unui nou certificat ori, după caz, a unui
certificat cu menţiuni. În schimb, anularea unui certificat de stare civilă, pentru
motivele prevăzute de art. 12 (2) din Legea nr. 119/1996, nu impune şi nici măcar nu
implică vreodată modificarea sau anularea actului de stare civilă în temeiul căruia el a
fost eliberat. Însă, anularea unui certificat de stare civilă va fi menţionată, în actul
corespunzător de stare civilă, la rubrica “certificate eliberate”.
O a doua consecinţă priveşte modul în care pot fi îndreptate eventualele erori
strecurate în actele de stare civilă sau, după caz, în certificatele de stare civilă. Astfel,
în cazul în care actul de stare civilă conţine rubrici care cuprind erori materiale comise
cu ocazia înregistrărilor, îndreptarea acestora se poate face doar în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţată ca urmare a promovării unei acţiuni în
rectificarea actului de stare civilă, aşa cum se prevede în art. 57 (1) din Legea nr.
119/1996. În schimb, atunci când într-un certificat de stare civilă apar greşeli sau
neconcordanţe cu realitatea şi,desigur, cu actul de stare civilă în baza căruia
certificatul a fost eliberat, acesta din urmă se retrage şi se anulează de către autoritatea
care l-a emis şi tot aceasta eliberează un nou certificat de stare civilă, fără a fi nevoie
de o hot ărâre judecătorească (art. 12, al. 2, din Legea nr. 119).
1.7. Înregistrările în registrele de stare civilă.
1.7.1. Felurile înregistrărilor de stare civilă. Din economia textelor Legii nr.
119 rezultă că înregistrările în registrele de stare civilă se fac în două feluri şi anume:
a) prin întocmire de acte de stare civilă; b) prin înscriere de menţiuni.
a. Înregistrarea prin întocmire de acte de stare civilă. Potrivit prevederilor
legale menţionate mai sus, înregistrarea prin întocmire de acte de stare civilă se face
în trei situaţii, respectiv: la naştere – sau mai exact odată cu declararea naşterii -, când
se întocmeşte actul de naştere al persoanei: la încheierea căsătoriei, când se
întocmeşte actul de căsătorie al soţilor; la deces - sau mai exact la declararea
decesului la organele de stare civilă -, când se întocmeşte actul de deces al persoanei.
Dispoziţiile Legii nr. 119, privitoare la cazurile în care se efectuează
înregistrări prin întocmirea de acte de stare civilă, se cer a fi completate cu dispoziţiile
art. 473 alin. (5) C.civ., care prevăd că în, caz de adopţie, pe baza hotărârii definitive
de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile
legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind
părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea
acestuia întocmirea noului act.
b. Înregistrarea prin înscrierea de menţiuni. Potrivit art. 44 din Legea nr.
119/1996, “În actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de
deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a
persoanei în următoarele cazuri: a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui; b)
contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii; c) căsătorie, desfacerea, încetarea
sau anularea căsătoriei; adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei; e)
pierderea sau dobândirea cetăţeniei române; schimbarea numelui; g) deces; h)
rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă sau a menţiunilor înscrise
37

pe ele; i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii
judecătoreşti.
1.7.2. Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. Potrivit art. 53 din
Legea nr. 119/1996, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere în
următoarele două cazuri: a) dacă întocmirea actului de naştere sau de deces a fost
omisă, deşi au fost depuse înscrisurile necesare pentru întocmirea acestuia; b) dacă
întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat, în condiţiile prevăzute de
lege, consimţământul soţilor.
1.7.3. Reconstituirea actelor de stare civilă. Potrivit art. 52 din Legea
nr.119/1996, “Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă: a)
registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte; b) actul
de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul sau
extrasul de pe acest act”.
1.7.4. Anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor. Cazurile în care se
poate cere anularea actelor de stare civilă sunt următoarele: - actul de stare civilă a
fost întocmit într-un registru necorespunzător; - actul nu trebuia întocmit la primăria
respectivă; - faptul sau actul de stare civilă nu există; - nu s-au respectat prevederile
legale la întocmirea actului de stare civilă; - menţiunea a fost înscrisă pe alt act de
stare civilă; - menţiunea a fost operată cu un text greşit.”
1.7.5. Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor. Rectificarea unor
rubrici din actul de stare civilă presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu
ocazia înregistrărilor de stare civilă. Rectificarea actelor de stare civilă, spre deosebire
de anularea, modificarea şi completarea acestora, nu se face prin hotărâre
judecătorească ci prin dispoziţia primarului de la primăria care are în păstrare actul de
stare civilă (art. 100.
1.7.6. Completarea actelor de stare civilă. Legea nr. 119/1996 nu precizează
ce înseamnă “completarea” actelor de stare civilă.
Ţinând însă seama de înţelesul comun al cuvântului “completare”, nu putem
decât să conchidem că prin completarea actelor de stare civilă se desemnează
întregirea acestora cu unele date privitoare la starea civilă a persoanei, date care deşi
erau sau puteau fi cunoscute la momentul întocmirii actului nu au fost consemnate în
rubricile corespunzătoare ale acestuia.
1.7.7. Modificarea actelor de stare civilă. Metodologia de aplicare a legii nr.
119/1996 precizează, în art. 105, că “Prin modificarea actelor de stare civilă se
înţelege înscrierea unor menţiuni privitoare la statutul civil al titularului, aşa cum
acestea sunt descrise în capitolul III.” Prin urmare, modificarea actelor de stare civilă
nu desemnează altceva decât unul dintre modurile în care se fac înregistrările în
registrele de stare civilă şi anume “înregistrarea prin înscrierea de menţiuni”, care, de
altfel, este reglementată distinct atât de legea nr. 119/1996 cât şi de Metodologie.
1.7.8. Acţiunile privind actele de stare civilă şi acţiunile de stare civilă.
Acţiunile privind actele de stare civilă (acţiunile în anulare, modificare şi completare)
nu trebuie confundate cu acţiunile de stare civilă (de stat). Între aceste două categorii
de acţiuni există, în principal, deosebiri privitoare la obiectul şi efectele lor,
competenţa instanţei de judecată, părţile din proces, prescripţia acţiunii şi obiectul
probei.
Cât priveşte hotărârile judecătoreşti şi actele administrative pronunţate sau, după caz
emise în privinţa anulării, completării, modificării şi rectificării actelor de stare civilă
mai sunt de reţinut şi prevederile art. 100 alin 3 şi 4 C.civ. Aici se dispune: (3) Starea
civilă poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare, completare sau modificare

38

a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată şi o acţiune de modificare a
stării civile, admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
(4) Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau
modificarea unui act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în temeiul unei
asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre
nu s-a stabilit contrariul. Actul administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act
de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei
persoane până la proba contrară.
1.8. Elementele stării civile şi înregistrarea lor
1.8.1. Sexul persoanei şi înregistrarea sa. Sexul este avut în vedere de
legiuitor ca un element de identificare a persoanei, care se consemnează în actele de
stare civilă, fie în baza certificatului constatator al naşterii eliberat de unitatea sanitară
unde a avut loc naşterea, fie în baza procesului verbal întocmit de poliţie, medic şi
reprezentantul autorităţii administrative, în cazul copilului găsit.
1.8.2. Filiaţia şi înregistrarea ei. Prin filiaţie se desemnează descendenţa unei
persoane din părinţii săi. În actele de stare civilă, filiaţia se înregistrează prin
completarea în actul de naştere a rubricilor privitoare la mamă ş i la tată, ori prin
înscrierea în acest act, atunci când este cazul, a menţiunilor corespunzătoare
diferitelor moduri de stabilire a filiaţiei (recunoaştere voluntară sau hotărâre
judecătorească).
1.8.3. Starea conjugală şi înregistrarea ei. Precizare. Prin stare conjugală
înţelegem starea civilă a persoanei în raport cu căsătoria. Din acest punct de vedere o
persoană poate avea, după caz, starea civilă de persoană căsătorită ori starea civilă de
persoană necăsătorită. Starea de persoană căsătorită rezultă din actul de căsătorie
întocmit cu ocazia încheierii căsătoriei; iar starea de persoană necăsătorită, ca urmare
a desfacerii căsătoriei prin divorţ ori ca urmare a anulării căsătoriei, rezultă din
menţiunile care se înscriu pe marginea actului de căsătorie, în temeiul hotărârii
judecătoreşti prin care s-a dispus desfacerea sau anularea căsătoriei.
1.8.4. Numele persoanei şi înregistrarea lui.
A. Prenumele şi înregistrarea lui. Spre deosebire de numele de familie, care
se transmite de la părinte la copil ca efect al filiaţiei, prenumele nu se transmite ci
“este stabilit pe baza declaraţiei de naştere făcute de persoana care declară naşterea”.
În cazul copiilor găsiţ i sau abandonaţi prenumele, asemeni numelui de familie, este
stabilit prin dispoziţie de către primarul localităţii în a cărei rază teritorială copilul a
fost găsit ori s-a constatat abandonul acestuia (art. 2, al.3, din O.G. nr. 41/2003).
Potrivit art. 18, al. 3, din Legea nr. 119/1996, “Dacă…există neconcordanţă
între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi
declaraţia verbală a declarantului, întocmirea actului de naştere se face în baza
declaraţiei scrise şi semnate de către ambii părinţi,… din care să rezulte prenumele
copilului. În caz de neînţelegere dintre părinţi, va decide autoritatea administraţiei
publice locale de la locul înregistrării naşterii, prin dispoziţie scrisă.”
B. Numele de familie şi înregistrarea lui. Numele de familie sau numele
patronimic este, alături de prenume, o parte a numelui persoanei. Rostul său este atât
acela de a permite identificarea persoanei în societate, cât şi acela de a sublinia
apartenenţa persoanei la o anumită familie.
39

Spre deosebire de prenume, care, aşa cum am văzut, nu se dobândeşte ci se
stabileşte, numele de familie “se dobândeşte prin efectul filiaţiei…, în condiţiile
prevăzute de lege” (art.2, al.1, din O.G. nr. 41/2003). De asemenea, tot spre deosebire
de prenume, numele de familie se modifică în urma modificării altor elemente ale
stării civile, respectiv a filiaţiei şi a stării conjugale.
Pe de altă parte, la fel ca prenumele, numele de familie poate fi atribuit, de
către primarul localităţii unde se înregistrează naşterea, copiilor găsiţi sau abandonaţi
şi tot la fel ca prenumele, numele de familie poate fi schimbat pe cale administrativă,
indiferent dacă a fost dobândit prin efectul filiaţiei, a fost atribuit de primar ori a
rezultat dintr-o modificare a stării civile.
Numele dobândit prin filiaţie se înregistrează odată cu înregistrarea naşterii.
Modificarea numelui ca urmare a modificării unor elemente ale stării civile (stabilirea
filiaţiei faţă de celălalt părinte, adopţie, căsătorie, divorţ, cât şi schimbarea numelui pe
cale administrativă, se înregistrează prin menţiune pe marginea actelor de stare civilă
(de naştere şi de căsătorie).
1.8.5. Cet ăţenia. Cetăţenia este, după părerea noastră, un element al stării
civile, chiar dacă reglement ările specifice ei aparţin dreptului public, ceea ce face, de
altfel, ca ea să fie studiată în cadrul dreptului constituţional. Cetăţenia este supusă
înregistrării odată cu înregistrarea naşterii, cât şi în cazul acordării ei ulterioare ori a
pierderii ei ei. În aceste din urmă situaţii se face menţiune pe marginea actului de
naştere şi, dacă este cazul, de căsătorie.
1.9. Încetarea stării civile ca urmare a morţii persoanei. Asemeni naşterii,
moartea persoanei este supusă înregistrării în registrele de stare civilă. Întocmirea
actului de deces se face la primăria (serviciul specializat) în a cărui rază teritorială s-a
produs decesul, pe baza declaraţiei verbale a membrilor familiei sau a celorlalte
persoane prevăzute de lege şi a certificatului medical constatator al decesului,
întocmit şi semnat de medicul sau cadrul mediu sanitar care a făcut constatarea morţii.
Declararea morţii trebuie făcută în termen de 3 zile de la data producerii sate,
termen care cuprinde atât ziua în care s-a produs decesul cât ş i ziua în care se face
declaraţia. În cazul în care decesul nu a fost declarat în termen, întocmirea actului de
deces se va face doar cu aprobarea Parchetului. Atunci când decesul se datorează
sinuciderii, unui accident sau altor cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui
cadavru, declararea morţii se face într-un termen de 48 de ore, socotit din momentul
decesului sau al găsirii cadavrului.
1.10. Dovada stării civile.
1.10.1. Dovada cu actele şi certificatele de stare civilă. Potrivit art. 13 din
Legea nr. 119/1996, “Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de
stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora
Apoi, cât priveşte puterea doveditoare a actelor de stare civilă, legiuitorul face
o aplicaţie particulară a regulilor privind puterea doveditoare a înscrisurilor autentice,
dispunând prin art. 14 din Legea nr. 119/1996 că “Pentru tot ceea ce reprezintă
constat ări personale ale ofiţerului de stare civilă, actele de stare civilă fac dovada
până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar pentru celelalte
înscrieri, până la proba contrară.” Aceste prevederi se regăsesc şi în art. 99 C.civ.,
alin 1 şi 2.
Potrivit art. 16 starea civilă se poate dovedi prin orice mijloc de probă în faţa
instanţei judecătoreşti în cazul prevăzut de art. 10, precum şi în faţa autorităţilor
administraţiei publice când se solicită reconstituirea actelor de stare civilă. Iar potrivit
40

103 C.civ. Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice
mijloace de probă, dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului
de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
1.10.2. Dovada stării civile prin posesia de stat (folosinţa stării civile). Posesia de stat
sau folosinţa sării civile, cum este uneori denumită, reprezintă o stare de fapt
îndelungată şi continuă, corespunzătoare unei anumite filiaţii (art. 410-411 C.civ.)
Posesia de stat crează o prezumţie relativă potrivit căreia persoana care folose
şte o anumită stare civilă are în realitate acea stare civilă. Această prezumţ ie va putea
fi însă folosită ca mijloc de probă a stării civile doar în acele situaţii în care starea
civilă poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, ca de exemplu atunci când un act
de stare civilă este reconstituit ori întocmit ulterior.
& 2. Localizarea persoanei fizice.
2.1. Domiciliul voluntar. Potrivit art. 87 C.civ. „Domiciliul persoanei fizice, în
vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară
că îşi are locuinţa principală.” Domiciliul voluntar este aşadar acela pe care persoana
cu capacitate deplină de exerciţiu îl alege de bunăvoie prin stabilirea în fapt a locuinţei
într-o anumită localitate din ţară, cu intenţia vădită ca aceea să fie locuinţa ei
principală. Libertatea alegerii domiciliului este consfinţită constituţional prin art. 25
(2) în care se prevede că “Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili
domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară…” O prevedere asemănătoare
găsim şi în art. 86 C.civ., care dispune că (1) Cetăţenii români au dreptul să îşi
stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în
străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. (2) Dacă prin lege nu se
prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur
domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe.
Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii
speciale. Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care
ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa
principală. Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele
administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în
lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.(art. 89 C.civ.). Dovada
domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. În
lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau
schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane. Aceste
dispoziţii nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin
alte mijloace de cel căruia i se opune.
2.2. Domiciliul legal. Domiciliul legal este acela pe care legea îl stabileşte în
mod expres, de regulă, pentru persoanele care sunt lipsite de capacitatea deplină de
exerciţiu. Reglementarea acestui fel de domiciliu s-a făcut, cu precădere în
considerarea faptului că, reprezentanţii sau, după caz, ocrotitorii legali sunt aceia care
administrează bunurile incapabilului, îl reprezintă în actele juridice şi în eventualele
41

procese sau îi încuviinţează actele civile ori procesuale. Prin urmare, domiciliul legal
este determinat de domiciliul voluntar al persoanei care exercită ocrotirea şi nu de
locuinţa efectivă a celui ocrotit.
De principiu, domiciliul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu
capacitate de exerciţiu restrânsă este acela al reprezentantului sau, după caz, al
ocrotitorului legal. De aceea, domiciliul legal se schimbă, de la sine, odată cu
schimbarea, în condiţiile legii, a domiciliului voluntar (de drept comun) al
reprezentantului sau ocrotitorului, cât şi odată cu schimbarea a însuşi reprezentantului
sau ocrotitorului.
Potrivit art. 92 C.civ. domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de
exerciţ iu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţ i
la care el locuieşte în mod statornic. În cazul în care părinţii au domicilii separate şi
nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţ a de tutelă,
ascultându-i pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va
decide ţinând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuieşte în
mod statornic. Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate
fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora. De
asemenea, domiciliul minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire. Domiciliul
minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în
care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie
judecătorească este la reprezentantul legal.
2.3. Reşedinţ a. Potrivit art. 88 C.civ. Reşedinţa persoanei fizice este în locul
unde îşi are locuinţa secundară.
2.4. Domiciliul ales sau convenţional. Spre deosebire de domiciliul voluntar sau de
drept comun, cât ş i de reşedinţa persoanei, domiciliul ales sau convenţional nu este
legat de ideea că o anumită persoană vieţuieşte, statornic sau temporar, într-un anume
loc. Doctrinar, domiciliul ales a fost caracterizat ca fiind “un artificiu juridic” şi a fost
definit ca “locuinţ a (adresa) stabilită prin acordul de voinţă al părţilor actului în
vederea executării sale în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea
actelor de procedură”. Potrivit art. 97 C.civ. (1) Părţile unui act juridic pot să aleagă
un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din
acel act. (2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.
2.5. Domiciliul profesional. Potrivit art. 96 C.civ. Cel care exploatează o întreprindere are
domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au
născut sau urmează a se executa în acel loc
Întrebări.
1. Ce este starea civilă?
2. Care sunt sursele stării civile?
3. Ce sunt actele juridice de stare civilă şi actele de stare civilă; care este
importanţa distincţiei dintre ele?
4. Ce sunt certificatele de stare civilă şi care este importanţa distincţiei dintre
ele şi actele de stare civilă?
5. În ce situaţii se face reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare
civilă?
6. Ce se înţelege prin anularea, rectificarea, completarea şi modificarea actelor
de stare civilă?
42

7. Care sunt elementele stării civile?
8. Care este deosebirea dintre domiciliul voluntar şi reşedinţă?
9. Ce este domiciliul legal?
10. Ce este domiciliul convenţional?
Cuvinte şi expresii cheie.
Acţiune de stat; act juridic de stare civilă; fapt de stare civilă ; act de stare
civilă; certificat de stare civilă; întocmire ulterioară; reconstituire; înscriere de
menţiuni; anulare; rectificare; completare; modificare; act de naştere; act de căsătorie;
act de deces; înscriere de menţiuni; filiaţ ie; stare conjugală; nume de familie;
prenume; domiciliu voluntar; domiciliu legal; domiciliu convenţional; reşedinţă.

43

Modulul IV
Persoana juridică.
& 1. Noţiunea de persoană juridică. Fundamentul teoretic al persoanei
juridice. În dreptul actual subiecte ale raporturilor juridice sunt atât indivizii care
participă la viaţa juridică în calitate de simple persoane fizice, cât şi entităţi abstracte,
create de către oameni pentru satisfacerea intereselor lor, denumite persoane juridice
sau persoane morale.
Cu privire la fundamentul teoretic al persoanei juridice au fost elaborate în
decursul timpului o serie de teorii, discuţiile pe marginea acestei probleme fiind
uneori purtate mai degrabă pe tărâm filozofic decât juridic, ceea ce a făcut ca ele să-şi
piardă în parte importanţa pentru practică, şi astfel să fie marginalizate în cadrul
ştiinţei dreptului. Dintre teoriile prin care s-a încercat fundamentarea personalit ăţii
juridice, amintim: teoria ficţiunii; teoriile nonpersonaliste; teoria realităţii. Această din
.
urmă teorie are cei mai mulţi susţinători şi în doctrina română contemporană Potrivit
ei, personalitatea juridică se naşte ca urmare a unei nevoi de a asigura autonomia
juridică unei activităţ i îndreptat ă spre îndeplinirea unui scop licit, în condiţiile şi
formele prevăzute de lege. De aceea, prin persoană juridică înţelegem o tehnică
juridică prin intermediul căreia îi este atribuită calitatea de subiect de drept unei
entităţi distincte, constituită facultativ de către una sau mai multe persoane fizice sau
juridice, în formele şi condiţiile prevăzute de lege.
&2. Elementele constitutive ale persoanei juridice.
În mod tradiţional doctrina noastră consideră a fi elemente constitutive ale
persoanei juridice organizarea proprie, patrimoniul propriu şi distinct şi scopul licit şi
moral. Aceste trei elemente se regăsesc şi în cuprinsul prevederilor art. 187 C.civ.,
care dispune că orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare
şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu
interesul general.
Pe lângă aceste trei elemente clasice, am susţinut că este indicată adăugarea
unuia nou, şi anume desfăşurarea unei activităţi legitime. Acest element al persoanei
juridice a fost sesizat şi de către alţi autori, care însă îl privesc ca parte a noţiunii de
scop al persoanei juridice, privit în sens larg. În opinia noastră activitate legitimă este
o noţiune complexă, care merită să fie considerată ca element constitutiv distinct al
persoanei juridice. Nu orice entitate dotată cu organizare proprie, patrimoniu propriu
şi constituită pentru realizarea unui scop licit este considerată persoană juridică. Mai
este necesar ca activitatea care urmează a fi desfăşurată sub acea formă de organizare
să fie considerată suficient de importantă pentru a primi o autonomie din punct de
vedere juridic. Toate aceste patru elemente trebuie să se regăsească, după părerea
noastră, în orice tip de persoană juridică. Cât priveşte calitatea de persoană juridică
art. 188 C.civ. dispune că sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi
orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deş i nu sunt declarate de lege persoane
juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187. Iar cât priveşte efectele
personalităţii juridice art. 193 C.civ. prevede că persoana juridică participă în nume
propriu la circuitul civil ş i răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii,
afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Nimeni nu poate invoca împotriva
unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice,

44

dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei
atingeri aduse ordinii publice.
2.1. Organizarea de sine stătătoare. Pentru ca o persoană juridică să poată fi
privită şi să poată acţiona ca un subiect de drept, manifestându-se în viaţa juridică ca o
entitate distinctă de persoana sau persoanele care au înfiinţat-o, este necesar să existe
o anumită structură organizatorică internă, care să asigure constituirea şi funcţionarea
unor organe de conducere prin mijlocirea cărora voinţa ei juridică să se poată exprima
şi manifesta distinct şi coerent, şi care să permită coordonarea activităţii pentru care a
fost aceasta creată. Existenţa unei asemenea structuri organizatorice, care să asigure
existenţa şi funcţionarea autonomă a entităţii, implică de asemenea, determinarea
elementelor ei de identificare: denumire, sediu, naţionalitate, durată, precum şi a
modalităţilor de funcţionare, de reorganizare, de dizolvare şi lichidare.
Legiuitorul, pentru a asigura un cadru coerent de dezvoltare al acestor subiecte
de drept, şi pentru a putea asigura protecţia terţilor cu care acestea contractează,
propune anumite structuri organizatorice pentru fiecare tip de persoană juridică, pe
care asociatul sau asociaţii trebuie să o respecte, putând eventual să o dezvolte. Astfel
societăţile comerciale sunt reprezentate în viaţa juridică de unul sau mai mulţi
administratori, care conduc activitatea curentă în conformitate cu hotărârile adunărilor
generale ale asociaţilor. Controlul activităţii societăţii se realizează de către un cenzor
sau o comisie de cenzori. Prin actul de înfiinţare şi statut asociaţii pot să dezvolte
aceste structuri propuse, păstrându-le însă pe cele cerute imperativ de legiuitor. În
mod similar în cazul asociaţiilor organele care trebuie să existe obligatoriu sunt
adunarea asociaţilor, consiliul director şi comisia de cenzori, iar pentru fundaţii doar
consiliul director şi comisia de cenzori. Reglementările de principiu privitoare la
organizarea şi funcţionarea persoanei juridice sunt cuprinse în art. 212 – 221 C.civ.
2.2. Patrimoniul propriu, distinct. Pentru a putea participa în nume propriu şi
cu răspundere proprie la circuitul civil, la viaţa juridică în general, entitatea ce se vrea
a fi persoană juridică trebuie să dispună de un patrimoniu propriu - alcătuit din
totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor sale cu valoare economică, evaluabile
în bani. În lipsa unui asemenea patrimoniu, persoana juridică nu poate lua naştere,
întrucât participarea sa la viaţa juridică, la circuitul civil ar fi imposibilă.
Patrimoniul persoanei juridice este propriu în sensul că există în mod distinct,
atât faţă de patrimoniul oricărei alte persoane juridice, cât şi faţă de patrimoniul
fiecăreia dintre persoanele care alcătuiesc entitatea în discuţie, şi, în acelaşi timp, şi
autonom, independent faţă de orice alt patrimoniu, cu care nu există o relaţie necesară.
Aceasta înseamnă că, pe de o parte, cei care constituie persoana juridică nu pot fi
obligaţi să răspundă cu patrimoniul propriu pentru obligaţiile asumate de acea
persoană, dar pe de altă parte, nici persoana juridică nu răspunde cu patrimoniul său
pentru obligaţiile asumate de vreuna din persoanele care o alcătuiesc. Separarea
patrimoniilor este reglementată expres în art. 214 C.civ care dispune că „(1) Membrii
organelor de administrare au obligaţia să asigure şi să menţină separaţia dintre
patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu. (2) Ei nu pot folosi în
profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după caz, bunurile persoanei juridice ori
informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi
autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit.”
2.3. Un scop determinat şi licit. Scopul persoanei juridice reprezintă finalitatea
urmărită prin desfăşurarea activităţii propuse.

45

Scopul persoanei juridice poate fi unul economic, patrimonial, cum este
obţinerea unui profit, dar el poate fi şi unul nepatrimonial, vizând satisfacerea unor
interese fără caracter economic, evaluabil în bani, aşa cum este cazul unor asociaţii
caritabile, a uniunilor de creatori, a asociaţiilor profesionale sau sportive, a
sindicatelor, a fundaţiilor …etc. El poate corespunde intereselor generale ale
colectivităţii sau numai ale unei categorii sociale, ori chiar intereselor proprii ale
asociaţilor care constituie persoana juridică, în măsura în care acestea sunt şi licite,
respectiv nu contravin normelor legale imperative, ordinii publice şi bunelor
moravuri.
2.4. Activitatea legitimă. Noţiunea de activitate trebuie privită în sens larg,
incluzând toate tipurile de operaţiuni necesare funcţionării persoanei morale, în
domeniul respectiv, în vederea realizării scopului propus. De asemenea în acest
context noţiunea de activitate implică şi modul de organizare prin care aceste
operaţiuni urmează să fie realizate.
Legitimitatea activităţii poate fi privită sub dublu aspect. Pe de o parte există
legitimitatea creării unei persoane juridice. Aceasta înseamnă că activitatea propusă a
fi desfăşurată, şi modul în care urmează a se realiza să justifice crearea unui nou
subiect de drept. Pe de altă parte, legitimitatea activităţii implică cerinţa ca activitatea
desfăşurată de persoana juridică să fie licită. Aceasta trebuie să fie în concordanţă cu
normele legale în vigoare dar şi cu propriile prevederi stabilite prin actul de înfiinţare
şi eventualele acte de modificare. Astfel societăţ ile comerciale nu pot desfăşura decât
activităţi cuprinse în obiectul lor de activitate, şi pentru care au obţinut avizele şi
autorizaţiile necesare. Asociaţiile şi fundaţiile nu pot desfăşura activităţi economice
numai în măsura în care sunt accesorii activităţii propuse a fi desfăşurate în vederea
atingerii scopului.
&.3. Clasificarea persoanelor juridice.
3.1. Persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat.
Prima şi cea mai importantă clasificare este aceea care distinge persoanele juridice în
funcţie de domeniul dreptului de care aparţin în persoane juridice de drept public şi
persoanele juridice de drept privat (art. 189 C.civ.).
Sunt persoane juridice de drept public acelea care desfăşoară activităţi în
domenii de interes public, îndeplinind, în principiu, activităţile care cad în sarcina
Statului şi a autorităţilor publice locale. Distincţia dintre cele două categorii nu este
uşor de precizat, de unde şi dificultatea de a defini cu precizie fiecare dintre acestea.
Importanţa acestei clasificări constă în regimul juridic aplicabil. Astfel, constituirea,
funcţionarea şi condiţiile participării la viaţa juridică sunt stabilite - pentru persoanele
de drept public - prin norme aparţinând ramurilor de drept public, iar pentru
persoanele de drept privat prin norme de drept civil. Potrivit art. 190 şi 191 C.civ.
Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele
prevăzute de lege. Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege. Prin
excepţie, în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept public se
pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin
alte moduri prevăzute de lege.
3.2. Alte clasificări. După scopul lor, persoanele juridice se pot împărţi în
persoane care urmăresc un scop patrimonial (societăţi comerciale, regii autonome
…etc.) şi persoane cu scop nepatrimonial (organele statului, partide, sindicate,
fundaţii, asociaţii …etc.). Trebuie precizat însă că, în principiu, şi persoanele cu scop
46

nepatrimonial pot organiza unele activităţi anexă aducătoare de profit, care să fie
utilizat în atingerea scopului lor nepatrimonial.
După naţionalitatea lor, distingem persoanele juridice române de persoanele
juridice străine (care pot funcţiona ş i pe teritoriul României, în condiţiile stabilite de
lege). Importanţa acestei clasificări se manifestă pe planul capacităţii juridice şi a
regimului juridic aplicabil.
După locul unde este amplasat sediul lor, distingem persoane juridice cu sediul
în ţară şi persoane juridice cu sediul în străinătate (care pot avea reprezentanţe sau
agenţii în România, cu un regim juridic deosebit de acela al persoanelor juridice cu
sediul în ţară).
După modul lor de constituire, putem distinge persoane juridice care se
înfiinţează prin act de dispoziţie al organului de stat competent şi persoane juridice
care se înfiinţează prin act juridic (convenţie) de asociere.
& 4. Înfiinţarea persoanelor juridice
4.1. Modurile de înfiinţare. Potrivit art. 194 C.civ. persoanele juridice se pot
înfiinţa prin unul dintre următoarele moduri:
a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor
publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care
se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate
cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică
sau instituţia publică este persoană juridică;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii; dacă
prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a
persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
4.2. Înregistrarea persoanelor juridice. Prin înregistrare se înţelege înscrierea,
înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege,
făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a
persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz. Persoanele juridice sunt supuse
înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această înregistrare.
Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.
Fondatorii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrării, precum şi primii
membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia răspund
nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalităţilor de
înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalităţi trebuiau să fie cerute de
aceste persoane.
Înregistrarea poate avea efect constitutiv sau cu scop de opozabilitate faţă de
terţi. Dacă înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridică
nu se consideră legal înfiinţată cât timp înregistrarea nu a fost efectuată. Dacă însă
înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate faţă de terţi, actele sau faptele
juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat
publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul
în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.
Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul actului
constitutiv sau al statutului şi textul depus la registrul public şi cel apărut într-o
publicaţie oficială. În caz de neconcordanţă, terţii pot opune persoanei juridice oricare
dintre aceste texte, în afară de cazul în care se face dovada că ei cunoşteau textul
depus la registru. Regulile după care se face înregistrarea persoanelor juridice nou
înfiinţate se aplică şi înregistrării modificărilor aduse actului de înfiinţare a persoanei
47

juridice, realizate cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege sau de actul de
înfiinţare a acesteia, după caz.

& 5. Capacitatea persoanei juridice.
No ţiunea de capacitate exprimă calitatea de subiect de drept a unei persoane
(fizice sau juridice), adică însuşirea, aptitudinea ei de a putea fi titular ă de drepturi şi
obligaţii. Şi în cazul persoanelor juridice - ca şi în acela al persoanelor fizice - se face
distincţia între capacitatea de folosinţă - ca aptitudine generală ş i abstractă de a avea
drepturi şi obligaţ ii - şi capacitatea de exerciţiu - ca aptitudine de a dobândi şi a-şi
exercita drepturile şi, corelativ, de a-şi asuma şi executa obligaţiile, prin încheierea de
acte juridice proprii.
5.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice.
5.1.1. Începutul capacităţii de folosinţă. În ce priveşte începutul capacităţii de
folosinţă, este de observat că el coincide, firesc, cu momentul în care se dobândeşte
personalitatea juridică. Cât priveşte data la care se dobândeşte capacitatea de folosinţă
art. 205 C.civ. prevede: „(1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. (2) Celelalte
persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit art.
194, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data
îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. (3) Cu toate acestea, persoanele
juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de înfiinţ are, să
dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru
ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. (4) Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii
şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de
constituire răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în
contul acesteia cu încălcarea dispoziţiilor alin. (3), în afară de cazul în care persoana
juridică nou-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le- a preluat asupra sa.
Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data
încheierii lor şi produc efecte depline.
Ca subiecte de drept, dotate cu capacitate de folosinţă, persoanele juridice au
aptitudinea de a fi titulare de drepturi subiective, patrimoniale sau nepatrimoniale, pot
avea o denumire, un patrimoniu, pot dobândi bunuri, pot sta în justiţie,...etc. Există
însă, spre deosebire de persoanele fizice, o limitare a capacităţii de folosinţă a
persoanelor juridice făr ă a se mai putea vorbi, la modul general, despre principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Despre specialitatea
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice putem să vorbim doar în cazul persoanelor
juridice fără scop lucrativ. Este ceea ce rezultă din prevederile art. 206 şi 207 C.civ.
potrivit cărora (1) Persoana juridică poate avea orice drepturi ş i obligaţii civile, afară
de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
(2) Persoanele juridice făr ă scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii
civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut. (3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) şi
(2) este lovit de nulitate absolută. (art. 206).
Potrivit art. 207 alin. (1) în cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele
competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul
obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel. Iar potrivit alin.
48

(2) actele şi operaţiunile săvârşite făr ă autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de
nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru
toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.
(art. 207).
5.1.2. Specialitatea capacităţii de folosinţă. Specialitatea capacităţii de
folosinţă caracterizează, aşa cum rezultă din art. 206 alin. (2) C.civ. doar persoanele
juridice fără scop lucrativ (patrimonial)
Trebuie însă precizat că limitarea impusă de specialitate se referă doar la
capacitatea de a încheia şi a fi parte în acte juridice; aceasta nu limitează însă
capacitatea delictuală a persoanei, căci răspunderea civilă delictuală (obligaţia de a
repara prejudiciul cauzat altuia prin fapte ilicite şi culpabile) izvorăşte direct din lege
şi este impusă autorului faptei în favoarea victimei prejudiciate, nefiind condiţionată
de vreo manifestare de voinţă a făptuitorului, care să poată fi lovită de nulitate.
Specialitatea capacităţii de folosinţă priveşte, aşadar, numai dobândirea de drepturi şi
asumarea de obligaţii prin acte juridice, iar nu şi prin fapte juridice ilicite.
5.1.3. Capacitatea anticipată. Potrivit art. 205, alin. 3, C.civ. persoanele
juridice supuse înregistrării (1) pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să
dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru
ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. Prin excepţie de la prevederile art. 205
alin. (3) şi dacă prin lege nu se dispune altfel, potrivit art. 208 C.civ., orice persoană
juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de
înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii
testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod legal.
5.1.4. Încetarea capacităţii de folosinţă. Încetarea capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice intervine, în mod firesc, atunci când încetează existenţa persoanei
juridice ca atare (prin desfiinţare, dizolvare urmată de lichidare, reorganizare totală).
Dar, aşa cum înfiinţarea persoanei juridice implică o anumită durată, tot astfel şi
desfiinţarea persoanei juridice poate implica un proces mai mult sau mai puţin
îndelungat. De aceea, este posibil ca, pe durata acestui proces, persoana juridică să
păstreze o anumită capacitate de folosinţă, limitată însă la încheierea acelor acte
juridice care sunt necesare pentru încetarea existenţei persoanei juridice şi lichidarea
patrimoniului ei. Astfel, lichidatorii vor putea urmări executarea creanţelor, plata
datoriilor, predarea bunurilor şi a activului net rămas, îndeplinirea măsurilor de
publicitate şi a formalităţilor de radiere etc., dar nu vor putea, în numele societăţii, să
dobândească noi drepturi sau să-şi asume noi obligaţii comerciale.
& 6. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.
6.1. Constituirea organelor de administrare. Capacitatea de exerciţiu este
aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma şi
îndeplini obligaţii încheind personal acte juridice. Persoana juridică participă la viaţa
juridică prin intermediul organelor sale. De aceea art. 209 C.civ. intitulat „Data
dobândirii capacităţii de exerciţiu” prevede că (1) Persoana juridică îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data
constituirii lor. (2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1),
persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut,
sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu ter ţii, individual sau colectiv, în numele
şi pe seama persoanei juridice. (3) Raporturile dintre persoana juridică şi cei care

49

alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor
mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin
lege, actul de constituire sau statut.
Potrivit art. 210 C.civ. Până la data constituirii organelor de administrare,
exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac
de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în
acest scop. Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele
desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori
statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte
persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri. Cel
care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă de terţi daca
ceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului
când prin contract a fost exonerat de această obligaţie.
Nu pot face parte din organele de administrare ş i de control ale persoanei
juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de
a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin
actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţ ie. Actele încheiate de
persoane incapabile ori incompatibile sunt anulabile. Acestea nu pot fi însă anulate
pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori
incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea
dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare.
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în
limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi. În
raporturile cu terţii, persoana juridică este angajat ă prin actele organelor sale, chiar
dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire
sau statut, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţ ii o cunoşteau la data încheierii
actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu
constituie dovada cunoaşterii acestui fapt. Clauzele sau dispoziţiile actului de
constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei
juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe
sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate.
6.2. Funcţionarea persoanei juridice. Este reglementată de art. 212-220 C.civ
Sunt de reţ inut, în special, următoarele dispoziţii. Hotărârile şi deciziile luate de
organele de conducere şi administrare în condiţiile legii, actului de constituire sau
statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au
votat împotrivă. Faţă de terţi hotărârile şi deciziile luate în condiţiile legii, ale actului
de constituire sau ale statutului produc efecte numai de la data publicării lor, în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, în afară de cazul în care se face dovada că
aceştia le-au cunoscut pe altă cale.
Actele juridice încheiate în frauda intereselor persoanei juridice de un membru
al organelor de administrare sunt anulabile, dacă cel ce le-a încheiat, soţul, ascendenţii
sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii să i, până la gradul al patrulea
inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut
sau trebuia să cunoască acest lucru. Atunci când cel care face parte din organele de
administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) are
interes într-o problemă supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înştiinţeze persoana
juridică şi să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el
răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut
obţine majoritatea cerută.

50

Faptele licite sau ilicite săvâr şite de organele persoanei juridice obligă însăşi
persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul
funcţiilor încredinţ ate. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor
care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
& 8. Reorganizarea persoanelor juridice.
8.1. Noţiune. Reorganizarea persoanelor juridice este un proces juridic şi
economic, în care sunt implicate una sau mai multe persoane juridice existente sau
care iau astfel fiinţă, proces având ca efect fie crearea unei/unor noi persoane juridice,
fie modificarea organizării juridice unei persoane, fie încetarea existenţei unor
asemenea persoane, fie o combinaţie a acestor efecte. Potrivit art. 233 C.civ.
reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin
transformare. Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru
dobândirea personalităţii juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de
constituire sau statut se dispune altfel.
8.2. Fuziunea. Potrivit art. 234 C.civ. fuziunea se face prin absorbţia unei
persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin contopirea mai multor
persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.
În cazul absorbţiei o persoană juridică existentă (şi care îşi continuă existenţa)
înglobează una sau mai multe alte persoane juridice existente, care îşi încetează astfel
existenţa, iar în cazul contopirii toate persoanele care participă la reorganizare îşi
încetează existenţa odată cu naşterea noii persoane juridice. Este ceea ce face ca
efectele celor două modalităţi de fuziune să difere. Astfel, în cazul absorbţiei,
drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul
persoanei juridice care o absoarbe. În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile
şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate.
8.3. Divizarea. Divizarea constă, în esenţă, în împărţirea, în tot sau în parte, a
patrimoniului unei persoane juridice între două sau mai multe alte persoane juridice
existente sau care iau astfel fiinţă. De aceea art. 236 C.civ. prevede în alin. (1) că
divizarea poate fi totală sau parţială.
Divizarea este parţială atunci când din patrimoniul unei persoane juridice care îşi păstrează fiinţa şi continuă să existe cu un patrimoniu diminuat - se desprinde
o parte, care se transmite unei alte persoane juridice existente sau care se înfiinţează
pe această cale. Spre deosebire de fuziune, în cadrul căreia se opera o transmisiune
universală, în cazul divizării are loc o transmisiune cu titlu universal.
Divizarea este totală atunci când întreg patrimoniul unei persoane juridice,
care îşi încetează astfel existenţa, se împarte şi este transmis către două sau mai multe
persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă.
În ce priveşte efectele divizării sunt de reţinut, în special următoarele aspecte privind
transmiterea patrimoniului, răspunderea persoanelor juridice implicate şi transmiterea
contractelor, aspecte care se desprind din prevederile art. 237 -240 C.civ. Patrimoniul
persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare se împarte în mod egal
între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu s-a
stabilit o altă proporţie. În cazul divizării parţiale, când o parte din patrimoniul unei
persoane juridice se desprinde şi se transmite unei singure persoane juridice deja
existente sau care se înfiinţează în acest mod, reducerea patrimoniului persoanei
juridice divizate este proporţională cu partea transmisă. În cazul în care partea
desprinsă se transmite mai multor persoane juridice deja existente sau care se
51

înfiinţează în acest mod, împărţirea patrimoniului între persoana juridică faţă de care
s-a făcut desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face proporţional cu
partea transmisă, iar între persoanele juridice dobânditoare, împărţirea părţii desprinse
se va face egal, dacă actul de divizare nu dispune altfel.
În cazul divizării, fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va răspunde:
a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite
sau păstrate integral; b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate,
proporţional cu valoarea drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea
obligaţiilor prevăzute la lit. a).
Contractele în curs de executare se vor repartiza astfel încât executarea
fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o singură persoană juridică
dobânditoare, afară numai dacă aceasta nu este cu putinţă. În cazul contractelor
încheiate în considerarea calităţii persoanei juridice supuse reorganizării, acestea nu
îşi încetează efectele, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat expres contrariul
sau menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii
interesate.
8.4. Transformarea persoanei juridice. Potrivit art. 241 C.civ. transformarea
persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană
juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte
persoane juridice. În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice
care şi-a încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate,
cu excepţia cazului în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede
altfel. În aceste din urmă cazuri, sunt aplicabile dispoziţiile art. 239 şi 240 privind
transmiterea şi încetarea contractelor în caz de reorganizare.
8.5. Efectele reorganizării. Efectele reorganizării persoanelor juridice pot fi
sintetizate în următoarele consecinţe principale: a) un efect creator, constând în
naşterea, prin reorganizare, a unei sau unor noi persoane juridice, inexistente anterior;
b) un efect extinctiv, constând în stingerea sau încetarea existenţei unei sau unor
persoane juridice; c) un efect modificator, constând în înlocuirea unei forme juridice
de organizare cu alta, în desfăşurarea aceleiaşi activităţi d) un efect translativ,
constând într-o transmisiune patrimonială de la o persoană juridică (care îşi poate
înceta existenţa ori şi-o poate continua, cu un patrimoniu diminuat) la o altă persoană
juridică (care ia astfel naştere sau care, preexistând, îşi continuă existenţa cu un
patrimoniu sporit). În ce priveşte efectul translativ art. 242 C.civ. prevede că în cazul
reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi
obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înregistrarea
operaţiunii şi de la data acesteia. În cazul persoanelor juridice nesupuse înregistrării,
transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevăzute la alin. (1), se realizează
atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai pe data aprobării de către organul competent
a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a evidenţei şi
a repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a oricăror alte
asemenea acte prevăzute de lege. Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale
asupra bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii se dobândesc numai prin
înscrierea în cartea funciară, în baza actului de reorganizare încheiat în formă
autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care sa dispus reorganizarea, în
ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei
juridice nou-înfiinţate.
& 9. Încetarea persoanei juridice.

52

Potrivit art. 244 C.civ. Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea
ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau
desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege. Întrucât
despre fuziune divizare şi transformare ne-am ocupat în cele ce preced, rămân spre
examinare două moduri de încetare a persoanelor juridice, respectiv nulitatea şi
dizolvarea
9.1. Cauzele de nulitate. Potrivit art. 196 C.civ. nulitatea unei persoane
juridice poate fi constatată sau, după caz, declarată de instanţa judecătorească numai
atunci când:
a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situaţiile
anume prevăzute de lege;
b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării
persoanei juridice;
c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
d) lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;
e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul
social subscris şi vărsat;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social
minim,subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;
i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea
nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.
Nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a), c) - g) se sancţionează cu nulitatea
absolută, iar nerespectarea celorlalte dispoziţii se sancţionează cu nulitate relativă.
Cât priveşte regimul nulităţii art. 197 C. civ. conţine două reglementări cu
caracter special. Astfel: a) nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în
termen de un an de la data înregistrării sau înfiinţării acesteia, după caz; b) nulitatea
absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la
închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost
înlăturată.
Pe de altă parte art. 198 C.civ. reglementează o seamă de efecte specifice
nulităţii persoanei juridice prevăzând că de la data la care hotărârea judecătorească de
constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează
fără efect retroactiv şi intră în lichidare. Tot prin hotărârea judecătorească de
constatare sau declarare a nulităţii se numesc şi lichidatorii. Hotărârea judecătorească
definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în toate registrele publice în care
persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz, menţionată, iar fondatorii sau
asociaţii răspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile persoanei juridice care s-au
născut în sarcina acesteia de la data înfiinţării ei şi până la data notării în registrele
publice a hotărârii judecătoreşti.
În sfârşit art. 199 C.civ. se referă la regimul actelor juridice încheiate cu terţii,
dispunând că constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor
încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de administrare,
direct sau prin reprezentare, după caz. Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau
asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte
că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului.
9.2. Dizolvarea persoanei juridice. Spre deosebire de persoanele juridice de
drept public care se dizolvă numai în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de
53

legea specială, persoanele juridice de drept privat se pot dizolva printr- unul din
modurile prevăzute de art. 245 C.civ. Potrivit acestuia persoanele juridice de drept
privat se dizolvă:
a) dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
b) dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
c) dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea
acestuia
au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel
declarat;
d) prin hotărârea organelor competente ale acestora;
e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.
Spre deosebire de fuziune, divizare şi transformare, în cazul dizolvării
persoana juridică intră întotdeauna în lichidare în vederea valorificării activului şi a
plăţii pasivului. În acest scop persoana juridică păstrează până la finalizarea lichidării
o capacitatea civilă (reziduală) limitată la efectuarea operaţiunile necesare lichidării.
Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după
lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori destinaţia
stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare.
(2) În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei
hotărâri, precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii sau
ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se
atribuie de instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane
juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci
când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puţin 3
persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi. În cazul în care
persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 245
lit. d), precum şi în cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea
bunurilor rămase după lichidare în condiţiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea
comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.
9.3. Desfiinţ area unor persoane juridice. Persoanele juridice înfiinţate de
către autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin
hotărârea organului care le-a înfiinţat. În acest caz, dacă organul competent nu a
dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferă
persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise
acesteia, ţinându- se însă seama şi de natura obligaţiilor respective (art. 250 C.civ.)
Cât priveşte data încetării personalit ăţii juridice art. 251 prevede că persoanele
juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost
înscrise. Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s-a dispus
încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Întrebări.
1. Ce este persoana juridică?
2. Care sunt elementele constitutive ale persoanei juridice?
3. Cum se clasifică persoanele juridice?
4. Care sunt modurile de înfiinţare a persoanelor juridice?
5. Ce se înţelege prin specialitatea capacităţii de folosinţă şi căror persoane
juridice le este specifică?

54

6. Care este sancţiunea nerespectării normelor privitoare la capacitatea
persoanei juridice?
7. Ce se înţelege prin reorganizarea persoanei juridice, care sunt modurile de
reorganizare şi efectele acestora?
8. Ce se înţelege prin dizolvarea persoanei juridice şi care sunt efectele
acesteia?
Cuvinte şi expresii cheie.
Persoană juridică; patrimoniu propriu; persoană juridică de drept public;
persoană juridică de drept privat; specialitatea capacităţii de folosinţă; fuziune;
absorbţie; divizare; desprindere; transformare; dizolvare; lichidare.
Bibliografia de bază, aferentă modulelor II, III şi IV.
Ionel Reghini, Şerban Diaconescu, Paul Vasilescu,. Introducere în dreptul
civil, Ed. “Hamangiu” 2013, Capitolul II şi III.
Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012.
Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2011.

55

Modulul V
Bunurile şi clasificarea lor.
&1. Noţiune.
Potrivit art 535 C.civ. bunurile sunt lucrurile, corporale sau necorporale, care
constituie obiectul unui drept patrimonial. În funcţie de obiectul lor şi bunurile pot fi
bunuri corporale şi bunuri necorporale.
& 2. Clasificări.
2.1. Bunuri imobile şi bunuri mobile. Practic, aşa cum rezultă din art. 536
C.civ. un anumit bun este fie imobil fie mobil.
Bunurile imobile sunt de trei feluri şi în condiţiile noii reglementări, respectiv
imobile prin natura lor, imobile prin destinaţie şi imobile prin determinarea legii.
Bunurile imobile prin natura lor. Sunt imobile prin natura lor: „terenurile,
izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte
lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de
exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce,
în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent” (art.
537 C.civ.)
Bunurile imobile prin destinaţie. Sub denumirea de bunuri care r ămân sau
devin imobile art. 538 C.civ. enumeră o seamă de bunuri care fac parte din categoria
imobilelor prin destinaţie. Astfel: (1) Rămân bunuri imobile materialele separate în
mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt
păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt
temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate. (2) Materialele
aduse pentru a fi întrebuinţ ate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul
în care au dobândit această destinaţie.
Bunurile imobile prin determinarea legii. Cu privire la aceast ă categorie de
bunuri, denumite în vechiul Cod civil bunuri imobile prin obiectul la care se aplică
sunt de reţinut prevederile alin. (1) din art. 542 C.civ. – cu titlu marginal „Regulile
aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor” – potrivit cărora „Dacă nu se prevede
altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra
acestora.”
Bunurile mobile. La rândul lor bunurile mobile sunt de trei feluri, respectiv
prin natura lor, prin anticipaţie, prin determinarea legii.
Bunurile mobile prin natura lor. Potrivit art. 539 alin (1) „Bunurile pe care
legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile. Iar potrivit alin. (2) Sunt bunuri
mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice
fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în
serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.”
Bunurile mobile prin anticipaţie. Sunt bunuri mobile prin anticipaţie, potrivit
art. 540, alin. (1) C.civ. „Bogăţiile de orice natură ale solului ş i subsolului, fructele
neculese încă, plantaţiile ş i construcţiile încorporate în sol devin mobile prin
anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în
vederea detaşării lor.” Întrucât această anticipare se face prin voinţa părţilor, adică
prin contract, ea nu este opozabilă decât între cei care au încheiat respectivul contract.
De aceea în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că pentru ca această anticipare să
devină opozabilă terţilor „este necesară notarea în cartea funciară”.
56

Bunurile mobile prin determinarea legii. După ce în alin. (1) al art. 542 se
dispune că dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile
imobile şi drepturile reale asupra acestora, în alin. (2) se precizează că „celelalte
drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la
bunurile mobile.”
Importanţa clasificării bunurilor în bunuri imobile şi bunuri mobile se
manifestă în regimul juridic diferit aplicabil celor două categorii de bunuri şi care
priveşte îndeosebi: forma actelor de înstrăinare, competenţa instanţelor de judecată,
executarea silită etc.
2.2. Bunuri certe (individual determinate) şi bunuri generice (de gen).
Această distincţie nu poate fi regă sit ă în Secţiunea intitulat ă „Despre distincţia
bunurilor” cuprinsă în Codul civil de la art. 535 la art. 546. Este după părerea noastră
o omisiune firească fiindcă distincţia dintre cele două categorii de bunuri – certe şi
generice – priveşte bunurile în calitatea lor de obiecte ale unei prestaţii contractuale.
Ca atare ea apare ca fiind o chestiune ce ţine, preponderent, de obiectul obligaţ iei şi
implicit a actului juridic, deci nu de materia bunurilor. De aceea, textele Codului civil
fac referire implicită la această distincţie îndeosebi în legătură cu efectele contractului,
ca în cazul art. 1273 alin. (1)
Bunurile certe. Sunt acelea care, în actele juridice, se determină prin trăsături
specifice, de natură să le deosebească de orice alte bunuri din aceeaşi categorie.
Aceste trăsături pot să rezulte fie din natura bunului fie din voinţa părţilor actului
juridic.
Bunurile generice. Sunt acelea care, în actele juridice, se determină prin
caracterele comune întregii categorii din care ele fac parte.
Importanţa acestei distincţii se manifestă îndeosebi în ceea ce priveşte
momentul în care are loc transmiterea dreptului de proprietate prin acte juridice
translative (art. 1273 alin. 1) şi în ceea ce priveşte determinarea locului executării
obligaţiei de a preda un bun înstrăinat.
2.4. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Fungibilitatea desemnează un
raport de echivalenţă, în virtutea căruia un bun poate fi înlocuit cu altul, atunci când el
formează obiectul unei obligaţii. Sunt, de regulă, fungibile bunurile de gen şi sunt
nefungibile bunurile individual determinate. Importanţa distincţiei rezultă din faptul
că, de exemplu, compensaţia legală operează doar în cazul bunurilor fungibile. În
acest sens art. 543 C.civ. prevede în alin. (2) că „Sunt fungibile bunurile determinabile
după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în
executarea unei obligaţii.” Apoi, în alin. (3) se precizează că „Prin act juridic, un bun
fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil” ceea ce înseamnă că el nu va
putea fi înlocuit cu altul pentru a executa o anumită obligaţie, deşi în mod normal el ar
fi fost apt de o astfel de substituţie.
2.5. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile. Potrivit art.544 C.civ.
sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită duce la consumarea
sau înstrăinarea lor de la prima utilizare (banii, alimentele). Implicit sunt bunuri
neconsumptibile acelea care pot fi utilizate în mod repetat sau continuu, întrucât
folosirea lor nu implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor la prima utilizare
(un autoturism). Potrivit alin. (3) din art. 544 C.civ. un bun consumptibil prin natura
sa poate deveni neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuinţarea.
Importanţa distincţiei rezultă din faptul că dreptul de uzufruct se poate
constitui şi contractul de împrumut de folosinţă se poate încheia numai cu privire la
bunuri neconsumptibile.
57

2.6. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Sunt bunuri divizibile acelea care,
în natură, pot fi împărţite în mai multe părţ i distincte fără ca prin aceasta să-şi
modifice destinaţia lor economică anterioară (art. 545 C.civ). Este, de exemplu, cazul
unui teren. Per a contrario sunt indivizibile acele bunuri care prin împărţ ire şi-ar
modifica destinaţ ia economică anterioară (un autoturism). Potrivit alin. (2) din art.
545 C.civ. „prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat
indivizibil”.
Distincţia prezintă importanţă, îndeosebi, în ceea ce priveşte sistarea stării de
coproprietate şi executarea obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.
2.7. Bunuri principale şi bunuri accesorii. Deşi Codul civil nu le defineşte,
putem spune că sunt bunuri principale acelea care au o destinaţie economică de sine
stătătoare. Bunurile accesorii se bucură însă de o reglementare detaliată prin
prevederile art. 546, care nu numai că le defineşte dar şi precizează regimul lor
juridic.
Astfel, potrivit alin. (1) „Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv,
întrebuinţării economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această
utilizare.” Calificarea unui bun ca fiind accesoriu al altui bun care în raport cu cel
dintâi este principal poate fi făcută doar atunci când cele două bunuri au acelaşi
proprietar care prin voinţa lui conferă ambelor bunuri o destinaţie comună. Este ceea
ce rezultă implicit din alin. (2) al art. 546 care prevede că „Destinaţia comună poate să
fie stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri.”
Următoarele alineate ale art. 546 reglementează regimul bunurilor accesorii,
prevăzând că: - dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a
bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal
(alin. 3); - încetarea calităţii de bun accesoriu nu poate fi însă opusă unui terţ care a
dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal (alin. 4); - separarea temporară
a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate (alin. 5); drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia
în bun accesoriu (alin. 6).
2.8. Fructele şi productele. Fructele şi productele sunt reunite de Codul
civil (art. 547) sub denumirea generică de produse ale bunurilor. Practic, produsele
sunt bunuri care rezultă dintr-un alt bun.
2.8.1. Fructele. Potrivit alin.(1) din art. 548 C.civ. fructele sunt acele produse
care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua sau consuma substanţa acestuia.
Fructele sunt: naturale, industriale şi civile. Fructele civile se numesc şi venituri.
Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia
şi sporul animalelor (alin. 2). Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice
ale unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel
(alin. 3). Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul
rentelor şi dividendele (alin. 4).
2.8.2. Productele. Potrivit art. 549 C. civ. productele sunt produsele obţinute
dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei
păduri, piatra dintr-o carieră şi altele asemenea. Prin urmare, elementul decisiv pentru
distincţia dintre fructe şi producte este consumarea sau neconsumarea substanţei
bunului din care rezultă sau nu periodicitatea sau neperiodicitatea obţinerii lor.
2.8.3. Importanţa distincţiei. Distincţia dintre fructe şi producte prezintă
importanţă, îndeosebi, cât priveşte determinarea persoanei căreia i se cuvin şi
momentul dobândirii lor. Astfel, potrivit art. 550 C.civ. alin. (1) Fructele şi productele
58

se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel; iar legea dispune, de
exemplu, că fructele se cuvin, atunci când este cazul, posesorului de bună-credinţă
(art. 948 C.civ.). Cât priveşte momentul dobândirii fructelor şi productelor alin 2 şi 3
prevăd că dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte
la data separării de bunul care le-a produs (alin. 2), în vreme ce dreptul de proprietate
asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi (alin. 3). Cât priveşte cheltuielile legate
de producerea şi perceperea fructelor sau productelor alin. (4) prevede că cel care,
fără acordul proprietarului, avansează aceste cheltuieli poate cere restituirea lor. În
acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reţ inute până la restituirea
cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la
predarea produselor ori a contravalorii acestora dacă furnizează o garanţie
îndestulătoare (alin. 5).
Întrebări.
1. De câte feluri sunt bunurile mobile şi imobile?
2. Care este importanţa distincţiei dintre bunurile certe şi bunurile generice?
3. Ce se înţelege prin fungibilitate?
4. Care este importanţa distincţiei dintre bunurile divizibile şi bunurile
indivizibile?
5. Ce sunt fructele şi productele şi care este importanţa distincţiei dintre ele?
Cuvinte şi expresii cheie.
Bunuri imobile prin destinaţie; Bunuri mobile prin determinarea legii; bunuri
mobile prin anticipaţie; transmiterea dreptului de proprietate; suportarea riscului
pieirii fortuite a bunului; uzufruct; împrumut de folosinţă; compensaţie legală; fructe;
producte; posesor de bună credinţă.

59

Modulul VI
Drepturile subiective. Clasificarea, exercitarea şi dovada lor.
& 1. Noţiunea de drept subiectiv. Conţinutul raportului juridic este alcătuit
din drepturile şi obligaţiile părţilor, adică din drepturile subiectului activ şi obligaţiile
subiectului pasiv. Dreptul civil subiectiv este, îndeobşte, definit ca fiind posibilitatea
juridică a titularului său de a avea o anumită conduită, garantată de lege prin putinţa
de a pretinde subiectului pasiv o anumită comportare corespunzătoare, care poate fi
impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
& 2. Clasificarea drepturilor subiective.
2.1. Drepturile absolute. Sunt acelea pe care titularul lor le poate exercita în
mod direct şi cărora le corespunde obligaţia generală a tuturor persoanelor de a nu
face nimic de natură să de a le încălca. Prin urmare raportul juridic – în cazul unor
astfel de drepturi – se stabileşte între un subiect activ determinat şi un subiect pasiv
nedeterminat, alcătuit din toate celelalte persoane; toate celelalte persoane au
îndatorirea generală şi negativă de a se abţine de la orice acţiune care ar putea aduce
atingere dreptului subiectiv; drepturile absolute sunt opozabile tuturor.
De exemplu, sunt drepturi absolute drepturile personale extrapatrimoniale şi
drepturile reale.
2.2. Drepturile relative. Sunt cele cărora le corespunde obligaţia uneia sau
mai multor persoane - determinate din chiar momentul încheierii raportului juridic -,
de a da, de a face sau de a nu face ceva. Spre deosebire de drepturile absolute,
drepturile relative se caracterizează prin următoarele trăsături: ambele subiecte sunt
determinate; obligaţia corelativă dreptului poate fi, după caz, de a da, de a face ori de
a nu face; deşi se impun respectului tuturor sunt opozabile numai subiectului pasiv
determinat.
De exemplu, sunt relative toate drepturile de creanţă.
2.3. Drepturile patrimoniale. Sunt acelea care au un conţinut economic, ce
poate fi evaluat şi exprimat în bani. De exemplu, sunt patrimoniale atât drepturile de
creanţă cât şi drepturile reale. Drepturile patrimoniale sunt, de regulă, transmisibile,
acţiunile prin care ele se apără sunt prescriptibile şi, totodată, aceste drepturi pot fi
exercitate prin reprezentare.
2.4. Drepturile nepatrimoniale. (extrapatrimoniale) sunt acelea care au un
conţinut ce nu poate fi nici evaluat nici exprimat în bani. De exemplu, dreptul la viaţă,
sănătate şi integritate corporală, dreptul la respectul vieţii private şi al demnităţii etc.
(drepturile personalităţii). Drepturile nepatrimoniale sunt netransmisibile, acţiunile
prin care ele se apără sunt, de regulă, imprescriptibile şi, pe de altă parte, aceste
drepturi au un caracter personal, ceea ce înseamnă că, în mod obişnuit, ele nu pot fi
exercitate prin reprezentare.
2.5. Drepturile reale. Sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora titularul îşi
poate exercita atributele, în mod direct asupra bunului care formează obiectul
dreptului, fără a avea nevoie de concursul unei alte persoane. Ele sunt drepturi
absolute – având ca urmare toate trăsăturile acestei categorii de drepturi -, conferă
titularului lor dreptul de urmărire şi preferinţă şi sunt limitate la număr, putând fi
constituite doar acele drepturi reale pe care legea le prevede în mod expres. Astfel,
potrivit art. 551 C.civ. Sunt drepturi reale: 1. dreptul de proprietate; 2. dreptul de
60

superficie; 3. dreptul de uzufruct; 4. dreptul de uz; 5. dreptul de abitaţie; 6. dreptul de
servitute; 7. dreptul de administrare; 8. dreptul de concesiune; 9. dreptul de folosinţă;
10. drepturile reale de garanţie; 11. alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest
caracter.
Drepturile reale sunt principale, atunci când au o existenţă de sine stătătoare
(dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestuia) şi sunt accesorii, atunci când
ele se constituie pentru garantarea unui drept de creanţă (ipoteca, gajul).
2.6. Drepturile de creanţă. Sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora
subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea,
să facă ori să nu facă ceva, adică să îndeplinească o obligaţie corelativă dreptului
creditorului. Numite şi drepturi personale, drepturile de creanţă se caracterizează, în
special prin faptul că, fiind drepturi relative au toate trăsăturile caracteristice acestei
categorii de drepturi şi sunt nelimitate ca număr, în limitele legii părţile putând să
constituie orice fel de drept de creanţă.
2.7. Drepturile potestative. Sunt o categorie de drepturi civile subiective,
distinctă de aceea a drepturilor reale şi de creanţă. Spre exemplu, sunt asemenea
drepturi: dreptul uneia dintre părţile contractante de a denunţa unilateral un contract
cu executare succesivă încheiat pe o perioadă nedeterminată; dreptul de a comuniza
zidul despărţitor a două fonduri învecinate (art. 666 C. civ.); dreptul de opţiune
succesorală (art.1110 C.civ.) ş.a. Drepturile potestative, deşi sunt o categorie
eterogenă, au următoarele trăsături comune:
- obiectul lor este o situaţie juridică;
- conferă titularului lor (numit potentior) posibilitatea de a acţiona
discreţionar în scopul stingerii ori modificării situaţiei juridice care constituie obiectul
dreptului potestativ;
- exercitarea dreptului potestativ semnifică întotdeauna o ingerinţă în sfera de
interese juridice a unei alte persoane;
- subiectul pasiv este obligat să se supună, să lase subiectul activ să facă ceea
ce îi permite dreptul potestativ.
& 3. Exercitarea drepturilor subiective. Abuzul de drept.
Potrivit art. 15 C.civ. Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe. Prin
urmare, abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv cu scopul de a
vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar buneicredinţe.
Abuzul de drept este, în ultimă instanţă, o conduită ilicit ă care se cere
sancţionată. În lipsa unor prevederi legale, s-a preconizat ca abuzul de drept să fie
sancţionat, după împrejurări, cu refuzul de a acorda ocrotire dreptului subiectiv, cu
interzicerea exercitării dreptului respectiv şi cu obligarea la repararea prejudiciului
cauzat altuia. Noua reglementare a dat curs unora dintre aceste sugestii doctrinare. În
acest sens, de exemplu, art 1353 C.civ. prevede că Cel care cauzează un prejudiciu
prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în
care dreptul este exercitat abuziv.
Întrebări.
1. Ce sunt drepturile subiective?
2. Prin ce se deosebesc drepturile absolute de cele relative?
3. Prin ce se deosebesc drepturile reale de cele de creanţă?
4. Ce sunt drepturile reale principale?

5 Care sunt consecinţele distincţiei dintre drepturile patrimoniale şi drepturile
nepatrimoniale?
6. Ce este abuzul de drept?
7. Cum poate fi sancţionat abuzul de drept?
Cuvinte şi expresii cheie.
Drept subiectiv; drept absolut; drept relativ; drept real; drept de creanţă; drept
patrimonial; drept nepatrimonial (extrapatrimonial); drept potestativ; abuz de drept.

Bibliografia aferentă modulului V:
Ionel Reghini, Şerban Diaconescu, Paul Vasilescu,. Introducere în dreptul
civil, Ed. “Hamangiu” 2013, Capitolul I.
Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012.
Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea Generală, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2013.
Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea
generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011.